Eşecurile agenţiilor de rating în evaluarea produselor financiare sintetice şi opacitatea în creştere a pieţelor financiare mi-au amintit de o faimoasă dezbatere.

Disputa calculaţiei a avut loc în perioada interbelică între mai mulţi economişti de marcă. Dintr-o tabără făceau parte Ludwig von Mises şi Friederich von Hayek, care au susţinut că pieţele libere şi existenţa unor drepturi de proprietate clar definite sînt esenţiale pentru calcularea costurilor şi beneficiilor şi pentru dezvoltarea economică. Hayek a subliniat larga răspîndire a informaţiei în societate şi, în acest context, rolul antreprenoriatului (cum a făcut şi Joseph Schumpeter) pentru progresul tehnic. Cealaltă tabără a folosit armele intelectuale ale lui Oskar Lange. Acesta a recunoscut importanţa pieţelor în dezvoltarea economică, dar a încercat să construiască un mecanism al "socialismului de piaţă". Modelul lui Lange avea însă defecte. Unul privea evaluarea inadecvată a capitalului, care subminează acumularea ca sursă de creştere economică. Mai mult, antreprenoriatul nu putea să se dezvolte unde capitalul şi asumarea riscului nu sînt recompensate adecvat. Colapsul sistemului comunist, la fel ca şi reformele economice din China şi, mai tîrziu, din Vietnam, au dovedit într-un mod spectaculos care tabără a gîndirii economice a cîştigat dezbaterea. A existat un grup de economişti în fosta URSS – printre care Leonid Kantorovich şi V.V. Novojilov – ce a crezut că modelele cantitative pot reproduce pieţele şi oferi evaluări (preţuri) capitalului, muncii şi pămîntului. Ei au încercat să elaboreze modele de echilibru general (input-output) şi "preţuri umbră" ca substitut al preţurilor de piaţă. Dar modelele nu au fost nici pe departe capabile să ajute sistemul de comandă, deoarece nimic nu poate înlocui pieţele reale şi o definiţie clară a drepturilor de proprietate ca fundamente ale unei economii eficiente. Mai mult, antreprenoriatul nu poate fi simulat şi nici stimulat prin decret; el trebuie să fie rezultatul stimulentelor din piaţă şi al libertăţii economice. Că este nevoie de un sector public (care să furnizeze bunuri publice) într-o economie modernă şi că pieţele au propriile defecte ce trebuie corectate reprezintă un alt subiect serios de discuţie care necesită un răspuns din partea politicii publice. Un sistem financiar care s-a bazat din ce în ce mai mult pe pieţele de capital (titrizare) a adus în prim-plan chestiunile de transparenţă şi de evaluare corespunzătoare. În mod ironic, acestea sînt exact unele dintre trăsăturile principale care au dus la colapsul sistemului de comandă. Modele utilizate de bănci de investiţii de vîrf şi de agenţiile de rating în evaluarea riscurilor şi notarea atribuită noilor produse financiare (sintetice) s-au dovedit a fi eronate. De asemenea, un anumit tip de titrizare, care i-a distanţat pe împrumutători de consecinţele acţiunilor lor într-un mod mai mult decît periculos, a dus la creşterea gradului de opacitate a pieţelor. Criza creditului nu putea fi evitată din cauza enormei lipse de transparenţă şi de încredere. Cauzele actualei crize financiare ar trebui să îi facă pe mulţi să îşi amintească lecţiile faimoasei dezbateri privind calculaţia. În acelaşi timp însă, transparenţa şi buna funcţionare a pieţelor au nevoie să fie susţinute de norme şi monitorizări adecvate, deoarece pieţele nu se pot proteja singure de slăbiciuni inerente. Binele public are nevoie uneori de intervenţia unei mîini vizibile.

Stânga în postcomunism – câteva gânduri Daniel Dăianu Revista Observator cultural a initiat o dezbatere privind miscarea de idei de stinga si articularea lor politica in Romania post-comunista. Suita de eseuri a fost deschisa de Gáspár Miklós Tamás1, care, cu ani in urma, a provocat rumoare printr-un articol publicat in Dilema2; el a facut atunci observatia ca multi intelectuali romani par sa nu inteleaga ca stinga face parte dintr-o democratie. Unele reactii la observatia lui Tamás au fost virulente, potrivit intolerantei, logicii binare (alb vs negru, fara nuante), oportunismului care domina, din pacate, mult din spatiul public al dezbaterilor la noi – in opinia mea, aceasta atitudine fiind numai partial explicabila prin stalinismul tirziu romanesc si mai degraba o expresie a imaturitatii vietii publice, a democratiei noastre. Mai jos, exprim citeva ginduri privitoare la Marx si stinga postcomunista, postcomunism vs postcapitalism, dialogul dintre dreapta si stinga in Romania3. Abordarea este, prin excelenta, dintr-o perspectiva economica; nu ma ocup de problematica internationala decit tangential, desi globalizarea este mentionata adesea. Stinga si modelul economic Cunoscutul politolog Michael Sandel, profesor la Harvard, apare in mult comentata carte a editorialistului de la New York Times, Thomas Friedman, Pamintul este plat (The World Is Flat, 2005), cu sublinierea ca „aplatizarea“ ce se observa ca urmare a noului val de globalizare nu ar fi ceva nou in istorie; Karl Marx ar fi fost primul care a evidentiat expansiunea capitalismului, in mod implacabil, catre o piata globala, ce doboara bariere si creeaza lanturi de productie si consum la nivel mondial. Friedman remarca incisivitatea analizei lui Marx in Manifestul Comunist, din care citeaza pasaje legate de forta de expansiune a capitalului4. Dar Marx nu a avut aceeasi clarviziune in descifrarea metabolismului sistemului comunist pentru care a pledat. Gindirea si prescriptiile lui Karl Marx pun stinga in fata unei mari probleme din punct de vedere normativ – mai cu seama in lumina experientei „socialismului real“. intrucit una este sa fii interesat, fie si din ratiuni pragmatice, de atenuarea unor inegalitati sociale si economice si altceva sa construiesti ceva nou. Umanizarea capitalismului s-a facut prin politici publice, fortat sau voit, inclusiv sub influenta ideilor de factura socialista/socialdemocrata. Acest proces a inceput cu – printre altii – cancelarul Bismarck in Prusia secolului XIX, a continuat cu premierul Lloyd George in Marea Britanie, presedintele F.D. Roosvelt in SUA (politica New Deal) in secolul al XX-lea, cu dezvoltarea sistemelor asistentiale etc. Acestea din urma sint necesare pentru sustinerea contractului social dintre stat si cetatean intr-o democratie matura. Ca sistemele asistentiale se afla in criza in societatile postindustriale este o alta poveste. Analiza sociala a lui Marx a fost si este (poate fi) utilizata de nemarxisti. John Maynard Keynes o cunostea, iar lucrarea sa de capatii, The General Theory of Unemployment, Interest and Money (1936), propune o politica – consacrata in secolul trecut sub

denumirea de keynesism – de evitare a unei depresiuni economice, care ar putea aduce tulburari sociale. Si Joseph Schumpeter l-a avut pe Marx in minte cind a scris Capitalism, Socialism and Democracy (1943). Dar prescriptiile economice marxiste de organizare a sistemului economic colectivist au fost invalidate de istorie. in fapt, scrierile lui Marx, dincolo de incisivitate si putere analitica, contin radacinile sistemului comunist, totalitar (Manifestul Comunist imagineaza organizarea economica a societatii aidoma unei fabrici – vezi si V.I. Lenin in Statul si Revolutia). Si recomand celor care au inclinatie spre analiza sa studieze celebra disputa privind „calculatia economica“, din anii ’30 ai secolului trecut, care i-a contrapus, in principal, pe Oskar Lange lui Friedrich von Hayek si Ludwig von Mises. in timp ce Oskar Lange argumenteaza ca se poate constitui o „economie socialista de piata“ (socialist market economy), von Hayek aduce in dezbatere, inter alia, chestiunea proprietatii, acumularea capitalului ca sursa de crestere economica, spiritul intreprinzator. Lange si un alt economist polonez eminent, Michal Kalecki, au empatizat cu miscarea de stinga, au acceptat sa se intoarca in tara. Aminteam ca Lange a incercat sa schiteze, in mod analitic, functionarea unei economii de piata care sa nu se bizuie pe proprietatea privata. Si Branko Horvath a incercat ceva similar pentru functionarea sistemului economic in Iugoslavia lui Tito, centrindu-se pe „firma cu auto-conducere“ (selfmanaged firm)5; Eduard Kardelj, unul dintre ideologii de virf iugoslavi, vorbea despre un „sistem bazat pe proprietate sociala“. Dar lupta ideilor si, mai ales, viata au aratat ca spiritul intreprinzator, calculatia economica si acumularea au nevoie, esentialmente, de miscare libera de preturi si clarificarea drepturilor de proprietate, de proprietate privata – ceea ce nu exclude un sector public si reglementari pe piata. Esecul economic al „socialismului real“ ca economie de comanda aici isi gaseste originea. Ceea ce au incercat un Kantorovici si Novojilov in fosta Uniune Sovietica, prin calcularea de preturi umbra (care sa estimeze preturi reale/libere) nu face decit sa intareasca aceasta idee. Ca societatea moderna presupune o combinatie intre sectoarele public si privat este o alta discutie, care conduce la examinarea resorturilor eficacitatii economice, a productiei de bunuri publice, fara de care insusi sectorul privat nu functioneaza eficient. Colegii mai tineri care se simt atrasi de gindirea lui Marx (ca este vorba de manuscrisele din tinerete sau altele) se cuvine sa puna in conexiune radacinile economice ale sistemului de comanda (comunist)6 cu cele politice. ii indemn sa-i citeasca pe Milovan Djilas, Rudolf Bahro sau Roger Garaudy (mai ales scrisorile catre Waldeck Rochet7, dupa interventia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia) in analiza dinauntru a partidelor/sistemelor comuniste. As aminti aici de Raymond Aron, Jean-François Revel, sau Isaiah Berlin – ca observatori externi ai sistemului totalitar comunist; ii indemn sa caute sa inteleaga de ce a aparut eurocomunismul lui Berlinguer8, Giorgio Amendola, Giorgio Napolitano, de ce partide comuniste s-au transformat in alte formatiuni, fie ele de stinga (cazul Italiei9). Pe de alta parte, asa cum observa Vladimir Tismaneanu, un Derrida, Badiou sau Balibar nu se insala cind gasesc teme de reflectie in ideile lui Marx, mai cu seama cele legate de alienarea birocratic etatista.10 Marx ramine o sursa de inspiratie importanta pentru ginditorii de stinga.

Nu pot insa sa nu remarc ca utopia socialista (a nu fi identificata cu Marx) nu poate fi distrusa. Persistenta utopiei este determinata si de propriile insuficiente ale capitalismului. Wlodziemrz Brus sau Kazimierz Laski (cunoscuti economisti polonezi disidenti) au criticat stalinismul din Polonia, insa au ramas cu vederi pronuntat de stinga traind in exil – primul in Marea Britanie, al doilea in Austria. Nici Oskar Lange si Michal Kalecki nu si-au dezavuat orientarea de stinga, desi au trait ani de comunism la fata locului si au avut mari dezamagiri. Exemple gasim si in Ungaria, Cehia, etc. insusi Miklos Tamás arata ca ramine atasat gindirii marxiste, el vorbind despre postcapitalism. Iar scrieri ale unor economisti marxisti, precum Piero Sraffa (reprezentant de frunte al Scolii de la Cambridge) sau Stephen Margulin, atrag in continuare. Aici gasim poate una dintre ratiunile pentru care partide comuniste reformate reusesc sa participe la viata politica din foste tari comuniste, adunind un numar de voturi semnificativ (in Cehia, de pilda); esential este insa ca ele sa accepte jocul democratic si sa fi invatat din lectiile istoriei. Idei de stinga, nu neaparat de obirsie marxista, sint favorizate de minusuri ale globalizarii, de inegalitati flagrante de venituri. America Latina este un fief traditional al ideilor de stinga in medii academice si chiar in viata politica. Retorica revolutionara, radicalismul unui Chavez si al altor lideri de stinga pot fi puse in relatie cu teze marxiste. De altfel, curentul structuralist in gindirea economica contemporana s-a dezvoltat pe temeiul conditiilor de adincime ce perpetueaza subdezvoltarea, inegalitatea abisala de venituri, o societate de statu quo, imobila, care nu ofera sanse egale celor mai multi. in America Latina apare si o problema etnica majora, care opune indienii localnici, multi si saraci, urmasilor colonizatorilor care controleaza mult din avutia tarilor respective (si in Asia de Sud-Est apare acest fenomen, dar mult mai palid; in unele tari, etnici chinezi, fara a fi urmasi ai unor „conquistadori“, domina viata economica in disproportie mare cu numarul lor). intr-un fel, asa cum capitalismul din epoca victoriana a condus la masuri de protectie sociala, tot astfel, azi, demantelarea sistemelor de asistenta sociala este de neimaginat in democratiile avansate, desi se pune acut problema reformarii acestor sisteme. Politica sanselor egale, coeziunea sociala nu sint concepte lipsite de noima in capitalismul avansat, in democratiile liberale. Postcomunism vs Postcapitalism Cind discutam despre vigoarea/vitalitatea unui sistem economic, avem in vedere nu numai problema alocarii resurselor, de care depinde calculatia costurilor, a rezultatelor (alocarea determinind preturile de piata – market-clearing, care egalizeaza cererea si oferta) si miscarea preturilor, a cistigurilor, care aduc fericire unora si necazuri altora. Spiritul intreprinzator si acumularea capitalului, ca trasaturi endogene ale unui sistem economic, dau masura progresului actual si potential intr-o societate. Nu orice manager, fie el destoinic, este si un vizionar, capabil sa identifice oportunitati majore. Joseph Schumpeter, cu faimoasa sa Teorie a Dezvoltarii, scoala austriaca (neoaustriaca), in general, au contribuit decisiv la explicarea rolului intreprinzatorului in dinamica economiei. Fara cei care realizeaza strapungeri, care scot mersul lucrurilor din canoane si rutina, ritmul progresului ar fi mult incetinit. Istoria ultimelor decenii arata intreprinzatori

exemplari; este suficient sa ne gindim la Bill Gates, care a format ceea ce a devenit Microsoft, sau la echipa care a facut din Nokia un lider mondial in aparatura de telecomunicatii. Tot astfel, acumularea intensa de capital, ca proces investitional, asigura cresterea economica durabila. Noile tehnologii informationale si comunicationale accentueaza rolul spiritului intreprinzator, al cunoasterii (bazate pe educatie superioara) in cresterea economica. Dar lumea nu trebuie sa fie judecata cu o logica binara, supersimplificatoare: capitalism versus socialism. De aici ar rezulta o inferenta cvasiautomata. Tot ce tine de capitalism, bun si rau, este de acceptat fara discutie. Sint citeva probleme cu aceasta logica. Astfel, ceea ce numim capitalism (care inseamna coabitare de sector public cu sector privat – ceea ce numim economie mixta) fiinteaza intr-o varietate semnificativa. Se poate astfel distinge o varianta latino-americana rau famata (cu oligarhie, polarizare extrema de venituri, cvasi-razboaie civile si, adesea, simulacru de democratie) de ceea ce s-a conturat dupa al Doilea Razboi Mondial in Europa occidentala si in SUA (chiar daca exista diferente notabile intre modelul anglo-saxon si cel „continental“) sau de varianta asiatica, caracterizata de autoritarism si corporatism industrial. A doua problema este de intelegere a functionarii pietelor. Teoria economica moderna se ocupa de alocarea resurselor din perspectiva intergenerationala (pentru resursele epuizabile), de fortele motrice ale progresului tehnologic („endogenitatea“ cresterii economice), de „esecuri de coordonare“ pe piete (vezi mai ales ce se intimpla pe pietele financiare – nevoia de sisteme prudentiale), de aglomerarea de factori de productie, de randamente crescatoare, de expectatii si rolul lor, de rolul bunurilor publice, de sisteme de asistenta sociala care sa garanteze functionarea contractului social etc. De aici rezulta constatari ce s-au impus in politica publica. Ma refer la nevoia de bunuri publice (avem nevoie de un sector public), la nevoia de a reglementa pietele pentru a preveni abuzul de pozitie dominanta si altele. in fine, este problema dinamicii capitalismului, in sensul intelegerii legaturii intre rationalitate, alias capacitatea de a invata, si viata organizationala, politicile economice. De pilda, in pofida criticilor, unele justificate, legislatia Sarbanes-Oxley in SUA a fost ceruta nu numai de opinia publica, dar si de lipsa unor reglementari eficace pe pietele financiare si ale energiei si de proliferarea conflictelor de interese (si Marea Depresiune, dintre anii 19291933, a cerut asa ceva, sub forma legislatiei Glass-Steagal Act, dar se vede ca multe lectii au fost uitate… sau s-a renuntat la ele sub presiunea unor grupuri de interese puternice). Sarbanes-Oxley s-ar putea modifica, deoarece competitia globala obliga la ajustari care sa mentina sistemul flexibil, dar esenta legislatiei nu trebuie distrusa. Ar mai fi ceva de spus referitor la dinamica capitalismului. Imediat dupa 1989 s-a vorbit in mod simplificator, poate metaforic, despre „sfirsitul istoriei“ (Francis Fukuyama, The End of History, 1990), despre victoria ubicua a ceea ce politologul Fareed Zakaria a numit „democratie liberala“. S-a subestimat considerabil evolutia launtrica, ciclica, a societatilor capitaliste mature – care pot revela anchilozari institutionale (Douglas North, Mancur, Olson etc.) si declin de performanta; s-a subestimat totodata persistenta varietatii capitalismului, vigoarea unui capitalism in ascensiune, dar bazat pe structuri politice autoritariste si economice corporatiste, ca in Asia (China poate fi incadrata in aceasta

categorie). in plus, globalizarea tensioneaza relatii sociale in tari capitaliste avansate ca urmare a inegalitatilor de venituri in crestere si a „excluziunii sociale“. De aceea, problema coeziunii sociale, a efectelor imigratiei sint in centrul agendei de politica publica. Cind guvernatori de banci centrale ajung sa deplinga adincirea inegalitatilor sociale11, ar trebui ciulite urechile. Nu intimplator neoliberalismul, in opinia mea, se afla in defensiva in ultimul deceniu; in acest spirit trebuie interpretata si dezbaterea privind criza globalismului (ca filozofie politica si economica a globalizarii), „criza capitalismului global“, pe fondul unor contradictii si efecte perverse generate de globalizare, resurectia protectionismului in tari capitaliste dezvoltate (ce intra in conflict cu logica globalizarii). Dar tarile occidentale par sa fie prinse pe picior gresit, din perspectiva istorica, de ascensiunea economica formidabila a Asiei. Ele se afla sub presiunea sociala a grupurilor marginalizate, ale caror rinduri sint ingrosate de membri ai clasei de mijloc. Larry Summers, fost secretar la Trezorerie in SUA, vorbeste despre teama clasei mijlocii din tarile bogate12, care isi vede periclitate veniturile in conditiile in care, pe piata muncii globale, oferta aproape s-a dublat in ultimele doua decenii. Unii explica inegalitatile de venituri, in crestere in tarile avansate industrial, prin noile tehnologii, care ar favoriza lucratorii cu pregatire superioara (high skill)13, globalizarea fiind pusa pe plan secundar. Dar aceasta teza nu lamureste de ce slujbe high skill pleaca in numar tot mai mare indeosebi catre Asia. in plus, nu se clarifica de ce este posibil sa ai o crestere economica durabila (de-a lungul deceniilor) intr-un spatiu global cu presiuni competitive tot mai mari. Pot SUA si tarile UE sa-si transfere resurse umane catre zonele de high skill cu o viteza corespunzatoare pentru a mentine marje de competitivitate? Aceasta imi pare a fi intrebarea cheie pentru intelegerea perspectivelor jocului economic mondial. Tamás vorbeste despre postcapitalism in articolul din Observator cultural. Sincer sa fiu, nu inteleg ce are in vedere, in mod concret. Este evident ca el nu este pe aceeasi lungime de unda cu Anthony Giddens, cel care a pornit dezbaterea despre „a treia cale“ (The Third Way)14 intre partide social-democrate din Europa – mai ales ca Tamás ramine un ginditor marxist. Pentru cel care gindeste politica publica, ideile lui Tamás, asa cum sint exprimate in decalogul enuntat, prezinta interes. Afirm aceasta intrucit nu trebuie sa fii neaparat de stinga pentru a imbratisa din tezele sale (ex: grija fata de mediul ambiental, combaterea efectelor perverse ale globalizarii, nevoia de a reglementa piete pe care se manifesta abuzuri de pozitie dominanta etc). Dar decalogul amintit ofera, in opinia mea, prea putin pentru o politica concreta. De altfel, si tezele lui Giddens se confrunta cu provocari rezultate din posibilitatea de a fi operationalizate, in contextul presiunilor globalizarii. Dezbaterea intensa privind viitorul „modelului social european“ poate fi plasata in contextul determinat de dinamica demografica, accentele de scleroza institutionala, presiunile globalizarii. Economia are nevoie de spirit etic Sint de acord ca stinga are ce sa spuna in dezbaterea publica si trebuie sa fie ascultata de cei de alta orientare ideologica. Nu cred insa ca putem sa operationalizam o politica publica, cum incearca sa sugereze Tamás, in termeni de postcapitalism. Iar a ne duce cu gindul la Insula Artistilor, asa cum era descrisa de André Maurois, ca un fel de Pays de Cocagne (unde curge laptele si mierea), nu are sens.

Asa ceva au visat, probabil, Marx si Engels, in utopia lor comunista, si stim ce s-a intimplat. Nici daca androizii ar lucra pentru oameni, tot nu s-ar solutiona chestiunea economica; tot am fi preocupati de productivitate, de distributie, chiar daca grija fata de natura ar domina agenda publica si individuala. Miscarea ecologista nu a reusit sa scoata societatea umana din logica impusa de dimensiunea economica. Aceasta inseamna alocare de resurse limitate pe nevoi concurente. Sint de acord insa ca incalzirea globala, care readuce in actualitate mesaje ale raportului Clubului de la Roma (Limits to growth, 1972), trebuie sa modifice optica politicilor publice in materie de externalitati locale si globale. Aici intervin, masiv, alaturi de calculatie si eficienta economica, o problema de etica si una de echitate intre generatii. Economia, peste tot, are nevoie de spirit etic pentru a multumi cit mai multi indivizi. Cautarea profitului impune logica sa implacabila si fara eficienta nu se poate progresa. Dar a fi dispus sa vinzi si sa cumperi aproape orice, inclusiv sufletul, nu ajuta binele; cind tot mai multi indivizi fac asa ceva, cind sentimentele de rusine si vinovatie ies din matricea comportamentului in societate, fata hidoasa a capitalismului isi arata coltii, capitalismul isi pierde sufletul. O politica publica lucida, responsabila, inseamna sa te ocupi de parti mai putin bune ale functionarii pietelor: lacomie fara margini, lipsa de onestitate, cinism, egoism etc. – toate acestea incalca legea, lovesc in interesul public, in interesele altor cetateni. Amintesc ca Adam Smith a scris nu numai Avutia Natiunilor, ci si Teoria Sentimentelor Morale (el a fost, de altfel, profesor de stiinte morale la Universitatea din Glasgow), ca Max Weber a pus in relatie capitalismul cu etica protestanta. Eu, unul, prefer capitalismul lui Bill Gates celui reprezentat de un Ivan Boesky, Michael Milken, sau Kenneth Lay (Mr. Enron). Prin urmare, ce tip de postcomunism/ capitalism dorim in Romania – aceasta este intrebarea legitima pentru dezbaterea stinga vs dreapta. Intrarea in UE nu da un raspuns automat la aceasta intrebare. Am intrat in Uniune cu mari sperante. Exista initiative economice bune, sint zone care se europenizeaza economic iute, exista tineri cu scoala buna. Unii dintre ei sint motivati si doresc sa sprijine progresul tarii odata cu realizarea lor profesionala. Dar avem fenomene rele, care sugereaza dezintegrare, amplificarea anomiilor. Cele mai multe dintre strategiile postaderare (schitate de partidele politice) au metehne serioase, sint chiar naive; ele nu surprind relatii de cauzalitate, nu evalueaza prioritati in raport cu constringeri ce rezulta din contextul european si global. Sintem amenintati de „postdezintegrare“ daca nu ne trezim (Alina Mungiu-Pippidi, Romania libera, 21 ianuarie a.c.). Nu este normal sa fim impasibili la ceea ce vedem ca este certat flagrant cu legea si impotriva unei functionari decente a pietelor. Romania nu trebuie sa fie o jungla a afacerilor. A cumpara energie de la stat si a o revinde unor entitati de stat, extragind o renta necuvenita, a truca licitatii, a folosi in mod abuziv pozitii dominante pe piata, a cumpara judecatori si a influenta pe cai necinstite voturi parlamentare si decizii guvernamentale, toate acestea sint practici care nu aduc respectabilitate societatii si lovesc in interesele cetatenilor.

Au dreptate cei ce critica birocratia extinsa si ineficienta din sectorul public autohton, clientelele politice, capusarea unor intreprinderi din sectorul public. Dar vreau sa-i vad tot atit de fermi in a critica practicile rele mentionate mai sus, nonsalanta cu care s-a decis instrainarea rezervelor de petrol si gaz natural ale Romaniei (aceasta, in conditiile in care era evident ca preturile internationale merg, in pofida unor fluctuatii, in sus, ca renta de raritate – ca diferenta intre pretul de vinzare si costul extractiei – creste iute. Privatizarea aduce, cel mai adesea, disciplina financiara, management mai bun si tehnologie noua. Dar nu orice privatizare este buna. Iar in domeniul utilitatilor publice, a privatiza totul, sau a nu avea clauze contractuale care sa protejeze consumatorul, este o prostie. Tamás are dreptate din acest punct de vedere. Nu mai subliniez importanta unor considerente de siguranta nationala (mai ales in domeniul energiei). Romania are nevoie de un sistem performant, economic si social. Pentru aceasta avem nevoie de o politica publica inteligenta, care sa produca bunuri publice esentiale societatii, care sa impuna reguli clare ale jocului pe piete; de un stat de drept autentic si puternic (care sa-i pedepseasca fara menajamente pe cei care fac rau), de firme care sa-si inteleaga responsabilitatea sociala/civica. Iar media are rolul ei important in realizarea unui asemenea capitalism, cu suflet. Politica publica trebuie sa raspunda la tendinte/procese, iar acest lucru nu este unul facil. in domeniul social: dizlocari cauzate de migratie in numeroase comunitati locale; inegalitati de venituri in crestere, care afecteaza coeziunea sociala si maresc anomiile; deteriorarea procesului educational si abandonul scolar; coruptia, neincrederea in institutiile de stat, ale democratiei (in justitie). Pe plan economic: cum sa punem de acord nevoia de a continua dezinflatia (scaderea inflatiei) cu exigentele unor cheltuieli publice substantial marite pentru a creste productia de bunuri publice esentiale; tensiuni induse de erodarea competitivitatii multor firme autohtone – care cu greutate stavilesc presiunea spre cresterea salariilor si absorb cu dificultate noi tehnologii; consum excesiv, pe credit, ce contine originea unor posibile reversuri de stari, acum euforice15; prezenta capitalului strain, tot mai puternica, are beneficii, dar si dezavantaje daca politica publica nu „echilibreaza“ asimetrii flagrante, daca nu are in vedere concilierea logicii maximizarii si repatrierii profitului cu nevoia de coeziune sociala si aspectele identitare. Cine ignora problemele identitare nu face decit sa alimenteze extremismul politic – intr-o Europa in care asistam la resurectia nationalismului economic. Dialogul politic in Romania Procesul politic in Romania ilustreaza incapacitatea dreptei si stingii de a dialoga; am in vedere accentul pe idei, programe de politica publica, privirea spre viitor. „Prapastia“ nu este de data recenta. Dupa 1989, stinga a fost catalogata, aproape in bloc, ca fiind criptocomunista – ca si cum partidele, mai mult sau mai putin de dreapta, nu ar fi avut numerosi fosti membri ai PCR. in acelasi timp, militanti de stinga au vazut in gindirea de dreapta una de import, nepotrivita situatiei autohtone. Avem doctrine confuze, sau infirmate de conduita efectiva a unor lideri de un oportunism fatis. Nu putini cetateni sint nauciti de gilceava politica, de personalizarea conflictelor; sint dezamagiti de cinism, imoralitate, limbaj dublu etc. Unii dintre ei cad prada demagogiei, populismului,

justitiarismului galagios, extremismului. Discursuri publice inundate de maniheism, care impart societatea in buni si rai, excomunicari si intoleranta – practicate si de oameni cultivati — nu ajuta procesul politic intern sa fie sanatos. Toate acestea subrezesc democratia noastra tinara, chiar daca Romania a ajuns in UE. Ultimii doi ani sint, din pacate, in opinia mea, o involutie – ma refer la clarificarea doctrinara si la acceptarea mutuala. Ce poate fi mai elocvent in aceasta privinta decit o opinie potrivit careia nici nu ar fi nevoie de un partid de stinga important pentru democratia romaneasca (Catalin Avramescu). Sau, poti sa nu fii de acord cu Dragos Bucurenci si altii ca el, care sint de stinga sau foarte la stinga (eventual marxisti), dar nu este firesc sa-i pui la zid. in democratiile liberale, stinga, in varietatea ei, este foarte prezenta. Iar Marx, repet, este studiat in mari universitati, fiind considerat un ginditor important. Marxisti declarati sint Eric Hobsbawm si Immanuel Wallerstein, virfuri ale intelectualitatii in lume. Avem dreptul oare sa-i excomunicam pentru presupozitii ideologice pe care le impartasesc? Trecutul „ideologic“ al unor oameni nu este un argument in favoarea proscrierii. Altminteri, ar insemna sa li se fi interzis lui Giorgio Napolitano sa candideze la functia de presedinte al Italiei, lui José Manuel Barroso (care a simpatizat cu maoismul in tinerete) sa acceada la presedintia Comisiei Europene, lui Joscka Fischer sa fi devenit ministru de externe in Germania sau lui Lionel Jospin (trotkist in tinerete) sa fi ajuns premier in Franta – si lista este lunga… Pe de alta parte, „revolutionarii“ de stinga au de inteles ca oamenii nu se pot hrani cu utopii, ca nu exista sistem infailibil; aforismul lui Winston Churchil privind democratia, cu virtutiile si imperfectiunile ei, imi vine aici in minte. Stinga are ce sa-si reproseze in Romania, inclusiv favorizarea capitalismului de cumetrie (crony capitalism) ca si conduita de partid-stat a PSD, la guvernare fiind. Dar exista propensiuni extremiste pe partea dreapta a discursului politic. Democratia nu poate fi mai solida prin eliminarea din viata politica a unor persoane prin „liste“, responsabilizari colective. La mai bine de 17 ani de la caderea lui Ceausescu, dupa intrarea in Uniune, asemenea practici sint greu de inteles, de admis – intr-un stat democratic, fie el si tinar. intr-o tara unde atitudinile de curaj impotriva regimului ceausist pot fi numarate pe degetele de la citeva miini, stridenta si radicalitatea unor voci, acum, sint curioase, contraproductive. Cind Adam Michnik ajunge sa denunte intr-un articol publicat in presa internationala16 extremismele guvernarii de dreapta din Polonia, se cuvine sa luam seama. Iar Michnik nu este o voce singulara. Lui i-a urmat o alta voce proeminenta a societatii civile si politice din Polonia, Bronislaw Geremek. Si mai este ceva: comunismul, care a esuat politic si economic, nu poate fi facut responsabil de insuficientele capitalismului; condamnarea trecutului nu solutioneaza problemele prezentului. Dezbaterea capitalism vs (cripto)comunism este un nonsens pentru societatea romaneasca de azi; intrebarea legitima este ce postcomunism/capitalism se plamadeste in Romania, sub presiunile globalizarii, imbatrinirii demografice si migratiei masive, ale noilor tehnologii informationale si comunicationale. Pe aceasta platforma trebuie sa se intilneasca minti lucide si echilibrate care cred in democratie, chiar daca nu impartasesc aceeasi viziune privind rolul statului in economie, relatia intre individ si comunitate etc. Iar cei care afirma ca neajunsurile mentionate mai sus

demonstreaza ca nu avem suficient capitalism, sint fie naivi, fie fundamentalisti. Pentru ca sperantele romanilor, ca societate, sa se implineasca este nevoie de mai multa politica publica cu substanta; aceasta reclama limpezirea apelor politice prin prisma interesului public. Daca stinga si dreapta democrate nu vor intra intr-un dialog autentic, fructuos, tara va avea de pierdut, se va incuraja ascensiunea curentelor nondemocrate – pe ambele culoare. ––––––––––––––––– 1. M.G. Tamás, „Un decalog pentru stinga moderna“, Observator cultural, nr. 111, 19-25 aprilie 2007 2. M.G. Tamás, „Scrisoare catre prietenii mei romani“, Dilema, nr. 416. 3. intr-o forma extrem de comprimata, unele ginduri le-am exprimat in Jurnalul National („Dreapta vs Stinga in Romania“), 25 aprilie, 2007. 4. Thomas Friedman, Pamintul este plat, Iasi, Polirom, 2007, p.236 5. in anii ’60 si ’70 ai secolului trecut a avut loc o intreaga dezbatere privind „firma cu auto-conducere“, ca intruchipare a „socialismului de piata“. Jaroslav Vanek si Benjamin Ward au studii interesante in acest sens. 6. Si in economia de piata se poate recurge la o mobilizare extrema a resurselor care se aseamana cu logica sistemului de comanda – asa-numita Kriegswirtschaft. 7. Waldeck Rochet era, la vremea aceea, secretar general al Partidului Comunist Francez. 8. Ma refer la Enrico Berlinguer, fost secretar general al Partidului Comunist Italian. 9. Desi in Italia intilnim un nou partid comunist, dar de orientare clasica, derivat din nucleul ultradur al fostului partid comunist. 10. Vladimir Tismaneanu, „Stinga democratica si responsabilitatea intelectualilor“, Observator cultural, nr.111, p.8. 2007. 11. Ma refer la Ben Bernanke, seful FED-ului (Banca Centrala din SUA) si Jean-Claude Trichet, seful Bancii Central Europene. 12. Larry Summers, „The global middle cries for reassurance“, Financial Times, 30 October, 2006. 13. Ben Bernanke, presedinte al FED (Banca Centrala a SUA) imbratiseaza aceasta teza (vezi si „The New Luddites“, Financial Times, 8 February, 2007). 14. Trebuie spus ca, in timpul Primaverii de la Praga (in 1968), Zdenek Mlynar, unul dintre liderii reformisti, a vorbit despre o „a treia cale“. El se referea la ceea ce in Italia si Spania s-a numit eurocomunism (trebuie spus, insa, ca eurocomunismul lui Santiago Carillo era rudimentar fata de cel promovat de italieni). 15. Adam Michnik, „Waiting for freedom, messing it up“, International Herald Tribune, 26 martie, 2007.