Fundaţia Charles Leopold Mayer Caiet de propuneri pentru sec.

XXI

A ieşi din labirintul financiarizãrii pentru o finanţã în serviciul binelui comun

Noiembrie 2001

Coordonat de Paul H. Dembinski, Observator al finanţelor www.obsfin.ch

1

1. (Con) Fuziune între monedã şi finanţe
1.1 Moneda asigurã schimbul- tranzacţia Fenomenul monetar a luat forme variate în diverse civilizaţii mergând de la sisteme de raţionament cu componente mai mult sau mai puţin rituale chiar sacre, la reţeaua globalã şi deschisã a schimburilor guvernate de singurul raţionament economic. În contextul în care totul este cumpãrat sau vândut, sau unde totul are un preţ, banul este expresia datoriei pe care societatea ar avea-o cu privire la cei care, la un moment dat , deţin spaţile. În timpurile în care aurul din banca centralã era un gaj al monedelor în circulaţie, deţinãtorul banului avea perspectiva de a-l schimba, în cel mai rãu caz, împotriva unei valori transcendente a sistemului monetar. Astãzi, aceastã securitate nu mai existã, nici chiar în aparenţã, ceea ce sublinieazã cu atât mai clar cã banul este o instituţie socialã care se stabileşte pe încredere. Prin utilizarea sa, oricare ar fi forma, actorii îşi exprimã încrederea şi adeziunea lor la pactul social care se clarificã în preajma ordinii monetare. În realitatea sa cotidianã, banul este o “putere de cumpãrare’, un ‘la a valora” dotat cu capacitatea de a declanşa tranzacţia şi schimbul în care lucruri şi obiecte îşi schimbã proprietarul. Perfect fongibilã şi transmisibilã, moneda este în mod particular adaptatã sã facã mobile tranzacţii anonime şi instantanee. Astfel, moneda circulã fãrã încetare. În epoca în care ea avea un suport material, moneda “schimba mâini” , astãzi ea a devenit informaţie purã care îşi trage semnificaţia sa de ordin monetar în interiorul în care ea circulã. Circulaţia monetarã contribuie la structurarea activitãţii economice. Facilitând tranzacţia, ea incitã actorii sã se specializeze, şi contribuie la apariţia relaţilor de interdependenţã. În ceea ce priveşte specializarea, ea aduce societãţii câştiguri de eficacitate economicã. 1.2 Finanţele construiesc viitorul- relaţia Contrar monedei care permite tranzacţii instantanee, finanţa nu se concepe decât în duratã. Mai degrabã decât tranzacţii, finanţa construieşte relaţii. Atunci când moneda se obişnuieşte cu anonimatul protagoniştilor, relaţile financiare au ca şi contra-parte angajamentele actorilor cunoscuţi nominal. Aceste angajamente servesc ca şi gaj sau ca promisiune plãţilor viitoare şi, în interval, devin “active financiare”. Este vorba despre datoria unui Stat, a unui depozit în bancã sau încã de acţiune a unei întreprinderi,

2

sau cel puţin una dintre cele douã pãrţi este cunoscutã în ceea ce priveşte relaţia financiarã a acesteia, atunci când alta se poate schimba în cursul timpului. Finanţele dau fluiditate circulaţiei monetare deoarece acestea permit actorilor care au excedente de încasãri de a le readuce în circuitul economic de manierã temporarã şi revocabilã. Cu aceeaşi ocazie, ele pun la dispoziţia actorilor cu lipsã de luciditate, mijloace de platã necesare dezvoltãrii proiectelor acestora. Şi aceasta deoarece ele permit legarea de tranzacţii distante în timp ce “finanţa ’ este o prelungire şi un complement al monedei. Din punct de vedere economic, finanţa completã este o prelungire a acţiunii monedei deoarece ea permite câştiguri suplimentare de eficacitate procedând la o constantã re-alocare a capitalului în sânul unei economiii. Douã condiţii sunt necesare pentru ca finanţele sã poatã sã se dezvolte : o ordine monetarã şi un nivel minim de încredere. 1.3 Moneda devine finanţã Într-o economie post-industrialã şi globalizatã, funcţile respective ale monedei şi a finanţei- clar delimitate la nivel conceptual- pierd din propria lor autonomie. În acest sens, din ce în ce mai clar furnizorii de bunuri şi de servicii privilegiazã relaţile pe care le creeazã cu clienţii lor în raport cu tranzacţile anonime şi instantanee. Astfel, locul lãsat tranzacţilor în viaţa economicã se diminueazã în profitul relaţilor economice. În consecinţã, finanţa acoperã din ce în ce mai clar moneda. Pe de altã parte, datoritã schimburilor tehnologice, articularea ordinii monetare evolueazã : suportul material pierde din importanţã în raport cu regulile care regizeazã sistemul în care circulã informaţia monetarã. Ca urmare diversele funcţii ale monedeicâteodatã reunite sub aceeaşi acoperire materialã- sunt reluate de sisteme specializate. În particular, funcţia tradiţionalã “a rezervei inter-temporale a valorii” este clar reluatã de finanţã. Inovaţile financiare s-au reflectat în complexitatea întotdeauna mai mare a instrumentelor utilizate de cãtre bãnci, fie în relaţile lor reciproce sau în raporturile cu clienţii lor. Aceastã faţadã a inovaţilor financiare pun bãncile centrale în faţa provocãrii de a trasa o linie de demarcare între ceea ce este, şi ceea ce nu este moneda. Datoritã importanţei crescute a intermedierii financiare, limita conceptualã clarã între monedã şi finanţe a devenit vagã. Între a avea lichiditãţii dintre care biletele de bancã este cel mai bun exemplu, şi obligaţia emisã de guvern, se insatureazã un continu de
3

gradaţii fãcând imposibilã demarcaţia clarã între monedã şi finanţe. Aceasta fuziune are consecinţe extrem de profunde deoarece ating frontiera între responsabilitãţile publicului, tradiţional în sarcian monedei, şi sectorul privat din care se relevã finanţele.

Încrederea oarbã în viitor
1.4 Încrederea- o diversitate de forme

Încrederea serveşte de teren la fel de bun pentru monedã sau finanţe. În primul caz, ea se limiteazã în încrederea în posibilitãţile de a converti moneda deţinutã în bunuri dorite. În cazul finanţelor, încrederea are douã dimensiuni principale. Prima dimensiune corespunde la încrederea împãrţitã(colectivã sau socialã) într-un viitor în care este posibil de a anticipa şi în care este posibil de a se proiecta în acealaşi timp individual cât şi colectiv. Aceastã încredere deschide orizonturile construirii unui viitor cu ajutorul unui ţesut de relaţii financiare care stabilesc interdependenţe între astãzi şi mâine. O astfel de încredere în construcţia financiarã a viitorului este mai degrabã excepţionalã în istorie, chiar dacã ea poate pãrea normalã în ţãrile din Nord. A doua dimensiune a încrederii cu care se hrãnesc finanţele este cea care leagã partenerii într-o relaţie financiarã şi pe care am putea-o califica drept “încredere în contraparte”. Ea se rezumã la un sentiment împãrţit de parteneri de a se înţelege mutual şi de a fi în mãsurã sã anticipeze, cu o mare probabilitate , comportamentul celuilalt în faţa unor situaţii neprevãzute. Ea stã în acelaşi timp pe o comunitate de valori dacã nu împãrţite cel puţin cunoscute de unii şi de alţi şi pe garanţia pe care o constituie apartenenţa mutualã la o reţea, la o constelaţie socialã în care este imposibil sau dificil de a ieşi unilateral. Apartenenţa unui partener la un ansamblu social limiteazã riscurile celuilalt partener intrând într-o relaţie financiarã cu primul. Cu apariţia Statului de drept, “încrederea în contraparte” a fost instituţionalisatã, dar natura sa nu s-a schimbat. Statul este expresia în acelaşi timp a viitorului şi a apartenenţei comune atunci când dreptul flancat al aparatului de constrângere a Statului a devenit garantul respectului contrastelor, şi deci- în aparenţã- înlocuit în ce priveşte referenţa la valorile comune sau împãrţite. În ultimul sfert al acestui secol, în sfera financiarã s-a exprimat, cu o vigoare fãrã precedent, încrederea pe care o au ţãrile din Nord în capacitatea lor de a

4

construi viitorul şi încrederea în instituţile lor. Bãncile, încasãrile de pensii sau pieţele financiare au fost primii beneficiari al acestui sentiment de securitate absolutã, în punctul în care ei au devenit depozitarii viitorului personal şi social. Explozia întreruptã pe care o cunosc finanţele de circa un sfert de secol este proba tangibilã. Aceastã explozie a fost hrãnitã de performanţele economice fãrã precedent din ultimele decenii. Printr-un efect de retro-acţiune pozitivã, performanţele financiare au dopat încrederea socialã din care beneficieazã finanţele.

Utopia securitarã- financiarizarea mentalitãţilor
Vãzutã din perspectiva strict economicã, finanţa este un sub-sistem economic chemat sã actualizeze trei funcţii specifice: a) a asigura traficul plãţilor,; b) a colecta economiile şi a le pune în serviciul proiectelor de investiţii; c) a evalua riscul, ai da un preţ şi a permite alocarea sa eficientã. Dacã traficul de plãţi şi transformarea economiilor în investiţii sunt funcţii clasice, gestiunea riscului pe scarã mare este o funcţie relativ nouã care se limiteazã înaintea tuturor ţãrilor din Nord şi care a luat amploare cu multiplicarea activelor financiare şi scãderea costurilor de tranzacţii relative. Dupã ultimul rtãzboi mondial, condiţile au fost în mod particular propice dezvoltãrii economice. Creşterea întreruptã dublatã de avansãrile tehnice fãrã precedent a fost însoţitã de o schimbare profundã în imaginarul colecjtiv şi în mentalitãţi. Progresiv , economia s-a impus ca o dimensiune centralã a vieţii sociale. Faptul cã astãzi nu se ezitã de a se vorbi de “societatea de piaţã”, pentru a califica realitatea ţãrilor din Nord sublinieazã aceastã alunecare. Pânã puţin timp, termenul de “piaţã” era rezervat economiei. Cã o vrem sau nu, economia ocupã astãzi inima socialului, şi finanţele inima economiei. Aceastã schimabare se reflectã în structura legãturii sociale : schimbarea monetarã şi relaţia financiarã sunt atâtea elemente constitutive ale apartenenţei sociale pe care absenţa lor este factor de excluziune. Legãtura socialã este mai puţin interpersonalã; raportul cu lucrurile tinde a înlocui raportul cu persoanele. Rezultã cã atât la nivelul social sau individual, activitatea economicã şi finanţele înceteazã de a fi un mijloc pentru a deveni finalitate. În consecinţã, moneda şi finanţele se gãsesc investite cu noi funcţii, mai ales cele care contribuie la asigurarea unui minim de coeziune socialã în faţa unor situaţii de “weak comunity”în analogie cu ceea ce politologii numesc “weak state”.

5

Putem sã formulãm astãzi trei constatãri în raport cu schimbarea rolului finanţelor în mediul social :
1)

În inima societãţii de piaţã, a avea devine unul din garanţii principali ai securitãţii persoanei. Astfel noi participãm la epuizarea unei utopii securitare unde este vorba de a strange suficient capital pentru a putea deveni apoi rentier. Retragerile prin capital şi asigurãrile de viaţã au devenit astfel dintr-o datã depozitarele acestei utopii şi actorii principali ai lumii finanţelor. Utopia securitarã pune pe o individualitate avuţii, deci destine. A avea se impune ca polul de încredere cel mai important, adesea în detrimental legãturii interpersonale purtãtoare de sarcini şi deci vãzutã ca o povarã. Sãrãcirea şi caracterul din ce în ce mai efemer a relaţilor sociale se traduc prin multiplicarea famililor “cu duratã determinatã”, cu cortegiul lor de consecinţe: flagelul singurãtãţii bãtrânilor, delicvenţa juvenilã, familile monoparentale, eroziunea capitalului social, etc. Într-o societate deschisã şi mobilã, finanţele contribuie sã facã relaţile sociale din ce în ce mai efemere, deoarece ele dau avuţiilor un conţinut virtual, deci perfect mobil şi în orice timp mobilizabil. În acest sens, finanţele elibereazã, adicã ele lichefieazã ataşamentele tradiţionale creând alte alternative. Ele transformã încrederea interpersonalã într-o încredere în viitor a cãrui instituţii sunt garantate. Dacã în trecut securitatea unei relaţii financiare era bazatã pe încrederea reciprocã a actorilor, astãzi ele se raporteazã asupra lichiditãţii pieţelor, care devin astfel o succedanee a încrederii.

2)

3)

Proiectul comun, atât individual cât şi colectiv, cel mai vizibil din care societãţile occidentale sunt astãzi capabile, este promisiunea unui viitor rentier. Aceastã rentã pe care o visãm este liberã de constrângerea muncii, dar şi de interacţiunea cu congenerii. Ea prefigureazã individual modern, liber de ataşamente şi de tabuuri ancestrale, de înrãdãcinarea unei comunitãţi. Numai în faţa etalajului de bogãţii, el dispune de mijloace

6

suficiente pentru a se aneantiza corp şi suflet în consumul excesiv a cãrui capacitate de a plãti va fi singura determinantã. Alunecarea mentalitãţilor a cãrui problemã era aceea cã, configuraţia legãturii sociale în jurul capacitãţii de cumpãrare modificã aşteptãrile şi misiunea în care societatea noastre investesc finanţele. Utopia securitarã pun fiannţele într-o situaţie paradoxalã : de la un sub- sistem tehnic însãrcinat sã amelioreze alocarea şi utilizarea resurselor, ele sunt pe cale sã devinã competenţa arhitecturalã a lumii încãrcaţã cu o misiune cvasi eshatologicã. În spatele schimbãrii rolului finanţelor, existã o schimbare în valorile sociale fundamentale. Finanţele nu sunt decât o oglindã a schimbãrii sociale, ar fi fals sã le confundãm cu schimbarea în sine. Astfel, în spatele evoluţiei finanţelor existã alegeri sociale pe care este urgent de a le explicita şi de a le pune în dezbatere. A focaliza critica pe finanţe pentru a schimba societatea este la fel de eficace ca şi faptul de a se privi în oglindã pentru a schimba realitatea pe care o reflectã. Este deci iluzoriu de a se aştepta pânã ce finanţele sau economia sã afle ele însele rãspunsuri la toate relele planetei. Aceasta fiind, activitatea şi instituţile financiare nu sunt neutre, ele curg, dar de asemenea fasoneazã în revanşa o organizaţie socialã, articulatã în jurul unui numãr de principii a cãror legitimitate – juridicã, economicã şi eticã, de remunerare a capitalului nu este mai puţin importantã. Conştientizarea schimbãrii în rolul social al finanţelor este fundamental pentru a percepe la justa lor valoare mizele care se leagã astãzi în jurul finanţelor. Este clar cã nici mediul politic, nici cadrul instituţional , nici chiar utilajul conceptual pus în practicã în timpul în care finanţele jucau un rol exclusive tehnic nu sunt adaptate timpului present. Timpul în care era posibil de a regla şi de a gândi finanţele ca şi cum erau isolate de social este trecut, devenind o componentã din ce în ce mai importantã. 1.5 Financiarizarea economiei Locul finanţelor în proiectele societãţilor occidentale a crescut în paralel cu o încredere ascuţitã în viitorul sistemului, un sentiment de fiinţã ajunsã la stare staţionarã, la sfârşitul istoriei pentru a relua titlul lui Fukuyama şi a unei multiplicãri de active şi de tranzacţii financiare. Acest ultim proces poate fi calificat ca o “financiarizare a economiei”, el este prelungirea în lume a economiei financiarizãrii mentalitãţilor a cãror problemã am pus-o mai sus.

7

Fenomen relativ recent, financiarizarea economiei a început pe scarã largã în anii ’70. Începând de la acel moment, oferta de titluri pe piaţã a crescut considerabil. Ea a fost alimentatã printre altele de recursul la datoria per ansamblu a întregii economii occidentale, înaintea oricãror datorii ale guvernelor, dar de asemenea a întreprinderilor în particular. În paralel, valul de titluri financiare s-a înfiripat în toate domenile. În consecinţã, produsele petroliere, produsele agricole şi materile prime au devenit active financiare. La fel a fost şi cu banii naţionali. Aceste active sunt cãutate în cadrul srategiilor de plasare din ce în ce mai sofisticatã care se serveşte în mod larg de produse derivate şi de alte inovaţii financiare. În ceea ce priveşte cererea de titluri, ea este reflectarea progresiei în ceea ce priveşte financiarizarea mentalitãţilor. Ea a fost alimentatã de deversarea pe pieţele financiare corespondente a unei pãrţi crescute, nu numai de economie clasicã, dar şi de cotizaţii cu titlu de previziune a senectutii şi a altor asigurãri. Astfel, financiarizarea economiei contemporane nu este un fenomen exogen, ci rezultatul alegerilor politicilor economice (finanţare a deficitelor publice prin îndatorare mai degrabã decât prin inflaţie) şi alegeri de societãţi (financiarizare a mentalitãţilor). Într-o mişcare lentã, şi fãrã sã-şi de-a seamam, societãţile occidentale au supus o cantitate crescutã de venituri precum şi de ţãri, persoane decât de întreprinderi fluctuaţilor în valoarea activelor financiare. A rezultat, la nivel macro-, o expunere a produsului naţional fluctuaţilor pieţelor financiare. Dacã financiarizarea trebuia sã urmeze ceva nedefinit,- toate lucrurile egale pe de altã parte,partea cu remunerarea capitalului în produsul naţional ar putea merge bine peste 20, 30 % din cel actual. Noi ne apropiem atunci de o societate de rentieri a cãror supravieţuire ar sta în poziţia unor valori mobiliare sau a altui cataclysm systemic. Medalia are un revers deoarece valoarea activelor financiare nu depinde numai de raritatea lor relative, dar şi de perspectivele şi de anticipãri cu privire la activitãţile generatoare de valori de adios, fie ele indusriale sau de servicii. Aceastã relaţie care merge de la “real” la “financiar” nu este nouã, cãci ea comandã investitorilor financiari de a nu pierde din vedere fundamentele. Astfel, într-un curs urmat cotidian, analizele din lumea întreagã aratã aceastã relaţie ca şi cum le-ar fi exterioarã, atunci când ei o reinvetnteazã în ritmul analizelor lor.

8

Astãzi, ca şi acum 20 de ani, întreprinderile cotate în ansamblul burselor mondiale furnizeazã maxim 30 % din produsul mondial. Din contrã, raportul dintre capitalizarea acestor întreprinderi şi produsul mondial a crescut foarte sensibil. Aceastã situaţie se regãseşte în ceea ce priveşte datoriile publice şi private, la care rãmâne mai dificil calculul. Datoritã nivelului atins de capitalizarea pieţelor şi intensitatea de fluxuri necesare pentru a le întreţine, orice schimbare în perspectivele conjuncturale sau în perceperea lor va fi amplificatã mai puternic decât în trecut. Variaţia- în termeni absoluţi- valorii activelor care va rezulta din aceasta va fi mai mare. Aceastã variaţie va avea, la rândul sãu, un impact real care o sã contribuie la concretizarea previziunilor conjuncturale. Acest mecanism poate sã conducã la euforie decât la lipsa ei. În alţi termeni, pieţele financiare reacţioneazã ca o formidabilã încasare de rezonanţã, ele amplificã zgomotul pe care îl capteazã şi- în unele configuraţii- , adaugã tonalitãţi proprii acestuia. Volatilitatea consubstanţialã finanţelor infiltreazã puţin câte puţin toatã economia. Financiarizarea creşte astfel expunerea activitãţii economice influenţei psihologiei de piaţã şi a mişcãrilor în masã. Putem sã ne întrebãm dacã cauzalitãţile nu sunt pe punctul de a se inverse : dacã administrarea patrimonului financiar care se fãcea tradiţional în funcţie de “real” nu este pe cale de a gira pe acestea din urmã în funcţie de proprile sale aşteptãri şi exigenţe. Existã motive pentru a gândi cã viitorul pe care l-am construit cu ajutorul unor sacrosante contracte financiare este pe cale de a apãsa din ce în ce mai greu asupra prezentului. Mãrturisim faptul cã rentabilitatea capitalului are prioritatea asupra remunerãrii muncii, pe care primatul capitalului asupra muncii nu înceteazã sã se accentueze.

Un cadru instituţional anacronic
Financiarizarea menatlitãţilor atinge mai înainte de orice ţãrile din Nord, dar financiarizarea economiei care o urmeazã, se întinde la dimensiuni globale. Astfel, în 30 de ani, natura relaţilor economice internaţionale s-a schimbat fundamental. În anii ’60, schimburile comerciale între economiile naţionale relative închise era în primul plan al preocupãrilor internaţionale. Astãzi, tranznaţionalizarea proceselor de producţie şi importanţa mişcãrilor de capitaluri a respins schimburile comerciale pe planul second. Financiarizarea a contribuit puternic la aceste schimburi care, de-a lungul

9

anilor, au fãcut sã aparã caracterul din ce în ce mai anacronic a cadrului instituţional moştenit imediat dupã al doilea rãzboi mondial. 1.6 Fondul istoric Sistemul Bretton Woods (BW- mai departe) a fost conceput atunci când amintirea crizei din 1929- şi în utlimã analizã tragedia rãzboiului- era încã foarte prezentã în toate spiritele. Astfel, mecanismele de reglare a economiei internaţionala era destinatã şi gânditã pentru a împiedica apariţia spiralei infernal, care de la reevaluarea în protecţionism, a condus la sufocarea cvasi totalã a schimburilor internaţionale în anii 1930. În aceastã perspectivã concentrarea internguvernamentalã se impunea ca singurul mod de guvernare posibil. Aceasta demonstreazã clar repartiţia responsabilitãţilor între sectorul public şi cel privat. Guvernarea trebuia sã se sprijine pe trei pilieri instituţionali, care deveneau prin aceasta chiar osatura sistemului internaţional economic : 1) Fondul Monetar Internaţional, a cãrui funcţie era de a asigura stabilitatea schimburilor, şi de a ajuta ţãrile sã facã faţã deficitelor tranzitorii şi structurale a balanţelor acestora de plãţi ; 2) o organizaţie internaţionalã de comerţ( mai întâi GATT şi apoi OMC)- care, construitã pe principii de reciprocitate şi cea a clauzei naţiunii celei mai privilegiate, trebuia sã ţinã în joc tentaţile protecţiniste; 3) Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (devenitã mai târziu Banca Mondialã)- care avea misiunea de a sprijini ţãrile atinse de rãzboi mai întâi, apoi cele cu o dezvoltare întârziatã, pentru a se dota cu infrastructuri necesare unei dezvoltãri armonioase, deci furnizând o finanţare pe termen lung. Maniera în care osatura sistemului economic mondial a fost gânditã dupã sfârşitul rãzboiului rãspundea unei viziuni clare de raporturi între dimensiunea monetarã şi cea comercialã a relaţilor economice internaţionale. La sfârşitul rãzboiului, era evident cã lumea avea nevoie de comerţ, şi cã un comerţ liber era unul din resorturile cele mai importante pentru reconstrucţie şi creştere economicã. Nu este deci de mirare dacã ordinea internaţionalã a fost gânditã în funcţie de acest obiectiv. Dacã creşterea trece prin extensia schimburilor comerciale, trebuia sã se facã în aşa fel încât sub orice pretext, fenomenele monetare sã nu punã în pericol dinamica comercialã. Aceastã perspectivã recunoştea cã perturbãrile monetare au o capacitate de pagube imposibil de neglijat, cum este dovada perioadei dintre cele douã rãzboaie mondiale. Astfel, în ochii arhitecţilor BW, era esenţial constituirea unor
10

mecanisme de guvernare monetarã pentru a asigura soluţia unor probleme din acest domeniu înainte de a degenera în protecţionism. Douã principii de guvernare se creionau deci: pe de o parte, concentrarea inter-guvernamentalã care garanta ca eventualele schimbãri de paritate sã se facã ordonat; pe de altã parte, constituirea de proceduri care decupleazã comerţul şi moneda şi care oferã posibilitatea de a regla eventualele probleme din interiorul fiecãrei sfere, fãrã a disturba pe alta. Cadrul instituţional BW poartã amprenta ideilor din acea epocã. Chiar dacã fenomenele monetare aveau o capacitate de pagubã doveditã, ele trebuiau controlate pentru a deschide calea comerţului. Fenomenele monetare erau percepute ca expresia egoismului naţional, cajpabil de a pune sub semnul întrebãrii binele comun pe care îl reprezenta comerţul. Aceastã viziune gãseşte o expresie cum nu se poate mai clarã în articolele statutului FMI, în care rolul sãu este limitat la gestiunea afacerilor monetare legate de tranzacţile curente. FMI a fost creat înainte de orice pentru a permite buna dezvoltare a comerţului. Ordinul stabilit de BW prevedea modalitãţi pentru a ajuta ţãrile membre sã-şi corijeze eventualele dezechilibre de plãţi. Astfel, în caz de dificultãţi tranzitorii, FMI pune la dispoziţia ţãrii în dificultate resurse financiare necesare; dacã din contrã, s-ar dovedi cã echilibrele ar fi persistente, arma ultimã prevãzutã de BW era reajustarea concertat al paritãţilor. Începând de la mijlocul anilor 1960, fluxurile de capital se cramponeazã pe tranzacţile comerciale. Datoria internaţionalã, investiţile directe, precum şii transferurile de orice tip, cresc mai rapid decât tranzacţile comerciale. Rapid, dispozitivul BW este depãşit de evenimente. Lovitura de graţie vine în 1971, când incapabile de a-şi controla deficitul extern, SUA suspendã convertabilitatea dolarului în aur sau la preţul de 35 $ oncia. Pilierul central al sistemului BW se prãbuşeşte. Rolul FMI este de acum înainte acela de a recolta date statistice, de a organiza finanţãri în caz de urgenţe şi de a propune- în virtutea unei ştiinţe economice universale- ţãrilor în dificultate durabilã de plãţi, politicii de stabilizare , mai cunoscute sub numele de condiţionalitate. Dupã 1971, lumea trãieşte cu FMI care nu mai are nici o întreprindere nici asupra sistemului de schimburi, nici asupra pieţelor financiare internaţionale, nici asupra actorilor internaţionali de tranziţie. Din contrã FMI se strãduieşte de a impune ţãrilor din Sud terapii a cãror efect în termeni de dezvoltare medie sunt toate, neconcludente. Fiecare în felul sãu, ele pun în pericol viitorul binelui comun.
11

1.7 Extrateritorialitatea finanţelor Suveranitatea Statelor asupra monedei era în inima ordinii instituţionale constituitã de BW. Începând din anii 1950, inventivitatea operatorilor financiari privaţi au tras un mare avantaj punând la profit o scãdere importantã a acestei repartiţii de roluri. În acest sens, atâta timp cât bãncile stãteau pe un teritoriu utilizând exclusiv moneda teritoriului în operaţiile lor, suveranitatea asupra monedei se declina natural în supraveghere bancarã asupra teritoriului naţional. Limitele acestei maniere de a face apãreau când bãncile naţionale se puneau la tratative sau la luarea de poziţii în devizã, şi când bãncile nerezidente manipuleazã moneda naţionalã. Pânã la sfârşitul anilor ’80 controlul acestor activitãţi de cãtre autoritãţile de supraveghere erau incomplete. În aceastã ambiguitate juridicã a luat naştere euro dolarul de la începutul acelor ani. Euro-dolarul a deschis calea pentru crearea privatã de lichiditãţi internaţionale, în afara agenţiilor naţionale de control. Aceastã inovaţie a fost posibilã graţie internaţionalizãrii bãncilor, mai ales a celor americane, fãrã extensia paralelã a competenţelor organelor de supraveghere. Aceastã inovaţie o sã de-a naştere şi o sã deschidã calea finanţelor private internaţionale, şi va da bãtãi de cap politicilor monetare; în ultimã analizã, ele vor bulversa sistemul BW. Europieţele , care au devenit pe urmã “piaţa internaţionalã de capital”, au furnizat o ofertã considerabilã de lichiditãţi care au putut fi utilizate pentru a hrãni extensia foarte rapidã a creditelor internaţionale contractate de împrumutãtori publici şi privaţi. Chiar dacã cãderea extrateritorialitãţi a putut fi umplutã în timpul anilor ’80, nu rãmâne mai puţin faptul cã problema supravegherii grupurilor bancare într-o perspectivã consolidatã rãmâne gravã. Riscurile pe care lacunele din acest domeniu poate sã le facã asupra finanţelor internaţionale continuã sã fie perceptibile. Importanţa luatã de banci în irigarea în termeni de plãţi în economia naţionalã, conjugatã cu complexitatea interdependenţelor internaţionale, face ca autoritãţile de supraveghere a industriei financiare sã i-a din ce în ce mai mare importanţã. Astfel rolul bãncii centrale, tradiţional limitat la gestiunea monedei naţionale, se întinde natural pentru a îngloba de asemenea supravegherea finanţelor naţionale. Aceasta este cu atât mai adevãrat din moment ce fuziunea între monedã şi finanţe se crescutã. 1.8 Crizele financiare şi datoria ţãrilor din Sud
12

Dezvoltarea finanţelor internaţionale care s-au derulat în silajul trecerii de la schimburi fixe la cele flexibile care au avut consecinţe importante pentru ţãrile din Sud; le-a deschis acestora un potenţial de datorii şi a dat naştere pieţelor de schimb. America Latinã mai întâi, apoi Asia au fost marii beneficiari unui aflux de capital ridicat de pieţele internaţioanale, fie pentru câştigurile din datoria externã publicã, prin intermediul unor câştiguri din investiţii directe sau prin unele câştiguri din împrumuturile strãine a marilor întreprinderi naţionale. Acest aport a avut ca şi revers al medaliei datoria crescutã a ţãrilor din Sud. În consecinţã, prin intermediari ai creditorilor, aceste ţãri au devenit active financiare a cãror gestiune a fost lãsatã furnizorilor de capital, adicã instituţilor financiare private. Este vorba despre o extensie spre ţãrile din Sud a procesului de financiarizare a economiei mondiale şi deci expunerea lor la variaţia preţului activelor financiare. Fãrã îndoialã aceste procese au limitat mult suveranitatea economicã a ţãrilor expunând alegerile acestora sancţiunilor pieţii economice. Dupã o perioadã de euforie de câţiva ani de abia, crizele financiare şiau fãcut apariţia. În anii ’80, ele au fost limitate înaninte de toate în America latinã; În anii ’90, ele au atins toate continentele, înţelegând aici şi ţãrile fost-comuniste. Aceste crize nu au pus în pericol sistemul financiar mondial, care este depozitarul utopiei securitare a ţãrilor din Nord- dar ele au aruncat o parte a populaţiei interesate în condiţii de nesusţinut. Pentru a menţine speranţa intactã în viitorul financiar, care este o componentã importantã a pactului social în ţãrile din Nord, toatã greutatea de ajustare a fost transferatã în ţãrile din Sud care rãmân verigile cele mai slabe ale economiei globale. Crizele financiare recente au apãrut în inima interacţiunii între economia naţionalã şi pieţele internaţionale: când operatorii externi decid de a reduce brusc expunerile lor asupra unei ţãri, aceastã ţarã intrã în crizã. Operatorii abandoneazã o ţarã în douã cazuri : fie cã ei îşi dau seama de faptul cã s-au înşelat în previziunile lor în ceea ce privea capacitatea de a-şi ţine angajamentele(în caz de datorie) sau promisiuinile(în caz de investiţii bursiere, de exemplu), fie pentru motive fãrã raport direct cu situaţia ţãrii în cauzã. O datã ce exodul a atins o intensitate ridicatã, marja de manevrã a guvernului devine foarte slabã: el este clãtinat dintr-o parte în alta între grija de a reda încredere operatorilor externi, şi astfel de ai reţine, şi nevoile de prevenire a unei drame sociale interne.

13

O datã lansatã, mecanismul este implacabil: pentru a face faţã presiunii externe, datoriile interne explodeazã şi sfârşesc de o manierã sau alta prin a fi reluate de catre Stat care, la rândul sãu, va pune presiune pe contribuabili. Cercul vicios al crizei financiare devine repede o menghinã care înãbuşã şi zdrobeşte pe cei care nu au alte soluţii decât sã suporte efectele. 1.9 Chestiunea alocaţiei Influxul de lichiditãţi în cãutare de spaţiu cãtre bursele de valoriînţelegând aici spre bursele emergente se explicã, pe de o parte, prin generalizarea instrumentelor moderne de economie care sunt fondurile de investiţie, şi, pe de altã parte, prin abandonul bãncilor a materialelor lor tradiţionale de stocare a creditelor. Maniera în care sistemul financiar se achitã de funcţia sa de transformare a economiei în investiţie supoortã deci o schimbare profundã. Numeroasele sunt bãncile care preferã astãzi sã vandã pãrţi din fondurile de investiţie la clientela lor, mai degrabã decât sã i-a angajamente ferme în cadrul unui calcul al economiei pentru a putea apoi împrumuta contrapartea – cu riscul bãncii, la micã sau mijlocie întreprindere puţin cunoscutã. De înţeles din punctual de vedere al bãncilor, aceastã evoluţie în maniera în care economia devine investiţie poate avea un efect dublu pervers pentru ansamblul economiei societãţi. Dupã estimãri serioase, mai mult de 90 % din tranzacţile de pe pieţele bursiere cele mai importante nu sunt decât schimburi de mâini de titluri care erau anterior în circulaţie: este vorba într-o oarecare mãsurã de “piaţa de ocazie”. Astfel, volumul noilor emisiuni depãşesc rar 10 % din tranzacţile bursiere. Or, chiar dacã o oarecare lichiditate este necesarã la buna funcţionare a pieţelor, acestea nu sunt decât noile emisii care furnizeazã la întreprinderi mijloace de finanţare şi transformã efectiv economia în investiţie. Faptul de a fi cotat la bursa permite întreprinderilor de a diminua de o manierã foarte semnificativ costurile lor de finanţare, precun şi datorii şi fonduri proprii. Este vorba ca întreprinderile cotate sã beneficieze de o finanţare net avantajoasã ca întreprinderile care nu sunt cotate care sunt cel mai adesea întreprinderi mici şi mijloci. În consecinţã, nu este ceva ieşit din comun ca întreprinderile cotate sã aibã o mai mare facilitate de a substitui
14

din capital la activitate. În spatele acestei logici ireproşabile din punct de vedere financiar, existã riscul de o derivã spre o economie- şi o societate- cu douã viteze. Pe de o parte, marile întreprinderi cu mare intensitate de capital care angajeazã înainte de orice personal foarte calificat. Pe de altã parte, întreprinderile mai mici având un cost de finanţare mai ridicat care sunt relativ intense în ceea ce priveşte munca. Aceste întreprinderi angajeazã mânã de lucru localã, mai mobilã şi adesea mai puţin calificatã. Distanţa în condiţile de acces la finanţare a acestor douã categorii de întreprinedri nu înceteazã sã erodeze în Nord dar mai ales în Sud. Aceastã evoluţie va avea consecinţe nefaste atât sociale cât şi economice. Financiarizarea economiei ar putea sã conducã bine la o alocare ineficace a economiei ,deci a investiţiei. O datã în plus, este vorba despre o consecinţã a inversãrii prioriãţilor între present şi viitor, sau între capital şi munca.

Cum sã ieşim din labirintul financiarizãrii ?
Înainte de a fi o realitate economicã, financiarizarea (mentalitãţilor) este un fapt social care conduce la constituirea de curbe auto-referenţiale şi a le erija în dogme, în legi economice de deschidere universalã, atunci când nu sunt decât instituţionalizarea pariurilor dintre actori. Ceea ce urmeazã este o închidere a societãţilor din Nord în ele însele şi o instrumentalizare paralelã a economiilor din Sud. Or, grija pentru binele comun implicã şi presupune deschiderea, conştientizarea, chiar primirea Celuilalt. Într-o societate în care luarea în considerare a Celuilalt nu este o preocupare constantã la fiecare nivel decisional(persoane, întreprinderi, instituţii), nu ar fi problemã nici de responsabilitate sau de solidaritate. Aceasta este în mod particular importantã în societãţi complexe, ca ale noastre, care au tendinţa sã rãmânã în impas atunci când este vorba despre binele comun în sfera profesionalã şi a cantona acest impas în sfera privatã sau în viaţa publicã. Pentru a progresa spre binele comun, trebuie sã veghem ca deschiderea spre Celãlalt sã fie prezentã la toate nivelurile , în toate sferele vieţii. Rezultatul final depinde în mare mãsurã de calitatea diverselor articulaţii şi de coerenţa lor de ansamblu. Nici structurile, nici instituţile nu sunt un dat independent, ele evolueazã graţie forţelor care sunt exercitate asupra lor. Aceste forţe uneori consolideazã aceste instutuţile, alteori le slãbeşte, chiar fac sã aparã noi

15

forme de organizare. În acest proces care cunoaşte acceleraţii şi perioade de stabilitate, comportamentele actorilor individuali joacã un rol foarte important. Aceasta fiind, instituţile sunt şi vor rãmâne artefacte, instrumente, cu care se doteazã societatea pentru a obţine un rezultat vizat. În calitate de artefacte, instituţile nu vor fi niciodatã prin ele însele, capabile de a asigura bunãstarea colectivã. Ele dau cadrul, servesc de teren în care se înrãdãcineazã comportamente individuale mai mult sau mai puţin propice pentru înflorirea binelui comun. În ciuda unui sentiment de fatalism şi de neputinţã pe care instuţile prezente le inspirã adesea, comportamentele individuale sunt artizanele ultime ale bunãstãrii colective. În consecinţã, persoanele care se îngrijoreazã de binele comun au o sarcinã dublã : a participa la apariţia unor instituţii şi structuri cele mai bune care pot suscita cãutarea binelui comun, şi de a construi aceasta prin comportamentul lor civic independent de instituţile în cauzã. Comportamente inovatoare, mai întâi isolate, pot servi ca exemplu ca apoi sã se generalizeze. Sub presiunea acestor inovaţii, vechile structuri se adapteazã, atunci când altele vor dispare ca sã cedeze locul la altele noi. În orice epocã, era în societãţile libere, structuri, cu o marjã de rutinã doveditã, un freamãt permanent, ca un laborator din care apare progresiv embrionii soluţilor instituţionale de mâine. Câteva piste se reliefeazã astfel la orizont, ele având toate ca numitor comun cãutarea unei mai bune adaptãri între activitãţile financiare şi bunãstarea colectivã. Fiecare în maniera sa, şi la nivelul sãu propriu de acţiune, ele cautã sã diminueze ampriza pe care o exercitã financiarizarea, mai întâi asupra mentalitãţilor, apoi asupra economiilor. Acesete propuneri cautã sã creascã deschiderea spre Celãlalt în activitatea economicã şi financiarã şi deci sã întãreascã legãtura socialã pusã în pericol de cãtre financiarizare. 1. A întãri subsidiaritatea în organizarea activitãţii economice la nivel local cât şi global

Spirala infernalã care se observa prin intermediul crizelor financiare se leagã în conjunctura factorilor externi şi interni. Ea survine din complementaritatea între, pe de o parte, lipsa de discernãmânt şi instinctul de speculaţie care impinge investitorii externi atât la euforie cât şi la regrete, şi pe de altã parte fragilitatea şi versatilitatea structurilor interne, mai ales a celor bancare, incompetenţa şi corupţia elitelor politic-economice şi fluctuaţile cursurilor de export, etc…Aceasta pune problema pertinenţei şi eventual a modalitãţilor de aplicare a principiului de subsidiaritate la viaţa
16

economicã. Creatoare de bogãţie,specializarea este adesea purtãtoare de dependenţã. În revanşã, autonomia în raport cu procesele complexe este purtãtoare de independenţã şi de libertate, dar cere un sacrificiu pe planul economic. Mai multe experienţe şi inovaţii la nivel micro-economic sau local cautã sã creascã autonomia a diverşilor actori mai ales în raport cu sistemul financiar : monedele complementare şi micro-finanţele, principiul de împãrţire a profiturilor şi a pierderilor între toate întreprinderile şi finanţatorii acestora. Aceste diverse iniţiative cautã sã mãreascã independenţa actorilor în raport cu arealele în care nu au nici o amprizã şi care reprezintã pentru ei riscuri care nu pot fi asumate. La instaurarea domeniului politic, principiul de subsidiaritate trebuie sã-şi gãseascã dreptul sãu în organizarea activitãţilor economice la nivel local, regional şi global. Nu este vorba de a superviza întoarcerea la idolatria Statului- Naţiune, dar a recunoaşte cã dependenţa prea ridicatã este periculoasã. Subsidiaritatea aplicatã pieţei de schimburi ca de exemplu, pune problema legitimitãţii acestora deoarece viaţa cotidianã a unora devine, prin subterfugiul monedei, obiect de speculaţie pentru alţii. Acelaşi lucru se poate observa în ceea ce priveşte pieţele de materii prime sau tranzacţile speculative. Redscoperirea subsidiaritãţii în materie economicã presupune alegeri certe din partea comunitãţii politice, dar de asemenea comportamente de auto-limitare puse în practicã de persoane, întreprinderi şi de cãtre societãţi. 2. A stabiliza prin acorduri internaţionale raporturile între cele trei mari monede

Economia mondialã este strânsã astãzi într-un triunghi a cãrui vârf este format de dolar, yen şi euro. Relaţile între aceste monede relevã piaţa, atunci când alte monede , ca sateliţi, graviteazã fie în jurul unui pol, fie în jurul sistemului în ansamblu. Monedele secundare sunt uneori exutoare ale tensiunilor între marile monede, urmând variaţii de schimb care pun în pericol supravieţuirea economiilor mai slabe şi astfel mai expuse. În numele subsidiaritãţii, este urgent de a stabiliza prin acorduri internaţionale raporturile între cele trei mari monede, ceea ce ar stabiliza prin ricoşeu monedele secundare. Un astrel de accord, pentru a fi credibil pentru actorii implicaţi în piaţã, trebuie sã se sprijine pe cooperarea strânsã a
17

celor trei puteri mondiale. Un sistem de schimburi fixe sau cvasi-fixe ar atenua greutatea uneia dintre sursele majore de volatilitate în finanţele mondiale, în cunoaşterea pieţelor de schimb. 3. A recunoaşte sistemul monetar şi financiar ca utilitãţi publice universale, printr-o nouã arhitecturã mondialã articulatã în jurul unei colaborãri între sectoarele publice şi private.

Sistemul monetar financiar trebuie sã fie recunoscut de utilitate publicã globalã şi deci tratat, nu ca o rezultantã a intereselor particulare a unor ţãri sau întreprinderi, dar ca o relevantã a unei finalitãţi superioare. Noua arhitecturã financiarã mondialã trebuie sã fie clãditã pe principii noi în raport cu cea produsã de conferinţa de la Bretton Woods în 1944. Pe de o parte, ea trebuie sã se întindã la cursurile monetare şi financiare şi sã fie investitã cu o putere de reglare şi de supraveghere, mai ales în materie de finanţe criminale. În final, noua arhitecturã trebuie sã se articuleze în jurul unei colaborãri strânse între sectorul public şi cel privat. Ultimul, ar trebui sã poarte- şi aceasta este o noutate- o responsabilitate importantã în buna funcţionare a acestei arhitecturi. O astfel de co-responsabilitate, a cãrei modalitãţi precise rãmân de descoperit, este singura manierã de a pune sistemul financiar în serviciul utilizatorilor sãi- fie ei mari sau mici- şi de a pune astfel capãt situaţiei inverse care se prevede astãzi.
4.

A constitui mecanisme de includere şi de însãnãtoşire a datorilor la nivel individual, în ce priveşte întreprinderile şi Statele.

Finanţele sunt rãspunzãtoare de excludere atât la nivel internaţional(datorie a ţãrilor din Sud), cât şi în ce priveşte interiorul unor ţãri. Este fundamental de a pune pe picioare mecanisme de includere. Aceasta fãcând, nu este vorba de a aboli finanţele, nici de a sãpa bazele disciplinei pe care le impune actorilor, ci de a face în aşa fel încât verdictele finanţelor sã nu fie definitive şi sã fie o procedurã de întoarcere la viaţa economicã. Mai multe mecanisme pot fi puse în aplicare : cel mai vechi decurge din Vechiul Testament, este vorba în acest sens de sãrbãtoarea Jubileelor. Dupã aceastã tradiţie, timpul economic este punctat de întreruperi care sunt perioade de reîntoarcere a actorilor asupra proprilor lor proprietãţi. Ideea de a supune activitatea economicã la o astfel de periodicitate în care

18

toate datoriile erau anulate, şi deci cãrţile de socotealã soldate, nu se poate aplica direct în contemporanitate, dar poate fi folositã de manierã analogicã. Procedurile de ieşire din datorii şi de ştergere a datoriilor trecute se înscrie în aceeaşi logicã. Astfel, lumea are nevoie de proceduri de faliment a întreprinderilor şii a persoanelor care lasã o şansã, în opoziţie cu cele pe care le condamnã definitiv. Nerambursarea datoriei “de nesuportat” va trebui sã fie erijatã în principiu la nivelul finanţelor internaţionale, dar şi la cele naţionale, cu un arbitraj internaţional, de exemplu. Oricare ar fi metoda aleasã, ea ar avea ca consecinţe de a repartiza riscul de nerabursabilitate mai echitabil decât astãzi între debitor şi cel care deţine creanţa.Astfel constituirea de mecanisme de “întoarcere” ar avea ca şi consecinţã diminuarea importanţei finaţelor.

Decizile financiare responsabile, în serviciul binelui comun
Nici o reglare nu va fi eficace dacã ea nu este însoţitã de o conştientizare a actorilor datoritã faptului cã responsabilitatea lor se întinde şi înglobeazã luarea în considerare a Celuilalt, a celui care nu poate nici sã pedepseascã, nici sã recompenseze. Cãutarea bunãstãrii colective cere deschderea spre Celãlalt. O mai bunã conştientizare a celuilalt în decizile financiare ar fi un pas important în direcţia binelui comun. Ea ar trebui sã se facã fãrã a aduce prejudicii activitãţii financiare care este la rândul ei un element esenţial vieţii economice.Trei domenii în care luarea în considerare expliicitã a Celuilalt pare cea mai urgentã, acestea fiind activitãţile de credit, de investiţii şi cele de intermediere. 5. Spre o îndatorare responsabilã

Raportul între datoria externã a ţãrilor sãrace şi corupţia dirigenţilor trebuie sã fie de asemenea abordatã. Una dintre manierele de a diminua şansele de impunitate pe termen mediu ar fi ar consta în integrarea în contrastele datoriei o clauzã dupã care, în caz de renegociere a datoriei, drepturile de urmãrire la întâlnirea unor persoane care ar fi deturnat resursele puse la dispoziţie ar fi cedate la creancier. În acest fel, deşi imperfect, guvernele vor fi cel puţin avertizate cã, dacã au abuzat de poziţia lor, este în interesul lor personal de a respecta propunerile pentru ca datoria naţionalã sã fie suportabilã.

19

6.

Spre investiţia respoonsabilã

Investiţia responsabilã este o componentã importanţã a ansamblului de impulsuri care sunt necesare pentru a pune sistemul de investiţii şi de plasare financioarã în serviciul bunãstãrii colective. Pregãtirea unei carte care ar fi punctul de justapunere a diverselor iniţiative din domeniu, ar contribui la creşterea greutãţii acestor alternative pe lângã întreprinderile bine cotate. Alte demersuri federative ca stabilirea de standarde comune sunt de asemenea de urmãrit. Paralel, spre exemplu Regatul Unit, exigenţe specifice în materie de investiţii ar trebui sã fie impuse fondurilor de pensii a cãror vocaţie pe termen lung nu este de neglijat. Acestea fiind, nici o soluţie legalã sau instituţionalã nu ar dispensa operatorii de a se îngrijora de binele comun într-o determinantã a decizilor lor cotidiene. 7. Spre remuneraţii responsabile

O parte importanţã a volatilitãţii pieţelor financiare- şi consecinţe nefaste pe care aceastã le antreneazã pentru restul economiei- ţine de sistemul de remunerare a operatorilor. Astfel, aceste remuneraţii ar trebui sã fie stabilizate prin reducerea drasticã a pãrţii care depinde de volume, fie de cifre de afaceri, fie de beneficii sau de capitalizare. Mai multe demersuri sunt posibile: incitarea la auto-reglare precum exemplul Comitetul Bale sau a raionului Cook, stabilirea unei carte deschise cu adeziunea instituţilor, propagarea principilor etice, chiar “best practices” în materie. Toate aceste eforturi ar trebui sã conveargã spre a vedea un cerc virtuos care ar integra mai bine în decizile economice şi sociale exigenţele pe termen lung. Este foarte clar cã evoluţia invocatã aici presupune schimbãri profunde în uzanţele finanţelor, care protejatã de postulatul de lichiditãţi de piaţã, s-ar hrãni din neprevãzut.

20

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful