You are on page 1of 56

Istoria Dermatologiei

Conf. Dr. Laura Gheucă Solovăstru Disciplina Dermatologie U.M.F. “Gr. T. Popa” Iaşi

Dermatologia nu este o specialitate recentă, ci a existat din antichitate, ca parte integrantă a medicinei generale La fel ca şi celelalte specialităţi, dermatologia a apărut din nevoia oamenilor de a-şi înţelege şi trata bolile, ocupând întotdeauna un loc important datorită întinderii mari, a localizării superficiale a organului principal de studiu – tegumentul şi anexele sale.

W.A. Pusey (1865-1940) – unul din cei mai renumiţi
dermatologi americani spunea: “Bolile pielii se supun singure atenţiei într-un mod în care puţine alte boli o fac, şi niciodată omul nu a depus eforturi mai intense şi mai rapide decât atunci când s-a pus problema pruritului, rănilor, scabiei sau paraziţilor ce-i afectau pielea.”

Imhotep
• • Primul medic din istoria medicinei Medicul curţii Regelui Zoser al Egiptului, în anii 3000 î.H.

Papirus cu texte medicale datând din anii 3000 î.H.

China antică

• • •

Pun-tsao –farmacopee datând în jur de 1600 î.H; Conţine sute de leacuri extrase din plante; Lucrarea este atribuită lui Shen-nung, Împărat legendar al Chinei, ce a trăit acum 4500 ani, ce a investigat valoarea medicală a sute de plante. Aceste cunoştinţe au fost transmise din generaţie în generaţie prin viu grai; Una din menţiunile de reţinut este utilizarea Ephedra pentru tratamentul astmului.

India Antică • Medicamentele din plante datează de mii de ani, menţionate de Rig-Veda, colecţia sacră Hindu de versete; Aceasta stă la baza medicinei Ayurvedice; Una din planele utilizate este rădăcina de Rauwolfia

• •

serpentina

Egipt - Papirusul Edwin Smith


• • •

Primul document medical din lume;
A fost redactat în secolul 17 î.H., în Egipt; Egiptul, cea mai veche civilizaţie atestată - se credea că bolile sunt consecinţa unor “spirite malefice”; În concordanţă cu această supoziţie primii “medici” erau “vrăjitori” ce foloseau drept remedii diverse decocturi, dar şi vrăji, incantaţii, ode, ritualuri magice, în scopul “exorcizării” demonilor implicaţi.

Papirusul Edwin Smith: 22 pagini despre tratamentul rănilor

Egiptul - Papirusul Ebers – al doilea document medical, ca vechime
• se pare că a fost redactat în secolul 16 î.H.
de “Thoth cel înţelept” zeul lunii; • cuprinde descrierea a numeroase afecţiuni dermatologice; • ca metode terapeutice descrise: în afara “puterilor magice”, au fost folosite şi remedii dezvoltate empiric, cum ar fi: sulful, antimoniul, balsamuri, uleiuri, mierea de albine, sarea de mare, remedii care se folosesc şi în prezent în medicina homeopată.

Hieroglife ce descriu instrumentar pentru chirurgie, obstetrică, prescripţii medicale de bază

Reţete scrise

Instrumentar chirurgical

Impactul civilizaţiei egiptene a fost atât de puternic, încât a influenţat dezvoltarea culturilor din jur: Siria, Babilon, Asiria, Asia Mică, Insulele Egee Sursele de importanţă majoră pentru cunoştinţele medicale din Mesopotamia au fost:

Codul lui Hammurabi – secolul 20 î.H.
Tablele lui Ashurbanipal – secolul 7 î.H.

• •

Aceste documente descriu importanţa acordată bolilor pielii. Dezvoltarea medicinii în aceste centre a urmat acelaşi drum ca şi în Egipt.

Egiptul, ca şi civilizaţiile învecinate, a avut o evoluţie ascendentă, înfloritoare, dar apoi au decăzut, fiind înlocuite de civilizaţia greacă, care se presupune că ar fi “moştenitorul direct” al celei egiptene.
În Grecia, ca şi în celelalte culturi, medicina a rămas localizată în domeniul misticii, al superstiţiilor şi mitologiei, al cărei fondator a fost Apolo.

În aceeaşi perioadă, tot în Grecia antică a apărut un nucleu de medici cunoscuţi ca adepţi ai lui Aesclepios (Esculap – zeul medicinei), care au pus bazele cercetării factorilor fizici ce determină apariţia bolilor, concentrându-se pe aceştia pentru stabilirea tratamentelor.

•Caricatură a lui Esculap preparând o reţetă

Copil bolnav adus în faţa lui Esculap

Hippocrate (470-360 î.H.):
• • • “Părintele medicinei”; Unul din cei mai importanţi adepţi ai lui Esculap; Scrierile sale includ o listă de boli dermatologice, constituind un prim scurt catalog modern al afecţiunilor cutanate.

Aristotel (384-322 î.H.):

A făcut primele descrieri detaliate ale unghiilor, părului, pielii; A studiat lepra, pediculozele.

Aristotel şi Alexandru cel Mare

Harta medicală a corpului uman realizată de Aristotel, cu asocierea fiecărui organ sau sistem cu animale sau virtuţi; Reprezentarea a fost preluată în scurt timp de medicii egipteni; Fără această colaborare medicina nu ar fi putut înainta în descoperirile epocii.

Plato (429-347 î.H.):
• A descris de asemenea afecţiunile cutanate, dar filosofia sa se baza pe faptul că mintea contează şi nu factorii fizici; Această concepţie a fot întâlnită şi în rândul altor medici din antichitate, dominând cultura Greciei, ducând cercetările departe de studiul ştiinţelor naturale.

Cuceririle lui Alexandru cel Mare au dus la dispariţia dominaţiei Greciei, în schimb a crescut importanţa

Alexandriei după 311 î.H., apoi a
Romei după 146 î.H, aceste oraşe devenind centrele cele mai

importante ale medicinii epocii
respective. Librăria din Alexandria – peste 700.000 scrieri, foarte bine catalogate, din toate domeniile, dar mai ales lucrări medicale

Civilizaţia Romei a oferit nume de vază din medicină, cum ar fi:
– Celsus (25/30 î.H.-45/50 d.H.):
• “De Re Medica” – Cap. VI: “De Areis” – menţionează două din afecţiunile scalpului: alopecia (area Celci) şi ophiasis-ul.
A doua figură importantă din istoria medicinii; “On Diseased Tumors” – “prima carte de dermatologie “ (Richter); “De Temperamentis”: a descris efetul nociv al “acri volatili” (echivalentul poluării moderne) asupra părului; Clasificarea bolilor dermatologice în boli ale pielii păroase şi ale pielii glabre a fost păstrată până la mijlocul secolului 18.

Galen (133-200 d.H.):
• • • •

După Celsus şi Galen cultura Europei a pălit, astfel încât întreaga perioadă cuprinsă între secolul 4 şi secolul 12 a fost marcată de lipsa realizărilor ştiinţifice. Realizările culturale şi ştiinţifice au fost atât de reduse încât această perioadă a fost numită “Anii Întunecaţi”. Deşi clericii din mănăstirile Bizanţului au încercat să conserve realizările trecutului, medicina lumii arabe a fost cea care a reuşit să păstreze aprinsă flacăra cercetării medicale şi să aducă idei şi concepte noi.

• •

Rhazes din Bagdad (860-932 d.H.) - cel mai notabil din toată medicina secolului 9 - a fost important pentru studiile sale referitoare la exanteme, dar mai ales pentru descrierea clasică a variolei, diferenţiind clar aspectul clinic de cel al rujeolei. Avicenna din Bagdad (980-1037 d.H.) – descrieri excelente ale antraxului, carbunculului, afecţiunilor extremităţii cefalice. Avenzoar (1113-1162), cel mai important medic musulman al Spaniei – a descris “parazitul pruritului” şi aproape a descoperit rolul său în etiologia scabiei. Maimomides (1135-1205) – rabin şi medic – este cunoscut pentru eforturile depuse în promovarea igienei sexuale.

Sfârşitul secolului al 12-lea a readus supremaţia Europei
în ceea ce priveşte cercetările medicale, deschizând

calea cercetărilor moderne, bazate pe dovezi ştiinţifice.


– –

Roger de Palermo (1170):
Utilizarea unguentului cu mercur în tratamentul parazitozelor cutanate; Una din ele mai importante observaţii – legătura dintre leziunile genitale ale bolilor venerice şi contactul sexual.


Henry de Mondeville (1260-1320):
Descrierea leziunilor faciale din lepră – atât de clară şi

exactă, încât nu a fost modificată nici astăzi

Perioada 1500 – 1800:


Extrem de importantă pentru medicină în general, nu doar pentru dermatologie;
Descrierea agentului etiologic al sifilisului:

Sifilisul a fost descris prima dată în Spania de Ruy Dias de Isla din Barcelona în 1493;
Denumirea de Sifilis a fost adoptată în 1530 – Giralomo Fracastero a publicat poemul: “Syphilis Sive Morbus Gallicus”; Anreea Paracelsus (1493-1541) a descris leziuni din sifilis.

Perioada 1500-1800: • Ambroise Pare (1510-1590):
– Dermatologia pediatrică, a descris parazitul scabiei.


Bernardo Ramazzini (1633-1714):
Descrierea clasică a influenţei factorilor ocupaţionali asupra tegumentului, implicarea lor în patogenia unor afecţiuni dermatologice.


Giovanni Bonomo:
1687 – prima descriere relativ completă a scabiei şi agentului său etiologic.


Herman Boerhaave (1668-1738) din Olanda:
Prima descriere reală a glandei sebacee – “cryptae sebacae”.

Perioada 1500-1800:


– – – –

Daniel Turner (1667-1740):
“De Morbis Cutaneis” – tratat de dermatologie; A fost prima carte de dermatologie publicată în Anglia; Prima carte de dermatologie în dialectul autohton; Descrierea herpesului, a nevilor pigmentari.

Jean Austruc (1684-1766):
– – Medic francez, ce a investigat structura cutanată; Prima încercare de a realiza o legătură între leziunile cutanate şi structurile anatomice implicate în apariţia acestora.

Perioada 1500-1800: • Deşi dermatologia pornise pe calea medicinei moderne pentru acea vreme, era necesară o clasificare a afecţiunilor cutanate. Au numeroase încercări, din care amintim:
– – F.B. Sauvages (1706-1767) (Lyon): prima clasificare bazată pe caracteristicile lezionale şi simptomatice; Antoine Charles Lorry (1726-1783) (Paris) şi Carl Linnaeus (1707-1778): clasificare morfologică a afecţiunilor cutanate.

Joseph Plenk (1732-1807) (Viena): a clasificat bolile cutanate în 14 clase bazate pe descrierea leziunilor, simptomatologie, dar termenii nu erau foarte bine definiţi.

Robert Willan (1757-1812) - Londra:

• •
• •

Fondatorul dermatologiei moderne; Prima clasificare bazată pe criterii clare de morfologie a leziunilor, general acceptată; A introdus utilizarea planşelor desenate, cu ajutorul unui olandez – Jan Ladmiral; Doar un volum din opera sa a fost publicat înainte de decesul prematur al acestuia, restul a fost completat de protejatul său Thomas Bateman (1779-1821), considerat a fi la fel de important în dermatologia britanică.

J.L.B. Alibert (1768-1837) - Paris: • Odată cu el centrul dermatologiei s-a mutat în Franţa, la Spitalul St. Louis – un faimos centru al dermatologiei, fiind considerat fondatorul medicinei moderne din Franţa; A fost primul care a utilizat termenii de dermatoze şi sifilide; A scris numeroase tratate de terapeutică dermatologică;

• •

Afecţiuni descrise pentru prima dată de Alibert:
Mycosis fungoides, la început denumit Pian fungoides, şi observat doar la un pacient numit Lucas. Amiantaceous tinea, denumită ulterior Porrigine amiantacée.

Keloizii Leishmanioza cutanată, la pacienţii din Africa de Nord. Alibert a insistat asupra faptului că Spitalul Saint-Louis a fost deschis bolnavilor cu suferinţe dermatologice din toată lumea. El a dorit să activeze sub motto-ul "Urbi et orbi" scris pe usă. Dermatoliza, observată la un păstor.

13 august 1834 – Renucci, un student din Corsica, a demonstrat ce a învăţat de la o bătrână din satul său natal – în faţa întregului staff al Spitalului Saint-Louis a extras acarianul responsabil pentru scabie din pielea unui pacient. Această demonstraţie a fost publicată trei zile mai târziu în Gazeta Spitalului. A fost unul din cele mai importante evenimente ale istoriei medicinei deoarece a fost prima dată când a fost evidenţiat agentul etiologic al unei afecţiuni dermatologice. Câţiva ani mai târziu, Schoenlein va demonstra etiologia pentru tinea.


– – –

La fel de importanţi în dezvoltarea dermatologiei
franceze au fost:
L.T. Biette (1781-1840); E. Bazin (1807-1878); Alfred Hardy (1811-1893).

Germania - dermatologia experimentală

În Franţa dermatologia se baza pe aspectele clinice ale bolilor, iar în Germania lua naştere dermatologia de laborator:

– –

Eichhorn – 1826: înregistrează metodele secreţiei glandei sudoripare;
Weber şi Purkinje – 1827 şi 1833: elaborează cunoaşterea epidermului, corionului, foliculului pilos; Henle (1805-1885): a lucrat şi a descris histopatologia cutanată.

Şcoala Medicală din Viena

The Vienner Allgemeine Krankenhaus – Spitalul General din Viena – a devenit în 1850 centrul şcolii medicale, luând locul Parisului;

Dermatologi de renume se numără printre profesorii acestei şcoli: Rokitansky, Skoda, Hyrtl, Bruce, Hebra.


– –

Ferdinand von Hebra (1816-1880):
Una din cele mai importante figuri ale dermatologiei; 1848 – clasificare anatomopatologică a afecţiunilor dermatologice – cea mai reuşită clasificare logică, utilă pentru toţi dermatologii.

Discipoli:
– – – – Moritz Kaposi (1837-1902); Heinrich Aupitz (1836-1886); Isodore Neuman (1832-1906); Filip Joseph Pick (1834-1910).

Dezvoltarea învăţământului medical în secolul 18 a impus necesitatea existenţei materialului didactic, pentru o mai bună înţelegere a aspectelor clinice. Mulajele de ceară au fost soluţia, fiind un excelent material demonstrativ, prezentând toate detaliile caracteristice fiecărei afecţiuni în parte. Erau mult mai facil de utilizat, fiind neperisabile, fără miros etc. Fiecare mulajeur avea secretul său în fabricarea materialului de lucru (ceară, parafină, colofoniu etc.). Aceste modele au fost larg folosite până în anii 1930, când au fost înlocuite de alte metode, mai moderne.

Dermatologia din Scandinavia – parazitozele cutanate;
lepra: – 1871: Armauer Hansen – descoperă bacilul leprei (Mycobacterium leprae), a cărui metodă de colorare a fost ealizată de Albert Neisser (1854-1916).

Paul Gerson Unna (1850-1929) (Germania):
– – – Introduce noi metode de colorare; Coloraţii speciale pentru nucleu, citoplasmă, componentele intracelulare. Prin experimente macro şi microchimice descoperă noi metode terapeutice, devenind fondatorul terapiei moderne dermatologice ştiinţifice.

În Statele Unite ale Americii, până la sfârşitul secolului 19, dermatologia a copiat modelul Angliei şi Franţei (prima jumătate a secolului 19) şi cel al Vienei şi Gemaniei (a doua jumătate a secolului 19).
22 iunie 1836 – s-a înfiinţat prima şcoală de dermatologie la New York – sub îndrumarea lui Henry Daggett Bulkley (18041872);


Prima carte de dermatologie – autor: Noah Worcester (18121847).
18 mai 1860 – Societatea de Dermatologie din New York – prima de acest gen din lume


– –

James C. White (1833-1916):
1871: primul profesor de dermatologie la Şcoala Medicală Harvard; A scris despre influenţa dietei în afecţiunile dermatologice.


Adolphus Duhring (1845-1913):
Descrierea dermatitei polimorfe dureroase – una din cele mai importante realizări ale dermatologiei americane.

Descoperirile şi îmbunătăţirea tehnicilor histopatologice şi bacteriologice de la sfârşitul secolului 19 au fost de importanţă majoră în dezvoltarea dermatologiei moderne.

După o lungă perioadă de timp în care toată atenţia a fost acordată dermatologiei descriptive, a fost nevoie de reorientarea ariei de interes către morfopatologie, medicina de laborator, pentru a duce la o adevărată dezvoltare a medicinei bazate pe dovezi.

1894: Thomas Casper Gilchrist (S.U.A.): - a izolat şi descris microorganismele din specia Blastomyces, a dovedit patogenicitatea lor, a descris dermatozele produse de acestea; 1898: B.R. Schenk: a descris sporotrichoza, descriind boala ca făcând parte dintre micozele cutanate, dovedind patogenicitatea agentului etiologic prin studii pe animale; 1895: Joseph Jadossohn (1863-1936) (Berlin): a dezvoltat metoda testelor epicutanate, ce ulterior au fost denumite “testele fundamentale cutanate”.

Alte studii etiologice de bază au fost efectuate de:


Max Juliusberg (Berna) – patogenia Molluscum contagiosum;
F. Lewandowsky (Berlin) şi T. Lewis (Londra);


Sigmund Pollitzer (S.U.A.);
Raymond Jacques Sabouraud (1864-1938): studii în domeniul alopeciilor, eczemei, infecţiilor streptococice, dermatoze produse de Pytirosporum.

Contribuţii dermatologice în microbiologie

• • •

1687 Primul agent patologic viu al unei afecţiuni – Bonomo parazitul scabiei
1839 Prima descriere a unui microorganism ca agent etiologic – Schoenlein - favusul 1879 Primul microorganism din venerologie – Neisser - gonococul 1884 Primul microorganism al tuberculozei – Koch – bacilul lupusului vulgar


1905 Descoperirea spirochetelor din sifilis - Schaudinn şi Hoffman
1907 Prima reproducere a unei tumori umane cu material ultrafiltrat – Ciuffo - Molluscum contagiosum

Se observă că bazele dermatologiei moderne au fost
stabilite către sfârşitul secolului al 19-lea, dar adevărata dezvoltare a acestei ramuri medicale, ca şi a medicinei în

general a început după primul şi al doilea Război
Mondial, atunci când omenirea a fost în căutarea de noi resurse şi metode de a reclădi ceea ce s-a distrus şi de a

alina suferinţele produse în timpul anilor de război.

Dermatologii au avut un avantaj datorită accesibilităţii organului studiat, fiind cu un pas înaintea altor specialităţi în dezvoltarea de noi metode de investigare şi tratament.
Aceste metode au putut mai târziu să fie aplicate şi în alte domenii medicale.

Contribuţii ale dermatologiei în imunobiologie
• 1796 Introducerea profilaxiei specifice prin vaccinare la nivel cutanat – Jenner


• • •

1895 Primul test cutanat pentru hipersensibilitatea întârziată - J. Jadassohn
1906 Primul test serologic pentru sifilis - Neisser, Wassermann şi Bruck 1907 Primul test toxină – antitoxină pentru difterie – Schick 1921 Primul transfer pasiv al hipersensibilităţii în urticarie Prausnitz-Kuestner- reaginele IgE

Contribuţii ale dermatologiei în imunobiologie
• 1925 Primul test cutanat specific în venerologie Lymphogranuloma venereum – Frei
1928 Prima sensibilizare specifică cutanată cu substanţe chimice simple - Frei, Sulzberger, Jadassohn, Mayer ş.a. 1940 Primul transfer al hipersensibilităţii mediate celular Landsteiner, Chase, Lawrence – factorul de transfer 1929 - 1940 Prima inducere a toleranţei imune - Chase, Sulzberger, Medawar, Burnet

Imunobiologia tumorală – cele mai promiţătoare rezultate au fost în tumorile cutanate, în special în melanoame – un rol extraordinar a avut observarea distrugerii spontane sau stimulate a melaninei prin mecanisme imune. Reacţia cutanată la injectarea intracutanată sau implantarea de material tumoral – indicator important pentru prognosticul tumorii respective sau un important procedeu diagnostic. Au fost încercate metode de stabilire a prognosticului unor pacienţi cu cancer, funcţie de tipul reactivităţii cutanate la diverşi alergeni.

Metode de diagnostic pentru stabilirea statusului sistemului imun: imunodeficienţei, imunocompetenţei, imunoincompetenţei Teste simple ca: testul cutanat la 2,4 dinitro-lchlorobenzene (DNCB), extracte din fungi (trichophytin sau candicidin), streptokinase şi streptodornase ş.a. Acestea sunt teste standard pentru stabilirea capacităţii organismului de a lupta cu diverse microorganisme sau de a distruge diverse tumori.

Contribuţii ale dermatologiei în oncologie

• • •

1775 Prima dovadă a implicării unui factor în apariţia cancerului – gudroanele - hornari - Percival Pott
1887 Prima dovadă a implicării factorilor chimici - Jonathan Hutchinson – carcinoame cutanate arsenicale 1890 Prima manifestare precanceroasă - DubreuilhHutchinson 1894 Prima recunoaştere a rolului luminii şi compenetelor sale în apariţia cancerelor – Unna – cancerele cutanate ale fermierilor şi marinarilor

Contribuţii ale dermatologiei în oncologie


• •

1916 Primele cancere experimentale - Yamagiva şi Itchikawa – gudroanele – cancere la şoareci
1921 Prima izolare a factorului carcinogenetic al cărbunelui - Bloch şi Dreifuss 1932 Primul virus transmisibil implicat în carcinogeneză – Shope – Papilloma virus

1968 – 1970 Prima dovadă a modificării ADN sub influenţa UV – Cleaver -urticaria pigmentosa endonuclease

Un alt pas important în dezvoltarea dermatologiei a fost
stabilirea permeabilităţii tegumentului: rolul tegumentului în eliminarea diverselor substanţe, dar şi posibilitatea administrării

transcutanate a diverse substanţe chimice, biologic active.

Evidenţierea rolului tegumentului ca barieră mecanică, fizică, chimică şi biologică, participând la păstrarea homeostaziei organismului, la funcţia de apărare etc.

Ultimele decenii au fost marcate de descoperiri
importante în etiopatogenia afecţiunilor dermatologice, în ceea ce priveşte posibilităţile terapeutice, dar o dezvoltare extraordinară a avut dermato-cosmetica, considerată în prezent parte integrantă a dermatologiei moderne.