Cuprins

Introducere ............................................................................................................ 1
Capitolul I Suferința- consecința căderii în păcat ............................................. 2
I.1. Sănătatea primordială a omului ................................................................................................. 2
I.2. Neascultarea protopărinților ..................................................................................................... 4
I.3. Premisele suferinței sufletești .................................................................................................... 8
1.3.1 Reaua întrebuințare a puterii raționale (Întunecarea minții) (Îndepărtarea omului
de cunoașterea lui Dumnezeu) ............................................................................................ 8
1.3.2 Devierea dorinței și pervertirea plăcerii ................................................................. 10
1.3.3 Depărtarea omului de înțelesul primar al agresivității. (Reaua întrebuințare a
agresivității) ...................................................................................................................... 11
1.3.4. Pervertirea memoriei ............................................................................................. 12
1.3.5. Reaua întrebuințare a libertății .............................................................................. 14
1.3.6 Pervertirea imaginației ............................................................................................ 15
I.4. Suferința sufletească ................................................................................................................ 17
I.5. Suferința trupească .................................................................................................................. 18
I.6. Suferința lui Iov ....................................................................................................................... 21
I.7. Ce înțelegem prin suferințele cele fără de voie? ...................................................................... 27
I.8. Limitele suferințelor ................................................................................................................ 31
Capitolul II. Mântuitorul Iisus Hristos-biruitorul suferinței ............................ 34
II.1 Asumarea suferinței mântuitoare ............................................................................................ 34
II.2. Biruirea suferinței de către Mântuitorul Iisus Hristos ............................................................ 42
II.3 Atitudinea confesiunilor creștine față de suferință .................................................................... 44
Capitolul III Suferința – mijloc pedagogic al purtării de grijă a lui Dumnezeu
............................................................................................................................. 47
III.1. Suferința - ca cercetare din partea lui Dumnezeu .................................................................. 47
III.2. Suferința- chemare la priveghere ........................................................................................... 50
III.3 Răbdarea în suferință .............................................................................................................. 52
III.4 Mucenicia ............................................................................................................................... 54
III.5 Suferința și confortul lumii de astăzi ..................................................................................... 55
III.6 Suferința ca asceză ................................................................................................................. 57
III.7 Legătura dintre suferință și iubire ........................................................................................... 60
Concluzii .............................................................................................................. 62
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 65




1

Introducere

În această lucrare mi-am propus să accentuez modalitatea de sporire duhovnicească
prin acceptarea suferinței ca taină, prin temeiuri biblice şi patristice .
Copiii văd suferința în viața lor sau a familiilor lor. Mi-am dorit întotdeauna să-i pot
ajuta, încuraja. Ei au nevoie să cunoască modalitățile de a dobândi acele virtuți ce rodesc din
acceptarea suferinței. Suferință pe care nu o dorim, dar dacă ea există trebuie îndurată și
înfruntată cu cea mai mare bărbăție.
Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă la sine pe toți cei care suntem împovărați, întristați,
păcătoși nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne mântui: ,,Veniți la Mine toţi cei osteniţi si
împovărați si Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră si învățați-vă de la
Mine, că sunt blând și smerit cu inima si veți avea odihna sufletelor voastre. Că jugul Meu
este bun si povara Mea este ușoară"(Matei 11, 28-30).
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind aceste versete ne îndeamnă să nu ne temem și nici să
fugim de un jug care ,,ușurează toate greutățile din viață”
1
, ci să-l așezăm pe ,,grumaz” și
atunci îi vom cunoaște bine dulceața lui. Acest jug ,,nu-ți strivește grumazul , ci stă pe
grumazul tău pentru buna rânduială a vieții tale: să te înduplece să pășești frumos, să te ducă
pe calea cea împărătească, să te ferească de prăpastiile din dreapta și din stânga, să te facă să
mergi cu ușurință pe calea cea strâmtă”
2
.
Mulți ne întrebăm la ce servește suferința și puțini am găsit un răspuns potrivit? Omul
îndură urmările păcatului care răvășesc întregul cosmos. Încercările, durerile, suferințele si
bolile, culminând toate în moarte, fac parte din istoria lumii și din viața omului, încât putem
constata că istoria omului se împletește cu însăși istoria suferinței umane. Ele fac parte din
constituția fiecăruia dintre noi. Experiența duhovnicească demonstrează că nu există în lume
om care să fi avut parte în viață doar de bucurii, după cum nu există nici oameni care să fi
avut parte, de la naștere până la moarte, doar de încercări și suferințe. Bucuriile prezente, dacă
nu sunt trăite in profunzimea lor și curat, vor deveni cauza suferințelor și durerilor viitoare,
după cum și suferințele care sunt înțelese și purtate duhovnicește, cu speranța în ajutorul lui
Dumnezeu și cu smerenie, se transformă în izvorul unor bucurii înalte și mântuitoare.
tar


1
Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru.
Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1994, p 472
2
Ibidem, p 473
2

Capitolul I Suferința- consecința căderii în păcat

Boala , suferința și moartea sunt strâns legate de păcatul strămoșesc. Sfinții Părinți spun
că originea bolilor, neputințelor, suferințelor, a degradării și morții, ca și a tuturor relelor care
afectează în prezent natura umană, trebuie căutată în actul de voință al primului om, în felul
greșit în care s-a folosit de liberul său arbitru, în păcatul săvârșit de el în Rai.
Dumnezeu, ,,Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”, nu poate fi considerat drept autor
al bolilor, suferinței și morții, urmând învățăturii din (Facere 1,31), potrivit căreia creația lui
Dumnezeu la început era în întregime foarte bună . Sfinții Părinți sunt cu toții de acord că
omul însuși, în starea sa originară, cea din Rai, nu știa de boală, neputință, suferință ori
stricăciune, moartea fiindu-i deci cu totul străină.

I.1. Sănătatea primordială a omului

Sfinții Părinți asimilează sănătatea omului stării de desăvârșire căreia acesta era sortit prin
însăși natura sa. Or, desăvârșirea ființei omenești aceasta este, să fie îndumnezeită și este
sădită în însăși natura sa capacitatea de a deveni dumnezeu prin har. Dumnezeu l-a creat pe
om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1,26) și i-a dăruit menirea de a se face asemenea Lui.
La crearea sa, omul avea deja o anumită desăvârșire, mai întâi cea a facultăților sale
spirituale și în special al puterilor sale de înțelegere, care o imita pe cea a lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de la început omul era întors spre Dumnezeu
3
și
deținea în însăși natura sa , creată după chipul lui Dumnezeu, toate virtuțile. Deci, prin însăși
natura sa omul era virtuos; iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă că ,,virtuțile sunt firești pentru
om”.
4

Sfinții Părinți subliniază în mod special faptul că virtuțile sunt sădite în însăși firea
omului, nefiind calități care să fi fost într-un fel sau altul adăugate. Menirea acestuia era de a
le fi pus în practică, ajungând astfel la desăvârșire. Dar participarea activă a omului la planul
lui Dumnezeu , colaborarea lui – cu toate facultățile sale, cu voința liberă , avea posibilitatea

3
Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, Traducere din grecește, introducere și note de subsol Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1983, p. 103
4
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , Traducere din limba greacă, introducere și note de de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 147
3
să ajungă la ,,starea bărbatului desăvârșit”
5
. Ne naștem având chipul lui Dumnezeu, prin voia
noastră liberă noi devenim făptură asemenea lui Dumnezeu. Ceea ce ține de voință , există
deja în natura noastră, ca potență, dar se dobândește prin lucrare. Dându-ne puterea de a-I
asemăna, ne-a făcut lucrători ai acestei asemănări, pentru ca să ni se dea și răsplata muncii
noastre. Omul ducea în rai o viață ,,neîntristată, nedureroasă și fără griji”
6
,,netemându-se de
nici o boală, căci era sănătos la trup, iar inima era pe deplin liniștită”
7
ne spune Fericitul
Augustin, iar Sfântul Simeon Noul Teolog arată că ,,aprindere sau o mișcare, vreo nebunie
sau poftă irațională a pântecelui, nu erau în el nicidecum”
8
.
Starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne apare astfel ca o
stare de sănătate, în care omul nu cunoaște vreo formă de boală, nici a trupului , nici a
sufletului și în care ducea o viață cu totul normală pentru că se conforma adevăratei sale
naturi și meniri.
Sfinții Părinți resping învățăturile eretice, care primejduiau creștinismul spunând
contrariul, din diferite motive.
Platonicienii spuneau că Dumnezeu nu este autorul relelor
9
, dar socoteau că răul își are
originea în dezordinea materiei inițiale, de care Demiurgul S-a folosit ca să facă lumea
10
.
Neoplatocienii vedeau originea răului mai curând într-o degradare, o pierdere de ființă și de
bine a materiei, ca urmare a îndepărtării ei de Cel Unu, din Care a emanat. Aceste două
curente filosofice consideră că răul vine pentru om din căderea sufletului său în trup. Sfântul
Dionisie afirmă că ,,materia însăși nu-i lipsită de rânduială, de frumusețe și de formă”.
Învățătura maniheică a fost combătută de Sfinții Părinți pentru că, legată la origini de
gnosticism și mazdeism, avea o puternică influență în sânul creștinismului. Maniheii afirmau
coexistența din veșnicie a două principii: al binelui și al răului. Răul nu este necreat după cum
susțin ereticii care acordă răului aceeași valoare ca și naturii binelui, ca și când și binele și
răul ar fi fără de început și veșnice și anterioare creației lumii; dar nu-i creat de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nazianz rezumă doctrina maniheică : ,,De vreme ce natura trupurilor este
în chip necesar supusă primejdiilor și neputințelor amestec sortit nimicirii, și toate aceste rele
sunt însoțite de simțirea durerii, maniheii cred că facerea omului e opera unui Dumnezeu

5
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , în Filocalia vol. III , Traducere, introducere și note de
subsol de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1994, p. 37
6
Sf. Atanasie cel Mare Tratat despre întruparea Cuvăntului și despre arătarea Lui nouă prin trup, PSB 15,
Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 1987, p. 32
7
Fer. Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu , Editura Științifică, București 1998, p.84
8
Sf. Simeon Noul Teolog , Cateheze, XXV , Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu 1999 p. 265
9
Vezi Platon, Opere V, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986, pag. 150
10
Ibidem, Platon Politica Editura Științifică și Enciclopedică, Bucurețti 1985, pag. 127
4
rău”
11
; ,, Nu poate fi învinuit Dumnezeu – spune Sfântul Grigorie – de răul pe care-l vedem și
nu putem spune cu micime de suflet că Dumnezeu e creator al răului ”
12
.
Pelagienii nu spuneau în mod direct că Dumnezeu este autorul relelor, dar această teză era
indirect implicată în afirmația lor că Adam a fost creat stricăcios, supus patimilor, deci și
suferinței. Această concepție a fost combătută de Fericitul Augustin și condamnată de Sinodul
de la Cartagina de la anul 418
13
. Canonul 2 al acestui Sinod condamnă teza potrivit căreia
Adam era muritor prin natura sa, iar nu din pricina păcatului.
Răul nu este o fatalitate ori banalitate. Dacă răul a avut un început, în voința lui Adam cel
vechi, el va avea un sfârșit – în voința Noului Adam. Contrar fatalismului, indiferenței și
pasivității ce decurg din anumite concepții religioase sau filozofice, omul are o mare
responsabilitate și trebuie să ducă o luptă împotriva răului și a feluritelor sale manifestări, atât
pe plan fizic , cât și pe plan spiritual.
Fericitul Augustin afirma că vina- și deci responsabilitatea -păcatului originar (văzut ca
un păcat ce ține de natură) se transmite urmașilor lui Adam. Sfinții Părinți au stabilit că
numai efectele păcatului strămoșesc au fost transmise: pătimirea (care include suferința),
stricăciunea și mortalitatea pe lângă o anumită înclinare spre păcat. Fiecare om la naștere nu
este aprioric împreună răspunzător de relele care afectează creația, ci va fi vinovat și
răspunzător de relele ce decurg din propriile sale păcate.


I.2. Neascultarea protopărinților

Dumnezeu nu este autorul suferinței si al morții, ci El ca Izvor al vieții, a făcut și cheamă
întreaga existență la viață. Moartea este dată de înstrăinarea de Dumnezeu și de cele sfinte.
Înțeleptul Solomon mărturisește: "Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă
atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. Căci Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură
de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață si făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru
ele nu este sămânță de pieire si moartea n-are putere asupra pământului. (Înțelepciunea lui
Solomon 1, 12-14).
Sfinții Părinți (Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Maxim
Mărturisitorul, Grigorie Palama), lămuresc lucrurile, arătând că această stare de nestricăciune
și nemurire a celui dintâi om se datora numai și numai harului dumnezeiesc.

11
Sf. Grigorie de Nazianz, Marele cuvânt catehetic, Editura Sofia, 1998, p. 40
12
Ibidem, p.41
13
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol.I, Editura IBMBOR, București, 1978, p.453
5
Omul a fost creat liber, de voia lui, depindea să păstreze sau nu harul, rămânând fie în
starea de nestricăciune și nemurire conferită de el, sau, dimpotrivă, să o piardă. Pentru ca
starea aceasta să-i devină proprie pe vecie, trebuia deci ca omul să stăruie în unirea cu
Dumnezeu, împlinind porunca ce-i fusese dată în acest scop (Cf. Facerea 2,16-17)
Asemănarea cu Dumnezeu , deja dată în chip, rămânea să fie realizată prin voia liberă a
lui Adam care primise ca dreptar porunca dumnezeiască. Dar prin libertatea sa, putea să
urmeze o altă cale, ,,să părăsească binele și să meargă spre rău, separându-se de Dumnezeu
prin libera lui alegere”
14
. Șarpele a fost cel care i-a descoperit această cale diferită, ceea ce a
constituit o ispită permanentă pentru primul om. Această ispită avea rolul de a-i pune mereu la
încercare voința, alegerea lui Dumnezeu de către om dobândind astfel forță și valoare. Fără
putința de a înfăptui răul, Adam n-ar fi fost cu adevărat și cu totul liber, îndumnezeirea
apărând ca singura cale posibilă, și deci ca necesară și impusă prin însăși natura lui.
Dumnezeu voind ca omul să fie desăvârșit, atunci când l-a creat după chipul Său, l-a înzestrat
cu o libertate absolută , care-i permitea să participe la propria îndumnezeire și să dobândească
în Dumnezeu asemănarea cu El . Dacă realizarea asemănării i-ar fi fost dată omului fără
posibilitatea unei alte alegeri, el n-ar fi fost în mod real virtuos, fiindcă cum spune Sf. Ioan
Damaschin ,,nu este virtute ceea ce se face silit”
15
. Sfântul Ioan Damaschin spune că ,, Omul
trebuia mai întâi să fie ispitit, fără să fie ispitit și încercat , omul n-ar fi avut nici un
merit”
16
,și că,,O dată încercat, sufletul dobândește cele nădăjduite ca plată a strădaniilor
sale virtuoase, și nu doar ca dar al lui Dumnezeu.
17

Adam a fost creat cu totul bun de Dumnezeu. În rai, în starea sa firească , omul trăia în
întregime întru Bine
18
, nu numai că nu făcea nimic rău , dar nici nu cunoștea răul, ispita
dându-i nu cunoașterea răului în sine , ci numai a posibilității lui. Cunoașterea însăși a răului
apare ca urmare a păcatului (Facere 3,22), iar nu ca principiu al lui. În rai , răul nu exista
decât în șarpe , încarnare a lui Satan , iar acesta nu se putea atinge de creație în nici un fel,
atâta vreme cât Adam rămânea stăpânitorul ei(cf. Fac. 1, 28-30)
19
, tot așa el nu avea nici o
putere asupra primului om, neputând face altceva decât să-l ispitească, ispitirea lui rămânând
fără nici o urmare atâta vreme cât omul refuza să i se supună.
20


14
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. p.83
15
Ibidem ,p 113
16
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. p 83
17
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Editura Anastasia, București,1993, pag. 35
18
Sf. Ioan Damaschin, op cit. p.232
19
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, PSB 34,Traducere Pr. prof. Constantin Cornițescu, Editura
IBMBOR, București1992, p. 137
20
Sf. Marcu Ascetul , Despre botez , în Filocalia vol. I Traducere de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutul de Arte Grafice ,,Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. 298
6
Diavolul a spus primilor oameni ,,veți fi ca Dumnezeu” (Fac. 3,5) și în aceasta
consta ispita. Șarpele le-a propus oamenilor să devină ,,ca Dumnezeu”, adică alți dumnezei,
independent de Dumnezeu, să fie dumnezei fără Dumnezeu. Adam cedând amăgirilor celui
rău, a consfințit astfel să devină dumnezeu prin el însuși, să se autoîndumnezeiască, și în
aceasta constă păcatul său.
21
Îndepărtându-se de Dumnezeu s-a lipsit de har, care era
adevărata viață a naturii sale. Iar din această despărțire i-au venit omului toate relele : căci s-a
lipsit astfel de bunurile dumnezeiești de care se împărtășise și pe care prin fire le avea în chip
desăvârșit.
Iar apoi întreaga sa ființă care a încetat să se îndrepte spre scopul ei firesc, sufletul ca și
trupul său , care nu și-au mai respectat condiția firească de alipire la Dumnezeu au căzut în
cea mai rea orânduială.
Pierzându-și prin propria-i greșeală bunurile de care se bucura prin împărtășirea de Bine, a
lăsat să intre în el mulțimea relelor, între care și suferința. Sfântul Ioan Damaschin scrie că
numai călcarea poruncii l-a abătut pe om de la Dumnezeu și de la binele ce izvora din El și,
îndreptându-se mai mult spre materie și-a împropiat coruptibilitatea, a ajuns pătimitor în loc
de nepătimitor, muritor în loc de nemuritor. […] Și amăgit prin atacul diavolului , începătorul
răutății […], nepăzind porunca Creatorului, a fost lipsit de har, scos din rudenia cu
Dumnezeu, acoperit cu asprimea vieții pline de dureri.
22
Iar în alt loc spune că suferința face
parte din patimile firești ,, care s-au ivit în viața omenească din pricina osândei date pentru
călcarea poruncii”
23
. Avva Dorotei scrie că pentru călcarea poruncii , Adam ,,a fost scos din
rai și a căzut din starea cea după fire ( precum îl zidise Dumnezeu) și a ajuns în cea contrară
firii, adică în patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin neascultarea sa”
24
.
Protopărinții neamului omenesc au fost dezbrăcați de ,,veșmintele luminoase și de viață
făcătoare ale strălucirii de sus, și s-au făcut ca și Satana, morți cu duhul”
25
, dar ,,din cel mort
cu sufletul iradiază moartea, din cel slăbit, dezgustat, pizmaș, disperat, iradiază toate
acestea.”
26

Nicolae Cabasila scrie ,,De când Adam s-a încrezut în duhul cel rău și și-a întors fața de la
bunul său Stăpân, de atunci mintea i s-a întunecat, sufletul și-a pierdut sănătatea și tihna pe
care le avusese. Din acel moment și trupul s-a împerecheat cu sufletul și a avut aceeași soartă

21
Sf. Ioan Damaschin ,op. cit., p. 111
22
Sf. Ioan Damaschin, op cit. p 113
23
Ibidem, pag.167
24
Avva Dorotei , Învățături de suflet folositoare, Filocalia vol. 9, Traducere , introducere și note Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1980, p. 479
25
Sf. Grigorie Palama , Despre cunoștința naturală, Filocalia vol.7, Traducere , introducere și note Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura, Humanitas, București, 1997,p.451
26
Ibidem, nota 43 , p.451
7
ca și el: s-a stricat și el odată cu sufletul”.
27
Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care a
arătat cel mai limpede că durerea , nedespărțită de plăcere , căreia îi urmează în chip necesar,
este o urmare a păcatului strămoșesc. El vorbește adesea de ,,durerea pe cere o aduce
păcatul”. El scrie că pătimirea- care implică durerea -, stricăciunea și moartea cea după fire le-
a adus în Adam povârnirea voii libere”
28
. El ne vorbește despre schimbarea produsă în om în
urma păcatului, de modificarea adusă trupului , născând condiții propice suferinței și
stricăciunii: ,,Omul a fost făcut de Dumnezeu împodobit cu frumusețea nestricăciunii și a
nemuririi. Dar el, preferând frumuseții spirituale inferioritatea firii văzute din jurul lui, a uitat
cu totul de sufletul lui, mai bine zis de Dumnezeu, care a înfrumusețat în chip dumnezeiesc și
sufletul. Drept urmare a secerat ca rod vrednic de aplecare a voii sale […] nu numai
stricăciunea și moartea trupului și mișcarea și alunecarea spre orice patimă, ci și statornicia și
pornirea ușoară spre schimbare a firii văzută din afara și din jurul lui, care-l fac lesne
schimbător.”
29

Plăcerea, durerea și iubirea pătimașă de sine au înlocuit în Adam iubirea de Dumnezeu.
Iubirea de sine este cu adevărat idolatrizare a propriului trup, fie direct, fie prin mijlocirea
zidirii, privită exclusiv sub aspectul ei sensibil , idolatrizare motivată prin căutarea plăcerii
simțite, care însă e însoțită negreșit totdeauna de durere: prin grija de trup săvârșind omul
slujirea cea stricăcioasă și umplându-se de iubirea trupească de sine, avea în el într-o lucrare
neîncetată plăcerea și durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării , încerca prin
simțire cunoștința binelui și răului amestecate în el. Că de-ar zice cineva că pomul cunoștinței
binelui și a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci înpărtășirea de ea
produce în chip natural plăcerea și durerea.
30

Iubirea de trup este după Sf. Maxim Mărturisitorul maica tuturor patimilor, iar acestea
chiar dacă unele dintre ele se arată a fi născute din încercarea de a fugi de durere- sunt pentru
om izvoare de multe suferințe , atât sufletești cât și trupești: ,,<<Pământul blestemat>> al
ostenelilor lui Adam( Facerea 3,17) este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele
sale, adică prin patimile minții lipite de pământ, la nerodirea virtuților, care sunt fapte ale lui
Dumnezeu. Și din acest trup al său se hrănește omul cu durere și cu întristare multă,
bucurându-se doar de puțina dulceață ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pentru o plăcere

27
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Studiu introductiv și traducere Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Editura IBMBOR, București, 1997 p.61
28
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, … ,p 342
29
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua,… p.102
30
Idem, Răspunsuri către Talasie…, p. 35
8
stricăcioasă grijile și frământarea gândurilor, ca niște spini, și marile ispite și primejdii, ca
niște mărăcini, împingându-l din toate părțile și pricinuindu-i numai durere”.
31


I.3. Premisele suferinței sufletești

Sănătatea spirituală a omului fiind determinată ca orientare în conformitate cu natura lui,
a tuturor facultăților sale spre Dumnezeu, orientare pe care ele o capătă prin exercitarea
virtuților, atunci în mod logic, cauza primordială a bolilor stă în despărțirea de starea
primară, în pervertirea ordinii firești și normale. Acest proces s-a produs prin păcatul
strămoșesc , care în mod fundamental , stă în depărtarea omului de Dumnezeu. Astfel, el s-a
îndepărtat de propria sa natură. De aceea Sfinții Părinți ajung să califice starea umanității
căzute , ca urmare a păcatului originar drept stare de nebunie sau cel mai adesea stare de
boală. Oamenii ,,s-au rătăcit”, ,,au ajuns nebuni” , spune Sfântul Apostol Pavel Romani (1,21-
22).
Nebunia și boala apar în legătură cu diferitele facultăți ale omului, constând pentru fiecare
dintre ele - minte, rațiune, voință, liber arbitru, putere poftitoare , putere irascibilă, memorie,
imaginație, simțuri și organe corporale- într-o greșită folosire a lor, sau mai precis, într-o
pervertire a felului în care ele trebuie folosite în mod normal, adică în conformitate cu
finalitatea lor firească.

1.3.1 Reaua întrebuințare a puterii raționale (Întunecarea minții) (Îndepărtarea
omului de cunoașterea lui Dumnezeu)
Spune Sf. Maxim Mărturisitorul că ,,Răul…orbind mintea omenească, dar deschizând
larg simțirea , l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoștința lui Dumnezeu și l-a umplut de
cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri”
32
. La fel, Sfântul Simeon Noul Teolog
vorbește despre schimbarea și decăderea suferite de cunoașterea primordială a omului: ,,În
locul cunoașterii dumnezeiești și spirituale, omul a primit cunoașterea trupească. Orbindu-i
ochii sufletului și căzând din viața cea nepieritoare, a început să vadă cu ochii cei trupești”
33
.
Mintea, încetând de a-L mai cunoaște pe Dumnezeu și realitățile spirituale, tinde să cunoască
ceva, căci , potrivit naturii sale nu încetează de a se mișca, atunci ea se întoarce spre realitățile

31
Ibidem, p. 51
32
Ibidem, p. 34
33
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Studiu introductiv și note diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999,
p 184
9
sensibile – mai precis spre făpturi privită numai în aparența lor sensibilă- , care de acum
rămân pentru ea singurele pe care le poate percepe, de vreme ce le-a negat , le-a refuzat ori le-
a uitat pe celelalte după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: ,,Toată mintea omenească,
rătăcind și abătându-se de la mișcarea cea după fire, se mișcă spre patimi și spre simțuri și
spre cele supuse simțurilor, neavând unde să se miște în altă parte, odată ce s-a abătut de la
mișcarea care o duce în chip firesc către Dumnezeu.”
34

Mintea nu s-a lăsat condusă numai de simțire, ci de toate poftele pătimașe care se ivesc în
suflet ca urmare a neștiinței, care este cum spune Sfântul Marcu Ascetul, ,,pricina tuturor
relelor”
35
alături de uitarea lui Dumnezeu și trândăvie
36
. Aceste trei atitudini negative, care nu
pot fi despărțite una de alta și care se sprijină reciproc , sunt socotite de Sfântul Marcu
Ascetul (iar apoi și de Sfântul Ioan Damaschin
37
) ,,cei trei uriași puternici ai diavolului”
38
,
,,patimile cele mai adânci și mai lăuntrice” , prin care toate celelalte patimi lucrează, viețuiesc
și prind putere în sufletele oamenilor.
39
Cunoașterea omenească, în starea păcătoasă, este cu
totul predată patimilor care a ajuns să fie pricina și scopul ei. Din pricina neștiinței, a lipsei de
grijă și a uitării de Dumnezeu și din supunerea față de celelalte patimi, mintea omului se
întunecă, devine oarbă, rătăcește, aruncă sufletul în beznă și-l face pe om să se miște într-o
lume a întunericului
40
.
Înstrăinarea minții în simțire este treapta cea mai de jos pe care ajunge spiritul uman din
cunoașterea de Dumnezeu și din contemplarea naturală. Omul căzut , cel mai adesea , crede
că lucrarea minții este exclusiv rațională, ajungând să considere cunoașterea rațională drept
singurul mod autentic de cunoaștere. Predat rațiunii, omul cade în ,,robia cugetelor”. Mintea
se află întoarsă spre cele din afară , adică se desparte inima de minte. În starea ei firească,
mintea este unită cu inima , care în limbajul patristic desemnează pe ,,omul lăuntric”, centrul
ontologic al omului și izvorul tuturor puterilor sale. Atunci când activitatea sa este de natură
contemplativă, potrivit naturii sale , mintea are o mișcare circulară, ea rămâne înlăuntrul
inimii și nu se răspândește în afară
41
. Părăsind lucrarea contemplativă și nemaiavând o
mișcare circulară , ci una în linie dreaptă, mintea iese din inimă, deci din centrul spiritual al
omului și se răspândește în afară. Separarea minții de inimă , în sensul etimologic, al
cuvântului, căci ea divide mintea omului, duce la divizarea întregului suflet. Urmând minții,

34
Sf. Maxim Mărturisitorul , Ambigua…, pag109
35
Sf. Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae monahul, Filocalia vol.I, p. 313
36
Ibidem, pag 326
37
Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, Filocalia vol. IV, Traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1994, pag. 205(fil .4)
38
Sf. Marcu Ascetul, op. cit. p.323
39
Ibidem ,p. 326
40
Ibidem , p.323
41
Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta , București 1993, p 49
10
răspândită și împărțită de mulțimea gândurilor pe care ea le naște și de senzațiile pe care ea le
primește, toate celelalte facultăți ale omului, hărțuite și zăpăcite pe deasupra de mulțimea
patimilor, sunt mânate , în mod contradictoriu, în toate direcțiile, făcând din om o ființă
divizată la toate nivelurile. Cunoașterea trupească, spune Sfântul Isaac Sirul ,,se numește
cunoștință deșartă, întrucât este goală de orice grijă de Dumnezeu și aduce o neputință
rațională în cugetare, punând-o sub stăpânirea trupului Grija ei este cu totul în lumea
aceasta”
42
.

1.3.2 Devierea dorinței și pervertirea plăcerii
Omul a fost creat în vederea unirii cu Dumnezeu. Facultatea poftitoare a fost sădită în firea
sa pentru a putea să-L dorească pe Dumnezeu, să tindă spre înălțarea la El și spre unirea cu El.
Aceasta constituie folosirea firească a acestei facultăți, potrivit naturii ei și care o păstreză
sănătoasă.
43
Adam însă a început să privească și să dorească creaturile vrând să se bucure de
ele în sine, în mod egoist , adică în afară de Dumnezeu. Astfel el a înlocuit dorința și plăcerea
de ordin duhovnicesc, conforme firii sale, cu o dorință și o plăcere trupești, potrivnice firii.
44

Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie procesul căderii omului . Aici se vede cum dorirea
celor sensibile și a plăcerii adusă de ele, pe de o parte ,și uitarea de Dumnezeu, pe de altă
parte, dar și iubirea egoistă de sine, se sporesc una pe alta, se condiționează și se întăresc în
mod reciproc: ,,Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute prin simțire, cu
atât își strângea în jurul său mai tare neștiința de Dumnezeu. Și cu cât își strângea mai mult
legăturile neștiinței, cu atât se lipsea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor
materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență cu atât se aprindea
mai mult patima iubirii trupești de sine (filautia ) cu atât născocea mai multe moduri de
producere a plăcerii, care este rodul și ținta iubirii trupești de sine.”
45
Plăcerea sensibilă care a
luat locul desfătării duhovnicești (al binelui) de la început, se arată ca urmare a păcatului, iar
durerea se ivește îndată, ca urmașa firească a plăcerii: ,,fiindcă orice răutate piere împreună cu
modalitățile care o produc, omul, aflând prin excelență că orice plăcere are ca urmașă în mod
sigur durerea, își avea toată pornirea spre plăcere și toată fuga dinspre durere. Pentru cea
dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguința, închipuindu-și

42
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 19997, pag. 290
43
Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, Filocalia vol. VI, Traducere, introducere și note Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura IBMO, București,1977, p. 216
44
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, …pag. 337
45
Ibidem, p.32
11
un lucru cu neputință , și anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea
una de alta, și iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând
neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu știa precum se vede, că plăcerea nu poate fi
niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chipul durerii, chiar dacă în aprinderea
patimii, pare ascuns celor ce o gustă. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra,
acoperind simțirea a tot ce-i stă alături.”
46

Abătându-și puterea doritoare de la Dumnezeu și îndreptând-o spre realitățile sensibile,
pentru a culege din ele o plăcere care se dobândește ușor și iute, omul vede curând că
desfătarea râvnită se spulberă numaidecât, și plăcerii, îndată, îi urmează durerea. Străduindu-
se să ocolească durerea prin înnoirea și înmulțirea plăcerilor, omul nu face decât să-și
sporească suferința.
Altfel spus, în mod paradoxal, omul pornit în căutarea plăcerii, într-un sfârșit nu află decât
durerea, sub toate formele ei. Sfântul Maxim spune adeseori că omul care aleargă după
plăcere nu-și atinge niciodată țelul, neputându-se bucura ,,nici de rodul simțirii precum
vroia”
47
. Încercarea omului de a-și afla fericirea în afara lui Dumnezeu, a fost dintru început
în mod necesar sortită eșecului, pentru că era în fapt, cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul,
cu neputință de împlinit: omul a încercat ,,să dobândească cum nu trebuia, cele ale lui
Dumnezeu, fără Dumnezeu, și nu după Dumnezeu. Iar aceasta nu se putea.”
48


1.3.3 Depărtarea omului de înțelesul primar al agresivității. (Reaua
întrebuințare a agresivității)
Una dintre componentele sufletului omenesc este și puterea agresivă sau irascibilă
(uuµo,). Această putere a fost pusă de Dumnezeu în sufletul omului pentru a putea lupta
împotriva răului, mai precis pentru a respinge atacurile demonilor, a se împotrivi ispitelor, a
nu primi și a reteza gândurile răutății pe care dușmanii i le semănau în suflet.
49
,,Mâniați-vă
dar nu greșiți” ne zice psalmistul (Ps.4,4). Când omul se folosește de această putere a
sufletului potrivit naturii și scopului ei firesc, el este înțelept și ,,se mișcă în chip sănătos”.
50

Prin păcat, omul și-a pervertit și această putere, nemaifolosind-o așa cum se cuvenea, ci într-
un mod nefiresc și lipsit de rațiune, ea devenind bolnavă. La omul căzut , agresivitatea , își
păstrează funcția sa de luptă pentru a dobândi plăcerea, pentru că așa cum spune Evagrie ,

46
Ibidem, p.32, 33
47
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 106
48
Ibidem, p. 107
49
Evagrie Monahul , Capete despre deosebirea gândurilor, p. 61
50
Sf. Nichita Stithatul , Cele 300 de capete Filocalia vol. VI, …, p. 216
12
,,din fire ea luptă în vederea unei plăceri oarecare”; numai că părăsind bunurile dumnezeiești
și lipsindu-se de bucuria duhovnicească adusă de ele, această putere a sufletului său se va
strădui de acum să găsească și să păstreze cât mai mult plăcerea trupească.
Experierea plăcerii sensibile este urmată fără greș de durere fizică, dar și psihică și
morală. De aceea, la omul căzut puterea irascibilă este folosită și ca fugă de durere și, în
general de orice neplăcere și orice suferință.
51

Împlinirea acestui țel contrar firii implică o a doua formă de pervertire a acestei puteri a
sufletului. Nemaifiind folosită pentru a se război cu demonii și momelile lor, pentru că de
acum se învoiește cu îndemnurile lor și le împlinește voința, omul își întoarce iuțimea
împotriva semenilor, văzând în ei obstacole în împlinirea dorințelor și atingerea plăcerii, fie
cauze ale suferinței legată de iubirea egoistă pe care o are pentru sine însuși. ,,Am ales cele
materiale în loc de porunca iubirii și îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii, în timp ce se
cuvenea să punem iubirea de orice om mai presus decât însuși trupul nostru”, spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, indicând astfel iubirea de sine ca principala cauză
52
, indicând astfel
iubirea de sine ca principala cauză, căci ea ,,a sălbăticit facultatea iuțimii din noi, făcându-ne
să o pornim de dragul plăcerii, unii împotriva altora”
53

Putem observa că, în om există o unică forță agresivă care poate fi îndreptată în două
direcții contradictorii și incompatibile.
În ceea ce privește direcția pe care o ia puterea agresivă este legată de orientarea pe care
omul o dă celorlalte puteri ale sufletului său: rațiunea și dorința , ea fiind folosită tocmai la
împlinirea scopurilor acestora. La omul căzut, puterea agresivă bolnavă se vădește mai ales
prin mânie.

1.3.4. Pervertirea memoriei
Memoria i-a fost dată omului la creație, pentru ca prin ea să-și aducă aminte de
Dumnezeu și să fie astfel unit cu El prin mintea și inima sa. Principala formă de manifestare a
aducerii-aminte de Dumnezeu este rugăciunea neîncetată. Rugăciunea neîncetată este în
același timp ,,lucrarea proprie minții”
54
, singura potrivită cu natura ei. În Rai Adam viețuia în

51
Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie, …, p. 26
52
Idem, Cuvânt ascetic, Fil.ocalia vol. II , traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae,
Humanitas, București, p. 27
53
Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, PSB 81, Traducere,introducere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
IBMBOR, București 1990, p.167
54
Diadoh al Foticeii ,Cuvânt ascetic împărțit în 100 de capete, Filocalia vol. I,… p. 357
13
rugăciune
55
, având neîncetata aducerea–aminte de Dumnezeu
56
. Dacă memoria folosită
potrivit firii sale este o memorie sănătoasă , prin păcat ea funcționează contrar firii și devine
bolnavă
57
. Boala constă ca și în cazul celorlalte puteri ale sufletului , în pervertirea ei, mai
precis într-o inversare a activității sale: în timp ce în starea de normalitate a firii omenești ea
slujește exclusiv aducerii-aminte de Dumnezeu și de bine, uitând prin aceasta de realitatea
sensibilă și de rău, prin păcat ea devine, dimpotrivă uitare de Dumnezeu și a binelui, și
aducerea-aminte de rău și de lume.
58

Uitând de Dumnezeu, memoria se fragmentează și se risipește, intrând sub stăpânirea
mulțimii gândurilor legate de lucrurile din lumea văzută spre care s-a întors omul. ,,Începutul
și pricina gândurilor , scrie Sfântul Grigorie Sinaitul este împărțirea prin neascultare, a
amintirii simple și unitare. Prin aceasta a pierdut și amintirea de Dumnezeu. Căci făcându-se
din simplă , compusă, iar din unitară, felurită, și-a pierdut unitatea împreună cu puterile
ei
59
Părintele Dumitru Stăniloae arată că : ,,Amintirea simplă de la început a fost pomenirea
neîncetată de Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea simplă s-a divizat. Așa
s-a născut și așa se succede felurimea gândurilor la cele mărginite , o dată cu uitarea unora
când ne amintim de altele. Omul nu-și mai poate reține mintea la un singur lucru , pentru că
fiecare e mărginit și nu poate întreține în om un interes netrecător. Când mintea se îndreaptă
însă spre Dumnezeu, nu mai e divizată de gândurile variate ce se succed pentru că Dumnezeu
e nemărginit , e o hrană nemărginită pentru contemplație. De aceea numai în Dumnezeu
putem păstra amintirea propriu-zisă.
60

Memoria devine pentru om, alături de imaginație, principala cale de acces pentru
gândurile străine care pătrund în sufletul său și-i preocupă mintea; ea este una din
principalele surse ale ,,gândurilor care ne răpesc”.
61
De la ea primește omul cea mai mare
parte a reprezentărilor , care constituie pentru el tot atâtea sugestii ispititoare. Mai ales ea este
cea care aduce în minte ,, gânduri simple”, de care apoi se alipește în chip pătimaș.
62
Spune
tot Sfântul Maxim Mărturisitorul ,,prin acestea trei primește mintea înțelesuri pătimașe: prin
simțire, prin schimbări în starea organică și prin amintire”
63
. Dar adesea memoria produce ea
însăși în mod direct gânduri pătimașe, lucru pe care îl subliniază Sf. Talasie Libanul, care
vede în această facultate a minții principala lor sursă, și cea mai periculoasă: ,,trei sunt căile

55
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica…, p. 79
56
Diadoh al Foticeii , op. cit. …, p.356
57
Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, Filocalia vol.VII,… p. 114
58
Sf. Issac Sirul, op cit., … p. 294
59
Sf. Grigorie Sinaitul, op. cit. …p. 113
60
Ibidem ,Nota 25, p. 113
61
Sf. Isaac Sirul, op cit. p 164
62
Sf. Maxim Mărturisitorul ,Capete despre dragoste, Filocalia vol II…,p. 65
63
Ibidem, pag. 81
14
prin care primești gânduri: simțirea (lucrarea simțurilor), amintirea și starea
mustului(amestecarea) din trup. Dar cele mai stăruitoare sunt cele din minte”
64
.
Memoria produce astfel de gânduri pentru că ea păstrează amintirea greșelilor trecute și
urmele patimilor care ni s-au făcut obișnuință și mai ales plăcerii legate de ele.
65
Astfel,
memoria este trezită și ațâțată de demoni, care încearcă să o împingă tocmai spre astfel de
amintiri: ,,Satana ca un vizitiu, are obiceiul să se suie mereu călare pe minte, și să ia cu dânsul
toată grămada de patimi, și să intre în sufletul cel ticălos, cufundându-l pe el întru
tulburare”.
66

Memoria devine pentru omul căzut una dintre principalele cauze ale trezirii și stăruirii
patimilor, locul în care le poți afla pe toate.
Mintea omului este stăpânită de mulțimea amintirilor lumești și a gândurilor, care chiar
dacă nu sunt pătimașe , sunt totuși străine de Dumnezeu. Aceste amintiri pătrund în minte din
pricina iubirii de lume, dar și prin lucrarea duhurilor rele care încearcă mai ales prin acest
mijloc să țină mintea departe de Dumnezeu. În ambele situații amintirile lumești îndepărtează
aducerea-aminte de Dumnezeu.


1.3.5. Reaua întrebuințare a libertății
Libertatea este și ea una dintre însușirile firii omenești, cum am arătat mai sus.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că ,,nevoia de a alege este premergătoare adevăratei
libertăți. Adevărata libertate, este un elan total orientat spre Dumnezeu, spre bine, fără a
cunoaște vreun semn de întrebare sau ezitare. Omul unit cu Dumnezeu, urmează binele în
mod spontan, alegerea nu-i condiționează libertatea. Iar Paul Evdochimov spune că ,,în cea
mai înaltă formă a sa, libertatea este o activitate ce-și produce propriile sale rațiuni urmând a
le suporta. În mod asemănător, actul unui sfânt depășește orice preferință.”
67

Porunca dată primului om, apela ea la însăși libertatea acestuia, Dumnezeu cerându-i prin
aceasta să rămână liber și să crească în libertate
68
,
Înstrăinându-se de Dumnezeu, Adam încetează de a mai avea o libertate asemănătoare cu
cea a Arhietipului său dumnezeiesc. El nu mai este liber potrivit asemănării cu Dumnezeu.

64
Sf. Talasie Libanul , Capete despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, Filocalie vol.IV, …
pag. 19
65
Sf. Diadoh al Foticeii, op. cit. , p.383
66
Isaac Sirul , op. cit. p. 166
67
Paul Evdochimov , Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgoviște, 1997, pag.23
68
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura EIBMBOR, București , 1978 ,
p. 468
15
Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată că prin păcat omul introduce separare și dezbinare în
liberul său arbitru, adică disociază voința personală sau ,,voința gnomică” de voința firească
sau naturală., iar prin aceasta se îndepărtează de natura sa.
69

Dobândind prin păcat cunoștința răului și a binelui, omul nu-și mai exercită în chip
simplu liberul său arbitru, el experiază acum nehotărârea și nesiguranța, se pierde în dualitatea
confuză a binelui și a răului
Omul căzut care se crede liber, trăiește de fapt țintuit de trup, stăpânit de legea acestuia și
supus simțurilor , suferă tirania poftelor, este sclavul căutării plăcerii și al temerii de suferință,
slujitor al răutății, pe scurt , este robul patimilor.
70

În această stare nu mai rămâne mare lucru din libertatea inițială a omului . În vreme ce în
Dumnezeu și în lucrarea virtuților , omul se mișcă el însuși potrivit firii sale și se făcea părtaș
voinței suverane a lui Dumnezeu, înstrăinându-se de Acesta și trăind contrar firii, în fapt nu
mai acționează el, ci o natură străină care a pus stăpânire pe el, cea a patimilor, care prin
păcat, au acoperit cu totul firea sa autentică, tiranizând-o și trăind pe seama ei.


1.3.6 Pervertirea imaginației
Imaginația este una din facultățile de cunoaștere ale omului. Funcția ei firească este
de a-i permite omului reprezentarea lucrurilor sensibile așa cum sunt ele. Ea este legată de
simțire și de cele ce cad sub simțuri
71
. Ea transformă senzațiile în imagini și îi permite omului
să aibă , sub forma unei imagini, o reprezentare a ceea ce percepe. Îi permite de asemenea , în
legătură cu memoria, să-și reprezinte amintirile rămase în urma celor percepute.
72

În starea primordială a omului, imaginația sa era exclusiv legată de creaturile existente
(naturale), dispunea de o ,,închipuire cuviincioasă” , întorcând spre bine mișcările acesteia
73
,
atunci când folosea imaginile născute din vederea făpturilor pentru a le înălța și pe ele la
Creatorul lor. Visele și ele, insuflate de Dumnezeu , cu un înțeles duhovnicesc limpede, prin
caracterul lor simbolic, îl înălțau pe om (chiar în somn), la Dumnezeu.
74


69
Sf.Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru Filocalia vol.II , p. 260
70
Idem, Răspunsuri către Talasie, p. 35
71
Sf. Calist și Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, Filocalia vol.VIII Traducere, introducere și note Pr. Prof
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, p. 152
72
Ibidem, p. 139
73
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia vol II, p. 78
74
Ibidem, p. 66
16
Prin păcatul strămoșesc, imaginația devine pentru om, un mijloc de separare de
Dumnezeu. Omul începe să-și umple mintea , golită de Dumnezeu, cu produsele imaginației
sale. Căzând din cunoașterea lumii spirituale, omul își construiește prin inteligența și
imaginația sa o lume fantasmatică, de care se alipește cu atât mai mult cu cât ea corespunde
dorințelor și patimilor pe care l-au cuprins. Imaginile pe care le are din această lume , în urma
percepției sau a amintirilor, nu mai sunt cele pe care le avea Adam înainte de cădere, adică
transparente pentru energiile dumnezeiești, nu mai sunt prilejuri de neîncetată aducere-aminte
de Dumnezeu, nu-L mai înalță spre El, ci sunt cu totul și cu totul opace. Înstrăinat printre
obiectele reduse la dimensiunile lor materiale, mintea sa este fără încetare populată și
bântuită de mulțimea gândurilor legate de ele și de imaginile lor. Iar aceasta se întâmplă nu
numai atunci când este treaz, ci și în somn când este năpădit de închipuirile din vise.
75

Omul căzut primește îndemnurile răutății și le însușește și-și hrănește imaginația cu ele,
zămislind și dezvoltând imaginația păcătoasă, predându-se astfel cu totul lucrării diavolești și
urmărilor ei nenorocite.
Omul este responsabil în ceea ce privește pervertirea imaginației sale, care duce la
îmbolnăvirea ei: din pricină că n-a rămas credincios poruncilor dumnezeiești, n-a mai ascultat
de glasul lui Dumnezeu, nu și-a ferit inima de cugetele străine. Pentru că nu a rămas treaz și
veghetor, omul a făcut din imaginație , care i-a fost dată ca un fel de punte spre Dumnezeu, ,,o
punte pentru demoni”
76
.
Din faptul că omul își imaginează cele ce-l îndepărtează de Dumnezeu se vede nu numai
simpla îmbolnăvire a imaginație, ci faptul că sufletul său în întregime este bolnav.

Concluzie : Prin întoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc firesc și prin
întrebuințarea acestora în mod contrar firii, în vederea obținerii plăcerii simțuale, iau naștere
patimile .
Patimile sunt boli ale sufletului. Astfel Sfântul Macarie Egipteanul arată că : ,,după
călcarea poruncii, sufletul a căzut în boala patimilor ”
77
și Dumnezeu ,,cunoaște de ce rele este
robit sufletul, cum este el împiedicat să lucreze cele spre viață și cum zace el răpus de boala
grea a patimilor cele necinstite”
78
. Iar Sfântul Isaac Sirul spune că: dacă virtutea este în chip

75
Sf. Nichita Stithatul,Cele 300 de capete , Filocalia vol VI, p.282
76
Ibidem, p. 212
77
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, …p. 173
78
Ibidem,
17
firesc sănătatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului”
79
. Fără curățirea de patimi, ,,nu se
tămăduiește sufletul de bolile păcatului”
80


I.4. Suferința sufletească

Am văzut că o mulțime de boli/patimi pot afecta sufletul omului căzut, și anume tot
atâtea câte mișcări patologice pot avea diferitele lui facultăți. În plus, numărul lor crește prin
combinarea unora dintre ele.
Printre aceste multiple boli spirituale, există unele care sunt fundamentale și care de fapt
le conțin și le zămislesc pe toate celelalte.
Aceste boli/patimi principale sunt în număr de opt: lăcomia (¸ootµiµoµ¸io), curvia
(toµvcio) , iubirea de arginți ( |iìoµ¸uµio), tristețea (ìutq), mânia (oµ¸q), lenea
( okcoio) , slava deșartă (kcvoooçio), mândria (utcµc|ovio).
81

Izvorul acestor opt patimi principale și al tuturor celorlalte păcate care se nasc din ele este
filautia (|iìoutio) sau iubirea egoistă de sine. Toate patimile provin din aceasta, dar ea
produce în primul rând trei patimi fundamentale, care le preced și le zămislesc pe celelalte:
acestea sunt gastrimarghia (al lăcomiei pântecelui) , arghirofilia (al iubirii de arginți) și
chenodroxia (slava deșartă). Aceste patimi primordiale , sunt cele care apar în primul rând și
cele mai răspândite la oameni.
Ordinea în care acestea intră în suflet , născându-se una pe alta, variază de la om la om.
Astfel, spune Sf. Ioan Casian, ,,aceste opt vicii, deși asaltează tot neamul omenesc, totuși
nu-i atacă pe toți la fel. La unii locul principal îl deține duhul desfrânării, pe altul îl
asuprește furia, în altul slava deșartă este tirană, pe altul îl stăpânește trufia. Deși se constată
că toți sunt loviți de toate, totuși în chip deosebit și într-o anumită măsură suferim de ele”
82
.
Pentru omul căzut este o iluzie să-și închipuie cineva că este scutit de patimi sau de
vreuna dintre ele. Dacă ni se pare că nu avem vreo patimă, acesta se întâmplă pentru că pur
și simplu n-o vedem sau nu se manifestă în acel moment; totuși ea există într-o anumită
măsură în suflet și se poate manifesta în orice clipă, numai să se ivească prilejul.
Patimile sunt adeseori numite ,,gânduri (cugete)”, sau ,,gânduri pătimașe”, ,,gânduri
trupești”, ,,gânduri rele”, pentru că ele se manifestă întâi tocmai ca gânduri, fie că aceste
gănduri se vor înfăptui sau nu.

79
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință,… pag.356
80
Ibidem
81
Sf. Ioan Casian ,Începutul descrierii luptei, PSB 57, Traducere de Vasile Cojocarul și David Popescu, Editura
IBMBOR, București, 1990, p. 80
82
Ibidem, p. 387
18
Păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a
lucrurilor.
83

Patimile îi produc sufletului o stare de suferință asemănătoare celei pe care o pot
produce în trup bolile fizice. Avva Dorotei spune așa: ,,Dacă are cineva în trup un amestec
de sucuri amare, nu-l arde însuși acest amestec rău și nu-l tulbură pe el întotdeauna și nu-i
necăjește viața? Așa este și cu sufletul pătimaș. Nenorocitul este chinuit totdeauna de relele
deprinderii de el, având pururi amara amintire și dureroasa îndeletnicire cu patimile, care-l
ard și îl înfierbântă pururi”.
84

Sfinții Părinți nu uită să pomenească rolul pe care îl joacă duhurile rele, în iscarea și
răspândirea relelor care se abat asupra oamenilor care se abat în această lume. Ei precizează
că în unele cazuri lucrarea diavolului este îngăduită de Dumnezeu . Astfel ei spun că prin
lucrarea lor , diavolii, sporesc relele pe care primul om, prin greșeala lui, le-a adus pe lume,
și pe care urmașii săi le pot întări și înmulți prin propriile păcate.

I.5. Suferința trupească

Păcatul strămoșesc a produs schimbări și abateri și a adus boală nu numai la nivelul
puterilor sufletului dar și asupra funcțiunilor trupești și asupra simțurilor. Modul în care omul
se folosește de diferite organe și modalități de percepție senzorială au fost și ele pervertite , iar
prin aceasta îmbolnăvite.
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică și trupul, ca și sufletul având menirea
de a înfăptui în întregimea sa asemănarea cu El, pentru ca, în final, să fie în întregime
îndumnezeit. La lucrarea virtuților ia parte și trupul. Nu numai că există virtuți trupești, dar
prin trup se împlinesc multe dintre virtuțile sufletului.
Una dintre funcțiile elementare ale trupului de a fi instrument al sufletului în ceea ce
privește relația sa cu creația materială: prin mijlocirea simțurilor trupului, sufletul ia
cunoștință de existența creaturilor sensibile și prin organele trupului intră în mod concret în
legătură cu ele și acționează asupra lor.
Percepția senzorială, ușa cunoașterii creației materiale, este un proces în același timp,
somatic și psihic. La baza sa stă senzația, adică reacția fizică a unui simț la stimulul unui
obiect. Prin aceasta, i se comunică sufletului o informație obiectivă cu privire la datele
exterioare ale obiectului. Apoi intervine o a doua operație, prin care datul senzorial este
interpretat de toate celelalte facultăți ale sufletului care contribuie la procesul cunoașterii.

83
Ibidem
84
Avva Dorotei , Învățături de suflet folositoare, …p. 473
19
Printr-un proces complex, în care intervin inteligența, memoria, imaginația și dorința,
obiectul, așa cum este el prezentat de simțuri, este situat în spațiul și raportat la alte obiecte,
este numit, definit în ceea ce privește natura, semnificația, funcția și valoarea sa. Această
interpretare, care constituie esențialul în percepția senzorială, având ca temei un dat obiectiv-
cel oferit de senzație, nu se oprește însă la acesta și nu constituie o simplă descriere a lui, ci
este elaborată în funcție de valorile subiectului cunoscător. În ultimă instanță, de la acestea,
mai mult decât de la obiectul în sine, ia naștere percepția. Perceția senzorială este legată de
starea spirituală a celui care percepe, depinzând de starea tuturor facultăților sale, care intervin
în procesul de interpretare pomenit mai sus; și îndeosebi de ceea ce el, de o manieră generală,
cunoaște, înțelege, dorește, își imaginează, își amintește.
Trupul omului este sănătos din punct de vedere duhovnicesc atunci când tinde spre
Dumnezeu prin toate lucrările sale și devine astfel templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6,19);
când simțurile sale ,,în bună rânduială” când toate organele sale sunt folosite de om pentru a
duce o viață virtuoasă, drept căi spre contemplarea lui Dumnezeu și mijloace de unire cu El.
Prin păcat, această rânduială a fost tulburată. Omul, depărtându-se de Dumnezeu , și-a
abăbut simțurile și toate organele trupului de la scopul lor firesc și normal, pentru a le
îndrepta, contrar firii , spre lumea sensibilă.
În loc să-i dea minții materia pentru contemplarea firească a celor văzute, simțurile sunt
pricini ale unei mulțimi de cugetări trupești și deșarte
85
. În loc să supună minții, contribuind
la înălțarea ei spre Dumnezeu, simțurile o înrobesc, plecând-o spre lumea cea simțită, văzută
în afara lui Dumnezeu, înstrăinând mintea și supunând-o acestei lumi, lipsind-o de
pătrunderea realităților spirituale. În acest sens vorbește Sfântul Isaac Sirul despre ,,boala
simțirilor”.
86

În loc de a sluji lui Dumnezeu , împlinindu-i voia, simțurile și organele trupești ale
omului căzut se pun în slujba dorințelor lui trupești și slujesc la lucrarea păcatului și ațâțarea
patimilor.
87
Omul se folosește de ele în primul rînd pentru a dobândi plăcerea simțuală pe care
o caută. Astfel, el se folosește de ochi ,,așa cum nu se cuvine”
88
, pentru a-și oferi după pofta
sa obiecte de care să-și bucure privirea. Își folosește urechile, de asemenea ,,așa cum nu se
cuvine”
89
ca să asculte vorbe rele și să se bucure de auzirea lor, ca să se plece spre cuvinte
deșarte și să-și înveselescă prostește mintea cu ele . Gustul ajunge rob lăcomiei. Mirosul este
mânat spre mirosirea feluritelor parfumuri ce trezesc poftele trupești. Pipăitul, la rândul său,

85
Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie și virtute, Filocalia vol.IV…p. 53
86
Sf. Isaac Sirul, op. cit. , p. 26
87
Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie …p. 206
88
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, p. 92
89
Ibidem
20
se face unealta multor patimi. Nemaivăzând energiile dumnezeiește din creaturi, care la
definesc adevărata lor natură, omul căzut nu mai are o percepție lor corectă, obiectivă, adică
conformă realităților lor și adecvată la ceea ce sunt ele în chip adevărat. Aproape tot din ceea
ce privim, noi vedem altfel decât este.
Omul vede făpturile în funcție de dorințele sale pătimașe, le situează, le ordonează, le dă
sens și valoare în funcție de patimile sale. Urmează că percepția devine subiectivă și
schimbătoare, devreme ce ea nu se mai potrivește cu realitatea însăși a obiectelor, și este o
proiecție a conștiinței decăzute a fiecărui om, schimbându-se după felul, mulțimea și măsura
dorințelor sale pătimașe. Faptul că în ciuda acestor diferențe putem spune că în mare toți
oamenii percep realitatea aproape în același fel, nu înseamnă deloc că percepția lor este una
obiectivă, ci arată simpla potrivire a unor subiectivități părtașe la o aceeași cădere și faptul că
deformările suferite de facultatea perceptivă a urmașilor lui Adam sunt fundamental aceleași.
Organele trupului sunt și ele deviate de la rostul lor inițial, de la funcționarea lor firească.
Lucrând contrar firii, simțurile și organele trupului acționează într-un chip lipsit de
rațiune.
Pe de altă parte, omul, viețuind în trup, rămâne supus îngustărilor lumii și îndură urmările
păcatului care răvășesc întregul cosmos. De aceea este cu neputință să nu aibă parte de boală,
de suferință și de moartea trupului ,,Cel care se împărtășește de Duhul… nu-i lipsit de
trebuințele trupului și ale firii”.
90

Cu adevărat numai în cealaltă lume , odată înviat și ajuns nestricăcios, trupul va putea ,
prin harul lui Dumnezeu, să se unească deplin cu sufletul, să-i fie cu totul supus și
înduhovnicit pe de-a-ntregul. (I Corinteni 15,44). Chiar dacă încă de aici de pe pământ, trupul
este strâns legat și poate fi împreună cu el, transfigurat într-o oareacare măsură de energiile
dumnezeiești.
91
Sfântul Ioan Damaschin ne spune că acest ,,trup firesc” are în realitatea sa
actuală o natură și un destin care îi sunt proprii. Prin cele din care este compus și prin modul
său de a fi, el rămâne legat de cosmos, îndurând toate suferințele acestei lumi. Natura sa
materială îl face supus legilor materiei; viu fiind , duce o viață ca celelalte făpturi vii. Are
parte de diviziune, de împuținare, de schimbare și de stricăciune.
92

Așa se face că în ,,viața de acum nu-i cu putință să scăpăm de boală”, nici de suferință,
nici să fim ,,măcinați de vreme, căci a rămâne mereu în aceeași stare” nu e o însușire a firii
noastre.
93


90
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste,…p. 98
91
Idem, Ambigua, …p.90
92
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. p. 83
93
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, …, p.225
21

I.6. Suferința lui Iov

,,Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvală și cei ce se silesc, pun mâna pe ea” Matei
(11,12)

Fiecare om , la nașterea sa, nu este nu este aprioric împreună-răspunzător de relele care
afectează creația, ci va fi răspunzător și vinovat pentru relele care decurg din propriile păcate.
Datorită acestui fapt Ortodoxia n-a socotit de cuviință să stabilească o legătură directă între
suferință și păcatele personale ale celui lovit de ele. Ea constată că oameni nevinovați și chiar
sfinții, au și ei de îndurat boli grele și mari suferințe, în vreme ce se poate întâmpla ca
păcătoșii să trăiască aproape toată viața lor în deplină sănătate și feriți de orice suferință,
paradox pe care de nenumărate ori ni-l Înfățișează Vechiul Testament, și mai cu seamă , în
chipul cel mai izbitor, Cartea lui Iov.
Una dintre învățăturile esențiale a Cărții lui Iov este aceea că relele care se abat asupra lui,
și îndeobște asupra oricărui om – nu sunt pedepse pentru păcat. Prietenii lui Iov, caută să-l
încredințeze că pe sfântă dreptate, pentru păcatele sale, îl pedepsește Dumnezeu. Prietenii lui
Iov, se arată urmând logicii din Vechiul Testament, potrivit căreia , în această lume,
Dumnezeu îi răsplătește pe drepți și-i pedepsește pe nelegiuiți, ,,Cei ce ară nelegiuirea și
seamănă răutatea au parte de asemenea roade. La porunca Domnului, ei vor pieri, de
suflarea mâniei lui se vor stinge” (Iov 4,8-9); ,,Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieții
sale (Iov 15,20); ,,Așa se întâmplă cu toți aceia care uită de Dumnezeu” (Iov 8,13);
,,Dumnezeu nu disprețuiește pe cel desăvârșit și nu ia de mână pe răufăcători (Iov 8,20);
,,spaimele dau peste (cel nelegiuit) din toate părțile și se țin de el, pas cu pas. Lângă
bunătățile lui el moare de foame și nenorocirea lui stă gata lângă el. Boala mușcă din trupul
lui. Primul născut al morții roade mădularele lui (Iov 18, 11-13); ,,de mult de tot, din zilele
cînd omul a fost așezat pe pământ, desfătarea celor fără de lege ține foarte puțin și bucuria
necredinciosului nu stă decât o clipă” (Iov 20,4-5).
Pornind de la aceste principii, prietenii lui Iov se străduiesc să-l convingă că trebuie să
îndure toate necazurile de care are parte, pentru că a păcătuit ; dacă ar fi fost drept, cum strigă
fără încetare s-ar fi bucurat pe mai departe de avuțiile lui și nu s-ar fi abătut asupra lui
nenorocirea. Scopul prim al cuvântărilor lor este așadar să scoată la iveală vinovăția lui Iov,
dacă nu văzută și știută, atunci cumva tăinuită și neștiută, și să-l înduplece pe Iov să-și
recunoască păcatul. ,,Tu zici: Credința mea este curată și în ochii tăi nu am nici o vină. Dar
22
cine va face pe Dumnezeu să vorbească, să Își deschidă buzele spre tine… atunci de-abia vei
ști că Dumnezeu îți cere socoteală de greșeala ta, El cunoaște pe cei ce trăiesc din
înșelăciune, El vede nedreptatea și o ține în seamă” (Iov 11,4-11) Crezând că pentru păcatele
sale îndură Iov atâtea rele, el îi condamnă să se căiască și să-și isprăvească vina, socotind că
așa va putea scăpa de ele : ,,Împacă-te cu Dumnezeu și cazi la pace. Atunci bine va fi de
tine(…). Dacă te întorci la Cel puternic și te smerești, dacă depărtezi nedreptatea cu cortul
tău(…) când te vei hotărâ să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti (…)tu vei scăpa când mâinile
tale vor fi curate”.(Iov 22,21-30) .
În felul acesta, ei se arată cugetând strâmb despre Dumnezeu, despre bunătatea și
nedreptatea Sa. Ei socotesc în chip greșit că suferința și relele care se abat peste om sunt
pedepse ale păcatelor lui trecute sau prezente, osândă a vinovăției sale, oricum legate negreșit
de păcat. Iar atunci când sunt convinși de răspunsurile lui Iov, care nu ostenește să-și strige
nevinovăția, trei dintre prietenii săi încetează de a-l mai învinui (Iov 32,1)., încep a-l osândi
pe Dumnezeu de nedreptate. Cu alte cuvinte ei nu încetează de a stabili într-un sens sau altul,
o relație necesară, de la cauză la efect, între suferințele omului, păcatele sale și dreptatea lui
Dumnezeu. Astfel omul suferă din pricina păcatului pentru Dumnezeu, îl pedepsește pe sfântă
dreptate; prin urmare, dacă se adeverește că Iov suferă fără să fi păcătuit, înseamnă că
Dumnezeu este nedrept. Ei nu pot înțelege că omul poate suferi fără să fi făcut păcate, sau că
poate să păcătuiască fără să sufere din pricina aceasta, ci că în ambele situații Dumnezeu
rămâne totuși drept.
Iov Îl socotește pe Dumnezeu Dătătorul a tot binele de care a avut parte înainte. Cu tot
necazul , el stăruie în mulțumire și socotește firesc ca toate cele primite în dar, fără nici o
vrednicie din partea lui să-i fie luate înapoi fără nici o socoteală: ,,Gol am ieșit din pântecele
maicii mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele
Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest verset spunând
că Iov nu doar că nu-L învinuiește pe Dumnezeu pentru că i-a răpit toate câte avea, ci crede că
nimic nu era al său și-I dă slavă lui Dumnezeu că a binevoit să îi facă parte de ele.
Concepția și atitudinea prietenilor lui Iov sunt vrednice de blamat. Atitudinea lor e cu
adevărat fățarnică, pentru că sub cuvânt că vor să-l ajute să priceapă pricina suferințelor sale
și să-l mângâie în nenorocirea lui, ei nu fac decât să-i sporească durerea, adăugând la
suferințele sale fizice suferințe morale și sufletești, prin încercarea lor de a-l face să admită că
e răspunzător de ceea ce i se întâmplă, ca unul care a păcătuit.
Felul lor de a-L vedea pe Dumnezeu și legătura Lui cu oamenii este însă respinsă atât de
Iov: ,,voi spuneți lucruri strâmbe și spre apărarea Lui croiți minciuni” (Iov 13,7), cât și de
23
Dumnezeu Însuși, Care vădește de mincinoasă și greșită cugetarea lor primind ca adevărate și
bineplăcute vorbele lui Iov: ,,Mânia Mea arde împotriva Ta și împotriva celor doi prieteni ai
tăi, pentru că n-ați vorbit de Mine așa de drept precum a vorbit robul Meu Iov (Iov 42,7).
Această carte arată limpede că între suferințele pe care le îndură omul în această viață și
păcatele sale nu este o legătură silnică. Tot așa, ar fi greșit să credem că omul suferă pentru
păcatele rudelor sale, ori din pricina firii sale omenești păcătoase, cum spun prietenii lui Iov.
De exemplu Elifaz spune: ,,Ce este omul să se creadă curat, și cel născut din femeie ca să se
creadă neprihănit?” (Iov 15,14), cuvinte care ne trimit la Psalmul (50,4) ,,Că iată întru
fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”.
Iov dovedește că, oricât de drept și de bun ar fi un om, pe fiecare Dumnezeu îl încearcă, îl
presează, îl chinuie ,, Cine îmi va dărui împlinirea rugăciunii mele și va face ca Dumnezeu
să-mi dea ceea ce aștept, și să mă primească să mă sfarme și să-mi întindă mâna și să mă
nimicească!” (Iov 6,8-9) De-a lungul întregii cărți, Iov se arată cugetând că Dumnezeu e
pricina a tot ceea i se întâmplă. Dar lucrul acesta este o mărturie a marii lui credințe în
Dumnezeu, a alipirii de El, a cinstirii atotputerniciei sale, a nădejdii în El. Chiar dacă
socotește că tot ce i se întâmplă e de la Dumnezeu, Iov nu-l învinuiește pentru răul abătut
asupra sa, nu se îndoiește de dreptatea și bunătatea Sa și nu se răscoală împotriva Sa.
Dar Dumnezeu nu este autorul relelor care se abat asupra lui Iov și, dincolo de el, asupra
oamenilor.
Iov pare să nu știe că e lovit de diavolul. El crede că Dumnezeu e cel de la care îi vin
necazurile, dar nu-L învinuiește.
Iov gândește altfel decât prietenii săi. El nu se simte mustrat de conștiință; spune că față
de Dumnezeu purtările și cugetele au fost drepte ,,M-am ținut cu pasul meu după pasul Lui ,
am păzit calea Lui și nu m-am abătut de la ea. De la porunca buzelor Sale nu m-am depărtat,
la sânul meu am ținut ascunse cuvintele gurii sala” (Iov 23,11-12) , își arată multe virtuți
,,scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor și pe orfanul fără sprijin (…) eram
ochii celui orb și picioarele celui șchiop. Eram tatăl celor neputincioși și cercetam cu
sârguință pricinile care îmi erau necunoscute” (Iov 29, 12-17) . Nu ostenește să-și strige
nevinovăția ,,Fiți învățătorii mei și eu voi tăcea; lămuriți-mă unde este este păcatul meu și eu
voi tăcea” (Iov 6,44), ,,Dacă am greșit, ce Ți-am făcut Ție, păzitorule de oameni? De ce m-ai
luat țintă pentru săgețile Tale și de ce Ți-am ajuns povară?” (Iov7,19-20) , ,,Oricâtă dreptate
aș avea , gura mea mă va osândi și dacă sunt fără de prihană ea mă scoate nevinovat ” (Iov
9,20) ,,Fiindcă Tu zici: Credința mea este curată și în ochii Tăi n-am nici o vină” (Iov 11,4).
El crede din tot sufletul că suferințele sale nu sunt nici pedepse, nici roade ale greșelilor lui.
24
La Iov nu se vede nici umbră de mândrie.
Vorbele sale sunt mărturia celei mai mari smerenii și căințe E gata să-și recunoască
păcatul, de-i este arătat: ,,Fiți învățătorii mei și eu voi tăcea ; lămuriți-mă unde este păcatul
meu!” (Iov 6,24). Însă este o prăpastie atât de mare între ceea ce i se întâmplă și tot ce-ar fi
putut el ca om să greșească, încât nu se poate vedea nici o legătură între ele .
Toată cartea este plină de apărarea dreptății lui Iov și de lamentația că totuși, Dumnezeu
îl chinuiește tot timpul.
În același timp e foarte puternică și conștiința că Dumnezeu nu poate trăi fără el și că moartea
lui e o pierdere chiar în Dumnezeu: ,,Ochiul celui ce mă vedea nu mă va mai zări, ochii Tăi
mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi” (Iov7,8). Cu alte cuvinte ar vrea să spună: ,,Mă chinuiești
toată viața și la urmă o să mă omori, dar o să-ți pară rău.” Dar și traiul cu Dumnezeu este o
tensiune permanentă : ,,Când vei înceta să mă privești? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit
saliva? (Iov 9,17) cu alte cuvinte ,,De ce nu mă lași să suflu?” Și iarăși ,,De ce m-ai luat țintă
pentru săgețile Tale și de ce Ți-am ajuns povară?” (Iov7,19-20) . Lamentațiile și îndreptățirile
lui Iov pot apărea sentimentalisme și simple valori artistice dacă nu ar merge mai departe.
El îi deschide proces lui Dumnezeu și îl cheamă la judecată ,, regretând că Dumnezeu
nu este o persoană cu care să stea de vorbă. ”
94
Cu alte cuvinte Iov ar spune : ,,M-ai creat ,
sunt făptura Ta , și totuși mă chinuiești toată viața, nu mă lași să suflu și îmi bagi vină. Pot fi
vinovat , dar nu mă pot apăra, căci de discutat ca de la om la om nu putem. Atunci de ce mă
tragi la răspundere? Sunt singur cu mine însumi, nu sunt cu Tine!”
95
El îi cere socoteală lui
Dumnezeu : ,,voi spune către Domnul: Nu mă osândi, lămurește-mă să știu pentru ce Te cerți
cu mine? Care e folosul Tău când ești aprig și disprețuiești făptura mâinilor Tale?”
96

Iov afirmă că Dumnezeu arată chiar dușmănie față de el: ,,Dacă sunt vinovat este amar de
mine, și dacă sunt drept nu cutez să ridic capul…și astfel fără vlagă cum sunt eu, Tu mă
vânezi ca un leu și din nou Te arăți grozav față de mine. Tu înnoiești dușmănia Ta împotriva
mea , Tu sporești mânia Ta asupra-mi ca niște oștiri primenite care se luptă cu mine.”(Iov
10,15-17).
De aici nu se mai poate vorbi de vreun ,,raport de dulceață”
97
între Dumnezeu și om. Deci
cumințenia la care suntem îndemnați tot timpul nu pare să reziste. Raportul om și Dumnezeu
nu poate fi o armonie, o delectare. Toți care Îl laudă pe Dumnezeu asemenea prietenilor lui

94
Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea de Dumnezeu, Editura IBMBOR, București 2005, p.
42
95
Ibidem
96
Ibidem p.43
97
Ibidem
25
sunt numiți de Iov mincinoși și fățarnici: ,, Oare de dragul lui Dumnezeu spuneți voi lucruri
strâmbe și spre apărarea lui croiți minciuni? (Iov 17,3)
Iov este ființa îndrăzneață în fața lui Dumnezeu, afirmând că omul adevărat este acela
care își ia în dinți carnea lui și viața lui o pune și o pune îm mâinile lui (Iov 13,14). În
versetele următoare, nu s-ar putea spune că Dumnezeu are milă de om: de omorât nu-l
omoară, dar nici nu-l menajează. Îl chinuie, îl bate tot timpul, îi varsă firea pe pământ și-l
aduce la limită.
Atitudinea lui Iov dovedește raportul adevărat al omului cu Dumnezeu. Oricât de dur sau
de aspru ar fi Dumnezeu, El nu poate fi nedrept și nici absurd. Iov nu cunoaște destinul său
final, dar, însă totul este logic, plin de sens, de putere , de adevăr. De aceea Iov își permite
mai departe; ,,Cine îmi va da pe cineva să mă asculte? Iată aici iscălitura mea! Cel
Atotputernic să-mi răspundă! ... Îi voi da socoteală de toți pașii mei, ca un principe mă voi
înfățișa înaintea Lui” (Iov 31,35-37). Toți oamenii sunt nimicuri , căci toți suntem ființe
limitate. Deși conștient de josnicia condiției lui, se apără ca un principe. Forța cu care se
măsoară cu Absolutul, puterea cu care admite să fie ucis dar niciodată învins, aceasta este
condiția ființială a omului.
Între om și Dumnezeu nu poate fi vorba de politețe sau idolatrie, ci de aderare totală sau
iubire, de trăire pentru sau împotriva lui Dumnezeu, cu sau fără Dumnezeu. În acest sens, sunt
înțelese și cuvitele Mântuitorului: ,, Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Aceeași
îndrăzneală totală o întâlnim și la un bătrân atonit care, întrebat fiind ,, dar dacă Dumnezeu te
va condamna la iad, tot așa o să-L mai iubești? ”, nu exclude varianta de a intra , dar exclamă
cu un optimism invincibil : ,,Cum, pe mine să mă trimită Dumnezeu în iad? Nu știi că am
două brațe minunate: smerenia și iubirea nefățarnică față de Dumnezeu? Și cu aceste două
brațe mă voi agăța atât de tare de El încât dacă m-ar trimite în iad am să-L trag și pe El în iad
cu mine!”
98

Uneori, diavolul se folosește în mod fățiș de durere. Provocând suferință, el încearcă să-l
facă pe om să-și piardă nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătescă împortriva Lui și, într-un
sfârșit să se lepede de El.
Suferința și toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului, ca să-
l împingă în păcat și patimi. Diavolul vrea ca Iov să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru
necazurile sale, tăgăduindu-I astfel bunătatea, dar mai ales să se răscoale împotriva Lui și să
se lepede de El. Că aceasta este voia, aflăm din spusele femeii lui Iov: ,,Te ții mereu în
statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2,9); o spune atât de limpede , încât unii

98
Fapte minunate de la părinții atoniți, Editura Episcopiei, Roman, 1994, p. 293
26
comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar întruchiparea lui. În
aceste câteva cuvinte ne sunt înfățișate cele 4 mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la
vremea suferinței: să-și piardă rădarea; să se dedea patimilor pe care le iscă frica de suferință;
să-L învinuiască și să-L blesteme pe Dumnezeu; să-și ia viața. Îndemnul ,,mori!” are însă și
un alt înțeles. Ea prevestește ce-l așteaptă pe cel biruit de aceste ispite și exprimă la fel de
limpede scopul ascuns al diavolului: moartea spirituală a omului. La ea ajunge mai cu seamă
cel ce cade în a treia ispită- blestemarea lui Dumnezeu. Și aceasta voiește în primul rând
diavolul, căci îl auzim spunându-I de două ori lui Dumnezeu; ,,Întinde mâna Ta și atinge-te de
tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față!” (Iov1,11); și ,,întinde-Ți mâna și
atinge-Te de osul și de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față!” (Iov 2,5)
Toată această suferință care i-ar fi dus la pierzare pe cei mai mulți dintre muritori, nu-l
clatină pe Iov. ,,Și întru toate acestea , Iov nu a păcătuit și nu a rostit nici un cuvânt de hulă
împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1,22; cf.22,10). Astfel încercat Iov nu-L blestemă pe
Dumnezeu, ci I se închină și-L binecuvintează (Iov1,21).
Iov se împotrivește ispitelor lui Satana prin trei mari virtuți: răbdare statornică în
încercări, credință nezdruncinată și nădejde neîndoită în Dumnezeu. De aceea, el nu numai că
nu-L hulește și nu-L învinuește pe Dumnezeu, dar cu toate că nu-și află nici o vină, nu-I pune
nici o clipă la îndoială dreptatea și se plecă voii Lui.
Tăria lui Iov în fața ispitelor și biruirea lor nu se datorează propriilor lui puteri, ci puterii
lui Dumnezeu Care răspunde rugii sale și-i vine în ajutor.
Asemenea tuturor drepților din Vechiul Testament, rânduiți de Dumnezeu spre zidire și
proorocie, Iov dă aici mărturie de primirea unui har deosebit care, împarte, îl ferește de soarta
obștească a omenirii care are de îndurat urmările păcatului strămoșesc; strâmtorat de diavol
prin suferința trupească și sufletească, el nu se lasă biruit de rău, nu se va pleaca ispitei și nu
cade predă păcatului și patimilor. Această particularitate a drepților din Vechiul Testamant
este legată de misiunea rânduită lor de Dumnezeu, de a vesti venirea lui Hristos și de a
preînchipui iconomia Sa mântuitoare.
Iov poate fi cu adevărat socotit drept , vestitor al lui Hristos. Căci prin toate întrebările
sale se arată a fi în așteptarea lui Hristos, tânjind după Cel ce avea să vină și să le arate
oamenilor pricina și rostul suferinței și Cel care avea să le dea puterea de a o îndura în numele
Lui până ce El îi va izbăvi pentru totdeauna de ea. De aici neîncetatele chemări ale lui Iov
către Dumnezeu, ca să i Se arate și să-i descopere prin Cuvântul Lui întrupat înțelesul
suferinței sale, de aici dorința lui de a se întâlni față către față cu Dumnezeu, Care să se
27
pogoare din înălțimea slavei Sale și, făcându-Se om al durerilor și cunoscător al suferinței, să i
se facă pildă de viețuire (Cf. Iov 9,33; 19,25-27; 23,3-5, 9; 24,1).
Iov este chip al întregii omeniri aflate în suferință care-și așteapă Mântuitorul și, într-o
anumită măsură este chiar o preînchipuire a lui Hristos cel așteptat.
Mai îninte de a veni Hristos, icoana desăvârșită și cu neputință de întrecut a jertfirii de
sine, Iov se face chip al dreptului care suferă fără nici o vină. Iov Îl prefigurează pe Hristos și
prin felul în care își îndură suferința. Predându-se deplin lui Dumnezeu, prin credință și
nădejde statornică, răbdând cu tărie loviturile suferinței și neatins de ispitele aduse de diavol
prin mijlocirea ei, Iov Îl preînchipuie pe Hristos la vremea pătimirii și morții Sale pe cruce.
Ceea ce la Hristos aflăm desăvârșit, la Iov este doar umbră. Prin răbdarea suferinței, Iov nu se
mântuiește decât pe sine, în timp ce Hristos, luând asupra Sa ca Dumnezeu, întrega natură
omenească, este pentru toți oamenii nu doar pildă ci și cu adevărat izvor de mântuire.
Iov este și chip al creștinului. Pe de o parte, pentru că, spre deosebire de prietenii săi, care
prin felul de a gândi și a se purta aparțin pe deplin Vechiului Legământ în care, suferința
omului este întotdeauna socotită drept cuvenita urmare a păcatelor săvârșite de el ( după cum
se vede mai ales din Deuteronom), Iov prefigurează prin atitudinea lui spiritualitatea Noului
Testamant, ale cărui temei și icoană este Hristos.
Pe de altă parte, pentru că, asemenea altor drepți din Vechiul Testament, Iov primește în
parte și gustă din harul ce avea să fie dat oamenilor de Hristos, prin Care suferința Sa capătă
un rost duhovnicesc.
Și Iov se face vestitor al unui nou tâlc al suferinței, pe care-l va lumina Hristos; ca s-o
priceapă, omul nu mai privește spre trecut, considerând-o ca pe o pedeapsă a păcatului, ci spre
cele ce-i stau înainte, socotind-o unealta mântuirii sale. ,, De aceea pe drept cuvânt, Iov este
socotit de Sfântul Ioan Gură de Aur vestitor al Evangheliei și al noii vieți în Hristos și pildă
pentru orice creștin, iar Sfântul Grigorie de Nazianz îl vede drept chip al sfințeniei la care îl
urcă pe om răbdarea suferinței.

I.7. Ce înțelegem prin suferințele cele fără de voie?

Urmările greșelii lui Adam – între care și pătimirea, și deci și îndurarea suferinței- s-au
sădit în însăși firea lui. Și pentru că Adam era ,,rădăcina firii omenești”, starea cea rea s-a
transmis tuturor urmașilor săi
99
.

99
S f. Maxim Mărturisitorul, Ambigua …,p. 155
28
Această moștenire s-a perpetuat prin nașterile după trup
100
, din neam în neam, așa că la
naștere toți oamenii primesc firea cea căzută a lui Adam , purtând în ea rănile păcatelor lui,
adică este supusă patimilor (din care nu lipsește suferința), stricăcioasă și muritoare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește mult despre felul în care s-au transmis efectele
păcatului strămoșesc. Pentru el, suferința - și celelalte patimi care nu stau în puterea noastră-
ca și stricăciunea și moartea se transmit din generație în generație prin nașterile cele după
trup, astfel el spune că:,,Orice durere având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care
îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip firesc , în virtutea cauzalității,
toți cei care sunt părtași ai firii omenești. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip
firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii”
101
. Prin urmare
,,toți oamenii având după cădere în mod firesc plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și
nefiind nici unul liber de nașterea cea pătimașă prin plăcere (…) , plăteau în chip firesc
durerile ca pe o datorie”
102
.
Sănătatea fizică corespunde stării originare și normale a naturii umane, cea a condiției sale
paradisiace, și poate fi socotită , din această pricină, un bine în sine. Însă pe de altă parte , ea
nu slujește la nimic omului și nu constituie pentru el un bun adevărat dacă nu este bine
folosită, adică dacă nu este pusă în slujba binelui.
Boala este un rău ca urmare a păcatului strămoșesc și a lucrării diavolului în lume. Însă ea
nu este un rău decât pe planul naturii fizice , al trupului. Dacă omul nu se dedă păcatului la
vremea bolii și nu se depărtează de Dumnezeu din pricina ei, atunci din punct de vedere
spiritual, ea nu poate fi socotită un rău pentru el.
Dacă se are în vedere doar boala în sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativă și sterilă
care favorizează năvălirea patimilor: frica, mânia, revolta, deznădejdea. Asemenea stări nu
ușurează cu nimic suferințele trupului, ba chiar adesea îi sporesc suferința, îmbolnăvind pe
deasupra și sufletul. Astfel primită , ea devine ,,o suferință zadarnică” .
Așa cum am arătat în subcapitolul 1.3, iubirea de trup este, după Sf. Maxim
Mărturisitorul, maica tuturor patimilor, iar acestea chiar dacă unele dintre ele se arată a fi
născute din încercarea de a fugi de durere- sunt pentru om izvoare de multe suferințe , atât
sufletești cât și trupești.
Sfinții Părinți arată că nu-i plăcere fără durere și nici durere fără plăcere și că pe amândouă
le naște ceea ce-i pătimitor în om, apărând amândouă în firea lui ca urmări ale păcatului
srtămoșesc. Și de ele este animat păcatul, fie că le precede , fie că le urmează; adică întâi e

100
Idem, Răspunsuri către Talasie, p. 337
101
Ibidem., p.338
102
Ibidem.
29
păcatul strămoșesc , care le-a născut, apoi păcatul pe care ele pot fi oricând să-l nască ori să-l
prilejuiască. Sfântul Petru Damaschinul spune ,,Din plăcere și din durere vine tot răul”
103
.
Aceasta nu înseamnă că firea pătimitoare – izvor în om, al plăcerii și al durerii- este în
sine rea sau pricină de păcat și de patimi vinovată. Păcatul ca și patimile rele, cere
întotdeauna manifestarea liberului nostru arbitru . Caracterul pătimitor al firii este un teren
propice pentru nașterea, dezvoltarea și stăruirea patimilor rele. Cerințele sau chiar
constrângerile firii pătimitoare determină cel mai adesea liberul arbitru. Și tocmai datorită
zonei de fragilitate și slăbiciune pe care o constituie elementul pătimitor din om, voia plecată
spre rău sau reaua alegere ajung să se împlinească.
Omul căzut părăsește virtuțile și se arată atras de cele rele tocmai raportându-se la durere
și plăcere. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că ,,De dragul plăcerii iubim patimile, și de
teama durerii fugim de virtute”
104
. Omul dezvoltă o urâtă treime de patimi: cele prin care
caută plăcerea , cele prin care se ferește de durere și cele ieșite din însoțirea acestor două
porniri păcătoase.
a) Când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine , naștem: lăcomia pântecelui,
mândria, slava deșartă, trufia, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța,
nechibzuința, nebunia, părerea de rău, îngânfarea, multa vorbire, vorbele urâte și toate câte
sunt de felul acesta.
b) Când ascuțim prin durere modul iubirii trupești de sine , naștem: mânia, pizma, vorbirea
de rău, întristarea, deznădejdea, lâncezeala, plânsul fără rost , tânguirea , ocara, pizma și toate
câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.
c) Când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea naștem: fățărnicia, ironia, viclenia,
prefăcătoria, lingușeala, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui
viclean amestec”
105
.
Odată ivite în suflet, patimile se mențin și se sporesc, sprijinindu-se pe plăcere , dar și de
durere, de care se teme și vrea să fugă.
106

Omul are două tendințe spontane ale trăsăturii sale pătimitoare: dorința de plăcere și sila
firească de durere. Trăsătura pătimitoare este pentru omul căzut o zonă de slăbiciune , un
punct vulnerabil , pe care diavolii pot pune cu ușurință stăpânire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că în această latură pătimitoare a omului este sădită
înclinarea spre păcat , și că pe ea se spijină diavolii pentru a isca , prin mijlocirea patimilor

103
Sf. Petru Damaschinul , Carte spre aducerea aminte către sufletul său, Filocalia vol V…, p.32
104
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p 42
105
Ibidem, p.33
106
Ibidem , p.171
30
firești, patimile nefirești. El afirmă limpede că ,,puterile cele rele își aveau din pricina
păcatului lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam ca o lege nescrisă a
firii
107
; și încă ,,pentru că firea având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creștere a
păcatului, din pricina strâmtorării naturale – purta – datorită păcatului generic cuprins în
trăsătura pătimitoare , prin patimile contra firii , lucrările tuturor începătoriilor, puterilor și
stăpâniilor ascunse în patimile cele după fire. Prin aceste lucrări toată puterea vicleană
contribuia , folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva
firii, împingând voința spre ele prin patimile cele după fire (prin afecte)”
108
. Acestea sunt de
fapt pătimirile cele fără de voie.
Diavolul ,,scornind una după alta suferințele patimilor celor fără de voie, se năpustesc
fără milă (…), dorind să-și sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea
povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârșit de slăbiciune, să-și taie de la sine puterea
nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el (…) pricini de
necredință și lepădarea de El.”
109

Creștinul, la vreme de suferință, e dator să rămână neclătinat de loviturile demonilor,
neplecat ispitelor, nemișcat spre patimi, plecându-și întru totul voia voinței lui Dumnezeu.
Culmea nepătimirii în suferințe este îndurarea necazurilor și slăvirea lui Dumnezeu în
ceasul necazului. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune :,,căile colțuroase , adică încercările
fără de voie, vor fi căi line și limpezi când mintea, bucurându-se și veselindu-se, rabdă
neputințele, necazurile și nevoile desființând toată stăpânirea patimilor de bunăvoie prin
ostenelile fără de voie”.
110

,, Îndurarea suferinței în duh creștin duce la sporire în viața lăuntrică. Cel care ,, primește
întristarea simțurilor devine cercat , desăvârșit și întreg. <<Cercat>>, întrucât a experimentat
prin simțire cele contrare simțurilor , adică durerile; <<desăvârșit>>întrucât a luptat fără să se
plece cu…întristarea din simțuri; <<întreg>>, întrucât păstrează neștirbite, statornice și
constante, potrivit rațiunii , deprinderile care luptă cu dispozițiile simțirii opuse întreolaltă”
111

Suferința se face atunci pentru om prilej de curățire de păcate. Astfel Sfântul Apostol
Pavel spune: ,,Cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (I Petru 4,1), iar proorocul Isaia
laudă prefacerea minunată lucrată de Dumnezeu, spunând: ,,Iată că boala mea se preschimbă
în sănătate (Isaia 38,17).

107
Ibidem, p.79
108
Ibidem
109
Ibidem, p.104
110
Ibidem p. 171
111
Ibidem, p. 308
31
Putem spune că nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul milostivirii lui Dumnezeu
prin care-și arată iubirea , mișcându-l spre căință pe cel prins în vâltoarea suferinței. Da aceea
spune Sfântul Marcu Ascetul că : ,, În durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu ,
care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă”.
112

Tot așa , suferința îl curăță și-l izbăvește pe om de patimile sale: ,,Orice suferință fără
voie , să te învețe să-ți aduci aminte ; în acest caz nu-ți va lipsi prilejul spre pocăință”
113
.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sufletul care ,,rabdă suferințele și nevoile,
desființează stăpânirea patimilor de bună voie prin ostenelile fără de voie.
114
Iar Sfântul
Varsanufie scrie : ,,Durerea izbăvește de multe patimi.”
115

Suferința îndurată creștinește nu doar îl izbăvește pe om de vechile patimi, ci îl ferește de
altele noi; că primind-o nu va cădea în patimile la care duce fuga de durere; apoi tăindu-i
avântul de desfătări
116
, îl scapă și de patimile prin care-și împlinește pofta de plăcere , sau
altfel spus de Sfântul Isaac Sirul: ,,Necazul omoară dulcea împătimire a patimilor.”
117

Îndurată duhovnicește, suferința fără voie se face virtute de bună-voie .
118
Iar Sfântul
Maxim Mărturisitorul scrie că ,,prin răbdarea încercărilor …dăm roadele coapte și dulci ale
virtuților”
119


I.8. Limitele suferințelor

Părinții filocalici învață constant că încercările , necazurile și suferințele vin asupra noastră
în limitele rezistenței noastre duhovnicești, a puterii noastre de a le suporta și proporțional cu
păcatele sau virtuțile personale. Avva Dorotei spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra
noastră vreun lucru peste puterea noastră
120
; deci suferințele și toate celelalte încercări sunt în
limitele firii, suportabile.
Cuviosul Nichita Stithatul , referindu-se la suferințele trupești și la însemnătatea lor
duhovnicească, ne spune că suferințele sunt folositoare celor începători în viața virtuoasă. Ele
fac trupul neputincios, ca să-l ajute în veștejirea și slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar
cugetul pământesc al sufletului îl subțiază , în vreme ce îi întăresc și îi împuternicesc , de

112
Sf. Marcu Ascetul , Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, Filocalia vol.I… p.262
113
Idem, Despre legea dumnezeiască în 200 de capete, Filocalia vol. 1…, p 235
114
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p.172
115
Idem, Epistole , PSB 81 , p.152
116
Idem, Răspunsuri către Talasie, p. 348
117
Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice, p. 116
118
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 167
119
Idem, Epistole p. 46
120
Avva Dorotei, Învățăturile lui Avva Dorotei, în Filocalia, vol.IX, Traducere , introducere și note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București 1980, p 611
32
poate spune după dumnezeiescul apostol Pavel ,,de aceea mă bucur în slăbiciuni , în
defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt
tare” (IICorinteni12,10). Dar pe cât sunt de folositoare suferințele acestora, pe atât de
vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuților și s-au ridicat deasupra
simțurilor și au ajuns la vederi cerești. Căci îi întrerupe de la îndeletnicirea cu cele
dumnezeiești , le îngroașă prin dureri și greutăți partea înțelegătoare a sufletului , o tulbură cu
norul descurajării și usucă lacrimile umilinței cu seceta durerilor
121

Gradul de încercare este proporțional cu patimile noastre sau cu treapta noastră de
desăvârșire duhovnicească. Cel mai greu încercați sunt cei mai împătimiți, mai robiți
patimilor trupești și sufletești și cei mai înaintați în lucrarea virtuților. Suferințele, întristările
pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanțe sau etape. Părinții
duhovnicești vorbesc despre întristare, mânie, retragere și părăsire din partea lui
Dumnezeu.
122

Întristarea este de două feluri : întristarea după lume (după plăcerile și ispitele lumii
acesteia trecătoare) și întristarea după Dumnezeu. Întristarea după lume este o patimă
aducătoare de stricăciune în suflet și în trup și izvorăște din neliniștea față de cele vremelnice
și trecătoare. Întristarea după Dumnezeu este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea
ostenelilor și ispitelor și ducând sufletul la pocăință. Ea subțiază prin lacrimi iarna patimilor și
norii păcatului liniștește marea cugetării și duce în final, la restabilirea stării noastre harice
naturale, inițiale, de tranparență față de lucrarea și conlucrarea cu el. Sfântul Maxim
Mărturisitorul mai vorbește despre o întristare interioară și una exterioară , sau despre o
întristare ascunsă în suflet și altă întristare arătată prin simțire.
123
Cea dintâi este urmarea
bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simțurile. Cea din simțuri
este urmare a patimilor de bunăvoie ale simțurilor, cealaltă a celor fără de voie sau a
încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie.
Spre deosebire de întristarea din simțuri , pe care o provoacă patima , întristarea de
Dumnezeu, ce însoțește încercările, suferințele și pătimirile cele fără de voie e împreunată cu
bucuria duhovnicească . Sfântul Ioan Casian spune că roadele acesteia face pe omul
osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere
răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea
face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga

121
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, Filocalia vol
VI, Traducere , introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stănoaloae, Editura IBMBOR, București, 1977,
p 261
122
Pr. Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor și alte eseuri, Editura Christiana , București, 1998, p 93
123
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , p308
33
răbdare, bunătatea, credința și înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică, însă cunoaștem
roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, lenea la rugăciune.
124

Sfântul Maxim Mărturisitorul împarte tristețea în supărare, necaz, pizmă și milă, arătând
că ,, întristarea cea de laudă”, ,,sau întristarea mântuitoare” cea după Dumnezeu este ,,stăpână
neîndurerată a patimilor” și ,,maica cuvioasă și slăvită virtuților”.
125

Sfinții Părinți vorbesc și de mânia lui Dumnezeu , despre o mânie măntuitoare a lui
Dumnezeu, mintea noastră pătimind cele necinstite, după ce s-a lăudat cu virtuțile, să
cunoască cine este dătătorul lor sau ca să vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit
că le are de la sine, fără să le fi primit.
126
Însă stăruința noastră în lucrarea patimilor, grija
exclusivă de cele vremelnice și reaua lor întrebuințare fac ca patimile să întunece și să acopere
harul . Depărtarea harului Sfântului Duh, este echivalată de patriarhul Calist cu pierderea
chipului dumnezeiesc al vieții și introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Tot Calist
continuă spunând despre cei ce viețuiesc curat, Duhul Sfânt li se face suflet sufletului, iar
roadele împărtășirii și revărsării lui sunt : dorirea lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără de
durere, pururea curgătoare iubirea întreagă și nemincinoasă față de Dumnezeu și de aproapele,
bucuria din inimă și veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le
lepădăm, blândețea față de toți, bunătatea, unirea minții, vederea și lumina, puterea fierbinte
pururea mișcătoare a rugăciunii,, negrija de cele trecătoare, prin ținerea de minte a celor
veșnice.
127
Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta , spune Sfântul Isaac Sirul ,
,,vine în mintea noastră de încercări și suferințe și ne ajută , însă în simțire, după acestea .
Simțirea încercărilor vine înaintea simțirii harului , pentru dobândirea libertății noastre, căci
harul nu forțează niciodată. Tot așa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta
încercările”.
128
Tot el ne spune că, acelora încercați , Dumnezeu le dă răsplata sau darul
simțirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovărați de aceste necazuri.







124
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Filocalia vol I… p. 154
125
Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, p. 41
126
Calist și Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xanthopol , Filocalia vol.VIII,
Traducere , introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1979, p.24
127
Calist Patriarhul, Capete care au lipsit , în Filocalia, vol. VIII,… p.281
128
Sf. Isaac Sirul, op cit, p. 243
34
Capitolul II. Mântuitorul Iisus Hristos-biruitorul suferinței

II.1 Asumarea suferinței mântuitoare

,, Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca
tot cel ce crede într-Însul să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16)

Aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos, sintetizează, în modalitate divină, toată
Teologia iubirii față de oameni a lui Dumnezeu, Care L-a oferit acestora pe Fiul Său ca dar,
însă în chip de Jertfă. Este un echivalent , un schimb greu de înțeles pentru mintea
omenească, fiind cu adevărat expresia celei mai înalte și mai sublime iubiri , de care a auzit
vreodată omul și pe care s-a învrednicit el vreodată. Pentru că de o asemenea iubire,cu un
asemenea preț de negândit, omul nu este în stare , ci numai Dumnezeu. Căci numai Bunul
Dumnezeu putea să ne ofere acest dar , prin trimiterea Fiului Său în lume spre jertfă.
129

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi și a noastră răsfrântă către El, în urma conștientizării
Jerfei Fiului Său, are un dublu scop, pe care-l evidențiază textul din Evanghelia după Ioan
(3,16), cînd afirmă că tot cel ce crede în Fiul, pe care Dumnezeu L-a trimis în lume,, nu piere,
ci are viață veșnică”. Iată două componente de bază ale Jertfei lui Hristos: cea de împărtășire
din jertfa Lui și cea de dobândire a vieții veșnice prin ea.
130

Părintele Dumitru Stăniloae în studiile făcute asupra scrierilor Sfântului Maxim
Mărturisitorul ( în aceste scrieri, Sfântul Maxim combătea direct monofizitismul,
monotelismul și origenismul) ne arată că: ,,pentru a rupe lanțul trecerii de la plăceri la
dureri și viceversa, în care se mișcă timpul dat omului pe pământ și istoria dată umanității și
care, în fond, lipsește timpul omului și istoria umanității de orice sens, S-a făcut Fiul lui
Dumnezeu om în istorie”.
131
Ca atare a arătat : ,,folosirea istoriei ca loc unde se pregătește
veșnicia, fără afectele sau patimile omului. El a arătat că omul poate înainta prin efortul de
biruire a acestui lanț spre odihna spirituală dincolo de timp. Deci poate înainta spre ea și
omenirea întreagă. Prin aceasta timpul și istoria primesc un sens. El arată prin aceasta și
necesitatea ca timpul fiecărei persoane și istoria umanității să nu se prelungească la

129
Pr. Prof. Univ. Dr. Leon Arion , 50 de Omilii la Evanghelia de la Ioan, Editura Assa, București , 2005, p 122
130
Ibidem ,p 125
131
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1991 p.41
35
nesfârșit. Timpul îi este dat omului pentru ca să se miște treptat spre victoria asupra
plăcerilor și durerilor.”
132

Toată omenirea credincioasă din cursul istoriei va forma, ,,în veșnicie, un singur trup
tainic al Lui. Aceasta-i valoarea ce o dă El întregii istorii, pentru veci. Dar în trupul Lui,
fiecare credincios va constitui , un mădular deosebit, cu valoarea lui care se va bucura de
viața trupului întreg și viața trupului întreg se va bucura de viața fiecărui mădular. Și viața
întregului trup își va avea izvorul de bogăție nesfârșită în Hristos.
133

Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos S-a făcut om pentru a îndumnezei firea oamenilor care
vin la existență în cursul istoriei.
În Persoana lui Iisus Hristos, Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1,14), a căutat pe omul apostat
și l-a readus în comuniune cu Dumnezeu cel în Treime, adică la viața veșnică. În Iisus Hristos
nu e vorba de două persoane , ci de una căreia aparțin și Dumnezeu și omul și aceasta
neamestecat și neschimbat. De aceea și Biserica în armonie cu Simbolul de credință, în textele
liturgice mărturisește de multe ori acest adevăr mântuitor: unul este Fiul îndoit în fire dar nu
în fețe. Pentru aceasta desăvârșit Dumnezeu și Om desăvârșit cu adevărat propovăduim ,
mărturisind pe Hristos Dumnezeul nostru.
Formula Sinodului Ecumenic de la Calcedon spune: ,,mărturisim pe unul și același fiu,
Domn Iisus Hristos, Dumnezeu deplin și om deplin, recunoscut în două firi unite în chip
nedespărțit , neamestecat, neschimbat, deosebirea firilor nefiind desființată din cauza uniunii,
ci fiecare dintre cele două firi păstrându-și însușirile ei și concurg într-o persoană și într-un
ipostas”
134
. .
Prin cuprinderea firilor , divină și umană, într-un singur ipostas , Fiul lui Dumnezeu intră
într-o solidaritate cu specia umană , dar nu e limitat în putința de cuprindere a întregii
existențe.
135
Cuvântul dumnezeiesc ipostaziind în Sine firea noastră, curățind-o pe aceasta
chiar prin asumare de toată întinăciunea , a îndumnezeit firea întreagă prin întrupare .
Caracterul nepătimitor al firii umane a Mântuitorului Iisus Hristos decurg în chip necesar din
unirea ipostatică a celor două firi ale Cuvântului întrupat, divină și umană, pentru că ipostasul
divin, cel ce călăuzește cele două firi nu poate păcătui.
136
Eul voitor în Persoana lui Iisus
Hristos este Dumnezeu-Cuvântul.

132
Ibidem
133
Ibidem, p 47
134
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.
108
135
Ibidem
136
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura IIBMBOR, Bucurețti, 2005, p.217
36
Felul nou și minunat al venirii Sale pe lume l-a dat în principiu stăpânirea asupra trăsăturii
pătimitoare , a stricăciunii și a morții și puterea de a scoate firea omenească de sub stăpânirea
lor, până ce o va izbăvi cu totul de ele.
Însă această eliberare se înfăptuiește în fapt atunci când Hristos înfruntă patimile, suferința
și moartea .
Iisus Hristos ca om , ar fi putut să nu aibă parte de suferință. Zămislit fără sămânță
bărbătească, El nu era supus legii păcatului, ca ceilalți oameni care îndură urmările păcatului
strămoșesc , transmise din generație în generație celor zămisliți prin împreunare trupească.
Așa că Lui nu-I erau proprii trăsătura pătimitoare, suferința , stricăciunea și moartea , intrate
în firea omenească prin păcatul dintâi, și nici aplecarea spre păcat. Întrucât era Dumnezeu,
,,Cuvântul era nemuritor și incoruptibil și nu știa să se teamă de suferință, de moarte.”
137
-
spune Sfântul Chiril al Alexandriei.
Cuvântul lui Dumnezeu Iisus Hristos este nestricăcios și sfânt în ceea ce privește
umanitatea. Această desăvârșire nu este morală, ci ontologică; păcatul fiind în principiu o
temă ontologică, iar nu una morală. După umanitate Hristos fiind nestricăcios , nu este supus
înclinațiilor păcătoase și practicilor vătămătoare. El este fără de păcat, adică nestricăcios și
sfânt, dar nici nu putea să păcătuiască, așa cum Dumnezeu nu poate cădea din Ființă.
Nepăcătoșenia este sfințenia însăși , iar nu o desăvârșire morală oarecare.
138

Iisus Hristos , ca să ne mântuiască deplin, din lăuntrul nostru, ia asupra Sa de bună voie
relele de care voia să ne tămăduiască și să ne izbăvească, pentru că, după cuvântul Sfântului
Grigorie de Nazianz reluat de Sfântul Ioan Damaschin, ,,ceea ce nu e asumat nu poate fi
vindecat”.
139
Hristos, lipsit de trăsătura pătimitoare, de suferință, de stricăciune și nesupus
morții, ca toți ceilalți oameni, le-a luat asupra Sa de bună voie, făcându-Se asemenea nouă în
toate, afară de păcat. În viața Sa pământească Hristos a luat asupra Sa starea omului căzut, și
aceasta din prima clipă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Hristos coborând la existența
pământească ,,primind prin legea pogorământului facerea lui Adam dinainte de cădere și deci
luând în plăsmuirea Sa prin insuflare în chip natural, nepăcătășenia, nu a luat și
nestricăciunea. Iar din nașterea sub osânda de după cădere luând caracterul pătimitor
(afectele) nu a luat și păcătoșenia. Și astfel Se face un nou Adam, primind aceeași facere,
afară de păcat, și suportând aceeași naștere”.
140
Altfel spus ,,din prima alcătuire a lui Adam,

137
Sf. Chiril al Alexandriei,Scrieri partea a doua, PSB 39, Traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1992, p.11
138
Nikos A. Matsoukas , Teologia Dogmatică și simbolică, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină,
București, 2005, p 211
139
Sf. Ioan Damaschin , Dogmatica, p90
140
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 250
37
pe care a avut-o din facere a luat nepăcătoșenia și nestricăciunea, iar din nașterea introdusă
după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare însă fără de
păcat”.
141

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nașterea și facerea, în Iisus Hristos, au un rol
mântuitor: ,,căci împletindu-le desăvârșit în Sine pe amândouă între ele, prin comunicarea
reciprocă între amândouă părțile, le-a tămăduit cu putere pe una cu alta. Celei dintâi și cinstite
i-a făcut-o mântuitoare și înnoitoare pe cea de-a doua, și umilită, iar celei de-a doua i-a făcut
susținătoare și vindecătoare pe prima.”
142
Neprimind Mântuitorul Iisus Hristos patima și
stricăciunea nicidecum în trup, dar primind cele ce sunt din pricina lor, spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul, a făcut nașterea salvatoare a facerii, reînnoind prin pătimirea ce ține de ea în
chip minunat, nestricăciunea facerii, iar facerea a făcut-o tămăduitoare a nașterii, sfințind prin
nepăcătoșenia ei nașterea supusă pătimirii. Astfel, facerea a salvat cu desăvârșire rânduiala
firii prin creare, ca să susțină firea cu rațiunea dumnezeiască a facerii, și a eliberat cu totul
nașterea – originea prin naștere- căreia îi era supusă firea din pricina păcatului, ca să nu mai
fie stăpânită de modul provenirii prin curgerea seminței, asemenea celorlalte viețuitoare de pe
pământ.
143
Pentru că a fost zămislit fără sămânță , în chip minunat, mai presus de fire și
nestricăcios, Cuvântul întrupat, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,a curățit firea
omenească de legea păcatului, neîngăduind plăcerii să fie pricinuitoarea întrupării Sale.”
144

Noutatea nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu-i implica în ceea ce-L privește în chip
firesc și necesar, drept lege a firii, trăsătura pătimitoare, suferința, stricăciunea și mortalitatea
care afectaseră firea omenească în urma greșelii lui Adam și se transmiteau din generație în
generație prin nașterile cele după trup. Cuvântul întrupat n-a fost silit să îndure aceste
neputințe, ci le-a luat de bună voie asupra Sa, primindu-le cu bucurie pentru mântuirea
omului, rămânând cu totul liber de ele și având, prin faptul că era deopotrivă Dumnezeu și
om, deplină putere de a le stăpâni necontenit. De aceea, El a putut să izbăvească firea
omenească de tirania lor. Adam, predându-se plăcerii necuvenite a îndurat mai apoi ca și
urmașii săi, ,,cuvenite suferințe și atotcuvenită moarte.”
145
Trebuia pentru îndreptarea firii ce
pătimea, să se iscodească o durere și o moarte în același timp și necuvenită și necauzată;
necauzată (nevinovată) prin faptul de a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită
prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru ca durerea și moartea
atotnecuvenită , așezându-se la mijloc între plăcerea și moartea atotcuvenită, să desființeze

141
Idem , Răspunsuri către Talasie,… p. 125”.
142
Idem, Ambigua, …p 252
143
Ibidem, p.253
144
Idem, Tâlcuire la Tatăl nostru, p. 35
145
Idem, Răspunsuri către Talasie,… p.338
38
desăvârșit originea atotcuvenită firii din plăcere și sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat
de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere,
recăpătându-și firea , limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au
pătruns în firea celor supuși fericirii și stricăciunii.
146

Mântuitorul Iisus Hristos luând asupra Sa trupul omenesc cu toate metehnele lui (afară de
păcat), surpă latura pătimitoare și puterea ei de a-l mâna pe om la păcat. Luând de bună voie
osânda noastră în trăsătura pătimitoare a firii Sale, făcând din această trăsătură o armă spre
desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de pe urma ei.
Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului și a morții, adică domnia silnică a
păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare
a firii stă puterea plăcerii și a durerii.
147

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată cum , luând asupra sa trăsătura pătimitoare a firii
omenești căzute – fără atracția spre păcat- Cuvântul întrupat S-a folosit de ea ca de o cursă ,
pentru a birui puterile vrăjmașe și a elibera firea omenească stăpânită de ele tocmai din pricina
acestei pătimiri firești. Căci spune el, văzând ,,puterile rele în Mântuitorul trăsătura
pătimitoare a firii celei din Adam , datorită trupului pe care-l avea, și închipuindu-și că și
Domnul a primit legea firii din necesitate, ca orice om obișnuit, iar nu mișcat de hotărârea
voii Sale, și-au aruncat asupra lui momeala , nădăjduind că-L vor pleca și pe El, ca prin
patima cea după fire (prin afectele firești) să-și nălucească patima cea împotriva firii și să
săvârșească ceva pe placul lor.
148
Dar primind să fie ispitit asemenea nouă de către puterile
vrăjmașe, le-a făcut să se prindă în propriile sale viclenii , rămânând neatinse de ele , le-a
dezbrăcat de puterea lor , alungându-le din fire, astfel a câștigat biruința, firește , nu pentru El,
ci pentru noi.
149

Hristos a eliberat firea omenească mai întâi din robia în care era ținută de diavoli prin
dragostea ei de plăcere , și apoi a izbăvit-o și de cea pe care o pricinuia teama ei de durere și
moarte .
La vremea ispitirii în pustie , a câștigat pe seama noastră o primă biruință; apoi răbdând cu
tărie Patimile și Crucea ne-a dăruit-o și pe cea de-a doua. ,,După ce , așadar prin biruința
asupra primei încercări, prin plăcere , a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor și stăpâniilor
celor rele, Domnul le-a îngăduit să-și pună în lucru și a doua momelă, adică să vină și cu
încercarea care mai rămăsese, cu ispita prin durere. În felul acesta , deșertându-și acelea

146
Ibidem, p 376
147
Ibidem , pag 368.
148
Ibidem, p. 80
149
Ibidem
39
deplin în El, veninul stricăcios al răutății lor, El l-a ars ca printr-un foc , nimicindu-l cu totul
din fire. Așa a dezbrăcat în vremea morții pe cruce căpeteniile și stăpâniile , întrucât a rămas
neînfrânt de dureri, mai bine zis S-a arătat înfricoșător morții, scoțând din latura pătimitoare a
firii spinul durerii, de care fugind omul cu voia, din pricina lașității , ca unul ce era tiranizat
pururi fără să vrea de frica morții , stăruia în robia plăcerii, numai și numai pentru a trăi. După
ce a dezbrăcat, așadar , Domnul căpeteniile și stăpâniile la prima încercare a ispitelor în
pustie, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din
nou în vremea morții , scoțând și spinul durerii din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat
asupra Sa isprava noastră , din iubire de oameni, mai bine zis a pus pe seama noastră ca un
bun slava isprăvii Sale.
150

Domnul Iisus Hristos mergând spre patima Sa cea de bunăvoie n-a încetat nici un moment
de a fi Dumnezeu și Om, cugetând, grăind și suferind toate ca un om. El spre patimă ca om,
pentru că, ca Dumnezeu nu avea voie să meargă acolo, dar ca om Domnul era fără de păcat.
Hristos ca om fără de păcat nu avea nici o legătură cu toate urmările păcatului strămoșesc, ele
nu aveau stăpânire asupra Lui. Mântuitorul, asupra Căruia suferințele și chinurile nu au nici o
stăpânire, este îndreptățit să le arunce departe de El. Mai mult Domnul se cădea să trăiască și
să Se bucure de toate, dar se lipsește de toate bunurile. Chiar și la viața aceasta hotărăște să
renunțe, cu toate că înlăuntrul Lui, fiind om adevărat și fără de păcat, izvorăște dorința de
viață. Așadar, dinlăuntrul Domnului izvora viața, însă El se leapădă de ea, hotărăște să se
lipsească și de toate binefacerile ei. Iisus Hristos primește să îmbrățișeze toate cele care nu au
nici o putere și stăpânire asupra Lui: scuipările, pălmuirile, jignirile, disprețul, țintuirea pe
Cruce și punerea în mormânt, pe toate acestea le acceptă. Astfel, cu toate că este om
desăvârșit și fără de păcat și acestea nu au nici o putere asupra Lui, sfințenia, viața Lui sfântă,
nu le dorește -și transpare clar acest lucru – dar le îmbrățișează.
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat primește de bună voie pătimirile firești – îndeosebi
suferințele și moartea, nedrepte pentru El și necuvenite, plătind, astfel, toată datoria pentru,
firea oamenilor, ca un vinovat Cel nevinovat și fără de păcat.
151

Omenitatea Cuvântului e lipsită de liberul arbitru, marcat de păcat, stricat, schimbător,
nestatornic, împotrivitor față de Dumnezeu și plecat spre rău, al urmașilor lui Adam.
Sfântul Maxim spune că Hristos are un liber arbitru- manifestat în dispoziția de a voi
(gnome) și în puterea de a alege (proairesis), dar nestricat de păcat.
152
Astfel, ,, necunoscând
Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinței mele libere, nu a luat și nu s-a făcut păcatul

150
Ibidem, p. 81
151
Simeon Kraiopoulos ,Taina suferinței , p. 115
152
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p.158
40
meu”
153
. Și iarăși spune că ,,a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii, prin nestricăciunea voii
Sale libere”.
154
În fața ispitelor- atât în pustie, cât și în vremea patimii-, voința și alegerea Sa
au rămas neștirbite, nemișcate, neschimbate, nezdruncinate ( a ținut nemișcată dispoziția voii,
păzind firea prin rațiune, ca să stăruie în ea, curată și neîntinată, fără ură și dezbinare)
155
,
neîntoarse de la bine
156
, pentru că firea Sa omenească, fiind unită în persoana Sa cu firea
dumnezeiască, primea de la aceasta statornicia voinței și dispozițiilor Sale. Hristos- scrie Sf.
Maxim- Și le-a dezbrăcat ,,ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii (omenești căzute) în
trăsătura Lui pătimitoare, pe când ele se așteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii
pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit prin
trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor de răutate
amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare”
157
.
Există o deosebire ,,între voința naturală a lui Adam, dinainte de cădere și cea luată de
Dumnezeu Cuvântul prin întrupare. Căci Adam putea alege și binele și răul. Dar Hristos, ca
Dumnezeu, nu mai putea alege, prin voința firii Sale omenești, și bine și răul. Ci prin ea nu
poate voi decât binele, fiind a ipostasului divin, ca și firea Lui omenească. Cuvântul întrupat
voiește prin voința Sa omenescă binele, în mod neclintit , pentru că El este neschimbat…, a
avut mișcarea nesupusă îndoielii, mai bine zis, statornică, potrivit dorinței sau voinței
naturale.
158

În vreme ce Adam, întorcându-și voia și alegerea spre rău, a făcut firea omenească
pătimitoare, stricăcioasă și muritoare, Hristos, Noul Adam , prin nemișcarea voinței și alegerii
Sale, a izbăvit-o de păcat și i-a redat nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea. ,,Căci dacă
pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire le-a adus în Adam, povârnirea voii libere, pe
drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea
cea după fire, prin Înviere”.
159

Totodată, în Hristos toți oamenii primesc voința și puterea de a alege statornic binele și de
a împlini întotdeauna voia lui Dumnezeu.
160
,, De aceea zice învățătorul (Sf. Grigorie de
Nazianz) : <<purtându-mă în Sine pe mine întreg cu cele ale mele>>
161
, adică întreaga fire
omenească împreună cu patimile nevinovate. ,,Prin acestea a mistuit ceea ce era mai rău în

153
Ibidem
154
Ibidem
155
Idem, Tâlcuire la Tatăl nostru, p. 249
156
Idem, Răspunsuri către Talasie, p. 159
157
Ibidem , p.80
158
Pr. Prof. Dr . Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică, vol.II … p. 64
159
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 159
160
Idem,Tâlcuire la Tatăl nostru, p. 266
161
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări Teologice, Traducere, introducere și note de Pr. Dr. Academician
Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1993, p. 75
41
noi, sau caracterul pătimitor intrat mai pe urmă în fire, adică legea păcatului din neascultare a
cărei putere stă în dispoziția potrivnică firii a voii noastre libere, care a introdus împătimirea
în caracterul pătimitor al firii, prin moleșire și intensificare. Iar prin aceasta nu numai că ne-a
mântuit pe noi, cei ținuți sub păcat, ci ne-a împărtășit și din puterea dumnezeiască, dezlegând
în sine pedeapsa noastră. Puterea aceasta lucrează neschimbabilitatea sufletului și
nestricăciunea trupului, alipind desăvârșit voia noastră de ce este bine.”
162

Mântuitorul poseda în firea Sa omenească o voință omenească potrivit firii, izvor al
autodeterminării, nu putea avea în voința Sa omenească înclinare spre păcat ori mutare de la
bine la rău, nici ezitare, nici deliberare, nici alegere propriu-zisă. Cuvântul întrupat este om
întru totul asemenea nouă, potrivit logosului firii noastre, dar nu este nicidecum întru totul
asemenea nouă potrivit modului de a fi, puterile Sale omenești sunt puse de El în lucrare
potrivit modului de a fi dumnezeiesc, datorită perihorezei firilor (omenească și dumnezeiască)
în ipostasul Său; în particular, este și cazul voinței Sale.
Așadar Mântuitorul nu a luat asupra Sa capacitatea noastră, legată de gnome, de a nu ne
acorda întotdeauna voie cu voia lui Dumnezeu, ci, mai curând de a sta împotriva voinței Lui și
a ne lupta cu ea. El doar Și-a însușit-o în felul în care doctorul se face părtaș la suferințele
celor pe care-i tratează. ,,Căci rațiunea patimii este îndoită; una din pedeapsă, alta din
necinste; una din fire , cealaltă din pervertirea firii. Pe cea dintâi , după fire, a luat-o prin fire
asupra Sa de bunăvoie, pentru mântuirea noastră, arătându-se chezaș al ei și nimicind
osândirea . A doua , cea care se arată a fi în noi prin modul existenței noastre nesupuse, ca un
Iubitor de oameni, a luat-o prin economie, ca s-o mistuie în Sine, cum mistuie focul ceara sau
soarele umezeala pământului
163
, făcându-ne părtași ai bunurilor Sale, nepătimași și
nestricăcioși, asemenea Lui, potrivit făgăduinței.
164

Sfântul Maxim spune că mai ales în acordul necontenit și desăvârșit al voinței omenești a
lui Hristos cu voința dumnezeiască a Tătălui stă puterea Sa de a mântui întreaga fire
omenească. Acest acord se arată îndeosebi prin acceptarea suferințelor, a Patimii și a morții
pe Cruce.
165
Ascultarea Sa șterge neascultarea lui Adam cel vechi și izbăvește firea
omenească de zestrea relelor iscate de aceea.
166




162
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 51
163
Idem, Ambigua , p. 52; Sf. Grigorie de Nazianz,op.cit. p. 75
164
Ambigua p. 53
165
Ibidem
166
Idem, Cuvânt ascetic, p. 24
42
II.2. Biruirea suferinței de către Mântuitorul Iisus Hristos

,,Suitu-Te-ai pe Cruce , patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe
care de voie l-ai purtat”
167

Mântuitorul Iisus Hristos a înfruntat suferința și a biruit-o, adică a scos ,,spinul durerii din
latura pătimitoare”- cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul
168
.
Mergând de bunăvoie la Patima Sa și primind să sufere durerea în firea Sa omenească și
pătimitoare , Hristos o biruiește cu firea Sa dumnezeiască nepătimitoare și-l scote pe om de
sub stăpânirea ei titanică
169
și din robia patimilor pricinuite de durere;
170
adică l-a scăpat pe om
și de patimile la care ajunge omul , din frică de durere și de cele prin care încearcă să-și
ușureze suferința căutând plăcerile. Vindecându-l pe om de patimile sale, Hristos îl face să-și
redobândească astfel folosința firească a puterilor sale sufletești , astfel spus face ca ele să fie
din nou îndreptate către Dumnezeu. Sfântul Maxim scrie în acest sens,, Cel ce l-a făcut pe om
… Se face El însuși pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; astfel
desființând în trupul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de
oameni reînnoiește în Duhul puterile sufletului nostru.”
171
Mântuitorul Hristos, a răpit
puterilor drăcești puterea de a-l stăpâni pe om prin suferință și de a isca cu ușurință prin ea
păcatele și patimile sale.
Biruința lui Hristos este deci o birință asupra suferinței , asupra puterilor demonice și
asupra păcatului.
Dintre toate faptele lucrării Sale mântuitoare , Patima, moartea și Învierea sunt cele mai
mari. Prin ele dărâmă cele două stavile ce mai rămăsese între om și Dumnezeu, adică păcatul
și moartea
172
, împăcându-ne cu El (Rom. 5,10); și ne redă astfel sănătatea deplină , cea a firii
noastre dintru început, nestricăciunea și nemurirea .
Părintele Dumitru Stăniloae în Studiile făcute pe marginea Hristologiei Sfântului Maxim
Mărturisitorul precizează: ,,Iisus Hristos ne-a adus nu numai eliberarea de voința noastră
arbitrară (gnomică), contrară firii, sau de împătimirea păcătoasă (c'µto'ucio),dar ne-a dat și
puterea să ne eliberăm de afecte, ca pedeapsă, intrată în fire după cădere, sau ca urmare a
păcatului strămoșesc . Aceasta se va înfăptui deplin în viața viitoare, după pilda și din puterea
trupului înviat al lui Hristos , în viața pământească le putem slăbi numai. La lumina lui

167
Canonul Învierii, gl.IV, cântarea aIV-a , Duminică la Utrenie
168
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , p. 82
169
Ibidem, p. 345
170
Ibidem , p. 81
171
Idem, Capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, Filocalia vol.II, …
p. 129
172
Nicolae Cabasila, op cit., p. 104
43
Hristos putem distinge clar între păcat și urmarea păcatului. Ceea ce a luat Iisus prin nașterea
Sa ca om din firea noastră este totalitatea afectelor ireproșabile, ca urmare a păcatului ce ține
de fire , în vederea existenței ei pământești, ceea ce avem noi în plus prin nașterea din trup e
păcatul . În Hristos, însuși prin suportarea de bunăvoie a morții și prin înviere, pedeapsa ca
urmare a păcatului a fost înlăturată total. Dar în noi rămâne să se lucreze întâi înlăturarea
păcatului și apoi să înaintăm spre slăbirea afectelor , dobândind nestricăciunea sufletului și
implicit progresul spre nestricăciunea trupului.”
173

Răscumpărarea omului este o mare taină , cu anevoie de înțeles în toată profunzimea ei și
cu neputință de explicat în cuvinte omenești . Sfântul Grigorie de Nazianz spune că se cuvine
ca taina aceasta să fie cinstită și mărită în tăcere.
174








173
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei
Munteniei, Craiova, 1991 p. 95
174
Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit., p.23, 24

44
II.3 Atitudinea confesiunilor creștine față de suferință

În ceea ce privește valorizarea suferinței, pentru teologia creștină în ansamblu ea este
legată de faptul că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se , a îndurat Patimile și moatea pe cruce
pentru a-i mântui pe oameni. Dar ea a fost amplificată de o tendință a teologiei, apoi a pietății
confesiunilor creștine apusene (Catolicismul și Protenstantismul) de a plasa Patimile și
moartea Mântuitorului Iisus Hristos în centrul soteriologiei.
Spre deosebire de creștinismul răsăritean – care a preamărit dintotdeauna în chip
deosebit Învierea Domnului, făcând din Sfintele Paști cea mai mare sărbătoare a sa, luminând
slujbele din Vinerea Mare cu prevestirea biruinței lui Hristos asupra morții -, creștinismul
apusean a valorizat Patimile și Răstignirea Domnului, contopindu-le într-un unic moment,
socotit actul esențial al iconomiei Sale mântuitoare.
Pe deasupra, mântuirea era înțeleasă ca ,,răscumpărare”- plătită de Hristos prin
Patimile și moartea Sa pe cruce pentru datoria pe care omul o avea față de Dumnezeu de pe
urma păcatului- sau ca reparație a ofensei aduse lui Dumnezeu prin păcatul omenesc. Vinerea
Mare a ajuns astfel să fie mai cinstită decât Sfintele Paști, după cum o arată evlavia față de ,,
drumul crucii”, când Patimile lui Hristos sunt ca și disecate, minuțios analizate și reprezentate
într-un adevărat spectacol, în care imaginația trece dincolo de cele istorisite de Sfânta
Scriptură și de Sfânta Tradiție. În vreme ce în Ortodoxie reprezentarea iconografică a
Patimilor, Răstignirii și punerii în mormânt ni-L înfățișează pe Mântuitorul cu chip senin, plin
de pace, biruitor în chiar ceasul acela al suferinței și al morții. Creștinismul apusean, începând
cu arta gotică, a favorizat dezvoltarea unei imagerii religioase care, în aceste momente ale
iconomiei Sale mântuitoare, Îl prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o manieră dramatică,
străduindu-se să evidențieze suferințele Sale cu cel mai mare realism.
Legat de aceasta, în Apus, s-a dezvoltat o evlavie populară centrată deopotrivă pe cultul
suferințelor lui Hristos și pe imitarea lui Hristos Cel pătimitor. Suferința nu era doar primită,
ci chiar aleasă drept cale de mântuire, potrivit convingerii că prin ea fie se ispășesc păcatele,
fie se dobândesc ,,merite prisositoare”; sau, iarăși, socotind că suferința este cea mai înaltă
formă de unire cu Hristos. După ce fusese îndreptățită ca pedeapsă pentru păcat , suferința își
afla astfel o îndreptățire contrară și complementară, ca mijloc de ștergere a păcatelor. Această
concepție și această formă de pietate au dat loc la pervertiri ale ascezei creștine( de pildă în
practica binecunoscută a autoflagerării și a purtării de ciliciu) și unui cult adesea morbid al
suferinței , care și-a avut apogeul în curentul ,,dolorist” și în fenomenul marginal, dar
semnificativ, al stigmatelor.
45
Această concepție despre suferință, cu toate că a fost în largă măsură rectificată și golită
de excese în sânul Bisericii Romano-Catolice continuă să marcheze în diferite grade nu
numai conștiința, ci și inconștientul colectiv al societăților occidentale având încă asupra lor
efecte majore, care de multe ori au dăunat creștinismului.
,,Filosofiile îndoielii”, care au constituit tot atâtea critici ale creștinismului, în parte s-au
dezvoltat ca reacții împotriva unei astfel de reprezentări. Astfel, Nietzsche înfiera implicațiile
etice (care conduc la un cult al slăbiciunii), Marx, implicațiile economice (care conduc la
resemnarea în fața sărăciei), iar Freud , implicațiile psihologice (care favorizează frustrarea și
chiar apariția anumitor perversiuni, ca masochismul, de pildă).
Cultul modern al plăcerii sub toate formele sale este și el, fără îndoială, o reacție contra
unei civilizații dominate de o morală creștină care , vreme de secole , nu numai că a
condamnat plăcerea , dar chiar a exaltat suferința.
Succesul actual al unor curente religioase ca mișcarea New Age sau budismul ține în parte
de faptul că ele susțin că pot să-l elibereze pe om din această lume a suferinței în care
creștinismul pare că vrea să-l țină și chiar îl cheamă să intre.
Înțelegând că îndreptățirile de odinioară ale suferinței sunt astăzi respinse , creștinii nu
câștigă nimic afirmând că ea trebuie primită ca o taină cu neputință de pătruns- pe care e
zadarnic și chiar dăunător s-o iscodești-, când sunt atâtea filosofii și religii care dimpotrivă
caută să-i afle sensul și să-l elibereze pe om de ea.
Creștinismul îi oferă omului cei mai mari sorți de izbândă în strădania sa de a pricepe noima
suferinței și de a o înfrunta.
În teologia occidentală a Evului Mediu s-a născut ideea că jertfa lui Hristos n-a avut scop
și sfințirea omului și învierea întru fericire ca efect al ei, ci numai satisfacerea onoarei jertfite
a lui Dumnezeu prin păcatul oamenilor, ceea ce Îl face pe Dumnezeu să le dea acestora ca
echivalent juridic scăparea de pedeapsa morții. Prin aceasta în catolicism, s-a slăbit atenția la
sfințirea oamenilor prin jertfă, iar în protestantism s-a negat cu totul valoarea ei și posibilitatea
unei vieți de sfințenie. Legătura intimă dintre jertfă și sfințire au arătat-o Sfinții Părinți și în
numirea de ,,dar sfințit” dat jertfei. În Ortodoxie, legătura între jertfă și sfințire se afirmă
concret prin practica sfințirii persoanelor, naturii și lucrurilor de care se folosesc persoanele,
prin semnul crucii, dar și prin chemarea Duhului Sfânt, care pune într-o legătură simțitoare
persoanele umane cu Sfânta Treime.
Dumnezeu nu rămâne un Judecător distant, care ne absolvă de vină prin satisfacția
echivalentă adusă de Hristos , ci vine la noi prin Duhul Său , datorită însușirii de către noi a
duhului de jertfă a lui Hristos.
46
Noi primim Trupul și Sângele jerfite și de aceea sfințite a lui Hristos, pentru sfințirea
noastră. Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Lui, are loc prin chemarea Duhului
Sfânt. Catolicismul nemaidând o importanță fermă sfințirii , nu mai practică nici chemarea
Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor aduse și în general, acordă mai puțină importanță
Duhului Sfânt în viața creștinilor. Iar prin aceasta se nesocotește și efortul pe care e chemat
să-l facă creștinul pentru sfințirea lui. Căci sfințirea nu e numai opera lui Dumnezeu, ci și a
colaborării omului. Fără efortul acestuia pentru o viață curată, el nu poate fi sfințit. Iar prin
nesocotirea efortului omului în sfințirea lui, se slăbește chiar accentul pus pe realizarea
omului ca persoană. El devine mai mult un obiect al voinței, sau de mai multe ori al bunului
plac predestinaționist al lui Dumnezeu (ca în calvinism).
La extrema opusă protestanților din care unii declară că prin s-a înfăptuit totul, se situează
considerarea ,,sacrului” de către falsele religii păgâne sau panteiste, ca o trăsătură generală
extinsă în toate, fără o preocupare de curăție și de un efort spre ea, sau ca o trăsătură ce ține de
firea omului. În această concepție totul e sacru. Orice forță a naturii, sau a oamenilor e trăită
de aceea ca insipând sentimentul religios, dacă se vede în ea un absolut.
Dar aceasta iarăși anulează pe Dumnezeu ca existență personală și pe om ca persoană
liberă, chemată la o viață curată, de egoismul pătimaș și prin acesta de veșnică fericire în
comuniunea cu Dumnezeu cel personal și atotiubitor. Toate valorile personale, sporite prin
efort spre curăție, sunt anulate și persoana însăși e socotită ca destinată să se topească în
natură și în forțele ei impersonale.
Pentru creștinism, sfințenia nu poate fi câștigată decât de persoană , prin efort spre curăție,
de la Dumnezeu ca suprema existență personală.
Mântuitorul Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu, făcut om , restabilește pentru veșnicie
toate persoanele umane în întregimea lor. El nu S-a făcut om , făcând vreo persoană să-și
piardă caracterul ei de persoană.
Persoana umană își comunică iubirea sa persoanelor umane și le arată suprema cinstire și
prin faptul că în condiția după cădere , suferă cu ele de greutățile lor, de suferințele lor, de
moartea lor , cerându-le prin aceasta mila lor. Așa înțelege o persoană o altă persoană și
participă prin compătimire la suferințele ei.





47

Capitolul III Suferința – mijloc pedagogic al purtării de grijă a lui
Dumnezeu

III.1. Suferința - ca cercetare din partea lui Dumnezeu

Sfântul Isaac Sirul ne spune că încercările sunt considerate ,,toiagul Judecătorului”
175
,
sau că ,,Omul pentru a se îndrepta trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile
ființei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale ființei noastre.
176
Dumnezeu ne
călăuzește , ne conduce pe două căi: pe calea pozitivă și pe calea negativă.
a) Pe calea pozitivă, Dumnezeu ne cheamă la desăvârșire, la sfințenie prin darurile cu care
ne binecuvintează viața duhovnicească, prin săvârșirea binelui și prin și sesizarea
raționalității creației.
b) Pe calea negativă, noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin privarea pedagogică de aceste
daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferințele personale sau ale celor apropiați ,
care trezesc în ființa noastră responsabilitatea și încălzesc rugăciunea către
Dumnezeu.
177
Această cunoaștere este mai apăsătoare , palpitantă, dureroasă, este o cale
mai dramatică de cunoaștere a lui Dumnezeu.
Însă ceea ce subliniază permanant scrierile duhovnicești ordodoxe este faptul că, spre
deosebire de calea pozitivă sau prin Providență de cunoaștere a lui Dumnezeu, în care omul
se angajează benevol, din proprie inițiativă, dintr-un dor de desăvârșire, calea negativă o
străbate fără să vrea, involuntar din pedagogie divină și din necesitate duhovnicească.
Cele două căi, se îmbină. La cunoașterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la
plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească de ajunge prin îndelungi osteneli și încercări.
Tot așa , în judecata lui Dumnezeu se întrezărește speranța în dragostea și bunătatea Sa
nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că vrea
și așteaptă să ne întoarcem la viața duhovnicească cea fericită, pa care o aduce virtutea.
În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El și
cu alții în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte și de

175
Sf. Isaac Sirul, op. cit. p. 359
176
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993,
p.109
177
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică, Editura IBMBOR, București , vol I, p 348
48
bunăvoie și ne cheamă la pocăință, prin săvârșirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut.
178

Însă, amândouă sunt situații existențiale, în care Dumnezeu ne cheamă la dialog și ne
îndeamnă la iubire, așteptând răspunsul nostru la această iubire. Iată ce spune Sfântul Isaac
Sirul ,,De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului nu
se întreabă spunând: <<Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păși pe
această cale a virtuții fără să mă odihnesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală
trupului meu?... Dacă însă vom cugeta în fiecare situație la Patimile Domnului atunci vom
înțelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât aceasta>>”
179

Cauza generală a încercărilor , a suferinței și durerii duhovnicești o constituie păcatul, ca
stare paranaturală, paranormală a vieții duhovnicești. Se produc atunci când omul face
lucruri potrivnice firii lui
180
. De aceea ele urmăresc restaurarea firii umane. Sfântul Marcu
Ascetul spune că ,,necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii”
181
.
Sfântul Maxim ne spune că omul trebuie ,,să bea paharul judecății dumnezeiești”
182
cu un
întreit scop : stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenției prezente și ocolirea păcatelor
viitoare.
Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercați
pentru cinci pricini. Cea dintâi pentru ca fiind încercați, să dobândim discernământul
spiritual, care distinge clar virtutea de păcat. A doua, pentru ca, dobândind virtutea prin luptă
și durere, să ,,o avem sigură și nestrămutată”. A treia pentru ca, înaintând în practicarea
virtuții să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim. A patra, ca , după ce am fost ispitiți de păcat, am
luptat cu el și l-am biruit, să-l urâm cu ,,ură desăvârșită”. A cincea, considerată mai presus de
toate, este ca, eliberându-ne de păcat și de patimă și înaintând în viața de virtute, să nu uităm
nici slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat
183
. În altă parte le sporește numărul
spunând că ,, omul rabdă pătimiri pentru una din acestea : sau pentru dragostea lui
Dumnezeu ,sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor ,
sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câștig, sau pentru slava deșartă, sau de
nevoie.
184
La acestea Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deșartă, osândirea aproapelui
și fălirea cu virtuțile.

178
Idem, Telogia Dogmatică Ortodoxă vol. lI, 1978, pag. 140
179
Sf. Isaac Sirul, Despre ispite și întristări , Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 26
180
Avva Dorotei,. Felurite învățături lăsate ucenicilor săi ……… Filocalia vol. IX, … p. 607
181
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapt, Fil Vol I p. 311
182
Sf. Maxim Mărturisitorul , Cuvânt ascetic , Filocalia vol II ,p. 311
183
Ibidem, p. 93-94
184
Ibidem, p. 119
49
Cei păcătoși sunt încercați datorită păcatelor lor , pentru a le părăsi și a se întoace pe
calea virtuții. Harul îngăduie ca încercările și necazurile să se întărească asupra omului,
spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria, sau slava
deșartă, până când Domnul își va da seama de slăbiciunea și neputința sa și va căuta să-L
dobândească pe Dumnezeu cu smerenie
185
.
Acestea sunt așadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică
dobândită în Taina Sfântului Botez, până la resataurarea ontologică a firii sale, până la
redobândirea conștiinței prezenței și lucrării harului sfințitor în el.
Însă nu doar cei căzuți în păcat sunt încercați, ci și cei înaintați în viața duhovnicească. La
aceștia, încercările sunt urmări ale râvnei și stăruinței pe calea desăvârșirii. Pentru ei, ne
spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre și mai tari și izvorăsc din toate părțile.
186

Lucrarea virtuții este grea și însoțită de necazuri, de aceea drumul virtuții este considerat
,, drumul răstignirii”
187
. Pentru cei înaintați spiritual, ,,reaua pătimire” și suferințele
duhovnicești devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei. Lupta cu ispitele de voie și
cu cele fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viață duhovnicească este o luptă
pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, luptă care ia forme variate, uneori dramatice.
Viața, atât a celui drept cât și a celui păcătos, e presărată cu necazuri. Nimeni nu le poate
ocoli. Contează, însă, modul în care cel încercat le înțelege, le valorifică spiritual și le
depășește: prin pocăință și spre mântuire sau prin deznădejde și spre osânda sa. Celui dintâi,
ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricăcioase și pierzătoare.
Aceste încercări au un caracter dramatic și paradoxal și de aceea fiecare și le face sprijin
sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate ,,mângâierea și
strimtorările , lumina și întunericul, îngustarea și lărgimea„
188
. Dacă sunt înțelese în
adevărata lor rațiune, duhovnicește, ele sunt semn al urcușului duhovnicesc al credinciosului.
Dacă sunt acceptate cu revoltă sau cu învinovățirea altora - Dumnezeu, semeni și diavoli-,
sunt prilej de îndoită suferință și de osândă. Înțelese duhovnicește ele sunt spre creșterea și
înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate ele ne devin cale spre o și mai
accentuată cădere spirituală.




185
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, …, p 101
186
Ibidem
187
Ibidem p. 104
188
Ibidem p.224
50



III.2. Suferința- chemare la priveghere

Plecând de la cuvintele Părintelui prof. dr. Dumitru Stăniloae : "De pe dealurile
bucuriilor - in văile necazurilor, aşa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real
progres in aceste alternanțe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate,
mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis
bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un
amestec de seninătate, de râs interior, cum zice Sfântul Ioan Scărarul, pentru siguranţa
bucuriilor ce vor veni la rând. Deci fie cât de schimbătoare împrejurările externe in care se
desfășoară viața omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii dă o
statornică linişte. E tăria spiritului in fața valurilor lumii"
189
, putem spune că suferința este o
continuă chemare la priveghere.
Așa cum am arătat mai sus, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că una din cele cinci
pricini pentru care Dumnezeu îngăduie să fim încercați prin suferință este de a dobândi
discernământul spiritual.
În strategia duhovnicească, veghea (trezvia) (uq¢i,) și luare-aminte (tµooo_q) joacă
un rol esențial.
Îndemnul la priveghere îl avem încă din Sfânta Scriptură . Însuși Mântuitorul Iisus
Hristos îl rostește în mai multe rânduri : ,,Luați aminte, privegheați (…). Vegheați, dar (…),
iar ceea ce vă zic vouă , zic tuturor: Privegheați!” (Mc. 13,33,35,37); ,,Rămâneți aici și
privegheați” (Mc. 14,34); ,,Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Mc. 14,38),
,,Privegheați dar în toată vremea rugându-vă , ca să vă întăriți și să scăpați de tote acestea care
au să vină și să stați înaintea Fiului Omului” (Lc. 21,36). Sfântul Apostol Petru spune și el
,,fiți dar cu mintea întreagă și privegheați în rugăciune” (I Pt. 4,7); ,,Fiți treji, privegheați.
Potrivnicul vostru , diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.” (I Pt.5,8).
Același îndemn îl fac de nenumărate ori Sfinții Părinți prin cuvintele sau prin
scrierile lor. Exemplu Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : ,,roagă-te pentru mine(…)
190

pot veghea în vremea ispitelor, și să nu fiu neștiutor cu privire la planurile diavolului și ale

189
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae , Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica , EIBMBOR, București , 1978, p
.140
190
Sfântul, Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic Filocalia vol II,… p. 32
51
dracilor lui”. Sfântul Isihie Sinaitul a scris un întreg Cuvânt despre trezvie și virtute
191
, iar
Sfântul Filotei Sinaitul a scris 40 de Capete despre trezvie
192
.
Din Viețile Sfinților vedem că luarea –aminte și trezvia sunt socotite virtuți pe care
aceștia le-au avut în chip desăvârșit. Aceste două stări , foarte apropiate una de cealaltă
(adesea cei doi termeni apar ca sinonimi), sunt, într-adevăr, condiția esențială a vieții
duhovnicești; în mare măsură prin ele poate omul, prin harul dumnezeiec să scape din robia
răului și să se ferească a mai cădea în el și , legat de aceasta, să poată ajunge la unirea cu
Dumnezeu și să rămână alipit de El (ceea ce de fapt, se urmărește prin ele).
Atenția omului trebuie îndreptată spre întreaga făptură, adică supravegherea atât a trupului
cât și a sufletului; a purtărilor, pentru a se feri de faptele rele, și a vieții lăuntrice, pentru a se
păzi de gândurile răutății.
Paza gândurilor înseamnă mai întâi de toate o neîncetată supraveghere a inimii, ca să
putem zări deîndată gândurile care se ivesc în ea, de la prima lor răsărire,
193
și o trezvie de
fiecare clipă , ca să ne putem feri de atacurile fără de veste ale vrăjmașului. De aceea ea este
adesea numită ,,paza inimii”
194
, se cuvine ca mintea să stea ca un strejer, la poarta inimii, în
același timp veghind la cele ce se petrec în jurul ei, atentă la cea mai mică mișcare la orice
apariție și la orice zgomot, și gata totdeauna să preîntâmpine atacurile vrăjmașe.
În al doilea rând, a veghea și a fi cu luare- aminte mai înseamnă și a cerceta fiecare gând
de îndată ce s-a ivit ,
195
apoi să se vadă natura lui, pentru a cunoaște limpede dacă este vorba
de un gând bun, unul oarecare, nici bun, nici rău, sau unul cu totul rău.
196

La faza dintâi se referă Sfântul Ioan de Gaza când îndeamnă ,,Îndată ce apare un gând ,
cercetează-l”
197
. Iar Sfântul Isihie Sinaitul o descrie astfel: ,,Trezvia e fixarea stăruitoare a
gândului și așezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoțești care vin și să asculte
ce zic și ce fac ucigașele, și care este chipul făurit și înălțat de diavol ”
198
.
Această primă fază, cercetarea gândului, are drept scop deosebirea limpede a naturii lui,
care constituie a doua fază astfel Sfântul Macarie spune: ,,Nu trebuie ca omul lui Dumnezeu
să urmeze de îndată gândului , fără a-l cerceta mai întâi ”
199
.

191
Sfântul Isihie Sinaitul Cuvânt despre trezvie și virtute, Fil vol IV, p. 57
192
Sfântul Filotei Sinaitul Capete despre trezvie Fil vol IV, p 116
193
Sf. Varsanufie și Ioan ,Scrisori duhovnicești, p. 119
194
Isihie Sinaitul Cuvânt despre trezvie și virtute, Fil. Vol 4,… p. 113
195
Sf. Varsanufie și Ioan , op. cit. p. 126
196
Sf. Macarie Egipteanul Omilii duhovnicești, p. 122
197
Sf. Varsanufie și Ioan ,op. cit., p. 119
198
Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., p. 59
199
Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., p. 281
52
Dacă este vorba despre un gând bun sau despre unul oarecare, omul poate să-l lase să
intre, căci este lipsit de urmări, în afară de cazul în care se află în stare de rugăciune, căci ele
împiedică rugăciunea curată.
Dar nu tot așa trebuie să facă omul când e vorba despre un gând vădit rău. Atunci el
trebuie să se ferească de a-l urma și să-l lepede cu totul înainte de a se ajunge, la stadiul
consfințirii.
Sfântul Isihie, ne învață ca atunci când am fost cuprinși de necazuri, descurajări, și
deznădăjduiri să facem ceea ce a făcut David: ,,să ne vărsăm inima noastră înaintea lui
Dumnezeu și rugăciunea și necazul nostru să le vestim Domnului; și El, Care cunoaște starea
sufletului nostru, ne va cârmui cu înțelepciune, ușurând necazul nostru și înălțându-ne din
întristare.”
200

Dacă ne vom aminti necontenit –spune Sfântul Antonie- că în viață trebuie să răbdăm mici
și scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere și de fericirea veșnică.
Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în
Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul
zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare
lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este
scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.
În orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar
numai dacă te căieşti cu adevărat.
Astfel, suferința îl determină pe omul credincios la priveghere.
.
III.3 Răbdarea în suferință

Suferința nu rodește ea însăși binefaceri duhovnicești, ea este prilej pentru creștin de a le
dobândi, dacă o îndură așa cum se cuvine cu: smerenie, răbdare, rugăciune și căință.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă răbdarea o ia înaintea altor virtuți, ,,răbdarea
necazurilor cu adevărat întrece orice altă răbdare”
201
. Din răbdarea necazurilor răsare
credincioșia- statornicia în credință-, iar din credincioșie , nădejdea, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel : ,,Și nu numai atât , ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce

200
Isihie Sinaitul , op. cit. , p 91
201
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada și cei rămași credincioși, Editura Deisis, Sibiu ,
p. 222
53
răbdare . Și răbdarea încercare și încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4). La smerenie și căință
prin ,,umilirea cea din afară a trupului prin munci” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
202

Și peste toate acestea și în toate stă rugăciunea, izvorul mulțimii de bunătăți duhovnicești,
căci ea îl face pe om vas al harului dumnezeiesc.
Sfânta Scriptură și Părinții înfățișează răbdarea ca mare virtute la vreme de suferință.
Astfel Avva Ioan de Gaza îi îndeamnă pe niște frați căzuți în boală: ,,Stăruiți amândoi în
răbdare” întărindu-și cuvântul cu cele spuse de Domnul: Prin răbdarea voastră vă veți mântui
sufletele voastre (Luca 21,19) și de Proorocul, care zice: Așteptând am așteptat pe Domnul și
S-a plecat spre mine (Ps. 39,1) . Și iarăși : ,,Dulcele nostru Stăpân a spus:<< Cel care va răbda
până în sfârșit, acela se va mântui>> (Mt. 10,22)”.
203
Iar unuia dintre acești frați suferinzi,
Avva Varsanufie îi spune și el : ,,Să răbdăm, să îndurăm, să ne facem ucenici ai Apostolului,
care zice: În suferință fiți răbdători (Rom. 12,12)”
204
. Iar în altă parte tot el scrie : ,,Fericit este
cel ce poate să rabde, căci se face părtaș răbdării Sfântului Iov”
205
. Sfântul Maxim
Mărturisitorul învață că durerile trebuie îndurate
206
și suportate cu răbdare , pentru că ele îl
fac pe om neclintit în ,,ostenelile și durerile fără voie”
207
. Tot el spune că prin ,,răbdare și
statornicie” în ,,încercările fără voie”, ,, chiar dacă pătimim trupește, rămânem nepătimitori și
nebiruiți sufletește”
208
. El spune că ,,suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare în
pătimiri, spre osânda păcatului din noi și a îndreptățirii noastre”
209
. Și nu se ferește să spună
că omul ,,care netezește prin răbdare căile aspre de încercările fără voie , adică diferitele feluri
de dureri, făcându-le căi line, pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.
210

Răbdarea ferește de căderea în deznădejde, una dintre cele mai mari ispite la vreme de
necaz, pe lângă celelalte pe care diavolii se grăbesc să le semene în suflet: mâhnirea și
întristarea, akedia (lene, moleșeală, descurajare, toropeală, somnolență), învârtoșarea inimii, și
cel mai mare rău: pierderea credinței și a nădejdii în Dumnezeu, și chiar răzvrătirea împotriva
Lui.
Mulțimea acestor ispite o biruie răbdarea. ,,Desăvârșit este cel ce luptă împotriva
ispitelor(…) , fără de voie stăruind în răbdare”, scrie Sfântul Maxim
211
. Avva Isaac Sirul ,

202
Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , p. 105
203
Sf. Varsanufie și Ioan, Epistole… p. 112
204
Ibidem , p. 110
205
Ibidem p. 498
206
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, …p.312
207
Ibidem
208
Idem, Epistole , p. 46
209
Idem, Răspunsuri către Talasie, …p. 336
210
Ibidem, p. 176
211
Ibidem, p .58
54
vorbind în general despre virtutea răbdării, arată ,,cât de mult a biruit în sfinții mucenici
răbdarea(…) multul necaz și chin al trupului”
212
. Răbdarea creștinească însă , cerând de la om
hotărâre și osteneală, nu e doar tărie omenească, precum răbdarea stoică, ci, după cum arată
Avva Isaac Sirul, izvorăște din ,,puterea iubirii lui Hristos”
213
.

III.4 Mucenicia

Toți sfinții au suferit. Mai întîi a suferit Mântuitorul Iisus Hristos , a pătimit și în cele din
urmă a fost răstignit. Au urmat : Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfinții Apostoli care au suferit
moarte martirică, unii au suferit răstignire pe cruce. Sfântul Apostol Pavel ne spune,,Cine ne
va despărți de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea , sau foametea sau goliciunea
sau primejdia sau sabia ?” (Rom. 8,35) și ,,Suferințele vremii de acum nu sunt vrednice de
slava viitoare ce are să ni se descopere” (Rom. 8,18). Sfinții Apostoli după ce au fost biciuiți,
s-au întors de la Sinedriul iudeilor ,, bucurându-se că au fost învredniciți să fie batjocoriți
pentru numele lui Hristos”(Fapte 5,41). Maica Domnului a suferit! Toți sfinții au pătimit, nu
doar martirii sau sfinții primelor veacuri, ci toți sfinții care au cunoscut martiriul cunoștinței
până astăzi. Adică toate sufletele care-l iubesc pe Hristos, care doresc mântuirea, care sunt pe
calea mântuirii trec prin martiriu.
Toate cele din afară, pe care le pătimim în viața noastră, dar și celelalte care vor veni
înlăuntrul nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu.
Martirii păreau că sunt părăsiți de Dumnezeu și de aceea prigonitorii au făcut ce-au vrut
cu ei . Dumnezeu nu i-a uitat pe martiri , nu i-a lăsat părăsiți, ci așa trebuia să se întâmple. Și
sfinții care s-au săvârșit prin martiriul conștiinței păreau că sunt părăsiți. Cât l-a chinuit
diavolul de exemplu pe Sfântul Antonie?
Pentru martiri, Dumnezeu a hotărât să existe prigoanele în care aceștia au pătimit de
bunăvoie și cu bucurie. Apoi sfinții și-au găsit în singurătate martiriul lor și nu au dat înapoi.
Noi cei de astăzi privim lucrurile altfel , nu ne place să simțim durerea, să trecem prin
necazuri. Omul este însă dator să nu se împotrivească, să nu cârtească. ,,Dacă ne vom aminti
necontenit – spune Sfântul Antonie- că în viață trebuie să răbdăm mici și scurte necazuri,
după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere și fericire veșnică.”
214
Împrejurările
dificile din viața noastră , care se înfig ca niște cuie în ființa noastră, ne îndeamnă la rugăciune

212
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință,… p. 125
213
Ibidem
214
Pr Ioan C. Teșu , op. cit. p.97
55
mai simțită, iar în cursul acestei rugăciuni , prezența lui Dumnezeu se face și mai evidentă.
215

Sfinții Varsanufie și Ioan ne dau următorul sfat, spre răbdarea încercărilor și înțelegerea lor
duhovnicească: ,,Iar despre celelalte gânduri , pune în seama lui Dumnezeu tot gândul zicând:
Dumnezeu știe ce este de folos. Și te vei odihni. Și pe încetul îți va veni puterea să rabzi. Nu
înceta să spui. Iar de spui că nu ești auzit și nici nu afli har în cuvântul tău să nu te întristezi în
cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi și mai mult”.
216
Calea ieșirii din aceste
necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăință și răbdarea lor prin rugăciune.


III.5 Suferința și confortul lumii de astăzi

"Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi
urmeze Mie" (Matei 16, 24).
Regretatul Părinte duhovnic Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus ne îndeamnă:
,,Să ne pregătim să suferim, suferință fizică sau suferință morală. Pentru a putea răbda
suferința morală și pentru a putea profita de ea, trebuie însă să ne smerim. Să nu ne tulburăm
văzând că suferința este o realitate pe care nu o putem evita, o problemă pe care nu o
putem rezolva, o taină care pentru binele nostru, pentru progresul nostru spiritual ne
unește cu Crucea Domnului. Ea este o taină care ne unește cu suferința Domnului care a
avut milă de noi și ne-a mântuit, pentru că ne iubește. Ea este o taină care ne unește cu
Domnul, care ne iubește chiar și atunci când ne lasă să suferim și care ne șterge lacrimile
atunci când știe că suferim pentru binele nostru. ”
217

Societatea de astăzi în care trăim este detașată de realitatea vie a persoanei. Ea este
bazată pe dorința de câștig, pe un consum exacerbat. Oferă comoditate, plăceri efemere. Nu
mai există o relație firească a omului cu Dumnezeul cel viu, s-au pierdut reperele, o lume
debusolată.
Relația de comuniune este înlocuită cu o exploatare egoistă. Semenul este transformat
în obiect. Nu-și mai poate asuma condiția de ,,cetățean al raiului” omul unei astfel de societăți
de consum. Astfel, omul angajat în construirea ,,raiului pământesc” cu greu își poate asuma
taina Crucii, a suferinței. Se dezvoltă o conștiință colectivă prin care se crede că fuga de
suferință constituie biruința ei.

215
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Telogia Dogmatică Ortodoxă…, vol I, p 141.
216
Sf. Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Filocalia vol XI,… p.41
217
Cuvânt al părintelui Teofil Pârâian, înregistrat în Franța/ la 20 iulie 1999 și preluat din Feuille Saint Jeans
Cassien, nr.68/ iunie 2ooo
56
Rostul profund al suferinței îl identificăm numai prin experiența creștină. Prin taina
Crucii suferința este tranfigurată, iar asumarea ei ne duce la Împărăția lui Dumnezeu. În
iconomia divină avem mângâiere duhovnicească dacă prin răbdare ne asumăm suferința în
logica Crucii și Învierii Mântuitorului.
Împărtășind celor din jur suferința, dobândim o sensibilitate, o deschidere către
celălalt. Sfântul Apostol Pavel le spune credincișilor din Corint că ,,Că precum prisosesc
pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că
suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângâiați, este
pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care
le suferim și noi. Si nădejdea noastră este tare pentru voi, ştiind că precum sunteţi părtaşi
suferinţelor, aşa și mângâierii" (II Corinteni 1,5-7).
Prin răbdarea în suferință este depășită încrederea în puterea lumească și se
consolidează încrederea în Dumnezeu.
Creștinul angajat serios și consecvent în dorința dobândirii Raiului va întâlni în această
lume, multe piedici și necazuri, dar, încurajat de cuvintele Mântuitorului „În lume necazuri
veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33), va trebui să aducă jertfa lepădării
de sine. Trebuie să răstignească pe omul cel vechi (născut din Adam) și să vieze în el omul cel
nou în Hristos.
Acest lucru se poate realiza numai având o angajare activă în viața Bisericii. Nu este
suficientă o participare formală, mecanică la dumnezeiasca Euharistie, sau la oricare altă
Taină. Presupune o dăruire totală până la unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Când
ascultăm voia lui Dumnezeu și a Părintelui duhovnic, atunci ne smerim și ne împărtășim de
Noul Adam, de Hristos, și ne sfințim. Cu harul Dumnezeului Treimic in Biserică, participând
la Sfintele Taine și la viața ascetică, are loc învierea duhovnicească și va urma învierea finală
a trupurilor. Adică, prima învierea este participarea noastră la Botez, la Mirungere si la
dumnezeiasca Liturghie, prin care sufletul omului se uneşte cu Hristos și trupul primeşte
energiile Harului necreat. Şi a doua înviere este învierea viitoare a trupurilor care se va
întâmpla la a doua venire a lui Hristos și comuniunea noastră veşnică cu Hristos, participarea
noastră la Biserica veşnică, la împreuna slujire cerească.
218

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă, ne
explică cu pași mărunți Arhimandrit Simeon Kraiupoulos: ,,Cât de minunat ar fi să nu lăsăm
să se irosească suferinţa. De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar

218
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, București, 2007, p 275
57
dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o
exploatăm pozitiv, când avem o atitudine pozitivă”.
219

În relațiile cu semenul nostru aflat în dureri si necazuri, să privim ca la un potențial
viitor sfânt, care ar putea ajunge astfel, dacă și noi l-am ajuta mai mult. Un sfânt din Pateric,
văzând un frate mai tânăr greșind, a început să plângă și să exclame: ,,El azi, iar eu mâine!"
Niciodată nu cunoaștem deplin ceea ce ne asteaptă pe fiecare dintre noi și de aceea trebuie să
fim totdeauna înarmați cu armele credinței, pentru a putea spune și noi, ca Sfântul Apostol
Pavel: ,,Lupta cea bună am luptat, călătoria mi-am împlinit-o, credința am păzit-o" (II Timotei
4,7).
În necazurile noastre, să ne comparam cu alții, care sunt și mai încercați decât noi, să
smulgem suferinței valoarea ei și așa vom ajunge să le privim pe toate cu un surâs
duhovnicesc, blând și înțelept. Sufletul nostru va deveni atunci ,,asemenea unei stânci adânc si
trainic înfipte în marea învolburată a acestei vieți. Uneori stânca este dogorâtă de căldura
soarelui, alteori acoperită de valuri înalte, dar ea rămâne aceeași stâncă, în apele adânci ale
oceanului. Așteptând uneori răcoarea valurilor, alteori căldura soarelui, ea este șlefuită și
luminată atât de unele, cât și de celălalt, aratând tuturor rezistența si frumusețea ei”.
220


III.6 Suferința ca asceză

Am arătat în paginile anterioare ce este pătimirea cea fără de voie (necazurile
neprevăzute, care se abat din senin asupra noastră). În afară de acestea mai există și unele
osteneli trupești pe care creștinul și le ia de bunăvoie, numite de Sfântul Maxim ,,pătimiri de
voie”. Chinurile acestea care țin în chip obișnuit de nevoința strict trupească, sunt foamea și
setea din vremea postirii, lipsirea de somn în ceasurile de veghe, și mai cu seamă vlăguirea
trupului prin munci istovitoare ori prin neședere și metanii la vremea rugăciunii, potrivit
pravilei călugărești. Despre ele vorbește Sfântul Apostol Pavel spunând: ,,Îmi chinuiesc trupul
meu” (ICorinteni 9,27); sau :,,În toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui
Dumnezeu, în multă răbdare…, în osteneli, în privegheri, în posturi” (IICor.6,4-5); și încă: ,,în
osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig
și în lipsă de haine” (II Cor 11,27). Nevoința trupească țintește mai multe lucruri:

219
Arhimandrit Simeon Kraiupoulos, Taina suferinței , Editura Bizantină, București, 2007, p. 151
220
Pr. Ioan C. Teșu , Teologia necazurilor, Editura Asociația Filantropică medicală creștină Cristiana,
București,1998, , p188
58
- cel dintâi este izbăvirea sufletului din nefireasca sa robire de către trup, scoaterea lui din
stăpânirea cărnii, și întoarcerea lui la cuvenita domnie asupra trupului, pentru ca și trupul și
sufletul să se plece Duhului
221
.
- al doilea – pentru că starea trupului înrâurește viața sufletului-, stingerea în trup a tot ce
este piedică pe calea duhovnicească și, dimpotivă, înflăcărarea a tot ce poate s-o facă
lesnicioasă. De pildă postul și privegherea potolesc tulburarea și nestatornicia cugetelor , aduc
liniștea (isihia) sufletului și înlesnesc concentrarea la rugăciune.
222

Slăbiciunea pricinuită de postiri și de muncă, și de mulțimea ostenelilor duce la
pocăință și smerenie;
223
prin post mintea se face sprintenă, iar prin veghere ageră și
pătrunzătoare, gata să-și împlinească lucrările duhovnicești.
224

- al treilea rost al nevoinței trupești este războirea patimilor și, prin urmare, agonisirea
virtuților.
Așa cum am arătat în Capitolul I al lucrării toate patimile se nasc și cresc din îndoita
pornire a părții pătimitoare din sufletul omului căzut, care ba aleargă după plăcere, ba fuge de
durere. Acesteia i se împotrivește omul prin nevoință, pentru ca să-și împuțineze patimile și
într-un sfârșit să le stingă cu totul.
Astfel, pe de o parte nevoința trupească slăbește, apoi spulberă ispita plăcerii , care
stârnește și îngrașă patimile. Căci necăjirea trupului potolește partea pătimașă a sufletului
225
și
sleiește puterea poftei și o stinge
226
, iar omul ajunge încet-încet neispitit de plăcere. Căci
după cum învață Sfântul Maxim ,,partea poftitoare a sufletului , ațâțată des , așează în suflet
deprinderea anevoie de clintit a iubirii de plăcere” pe care o tămăduiește nevoința statornică
cu postul , privegherea și rugăciunea”
227
. La rândul său, Avva Talasie Libanul spune că
,,plăcerea se stinge prin viețuire aspră și prin întristare
228
. Iar Avva Isaac Sirul zice, tot așa, că
,,necazurile și ostenelile cele de voie omoară dulcea împătimire a patimilor”, pe care ,,tihna le
hrănește și le face să crească.”
229

Pe de altă parte, nevoința trupească războiește , sleiește și într-un sfârșit taie cu totul din
om frica de durere , pentru că însăși pătimirea de bună voie a chinurilor e biruire a fricii. Așa
se face că omul tare în fața ispitelor iscate de suferință , nedând loc în sufletul său patimilor

221
Avva Isaac Sirul Cuvinte despre nevoință, p. 85 și respectiv 374
222
Ibidem pag 151;
223
Avva Dorotei , Învățături duhovnicești , p. 505, 506
224
Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete…p. 251
225
Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie și virtute ,p. 84
226
Sf. Maxim Mărturisitorul , Capete despre dragoste , p. 77
227
Ibidem,p. 81
228
Ibidem, p. 58
229
Sf. Isaac Sirul , Cuvinte de nevoință, p. 136
59
aduse de frica de durere. Supunerea de bunăvoie la ostenelile ascezei are un rost pedagogic
230
,
împlinindu-se astfel ceea ce și arată înțelesul cuvântului asceză, adică exercițiu (askesis). Așa
sufletul și trupul sunt deprinse să nu mai fugă de durere – de vreme ce fuga aceasta naște atâta
amar de patimi-, ci dimpotrivă, să o primească cu bucurie, pentru ca omul să rămână nesmintit
de ea , nesupus ei și nepătimitor.
Așa cum am arătat într-un subcapitol anterior, Sfântul Maxim ne vorbește despre acest
îndoit rost al nevoinței – temeiul ei este chipul în care Mântuitorul Hristos a înfrânt în pustie
ispitirea cea prin plăcere , iar în vremea sfintelor Sale patimi , pe cea iscată de durere; pentru
că așa a biruit el puterile răului , ,,răpindu-le puterea de a-i mâna pe oameni spre patimi prin
momeala plăcerii și țepușa durerii strecurate în latura pătimitoare și neputincioasă a firii
omenești celei căzute, iar izbânda Sa a făcut-o câștig al celor ce se unesc cu El, dobândindu-le
harul de a birui și ei o astfel de biruință”.
231

E drept că în ,,Viețile Sfinților” sau în Pateric aflăm nevoințe aspre și chinuri ale trupului
, întotdeauna însă cu rostul de a spulbera prinr-o mare suferință furia unei mari ispite. Astfel
de practici sunt cu totul singulare, nu înseamnă niciodată pedepsire de sine, ispășire prin
suferință sau ,,satisfacție” adusă dreptății lui Dumnezeu..
Ostenelile nevoinței trupești nu se pot măsura cu chinurile pe care ajunge să le îndure
omul căzut în boli și neputințe; de aceea se numesc osteneli și nu chinuri.
Sfinții Părinți îndeamnă la o nevoință cumpătată, pentru a nu slei trupul micșorând astfel
sufletului trezvia și puterile trebuincioase în lucrările duhovnicești. Trupul slăbit nu-și poate
săvârși slujirea duhovnicească, de slăbește el, slăbește și sufletul. Nevoința nesocotită mai
degrabă ațâță patimile decât să le stingă și nu înalță mintea ci o ține prin durere lipită de cele
pământești.
Nu trebuie să uităm niciodată că rostul nevoinței trupești nu-i altul decât să facă
lesnicioasă viețuirea duhovnicească. Învățătură înțeleaptă găsim la Pilde (4,27)care zice să nu
ne abatem nici la dreapta nici la stânga. Iar la II Corinteni(8,15), Ieșirea (16,18) : și iarăși așa
să facă, încât ,,să nu fie nici prisos în mult, nici în lipsă puținătate”.
Omul dă suferinței rost și sens prin purtarea sa. Ea însăși nu este izvor de bunuri
duhovnicești , ci doar prilej de bine.
Este așadar suferința o încercare pentru om, căci după felul în care dă piept cu ea fie se
mântuie, fie se pierde.


230
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p.185
231
Ibidem, p. 82
60
III.7 Legătura dintre suferință și iubire

În suferință omul se întoarce spre Dumnezeu și se alipește de El. Atunci i se vădește
deșertăciunea ajutorului omenesc. Numai la Dumnezeu află sprijin și mângâiere. În suferință
are omul simțirea vie și dureroasă a neputinței și a mărginirii sale. Tăria și puterea și
mulțumirea de sine din vremea fericirii și a sănătății pier și se sting, și gustă amarul soartei
sale de creatură plăpândă , stricăcioasă, pieritoare. Își vede limpede sărăcia și goliciunea
ființială ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi…”(Facere 3,7) .
Înțelege că e doar praf și pulbere; ,,În sudorea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până când te
vei întoarce în pământul din care ești luat” (Facere 3,17). Suferința îl silește să iasă din
alipirea de lume, îl despoaie și îl sărăcește. Așa este adus omul spre cele adevărate și
temeinice și mânat să-L caute pe Dumnezeu, să se lipească de El, numai pe El să-L iubească,
numai în El să-și pună nădejdea, la El să caute ajutor. Suferința face să răsară în sufletul
omului iubirea de Dumnezeu.
Tot ea o și întărește, punând-o în topitoarea ispitelor. Căci la vreme de necaz , omul își
pierde credința și nădejdea în Dumnezeu, atunci e ispitit să se despartă de El, să se ridice
împotriva Lui. Împotrivindu-se însă acestor ispite și rămânând lipit de Dumnezeu, își arată
nestrămutată iubirea față de El. Așa îndurată, suferința sfințește, și e cale de sfințenie, după
cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz
232
.
Ca să putem îndura sufererința și să ne folosim de ea, e nevoie ca sufletul să aibă o bună
așezare duhovnicească.
Suferința e și prilej de sporire și întărire în dragostea de Dumnezeu, care biruie relele
necazului, ridică jugul durerii și pricinuiește câștig duhovnicesc. Prin iubirea Lui se alungă
iubirea pătimașă de sine (filautia), doritoare de plăcere, temătoare de durere și izvorâtoare a
tuturor patimilor. Înfățișând felul în care omul, îngrijindu-se de trup ajunge să lucreze la
pierzania sa, Sfântul Maxim Mărturisitorul încheie, spunând: ,, Izbăvire de toate aceste rele și
cale scurtă spre mântuire sunt dragostea adevărată, cea întru cunoștință, a lui Dumnezeu și
izgonirea din suflet a dragostei de trup și de această lume. Prin aceasta, lepădând pofta de
plăcere și frica de durere ne eliberăm de reaua iubire trupească de sine, înălțați la cunoștința
Ziditorului. În felul acesta, primind în locul iubirii celei rele de sine pe cea bună și
duhovnicească, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această bună iubire de sine,

232
Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit. p. 110
61
căutând pururi să ne susținem sufletul prin Dumnezeu.”
233
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul,
în Răspunsuri către Talasie spune și el :,, Ignoră cineva experiența plăcerii și a durerii din
simțire când își leagă mintea de Dumnezeu”
234
; cu alte cuvinte, prin dragostea de Dumnezeu
omul calcă peste plăcere și durere, iese din înlănțuirea lor, ajunge desăvârșit liber dinspre ele,
nepătimitor cu duhul, adică ajunge la ultima treaptă a ascezei – îndumnezeirea.


































233
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 30
234
Ibidem , p. 43
62
Concluzii

M-am întrebat de mic copil de ce Dumnezeu îngăduie atâta suferință? Aveam doar trei
ani, când împreună cu fratele meu treceam pe lângă o cisternă cu benzină. Aceasta a
explodat. Într-o fracțiune de secundă trupul lui a fost cuprins de flăcări. Păstrez cu durere în
memorie cum degețele lui s-au desprins de ale mele în momentul exploziei. Sufletul lui a fost
luat la cer. Avea doar cinci anișori.
Bunul Dumnezeu m-a despărțit și de sora mea mai târziu. Încetul cu încetul am
început să-L cunosc pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu a încetat să mi se descopere. Ajutorul
meu a venit după multă rugăciune în Sfânta Biserică, la Sfânta Taină a Spovedaniei.
Cercetând tezaurul Bisericii, scrierile Sfinților Părinți, înțelegem că Dumnezeu nu a
creat suferința, El nu este autorul răului, nu vrea ca noi să suferim.
În timpul sfintelor slujbe, se fac rugăciuni ca toți oamenii să trăiască în pace și să aibă
zile îndelungate. Prin Sfintele Taine, Biserica s-a făcut dăruitoare de leacuri duhovnicești
pentru izbăvirea oamenilor de suferințele lor trupești, sufletești și morale, iar creștinii încă din
primele veacuri au socotit ca pe o datorie de iubire alinarea suferinței semenilor ridicând
spitale, miluind pe săraci și sprijinind pe cei aflați în nevoi.
Pricina suferinței este păcatul săvârșit de Adam și Eva în Rai.
Prin întoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc firesc și prin
întrebuințarea acestora în mod contrar firii, în vederea obținerii plăcerii simțuale, iau naștere
patimile . Omul căzut părăsește virtuțile și se arată atras de cele rele tocmai raportându-se la
durere și plăcere. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că ,,De dragul plăcerii iubim
patimile, și de teama durerii fugim de virtute”. Omul dezvoltă o urâtă treime de patimi: cele
prin care caută plăcerea , cele prin care se ferește de durere și cele ieșite din însoțirea acestor
două porniri păcătoase.
Patimile sunt boli ale sufletului. Astfel Sfântul Macarie Egipteanul arată că : ,,după
călcarea poruncii, sufletul a căzut în boala patimilor ” și Dumnezeu ,,cunoaște de ce rele este
robit sufletul, cum este el împiedicat să lucreze cele spre viață și cum zace el răpus de boala
grea a patimilor cele necinstite”. Iar Sfântul Isaac Sirul spune că: dacă virtutea este în chip
firesc sănătatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului”. Fără curățirea de patimi, ,,nu se
tămăduiește sufletul de bolile păcatului”.
Diavolul ,,scornind una după alta suferințele patimilor celor fără de voie, se năpustesc
fără milă (…), dorind să-și sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea
povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârșit de slăbiciune, să-și taie de la sine puterea
63
nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el (…) pricini de
necredință și lepădarea de El.”
235
Așa cum se năpustise asupra lui Iov.
Culmea nepătimirii în suferințe este îndurarea necazurilor și slăvirea lui Dumnezeu
în ceasul necazului. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune :,,căile colțuroase, adică
încercările fără de voie, vor fi căi line și limpezi când mintea, bucurându-se și veselindu-se,
rabdă neputințele, necazurile și nevoile desființând toată stăpânirea patimilor de bunăvoie prin
ostenelile fără de voie”.
236

Putem spune că nu suferința în sine ne curăță de păcat, ci harul milostivirii lui
Dumnezeu prin care-și arată iubirea , mișcîndu-l spre căință pe cel prins în vâltoarea
suferinței. Da aceea spune Sfântul Marcu Ascetul că : ,, În durerile fără de voie se ascunde
mila lui Dumnezeu , care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă”.
237

Tot așa , suferința îl curăță și-l izbăvește pe om de patimile sale: ,,Orice suferință
fără voie, să te învețe să-ți aduci aminte ; în acest caz nu-ți va lipsi prilejul spre pocăință”
238
.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sufletul care ,,rabdă suferințele și nevoile,
desființează stăpânirea patimilor de bună voie prin ostenelile fără de voie.
239
Iar Sfântul
Varsanufie scrie : ,,Durerea izbăvește de multe patimi.”
240

Mântuitorul Iisus Hristos a eliberat firea omenească mai întâi din robia în care era
ținută de diavoli prin dragostea ei de plăcere și apoi a izbăvit-o și pe cea care o pricinuia
teama ei de durere și moarte. La vremea ispitirii în pustie , a câștigat pe seama noastră o primă
biruință, apoi răbdând cu tărie Patimile și Crucea ne-a dăruit-o și pe cea de-a doua. El a
restaurat firea omenească , însă omul trebuie să-și aducă partea lui de lucrare pentru
transformarea sa prin har.
Prin botez, omul se dezbracă de ,,omul cel vechi” în ,,omul cel nou”, însă numai
potențial, el trebuie să-și săvârșească schimbarea din el a firii căzute cu firea restaurată și
îndumnezeită, iar aceasta n-o poate face decât sporind treptat, prin lepădarea în toată clipa de
firea sa cea păcătoasă , prin lupta împotriva ispitelor și dobândind firea cea înnoită a lui
Hristos. Numai așa putem ajunge la iubirea dumnezeiască, prin nepătimire.
În temnițele comuniste, poetul rugător și mărturisitor Vasile Voiculescu, după
îndelungi suferințe, a surprins în versurile poeziei Luminătorul, toată această luptă interioară
a omului de a ajunge la iubirea curată, la îndumnezeire:

235
Ibidem p. 98
236
Ibidem, p.170
237
Sf. Marcu Ascetul , Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, Filocalia vol. I, p. .262
238
Idem, Despre legea dumnezeiască în 200 de capete , Filocalia vol I, ,p. 235
239
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p.171
240
Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești , p.496 .
64
„… Aşa şi eu, ani de-a rândul/ M-am canonit să car lumina cu gândul.../ Atunci ai trimis îngerul Tău
să-mi arate / Izvorul luminii adevărate: / El a luat în mâini securea durerii /Şi-a izbit năpraznic, fără milă, pereţii.
/ Au curs cărămizi şi moloz puzderii, /S-a zguduit din temelie clădirea vieţii,/ Au curs lacrimi multe şi suspine, /
Dar prin spărtura făcută-n mine, / Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, /Soarele a năvălit înlăuntrul meu. / Şi
cu el odată,/ Lumea toată... / Îngerul luminător a zburat aiurea,/Lăsându-şi înfiptă securea; / Cocioaba sufletului
de-atunci însă-i plină /De soare, de slavă şi de lumină”
241
.
Suferințele și celelalte pătimiri au în cele din urmă un rol pozitiv, și anume că ele ne
apropie de Dumnezeu. La început, cei încercați de tot felul de suferințe se roagă Bunului
Dumnezeu ca niște străini ; dar pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu și prin iubirea
înnăscută devin fii adevărați.
242
Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce
le primește fiind scutit de necazurile veșnice.
243

Buna chivernisire a suferinței cere însă de la om patru însușiri ale sufletului, preschimbate
în virtuți desăvârșite prin statornicia în ele zi de zi: răbdarea, nădejdea, rugăciunea și
dragostea de Dumnezeu.
S-a văzut că, potrivit unui cuvânt răspicat al Sfântului Isaac Sirul, ,,Dumnezeu nu voiește
suferința noastră” și n-a voit-o nicicând; că Hristos n-a venit printre noi ca să ne aducă
suferința, ci ca să ne izbăveaască de ea; că suferința, cu neputință de răpus în chip firesc în
această lume, poate fi biruită în chip duhovnicesc, prin viețuire creștină, cu harul lui Hristos.
Creștinismul, fundamental, nu este religia suferinței, ci a fericirii. Căci fericire i-a dăruit
Dumnezeu omului la facere și fericire i-a hărăzit pentru vecie.










241
Marin Matei, Fericiți cei prigoniți –martiri ai temnițelor românești-, Editura Bonifaciu, București, 2008,
p.24
242
Sf Isaac Sirul, op cit. p. 236
243
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura EIBMBOR, București,
1992, pag 141-142
65
BIBLIOGRAFIE



I. Izvoare

A. Scripturistice

1. Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, București, 2006


B. Patristice

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, PSB, vol XV,
traducere din greceste, introducere si note de Pr Prof. Dr Dumitru Stăniloae,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1987;
2. Fericitul Augustin, Confesiones – Mărturisiri - , PSD 64, traducere și indicii de
Prof. Dr. Docent Nicolae Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985;
3. Calist și Ignatie Xanthopol, Acelor dintre monahi Calist și Ignatie: Metodă și
regulă foarte amănunțita pentru cei ce își aleg să viețuiască în liniște și
singurătate, in Filocalia, vol. VIII, traducere, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București,1990;
4. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, PSB vol 40, traducere,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
5. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a doua, PSB vol 39, traducere,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
6. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice Ale Celui între Sfinți
Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, introducere și
note de Pr. Dr. Academician Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București,
1993;
7. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, Editura Sofia, 1998;
8. Sfântul Ioan Gura de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada și cei rămași
credincioși. Despre deprimare , suferință și Providența, Editura Deissis, Sibiu;
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri partea a treia, Omilii la Matei, PSB 23,
traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Feciorul, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1994
10. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducerea din greaca veche, introducere și
note de Pr. Prof Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, București,2005;
11. Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia vol I,
tradusăa din grecește de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului de
Arte Grafice „ Dacia Traiană‟ S.A. Sibiu, 1947;
66
12. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri Duhovnicești, PSB 57, tradusă de Pr. Vasile
Cojocaru și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București,1990;
13. Sfântul de Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, Editura Deissis, Sibiu, 1996;
14. Sfântul Ioan Scărarul și Avva Dorotei, Scara Sfântului Ioan Scărarul și
învățăturile lui Avva Dorotei, Filocalia vol IX, traducere, introducere și note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980;
15. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoințe, Filocalia vol X, traducere,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
16. Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute, Filocalia vol IV, traducere,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București,
1994;
17. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere de Pr. Prof Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București,1983;
18. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol III,
traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
București, 1999;
19. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, cele patru sute de capete despre
dragoste. Despre cele două sute de capete despre cunoștința lui Dumnezeu și
Iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl
Nostru, Filocalia vol II, traducere din grecește, introducere si note de Dumitru
Stăniloae, membru de onoare al Academiei Române, Editura Humanitas, București
,1999;
20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri partea a doua, Epistole și scrieri
hristologice și duvohnicești, PSB 82, traducere din grecește, introducere și note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1990;
21. Sfântul Macarie |Egipteanul, Omilii Duhovnicești, PSB 34, traducere de Prof.
Dr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București,1992;
22. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, studiu introductiv și traducere de Pr.
Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București,1997;
23. Cuviosul Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptire, despre fire și
despre cunoștință, în Filocalia vol VI, traducere, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1977;
24. Sfântul, Simeon Noul Teolog, Cateheze, studiul introductiv și note de diac. Ioan
I . Ică jr., Editura Deissis, 1999;
25. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, corespondență (Epistole),
traducere, introducere și note Constantin Conițescu și Pr. Prof. Teodor Bodogae,
PSB 12, , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1988;
26. Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrieri duhovnicesti, Filocalia vol XI, traducere,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

67

II . Lucrări generale :


1. Arion, Pr. Prof. Univ. Dr. Leon, Cincizeci de Omilii la Sfânta Evanghelie
după Ioan , Editura Assa, București, 2005
2. Berdiaev Nicolae, Despre menirea Omului, Editura Aion, Oradea, 2004;
3. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, IBMBOR, București, 1993;
4. Evdochimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgoviște, 1997;
5. Kraiopoulos, Arhimandrit Simeon, Taina suferintei, traducere de Pr. Victor
Manolache, Editura Bizantină, București 2007;
6. Larchet, Jean- Claude, Dumnezeu este iubire, traducere de Marinela Bojin,
Editura Sofia, București 2003,
7. Larchet, Jean- Claude, Teologia Bolii, traducere de Marinela Bojin, Editura
Sofia, București 2008;
8. Marin, Matei, Feriți cei prigoniți- martiri ai temnițelor românești -, Editura
Bonifaciu, București, 2008;
9. Mladin, Mitr. Nicolae, Teologie Morală Ortodoxă, vol I, IBMBOR,
București, 1979;
10. Păcurariu , Pr. Prof. Dr. Mircea, Predici, IBMBOR, București 2000;
11. Remete, Pr. Prof. Dr. George, Suferința Omului și iubirea lui Dumnezeu,
IBMBOR, București, 2005;
12. Slevoacă, Pr. Ștefan, Din tezaurul Ortodoxiei, Editura Episcopiei Buzăului,
1990;
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de teologie Dogmatică Ortodoxă,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991;
14. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I- III,
IBMBOR, București 1978;
15. Teșu, Pr. Ioan C., Teologia Necazurilor și alte eseuri, Editura Christiana,
București, 1998;
16. Triod, IBMBOR, București, 2000;
17. Vlachos, Mitr. Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă,, Editura Sofia, București,
2007

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful