You are on page 1of 6

“Dacia Preistorica” de Nicolae

Densusianu (o analiza de
Alexandru Nemoianu)
O FASCINANTĂ POVESTE ISTORICĂ: NICOLAE DENSUŞIANU, DACIA
PREISTORICĂ
În 1913 apărea la Bucureşti lucrarea Dacia preistorică, de Nicolae Densuşianu. O lucrare
absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a
stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative. Oricum am
considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. în chip fericit, cu
eforturi absolut eroice, în anul 2002, Editura bucureşteană „Arhetip“ a retipărit, după
original, lucrarea, dându-i nou suflu de viaţă şi îndemnând la reflecţie o nouă generaţie.
Editura a reuşit să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării şi să termine
lucrarea nefastă de batjocorire a ei. O conspiraţie care, după cum vom vedea, avea un
scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc. încă mai trist, de cele mai
multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie
nu o citiseră de fel. încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se
grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili.
Autorul lucrării, Nicolae Densuşianu, a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi
truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea
documentelor privind istoria medievală românească (şi încă mai vârtos cea transilvană) au
fost adunate şi publicate de către Nicolae Densuşianu, că fără aceste documente nu ar fi
fost cu putinţă să fie „descoperită“ miraculoasa supravieţuire a românilor transilvăneni şi
mai cu seamă supravieţuirea instituţiilor lor specifice, a căror vechime nimeni nu o poate
stabili (poate doar lucrarea aceluiaşi istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).
Importanţa ca istoric a lui Nicolae Densuşianu nu sălăşluieşte mai ales ori în primul rând
în mulţimea datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în filosofia lui istorică. Nicolae
Densuşianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâmă consecvent şi
deliberat acele noţiuni şi „modele“ care se impun prin repetare, care întunecă spiritul critic
până la orbire şi încurajează lenea de a gândi. El cutează să vadă lumea în alt chip, aşa
cum este ea vie, curată, vibrând de prospeţime şi sfidând neputincioasele îndrăzniri ale
negativităţii pure.

adevărul istoric. Dacia preistorică este. Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpaţi şi la Dunăre. un spărgător de „icoane“ false sau. şi un închinător al vieţii şi neamului românesc.Nicolae Densuşianu este concomitent un iconoclast şi un iconodul. a diferenţei ce o stabilesc ei între bine şi rău sau. ci doar modificat. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri. de către un taică bătrân nepoţilor pe care îi iubeşte ca lumina ochilor. La rândul lor izvoarele arheologice . poate imediat post-edenică. Nicolae Densuşianu. scris ori arheologic. au fost şi au rămas subiective. în spaţiul românesc. Toate concluziile istorice. a „fenomenului românesc“. trăsăturile definitorii ale modelului existenţial românesc. Istoria lui este povestea. încă atunci când apăreau. înţelegerii rostului vieţii de către români. de idoli scârbavnici. atunci când nu erau direct poveşti (spre exemplu. după cunoştinţa şi conştiinţa lui. spusă pe îndelete şi cu gust. folosirea critică a izvoarelor istorice existente (şi care toate vorbesc de vremuri şi evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie. Ceea ce trebuie arătat este că Nicolae Densuşianu în cercetarea istorică a fost cel dintâi dintre români care a utilizat metoda „reconstrucţiilor regresive“. interpretări personale. în chipul în care el scrie se vădeşte enorma şi adevărata modestie. sfârşitul său. altcum spus. reconstrucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi în vremea „ante-istorică“. într-o singură formulare. În această privinţă însă trebuie să fim lămuriţi. Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric. Dar asupra acestui merit al Daciei preistorice vom mai reveni. Nicolae Densuşianu a folosit izvoare istorice scrise care. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginaţie şi propriul discernământ în a „umple“ golurile lăsate de izvorul istoric. Nicolae Densuşianu a folosit tot ceea ce era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria şi a făcut tot ce îi era în putinţă de a stabili ceea ce era. în esenţă. se refereau la vremuri trecute ori legendare. desluşind caracteristicile începuturilor istoriei româneşti sau neamului românesc. în chip necesar critică. măcar o plauzibilă ipoteză pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. în atari condiţii. cel dintâi. încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. smerenie a unui mare învăţat ce nu avea lipsă de slava deşartă a lumii. nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric. multe din scrierile lui Herodot). a reuşit să stabilească şi să definească. în curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui „sfârşit“ şi este rostul său existenţial să avanseze. Această metodă trebuie explicată. ascuns şi iarăşi arătat. mai exact. de când a început istoria să fie scrisă. Un model care nu a fost niciodată uitat. dacă nu un răspuns. scris ori arheologic. adaptat.

Atunci când psihologic un neam este gata să adopte „modelul“ exterior. au vieţuit neîntrerupt în Carpaţi şi la Dunăre.nu erau foarte multe şi ele. Nicolae Densuşianu a desluşit şi modul în care aceste societăţi străvechi au vieţuit şi cele arătate de el sunt asemănătoare. s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi. admirator al unui model existenţial original şi egal în valoare cu orice alt model existenţial. le-a adăugat interpretarea proprie şi a folosit cu mare curaj datele etnografice. capacitatea de adaptare. Nicolae Densuşianu nu a fost un şovinist tribal. până la identitate de multe ori. Nicolae Densuşianu a intuit. El a înţeles că subordonarea politică. ascunse în vârfuri de munte („cardine mundi“. sterp şi trufaş. uneori foarte mici şi întotdeauna impuse de nevoia momentului istoric. uluitorul echilibru mental. Nu vreau să pun la îndoială importanţa izvoarelor istorice. care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă. la fel. la rându-le. atunci când era nevoie. dintre . Asemănările de care vorbeam sunt semn de continuitate în timp şi asta o demonstrează de fapt chiar diferenţele. centre de rugăciune preschimbate apoi în sihăstrii. în acelaşi locuri. Marele merit al filosofiei istorice a lui Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existenţial al neamului său ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servilismului automat faţă cu modelele din „afară“. imediat post-edenice. caracterul său cel mai intim. subordonarea politică şi economică faţă de o putere exterioară (şi promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor şi prea lesne de atins. Acolo descoperă el trăsăturile esenţiale ale celor care. statornicia. Nicolae Densuşianu nu a căzut în atari curse. Nicolae Densuşianu aşează centre spirituale care. şi acolo el descoperă pe pelasgii şi hyperboreii cei „pii“ (credincioşi). ci un admirator şi promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le afla în vremuri străvechi. Nicolae Densuşianu a fost un om liber. Nicolae Densuşianu a promovat cu o copleşitoare erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. sunt extrem de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucţii istorice. credinţa tare. Nicolae Densuşianu a desluşit caracteristica de bază a fenomenului românesc. cu civilizaţia ţărănească românească (Argumentul stupid că el ar fi transferat realităţi contemporane lui în trecut nici nu trebuie luat în seamă. El a stăpânit izvoarele istorice. descendent dintr-un neam liber. toleranţa. În plus. ţâţânile lumii) şi umbră de pădure. din vremea post-edenică şi până în ziua de azi. Folosind metoda reconstrucţiilor regresive Nicolae Densuşianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare a fenomenului şi neamului românesc. economică şi militară nu sunt alta decât consecinţa subordonării psihologice. atunci când Dumnezeu s-a arătat pe Sine deplin. ci vreau să reafirm că bunul simţ ne obligă să nu le absolutizăm şi tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcana unui tehnicism sec. „ante-istorice“. Oricum. că cel mai mare rău pentru România a fost tendinţa (cu grijă cultivată de toţi cei care nu au iubit acest neam) „ploconirii“ faţă de modelele străine. poate cel dintâi între istoricii şi gânditorii români.

Pelasgii şi hyperboreii se aflau în stare antitetică populaţiilor sau civilizaţiei „greco-romane“ şi încă mai vârtos. nu exclusiv pozitive). şi ele arată în chipul cel mai convingător cum modelele străvechi au supravieţuit şi s-au adaptat vicisitudinilor vremii fără să îşi schimbe esenţa definitorie. expresia de „Bizanţ după Bizanţ“ trebuie înţeleasă drept continuitate istorică neîntreruptă şi făgăduinţă de biruinţă viitoare. duhul viu şi mereu acelaşi. în aceeaşi ordine de idei. Bizanţul apare ca momentul triumfal al omenirii. . poate una din singurele vremi în care duhul a stat şi a fost socotit ca stând deasupra materiei de către autoritatea lumească. Populaţia şi civilizaţia străveche a spaţiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată pe valori duhovniceşti şi pioşenie.realităţile descrise de Densuşianu şi civilizaţia ţărănească românească. ele au fost un moment istoric. în spaţiul carpato-dunărean şi cu o semnificaţie şi consecinţe mult mai mici decât cele care le-au fost atribuite şi. în acelaşi timp. Oricum.) Unele dintre concluziile lui Nicolae Densuşianu sunt discutabile şi altele au fost infirmate de cercetările ulterioare. Un alt lucru apare cu claritate în monumentala lucrare Dacia preistorică. ci ca parte esenţială a civilizaţiei bizantine. cu toată certitudinea. Dar. fireşti. între aceste două civilizaţii a fost o stare de conflict permanent (şi modul agresiv şi derogator în care izvoarele şi istoricii romani au descris Dacia şi pe daci sunt dovadă elocventă) şi „războaiele“ traiane au fost concluzia acestui conflict (Este absolut* tragic că aceste războaie au fost mai apoi descrise de istoricii români ca „certificat de naştere“ al poporului român. aşa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman. şi strict un moment istoric. Istoria (ca şi arta) se străduieşte a vedea chipul gândirii sau ideea care luminează în lucruri şi alcătuieşte cuprinsul lor ideal sau temelia lor. dacă demonstraţia făcută de Nicolae Densuşianu a fost cea adevărată (aşa cum crede şi semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice ulterioare şi încă mai vârtos istoria Bizanţului capătă o altă şi mult mai înălţătoare explicaţie. De fapt. Dacia preistorică. la fel ca toate marile lucrări istorice. Bizanţul mai apare ca biruinţă a tradiţiei (inclusiv a celei adusă la lumină de Nicolae Densuşianu) asupra materialismului egalizator şi degradant al imperialismului roman. nu a fost scutită de uzura vremii şi de corecţiile aduse de noi descoperiri şi interpretări. Aceste deosebiri sunt mici dar organice. iar neamul românesc apare nu ca „anexa“ secundară. valoarea lucrării rămâne neştirbită. la fel cum neştirbită rămâne ideea de bază care luminează aceasta fantastică şi monumentală realizare românească. De fapt.

ci la sfârşitul ei. Nicolae Densuşianu a demonstrat că modelul existenţial românesc înseamnă ataşamentul la valori spirituale şi concluzia ce ar trebui să o desprindem este că prin aceasta el (modelul existenţial românesc) stă peste modelele materia-list-satanice. nu a fost întâmplătoare!) Dacia preistorică a fost abuzată şi de cei care nu au înţeles din ea nimic. el pare a fi intuit că lupta finală şi decisivă se va da între puterile Duhului şi cele ale materialismului satanic şi sistemelor ce îl promovează (nazist. dar a ţintit spre viitor. juraţi şi acuzatori. monahismul românesc într-un chip absolut miraculos. Această coincidenţă.Nicolae Densuşianu a scris despre trecut. se dezvoltau în jurul unor centre duhovniceşti (Nespus de important este să amintim că în vremea în care Nicolae Densuşianu îşi alcătuia monumentala lucrare. în acest . Cu mult mai înainte de vremea în care a trăit. al „globalismului“ promovat prin imperialismul SUA. fără îndoială. etc. Moşul Gheorghe Lazăr din Şugag. Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importanţă covârşitoare. dar teza lui înseamnă şi promovează voinţa neamului românesc de a fiinţa cu rost şi de a îşi împlini menirea pentru care a fost adus în fiinţă. care au ajutat la înţelegerea evoluţiei fenomenului românesc în vremile cele mai tulburi) a fost categorisit de scribălaşi. un sfânt român. În primă instanţă. monumentală lucrarea a fost ignorată. dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului. se instalează şi acţionează ca juzi. Nicolae Densuşianu a mai ştiut. că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie. desculţ şi cu capul descoperit. Autorul ei (care. din timp în timp. „tezist“ etc. aşa cum apucasem să spun. Este extrem de interesant de văzut şi notat că valoarea operei în discuţie poate fi ilustrată de felul în care a fost ea (opera) primită şi comentata. ba chiar stăteau împotriva a tot ce el credea. ci asemenea altora care. Dacia preistorică ne stă acuma la îndemână ca demonstraţie că şi acest sistem satanic este sortit trecerii într-o ruşinoasă uitare. Apoi. drept „amator. Nicolae Densuşianu a mai demonstrat că modelul existenţial românesc şi valorile pe care se întemeiază nu este unic. Aceasta este una dintre prea binele cunoscute metode ale clicilor de intelectuali râncezi care. colinda spaţiul pelasg. ce cu greu adunau sub semnătura lor câteva pagini dureros de plictisitoare. spre promovarea unor aberaţii şovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densuşianu. ceea ce părinţii Bisericii au spus întotdeauna. Sunt intelectualii aserviţi clicilor politice şi care topologic ţin de Iuda Iscarioteanul. la fel. lucrarea a fost comentată în mod exclusiv negativ. a fost unul dintre cei mai harnici culegători de izvoade istorice. în vremea când fenomenul românesc este confruntat cu un nou sistem satanic. comunist ori globalist). Adevărul este că Nicolae Densuşianu a fost tezist. stabilea noi legături între centrele duhovniceşti ale acestui spaţiu şi practic reînsufleţea spiritualitatea.

iniţiativa Editurii „Arhetip“ de a retipări opera lui Nicolae Densuşianu nu trebuie doar lăudată. căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul. învăţaţi şi voi a crede. Dacia preistorică. în puţin cunoscuta lui nuvelă Credinţa strămoşească. e lucru de crezut şi prea adevărat“. aşa cum spuneam. ALEXANDRU NEMOIANU . Aşa se păstrează credinţele. „Poate (cele povestite) s-au întâmplat unui bunic şi el mi-a povestit mie.chip. ci binecuvântată. este în primul rând o uluitoare poveste istorică şi ei i se potrivesc minunat cele spuse de Mihail Sadoveanu. ori i-a povestit lui un bunic.