30

Istoria Rezistenţei Materialelor

Capitolul II Bare elastice
6. Matematicienii Bernoulli1 Familia Bernoulli a fost originară din Anvers, dar din cauza persecuţiilor religioase ale Ducelui de Alba ea a părăsit Olanda şi spre sfârşitul secolului al XVI-lea, sa stabilit la Basel. Începând aproximativ cu sfârşitul secolului al XVII-lea, această familie a dat lumii matematicieni celebri, pentru o perioadă mai lungă de o sută de ani. În anul 1699, Academia Franceză de Ştiinţe i-a ales pe cei doi fraţi Jacob (Jacques) şi Johann (Jean) Bernoulli în calitate de membri ai ei, apartenenţa lor la această instituţie rămânând reprezentativă pentru familia Bernoulli până înspre anul 1790. În timpul ultimului sfert de veac XVII Fig. 22. Jacob Bernoulli. şi începutul secolului al XVIII-lea, a avut loc dezvoltarea rapidă a calculului infinitezimal. Iniţiat pe ″Continent″ de Leibnitz (1646-1716)2, el a cunoscut progrese importante, inclusiv datorită lucrărilor lui Jacob şi Johann Bernoulli. În încercarea de a extinde câmpul aplicaţiilor acestui nou instrument matematic, ei au găsit o mulţime de aplicaţii ale lui în mecanică şi fizică. Un astfel de exemplu, tratat de Jacob Bernoulli (1654-1705)3 a fost dedicat formei deformate a unei bare elastice, aceasta deschizându-se un nou capitol important al mecanicii corpurilor elastice. În timp ce Galilei şi Mariotte au avut preocupări legate de rezistenţa grinzilor, Jacob Bernoulli studia deformarea lor; el nu a contribuit sensibil la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre, cu privire la proprietăţile fizice ale materialelor. Ţinând cont de ipoteza lui Mariotte cu privire la poziţia axei neutre, el a definit-o cu ajutorul tangentelor duse în punctele aparţinând părţii inferioare concave a barei, după direcţii perpendiculare faţă de planul de acţiune a
Pentru biografii, vezi ″Die Mathematiker Bernoulli″, de Peter Merian, Basel, 1860. Newton a pus bazele calculului infinitezimal, independent, în Anglia, dar pe Continent, metoda lui Leibnitz cu notaţiile lui originale, fusese deja acceptată şi folosită în dezvoltarea rapidă a acestui domeniu al matematicilor. 3 După câteva prezentări preliminare ale problemei tipărite în publicaţia lui Leibnitz ″Acta Eruditorum Lipsiae″ în anul 1694, el a publicat versiunea finală a ei în ″Histoire de l′Académie des Sciences des Paris″ în anul 1705. Vezi de asemenea ″Collected Works of J. Bernoulli″, vol. 2, p. 976, Geneva, 1744.
2 1

În orice caz. Fig. Dacă în timpul încovoierii. Acceptând legea lui Hooke şi notând lungirea fibrelor extreme ale părţii convexe cu ∆ds. de lungime ds. greşită. (b) 2 ds 3 Observând acum că ∆ds h = . secţiunea AB se roteşte în raport cu secţiunea FD în jurul axei A. (a) 2 ds în care bh este aria secţiunii transversale. determinată de el. (c) r mbh 3 C= în care . ne putem explica şi expresia incorectă a constantei C. din această egalitate rezultând ecuaţia 1 m ∆ds 2 ⋅ bh ⋅ h=Px . va fi 1 m ∆ds ⋅ bh . va fi proporţională cu distanţa lor faţă de punctul A. iar m este o constantă care depinde de proprietăţile elastice ale materialului grinzii. acceptată de Jacob Bernoulli. conform căreia curbura fibrei neutre în fiecare . Considerând o grindă de secţiune dreptunghiulară încastrată la un capăt şi încărcată în celălalt cu o forţă P. forma generală a ecuaţiei (c). 23.Bare elastice 31 încărcărilor exterioare. ds r putem pune ecuaţia (b) sub forma C =Px . vom deduce că rezultanta eforturilor de întindere din toate fibrele aparţinând secţiunii transversale AB. atunci lungirea fibrelor cuprinse între cele două secţiuni transversale adiacente. Momentul acestei rezultante în raport cu axa A. cu privire la axa în raport cu care are loc rotirea secţiunii transversale AB. el desenază forma deformată ca în figura 23. 3 Având în vedere ipoteza. aplicate în raport cu aceeaşi axă. trebuie să fie egal cu momentul Px al sarcinii. Fie ABFD un element al grinzii.

174. scrisoarea 30. vol. Fuss. folosind-o pentru a studia modurile particulare ale acestei mişcări. Fuss ″Correspondance Mathematique et Physique″. neglijând un factor constant. va fi analizată mai departe. efectuând o serie de experimente minunate şi având ca obiect de studiu poziţia punctelor nodale şi lungimea de undă a sunetelor. 4 Vezi P. 2 p. în studiile lor asupra barelor deformate elastic. Vezi ″Nouvelle Mécanique″ a lui Varignon. este corectă. Integrarea acesstei ecuaţii a fost efectuată de Euler şi va fi comentată mai departe. sunt la fel de cunoscute. îi scrie lui Euler: Aceste oscilaţii apar ca fiind libere şi eu am determinat diverse condiţii. Problemele de elasticitate sunt tratate în primele trei capitole ale cărţii lui Johann Bernoulli. contribuţia lui în acest domeniu a fost de importanţă redusă2. pentru a obţine ecuaţia diferenţială a fibrei neutre. 1843.32 Istoria Rezistenţei Materialelor punct este proporţională cu momentul încovoietor din acel punct. deşi a fost interesat de proprietăţile elastice ale materialelor. cum ştim. în care se impune ca ∫ ds / r 2 să fie minimă.4 Din cele relatate. energia de deformaţie a barei încovoiate. ea fiind folosită mai târziu şi de alţi matematicieni (în primul rând de Euler). vei putea rezolva foarte uşor problema următoare. El i-a sugerat lui Euler posibilitatea aplicării calculului variaţional. datorită valoroasei sale cărţi ″Hydrodynamica″. 1725. ″Discours sur les loix de la communication de mouvement″. 1727. scrisoarea 26. că Întrucât nimeni nu este aşa de priceput ca tine în ceea ce priveşte stăpânirea metodei izoparametrice (calculului variaţional). bazată pe această propunere. Dar. familiei Bernoulli. Daniel Bernoulli a fost primul care a stabilit ecuaţia diferenţială care modelează vibraţiile flexionale ale barelor prismatice. Talentului său pedagogic. semnalând într-o scrisoare. 2 1 . despre ale căror rezultate. 3 Vezi P.H. Paris. dar contribuţiile sale aduse teoriei barelor elastice.3 Această integrală reprezintă. îi datorează şi Marchizul de l′Hôpital scrierea primei lui cărţi de calcul. Paris. fratele mai tânăr al lui Jacob. Daniel şi elevului său L. Euler. II. în anul 1696. Lucrarea lui Euler. Prelegerile originale ale lui Johann Bernoulli asupra calculului diferenţial au fost publicate de către Societatea de Cercetări ale Naturii din Basel. vol. şi care concordă în mod ideal cu teoria. în 1922. rezultă că Daniel Bernoulli a fost nu numai un matematician dar şi un experimentator. 2. Unele din experimentele sale i-au sugerat lui Euler noi probleme matematice de rezolvat. Petersburg. Johann Bernoulli a fost de asemenea cel care a formulat principiul deplasărilor virtuale în scrisoarea sa către Varignon1. vol. dar Daniel Bernoulli a efectuat o serie întreagă de experienţe verificatoare. Daniel Bernoulli (1700-1782) este cel mai bine cunoscut. era considerat a fi cel mai mare matematician al timpurilor sale. cu ocazia celei de-a treia sute aniversări a decernării cetăţeniei oraşului Basel. Johann Bernoulli (1667-1748). St.H. Contribuţii mult mai importante la dezvoltarea rezistenţei materialelor se datorează fiului lui Johann Bernoulli.

1736. Euler à une Princesse D′Allemagne″. Cei doi fii ai lui Johann Bernoulli. Paris. Euler i-a luat locul în calitate de şef al departamentului de matematici. La vârsta de şaisprezece ani. publicând şi prima sa lucrare ştiinţifică. În cursul verii anului 1727. Euler a scris renumita sa carte de mecanică2. 1842. Greiswald. Tânărul talent matematic a fost curând reperat şi Johann Bernoulli a început să-i predea în completarea lecţiilor obişnuite şi altele. Euler (1707-1783). 1 Vezi ″Leonard Euler″ de Otto Spiess. douăzeci. în 1725 îşi deschide porţile şi Academia Rusă de Ştiinţe. care era la acea vreme un centru foarte important din punctul de vedere al cercetării matematice. două volume. Euler a plecat la St. 24. Traducerea germană de J. 1848 şi 1850. St. au fost invitaţi şi au acceptat să devină membri ai acestei noi instituţii. a participat la o competiţie internaţională pentru un premiu oferit de Academia Franceză de Ştiinţe. în care a folosit metodele analitice. Leonard Euler1 s-a născut în vecinătatea oraşului Basel. obţinând diploma.Bare elastice 33 7. Leonard Euler. El a demonstrat cum pot fi stabilite ecuaţiile diferenţiale ale mişcării particulei şi cum pot fi determinate caracteristicile mişcării corpurilor. Petersburg şi eliberat de orice alte obligaţii. iar în anul 1733. săptămânale. tipărit în ″Lettres de L. în care s-au folosit calculele. când după moartea fratelui său (în 1726). După ce s-au instalat în Rusia. În anul 1720. particulare. . Wolfers. în ştiinţa corpurilor în mişcare. Daniel Bernoulli a părăsit St. Petersburg. ei l-au ajutat şi pe Euler să obţină un statut de asociat acolo. 2 ″Mechanica sive motus scientia analytice exposita″. Euler s-a înscris la Universitatea din Basel. Tatăl său a fost pastorul localităţii Riechen. în locul celor geometrice utilizate de Newton şi elevii săi. În aceeaşi perioadă. El a devenit în anul 1730 membru al departamentului de fizică al Academiei. cartea având o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltărilor ulterioare ale mecanicii. Petersburg. Leipzig. şi-a pus întreaga sa energie în slujba cercetării matematice. Petersburg-ul reîntorcându-se la Basel. Această metodă simplifică rezolvarea problemelor. Petersburg. Lagrange afirmă în ″Mécanique analytique″ (1788) despre cartea lui Euler. Vezi de asemenea Elogiul lui Condorcet. În perioada în care s-a aflat la Academia Rusă din St. la St. că aceasta a reprezentat primul tratat de mecanică.P. prin integrarea acestora. iar înainte de a împlini Fig. Nicolae şi Daniel Bernoulli. Euler a absolvit cursurile. întrucât prelegerile lui Johann Bernoulli atrăgeau tinerii matematicieni din toate colţurile Europei.

″ Aceasta a fost prima carte de calcul variaţional. ea cuprinzând şi prima tratare sistematică asupra barelor elastice. publicându-şi multe din memoriile sale în ″Commentarii Academiae Petropolitanae. manifestându-şi dorinţa de a revigora Academia Rusă de Ştiinţe. că scrisorile mărturisesc interesul lui Euler pentru problema vibraţiilor flexionale ale barelor elastice şi pentru studiul ecuaţiilor diferenţiale care pot fi asociate fenomenului. 1755) şi ″Calculul Integral″ (3 volume). În plus. Petersburg. Ecaterina a II-a a fost în măsură să propună o ofertă mai tentantă decât Friedrich al II-lea. Friedrich al II-lea (cel mare) devenea regele Prusiei. Petersburg. astfel că în anul 1766. Condorcet susţine în elogiul său: Toţi matematicienii celebri care există astăzi sunt elevii săi. lucrările sale fiind publicate în Analele Academiilor Prusacă şi Rusă.. Se poate vedea.2 După moartea lui Maupertuis (1759). În anul 1744 a apărut cartea sa ″Methodus inveniendi lineas curvas. În anul 1760. împărăteasa Elizabeta a Rusiei i-a trimis şi o sumă suplimentară. Euler era recunoscut ca fiind un mare matematician. El continuă însă să menţină legături cu Academia Rusă. Euler şia continuat activitatea sa de cercetare în matematici. Şi întrucât în acest timp Rusia trecea prin tulburări politice.34 Istoria Rezistenţei Materialelor În perioada în care-şi publica această carte.″1 La Berlin. Euler a început să manifeste interes pentru barele elastice.. noul rege invitându-l să devină membru al Acadeiei din Berlin. Peste acestea se suprapunea şi grija de a procura bani pentru întreţinerea academiei. În anul 1740. ultimile dintre acestea fiind publicate în St. casa lui Euler fiind jefuită.. 2 1 . Aici i s-a organizat o recepţie grandioasă în cadrul Memoriile Academiei Ruse. Toate aceste cărţi au îndrumat matematicienii mulţi ani. Ea a stimulat cercetarea şi progresul ştiinţific. ″Calculul Diferenţial″ (2 volume. Asupra acestui aspect se va discuta mai departe. din corespondenţa între Euler şi Daniel Bernoulli. Berlinul a fost ocupat de armata rusă invadatoare. nu există nimeni care să nu se fi format prin lecturile lucrărilor lui. Euler a primit însărcinări în cadrul academiei. În această perioadă. cu care matematicianul a fost mai mult decât recompensat. Euler acceptă oferta. În acest context au început negocieri cu Euler. El îşi manifesta interesul pentru ştiinţă şi filozofie şi dorinţa de a atrage cei mai mari oameni de ştiinţă spre Academia Prusiei. Euler se întoarce la St. mutându-se la Berlin. împărăteasa Rusiei devenea Ecaterina a II-a. după o perioadă de douăzeci şi cinci de ani în care lucrase la Berlin. în scopul readucerii sale la St. generalul Totleben a fost informat asupra acestui eveniment. de asemenea. şi-a cerut imediat scuze faţă de Euler şi a ordonat să-i fie plătite despăgubiri. În anul 1762. Când însă comandantul rus. în vara anului 1741. în perioada grea a Războiului de Şapte Ani. Euler a scris de asemenea ″Introducere în calculul infinitesimal″ (1748). Petersburg (1768-1770). În timp ce era la Berlin.. fiind extrem de ocupat cu lucrări de natură executivă. putânduse afirma pe drept cuvânt că toţi matematicienii eminenţi care au trăit între sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX ar putea fi consideraţi ca fiind elevii lui Euler.

el a devenit aproape complet orb. Ecaterina a II-a oferindu-i cadou o casă. aducând după alte discuţii cu maestrul. Cu aceste informaţii. Contribuţia lui Euler la dezvoltarea Rezistenţei materialelor. 1933 (retipărit în Bruges. îl interesa cu prioritate. El a acceptat fără prea multe discuţii ipoteza lui Jacob Bernoulli. nimic nu se întâmplă în univers fără a avea o relaţie directă. Fără nici un dubiu.1. nr. Pe Euler ca matematician. conform căreia. la dispoziţia acestuia. în această carte. vol. lucrările lui.M. rămân deschise. putem obţine cele mai mari satisfacţii. Euler era pentru încă odată lipsit de orice griji financiare. 8. Brown. p. numită directă. fiind mai are decât oricând în trecut. nu numai că una dintre soluţii o confirmă pe cealaltă. au cunoscut lumina tiparului peste 400 de lucrări ale bătrânului învăţat. cu un maxim sau un minim. de care se ocupă de fapt. Toate acestea.. dar mai mult decât atât.″1 menţionată anterior.A. Belgia). ar fi proporţională cu valoarea momentului încovoietor în acel punct. Ellis şi D. Pe baza acestei ipoteze el a studiat formele curbe pe care le iau barele zvelte subţiri. Euler avea asistenţi. Prezentând această metodă... una obişnuită. în ″Ostwald′s Klassiker″. şi care ia în considerare cauzele şi alta. În această ultimă perioadă (1766-1783) a vieţii sale. Ca urmare. pentru studierea efectelor naturale dispunem de două metode.Bare elastice 35 curţii imperiale. Vezi Isis. nu l-au împiedicat însă să-şi desfăşoare activitatea în continuare.A. a fost făcută de W. conţinând studiul fibrelor elastice. rezultatele obţinute. El abordează problema din punctul de vedere al calculului variaţional. în scopul redactării formei finale a lucrărilor. numărul lucrărilor sscrise în fiecare an al acestei perioade târzii din viaţa lui. Euler face observaţia: Întrucât creaţia universului este de cea mai mare perfecţiune şi este lucrarea celui mai înţelept Creator. Oldfather.. dedicându-şi întregul său timp. mai mult de patruzeci de ani după moartea lui Euler.XX. în diferite situaţii de încărcare. care ia în considerare consecinţele.. orie efect în univers poate fi explicat în mod satisfăcător sub aspectul consecinţelor finale. din concordanţa celor două soluţii. Cele mai importante rezultate ale preocupărilor lui Euler în această direcţie sunt redate în cartea sa ″Methodus inveniendi lineas curvas. Euler menţionează problema lănţişorului. 1 . Academia Rusă de Ştiinţe publicând în Analele sale. C. cu ajutorul metodei de maxim şi minim. forma geometrică a barelor deformate elastic. cu dificultăţi mari de vedere. cărora le dădea explicaţii complete referitoare la noile probleme de studiat. muncii ştiinţifice.175. Euler îşi pierduse un ochi în 1735 şi întrucât şi celălalt era ameninţat de începutul unei cataracte.. din acest motiv. Vezi de asemenea traducerea în limba germană. Pentru a ilustra cele două metode. S-ar cuveni să facem un efort special pentru a vedea că ambele căi care ne duc la rezolvarea problemei. Pentru un O traducere în limba engleză a Appendix-ului la această carte. El se apropia de vârsta de şaizeci de ani. asistenţii erau în măsură să progreseze în munca lor. curbura unei grinzi elastice în orice punct al ei. Pentru a realiza această performanţă. indicându-le şi metodele care ar fi trebuit să fie folosite în scopul rezolvării lor.

Euler obţine ecuaţia diferenţială a lui Jacob Bernoulli pentru barele deformate elastic şi care pentru situaţia ilustrată în figura 23. lui Euler îi era necesară expresia energiei de deformaţie şi în acest scop foloseşte informaţia pe care i-o pune la dispoziţie Daniel Bernoulli. întreaga acea forţă care este proprie unei bare deformate elastic. Aplicând regulile calculului variaţional. Aceste relaţii. continuând apoi (citându-l pe Bernoulli) că. vom considera forţele care acţionează asupra unui element infinitezimal mn al curbei. Dar în acelaşi scop putem folosi metoda cauzelor finale şi ataca problema.36 Istoria Rezistenţei Materialelor lanţ suspendat în punctele A şi B (Fig.). scriind ecuaţiile de echilibru. inclusiv sub aspectul acestui sublim mod al studiului naturii şi cel mai perspicace om. vom ajunge şi în acest caz la aceeaşi ecuaţie diferenţială ca şi cea obţinută prin metoda directă. cea căutată este aceea pentru care energia potenţială tinde către o valoare minimă. putem obţine curba de echilibru. conduc în mod direct. expresia obţinută trebuind să fie minimă. atunci când se cunoaşte lungimea s a curbei. pentru forma curbă deformată a ei. problema se reduce la aceea pentru care obţinem maximul integralei ∫O wyds . În felul acesta. Pentru a folosi metoda cauzelor finale. 25. Euler menţionează că ″metoda directă″ pentru obţinerea ecuaţiei curbelor elastice a fost folosită de Jacob Bernoulli. 25. Daniel Bernoulli. că ar putea exprima printr-o singură formulă ceea ce numeşte el forţa potenţială. Luând ca exemplu cazul unei bare elastice. Utilizând calculul său variaţional. forma deformată a barei va corespunde în acest caz celei pentru care expresia absolut. luând în considerare energia potenţială corespunzătoare forţelor gravitaţionale. În acest scop. ceea ce este echivalent cu a spune că varianta corectă este aceea pentru care centrul de greutate al lanţului ocupă poziţia cea mai coborâtă. la ecuaţia diferenţială a lănţişorului. a precizat independent faţă da mine. Dintre toate aceste curbe geometric posibile. El afirmă că cel mai ilustru. dacă bara studiată este de secţiune transversală şi elasticitate uniformă şi dacă este dreaptă în poziţia iniţială. w fiind S greutatea pe unitatea de lungime. devine y ′′ C = Px . Fig. folosind metoda directă. (a) 3/2 1 + y′2 ∫O ds / R S 2 devine un minim ( ) .

.) a cărei rigiditate variază proporţional cu distanţa x. arătând că dacă săgeata f (vezi figura 23) este mică.Bare elastice 37 Întrucât Euler nu limitează valabilitatea studiului strict la cazul deformaţiilor mici. iar un stâlp de două ori mai înalt va putea suporta doar un sfert din valoarea sarcinii. sarcina P care ar putea fi considerată nepericuloasă. că depinde de proprietăţile elastice ale materialului şi că în cazul barelor de secţiune dreptunghiulară. (d) P= 4l 2 El afirmă că Atât timp cât forţa critică P este mai mare decât Cπ 2 4 l 2 . săgeata este mult mai mică decât lungimea iniţială a barei. ceea ce face ca ecuaţia (a) să fie destul de complicată. ecuaţia fibrei elastice poate fi uşor rezolvată.S. studiind de exemplu deformarea unei console (Fig. Recomandarea lui. atunci ecuaţia (a) devine Pl 2 (2l − 3f ) C= . a fost luată în consideraţie de o serie întreagă de experimentatori. 1 2 Vezi de exemplu. nu există nici un motiv pentru ca bara să se încovoaie.1 Euler ia în consideraţie diferitele cazuri de încovoiere. obţinem formula cunoscută a săgeţii în capătul liber al unei console. Din cele de mai sus. ar fi proporţională cu lăţimea şi cu pătratul înălţimii h. Euler o integrează cu ajutorul seriilor. nu poate fi neglijat. lucrarea lui P. cu privire la posibilitatea folosirii ecuaţiei (b) în scopul determinării experimentale a constantei C. Euler a luat de asemenea în considerare cazul barelor de secţiune variabilă. Când acest unghi este foarte mic. (b) 6f Dacă neglijăm termenul 3f de la numărător. în loc de h3. pe care o numeşte ″elasticitate absolută″ pretinzând doar. expressia sarcinii care produce flambajul fiind dată de ecuaţia Cπ 2 . termenul y’ 2 de la numitor. că în cazul încovoierii. altfel spus. Girard (p. cum este corect. sub forma Pl 3 f = . formula sarcinii critice de flambaj a stâlpilor. (c) 3C Neglijarea termenului amintit este permisă datorită faptului.7). De aici se vede că Euler s-a înşelat considerând că C este proporţională cu h2. dacă greutatea P este mai mare. atât de mult aplicată astăzi pentru analiza stabilităţii elastice a structurilor inginereşti. se vede că Euler a stabilit cu două sute de ani înainte. este puţin probabil ca stâlpul să se poată opune încovoierii. avem de-a face cu cazul important al flambajului stâlpilor sub acţiunea unei forţe axiale de compresiune. Dacă elasticitatea stâlpului şi respectiv grosimea lui rămân aceleaşi. 26. Euler arată (vezi stâlpul AB din figura 26) că în acest caz. este invers proporţională cu pătratul înălţimii stâlpului. Această figură este reprodusă după lucrarea originală a lui Euler. Euler nu comentează asupra semnificaţiei fizice a constantei C. după criteriul valorii unghiului dintre direcţia forţei P şi tangenta în punctul de aplicaţie a sarcinii. reprezentate în figura 262 şi clasifică formele posibile ale fibrelor elastice.

ecuaţia (e) poate fi asimilată celei pentru barele drepte studiate anterior. El rezolvă această ecuaţie pentru cazul sarcinii hidrostatice şi obţine expresia fibrei deformate sub formă algebrică. variaţia curburii în fiecare punct este proporţională cu momentul încovoietor. o deformează după o dreaptă? Dacă asupra barei acţionează o sarcină distribuită. stabilind că pentru acestea. 0 ⎠ ⎝ conform căreia. El demonstrează. că în situaţia în care curbura iniţială 1/Ro este constantă pe lungimea barei. Euler demonstrează că ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate va fi în acest caz de ordinul patru. El pune de asemenea în discuţie şi următoarea problemă interesantă: Care ar trebui să fie forma iniţială a consolei. Forme deformate. dacă sarcina aplicată în capătul ei liber. studiate de Euler. sau o sarcină hidrostatică.38 Istoria Rezistenţei Materialelor Fig. cum ar fi greutatea proprie a grinzii. 26. . Euler mai tratează şi problema încovoierii barelor având curbură iniţială 1/Ro. ecuaţia (a) trebuie înlocuită cu ⎛1 1 ⎞ ⎟ C⎜ (e) ⎜ R − R ⎟ = Px .

pentru a fi îndreptăţit să considere curbura grinzii deformate. (2) Cartea lui D′Alembert ″Traité de Dynamique″ a fost publicată în anul 1743. sub forma d2y/dx2. dacă asupra elementelor individuale mn. ar acţiona forţe egale între ele şi egale cu wydx/l. El observă că această mişcare este similară celei a unui pendul simplu izocron (Fig.. dx observând că a doua derivată a lui M este egală cu intensitatea sarcinii. cu care am modelat particularităţile fibrei AmnB. Rezultă ca urmare. Euler nu-şi limitează analiza la cazul barei în consolă. printr-o dublă diferenţiere a ecuaţiei d2 y C 2 = M..). 27. Euler obţine ecuaţia diferenţială corespunzătoare a mişcării. Euler ajunge la concluzia la care am ajunge şi noi dacă am aplica principiul lui D′Alembert. după direcţii opuse (corespunzătoare axei y) atunci bara.. Pentru a elimina efectul forţelor de greutate. Aceasta odată determinată. Comentariul lui Euler: Rezultă că dacă asupra unui element mn al barei. ajungând la aceeaşi formă a ecuaţiei diferenţiale a fibrei deformate ca şi în cazul celei cunoscute în prezent. Ca urmare. rezolvând inclusiv problema vibraţiilor transversale ale barelor (1) rezemate la capete. încastrată în A (Fig. el stabileşte că are toate motivele. (f) l dx Euler conchide: Cu ajutorul acestei ecuaţii. cu aceea care acţionează asupra pendulului şi Fig.27a. s-ar afla în stare de echilibru.1 Ţinând cont acum că sarcina este distribuită.) şi ia în calcul mişcarea unui element infinitezimal mn. mişcarea oscilatorie însăşi. poate fi determinată lungimea pendulului l (a pendulului echivalent). În felul acesta. se va deforma cu aceeaşi curbură cu cea pe care ar fi avut-o în repaus. ar fi acţionat forţe wydx/l în direcţia y. că d 4 y wy C 4 = . el integrează ecuaţia (f) şi folosind condiţiile impuse la capetele barei.Bare elastice 39 Găsim în continuare. în cartea lui Euler. bara în stare de oscilaţie. stabileşte ecuaţia frecvenţelor. de greutate wdx. în cazul oscilaţiilor mici. el consideră că bara AB care vibrează este verticală.. După aceasta. va putea fi cunoscută. ea fiind necunoscută lui Euler în perioada în care a scris appendix-ul ″De Curvis Elasticis″ la cartea sa ″Methodus inveniendi.. cu ajutorul căreia pot fi determinate frecvenţele modurilor individuale consecutive ale vibraţiilor.″ 1 . forţa care acţionează asupra elementului după direcţia axei x. tratarea vibraţiilor flexionale ale barelor. trebuind să fie echivalentă. Limitându-şi preocupările la cazul deformaţiilor mici.27b. având poziţia AmnB. egală cu wydx/l.

la p. Pentru toate aceste cazuri. În concluzie. (g) ml 4 în care m este un factor care depinde de condiţiile de margine la capetele barei şi de modul de vibraţie. El a pierit în râul Neva..10. în lucrări ulterioare. care în studiul său asupra încovoierii şi vibraţiei unei plăci dreptunghiulare. Nepotul lui Daniel Bernoulli.261). a modelului. Berlin. vol. face referiri la lucrarea lui Euler ″Von dem Drucke eines mit einem Gewichte beschwerten Tisches. St. 1767. 13. ⎝ ⎠ El foloseşte această ecuaţie. fără a ajunge însă la soluţiile corecte. p. Euler a folosit această idee şi pentru studiul vibraţiilor clopotelor (v. Euler face comentarii mult mai profunde asupra factorului C şi conchide că acesta ar trebui să aibă dimensiunile unei forţe. Euler va extinde analiza sa la stâlpii de secţiune transversală variabilă. ea oferind şi o metodă practică. el stabileşte pentru acest caz ecuaţia cu derivate parţiale3. de tipul: . auf eine Flaeche″. dx Cu acest prilej. 5.40 Istoria Rezistenţei Materialelor încastrate la capete. folosind ecuaţia diferenţială simplificată d2 y C 2 = −Py . Acad. Euler afirmă că ecuaţia (g) poate fi utilizată nu numai pentru o verificare experimentală a teoriei sale. o consideră pe aceasta ca fiind o reţea constituită din două sisteme de grinzi. Petersburg. 2 2 ∂2z 2 ∂ z 2 ∂ z . Acad. în ipoteza că suprafaţa de referinţă ar rămâne plană. ″Sur la force des colonnes″ Mem. Jacques Bernoulli (1759-1789)2. distribuită pe lungimea lui. în care avem de-a face cu prima tratare a unei probleme static nedeterminate. vol.1 În aceasta. datorită caracterului mult mai complicat al acestor probleme. la studiul vibraţiilor plăcilor. În anul 1759. 1789. sau (3). multiplicată prin pătratul unei lungimi. aceeaşi publ. b a + = ∂y 2 ∂x 2 ∂t 2 Această metodă a fost folosită mai târziu de Jacques Bernoulli. Petrop. 1759. 243. libere la ambele capete. el propune o variantă a formulei sarcinii critice. pentru care obţine ecuaţia de forma4 ⎛ ∂4z ∂4z ⎞ ⎟ k⎜ ⎜ ∂x 4 + ∂y 4 ⎟ = Z . Considerând membrana ca fiind constituită din două sisteme de fibre ortogonale. Euler a atacat de asemenea şi teoria încovoierii şi vibraţiei unei membrane perfect flexibile. 3 Novi Comm. tratând şi problema stâlpului sub acţiunea unei sarcini axiale. Aceasta a fost rezolvată. 2 1 f =m π 4 Cg . pentru determinarea elasticităţii absolute C. el stabileşte o formulă a frecvenţei f. Euler publică din nou o lucrare dedicată problemei referitoare la flambajul stâlpilor. 4 Nova acta. pentru a explica rezultatele experimentale obţinute de Cladni. vol.

care-şi pierduse proprietăţile în urma unor speculaţii nefericite. În primul Fig. l-a adus în corespondenţă cu Euler. La acea vreme. Lagrange întâmpinând din acest motiv dificultăţi în a găsi editori pentru lucrarea sa. ci numai operaţii algebrice. erau deja publicate unele din memoriile lui Lagrange şi printre ele. Tânărul Lagrange considera mai târziu că această pierdere a avut anumite implicaţii favorabile. În cadrul acesteia. Lagrange s-a mutat în anul 1787 la Paris. După moartea lui Friedrich cel Mare. publicând în scurt timp. Lagrange lucra la faimoasa sa ″Mécanique analytique″. 28.L. vol. mecanica devine o ramură a analizei. Împreună cu un grup de studenţi. ca membru străin al Academiei din Berlin. Capitala Franţei l-a întâmpinat cu o primire caldă. ea a văzut lumina tiparului în anul 1788 la Paris. volum al publicaţiilor acestui institut (care a apărut în anul 1759). Aici a găsit condiţii excelente de lucru. Din întâmplare. folosind principiul lui D′Alembert şi principiul deplasărilor virtuale. Erau puţini oameni în acel timp care ar fi putut aprecia o astfel de prezentare a mecanicii. pe care o denumeşte geometrie quadridimensională. Această preocupare comună. devenea profesor de matematici la Şcoala Regală de Artilerie din Torino.Bare elastice 41 9. dacă ar fi fost bogat. Lagrange afirmă cu hotărâre că aceata nu conţine nici o figură. nu şi-ar fi însuşit matematicile. astfel încât la vârsta de nouăsprezece ani. J. Înalta apreciere a lui Euler cu privire la lucrarea lui Lagrange. ″Oeuvres de Lagrange″. a fost găzduit la Luvru şi a primit o bursă egală cu cea de care se bucurase până 1 Vezi biografia lui Lagrange. care urmau să respecte o anumită ordine. a fost invitat să-l înlocuiască pe primul la această academie şi se mută astfel la Berlin. a fost determinantă pentru nominalizarea ultimului. întrucât. 1867. Lagrange a introdus noţiunile de coordonate generalizate şi forţe generalizate. din care rezultă ecuaţiile necesare. el dovedea abilităţi matematice excepţionale. Lagrange (1736-1813) Lagrange s-a născut la Torino1. Lagrange. a pus bazele unei societăţi care urma să devină mai târziu Academia de Ştiinţe din Torino. de Delambre. întrucât metodele folosite de el nu reclamă ipoteze geometrice sau ipoteze cu specific mecanic. Încă de timpuriu. la recomandarea lui Euler şi D′Alembert. lucrarea sa importantă asupra calculului variaţional. În prefaţa cărţii. în cadrul căreia a şi fost ales în anul 1759. tatăl său fiind un om bogat. condiţiile oferite muncii ştiinţifice în Berlin s-au deteriorat şi nemaifiind apreciat ca mai înainte. .I. serii lungi ale unor articole importante. Paris. o sută de ani după apariţia lucrării ″Principia″ a lui Newton. reducând mecanica la câteva formule generale. În anul 1766. În mâinile lui Lagrange. pentru orice problemă particulară care ar putea apărea.

şi în special pentru chimie. dar a murit în anul 1813. este dată de expresia m 2π2 C . C satisface condiţiile de margine la capetele barei. ca în figura 29a. P y = f sin x. dar şi profesori de diferite grade. Lagrange muncise din greu şi ca rezultat al extenuării şi-a pierdut complet interesul pentru matematici timp de doi ani. aşa cum au fost chimistul Lavoisier şi astronomul Bailly. participând de asemenea la activitatea comisiei care pregătea introducerea sistemului metric în Franţa. numai dacă Fig. au fost executaţi. El arată că soluţia acestei ecuaţii. 2. Mai mulţi oameni de ştiinţă. a apărut după moartea sa. când predase doar aproximativ două treimi din această lucrare. Ca rezultat al acestor activităţi. P ⋅ l = mπ . P. rămânând nedeschis. Dar tot în aceeaşi perioadă se înfiinţase o nouă şcoală. 29). este necesară o forţă de patru ori mai 1 Vezi ″Oeuvres de Lagrange″. În ultimii ani ai vieţii sale. 29. luând în consideraţie micile lor deformaţii. sub acţiunea unei forţe axiale de compresiune. C în care m este un număr întreg. prelegerile sale începând să atragă nu numai studenţi. a fost cea din memoriul său ″Sur la figure des colonnes. Cea mai importantă contribuţie adusă de Lagrange teoriei barelor elastice. volumul său tipărit ″Mécanique″. Aceasta era perioada Revoluţiei Franceze. Aceasta îl conduce la ecuaţia d2 y (a) C 2 = −Py . el şi-a manifestat interesul pentru alte ştiinţe. perioadă în care guvernul revoluţionar începuse epurarea membrilor comisiei.125. Al doilea volum al ediţiei revăzute. De aici rezultă că sarcina minimă care determină încovoierea barei. el a scris două cărţi ″Fonctions analytiques″ şi ″Traité de la Résolution des équations numériques″. Lagrange s-a preocupat de revizia cărţii sale de mecanică. p. École Polytechnique.″1 El începe cu o discuţie asupra barelor prismatice articulate la capete (Fig. Această activitate a lui. (b) P= l2 Ca urmare. În timpul acestei perioade. Pentru a produce o deformare corespunzătoare unei jumătăţi de lungime de undă. a retrezit interesul său pentru matematici. Lagrange gândindu-se să părăsească ţara. vol. Lagrange fiind rugat să ţină prelegeri de calcul la noua instituţie. există posibilitatea de a obţine un număr infinit al formelor barelor încovoiate. . dx care fusese deja propusă de Euler.42 Istoria Rezistenţei Materialelor atunci.

de tipul celor folosite în construcţia ceasurilor. Continuând. În acest caz însă. Forma soluţiei lui Lagrange este însă prea complicată pentru a fi utilizată în aplicaţiile practice. St. l= + + ⎢1 + 2 3 4(4C) 4 ⋅ 16 16C 4 ⋅ 16 ⋅ 36 64C P/C ⎣ ⎦ Pentru f=0. Ulterior. Lagrange nu reuşeşte să găsească soluţia satisfăcătoare a problemei formei stâlpilor de maximă eficienţă. Într-un al doilea memoriu2. vol. sarcina necesară ar trebui să fie de şaisprezece ori mai mare decât valoarea sarcinii deduse de Euler. sarcina corespunzătoare unei anumite deformaţii date. el introduce în ecuaţia (a). ( ) ( ) 1 Vezi Clausen. u Physic. această probleă a fost readusă în actualitate de alţi autori1. Lagrange nu se limitează la calculul valorii critice a sarcinii P. Lagrange consideră stâlpii de secţiune transversală variabilă (stâlpii fiind solide de revoluţie) şi se întreabă cum ar putea stabili forma curbei.a. în cazul stâlpilor ale căror fibre neutre intersectează axa în patru puncte egal depărtate între ele. formula exactă a expresiei curburii. Bull Polytech. Petersburg). contribuţiile lui Lagrange aduse Rezistenţei Materialelor sunt mai mult de importanţă teoretică decât practică. putând fi calculată uşor. ar putea genera stâlpul de cea mai mare eficienţă. Nicolai. De altfel. p. seriile converg rapid. vol. trecând în revistă câteva exemple care ar putea fi de o oarecare importanţă pentru studiul arcurilor plate. Lagrange consideră raportul dintre sarcina critică P şi pătratul volumului V al coloanei. E. În cazul în care fibrele ar avea aceeaşi curbură la ambele capete ale stâlpului şi tangentele la capete ar fi paralele cu axa.77. 1907. Math. În acest scop. phys-math. Bull. .d. Pentru a obţine forma deformată din figura 29b. Pentru valori mici ale lui f. Z. Ca măsură a efecienţei. 8. în locul celei aproximative şi integrând cu ajutorul seriilor. care apare în situaţia în care sarcina P depăşeşte valoarea celei critice. Lagrange susţine că forma stâlpului de cea mai mare eficienţă ar trebui să fie cilindrică. obţine ⎤ mπ ⎡ Pf 2 9P 2 f 4 9 ⋅ 25P 3 f 6 + ⋅ ⋅ ⋅⎥ . Metoda coordonatelor generalizate şi forţelor generalizate a lui Lagrange. 2 ″Oeuvres de Lagrange″. încastrată la un capăt şi încărcată la celălalt. 62. Sci (St. pentru cazul în care bara este încastrată la un capăt şi liberă la celălalt. dovedindu-se de mare utilitate în rezolvarea problemelor practice. studiind şi starea de deformaţie. acad. Lagrange pune în discuţie problema încovoierii barei de secţiune constantă. vol IX. această ecuaţie se reduce la formula (b). ″Sur la force des ressorts pliés″. El admite ipoteza conform căreia. care prin rotaţia ei în jurul unei axe. El ajunge la aceeaşi concluzie. vol. şi-a găsit însă mai târziu aplicaţii în Rezistenţa Materialelor. Blasius. curbura este proporţională cu momentul încovoietor.m. Inst.Bare elastice 43 mare decât a celei calculate de Euler. 3. ş. 1851. Petersburg.