Stan P.

Darius George

Diplomaţia Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor

AIT Laboratories
www.itcode.ro

Descriera CIP a Bibliotecii Naţionale Române GEORGE, STAN P. Darius Diplomaţia – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor / Stan P. Darius George Bucureşti: Editura AIT Laboratories s.r.l., 2005 ISBN 973-87085-0-8

AIT Laboratories s.r.l. Ediţia online la www.itcode.ro 2005 ISBN 973-87085-0-8

Cuprins
Pagina

Capitolul I - Diplomatia 1.1 Aspecte Generale 1.2 Delimitari Capitolul II - Relatiile Diplomatice si Misiunile Diplomatice 2.1 Relatiile diplomatice - Stabilirea relatiilor diplomatice 2.2 Misiunile Diplomatice -Forme de reprezentare externa a statelor.

2 2 4 6 6 12 18 18 22 23 24 26 30 32 34 35 35 42 44 45 45 48 51 51 55

Capitolul III - Misiunile diplomatice permanente 3.1 Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente 3.2 Suspendarea misiunii diplomatice 3.3 Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea cauze diferite 3.4 Tipuri de misiuni diplomatice permanente 3.5 Functiile unei misiuni diplomatice permanente 3.6 Structura unei misiuni diplomatice 3.7 Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice. 3.8 Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice. Demersurile diplomatice. Capitolul IV - Imunitati si privilegii diplomatice 4.1 Imunitatile şi privilegii diplomatice 4.2 Imunitatile şi privilegiile misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici, conform Convenţiei de la Viena din anul 1961. 4.3 Începutul şi sfârşitul imunităţii şi privilegiilor Capitolul V - Diplomatia prin Misiunile Temporare 5.1 Diplomatia ad-hoc si diplomatia prin misiunile speciale 5.2 Consulate onorifice Capitolul VI Concluzii- Rolul diplomatiei in buna convietuire a statelor Bibliografie

1

Capitolul I

Diplomatia Aspecte Generale si Delimitari

Diplomatia 1.1 Aspecte Generale

Aproape printr-o lege a firii in fiecare etapa, secol, pare a se invi la nivelul fiecarei entitati sociale personalitati cu vointa si puterea intelectuala de a modela intregul sistem international portivit propriilor sale valori. Abordarea moderna a relatiilor internationale bazate pe statul – natiune si motivate de de interese nationale a elaborat conceptual de echilibru al puteri care a dominat diplomatia influentand relatiile internationale hotarator. Privita cu admiratie din exterior, ca o activitate plina de grandoare, dat fiind ceremonialul in care se desfasuara, este de fapt o complexa activitate zilnica plina de neprevazut, ce recomanda un studiu aprofundat asupra diverselor problematici existente. Omul in cursul evolutiei sale, a parcurs stadii diferite de de adaptare in relatiile sociale, economice, in raporturile sale cu alte grupuri sociale, ce au adus forme variate de exploatare si in consecinta interese si structuri diferite de evolutie bazate pe interesul grupului social. Diplomatia este acea arta ce aduce o

2

expunere, o promovare, a politicilor unui stat intr-un alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus o prezentare consensuala a intereselor unui stat, prin reprezentanti sai, pe teritoriul altui stat. Stradania diplomatilor de a reprezenta cat mai bine interesele reciproce ale statului ce il reprezinta, si ale statului unde sunt trimisi, necesita o informare atenta si permanenta pentru a actiona in conformitate cu acestea. Diplomatia este o negociere permanenta cu statul acreditar avand o desfasurare diversificata. Ea nu se desfasoara doar la masa tratativelor. Un diplomat trebuie sa stie ca a negocia nu inseamna doar insistenta. El stie ca daca interesele nu converg, orice stradanie este in zadar. Caci statele nu au legaturi dezinteresate, au decat politici guvernate de interese. Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomatie pentru a aplana starile de tensiune, starile conflictuale, pentru a normalize relatiile dintre state. Potrivit lui Hernry Kissinger care defineste diplomatia ca fiind “o ajustare a diferendelor prin negociere “acest process este posibil numai in cadru sistemului international care prevaleaza legitimitatea. Cand mijloacele diplomatice inceteaza a fi utilizate in rezolvarea diferendelor, expunerea fortei nu va intarzia sa apara,distrugand bunul cel mai de pret al oricarei natiuni. “Pacea este un fenomen viu de miscare, infaptuit treptat, un scop o directie si nici vorba de odihna si delasare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatica. Diplomatul este chemat sa reprezinte statul sau, fara de care misiunea si nici el ca functionar de stat nu ar avea ratiuni de existenta, si caruia ii este raspunzator pentru tot ce inteprinde in numele acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legatime, stabilirea unei colaborari de durata si de promovare a intereselor statului pe care il reprezinta.
3

Regulile juritice ce guverneaza diplomatia cuprind in adancul lor practici urmate de catre state indealungul mileniilor El trebuie sa aibe in vedere totalitatea formelor de desfasurare a misiuni sale. Intr-o alta prezentare Diplomatia poate fi reprezentata “Ca o institutie dinamica menita sa faciliteze scopurile nationale si internationale ale natiunilor, fie ele teluri fundamentale, interese vitale sau obiective politice concrete “.Ea actioneaza ca un mijloc de aliniere a unor interese corelative si acomodare a deosebirilor internationale. Nicolae Titulescu prezenta interesul national privit din punct de vedere diplomatic” Opolitica profunda nationala ale carei reguli, metode si teluri isi trag originea din interesele patriei “

Diplomatia

1.2 Delimitari

Entimologic cuvantul Diplomatie provine din grecescul “diploo “ ce insemna - dublu, a dubla – prin el era desemnat faptul ca trimiterea de solii, erau necesare doua documente. Unul se afla in posesia solului si un al doilea exemplar al imputerniciri lui ramanea la autoritatea emitenta. Mult timp acesta notiune a fost folosita pentru documentele oficiale de relatii internationale, incheiate pe baza de imputerniciri date de suverani.

4

In acest sens era conturata ideea diplomatiei, ca legatura a statelor prin inscrisuri. In secolul XIX diplomatia este definita, ca activitate prin care este realizata reprezentarea statelor si a inrtereselor acestora. Potrivit parerilor lui Sir Ernst Satow, diplomatia ete “ Conducerea afaceri intre state prin mijloace pasnice “.Charles des Martens considera “ Diplomatia este stiinta raporturilor si intereselor reciproce ale statelor sau arta de aconcilia interesele popoarelor intre ele. In 1899 Pardiere –Fodere sublinia idea de gestiune a afacerilor externe si administrare a intereselor natiunilor prin imputernicirea guvernelor care intra in relatii internationale, fara ca aceste relati sa fie ostile.Autorii definirilor indealungul timpurilor plaseaza diplomatia in cadrul relatiilor inerstatale, avand drept continut interesele lor in plan extern facandu-se legatura fireasca intre diplomatie si dreptul international. Charles Calvo scria despre diplomatie “Diplomatia este stiinta relatiilor care au exista intre diferitele state, asa cum ele rezulta din diferitele lor interese reciproce, din priin cipile dreptului international si al tratatelor si conventiilor” Diplomatia se poate definii ca -Activitate oficiala a organelor de stat pentru relatiile externe, reprezentate prin diplomati, desfasurata prin tratative, corespondenta oficiala si alte mijloace pasnice, pentru infaptuirea Scopurilor si sarcinilor de politica externa a statului, pentru apararea drepturilor si intereselor statului respective in strainatate. Conceptia potrivit careia diplomatia este definit ca arta se bazeaza pe aprecierea conduitei diplomatilor, atribuind acesteia o trasaturi speciale cum ar fi abilitatea si priceperea in a conduce si coordona negocierile politice ce ii sunt incredintate. In conditiile prezente de crestere a gradului de communicate internationala, cunoasterea regulilor si normelor diplomatice constitue un
5

element de maxima importanta. Rescpectarea si cunoasterea acestora amplifica creditul increderii reciproce si ajuta la atingerea scopurilor si obiectivelor propuse.

In general din definitiile date diplomatiei rezulta ce ea este o activitate desfasurata de anumite organe ( interne si externe ) in domeniul relatiilor internationale, cu scopul stabilirii si initierii de relatii oficiale intre ele si cu alte subiecte ale dreptului international, pentru realizarea obiectivelor politicii lor externe. Orice putere a simtit nevoia afirmari diplomatice pentru as legitima si promova propriile interesele.

Capitolul II

Relatiile Diplomatice si Misiunile Diplomatice

2.1 Relatiile Diplomatice Stabilirea relatiilor diplomatice

La inceputurile sale, diplomatia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) si intinerant. Aceste caractere ale diplomatiei s-au mentinut, in Europa pana in secolul al XV-lea, cand apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Venetia la Constantinopol si la Roma.
6

Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente intre statele din Europa. Ludovic al XIV-lea a folosit, prima data reprezentante permanente ca forma de apurta si intretine dialogul politic permanent. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai ca au devenit practice generale, dare le s-au dezvoltat si diversificat ca forme si structuri, adaptandu-se la sarcinile promovarii diferitelor interese de stat in multe domeni multilaterale. Relatiile diplomatice sunt o parte a relatiilor internationale. in cadrul relatiilor internationale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate intre entitatile comunitatii. Astfel statele pot incheia pot incheia aliante politice, organizatii economice sau militare, pot stabili relati consulare, pot incheia tratate, fiecare constituind un mod de existenta a relatiilor internationale. Alte subiecte de drept international cum sunt organizatiile intretin si ele relatii fie intre ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relatii internationale stabilite intre subiectele dreptului international, relatiile internationale diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. Relatiile diplomatice se stabilesc in scopul asigurari conditiilor de intretinere a dialogului politic intre subiectele dreptului international prin misiunule diplomatice permanente.

Cadru legal ce da imputernicire misiunilor diplomatice in stabilirea relatiilor diplomatice permanente il da Conventia de la Viena din anul 1961 care prevede in articolul 2 – stabilirea de relatii diplomatice intre state si trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimtamantul mutual al statelor. Parerea dominanta este stabilirea relatiilor diplomatice este o procedura distincta fata de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare institutie fiind
7

supuse unei reguli specifice, desi la baza lor sta consimtamantul reciproc al statelor. Regulili privitoare la stabilirea relatiilor diplomatice nu sunt detaliate in Conventia de la Viena. Totusi practica statelor, normele juritice, care guverneaza relatiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferentierea proceduri stabiliri relatiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice. Conform articolului 74 din Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea relatiilor diplomatice intre dou sau mai multe state nu impiedica incheierea tratatelor intre ele “ si deci face posibil ca legaturile prin tratate sa stabileasca relatii juritice permanente in diverse domeni, altele decat cele ce privesc relatiile diplomatice ale statelor in cauza. Articolul 7 al conventiei specifica cu referire la misiunile speciale, existenta relatiilor diplomatice sau consulare nu este necesara pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale. Tot astfel este stabileste in articolul 20 paragraf 2 - al Conventiei de la Viena – Nu se antreneaza prin ea insasi, incetarea unei misiuni speciale existente in momentul ruperii relatiilor misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relatiilor diplomatice sunt necesare trei conditii primordiale.

- Consimtamantul mutual al statelor: Consimtamantul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, in mod expres, prin care partile convin asupra stabiliri relatiilor diplomatice ceea ce inseamna un accord de recunoastere reciproca. Stabilirea relatiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea ete bazata pe principiul suveranitatii statelor.

8

- Subiectele intre care se stabilesc relatiile diplomatice ce trebuie sa aibe personalitate juridica internationala. In cadrul unor comunitati juridice internationale, care au capcitatea de a de a avea drepturi si obligatii internationale, care nu sunt identic pentru toti participanti la comunitate. Astfel doctrina a facut diferente asupra subiectelor de drept international si persoanelor de drept

international.Subiectele de drept international sunt definite ca entitati juritice care beneficiaza de drepturi restrans de drepturi si obligatii, pe cand persoanele internationale sunt entitati care au o componenta generala. Statul de drept international care poseda capacitatea de a- si asuma totalitatea obligatiilor de a beneficia de toate drepturile. Conventia de la Montevideo din 1933 prevede ca un stat poate fi persoana internationala daca indeplineste urmatoarele conditii: *Are o populatie permanenta * un teritoriu determinat * un guvern * capacitatea de a intra in relatii cu alte state.Dar nu numai statul poate fi persoana internationala. Pot avea drept de legistlatie active si pasiv si natiunile care lupta pentru independenta, daca si-au creat organe proprii, exercita functii de putere publica publica si controleaza un teritoriu deteriminat. In aceasa categorie intra insurgentii, care, recunoscuti international, pot deveni subiecte ale relatiilor internationale.Asa este cazul organizatiilor pentru eliberare care isi exercita functi politice in numele poporului pe care il reprezinta si care intretine relatii diplomatice cu mai multe state. Unele subiecte de drept international prezinta caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice.pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la Malta si Comitetul International de Cruce Rosie.

- Statele trebuie sa se fi recunoscut reciproc

9

Pentru stabilirea relatiilor diplomatice este necesara conditia sa se ca statele sa se refunoasca reciproc, intelegand prin recunoastereactul juritic intern de care se leaga anumite efecte juritice internationale. Exista teori cu privire la consecintele recunoasterii internationale, care sustin caracterul constitutive, al cunoasterii in sensul ca el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritica. Pe alta parte denumita teoria declarativa, considera, ca obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui stat. Subliniem faptul ca recunoasterea este o conditie prealabila a starii relatiilor intre state, in sensu ca aceasta face ca statele sa devina subiecte ale relatiilor internationale. Recunoasterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relatiilor diplomatice care este un act juritic bilateral. Pe de alta parte, exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorita pozitiei guvernului acestuia, san u se doreasca dezvoltarea relatiilor cu acesta. Prin urmare o separare intre actul juritic al recunoasterii si stabilirea sau incetarea relatiilor diplomatice.

Incetarea relatiilor diplomatice Poate fi : - incetarea temporara / suspendarea. Suspendarea relatiilor diplomatice este o procedura provizorie avand la baza o lipsa a motivatiei politice de a intretine un dialog. Acest interes poate sa dispara unilateral in cazul in care intr-un stat apar schimbari fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoastere. Relatiile diplomatice se stabilesc intre state, dar se realizeaza prin intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele commune. De aceea, practica unor state de a considera ca fiind necesara recunoasterea formala a unui govern constituit altfel decat
10

pe baza transferului legal al relatiilor diplomatice si infiintarea de misiuni diplomatice permanente.in acest caz ambasadori deja numiti anterior trebuie sa prezinte scrisorile de acreditare si a primeasca agrementul de la noul guvern. Se considera in perioada dintre aparitia noilor forme de regimuri politice sau guvernare si pana la recunoasterea acestora o suspendare formala ( temporara ) a relatiilor diplomatice. - incetarea definitiva, cand avem situatia de rupere a relatiilor diplomatice. Procedura ruperi relatiilor diplomatice este stabilita de doctrina ; institutia este doar mentionata in art. 45 al Conventiei de la Viena do anul 1961, care prevede numai coconsecintele care urmeaza in cazul ruperi relatiilor diplomatice definitive sau temporar. Conventia de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileste, in art. 63, de asemeneaconsecinte ale acestui act. Dreptul international nu stabileste nici conditiile si nici temeiul pentru care un stat poate rupe legaturile diplomatice. Carta ONU la articolul 41, pe baza caruia se recomanda ruperea colectiva a relatiilor diplomatice cu un stat, pentru ratiuni de securitate, este norma juritica care prevede insa o sanctiune.Ruperea relatiilor diplomatice poate insa avea temeiuri variate, dat de dreptul international prin recunoasterea dreplului fiecarui stat de a decide suveran acest lucru. Ruperea relatiilor diplomatice este, de regula, un act unilateral unilateral cu efecte bilaterale, in sensul ca daca un subiect al relatiilor internationale decide ruperea relatiilor, ambele state trebuie sa-si retraga misiunile diplomatice, darn u este exclusa nici varianta bilaterala in care statele convin bilateral ruperea relatiilor. “Razboilul este in afara legii “considera Philipe Charer “ si se considera ca intrerupe relatiile diplomatice, caci statele trebuie sa fie intotdeuna pasnice, daca intretin raporturi diplomatice.

11

Insa in practica statele au o atitudine mai flexibila. Razboiul fara declaratie nu duce automat la ruperea relatiilor diplomatice mentinand relatiile. Declaratia de razboi este dimpotriva socotit ca un mod de exprimare a vointei unilaterale a unui stat de arupe relatiile diplomatice. Vointa de rupere a relatiilor diplomatice nu este considerate sufficient experimentata daca sunt declansate ostilitati militare, fenomen care nu poate duce la concluzia ca statele devin in intregime ostile si care in unele situatii poate fi interpretat ca se limiteaza numai la rezolvarea unui diferend anume.Razboiul nu ar influente nici asupra relatiilor diplomatice in cazul in care partile negociaza un armistitiu. Armistitiu poate fi considerat o restabilire a relatiilor diplomatice, desi starea de razboi continua. Pot inceta relatiile diplomatice pe baza unei declaratii de razboi, fara ca ostilitatile sa inceapa sau sa-i urmeze. Istoria ne arata prin ruperea relatiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca aceasta declaratie de razboi nu este necesara.

2.2 Misiunile Diplomatice

Forme de reprezentare externa a statelor

Misiunile diplomatice sunt forme institutionalizate care se folosesc de catre state ca subiecte drept international pentru a asigura intre ele fie permanenta relatiilor diplomatice, caz in care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea intre ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz in care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

12

Institutiile care asigura permanenta relatiilor dintre state, ca subiect de drept international, sunt misiunile diplomatice permanente.Acestea au regimul stabilit prin Conventia de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state :ambasadele, legatiile,

nuntiaturile,internuntiaturile apostolice, inaltele comisariate si inalti reprezentanti. Statele pot intretine relatii diplomatice si cu organizatiile internationale, ca subiecte derivate de drept international, daca acestea sunt organizatii interguvernamentale. Reprezentantele statelor pe langa organizatiile internationale sunt numite misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Conventia relativa a relatiilor statelor cu organizatiile Internationale din 1975. La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la Washington şi Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de resedinta.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16.12. 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia, se numesc
13

delegaţii. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor internaţionale regimului reciprocităţii.Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: daca şeful de stat conduce delegaţia el se bucură de un regim specials evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de stat; ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare, întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recenta. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat. Organizatiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei preventive. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generala a O.N.U. a încredinţat misiunea Secretarului General al O.N.U. de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredinţat, de asemenea, misiunea Secretarului General al O.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplornaţilor americani, reţinuţi ostatici în anul 1980. La randul sau, Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din lordania (1958), din Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimţământul statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept international - deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a
14

rezolva o sarcinä specială, speciŕică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice.

Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz Ia caz, câteva reguli comune se pot reţine: - Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sä aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţä între statul trimiţător şi statul de reşedinţă. Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor, cel puţin economică, pe care contractanţii o recunosc. De regulă, contribuţiíle statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, aşa cum au fost convenite de statul trimiţător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a O.N.U. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii, dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously Affected Countries).

Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:
15

-

Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul şi legätura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze programul de asistenţă. Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä (US-AID); Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S.U.A. Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă.

-

-

Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal, Ia ajutor economic şi ąsistenţă tehnicä, spre deosebire de asistenţa acordată de state, care poate fi şi în alte domenii; asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de însăşi competenţa limitată a organizaţiei Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965), care face parte din agenţiile specializate ale O.N.U, şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). În baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv şi Program. In România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD. În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul rezident. Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre, cum o să examinăm mai departe; cu România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei reprezentanţe
16

permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegaţie permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993. Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul PHARE de asistenţă, nerambursabil, deschis şi pentru România in anul 1991., iar delegaţii perrnanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană şi sä supravegheze utilizarea fondurilor, Rind plasaţi sub o dublă autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi, prima dată de fosta Piaţa Comună (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenţii cu 46 ţäri in curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe or În anul 1984, prin Convenţia denuniită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentatä în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de statele respective. Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la Convenţie, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare. Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar Internalional, Banca Euro peana pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc.

17

Capitolul III

Misiunile Diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permánente, care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.

3.1 Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual. Convenţta nu se ocupă de încetarea activitatii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce, cum am väzut Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.

18

Aşadar, cum se trimite1 o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiaza trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică. Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este ô hôtărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual. Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de lâ Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta. Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu

1

Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere. 19

acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie sä se bazeze, în principal, pe principiul reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia2. Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii3. Consimtamantul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:. a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie); b) Sediul misiunii4, care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala. c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui object

Elveţia a avut mult timp o legaţie Ia Paris, în timp ce Franţa avea Ia Berna o ambasadă. 3 România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschida Ia Bucureşti o misiune. De asemeflea, România are deschisa o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşt-i un consulat generaL 4 Convenţia de la Viena nu prevede nimic în Iegătura cu sediul unei misiuni diplomatice permaflente; Comisia de Drept Internaţional flu a făcut comefltarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul uflei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul in capitala ţării primitoare. Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Köln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasadej sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala Ia Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. 20

2

de reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiurłii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat. d) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea insasi5. Acest acord poate interveni şi ulterior6. Şi, în sfârşit, mentionam cä decizia de trirnitere a unei misiuni diplomatice ste luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut. O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o niisiune specială; o misiune temporarä într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă. Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chinezä; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în
5

Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinteaza, obligatoriu, In capitala statului acreditar. 6 România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. In Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA. 21

Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei. Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internatională a dus Ia încetarea existenţei acesteia dintâi, jar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua śub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii. Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

3.2 Suspendarea misiunii diplomatice Suspedarea misiunii diplomatice este o situaţie rar întâlnitä în practica; ea este diferită de suspendarea relaţiilor diplomatice, căci suspendarea
22

misiunii diplornatice nu are ca temei aparitia unei situaţii de ostilitate între cele două state, ca în cazul suspendării relaţiilor diplomatice În practica diplomatică se citează drept suspendare a misiunilor diplomatice cazul statelor ocupate de Germania fascistă, care şi-au mutat guvernele în alte ţări; sau, situaţia creată clupă cel de-al doilea război mondial, când statele yestice au suspendat propriile misiuni în unele state, conduse de comunişti.

3.3 Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea cauze diferite

Una din cauzele care pot duce la încetarea unei rnisiuni dipiomatice este ruperea relaţiilor diplornatice, fie din cauza apariţiei unor ostilităţi, fie din cauza disparitiei unui subject al relaţiilor; încetarea misiunii diplomatice este, deci, prifl implicaţie. O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relaţiilor normale dintre subiectele dreptului internaţional. Dacä relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional sunt normale, părţile pot conveni sau agrea încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente. In art. 20 a al Convenţiei privind misiunile speciale, se exprirnă principiul, care se aplică la toate tipurile de misiuni externe. Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar misiunea sa externă. Aceasta întrucât stabilirea unei misiuni externe este un drept şi nu o obligaţie a statului trimiţător; retragerea unei misiuni nu poate fi considerată ca o încălcare a normelor dreptului international. Noţiunea retragerii este mai ales de naturä practica. În anul 1981, din motive economice, Marea Britanie a închis mai multe consulate ale sale;
23

Polonia a închis mai multe reprezentanţe diplomatice de importanţă secundară. Interese de securitate au determinat guvernul american în anul 1975 să închidä misiunea sa din Kampala, întrucât guvernul din Uganda a expulzat 6 marinari însărcinaţi cu securitatea misiunui. Retragerea misiunii, prin voinţa părţilor, cu efectele ce le dă denunţarea tratatelor diplomatice, apare ca o ruptură juridică şi, de aceea reluarea rnisiunii necesită Un nou consimţământ mutual7. Dacă în cazul suspendării activităţii unei misiuni diplomatice situaţia nu trebuie să fie notificată, ea reieşind din cauze objective, retragerea misiunii sau încetarea activităţii ei trebuie să fie notificate în formele pe care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunţării lor.

3.4 Tipuri de misiuni diplomatice permanente

a)

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, şeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se prevede în regulamentul de la Viena, din 18158. Nunţiatura9 este misiunea diplomatică creatä de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca object de a-i reprezenta pe lânga o instituţie laică, ea are şi puteri directe în
7

b)

Vezi în acest sens şi L. Dembinski, Temeiul incetarii misiunii diplomatice permanente din initiativa statului acreditant constă în dreptul său subiectiv de a dispune cu privire Ia forma sa de reprezerttare; statul acreditar îşi bazează decizia de a cere retragerea unei misiuni străine pe temeiul suveranitäţii teritoriale.
Ultima legaţie a României a încetat Ia 9 mai 1974 când Iegaţia din Brazilia a fost transformată în ambasadă.

8 9

Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relatii oficiale (diplomatice) cu statul respect-iv; îrt absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegat apostolic, care nu beneficiază de dreptul de preCădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis. 24

ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, rnisiunea papalä se numea legaţie. Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit Regulamentului de Ia Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici. c) Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici. d) Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiaturä. In practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura. e) Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului10 sau care sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa. Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalti reprezentanţi. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimitător; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv11.

10

Fac parte din Commonwealth 50 de tari; 16 surtt monarhü care au ca şef de stat pe Regina Elisabeta a Il-a. Regina este reprezentată de un guvernator general. 11 După cum se ştie, Groenlanda a fost alipită regatului danez in anul 1814, in calitate de colonie; în anul 1953 a fost integrată in Danemarca. Totuşi, datorită autonomiei sale, Danemarca are în Groenlanda un înalt comisar, care ţine legatura cu guvernul local. Scrisorile lor de acreditare se numesc lettre de commission, ca patentele consulare, iar înalţii comisari nu reprezinta statul, ca ambasadorii, ci guvernul.

25

3.5 Functiile unei misiuni diplomatice permanente Limitele exercitarii unei activităţi licite de către o misiune diplomaticä sunt preväzute Ia art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară: 1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:. a) A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului acreditar; Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiuriii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a. In al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplornatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere alé statului acreditant. Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatica reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul. acestui stat12; aceasta inseamna că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am arätat că diplornaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste objective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică.

În Convenţia de la Viena din anul 1961 s-a fäcut precizarea că misiunea diplomatica reprezinta statul, la propunerea delegatiilor Australiei şi Luxemburgului, precizare însuşită de Comisia de Drept Internaţional. 26

12

b)a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, in principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanta, îfltrucât la flegocierile vizând încheierea de conveflţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai admínistraţiei, specialişti în diferite domenii. Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cak bilaterală, care intereseaza cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatica cu rnirdstrul afacerilor externe este deja o negocicre, o întrevedere politica, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra cailor dezvoltării relatiilor bilaterale. Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtąte, însă, in numele statului, pe care îl angajează. Forma negocierilor poate fi orala sau scrisa. c) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional; Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, ifiteresul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat
27

că negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fund că nu se poate da publicităţii o pro punere scrisa, fără acordul partenerului. Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vietii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţä de difenitele evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc. Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale. O misiune diplomatica poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importanta etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc. d) Protecţia diplomatica este mijiocul prin care misiunea diplomatica ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor säi, persoane fizice sau juridice. Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura strainilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi.
28

Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenui statului acreditant, care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar.. Cu toate acestea, un stat poate sa exercite protectie diplomatică pentru straini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legatura specială, cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însňrcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune: ,,In caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar”. Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezefltarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmä a apelat la serviciile Marii Britanii pefltru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.

e) Prin toatä activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducä prin aceasta contributia la
29

colaborarea internaţională. Menţionăm cä o misiune diplomatica exercită funcţii corisulare. Acestea se referă în special, la protecţia şi asistenta consulară, Ia acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc. În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiectiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relatiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea diplomaticä poate exercita funcţii consulare, daca statul acreditar nu se opune; Italia a susţinut că o misiune diplomatica poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susţinut că statul acreditar nu poate face opoziţie ca rnisiunea dipbomatică să exercite functii consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară: ,,Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”.

3.6 Structura unei misiuni diplomatice

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei specializări a diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. Structura misiunii diplornatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau birouri: a) Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de
30

misiune. Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în cadrul legaţiilor. Consilierul ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitond şefului de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi functionari diplomatici, care redactează docurnente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade cliplomatice. a) Biroul sau sectia economica se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie cle a cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de importuri şi exporturi, politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregati şi negocia acorduri comerciale şi va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali. c) Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informaţiiłe transmise au caracter de secret niilitar.. Ataşatul militar are rolul de observator militar. În aceastä calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu
31

privire Ia instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea forţelor armate, la politica militară etc. Poziţia ataşatului militar este delicata, intrucat misiunea lui este de informare legala, or aceasta se poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date. Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare Ia ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare. d) Biroul ataşatului cultural este o creatie recenta, pornind de la innuenţa culturii unui stat în viaţa internaţională. Ataşaţii culturali pregatesc acordurile culturale,. oferă burse de studii, organizeaza conferinţe şi expoziţii’ artistice, creeaza cadrul invatarii limbii naţionale etc. e) Biroul de presa este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant insusi cu privire la situaţia internă şi internationala, astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presa. Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar inforrnaţii privind viaţa internă din statul acreditant, să corecteze anumite informatii din presa locala, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. Ataşatul de presa este purtatorul de cuvânt al misiunii diplomatice. f) Sectia consulara a ambasadei. 3.7 Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice. Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în
32

afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere privHegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. Această obligaţie se fondează pe principiul egalitüţii statelor. Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G., sustinand că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. MulţLautori consideră că acest demers este legitim, deşi este o interventie în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare. În toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul Sackville, ministrtil Angliei în S.U.A., a scris îii anul 888 unei cunoştinţe, ce a divulgat scrisoarea, care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în Anglia; faptul s-ą corisiderat inacceptabil, lordul devenind persona non grata.. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la Viena din anul 1961 prevede că, ,Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”13 Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face

Legea interna a unor state interzice unor organe proprii de a lua Iegătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care interzice militarilor de a avea asemenea legături. 33

13

conferinţe de presa, în mäsura în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar. Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede:, ,Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar, să stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatica într-o alta localitate decât cea a misiunii însăşi”. 3.8 Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice. Demersurile diplomatice.

Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară în două direcţii: una faţă de statul acreditar şi alta faţä de guvernul säu.. a) Instrucţiunile sunt date şefului de misiune la plecarea la post, şi ele conţin date cu privire Ia intenţiile guvernului vis-ă-vis de statul acreditar, stabilind linia generală de con-. duită a ambasadorului, rezultatele ce se aşteaptă14. Instrucţiunile pot fi: scrise sau orale, secrete sau deschise. Instrucţiunile deschise pot fi transmise statuiui acreditar. b) Demersurile diplomatice constituie modul de acţiune conform cu instrucţiunibe primite de la guvernul misiunii diplomatice, pe lârigă guvernul statului acreditar. Deniersurile pot urmări obţinerea unei informaţii; prin ele se pot face propuneri pentru îricheierea unui acord sau se poate cere îndepiinirea unei acţiuni, un favor, de exemplu sprijinirea unei candidaturi a statului acreditant la o organizaţie etc.
14

Acest tip de instructiuni erau făcute în scris, cuprinzând elemente de detaliu, si perioada când comunicärile erau reduse, nu se inventase radioul sau telefonul. 34

Demersurile pot avea ca scop şi un avertisment, prin care se solicită încetarea unei acţiuni, a unor acte inamicale etc.

Capitolul IV

Imunitati si privilegii diplomatice

4.1 Imunitati si privilegii diplomatice. Regimul juridic pe care dreptul diplomatic il asigură unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia este format nu numai din imunitati şi privilegii, ci şi din drepturi, facilitati, scutiri, llbertăţi, care pot fi examinate separat. O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunli şi aceasta însăşi trebuie sä se bucure de garanţii care sä le faciliteze desfăşurarea activităţilor şi să împiedice once abuz din partea autorităţilor statului acreditar. Aceste garanţii sunt asigurate prin imunităţi şi privilegii, în principal. Examinate din punct de vedere al obligaţiilor statului acreditar, imunităţile şi privilegiile privesc două categorii man de actiuni2: a) autorităţilor statului acreditar ii se impune o limitare a competenţei lor atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice şi personalul acestora: instanţele nu se pot sesiza şi, deci, nici judeca anumite cauze, autorităţíle de siguranta şi de poliţie suflt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control
2

Christian Zeileissen, Die abgabenrechtlicher Privilegien in den diplomatischën und konsularischen Beziehungen, Viena, 1971. 35

vamal şi nici pretinde taxe etc.; b) al doilea grup de acţiuni se referă la exceptarea de unele obligaţii, care revin în mod normal cetăţenilor, a misiunilor diplomatice şi personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuţii etc. Prima categorie priveşte dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material. Mai puţin subliniată, există şi o a treia componentă a regimului de garanţii pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia. Este cazul obligaţiilor cominatorii generale3, care revin statului acreditar ca atare, acţiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subjective ale misiunilor diplomatice şi personalului acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor unei misiuni diplomatice. Există şi obligaţia de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligaţie in ornitendo, cum ar fi cea prevăzută la art. 27 al susnumitei Convenţii, care impune statului acreditar obligaţia de a permite comunicarea libera a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenţia de la Viena din anul 1961, acorda dreptul misiunii şi şefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reşedinţă şi pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune fara ca statul acreditar să se opunä. Codurile penale şi de procedură penală ale statelor restrâng sfera de competenţă a autorităţilor lor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic4.

Obligaţiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva,, ,pouvoir d’éxiger”, din partea statului acreditant. 4 Aşa cum face art. 7 din Codul penal rontân, care prevede:, ,Legea perialä no se aplică infractiunilor savârşite de catre reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau 36

3

De aceea, s-a susţinut că dreptul intern reglementează o parte a relaţiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea varnală şi fiscală se face prin legea internă, care stabileşte excepţiile de taxe vamale, de impozite etc. Intervenţia legii interne în limitarea competenţelor autorităţilor interne nu face decât să confirme existenta dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convenţional. Uneori, regimul vamal, cum am arătat, nu este decât o ofertň de reciprocitate5, care devine norma de drept diplomatic dacă este acceptată. Şi, în sfârşit, subliniem că deşi garanţiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internaţional. Rezultă că imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sunt reglernentate de normele dreptului diplomatic şi au forţă juridică obligatorie; nerespectarea lor atrage răspunderea internationala a statului care nu le-a respectat. Potrivit art. 47 din Convenţia de la Viena din anul 1961 nu se considera discriminare: a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant; b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutuma sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozitiile prezentei Convenţii. Rezultă că imunitatile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic; minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din anul 1961, cele care depăşesc acest minim devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.
de alte persoane care, în conformitate cu conventiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului rornân”. 5 Oferta fiind un act unilateral, ea poate produce efecte juridice numai dacă este acceptata. 37

Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea Anglia are chiar o lege interna:, ,Diplomatic immunities restriction Acť’, din anul 1953, care aplicând reciprocitatea, restrânge anumite imunităţi şi privilegii. Principiul teritorialitatii – specific aplictrii normei juridice în spatiu – presupune ct pe teritoriul unui stat actioneazt numai jurisdictia acelui stat, reglementând conduita tutu-ror persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzând actiunea legilor altor state.

Aplicarea principiului teritorialitatii nu este absoluta, deoarece necesitatea mentinerii ti dezvolttrii relatiilor cu alte state – a relatiilor internationale – impun admiterea unor exceptii de la acest principiu, derogtri care se numesc „exceptii ale extrateri-torialitttii”.

Exceptiile de extrateritorialitate se stabilesc de regult prin tratate sau conventii bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bazte de reciprocitate sau se acorda în mod unilateral.

În conditiile în care în aplicarea exceptiilor de extrateritorialitate se tine seama de prin-cipiile dreptului international, de principiile egalitttii suverane a statelor, al recipro-citttii, al liberului consimttmânt, ele nu afecteazt principiul suveranitttii nationale. Dimpotriva, ele faciliteaza expansiunea relatiilor internationale.

Cele mai relevante ti uzuale forme de excepttri sunt: imunitatea diplomatict statutul juridic al consulilor
38

-

regimul juridic al unor categorii de strtini

Principiul imunitttii diplomatice este una dintrele cele mai vechi elemente ale relatiilor externe. De exemplu guvernele Greciei si Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de bazt a evoluat de-a lungul timpului, si a rezistat pânt în ziua de azi.

Ca materie al legii internationale, imunitatea diplomatict initial se baza pe obiceiul si practica judiciart internationalt. În perioada de dupt al II-lea Rtzboi Mondial s-au încheiat o serie de conventii internationale, cele mai de seama fiind Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice din 1961 si Concentia de la Viena cu privire la relatiile consulare din 1963.

Aceste conventii au stabilit regulile de baza privind statutul diplomatic si statutul consular, si au uniformizat aplicarea lor.

Referitor la relatiile internationale Constitutia României prevede în articolul 10: „România întretine si dezvoltt relatii pasnice cu toate statele si, în acest cadru, relatii de bunt vecinttate, întemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului international.”

Referitor la dreptul international, în articolul 11, alin. se precizeazt: „Statul român se obligt sa îndeplineasct întocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.”

39

România a ratificat Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice – con-ventie semnatt de 63 de state ti intratt în vigoare la data de 25 aprilie 1965 – în 1968 prin Decretul nr.566.

La Conventia de la Viena cu privire la relatiile consulare, adoptatt în cadrul Conferin-tei de codificare a dreptului consular, convocata de O.N.U. în anul 1963 si intrata în vigoare la 19 martie 1967, România – Republica Socialista România – a aderat în 1971 prin Decretul nr.481.

În 1708 Parlamentul Britanic a recunoscut oficial imunitatea diplomatica si a interzis arestarea solilor straini.

Legislatia Statelor Unite ale Americii privind imunitatea diplomatica îsi are radtcinile în Anglia. În anul 1790 Statele Unite au adoptat o legislatie similara prin care acordt imunitate absoluta diplomatilor, familiilor acestora si personalului care-i deserveste. Aceasta lege a ramas în vigoare pânt în anul 1978 când a fost înlocuit cu actuala Lege privind Relatiile Diplomatice. Aceasta a avut ca scop principal alinierea legislatiei Statelor Unite la Conventia cu privire la relatiile diplomatice de la Viena din 1961 si intrata în vigoare în Statele Unite în 1972.

Imunitatea diplomatica consta în exceptarea personalului corpului diplomatic si a persoanelor asociate acestora de la jurisdictia statului în care sunt acreditati.

Imunitatea diplomatica presupune: imunitate de jurisdictie inviolabilitatea personalt a reprezentantilor diplomatici inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice
40

-

inviolabilitatea mijloacelor de transport apartinand reprezentantei

diplomatice inviolabilitatea corespondentei diplomatice

Pe lânga cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiazt si de alte facilitati ca: scutirea de taxe si impozite personale, de taxe vamale, de prestatii personale si altele.

În cazul în care un reprezentant diplomatic încalct jurisdictia tarii în care a fost acreditat, guvernul tarii de retedinta îl poate declara persona non grata, ceea ce atrage dupt sine rechemarea sau expulzarea lui, urmând sa rtspunda pentru faptele sale în fata instantelor statului sau.

Personalul tehnic si administrativ beneficiaza de o imunitate restrânst, neavând imunitate de jurisdictie, imunitatea privind doar actele stvârtite în cadrul exercitarii functiilor lor oficiale.

Pe lângt personalul misiunii diplomatice beneficiaza de imunitate si anumite privilegii si sediul misiunii diplomatice, respectiv retedinta particulart a agentilor diplomatici. Sediul misiunii respectiv retedinta particulara a agentilor diplomatici se bucurt de inviolabilitate. Nu se poate patrunde în acestea decât cu consimttmântul sefului misiunii sau al agentului diplomatic.

În cazul consulilor si consulatelor exceptiile sunt similare si sunt stabilite pe baza de reciprocitate.

Ansamblul exceptiilor, în cazul misiunilor diplomatice si al agentilor diplomatici, de la legislatia statului de retedinta poarta denumirea de

41

statut diplomatic iar în cazul consulatelor si consulilor poarta denumirea de statut consular.

Cea mai recenta lege privind Statutul Corpului diplomatic si consular al României este Legea nr.269 din 17 iunie 2003, în care la art.3, alin.(2) se specifica: „Pe perioada cât se afla în misiune în strainatate, membrilor Corpului diplomatic si consular li se aplica si prevederile tratatelor la care România este parte, precum si alte reguli care decurg din normele dreptului international.”

4.2 Imunitatile şi privilegiile misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici, conform Convenţiei de la Viena din anul 1961. A.Misiunile diplomatice se bucura de următoarele imunitati de coercitiune: a) inviolabilitatea localurilor consulare (art. 22); b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor (art. 24); c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice (art. 27 al. 2 şi 3). Ele se bucură de irnunitatea de jurisdictie, consacrată de cutuma. B. Misiunile diplornatice se bucură de urmatoarele privilegii: a) scutirea de impozite şi taxe (art. 23); b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36 al. 1 litera, ,a” ).

42

C. Agenţii diplomatici se bucura de urmatoarele imunităţi: a) imunitatea de jurisdicţie penala, civilă şi adrninistrativă (art. 31, pct. 1); b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, pct. 2); c) imunitatea de coerciţiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29 şi 31 al. 3). D. Agenţii diplornatici se bucura de urmatoarele privilegii: a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33); b) scutirea de impozite şi taxe (art. 34); c) scutirea de prestaţii personale (art. 35); d) scutirea de taxe şi control vamal (art. 36 al. 2 şi alineatul 1 litera b); e) libertatea de deplasare şi de circulaţie (art. 26); f) facilitatile de sejur (art. 10); g) exceptarea de prestaţii obligatorii (art 35).

E. Drepturi speciale acordate rnisiunii diplomatice: a) scutirea de taxe şi impozite pentru drepturile şi redevenţele percepute de misiune (art. 28); b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21); c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport al acestuia (art. 20).

F.Membrii familiei agentului diplomatic se bucurä, în principiu, de aceleaşi imunitati şi privilegii, daca fac parte din gospodňria acestuia şi nu sunt cetaţeni ai statului acreditar. G.Membrii personalului administrativ
43

şi

tehnic

se

bucurä

de

inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei, sunt scutiti de obligatia de a plati asigurűri sociale şi cea de plata a impozitelor şi taxelor, de exceptarea de Ia prestaţii personale; imunitatea lor de jurisdictie este functională. H.Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdictie functionala; ei sunt scutiţi de impozite pe veniturile salauiale şi de plata asigurarilor sociale. I.Oamenii de serviciu sunt scutiţi numai de impozite şi taxe pe veniturile salariale.

4.3 Începutul şi sfârşitul imunităţii şi privilegiilor. Imunităţile diplomatice pot înceta prin voinţa statului acreditant, care, conform art. 32 din Convenţia de 1a Viena din anul 1961, ,poate renunţa la iniunîtate de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”. Rezultă că. sta acreditant nu poate renunţa la inviolabilitatea agentului diplomatic şi a altor beneficiari şi nu poate dispune de priviłegiile acordate personalului diplomatic. Potrivit art. 39 din Convenţia de la Viena din anul 1961, once persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiazä de ele de la data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, jar dacă se află deja pe acest teritoriu, de Ia data notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar. Imunităţile şi privilegiile diplomatice iau sfârşit în mod normal Ia părăsirea ţării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situaţie care priveşte declararea ei ca persona non grata. În caz de conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar, imunitatea continuă până Ia termenul acordat în acest scop. Potrivit al. 2 art. 39 al Convenţiei de Ia Viena din anul 1961, imunitatea
44

agentului diplomatic în ceea ce priveşte actele îndepliriite în exercitarea funcţiilor sale continuă fără limită. Aceasta inseamna că imunitatea pentru acte săvârşite în afara activitatii oficiale înceteazä la data părăsirii statului de reşedinţă, fund posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie chemat în judecatä pentru fapte penale sau civile săvârşite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de iniunităţi cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice. Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiază de privilegii şi imunităţi până Ia asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea părăsirii teritoriului statului acreditant.

Capitolul V

Diplomatia prin Misiunile Temporare

5.1 Diplomatia ad-hoc si diplomatia prin misiunile speciale Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunităţi sau state1. Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă,
Am văzut intr-un capitol anterior că diplomaţia.prin misiuni permanente a aparut târziu, abia in secolul XVII. 45
1

reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însä, este în creştere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme nu numai importante, dar şi urgente. Misiunile temporare se realizează prin : 1) diplornaţia ad-hoc2 şi 2) prin misiunile speciale. Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad-hoc se foboseşte3: a) Prin delegaţii la conferinţele internaţionale; b) Prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru ä îndeplini misiuni în mai multe state; c) Prin alte misiuni speciale privind alte situaţii. Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fund ad-hoc: a) Misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat; b) Reprezentanţii statelor să aibä o misiune din domeniul dreptului internaţional, excluzând tranzacţiile private4. Teoreticieni ai dreptului diplomatic5 includ în categoria de diplomaţie adhoc şi următoarele situaţii: Instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre
Termenul a fost folosit prima dată de Comisia de Drept Internaţional, în anul 1960, în cadrul discuţiilor la Comisia Juridică a Adunärii Generale aO.N.U. 3 Potrivit Comisiei,, ,Expresia «misiune speciala desemnează o misiune oficială de reprezentare a unui stat, trimisa de acesta Ia un alt stat, cu scopul de a îndepHni o sarcină specială”. 4 Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achiziţionarea unor bunuri, chiar dacă acestea sunt destinate dotării armatei sale. 5 Vezi P. Cahier, 46
2

persoane căzute în război etc.6 Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi institutiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate. Intră in categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare, cum ar fi delegaţiile care reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de exemplu). 2) Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar de doctrină, misiunile speciale sunt reglementate de Convenţia privind misiunile speciale din anul 1969; art. 1 le defineşte ca fund:, ,O misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat întrun alt stat cu consimtamantul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”. Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este importantă, întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi adesea neprecise, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenţia cu acelaşi nume din anul 1969, inseamna că distincţia între cele două noţiuni trebuie clarificată. Apreciez că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiuńile speciale prin: a) Pe când, potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale, funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin cansimtamant mutual între statul triniiţător şi statul primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, cansimtamantul prealabil al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaţii care participă Ia ceremonii, la unele acţiuni protocolare, fiind suficient consimţământul tacit al statului primitor; tot
6

După al doilea räzboi mondial România a înfiinţat Comisii de repatriere, care au funcţionat Germartia, cu sarcina de a ajuta repatrierea cetăţenilor de origine româna. 47

astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi, observatorii confidenţiali, agenţii secreţi sunt acceptaţi ťacit de către statul de reşedinţă. b) o altă deosebire este că, pe când misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acţionând hi numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi şi un agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii preşedintelui SUA sau un observator Ia o cortferinţă la care statul trimitator a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe Ia negocieri. Suita şefului de stat poate fi considerată ca o diplomaţie adhoc. Aceste două caracteristici au fäcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se recunoască, de mulţi autori, statut egal cu al diplomaţiei permanente. Consider că diplomaţia ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al diplomaţiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convenţional, jar cutuma nu s-a format încă, fiind de acum, asigurat de curtoazia internationala.

5.2 Consulate onorifice

Consulatele onorifice au drept scop dezvoltarea relatiilor de prietenie dintre statele ca subiecte de drept international prin promovarea cooperarii in domeniul politic, economic, tehnic, stiintific si cultural, cu precadere in zonele de jurisdictie ale acestora. Obiective Generale Reprezinta interesele Romaniei in domeniul politic, economic, cultural, stiintific si tehnic, contribuie la o mai buna cunoastere a istoriei si culturii si la intarirea relatiilor de prietenie dintre statul acreditat si statul acreditar;
48

Promoveaza obiectivele economice si politice ale statului acreditar la nivel local; Faciliteaza si stimuleaza relatiile economice si comerciale dintre state in cadrul circumscriptiei consulare. Sustine dialogul si colaborarea dintre comunitatlile locale cele doua state; Informeaza autoritatile statului acreditat cu privire la evolutiile inregistrate in domeniul comercial, economic, cultural-stiintific din circumscriptia consulara; Acorda asistenta si protectie cetatenilor statului acreditat cu domiciliul permanent sau temporar in circumscriptia consulara; Furnizeaza informatii despre Romania in mass media locala; Sprijina navele si aeronavele romanesti, inclusiv mijloacele de transport rutiere in caz de nevoie (naufragiu, avarie, coliziune, accidente, etc.); Furnizeaza informatii investitorilor si oamenilor de afaceri cu privire la climatul de afaceri si oportunitatile din Romania; Promoveaza infratirea orasele romanesti cu orase din circumscriptia consulara; Stimuleaza si organizeaza evenimente culturale; Stimuleaza cooperarea dintre universitatile romanesti si universitati din circumscriptia consulara, sprijina proiecte academice de interes pentru acreditat. Adoptarea rezolutiei ONU "Întãrirea rolului organizatiilor regionale, subregionale si al altor angajamente în promovarea si consolidarea democratiei". La 24 noiembrie 2004, Comisia a III-a a Adunãrii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite a adoptat rezolutia promovatã de România, intitulatã "Întãrirea rolului organizatiilor regionale, subregionale si al altor aranjamente în promovarea si consolidarea democratiei".

49

Rezolutia, coautoratã de SUA si de toate statele membre UE, a fost adoptatã cu 161 de voturi pentru si 20 de abtineri. Între tãrile care s+au abtinut se numãrã Republica Belarus, Cuba, RPD Coreeanã, Libia, Vietnam si Zimbabwe. Rezolutia contine o serie de prevederi prin care este recunoscutã contributia esentialã a democratiei la respectarea drepturilor si libertãtilor fundamentale ale omului, la prevenirea conflictelor, la accelerarea reconcilierii si a reconstructiei post-conflict, precum si la solutionarea disputelor care ar putea afecta progresul economic si social. Este, de asemenea, reafirmatã relatia strânsã dintre democratie si buna guvernare, precum si dintre democratie si dezvoltarea economicã. Totodatã, organizatiile interguvernamentale regionale si subregionale sunt invitate, alãturi de organizatiile neguvernamentale, sã se angajeze mai activ - la nivel local, national, subregional si regional - în promovarea constantã si consolidarea democratiei, precum si sã initieze schimburi, pe baza experientei astfel dobândite, cu sistemul Organizatiei Natiunilor Unite. Adoptarea acestei rezolutii, reprezintã nu numai o recunoastere a României ca parte a comunitãtii democratice, dar si a calitãtii tãrii noastre de promotor activ al valorilor care stau la baza acestei comunitãti. Reamintim, în acest sens, calitatea României de contributor la consolidarea proceselor democratice în plan regional, prin initierea viitoarei misiuni a Comunitãtii Democratiilor de asistentã democraticã pentru Georgia.

50

Capitolul VI

Concluzii

In toate formele de organizare ale omenirii, diplomatia a existat si va continua sa fie una dintre cele mai importante discipline de promovare si realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru atingerea scopurilor in cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor precum si in elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in mediul continental si mondial. Diplomatia definita ca „stiinta si arta“, ca „o profesiune distincta, de o complexitate deosebita“, implicand manuirea cu inteligenta a celor mai multe concepte elaborate de stiintele sociale si, indeosebi, de stiinta dreptului si relatiilor internationale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputati analisti ai relatiilor internationale. Nicolae Titulescu apreciaza ca „diplomatia sintetizeaza mai multe stiinte“, prin care „arta diplomatilor le pune in opera in complexele tratative in care sunt angajati. Caracterul complex al acestei profesiuni rezulta din mandatul incredintat negociatorilor din cele mai vechi timpuri pana astazi. Diplomatilor li s-a incredintat misiunea sa negocieze tratate de pace sau de alianta, intelegeri in probleme de insemnatate majora pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cat mai bine reflectate. Natiunile lumii au cunoscut momente de confruntare si colaborare, de batalii militare si relatii pasnice, de unitate si dezbinare. Rolul avut de diplomatie si diplomatii in aceste evolutii a fost acela de a tatona „terenul“ pentru incheierea armistitiilor si pentru incetarea ostilitatilor; pentru incheierea pacii si convenirea conditiilor mentinerii si consolidarii unor relatii pasnice, dupa semnarea tratatelor de pace.

51

Complexitatea mandatului diplomatic si dificultatile - nu de putine ori greu de depasit - in finalizarea sa confera diplomatiei „un statut distinct“, situand-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atragea atentia cercetatorul britanic J.W. Burton in lucrarea sa de referinta Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968). Printre aspectele politice care au suscindat interesul fata de aceasta zona se numara si rolul jucat de diplomatie in planul politici externe.Se poate porni de la o suma de concepte si principii ferme ale politici interne si externe constand in preluarea initiativelor si angajarea totala in abordarea intereselor externe precum si efortul jucat fara ezitare pe arena politica a lumii cu scopul de exprima interesele satului. Delimitarea acestei trasaturi poate fi facuta dupa zonele de interes prin indepartarea axele disptelor zonale, conformarea fata de prevederile legale internationale, nerecurgerea la forta in reglementarea conflictelor,contributia exprimata pentru inlaturarea divergentelor pe plan zonal si international. In baza cestor concepte s-a format treptat nuante specifice ale desfasurarii si derularii actelor diplomatice, existenta sa fiind ca o garntie de natura sociala de exprimare la nivel international al formelor si intereselor entitatilor statale. Amatorismul si improvizatia in sistemul diplomatic implica riscuri imense si pot avea consecinte de o gravitate deosebita. Denumirea in functii diplomtice a unor oameni a caror pregatire nu are nimic comun cu problematica existenta in relatiile internationale si nici o buna instruire va fi pus in situatia sa semneze acte prin care angajeaza statul, ale caror consecinte nu vor fii in masura sa le inteleaga. Harta politica a lumii este o dimensiune dinamica in care s-au schimbat si se vor produce schimbarii in multe privinte prin incheirea si desfacerea aliantelor, prin intocmirea si semnarea de noi acordurii si tratate,prin noi intelegeri si noi forme de cooperare instituite, care nu de putine ori au fost incalcate sau modificate. Prin respectarea ferma a regulilor si principiilor stabilitatii diplomatia si actul diplomatic sunt coloana fundamentala pe care s-a sprijinit politica externa. Charles Maurice de TalleyPerigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomati ai Frantei si ai lumii, a jucat un rol inportant in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (814- 1815). Congresul de la Viena delimita creearea unor forme stabile si a unor reguli ce caracteriza diplomatia cu privire la autonomia, caracterul si relatiile

52

specifice ale clasei alcatuitoare descriind-o in doua ipostaze deschisa si secreta. Diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice in cursul carora sunt dezvoltate importante resuse ca potential subiect in sugerarea solutiilor, mod de convenienta al partenerilor si implicit al convergentei intereselor reprezentate. Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomatilor si protectia acestora factor ce creaza un mediu de desfasurare cu caracter special deoarece ei indeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezinta. Deplina protectie si inviolabilitatea diplomatiilor serveste increderii reciproce si bunei convietuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ). Rolul diplomatiei pe aria politica este o adaptare continua la climatul si dezvoltarea societatii umane. In zilele noastre interesul dominant il constituie problematica economica ca forma evolutiva a confruntariilor militare. Evolutia relatiilor comerciale in convenirea celor mai avantajoase tranzactii se arata ca o noua cale in creerea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau inclina axa lumii in favoarea lor.

Diplomatia economica - tot mai importanta in relatiile internationale R. Finley Delaney noteaza in International Communication in the New Diplomacy ca „exigentele s-au accentuat in ultimii ani in domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politica care au inteles ca „diplomatia este o stiinta“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinica a diplomatilor. Iar investitia facuta pentru instructia unor oameni de elita in acest domeniu si-a aratat efectul. In lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage atentia asupra faptului ca, „in afara unor cunostinte temeinice in domeniul dreptului si relatiilor internationale“ si „in domeniile conexe“, diplomatii trebuie „sa aiba talentul de a-si valorifica cunostintele in scopul finalizarii obiectivelor diplomatice urmarite“. Diplomatia economica a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderentei relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale in general si a deplasarii centrului de greutate din zona politica „in sfera afacerilor“, a cooperarii si confruntarii economice. Tactul diplomatic trebuie sa insoteasca toate actele si actiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit si talentat va avea priceperea „sa se retraga la momentul oportun“ sau „sa insiste asupra solutiei pentru
53

care are mandat“ atunci cand intuieste ca sunt sanse de reusita Cunostintele de specialitate - absolut necesare oricarui diplomat de profesie - trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cat mai bine cu putinta“, in conditiile in care „cu tactul diplomatic de care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganta limbii“ se impune in fata partenerilor. In circumstantele actuale, diplomatia economica ocupa un loc tot mai important in relatiile internationale. Globalizarea tot mai accentuata a economiei obliga statele sa practice o diplomatie care sa le protejeze si promoveze cat mai bine interesele, astfel incat - in acest sistem global care se structureaza in prezent - fiecare popor sa-si ocupe locul pe care il merita. Avand in vedere dificultatile cu care se confrunta fiecare natiune in perspectiva ocuparii unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligatia sa acorde atentia cuvenita negocierilor diplomatice, folosind in derularea lor cei mai pregatiti diplomati.

54

BIBLIOGRAFIE

1. Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu Diplomatia Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex Bucuresti 2003

2. Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu Articol –Diplomatia deschisa si secreta Revista de stiinta si analiza politica „Lumea magazin „

3. Prof. Univ.Dr. Aurel Bonciog Diplomatia Drept diplomatic Editura Paideia-Cartea Universitara Bucuresti 1997.

4. HOTĂRÂRE Nr. 760 din 16 septembrie 1999 privind aprobarea Regulamentului consular Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 468 din 27 septembrie 1999 5. LEGE Nr. 269 din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 441 din 23 iunie 2003

55