DEFINIŢIA GEOGRAFIEI FIZICE Definirea unei ştiinţe se face în funcţie de obiectul de cercetare, metodologia de cercetare şi sarcinile pe care şi le propune

. Denumirea disciplinei provine de la marele învăţat grec Eratostene, care a definit geografia ca pe o „descriere a Pământului” (ghea = Pământ; grafein = a descrie). Geografia dispune de o mare diversitate de puncte de vedere cu privire la obiectul, scopul şi identitatea sa. În decursul timpului s-au emis o serie de definiţii ce încercau să sintetizeze sau detalieze obiectul de studiu al geografiei. Din acest punct de vedere se pot enumera: 1.Descrierea fizică a Universului, ca sinteză despre Pământ şi Cosmos, pe baza rezultatelor obţinute de alte ştiinţe (Alexander von Humboldt). 2.Studiul relaţiei dintre om şi mediul său planetar (Karl Ritter). 3.Modul în care legile fizice şi biologice care domină Globul se combină şi se modifică pe diverse părţi ale suprafeţei terestre (1902, Vidal de la Blache). 4.Studiul repartiţiei la suprafaţa Globului a fenomenelor fizice, biologice şi umane, cauzele acestei repartiţii (1909, Emmanuel de Martonne). 5.Ştiinţa despre Pământ sau ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere static (formă, dimensiune, poziţie), cât şi din punct de vedere dinamic (direcţie, intensitate, ritm). (1931, Simion Mehedinţi). Din majoritatea definiţiilor se evidenţiază că obiectul de studiu al geografiei este planeta TERRA, respectiv învelişurile planetare, mai ales relaţiile dintre învelişurile planetare cu OMUL. OBIECTUL DE CERCETARE AL GEOGRAFIEI În decursul timpului au apărut mai multe opinii referitoare la obiectul de studiu al geografiei. În acest fel sunt sistematizate principalele tendinţe: suprafaţa terestră şi diferenţierea ei spaţială; Pământul; relaţiile om-natură; concept de sistem material; geosistemul. Suprafaţa terestră şi diferenţierea ei spaţială De la început, geografia a considerat că obiectul ei de studiu este Pământul. Fără a cunoaşte întreaga problematică legată de Pământ ca planetă, anticii au realizat că el are dimensiuni mai mari decât oikumena. Denumirea de geografie introdusă de Eratostene, demonstrează că anticii doreau să facă descrierea Pământului ca ansamblu. Humboldt a argumentat că pentru a cunoaşte toate aspectele geografice ale Pământului este necesară cunoaşterea întregului univers (1872). Pentru Humboldt scopul geografiei este „să cunoască unitatea în diversitate, să cerceteze legile generale şi legăturile interne ale fenomenelor telurice”. Relaţiile om-natură Cunoaşterea relaţiilor om-natură a constituit o preocupare a geografiei încă din antichitate. Omul, ca fiinţă biologică, este în strânsă legătură cu condiţiile naturale şi pe măsura dezvoltării civilizaţiei umane cunoaşterea relaţiilor om-natură s-a diversificat. Paul Vidal de la Blache şi-a propus să cerceteze fizionomia terestră modificată de om. În acelaşi timp urmărea şi modul în care omul a fost influenţat de condiţiile naturale şi mai ales cum s-a adaptat la acestea. Rezultatul relaţiilor om-natură, cât şi natură-om, se concretizează în formarea „regiunilor geografice”.

1

Friedrich Ratzel este întemeietorul antropogeografiei care a fost concepută ca o ramură a biogeografiei. În acest caz ea studiază repartiţia omului sub raport ecologic. Efectele naturii se recunosc nu numai asupra indivizilor, ci şi asupra statelor. Antropogeografia a influenţat accentuarea determinismului geografic favorizând naşterea geopoliticii (19211922). Conceptul de sistem material Teoreticianul concepţiei că obiectul geografiei este conceput ca un sistem material a fost Simion Mehedinţi. Interacţiunile dintre geosfere sunt atât de puternice încât dau Pământului caracterul unui organism, determinându-i evoluţia. O importanţă deosebită în evoluţia teoriei noţiunii de sistem material l-a avut concepţia şi terminologia sistemică aplicată la început în biologie şi apoi în ecologie. Arthur Tansley a introdus în anul 1935 termenul de ecosistem pentru a desemna „un sistem funcţional ce include în el asociaţia fiinţelor vii şi mediul lor de viaţă”. Deoarece fiecare ecosistem are o anumită extindere în spaţiu, Carl Troll (1899-1975) a propus ca geografia fizică să aibă drept obiect de cercetare ecosistemul şi să-şi schimbe denumirea în geoecologie. Aplicarea concepţiei sistemice în geografie a determinat o nouă abordare şi mai ales o sistematizare a cunoştinţelor ştiinţifice. Termenul de geosistem a fost rapid preluat de geografi, dar din păcate, de multe ori, cu înţelesuri diferite. Ioan Donisă apreciază că termenul de geosistem se poate utiliza pentru sistemul material rezultat din interacţiunea geosferelor. Dacă geosistemul reprezintă partea naturală a mecanismului natură-societate, pentru partea socială, adică pentru societate privită ca parte componentă a acestui mecanism, utilizăm denumirea de sociosistem. RAMURILE ŞI SUBRAMURILE GEOGRAFIEI Geografia generală studiază Pământul ca întreg şi transpune la scară globală realităţile regionale şi locale. Geografia generală are ca obiect de studiu învelişul terestru prin prisma trăsăturilor sale definitorii în vederea descoperirii, definirii şi sistematizării conceptelor, legilor şi teoriilor indispensabile înţelegerii sale sub aspect morfologic, structural, relaţional, funcţional şi dinamic. Geografia fizică generală studiază procesele de structurare şi interacţiune a componenţilor abiotici şi biotici prin prisma legilor ce acţionează la scară planetară, urmărindu-se geneza, alcătuirea, funcţionarea, dinamica şi evoluţia lor. Geografia umană generală studiază caracteristicile grupurilor umane şi legităţile care definesc relaţiile existente ale acestora, stabilite prin interacţiuni cu substraturile fizice ale învelişului geografic. În secolul XIX-lea a început individualizarea celor două ramuri ale geografiei, respectiv geografia fizică şi geografia umană. Geografia fizică şi subramurile ei Geosistemul este alcătuit din mai multe subsisteme ce reprezintă geosfere cu structură complexă. Pentru cunoaşterea acestora sunt necesare studii analitice. Cele mai importante subramuri analitice ce fac parte din cadrul geografiei fizice sunt: climatologia (studiul atmosferei), hidrologia (studiul hidrosferei), geomorfologia (studiul litosferei, în special a formelor de relief), biogeografia (studiul biosferei), pedogeografia (studiul solului). Pentru o mai bună înţelegere a evoluţiei geosistemului s-a individualizat paleogeografia.

2

Geografia umană şi subramurile ei Omul şi activităţile sale a fost studiat de geografi încă din antichitate. Abia în secolul al XIX-lea a apărut geografia umană şi antropogeografia care s-au aplecat asupra relaţiilor omului cu natura. În secolul XX, mai ales sub influenţa ideologiei comuniste din Uniunea Sovietică, s-a individualizat geografia economică. Orientându-se spre studierea activităţilor umane, studiul populaţiei şi aşezărilor se justifica prin faptul că omul este forţă de muncă şi consumator. Analiza sistemică arată că este nevoie de o paletă întreagă de cercetări care se încadrează la geografia umană, geografia economică, geografia urbană, geografia rurală etc. În cadrul geografiei economice s-au individualizat geografia agriculturii, geografia industriei, geografia transporturilor, geografia schimburilor etc. În ultimele decenii au apărut noi ramuri ale geografiei umane: geografia recreaţiei, geografia turismului, geografia sportului, geografia medicală, geografia militară etc. RĂDĂCINI ALE GÂNDIRII GEOGRAFICE Apariţia şi evoluţia concepţiilor despre Pământ au fost dependente de dezvoltarea societăţii în ansamblu, de stadiul gândirii filosofice şi ştiinţifice. Geografia şi-a adaptat metodologia, şi-a îmbogăţit conţinutul în permanenţă, bazându-se întotdeauna pe rezultatele obţinute anterior stadiului respectiv de dezvoltare. Ca şi dezvoltarea ştiinţelor şi a societăţii, şi geografia s-a perfectat în timpul istoriei omenirii, putându-se deosebi mai multe etape. ACUMULAREA EMPIRICĂ A INFORMAŢIEI Încă din cele mai primitive stadii oamenii au fost strâns legaţi de mediul în care trăiau. Din acest motiv ei acordau atenţie fenomenelor naturii care le erau favorabile traiului, dar şi celor care le erau ostile. Această perioadă a fost foarte îndelungată şi se caracterizează prin transmiterea informaţiei prin grai, de la individ la individ. Apariţia scrisului şi a diviziunii muncii constituie o fază superioară în dezvoltarea societăţii. Acum apar unii oameni cu preocupări intelectuale, circulaţia informaţiei fiind mult uşurată. Activitatea intelectuală iniţială nu era diferenţiată şi era adesea strâns legată de concepţiile religioase. Treptat însă s-a conturat filosofia ca domeniu de cunoaştere. În această perioadă au progresat observaţiile şi informaţiile cu caracter geografic şi au fost realizate primele descrieri geografice. Practica comerţului, existenţa unor puternice state centralizate înaintea erei noastre au stimulat efectuarea călătoriilor şi implicit lărgirea orizontului geografic. GÂNDIREA ŞTIINŢIFICĂ SUMERO - BABILONIANĂ Cea dintâi mare civilizaţie a antichităţii s-a făurit în regiunile fertile dintre Tigru şi Eufrat, numită de greci Mesopotamia. Gândirea ştiinţifică sumero - babiloniană se baza pe observarea unor fenomene din natură şi interpretarea lor în scopuri practice. Este de reţinut faptul că informaţiile lor se refereau la periodicitatea sau repetarea fenomenelor din natură. Babilonienii au preluat de la sumerieni sistemul sexagesimal pe care îl foloseau în numeraţie împreună cu sistemul zecimal. Pe baza acestui sistem au împărţit cercul în 360 de grade, gradul în 60 de minute, minutul în 60 de secunde, iar anul în 360 de zile. Inventatori ai

3

pe care n-au putut-o descoperi. cu un an înainte. adică existenţa a 10 sfere cereşti purtătoare de astre. Pitagora a călătorit mult. După Herodot. Luna. precum şi cunoscuta relaţie dintr-un triunghi. focul (Heraclit).) rămâne pentru istoria cosmologiei cel care a afirmat sfericitatea Pământului..337 î.) Xenofan (circa 570-480 î.conducător religios şi moral.Ch.Ch.Ch. EPOCA CLASICA (jumătatea secolului VI. precum şi denumirile de Europa si Asia. Progresul faţă de milezieni este esenţial. în jurul căruia se învârtesc 10 sfere ce poartă 10 corpuri cereşti (Pământul. EPOCA ARHAICA (secolele VII-VI) Cosmologia mileziană este numită astfel după cetatea Milet.Ch. au numit-o "contra-Pământ" (antichton). cosmologie etc. deci şi omul. Satura). De aceea.Ch. apoi sfera stelelor fixe. FILOSOFIA ŞI ŞTIINŢA GRECIEI Filosofia este ştiinţa fundamentală a principiilor şi legilor cele mai cuprinzătoare ale lumii. Anaximandru (611-545 î. In secolul V se întrepătrund încă investigaţiile ştiinţifice din fizică. Xenofan adaugă cel de-al patrulea element lumii materiale pământul. În plan strict geografic. Astronomia pitagoreică explică structura şi ordinea Universului pe bază numerică. au fost primii care au făcut deosebirea dintre stea şi planete. Cele 11 zile şi un sfert mai puţine ale acestui an decât a celui solar erau adăugate la trei ani prin prelungirea anului cu o lună. aerul (Anaximene). În astronomie. format din 12 luni lunare cu 354 de zile. Venus.o primă gândire referitoare la originea şi evoluţia speciilor. au trăit la început în apă şi aveau formă de peşte . Soarele) cele 5 planete (Mercur. Gândirea ştiinţifică a grecilor antici nu a fost delimitată de cea filosofică până în secolul IV î. au întocmit o hartă a bolţii cereşti.Ch. a dreptunghiului. lunisolar. Arată că toate animalele.algebrei. Pitagorismul consideră că numărul (arithmes) exprimă armonia şi raporturile lucrurilor. distrusă de perşi în 494 î. au reuşit să prevadă eclipsele de lună. Thales ar fi prezis eclipsa de Soare din 585 î. Calendarul sumero-babilonian a devenit din mileniul III î. au grupat stelele în constelaţii. În secolul VIII î. cea mai prosperă din Asia Mică. inclusiv în Egipt. Pitagora (580 î. sumerienii cunoşteau suprafaţa pătratului. până la el erau identificate apa (Thales). A zecea planetă.Ch. ideile care se constituie în rădăcini ale geografiei nu pot fi separate de contribuţiile filosofilor greci.Ch. Jupiter. în mijlocul căreia se găsea Marea Mediterană. cu cele din filosofic. formulată mai târziu de Pitagora. Thales (circa 625-545 î. Calcularea timpului după sistemul duzinelor (cele 12 luni ale anului sau de două ori cele 12 ore ale zilei) a fost transmisă de la babilonieni până în zilele noastre.) . originar din Samos. Marte. planetă invizibilă. a triunghiului dreptunghi. 4 . În centrul Universului se află focul central. lor li se atribuie utilizarea pentru prima dată a noţiunii continent.Ch.) este considerat primul filosof naturalist şi savant al Europei. întrucât se face saltul de la determinările calitative la cele cantitative.) este primul filosof grec care a scris o operă ştiinţifică "Despre natură”.Ch. Este poate cel dintâi gânditor care a schiţat o hartă a Pământului de formă cilindrică. respectiv pe cifra 10 (sistem zecimal).

Este prima descriere a pământurilor cunoscute de greci. Persia. respectiv. Dintre realizările mai importante se menţionează: calcularea cu destulă precizie a circumferinţei Pământului. a întocmit un Catalog al stelelor cu poziţia a 805 de stele. Hiparchos (circa 160-125 î. Anaxagora (circa 498 .Ch) a pus bazele matematice ale cartografiei.Ch. Herodot (484-425 î. pe baza măsurării unui arc de meridian. Aristotel a fost adept al geocentrismului. Ch. nu numai istorie. Remarcabila sa descoperire constă însă în explicarea 5 . explicarea salinităţii apelor marine datorită substanţelor de pe continent. sunt în egală măsură şi geografie regională. altele din amestecul acestor elemente.) Întemeierea geografiei ştiinţifice Eratostene (273 . Sunt descrise ţările şi popoarele din Europa şi Africa.circa 427 î. În astronomie. Aristarh din Samos (circa 310 . India. Aristotel (384 . de unde şi numele dat noii ştiinţe.) era un spirit raţionalist şi a afirmat că Soarele şi Luna sunt corpuri materiale. admiţând forma de sferă a Pământului a dedus că se poate ajunge în India pornind din Spania şi înconjurând Africa. tropicului şi ecuatorului (pentru prima dată). semnificaţia evapotranspiraţiei şi precipitaţiilor.192 î. "părinte al istoriei". structurat în pături concentrice.). Ch. Precursorii geografiei regionale Hecateu din Milet (540-472 î. a alcătuit o hartă generală a lumii cunoscute la aceea vreme.).Parmenide (născut la circa 540 î. Aceste inele sunt compuse unele din foc.) concepe Universul din numeroase inele concentrice . Opera filosofică a lui Aristotel reprezintă apogeul gândirii din Grecia antică. lui i se atribuie şi denumirea noii ştiinţe cu termenul de geografie. altele din pământ. Lucrarea sa ştiinţifică Meteorologia abordează şi probleme de interes geografic.Ch. reprezentând meridianele prin drepte convergente care intersectează paralele curbe. utilizând reţeaua de meridiane şi paralele a împărţit oikumena în regiuni de formă geometrică. Renumit astronom.Ch.) arată că "focul central" este Soarele – primele idei despre un sistem heliocentric. popoare. 6 minute faţă de valorile actuale. EPOCA ELENISTICĂ (337-30 î.250 î. marcând în acest fel începuturile geografici regionale. regiuni din Asia . valoarea obţinută (39 000 km) era apropiată de cea reală.) elaborează prima lucrare de geografie a oikumenei. culturi şi civilizaţii. a scris lucrarea Geographica hypomnemata (însemnări sau comentarii geografice). cu trasarea cercului polar.322 î.Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.Ch. a determinat anul sideral şi anul solar cu diferenţa de numai 50 de secunde şi. este considerat şi precursor al ştiinţei despre Pământ.Ch. ca: existenţa învelişului atmosferic.în mijloc fiind Pământul.Ch) este considerat întemeietorul geografiei ştiinţifice. făcând descrieri de ţărmuri şi ale uscatului. Opera lui Herodot inserează descrieri de teritorii.

Claudius Ptolemeu (90-168) realizează o expunere detaliată a astronomiei. În căutarea drumului care ducea spre Orient. medicamente şi materii colorante din India şi Arabia. comerţ. În sec. Europa occidentală importa o mulţime de articole preţioase din Orient: ţesături de mătase şi covoare orientale. La sfârşitul sec. Wexford şi Limerick de pe coasta irlandeză. Poseidonos (135-51 i.Ch) a calculat circumferinţa Pământului. El pune în valoare caracterul aplicativ al geografiei arătând rolul acesteia în politică. ţările tropicale din Africa de răsărit până la Mozambic inclusiv şi despre Madagascar. al XV-lea. apoi civilizaţia chineză au fost făcute cunoscute europenilor prin Cartea minunilor lumii. pietre scumpe. erau danezi. nevoia de a spori circulaţia monedei. Transportul se făcea cu corăbii mici. fiindcă cele mari n-ar fi putut fi manevrate. cei care au traversat Marea Nordului şi au atacat coasta de răsărit a Marii Britanii. Ei au furnizat primele informaţii despre regiunile din interiorul peninsulei Arabia. După căderea Imperiului Roman de Apus. Ei cunoşteau marile podişuri din Asia centrală şi au fost primii care au furnizat Occidentului date destul de precise despre China de nord (Hitai) şi China de sud (Cin). A scris o operă de meteorologie şi a descoperit fenomenul refracţiei atmosferice. al XI-lea a permis 6 . insistându-se asupra Chinei. Perfecţionarea busolei în sec.Ch. . invadând nordul şi vestul Europei. Cele mai puternice au fost din partea popoarelor scandinave. vikingii suedezi au traversat marile fluvii de pe teritoriul Rusiei de astăzi. probleme militare. iar drumurile străbătute de ei erau jalonate de vămi şi de taxe. Se remarcă prin procedee strict ştiinţifice de cartografiere. care.Ch.) cunoscut istoric al antichităţii. au îmbogăţit cunoştinţele moştenite de la autorii antici despre Iran. fenomen numit precesia echinoxiilor. a scris o Geografie în 17 cărţi. au început o serie de expansiuni teritoriale. precum şi preţul ridicat al produselor aduse din Orient au avut un puternic imbold pentru descoperirea ţărilor din Africa şi Asia. fiind considerată cea mai importantă moştenire a antichităţii în domeniu. Europa apuseană a ajuns să cunoască cea mai mare parte a Asiei prin geografi arabi din Evul mediu. regiuni şi ţări din Asia. al XV-lea portughezii au inventat caravela şi galionul. Indochina. propunând proiecţiile cartografice noi: conică şi pseudoconică. În lucrarea sa sunt prezentate descrieri ale diferitelor oraşe. Vikingii s-au îndreptat în trei direcţii principale: cei care au traversat Atlanticul erau în mare parte norvegieni şi au întemeiat oraşele Dublin (840). scrisă de veneţianul Marco Polo (1254 – 1324). Strabon (65 sau 58 î. Europa a suferit mai multe lovituri. în sec.fenomenului de deplasare anuală a punctelor echinoxiale. Aceste articole ajungeau în Europa prin mijlocirea arabilor. iar. Invenţia cârmei scufundate în apă şi uşor manevrabilă cu ajutorul unei roţi a revoluţionat arta navigaţiei şi a făcut din europeni stăpânii mărilor. India (până la extremitatea ei sudică) şi Asia centrală. nave adaptate navigaţiei pe ocean.Hr. a scris despre fenomenele vulcanice. despre mecanismul producerii mareelor şi periodicitatea acestora. marinarii europeni s-au aventurat pe oceane şi au schimbat cursul istoriei. VIII d.21d. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE Geneza expansiunii europene Cu aceste descoperiri începe expansiunea care avea să impună celorlalte continente stăpânirea Europei şi supremaţia civilizaţiei europene.. Spaţiul mongol.

a navigat mai spre sud decât predecesorii europeni. Cu toate că nimeni nu putea afirma cu certitudine că Africa are o coastă sudică navigabilă. care în urma studiilor sale s-a convins că Indiile sunt la doar 3500 de mile peste Oceanul Atlantic. La începutul secolului al XIV-lea. care delimita orice nouă descoperire a Spaniei şi 7 . Probabil acesta a fost şi motivul pentru care domnitorii spanioli Ferdinand şi Izabela au putut fi convinşi să sprijine un bărbat care afirma că se poate găsi un drum mai scurt spre Indii. Mai târziu. vecinii spanioli dovedindu-se incapabili în a înfrânge monopolul portughezilor asupra comerţului africano – asiatic. un căpitan de vas italian. Pe hărţile de atunci. însă echipajul l-a silit să se întoarcă. navigând de-a lungul Africii. A doua perioadă a călătoriilor atlantice (1415-1494) a dat naştere rivalităţii politice dintre Castilia şi Portugalia. Columb a greşit. La întoarcere a ajuns din nou la extremitatea sudică a Africii şi a numit-o Capul Furtunilor. regele Ioan a schimbat numele în Capul Bunei Speranţe. apare pe primul plan al explorărilor. sub conducerea lui Vasco da Gama. Arabilor li se datoresc perfecţionarea şi răspândirea astrolabului inventat de greci. Aflându-se în partea estică a liniei de demarcaţie trasată în 1494. până la punctul cel mai sudic al Africii. Pe baza cunoştinţelor de atunci. legătura directă cu Indiile putea fi stabilită în două direcţii: spre vest şi spre sud-est. Descoperirea Americii de către Columb (1492) a fost repede valorificată de spanioli şi portughezi care şi-au făurit imperii imense în America Centrală şi de Sud. Portugalia a întemeiat o industrie de construcţii navale. fără de care carnea europeană era practic de nemâncat. La fel era şi preţul mirodeniilor. Calculele sale erau acceptabile pentru oamenii învăţaţi din acele vremuri care ştiau deja că Pământul este sferic. dar habar nu aveau de existenţa Americii. corăbiile se avântau în largul oceanelor pentru cucerirea noilor drumuri de comerţ. Vânturile l-au dus direct la Capul Bunei Speranţe. busolă şi astrolab. Drumul pe uscat către Orient era obositor şi plin de pericole. Etapele descoperirii şi cuceririi Lumii Noi Marile descoperiri geografice au fost începute de portughezi şi de spanioli şi continuate de francezi. în anul 1487. În anul 1497. totul a ieşit precum se aşteptase. până în „fundul” lumii. Lisabona ajunse unul din principalele oraşe comerciale ale Europei. Acest bărbat a fost Cristofor Columb (1451–1506). Atenţia navigatorilor se fixează asupra Atlanticului. Madeira şi Azore. Bartolomeo Diaz (1450–1500). Evident. În perioada 1300-1415. Înzestrate cu cârmă. a reuşit să evite curenţii din apropierea ţărmului. Din acest motiv preţul aurului adus din Indii era foarte ridicat. al XIV-lea. Da Gama a plănuit să iasă cu corăbiile în largul Oceanului Atlantic şi să le lase pe seama vânturilor de vest. Portugalia a devenit principalul intermediar între Est şi Vest. portughezii nu au dat înapoi.navigatorilor să se orienteze şi sub cerul acoperit. Portughezii în 1500 au descoperit din întâmplare Brazilia. care permitea navigatorilor să determine înălţimea aştrilor deasupra orizontului şi puteau să noteze regiunile descoperite. navigatorii genovezi şi portughezi au descoperit arhipelagurile Canare (1312). Diaz a intenţionat să meargă mai departe. s-a pornit o nouă expediţie. încât a putut să facă un comerţ din ce în ce mai activ cu Anglia şi cu Flandra. dar aceasta a fost una din cele mai norocoase greşeli ale istoriei. şi astfel Peninsula Iberică. Africa se extindea adânc spre sud. englezi şi olandezi. de unde cercetările puteau porni în ambele direcţii. La sfârşitul sec. În cursul secolului al XV-lea portughezii au fost din ce în ce mai preocupaţi de ideea de a ajunge în Indii. Portughezii îşi păstrau toate secretele.

navigator şi explorator englez de origine genoveză. de unde a văzut un nou ocean. care a relevat existenţa Oceanului Pacific şi a revoluţionat concepţia geografică despre lume. Labrador) şi marele banc din apropierea ins. El a fost cel care a adus o mare contribuţie la descoperirea nordului continentului american. a întreprins în 1497 o călătorie pentru găsirea unui drum prin NV către China şi India. Terra Nova. scopul expediţiei s-a realizat atingând Arhipelagul Filipinelor. La cererea Spaniei. braziliene şi indiene (1498–1511). Îngheţat. Brazilia a devenit colonie portugheză. iar Spaniei – teritoriile de la vest de această linie. El a dovedit că între Europa şi Asia se interpuneau un nou continent şi un nou ocean. Cu acest tratat a început o nouă fază de cucerire europeană a Lumii Noi (1494 – 1580). ci şi a comerţului mondial. Din acel moment şi până la deschiderea canalului Suez (1869). de la New Mexico până la Terra del Fuego. deschizând o nouă zonă de pescuit pentru englezi. Restul Americii Centrale şi de Sud. William Baffin (1584–1622). În 1520. Prin bula din 1493 toate teritoriile descoperite la est de meridianul care trece la 100 mile vest de Azore au fost atribuite Portugaliei. care a pornit într-o expediţie (1513) pentru a afla pentru spaniolii care se stabiliseră în regiunea Panama dacă la apus de această zonă se întinde o altă mare şi un ţinut bogat în aur. între Oc. Alexandru al VI-lea Borgia revizui decizia şi a împărţit lumea colonială între Spania şi Portugalia. Balboa îşi taie drum prin păduri şi prin mijlocul triburilor duşmane şi ajunge în vârful unui munte. La protestul Portugaliei. Henry Hudson a condus trei expediţii pentru descoperirea „Drumului maritim de Nord Vest” între Oceanul Atlantic şi cel Pacific. A descoperit o coastă pustie (24 iun.Portugaliei. Atlantic şi 8 . Pen. În timp ce spaniolii au explorat. După 98 de zile. A determinat pentru prima oară longitudinea unui punct cu ajutorul corpurilor cereşti. 1497) pe care a numit-o „Terra Prima Vista” (probabil ins. linia de demarcaţie a fost împinsă cu 170 de mile spre vest (Tratatul de la Tordesillas. Newfoundland. În 1473 papa Martin al V-lea atribuise Portugaliei privilegiul exclusiv al descoperirilor. aparţineau Spaniei. comerţul Europei cu ţările situate pe ţărmurile Oceanului Indian şi cu China s-a desfăşurat în cea mai mare parte prin Oceanul Atlantic. Un explorator spaniol rămas în istoria descoperirilor geografice este Vasco Nunez de Balboa (1475 – 1519). a observat cea mai mare declinaţie a acului magnetic (la vremea aceea). cucerit şi colonizat vaste spaţii şi civilizaţii în America Centrală şi de Sud (1492–1550). Regele Carlos l-a însărcinat pe Magellan să rezolve problema. ocolindu-se Capul Bunei Speranţe. Posesiunile spaniole s-au întins până în Filipine (1570). Magellan a descoperit drumul de vest pe care în zadar îl căutase Columb şi a condus prima călătorie în jurul pământului. Primul semnal a fost dat de expediţiile lui William Barents (1550–1597). care au folosit exploratorilor de mai târziu. Olandezii s-au lansat în expansiunea mondială abia în secolul al XVII-lea. Descoperirea lui Columb risca să aducă pe spanioli în conflict cu portughezii. Descoperirea căii maritime spre India a constituit unul dintre evenimentele de seamă din istoria nu numai a comerţului portughez. navigator şi explorator arctic englez. a efectuat preţioase observaţii climatice asupra mareelor. Magellan descoperă strâmtoarea mult căutată (care-i va purta numele) între Oceanul Atlantic şi Mar del sur pe care exploratorul o numeşte Pacific datorită liniştii aparente a apelor. Giovanni Caboto (1450–1498). Numele său este legat de primele încercări de a stabili o legătură navală prin mările Oc. portughezii şi-au impus controlul asupra coastelor africane. acolo unde deja începea stăpânirea portugheză asupra Indoneziei. 7 iunie 1494).

Anglia devin principalele puteri economice şi comerciale. reliefului. Etapa se termină la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe parcursul ei s-au produs numeroase schimbări care impun separarea a două perioade distincte. Veneţia este silită să se mărginească la comerţul cu Imperiul otoman. oceanului. Dezvoltarea concepţiilor generale despre geografie ca ştiinţă este indiscutabil legată de numele unor învăţaţi germani precum Immanuel Kant. a devierii vânturilor din zonele temperate sub influenţa rotaţiei Pământului. a descoperit Tasmania. Abel Tasman (1603–1659). munţi. Spania. În locul Mediteranei şi Balticei. Etapa geografiei moderne Începutul etapei moderne în dezvoltarea geografiei poate fi considerat anul apariţiei lucrării „Geographia generalis” a lui Bernhard Varenius (1650). expansiunea rusă spre munţii Urali. măslinii. geografia fizică specială (fauna. 9 . 1756). capra şi oaia). râuri. vegetaţia. asinul. Descoperirile geografice relevă Europei posibilităţile economice ale Americii. A cartografiat Arh. 1756). lămâii. vegetaţia şi animalele (Kant. Un rol important în fundamentarea biogeografiei l-a avut Alexander von Humboldt (1855) care a semnalat pentru prima dată zonalitatea şi etajarea climatică ajungând la concluzia că vieţuitoarele alcătuiesc un înveliş planetar. Între 1550–1650. Kant (1756) a ajuns independent la descoperirea mecanismului de formare şi manifestare a alizeelor şi musonilor. Noua Zeelandă şi porţiuni din Australia (Noua Olandă). Novaia Zemlea. portocalii) şi animalele (calul. Cursul este structurat în trei părţi: geografia fizică generală (cuprinde geografia matematică. a efectuat un ciclu anual de observaţii meteorologice şi măsurători de adâncimi. topografia (descrierea unor suprafeţe reduse). Siberia şi Oceanul Pacific a întregit procesul de cercetare şi cucerire a spaţiilor extraeuropene. Descoperirile geografice au deplasat căile şi centrele comerciale. Atlanticul devine centrul comercial al lumii. A publicat un curs de „Geografie fizică” în care afirmă că „Geografia fizică acordă atenţie numai proprietăţilor naturale ale globului terestru şi de asemenea. Alexander von Humboldt şi Karl Ritter. După perioada de cucerire. biogeografiei etc. aclimatizează plantele (grâul. boul. Ei răspândesc în Europa plantele specifice ale Americii: tutunul. pedologiei. atmosfera şi litosfera). hidrologiei etc. S-au întreprins cercetări amănunţite asupra atmosferei. omul. 1. care se ocupă cu studiul la nivel planetar şi o geografie specială care se ocupă cu descrieri regionale. Geografia specială are la rândul ei două ramuri: chorografia (descrierea marilor regiuni). Varenius deosebea o geografie generală. Franţa. orzul. şi prin intensificarea cercetărilor geografice. necunoscute în Lumea Nouă şi trimit agricultori şi muncitori experţi în arta irigaţiei. atmosfera. orezul.Perioada de început a geografiei moderne (1650 – sfârşitul secolului al XVII-lea) se remarcă prin influenţa exercitată de lucrarea „Geographia generalis” a lui Varenius şi de apariţia teoriilor cosmogonice (Kant. Perioada de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea geologiei. La o jumătate de secol distanţă. la ceea ce se află pe el: mări.Pacific. hidrosfera. la frânarea acestei rotaţii de către maree etc. roşiile şi cartofii. porumbul. Pe plan metodologic arată rolul observaţiei în cunoaşterea geografică şi rolul utilizării metodelor matematice şi comparative. mineralele) şi geografia ţărilor. Portugalia. spaniolii încep să pună în valoare solul coloniilor lor. vieţuitoarele. navigator olandez. mări închise. 2.

dezvoltarea învăţământului geografic superior etc. adică modalităţile prin care comunităţile umane exploatează mediul. perioada de după al doilea război mondial. Vidal de la Blache analizează modul de viaţă.Alexander von Humboldt (1845-1872) este cel mai reprezentativ geograf al acestei perioade. „regiune geografică” etc. S-au remarcat: Elisée Reclus.V. ca urmare a cristalizării unor concepte. Elisée Reclus (1876) a introdus conceptul de „mediu geografic” luând în considerare rolul important al omului în cadrul geosistemului. pe lângă progrese însemnate în multe subramuri speciale ale geografiei fizice. s-au făcut progrese şi în unele subramuri ale geografiei fizice. Afirmă că geografia este unitară. Paul Vidal de la Blache şi Friedrich Ratzel. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi este W. a constituit un eveniment important în dezvoltarea geografiei. Germanul Friedrich Ratzel (1921-1922) s-a situat pe linia unui determinism geografic exagerat contribuind la dezvoltarea antropogeografiei.J. perioada interbelică. lichide şi gazoase. Pornind de la substratul natural indispensabil. H. V.Dokuceaev (1890) şi Simion Mehedinţi (1931). în anul 1871. M. Davis (1902). Etapa geografiei contemporane Poate fi partajată în trei perioade: perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primul război mondial. adică totalitatea fenomenelor care se petrec în zona contactului maselor solide. Pe lângă continuarea efectuării de expediţii ştiinţifice. Din 1871 şi până la primul război mondial. dar în cadrul ei se diferenţiază geografia fizică şi geografia politică. Karl Ritter (1852) este un istoric cu înclinaţii spre studiul geografiei. A pus la punct legea zonalităţii şi a etajării fitoclimatice prin utilizarea metodei comparative. A acordat o importanţă deosebită omului în geografie.Mackinder (1887) consideră că geografia este ştiinţa despre repartiţie. în Franţa – 10 .Perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primul război mondial Primul Congres Internaţional de Geografie care a avut loc la Anvers. S-a accentuat interesul acordat omului. 1. În urma dezbaterilor de la acest congres. În această direcţie se remarcă lucrările lui Oskar Peschel (1826-1875). Paul Vidal de la Blache (1892) a respins determinismul geografic şi s-a situat pe poziţiile posibilismului introducând noi concepte cum sunt „mod de viaţă”. Se evidenţiază că geografia este ştiinţa despre geosferele în interacţiune care se integrează într-un mecanism complex. având ca principală sarcină să urmărească interacţiunea omenirii cu mediul său în diferenţierile sale locale. geografia a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare care a durat până la începutul primului război mondial. Influenţa concepţiilor lui asupra discipolilor a favorizat dezvoltarea apariţia determinismului geografic. a fost fondată geografia umană. A introdus în geografie principiul cauzalităţii şi a demonstrat unitatea lumii materiale a întregului Univers. În cadrul geografiei fizice se disting două direcţii: concepţia de înveliş geografic şi cea de geosistem. Concepţiile acestora au influenţat geografii fizicieni deoarece geografia trebuie să studieze Pământul ca locuinţă a omului. Ambele au dus spre unitatea teritorială naturală (landşaft). Tot în această perioadă s-a dezvoltat geografia regională. Reprezentantul ei cel mai de seamă a fost Paul Vidal de la Blache (1892) care considera că geografia trebuie să studieze suprafaţa Pământului.

fizico-geografice. Cu toată dezvoltarea geografiei regionale.B. în Germania – cu orientare spre determinismul geografic”.considerarea mai realistă pentru raporturile om-natură – şi antropogeografia. Orientarea geografiei generale s-a manifestat îndeosebi spre geografia fizică.Perioada de după al doilea război mondial Ca urmare a dezvoltării spectaculoase a unor ramuri aparţinând geografiei. În această perioadă landşaftul era considerat o unitate teritorială naturală. 2. Iniţiatorul ei B. În cadrul acesteia s-a dezvoltat continuu concepţia despre învelişul geografic.Soceava (1956) a conceput geosistemul ca un sistem teritorial natural. „curentul sociologic”. ecosisteme. În geografia regională s-a resimţit influenţa lui Vidal de la Blache şi a lui Hettner. caracterizată prin trăsături fizico-geografice. comparabil cu un landşaft natural. unde s-au cristalizat două tendinţe: una care tratează geosferele. În geografia franceză s-a dezvoltat geografia regională şi a dominat conceptul de „regiune”. numite situri. învelişul terestru sau sfera terestră. Adoptarea concepţiei sistemice a favorizat manifestarea unei noi direcţii în domeniul geografiei regionale şi anume direcţia geosistemică. Pe plan metodologic s-au produs multe reînnoiri ce se referă.Perioada interbelică Gândirea geografică s-a orientat spre două direcţii: cea a geografiei regionale şi a subramurilor speciale. Unii geografi s-au ocupat de „ecologia umană” apărând alte numeroase direcţii: „curentul behaviorist”. Orientarea antropocentristă s-a menţinut şi după cel de-al doilea război mondial. geobiocenoze etc. Atenţia principală s-a orientat spre studiul landşafturilor. în perioada interbelică nu a fost neglijată nici geografia generală. Se remarcă existenţa a două orientări: direcţia peisagistică şi direcţia regionalistă. 3. La Congresul Internaţional de Geografie de la Amsterdam (1938) a funcţionat o secţie specială dedicată landşaftului (peisajului geografic). A cunoscut o dezvoltare puternică şi geografia generală. „curentul radicalist” etc. la matematizarea geografiei şi introducerea modelizării în geografie. 11 . În această perioadă s-a manifestat o convergenţă între concepţiile geografilor despre landşaftul natural şi concepţiile unor biologi şi silvicultori care au început să studieze unităţi teritoriale. ecotopuri. Prima a considerat peisajele (landşafturile) ca unităţi naturale. în principal. mai omogene. alta care studiază întregul mecanism al geosferelor în interacţiune. Emmanuel de Martonne (1909) a delimitat regiunile după trăsăturile naturale. mai ales geografia fizică generală. mai ales sub forma geografiei umane a şcolii franceze. a devenit evidentă necesitatea sintezelor care să examineze realitatea geografică în complexitatea ei.

Din tabelele din Orientul Mijlociu. Odată cu căderea imperiului Roman şi a colapsului civilizaţiei în Europa. precum şi multe tehnici trigonometrice. În lucrarea sa revoluţionară asuprasistemului solar din 1543. El căuta un nivel mai adânc al realităţii. Astrolabul a devenit instrumentul astronomic fundamental. maiaşilor sau chinezilor se apropiau mai mult de miturile vremii. şi chiar au încercat să calculeze dimensiunea întregului univers. servind ca ceas şi unealtă de navigaţie. După lună exista o regiune neschimbătoare şi perfectă. Cerurile nu erau făcute din roci. Filosofii greci şi-au propus sarcina de a privi universul ca un set de obiecte fizice. Nasir aldin al-Tusi at Maragha a adus îmbunătăţiri sistemului ptolemeic calculând o mişcare lineară dintr-o combinaţie de mişcări circulare uniforme. universul lui Aristotel era ceva mai mare decât sistemul nostru solar. El spunea că existau nişte sfere rotitoare care purtau Luna. Sub influenţa lui Platon. aranjate una în interiorul alteia şi înconjurând pământul. civilizaţia islamică în ascensiune a salvat cosmologia ptolemeică şi a îmbunătăţit-o. Aceştia au căutat să privească mai departe de tipare. planetele şi stelele în jurul unui pământ staţionar. Legată de pseudo-ştiinţa astrologiei. compusă dintr-un al cincilea element misterios. şi urma o teorie simplă despre univers care avea o incredibilă putere de explicare. Cosmologia ştiinţifică. a început odată cu grecii. ci dintr-un material divin. Civilizaţia islamică s-a bucurat de un înalt nivel ştiinţific. America centrală sau China ne dăm seama că astronomii momentului realizau scheme care să prezică mişcările ulterioare din ceruri. Însă explicaţiile babilonienilor.Istoria Universului Imagine despre lume a antichităţii greceşti a supravieţuit cel mai mult în istoria cosmologiei. Continuarea tradiţiei greceşti a lui Plato şi Aristotel este exemplificată de opera lui Claudius Ptolemeu. ea a continuat din Grecia antică prin perioada medievală până în Europa secolului 17. Copernic a utilizat un sistem identic. a ajuns să îşi imagineze sfere tri-dimensionale. metale sau alte materiale. Printre arabi şi persani s-au numărat mari matematicieni care au lucrat la îmbunătăţirea explicaţiilor cosmologice şi a măsurătorilor astronomice. 12 . Rezultatul a fost credinţa în mişcarea uniformă circulară. El a utilizat sfere tri-dimensionale. Astronomia era importantă pentru stabilirea momentelor de rugăciune şi a direcţiei sacre spre Mecca. Filosofii greci estimau distanţa până la lună. Sfera în rotire purta soarele sau luna sau planetele pe orbitele lor în jurul pământului. gânditorii greci au încercat să realizeze combinaţii ale mişcărilor uniforme circulare care să reproducă mişcările neregulate pe care le observau. căutarea unei scheme a universului care să aibă sens fără a fi implicate fiinţele divine. El a sistematizat sute de ani de cosmologie geometrică grecească cu demonstraţii riguroase. Problema astronomilor era să explice mişcarea planetelor. Aristotel. Cu pământul la centru şi sfera stelelor ca margine a sa. elevul lui Platon. La baza acestei imagini stătea filosofia lui Platon. De exemplu. pe care îl credeau finit. Terra era unică datorită poziţiei sale centrale şi compoziţiei sale materiale. Soarele. Nu exista spaţiu gol între sfere. Întregul sistem a fost retransmis spre vest pe măsură ce educaţia şi-a revenit spre finalul evului mediu. Copernic a utilizat un model de mişcare al lunii identic cu unul inventat cu două secole înainte în Damasc. sistemul de calcul cu ajutorul lui zero. De asemenea. Arabii iau învăţat pe europeni şi numerele arabe.

În ciuda acestor argumente. lucru care a adus argumente împotriva sferelor cristaline. şi avea un sistem propriu al universului. a arătat că pământul şi alte planete se deplasează în jurul soarelui pe orbite eliptice – 13 . după moartea lui Tycho. care nu se încadrau în sistemul sferelor utilizat de la Plato. utilizând datele lui Tycho. cartea arată sprijinul puternic al lui Galileo pentru sistemul lui Copernic. Studiind datele. În 1633. recunoscând valoarea observaţiilor voluminoase şi clare ale acestuia. Au existat plângeri însă. ci era inegală şi cu o suprafaţă rugoasă. În sistemul lui Copernic. Kepler a descoperit ce ulterior aveau să devină legile sale faimoase ale mişcării planetelor. În 1601. sentinţă comutată imediat în arest permanent la domiciliu. Credinţa în mişcarea circulară uniformă a fost un aspect fundamental al astronomiei pentru două milenii. i-a dat voie să discute ideile lui Copernic într-o carte dacă echilibra sistemul acestuia cu timpul biblic. Kepler. arătând cu degetul la pasaje din biblie care arătau că pământul nu se mişcă. Sistemul heliocentric era împotriva opiniilor stabilite. Din observaţiile sale asupra novei din 1572 şi a cometei din 1577. prieten cu Galileo. ci doar unul dintre obiectele similare din sistemul solar. De exemplu. După ce Tycho Brahe s-a mutat din Danemarca la Praga. iar acesta în jurul pământului staţionar. a fost dată de descoperirea celor patru sateliţi. Pentru a explica mişcarea zilnică a cerurilor. şi inchiziţia i-a ordonat lui Galileo să apară în faţa justiţiei la Roma. la fel ca predecesorii săi greci şi islamici. cu planete care se învârteau în jurul soarelui. el a moştenit aceste date. a descoperit patru sateliţi ai lui Jupiter în 1610. la fel ca pământul. similari lunii. Tycho era însă conservator. Aristotelienii au încercat să atragă biserica împotriva lui Galileo. Mai târziu în secolul 16. În 1616 biserica i-a ordonat lui Galileo să nu mai sprijine ideile lui Copernic. Galileo a început să afirme că scripturile şi ideile lui Copernic nu erau compatibile. Tycho Brahe a observat comete care se deplasau prin sistemul solar. care asigura structura fizică a universului. Acum pământul nu mai era unic. într-o scrisoare nepublicată. El a pus soarele în centrul universului şi pământul în revoluţie în jurul acestuia. rotaţia pământului cauza mişcarea stelelor. O altă similaritate. pe care l-a petrecut la vila sa din Florenţa. Observaţiile sale asupra suprafeţei lunii au inspirat concluzia revoluţionară cum că luna nu era o sferă perfectă. Tycho era convins de falsitatea sistemului Ptolemeic. a spus că pământul se mişcă în jurul propriei axe. şi să se dezică de erezia copernicană. Kepler l-a vizitat. Cosmologia aristoteliană vorbea despre sfere care purtau planetele de-a lungul unor sfere solide cristaline. Galileo a fost condamnat la închisoare pe viaţă. împreună cu alte regularităţi. să recunoască că a mers prea departe cu argumentele sale.Începutul cosmologiei ştiinţifice În 1543 Nicholas Copernic a propus schimbarea locurilor soarelui şi pământului. el dând numeroase argumente împotriva sistemului Aristotelian. Johannes Kepler (1571-1630) a urmat universitatea din Tübingen în matematică şi astronomie. Pentru a calcula poziţia planetelor. În 1624 Papa Urban VIII. cea dintre Jupiter şi Terra. În 1613. A fost forţat sub ameninţarea torturii. şi apoi a predat matematică la Graz. şi nu mişcarea sferelor. Mai deranjant pentru vechile idei au fost descoperirile lui legate de Lună. Copernic elabora scheme geometrice. S-a renunţa la ea la începutul secolului 17. Galileo Galilei (1564-1642) a construit un telescop şi a fost primul care a utilizat acest instrument pentru a explora sistematic cerurile. Cartea sa a fost inclusă în indexul cărţilor interzise şi a rămas acolo până în 1835. Concluzia logică a inovaţiei lui Copernic nu a fost imediat realizată. făcând descoperiri uimitoare.

Filosoful francez René Descartes pe de altă parte a propus un model ne-matematic. a ajutat la dezvoltarea tehnicilor matematice de care era nevoie pentru calcularea efectelor perturbatoare. Un matematician elveţian. În 1796. El a sugerat că universul e alcătuit din vârtejuri uriaşe de materie cosmică. O nouă explicaţie legată de modul în care planetele continuă să urmeze acelaşi drum în jurul soarelui a rămas o problemă centrală a astronomiei până când Isaac Newton a explicat cum se deplasează obiectele sub influenţa gravitaţiei. în care Dumnezeu plasase stelele la distanţe perfecte. numite perturbaţii. Nerezolvate erau anomaliile mari din mişcările lui Jupiter şi Saturn.Isaac Newton (1642-1727) Realizările remarcabile ale lui Newton includ inventarea telescopului cu reflecţie. guvernată de aceleaşi legi care guvernau mişcările terestre. Laplace a avansat ideea care avea să fie cunoscută drept "ipoteza nebulară. iar calcularea orbitei unei planete sau satelit nu era doar o problemă simplă de atracţie gravitaţională legată de corpul în jurul căruia se realizează mişcarea. Newton trata mişcarea stelelor şi planetelor ca problemă de mecanică. El a realizat acest lucru arătând că mişcările cereşti ascultă de aceleaşi legi care determină mişcarea corpurilor pe pământ. la Jupiter şi Saturn. încât atracţia dintre ele se anula. De exemplu. Cosmologia mecanică a lui Descartes a fost foarte acceptată în cadrul concepţiei generale a secolului 17 care privea lumea ca pe o maşină." El a sugerat că sistemul nostru solar şi toate stelele au fost create din răcirea şi condensarea unei nebuloase masive încinse (un nor gazos de particule). În plus. Fizica lui Aristotel nu mai funcţiona în universul lui Copernic şi Kepler.prima lege a lui Kepler. Explicaţiile sale erau însă redări calitative ale fenomenelor în termeni mecanicişti. Sistemul solar conţinea multe corpuri. În concluzie. De-a lungul secolului 18 teoria vortexului s-a dovedit incapabilă de a calcula mişcările observate ale planetelor. dar deloc neglijabile. 14 . iar elementele ideii au rămas centrale în înţelegerea noastră actuală a modului în care s-a format sistemul solar. alte corpuri au efecte mici. explicate de PierreSimon Laplace în 1785 şi 1787. Leonhard Euler. Teoria gravitaţiei lui Newton cerea practic un miracol pentru ca soarele şi stelele să nu fie atrase într-un punct comun. soarele alterează mişcarea lunii în jurul pământului. când astronomul englez Edmond Halley a raporta o descoperire remarcabilă. Legile fundamentate de Kepler pentru mişcarea planetelor se aplicau şi la orbita pământului. stelele erau libere să se deplaseze ca alte obiecte. Ipoteza nebulară a influenţat puternic oamenii de ştiinţă din secolul 19. teoria rivală a lui Newton avansa de la un succes precis. iar Jupiter şi Saturn îşi modifică una alteia orbita în jurul soarelui. El a abandonat distincţia veche între fizica sferei noastre pământeşti şi corpurile celeste. cantitativ. în 1748. aplicându-le întâi la lună şi apoi. Acest lucru a condus la înţelegerea a ceea ce devenea un univers mecanic. şi a descris forţa gravitaţiei matematic. Newton şi-a imaginat un univers infinit. Între timp. Trei stele nu mai erau în poziţiile determinate de observaţiile antice. dezvoltarea teoriei corpusculare şi dezvoltarea principiilor gravitaţiei şi a mişcărilor terestre şi cereşti. Vechea presupunere conform căreia stelele erau în poziţii fixe nu a fost pusă la îndoială până în 1718. la altul. Universul mecanic . sistemul nostru solar fiind un astfel de vârtej. şi accelerarea vitezei orbitale a lunii în jurul Terrei. publicată în 1609 în Astronomia nova.

Telescoapele lui Herchel. prin intermediul astronomului William Herschel. Shapley a arătat că clusterele globulare erau parte constituentă a galaxiei. Mai mult. observaţiile din această perioadă arătau că sistemul nostru solar e situat aproape de centrul galaxiei. Astfel a încercat să stabilească mai clar aceste distanţă. sistemul nostru solar fiind parte a unui strat mult mai mare de stele. Shapley a observat unele stele albăstrui. el a colectat datele despre Cepheide. Aceste grupări păreau să evite planul ecliptic. cuprinzând milioane de stele. galaxia. În lucrarea sa din 1785. trebuiau să fie la circa 50. prin analogie. un sistem stelar cu formă de disc. Shapley a ajutat la cunoaşterea universului prin măsurarea distanţelor până la stele pe baza proprietăţilor unor stele variabile numite "Cepheide". Galaxia lui Shapley era mult mai mare decât se estimase anterior. Aceeaşi cauză care cauza mişcarea planetelor şi direcţionarea orbitelor acestora într-un plan ar fi putut cauza şi puterea de revoluţie a stelelor şi orbitarea lor într-un plan. Oamenii nu mai erau nici măcar aproape de centrul universului. Shapley a afirmat că poate aceste grupări erau ascunse de nori de materie. În 1908 astronomul american Henrietta Leavitt a demonstrat o regulă remarcabilă pe care o respectă cepheidele – cu cât e mai strălucitoare steaua cu atât mai lungă e perioada. astronomii erau nesiguri de dimensiunea galaxiei noastre. imaginea lumii propusă de Herschel era total diferită de cele ale lui Aristotel sau Copernic. Din observaţii.William Herschel şi “construcţia cerurilor” Sistemul solar Newtonian oferea un model pentru sistemele stelare. acest sistem oferea o explicaţie pentru structura de disc. La începutul secolului 20. bazat în mare pe observaţiile astronomului Harlow Shapley de la Observatorul Mount Wilson. culminând cu cel din 1789. În general. dar i-au permis lui Herschel să facă cercetări mai detaliate decât oricine înaintea lui. Shapley a utilizat relaţia perioadă – luminozitate pentru a estima distanţele. Mai întâi. De asemenea. stele gigant vizibile de la distanţe mari. Shapley a descoperit că grupările globulare erau aranjate simetric în cadrul galaxiei. Herschel scria că galaxia este foarte extinsă. Herschel a raportat în 1784 că nebuloasele şi grupările de stele sunt aranjate în strate. Prima sugestie că avea să urmeze o revizie drastică a cunoaşterii galaxiei noastre a venit în 1916. Calea Lactee era un efect optic. nu numai că au descoperit mai multe luni în jurul planetelor şi unele nebuloase. şi să înceapă să releve structura galaxiei noastre. Modelul său al 15 . Studiind o grupare nebuloasă. Descoperirile au fost posibile datorită telescoapelor mari construite de el.000 ani lumină pentru a se putea explica lumina lor fadă. Viziunea asupra universului a fost în curând înlocuită cu un nou concept revoluţionar. La sfârşitul secolului 18. Ea a observat că magnitudinea aparentă a stelelor (luminozitatea observată) era direct relaţionată cu magnitudinea absolută (luminozitatea intrinsecă). observaţiile la scară mare şi-au făcut apariţia în cosmologie. Astronomul George Ellery Hale fondase acest observator pe un vârf de munte deasupra Los Angeles-ului în 1904. iar 40 de ani mai târziu George Ritchey a finalizat telescopul de 60 inch destinat fotografierii astronomice. Dacă acestea erau similare cu stelele albastre din apropierea soarelui. Aranjamentul stelelor putea fi similar cu cel al planetelor. În apropierea secolului 20. un grup de sute de mii de stele. nu universuri separate. se credea că nu e mai mare de câteva mii de ani lumină în diametru.

de câteva ori mai mult decât estimase Shapley limita galaxiei noastre. Primele astfel de observaţii au apărut în 1915. Pe măsură ce astronomii încercau să aplice aceste noi idei în cosmologie. cel mai puternic din lume. Primul model al lui Einstein deci nu putea conţine materie şi să fie şi stabil. În 1923 i-a scris lui Shapley că vrea să caute mai multe stele variabile şi să le investigheze perioada. Einstein aducea o metodă matematică care putea descrie configuraţia generală a materiei şi spaţiului la nivelul universului. Însă greşise când afirmase că nebuloasele spiralate erau parte a galaxiei noastre. După al doilea mondial Hubble s-a angajat la Mount Wilson Observatory. Einstein a descoperit că putea stabiliza modelul adăugând o simplă constantă. În următorii doi ani. Percival Lowell suspecta că liniile spectrale detectate în lumina unui tip de nebuloasă planetară ar putea fi detectată şi în lumina nebuloaselor spiralate. În 1917. După descoperirile lui Shapley şi Hubble. În 1909 Lowell i-a cerut asistentului Vesto Slipher să obţină spectrele nebuloaselor. şi a descoperit stele variabile în nebuloasa NGC 6822. universul avea să fie înţeles ca fiind compus din nenumărate galaxii răspândite în spaţiu. de 300 km/sec. Edwin Hubble s-a aplecat asupra nebuloaselor distanţate. gravitaţia ar face ca materie să colapseze în ea însăşi. şi a formulat ipoteza că de fapt galaxia noastră se deplasa spre nebuloase spre sud şi se depărta de cele dinspre nord. cu sistemul solar departe de centru. materie. şi a realizat că putea determina distanţa. Einstein împărţea şi el această idee generală. Descoperirea de către Hubble a stelelor cepheide în nebuloasele spiralate şi determinarea distanţei lor au confirmat că acestea sunt galaxii independente. Însă aceasta a urmat după o „bătălie” grea. În 1921 de Sitter a aflat de măsurătorile lui Slipher pentru 25 de nebuloase. La începutul anilor 20 ideea generală era că universul este static. În 1928. Ecuaţiile arătau că dacă universul ar fi static. Universul în expansiune În teoriile relativităţii şi cuantică. fizicienii au dat noi explicaţii pentru energie. În ecuaţiile sale legate de câmpul gravitaţional. Hubble a observat că în cataloage erau deja incluse circa 17000 de nebuloase. Credinţa puternică într-un univers static putea fi răsturnată doar de acumularea de observaţii. însă nu se cunoşteau distanţele până la nebuloase. care nu era cerută de teorie. a urmat în anii 1920 descoperirea că universul este în expansiune. au apărut noi revelaţii. din care doar 3 se apropiau. De acum înainte. care indica că aceasta se apropia ne sistemul solar cu o viteză enormă. Problema era însă găsirea soluţiei matematice pentru acest model al universului. Însă această descoperire contrazicea modelul static al universului lui Einstein. Slipher a măsurat vitezele pentru alte nebuloase spiralate. Aici a făcut fotografii ale nebuloaselor cu noul telescop de 100-inch. era în mare parte corect. încercând să determine dacă frecvenţa luminii lor era diferită de cea venită de la nebuloasele mai apropiate. În 1924 a descoperit o stea variabilă în nebuloasa Andromeda. Cu o cameră nouă. şi în plus nu fuseseră clasificate sau definite. 16 . Se cunoşteau vitezele.unei galaxii drastic mai mari.000 parseci. chiar spaţiu şi timp. ci timpul de expunere de care avea nevoie pentru a fotografia spectrul nebuloaselor. în 1912 Slipher a obţinut spectrograma nebuloasei Andromeda. Universul lui Hubble nu mai era doar galaxia atotcuprinzătoare imaginată de Shapley. mai departe decât poate vedea cel mai puternic telescop. însă puţin se cunoştea despre natura lor. Hubble a calculat că distanţa până la ea era de peste 300. gravitaţie. Slipher şi-a dat seama că problema nu era dimensiunea telescopului.

de Sitter a recunoscut că soluţia sa sau a lui Einstein nu puteau explica universul observat. Big Bang sau Steady State? Crearea elementelor Anii 1930 au fost o decadă de consolidare. Einstein admisese că acest model era într-adevăr o soluţie matematică. Majoritatea astronomilor continuau să creadă că universul este static. în 1922. Lui Gamow i s-a alăturat Ralph Alpher. nu a fost luată în calcul. Înainte de acest moment. a descoperit o relaţie liniară – cu cât era mai mare viteza unei nebuloase. În 1946 fizicianul George Gamow considera că primul stadiu unui univers în expansiune ar fi fost o supă fierbinte de particule. însă nimeni nu se interesase de munca lui Friedmann. În 1931 Lemaître a propus că universul actual este "cenuşă şi fum ale unui foc de artificii luminos. care părea mai mult o curiozitate teoretică. şi a trimis-o lui e Sitter şi Harlow Shapley. Cu cât mai depărtate erau două galaxii. Însă puţini alţi oameni de ştiinţă încercaseră să găsească alte soluţii. Gamow a presupus expansiunea şi răcirea unui univers aflat iniţial într-o stare de infinită densitate şi răcire. Însă teoria exploziei iniţiale avea să fie în curând contrazisă de o nouă ipoteză. cu atât mai separate erau. dar foarte rapid". iar la începutul decadei 40-50. Astrofizicianul belgian Georges Lemaître publicase şi el un model al unui univers în expansiune. avansul în cosmologie a fost blocat de războiul mondial. În 1930 Lemaître a sugerat că universul ar fi putut începe de la un atom primordial. Eddington a recunoscut acum valoarea studiului lui Lemaître. Când Friedmann a publicat lucrarea în 1924 din nou. iar acesta nu a mai putut să-şi apere ideile. Spaţiul în sine se extindea. Einstein a confirmat în curând că lucrarea lui Lemaître se potriveşte cu teoria generală a relativităţii. stare în care toată materia ar fi fost alcătuită din protoni. Acum fizicienii au descoperit numere plauzibile pentru abundenţa cosmică a diferitelor elemente care ar fi fost create într-o explozie cosmică. şi a început să calculeze cantităţile de diferite elemente chimice care ar fi putut fi creată în univers în aceste condiţii. Descoperirile în fizica nucleară au ajutat la transformarea speculaţiilor cosmologice în calcule cantitative. Observaţiile lui Hubble cum că lumina provenită de la nebuloase avea o deplasare spre roşu şi creştea odată cu distanţa a eliminat modelul static al universului elaborat de Einstein. neutroni şi 17 . în 1927. Recunoaşterea că universul era în expansiune a fost revoluţionară — culminarea unei perioade excepţionale în istoria ştiinţei. încât lucrarea sa a trecut neobservată. Un univers în expansiune? În 1930. Însă războiul a absorbit temporar resursele ştiinţifice şi a promovat tehnologii care aveau să conducă la descoperiri ştiinţifice. matematicianul rus Alexander Friedmann publicase un set de posibile soluţii matematice care duceau spre un univers ce nu putea fi static.Obţinând distanţele şi vitezele. Lemaître a văzut un raport a Societăţii Regale de Astronomie din 1930 şi i-a scris lui Eddington ca să-i aducă aminte de lucrarea sa din 1927. cu atât era mai departe. care spunea că universul totuşi este într-o stare stabilă. frază care este văzută ca o primă versiune a teoriei Big Bang. Lemaître era un preot catolic. murind în 1925 la numai 37 de ani. absolvent al său şi Robert Herman. Ce însemna univers în expansiune? Însemna că lumina de la nebuloasele distanţate era depărtată spre roşu deoarece aceste nebuloase se deplasau în raport cu noi. Fiecare galaxie se îndepărta de celelalte.

şi în 1951 el credea că sursele radio erau localizate în galaxia noastră. dată înapoi. Rata expansiunii observată la acel moment. Teoria stării stabile (Steady-State Theory) Triumful lui Hoyle în explicarea modului în care au fost create majoritatea elementelor în interiorul stelelor contrazicea ideea creării lor odată cu universul. ci o întrebare – ce anume determina abundenţa cosmică a elementelor? Putea fi aceasta calculată utilizând legile fizicii aplicabile unui univers dens. mai mică decât vârsta sistemului solar. ar apărea un amestec de galaxii mai tinere şi mai vechi. dădea o vârstă a universului de doar câteva miliarde de ani. în interiorul stelelor. Pentru multe minţi. Scor: 1-0 pentru big bang. Datele păreau să favorizeze big bangul. Walter Baade a arătat că estimările distanţelor până la galaxii utilizaseră două categorii de stele. fierbinte. Argumentul împotriva big bangului fusese anulat. universul arătase cam la fel cum se prezenta azi. În universul big-bang cu densităţi variabile. atunci calculele dădeau o vârstă mult mai mare a universului. cu creare continuă de materie. În big bang. mai mare decât a sistemului solar. peiorativ. El rămânea la fel deoarece materia era continuată încontinuu. Bondi şi Gold avea un avantaj major în faţa celui aflat în expansiune. şi a descoperit că elementele puteau fi formate din neutroni care se captau reciproc. doar incompletă. Observaţiile au confirmat în 1948 că galaxiile mai îndepărtate erau întradevăr mai bătrâne. Hoyle era mai puţin insistent în această privinţă. în expansiune? Gamow nu a reuşit să explice abundenţa hidrogenului şi heliului. diferite legi fizice puteau să nu se aplice la fel tot timpul. Între timp a apărut soluţia la calculele eronate care dăduseră vârsta universului ca fiind mai mică decât a sistemului solar. însă nu erau destul de sigure încât să fie o dovadă crucială. însă au avut o abordare pragmatică. galaxiile ar îmbătrâni în timp. În teoria sa. rata de expansiune ar fi trebuit să fie redusă. Cea mai serioasă înfruntare a teoriei stării stabile avea să vină din noua ştiinţă a radioastronomiei. şi nu existase nici un "big bang". lucru pe care ei îl numeau "principiu cosmologic perfect". Bondi şi Gold insistau că universul nu este doar omogen ca spaţiu ci şi ca timp – mai precis că arată la fel privit din orice punct. nefiind 18 . În universul lor densitatea totală era păstrată neschimbată prin crearea continuă de materie. Fred Hoyle. Contribuţia sa nu a adus o soluţie finală. Astrofizicienii aveau să-şi dea seama în curând că elementele mai grele puteau fi formate mai târziu. universul propus de Hoyle. Teoria era corectă. Rivalitatea trebuia rezolvată prin teste observaţionale. Teoria steady-state mai avea şi un avantaj observaţional asupra teoriei big bang. Într-o stare stabilă. preferând ca teoria sa să urmeze o modificare a universului relativ al lui Einstein. Un astfel de test implica vârsta galaxiilor. Astronomii au găsit teoria stării stabile ca fiind atractivă. dimensiunea universului fusese subestimată de 1-2 ori. Alpher a făcut calcule detaliate ale proceselor nucleare din acest univers iniţial. cu doar un moment iniţial de creaţie. Hermann Bondi şi Tommy Gold se gândeau la un univers care era neschimbat şi totuşi dinamic. frază pe care Hoyle a utilizat-o în 1950. Un alt test posibil privea rata de expansiune a universului. încât a fost interpretat ca o teorie rivală. Ca rezultat. noile stele şi galaxii umplând spaţiul lăsat de cele care se depărtau. iar într-un univers stabil ea trebuia să fie constantă.electroni amestecaţi într-un ocean de radiaţie energetică. Martin Ryle conducea acest program la Cambridge. În teoria big bang. Dacă galaxiile erau de două ori mai departe decât se credea. care avansase în timpul războiului.

apoi una mai înceată. E posibil să fie nevoie de noi particule pentru a explica vechea întrebare a „materiei lipsă”. O lovitură puternică împotriva teoriei stării stabile avea să vină în 1965. a arătat că o inflaţie majoră ar fi putut avea loc în prima fracţiune minusculă a primei secunde a evoluţiei universului. În acest interval infim. iar NASA a construit un satelit să facă treaba. universul s-ar fi putut extinde cu o rată uimitoare. şi-au dat seama că descoperiseră microunde – o radiaţie de fond universală. În 1979 un tânăr fizician american. Gamow argumentase că universul ar fi fost la început dominat de radiaţie. forţa gravitaţională a maselor va încetini extinderea universului. În 1992 au raportat descoperirea a mici diferenţieri a radiaţiei de fond. În teoria inflaţionară totuşi. Studii efectuate prin alte metode au confirmat că ceea ce vedem noi constituie doar circa 5% din masa universului. va continua să se extindă la o rată înceată.deci de interes cosmologic. În timpul ultimelor decenii ale secolului 20. Teoriile cosmologice trăiesc şi mor prin predicţii. deoarece o radiaţie de o temperatură atât de joasă ar fi trebuit să fie la nivel de microunde. Ford au măsurat rotaţiile galaxiilor individuale şi au descoperit aceeaşi problemă. El a argumentat că analiza a circa 2000 de surse radio. Atracţia gravitaţională a materiei vizibile nu era de ajuns pentru a ţine aceste galaxii cu deplasare rapidă împreună. Dacă densitatea depăşeşte o anumită valoarea critică. La momentul în care au publicat lucrarea. fizica particulelor a adus contribuţii importante în cosmologie. Astrofizicienii George Smoot şi John Mather şi-au propus să caute micile diferenţe ale uniformităţii radiaţiei cosmice de fond prezise de teoria inflaţionară. Stelele din exteriorul galaxiilor orbitau atât de rapid încât ar fi trebuit să se desprindă de galaxie dacă nu le-ar fi ţinut ceva în loc. În anii 30. studiind zgomotul de fond pentru laboratoarele Bell. nimeni nu o putea testa. Alan Guth.” Dacă densitatea critică e mai mică. a interpretat corect măsurătorile şi le-a interpretat ca o radiaţie de circa 3 grade Kelvin. Ei au prezis temperatura universului la 5 grade Kelvin.” Când universul are densitatea critică. În anii 70. şi care pe măsură ce universul s-a extins s-a răcit. universul se va extinde încontinuu. Însă în următorii câţiva ani a ajuns să fie convins că sursele radio pe care le detecta erau extra-galactice. Problema este că densitatea de masă a universului în momentul creării lui a fost uimitor de apropiată de masa critică. astronomul Fritz Zwicky a măsurat viteze ale galaxiilor grupate şi a anunţat că aceste grupări ar trebui să se depărteze. ducând la un “big chill. rămasă în urma big bangului. Modelul big bang a triumfat. Vera Rubin şi W. reunind totul într-o mare implozie . Alpher şi Herman au prezis că trebuia să fi rămas o rămăşiţă a acestei radiaţii – o radiaţie cosmică de fundal care ocupa tot spaţiul. o scurtă accelerare a expansiunii duce densitatea la aproape exact densitatea critică. deoarece sursele mai îndepărtate păreau să fie distribuite diferit faţă de cele mai apropiate. care pe măsură ce se extindea se transforma în materie. contrazicea teoria stării stabile. Altfel noi nu am exista. Robert Dicke.K. O parte a universului invizibil ar putea fi alcătuit din stele care emit foarte puţină lumină. finalizată în 1955. fizician la Princeton University. şi eventual o va inversa. 19 . De ce densitatea universului după big bang a ajuns foarte aproape de densitatea critică? Modelul standard big bang nu oferă o explicaţie.“big crunch. Trăsătura pe cate teoria lui Guth încerca să o explice era densitatea de masă a universului. În 1963 Arno Penzias şi Robert Wilson. Tehnicile s-au îmbunătăţit rapid pe măsură ce microundele s-au dovedit a fi folositoare în radar şi comunicaţii. iar modelul standard urma să primească şi o adăugire – modelul universului inflaţionar. cunoscute ca pitice maro sau găuri negre primordiale.

folosind o definiţie alternativă. geocentrice. mai mult de 100 de miliarde de galaxii în universul observabil. materia observabilă este repartizată pe un spaţiu de cel puţin 93 miliarde ani lumină. Universul Universul cuprinde tot ce există din punct de vedere fizic.La începutul secolului 21. iar distanţa dintre două galaxii vecine este de numai 3 milioane de ani lumină. denotând cosmosul.corespunzătoare stelelor fixe. şi relativitatea generală este în prezent cea mai exactă teorie a gravitaţiei. Mai multe măsurători experimentale independente sprijină această expansiune teoretică. Singurul aspect care este sigur este că sunt încă multe lucruri de învăţat – în mod sigur la fel de uimitoare – pe măsură ce cosmologii îşi continuă călătoria cosmică. structură şi legi Universul este foarte mare şi posibil infinit în volum. au fost propuse mai multe cosmologii şi cosmogonii. Ca un exemplu. 20 . totalitatea spaţiului şi timpului. în care toată materia şi energia universului observabil era concentrată. dimensiune. densă. dar static. În afară de materie neagră. De la perioada Planck. prin urmare. se pare că există şi energie neagră. iar diametrul universului observabil este de cel puţin 93 miliarde ani lumină. Totuşi. unii au speculat că acest Univers este doar unul din multele universuri. lumea sau natura. Aceste universuri sunt de obicei gândite ca fiind complet separate de al nostru şi. Aceasta ar putea cauza accelerarea expansiunii universului. se află la aproximativ 2. Universul s-a extins la forma sa actuală. Interpretările actuale ale observaţilor astronomice indică o vârstă de 13. De-a lungul istoriei. precum şi legile şi constantele fizice care le guvernează.000 ani lumină în diametru. Mărime. posibil într-o perioadă scurtă (10−32 secunde) de inflaţie cosmică. imposibil de detectat experimental. Modelele cantitative mai vechi. Pentru comparaţie. Cuvântul Univers este de obicei definit ca incluzând totul. toate formele de materie şi energie. Big Bang.5 milioane ani lumină distanţă. Experimente şi observaţii sugerează faptul că Universul a fost guvernat de aceleaşi legi fizice şi constante. au fost elaborate de vechii greci. observaţiile asupra supernovelor îndepărtate precum şi alte dovezi au complicat imaginea. Universul s-a extins dintr-o fază extrem de incandescentă. pentru a explica observaţiile din Univers. şi că majoritatea energiei şi materiei din Univers este fundamental diferită faţă de cea observată pe Terra. diametrul unei galaxii tipice este de numai 30000 de ani lumină. şi galaxia cea mai apropiată. şi deci teoria Big Bang. Andromeda. Funcţie de modelul ştiinţific acceptat. care sunt denumite colectiv multivers. probabil. conţinut. care au propus că Universul are spaţiu infinit şi a existat veşnic. Cu toate acestea. Este nesigur dacă dimensiunea Universului este finită sau infinită. numită epoca Planck. Forţa dominantă la distanţe cosmologice este gravitaţia. Observaţiile recente indică faptul că această expansiune se accelerează datorită energiei negre. Dea lungul secolelor. Galaxia Calea Lactee este de aproximativ 100.78 miliarde de ani. Există. termenul poate fi utilizat diferit. observaţiile mai precise şi teoriile îmbunătăţite ale gravitaţiei au condus la modelul heliocentric al lui Copernic şi la modelul newtonian al sistemului solar. Soarelui şi diverselor planete – sfere care se roteau în jurul unui Pământ sferic. dar conţine un singur set de sfere concentrice de dimensiuni finite .

Cu toate acestea. mai multe galaxii în clustere. în final. la o scară mai mică. astfel. fiecare regiune a cerului are aproximativ acelaşi conţinut. altfel ar trebui aplicată teoria mai generală a relativităţii generale. cu teoria relativităţii generale a lui Albert Einstein. de aproximativ 9.în special. de genul grupurilor de galaxii. pe Big Bang. Proprietăţile energiei întunecate şi ale materiei negre sunt în mare parte necunoscute. care este cel mai bine descrisă în prezent de către teoria relativităţii generale. Aceste particule elementare interacţionează prin intermediul celor mai importante trei interacţiuni fundamentale: interacţiunea electro-slabă care include electromagnetismul şi forţa nucleară slabă. filozofii greci au dezvoltat modelele filosofice ale Universului cunoscute în lumea occidentală. mai multe stele în galaxii. energia neagră accelerează expansiunea sa. Materia observabilă a Universului este de asemenea răspândită izotropic. lucrează pentru a încetini expansiunea Universului. ambele fiind puţin înţelese în prezent.78 ± 0. super-roiuri şi. Numai ≈ 5% din Univers este materia obişnuită. Modele filosofice Din secolul al 6-lea î. Universul pare să fie guvernat în întregime de aceleaşi legi şi constante fizice. mai exact. Rata acestei extinderi spaţiale se accelerează. toate materia este compusă din trei generaţii de cuarci şi leptoni. gravitaţia pare să fie interacţiunea dominantă la scări de lungime cosmologică. 25% materie întunecată rece şi 5% materia obişnuită. Teoria relativităţii restrânse se crede că se aplică întregului univers. De-a lungul secolelor. Primii filozofi greci au remarcat capacitatea 21 .. Această extindere este în concordanţă cu observaţia că lumina de la galaxiile îndepărtate este deplasată spre roşu. în structuri de nivel înalt. Estimarea cea mai precisă a vârstei Universului este de 13. mai mulţi atomi se organizează în stele. Materia întunecată gravitează ca şi materia obişnuită. forţa nucleară tare. pe baza observaţiilor radiaţiei cosmice de fond.9 × 1030 grame pe centimetru cub. deuteriu si heliu . cum ar fi atomii de hidrogen. Densitatea generală actuală a Universului este foarte scăzută. îmbunătăţirile în observaţiile astronomice şi teoriile mişcării şi gravitaţiei a dus la tot mai multe descrieri precise ale Universului. care a făcut posibil să se prevadă cantitativ originea. Cele mai moderne şi acceptate teorii ale cosmologiei sunt bazate pe teoria relativităţii generale şi. populaţiile relative de quasari şi galaxii s-au schimbat şi spaţiul în sine pare să fi extins. variind de 11 la 15 miliarde de ani. evoluţia şi finalul Universului. prin urmare. Universul nu a fost acelaşi în orice moment din istoria sa. Fracţiunile relative ale diferitelor elemente chimice . şi gravitaţia. în sensul că nici o direcţie de observaţie nu pare diferită de oricare alta.12 miliarde de ani. Modele istorice Multe modele ale cosmosului (cosmologii) şi originii sale (cosmogonii) au fost propuse pe baza datelor disponibile şi concepţiilor asupra Universului. cosmologiile şi cosmogoniile s-au bazat pe poveşti cu zei. Universul este vechi şi în evoluţie. cu condiţia ca scările spaţiale şi temporale să fie suficient de mici. Potrivit Modelului Standard al fizicii. şi. Materia observabilă se întinde uniform pe întreg universul. cu toate că acestea sunt mai puţin precise. Istoric. Estimările independente sunt de acord. Universul pare să nu aibă nici o încărcătură electrică. Teorii ale unui Univers impersonal guvernat de legi fizice au fost mai întâi propuse de către greci şi de indieni. Epoca modernă a cosmologiei a început cu 1915. Spre deosebire.par să fie identice în întreg universul şi de-a lungul istoriei sale observabile.Hr.Universul este considerat a fi în cea mai mare parte format din energie întunecată şi materie neagră. şi. de exemplu. se observă că materia se organizează ierarhic. Această masă-energie pare să fie alcătuită din 70% energie întunecată.

În al doilea rând. Pământul este sferic şi staţionar. Newton a arătat că un spaţiu infinit uniform umplut cu materie ar cauza forţe infinite şi instabilităţi care ar face ca materia să fie zdrobită spre interior sub greutatea proprie. Primul a fost că aceasta presupune că spaţiul şi timpul sunt infinite. şi toate celelalte materiale se limitează la o rotaţie în sfere concentrice. Edmund Halley (1720) a remarcat că ipoteza unui spaţiu infinit. el a fost ars pe rug în 1600. Un progres semnificativ din secolul al 18-lea a fost realizarea de Thomas Wright. Întrucât toată materia şi energia gravitează. metal. Această cosmologie a fost acceptată de Isaac Newton. gheaţa în apă şi abur). Modelul aristotelian a fost acceptat în lumea occidentală pentru aproximativ două mii de ani. Mai târziu. făcând electromagnetismul relativ nesemnificativ la scări 22 .materiei de a-şi schimba forma (de exemplu. în care materia este aranjată ierarhic (sisteme de corpuri care orbitează într-un sistem mai mare. cu astronomii babilonieni care au vizualizat Universul ca un disc plat plutind în ocean. deşi erau mai multe paradoxuri care au fost rezolvate numai după dezvoltarea relativităţii generale. Modele teoretice Dintre cele patru interacţiuni fundamentale. Modelul heliocentric a permis ca stelele să fie plasate în mod uniform în spaţiul din jurul planetelor. Epoca modernă a cosmologiei a început în 1917. conform căreia datele astronomice ar putea fi explicate mai plauzibil în cazul în care pământul se rotea în jurul axei sale şi în cazul în care Soarele a fost plasat în centrul Universului. gravitaţia este dominantă la scări cosmologice. observând mişcările organismelor cereşti. şi că stelele din univers au ars dintotdeauna. cei medievali şi teologii au dezvoltat conceptul unui Univers care avea un început. fiind finit. ci mai degrabă. fără început. spaţiul şi timpul sunt infinite şi eterne. Astronomul grec Aristarh din Samos a fost primul care a propus o teorie heliocentrică. Modele astronomice Modele astronomice ale Universului au fost propuse la scurt timp după ce a început astronomia. Immanuel Kant şi alţii că stelele nu sunt distribuite uniform în spaţiu. În al treilea rând. Se crede că celelalte trei forţe joacă un rol neglijabil în determinarea structurilor de la nivelul planetelor. Acest model a fost rafinat de Aristotel. Spre deosebire de filosofii greci care credeau că Universul avea un trecut infinit. ele sunt grupate în galaxii. efectele gravitaţiei sunt cumulative. când Einstein a aplicat pentru prima dată teoria generală a relativităţii la modelul structurii şi dinamicii universului. au fost preocupaţi de dezvoltarea de modele ale Universului pe baza unor dovezi empirice. şi adus în acord cu observaţiile astronomice de către Ptolemeu. Conform acestui model. prin contrast. până când Copernic a reînviat teoria lui Aristarh. Giordano Bruno a acceptat ideea că spaţiul este infinit şi conţine sisteme solare similare cu ale noastre. Pentru publicarea acestui punct de vedere. Alţi filosofi spuneau că Universul este compus din atomi indivizibili care se deplasează printr-un spaţiu gol. la infinit). galaxiilor etc. O soluţie la aceste ultime două paradoxuri este universul Charlier. şi au propus că toate materialele aparent diferite ale lumii (lemn. Christiaan Huygens şi alţi oameni de ştiinţă. stelelor. umplut uniform cu stele. filosofii greci. Primul model coerent a fost propus de Eudoxus din Cnidos. ar duce la predicţia că cerul pe timp de noapte ar fi la fel de strălucitor ca soarele în sine. etc) sunt forme diferite ale unui singur material. efectele sarcinilor pozitive şi negative au tendinţa de a se anula reciproc.

cosmologice. scad foarte rapid odată cu distanţa. raportul universal al atomilor de hidrogen şi heliu. Astfel. densitatea de 23 . efectele lor sunt limitate în principal la scara sub-atomică. cum ar fi de exemplu corelaţia dintre distanţa şi deplasarea spre roşu a galaxiilor. Pe măsură ce universul s-a extins. previziunile exacte ale universului trecut şi viitor au nevoie de o teorie exactă a gravitaţiei. Restul de două forţe. Cu cât un foton a călătorit mai mult. Modelul Big Bang Modelul Big Bang explică multe dintre observaţiile experimentale. Având în vedere dominanţa gravitaţiei în modelarea structurilor cosmologice. pe măsură ce spaţiul în sine se extinde. cu atât a suferit o expansiune mai mare. şi radiaţia de fond. deşi densitatea de energie a universului este acum dominată de materie. Cea mai bună teorie disponibilă este a relativităţii generale. deoarece energia unui foton scade odată cu lungimea sa de undă. lungimea de undă a unui foton care călătoreşte prin spaţiu creşte. Model al originii şi expansiunii timp-spaţiului Pe măsură ce universul se extinde. care a trecut toate testele experimentale până în prezent. scăzându-i energia. Deplasarea spre roşu rezultă din expansiunea spaţiului. densitatea energiei radiaţiilor electromagnetice scade mult mai rapid decât o face cea a materiei. a fost o dată dominată de radiaţie. prin urmare fotonii mai vechi de la galaxiile îndepărtate sunt mai puternic deplasaţi spre roşu. astfel încât nu există nici un motiv convingător pentru a adopta o altă teorie. forţele nucleare slabe şi puternice. Previziunile sale cosmologice par să fie în concordanţă cu observaţiile.

Pe lângă miile de corpuri mici din aceste două regiuni. în prima parte a epocii dominate de materie. centauri şi praf interplanetar. 24 . Venus. cinci obiecte individuale. cum ar fi comete. de obicei denumiţi luni. sunt recunoscute a fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de gravitaţia lor. ar putea de asemenea exista la o distanţă de aproximativ o mie de ori mai mult decât heliosfera. aproximativ 4. toate fiind formate din colapsul unui nor molecular uriaş. compuse în principal din gheţuri de apă. Cele patru planete mai mici. călătoresc liber în spaţiu diverse alte corpuri. numite planete terestre. şi sunt astfel numite planete pitice. materia din univers a fost în principal plasmă densă de electroni negativi. s-au format protoni şi neutroni stabili. Din suita de obiecte care orbitează Soarele. formând radiaţia de fond. În cadrul acestor regiuni. Sistemul solar Sistemul Solar este format din Soare. amoniac şi metan. Haumea. cea mai mare parte din masă este conţinută în opt planete ale căror orbite sunt aproape circulare şi conţinute într-un disc plat numit planul ecliptic. Pluto. neutrini neutri şi nuclee pozitive. Uranus şi Neptun. sunt compuse din roci şi metal. în special hidrogen. Pământ şi Marte. Sistemul Solar este de asemenea casa a două regiuni populate de obiecte mai mici. în acest moment radiaţia s-a desprins de materie. care acţionează ca sursă pentru cometele de perioadă lungă. Norul ipotetic Oort. Saturn.energie a scăzut şi acesta a devenit mai rece. În acest stadiu. este similară cu planetele terestre. Şase dintre planete şi trei dintre planete pitice sunt orbitate de către sateliţi naturali. Ceres.6 miliarde ani în urmă. Dincolo de orbita lui Neptun sunt obiectele trans-Neptuniene. interioare: Mercur. aşa că particulele elementare ale materiei s-au putut asocia stabil în combinaţii mai mari. sunt compuse în mare parte din hidrogen şi heliu şi sunt mult mai masive decât cele terestre. deoarece este compusă în principal din roci şi metal. deuteriu şi heliu. Centura de asteroizi. Astfel. precum şi din acele obiecte cereşti legate de el prin gravitaţie. Cele patru planete exterioare: Jupiter. care apoi s-au asociat în nuclee atomice. care se află între Marte şi Jupiter. Reacţiile nucleare dintre nuclee a dus la abundenţa actuală a nucleelor mai uşoare. Makemake şi Eris. numite gigante gazoase. În cele din urmă. electronii şi nucleele s-au combinat pentru a forma atomi stabili. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare de praf şi alte particule.

benzi subţiri de particule minuscule. Substanţele pietroase includ în general silicaţi şi metale. Pluto. Toate planetele şi majoritatea celorlalte obiecte orbitează conform rotirii Soarelui (contra sensului acelor de ceasornic). cu Jupiter şi Saturn împreună având mai mult de 90% la sută. în timp ce punctul cel mai îndepărtat de Soare este numit afeliu. asteroizii şi obiectele de centură Kuiper au orbite foarte eliptice. dintre care unii sunt mai mari decât planeta Mercur. Pământ. Haumea. Prin această definiţie. care are îndeajuns masă pentru a lua el însuşi o formă sferică. Saturn. Cele mai multe dintre planetele din Sistemul Solar posedă sisteme secundare ale lor. sistemul solar are opt planete cunoscute: Mercur. Ele sunt predominante în sistemul solar intern. părţile cele mai îndepărtate ale Sistemului Solar sunt considerate o regiune distinctă. Cele mai mari patru corpuri orbitând Soarele. cum ar fi fier şi nichel. Obiectele ce orbitează Soarele sunt oficial clasificate în trei categorii: planete. O planetă este orice corp cu orbită în jurul Soarelui. şi nu este un satelit. în timp ce cometele şi obiectele din centura Kuiper au frecvent unghiuri semnificativ mai mari faţă de aceasta. Pluto nu se potriveşte acestei definiţii. Terminologie Sistemul solar este împărţit în regiuni. Majoritatea obiectelor mari aflate pe orbită în jurul Soarelui se află în apropiere de planul orbitei Pământului. Punctul cel mai apropiat faţă de Soare se numeşte periheliu. De la descoperirea centurii Kuiper. Orcus şi Quaoar. gigantele gazoase. Fiecare corp se deplasează mai rapid la periheliu şi mai încet la afeliu. Multe sunt la rândul lor orbitate de obiecte planetare numite sateliţi naturali. Sistemul Solar Exterior este dincolo de asteroizi. planete pitice şi corpuri mici. Cei mai mulţi dintre cei mai mari sateliţi naturali sunt în rotaţie sincronă. 25 . cunoscut sub numele de ecliptică. Jupiter. Pe o orbită eliptică. Cele mai mari patru planete.Structura Principalul component al sistemului solar este Soarele. O planetă pitică este un corp ceresc ce orbitează Soarele. gheaţă şi rocă pentru a descrie diferitele clase de substanţe găsite în Sistemul Solar. şi îl domină gravitaţional. dar care nu a curăţat regiunea sa de micile corpuri. distanţa unui corp faţă de Soare variază în cursul anului.Sedna. Orbitele planetelor sunt aproape circulare.86% din masa sistemului. incluzând cele patru planete gigant de gaz. o stea G2 care conţine 99. Oamenii de ştiinţă folosesc termeni de gaze. Marte. Alte obiecte ar putea fi clasificate în viitor ca planete pitice . dar de multe ori comete. Venus. Sistemul solar are cinci planete pitice cunoscute: Ceres. formând cele mai multe dintre planetele terestre şi asteroizi. şi şi-a curăţat imediata sa vecinătate de toate obiectele mai mici. şi Neptun. Sistemul Solar Interior include cele patru planete terestre şi centura de asteroizi. Obiectele mai apropiate de Soare (cu axe semi-majore mai mici) au ani mai scurţi. gigantele gazoase. care este destul de masivă pentru a se rotunji prin gravitaţia proprie. Planetele sunt foarte aproape de ecliptică. cu o faţă îndreptată în permanenţă spre planeta mamă. Roca este utilizată pentru a descrie compuşi cu temperaturi de condensare sau puncte de topire ridicate. deoarece nu şi-a curăţat orbita de obiectele din centura Kuiper. posedă şi inele planetare. fiecare obiect călătoreşte de-a lungul unei elipse. Conform acestora. Makemake şi Eris. Uranus. constând din obiecte de dincolo de Neptun. Legile lui Kepler ale mişcării planetare descriu orbitele obiectelor de lângă Soare. care au rămas solizi în aproape toate condiţiile din nebuloasa protoplanetară. reprezintă 99% din masa rămasă.

Se crede că poziţia Soarelui pe secvenţa principală îl pune în prima etapă a vieţii unei stele. norul de praf zodiacal se află în interiorul Sistemului Solar şi cauzează lumina zodiacală. Ejecţiile coronale de masă şi alte evenimente similare lovesc câmpul magnetic. Elemente mai grele decât hidrogenul şi heliul s-au format în centrele unor stele vechi. cunoscut sub numele de vânt solar. s-a fost născut în etapele ulterioare ale evoluţiei Universului. Soarele este destul de mare şi luminos. heliul şi neonul.900 mase ale Pământului) produce temperaturi şi densităţi în centrul său suficient de mari pentru a susţine fuziuni nucleare. dar acest nume este înşelător. cum ar fi erupţiile solare şi ejecţiile coronale. astfel încât prima generaţie de stele a trebuit să moară înainte ca universul să fie îmbogăţit cu aceşti atomi. pitică galbenă. vântul solar le distruge treptat atmosfera. Acesta a fost probabil format prin ciocniri în centura de asteroizi. Ele domină regiunea de mijloc a sistemului solar . cum ar fi apa. Câmpul magnetic al Pământului opreşte atmosfera din a fi „ruptă” de către vântul solar. Gheţurile. metanul. Substanţele de acest gen alcătuiesc majoritatea sateliţilor planetelor gigant. Soarele creşte în luminozitate. deoarece în comparaţie cu majoritatea stelelor din galaxia noastră. Interacţiunea dintre acest câmp magnetic cu câmpul magnetic al Terrei canalizează particule încărcate în atmosfera superioară a Pământului. amoniacul. În primul rând. şi conţine astfel mai multe elemente mai grele decât hidrogenul şi heliul decât stelele de populaţie secundă. Cea de a doua se 26 . cea mai mare parte radiate în spaţiu ca radiaţii electromagnetice. şi. o formă de spirală. lichide sau gaze în diferite locuri din Sistemul Solar. Soarele e o stea de a doua generaţie. care au fost întotdeauna în faza gazoasă. au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin. caz în care apar aurore în apropiere de polii magnetici. Cele mai vechi stele conţine metale puţine. Masa mare (332. prin faptul că nu şi-a epuizat încă rezerva de hidrogen pentru fuziunea nucleară. creată de acţiunile de rotaţie ale câmpului magnetic solar. şi de departe componenta sa cea mai importantă. precum şi cea mai mare parte a planetelor Uranus şi Neptun (giganţii de gheaţă). Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă). ca rezultat. creând o atmosferă (heliosfera) care trece de Sistemul Solar.Jupiter si Saturn. în timp ce în nebuloasă au fost fie în fază solidă sau gazoasă. Furtunile geomagnetice de pe suprafaţa Soarelui. creând vremea din spaţiu. dar şi numeroase obiecte mici. Soarele Soarele este steaua Sistemului Solar. în timp ce stelele născute mai târziu au mai mult. Soarele este clasificat ca un tip de stea G2. care eliberează cantităţi enorme de energie. care se află dincolo de orbita lui Neptun.Gazele sunt materiale cu puncte de topire extrem de scăzute şi înaltă presiune a vaporilor. Ele pot fi găsite ca gheaţă.5 milioane de kilometri pe oră. Această zonă este cunoscut sub numele de mediu interplanetar. perturbă heliosfera. Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este curentul heliosferic. Mediul interplanetar Împreună cu lumina. în timp ce faza lor depinde de presiunea şi temperatura mediului ambiant. Mediul interplanetar este casa a cel puţin două regiuni discoidale de praf cosmic. cum ar fi hidrogenul. care au explodat. la începutul istoriei sale având o strălucire de 70% din cea de astăzi. Venus şi Marte nu au câmpuri magnetice. cu aproximativ 1. hidrogenul sulfurat şi dioxidul de carbon. Acest flux de particule se extinde spre exterior.

Pământ şi Marte) au atmosfere substanţiale. Multe comete de scurtă perioadă. dense. în afară de cel mai mare. Datorită distanţei mai mari faţă de Soare. Centura principală este foarte slab populată. Unii astronomi sugerează că acestea intră în categoria lor proprie. şi o masă destul de mare pentru ca gravitaţia sa să-i ofere o formă sferică. a fost creat de ciocniri similare în Centura Kuiper. Jupiter şi Saturn conţin preponderent hidrogen şi heliu. Are un diametru de puţin sub 1000 km. giganţi de gheaţă. şi probabil. alcătuiesc 99% din masa cunoscută ca orbitând în jurul Soarelui.întinde de la aproximativ 10 la 40 UA. între 2. inclusiv centauri. dacă se demonstrează că au obţinut echilibru hidrostatic. care nu au reuşit să se coaguleze din cauza interferenţelor gravitaţionale ale lui Jupiter. Ceres. toate au cratere de impact şi caracteristici de suprafaţă. orbitează de asemenea în această regiune. şi nici sisteme de inele. Ceres este cel mai mare corp în centura de asteroizi şi este clasificat ca fiind o planetă pitică. obiectele solide de la exteriorul Sistemului Solar sunt compuse dintr-o proporţie mai mare din gheaţă decât locuitorii stâncoşi ai Sistemului Solar interior. Trei din cele patru planete interioare (Venus. eventual milioane de obiecte de peste un kilometru în diametru. din cauza temperaturilor mai reci care permit acestor compuşi să rămână în stare solidă. cum ar fi Vesta şi Hygieia. Planetele interiore Cele patru planete interioare sau terestre au compoziţii de rocă. puţini sau deloc sateliţi.3 UA de la Soare. Sistemul Solar Extern Regiunea exterioară a sistemului solar este casa gigantelor gazoase şi sateliţilor lor. Centura de asteroizi conţine zeci de mii. Uranus şi Neptun posedă o proporţie mai mare de gheaţă. Sunt consideraţi a fi resturile de la formarea sistemului solar. dar a fost reclasificat ca un asteroid în anii 1850. Planetele exteriore Cele patru planete exterioare. Toate cele patru gigante gazoase au inele.3 şi 3. obiectele de aici sunt relativ aproape de Soare. Centura de asteroizi ocupă orbita dintre Marte şi Jupiter. masa totală a centurii principale este puţin probabil să fie mai mult decât o miime din cea a Pământului. cum ar fi rifturi şi vulcani. dar unii. care formează cruste şi mantale. Centura de asteroizi Asteroizii sunt în general mici corpuri compuse în principal din minerale refractare stâncoase şi metalice. Termenul planetă interioară nu trebuie confundat cu planeta inferioară. Asteroizii variază în mărime de la sute de kilometri la dimensiuni microscopice. Ceres a fost considerat o planetă atunci când a fost descoperit în secolul al 19-lea. Asteroizii cu diametre între 10 şi 10-4 m se numesc meteoriţi. Ele sunt compuse în mare măsură din minerale refractare. În ciuda acestui fapt. Acesta a fost din nou reclasificat în 2006 ca o planetă pitică. sau gigante gazoase. raza acestei regiuni fiind mai scurtă decât distanţa dintre Jupiter şi Saturn. cum ar fi silicaţii. Sistemul Solar Interior Sistemul Solar Interior este numele tradiţional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre şi asteroizii. pot fi reclasificaţi ca planete pitice. sunt clasificaţi ca fiind mici corpuri ale Sistemului Solar. Toţi. deşi doar 27 . Compuse în principal din silicaţi şi metale. şi metale care formează nucleele. care desemnează planetele care sunt mai aproape de Soare decât este Pământul (Mercur şi Venus). navele spaţiale trec fără incidente.

compuse în principal din roci şi gheaţă. Atunci când o cometă intră în interiorul Sistemului Solar. Cele de perioadă lungă au orbite cu durată de mii de ani.5 UA la afeliu. este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper.7 UA de la Soare la periheliu (în orbita lui Neptun) la 49. şi variind de la 29. Sunt estimate la peste 100. mai mici decât Pluto.5 UA) şi mai mică decât Neptun (30 UA). are un diametru de aproximativ 250 km. Haumea şi Makemake. Discul împrăştiat Discul împrăştiat. care au avut cea mai mare parte a compoziţiei volatilizată de încălzirea solară. şi un afeliu mult dincolo de Pluto. înclinată la 17 grade faţă de planul eclipticii. sunt deseori catalogate ca asteroizi. cum ar fi Hale-Bopp. dar compuse în principal din gheaţă. Multe obiecte de centură Kuiper au mai mulţi sateliţi. Au orbite foarte excentrice. Cometele de perioadă scurtă au orbite cu durată mai mare de două sute de ani.sistemul lui Saturn este uşor de observat de pe Pământ.000 de obiecte în centura Kuiper cu un diametru mai mare de 50 km. Cometele vechi. Termenul planetă exterioară nu ar trebui confundat cu planetă superioară. şi de cele mai multe au orbite care le duc în afara planul eclipticii. Aceasta este compusă în principal din mici corpuri. Se extinde între 30 şi 50 UA de la Soare. Centaurii sunt corpuri îngheţate de tip cometă. cum ar fi Quaoar. Aceasta pare a conţine preponderent lumi mici (cea mai mare având un diametru de numai o cincime din cea a Pământului şi o masă mult mai mică decât cea al Lunii). pot fi reclasificate ca planete pitice. Pluto are o orbită relativ excentrică. sunt cele mai mari obiecte cunoscute în centura Kuiper clasică. prima formaţiune a regiunii. astfel. Au fost desemnate planete pitice în 2008. este încă în mare măsură neexplorată. care se suprapune Centurii Kuiper dar se extinde mult mai mult spre exterior. 10199 Chariklo. dar multe dintre cele mai mari obiecte de centura Kuiper. sau regiunea trans-Neptuniană. include atât planetele exterioare cât şi pe Marte. Multe grupuri de comete s-au format din dezmembrarea unui singur corp. Makemake este cel mai strălucitor obiect din centura Kuiper după Pluto. cu două luni. de obicei doar la câţiva kilometri diametru. dar masa totală a centurii este considerată a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului. acest lucru s-a schimbat în 2006. compuse în mare parte din gheţuri volatile. cu o axă semi-majoră mai mare decât Jupiter (5. un periheliu în orbitele planetelor interioare. creând o coadă lungă de gaz şi praf. o planetă pitică. Cometele Cometele sunt mici corpuri. este considerat a fi sursa cometelor de perioadă scurtă. în general. Pluto. de multe ori vizibilă cu ochiul liber. în timp ce cele de lungă perioadă. Atunci când a fost descoperit în 1930. Cel mai mare centaur cunoscut. odată cu adoptarea unei definiţii oficiale a planetei. care desemnează planete în afara orbitei Pământului şi. Regiunea trans-Neptuniană Zona de dincolo de Neptun. Varuna şi Orcus. Cometele de scurtă perioadă se crede că provin din centura Kuiper. s-a considerat a fi planetă nouă. Haumea este un obiect în formă de ou. este un inel mare de resturi similare cu centura de asteroizi. Obiectele din disc se crede că au fost expulzat în orbite greşite de către influenţa gravitaţională timpurie a lui Neptun. apropierea sa de Soare face ca suprafaţa sa de gheaţă să sublimeze şi ionizeze. Centura Kuiper. se crede că provin din Norul lui Oort. Cele 28 .

Unii astronomi consideră discul împrăştiat ca fiind pur şi simplu o altă regiune a centurii Kuiper. şi sunt adesea aproape perpendiculare pe el. Aici vântul încetineşte dramatic. din moment ce este cu cel puţin 5% mai mare decât Pluto. la 100000 UA. Soarele se află între 25. care înconjoară Sistemul Solar la aproximativ 50000 UA. şi aproximativ 200 de UA în direcţia vântului. este punctul în care vântul solar se termină şi începe spaţiului interstelar. heliopauza.000 şi 28. şi a provocat o dezbatere despre ce constituie o planetă. care conţine aproximativ 200 de miliarde de stele. Contextul galactic Sistemul Solar este situat în galaxia Calea Lactee. care arată şi se comportă foarte mult ca o coadă de cometă. cu un diametru de aproximativ 100. dar afeliul până la 150 UA de la Soare. o urmă de plasmă lăsată de Soare pe măsură ce acesta călătoreşte prin Calea Lactee. Obiectele din Norul lui Oort se deplasează foarte încet. efectele gravitaţională a unei stele.000 de ani lumină de Centrul Galactic. Are o luna.000 de ani lumină. Dysnomia. şi abrupt înclinată faţă de planul ecliptic. precum şi de câmpurile magnetice solare existente la sud. şi viteza sa în cadrul galaxiei este de aproximativ 220 de kilometri pe secundă. Este cea mai mare planetă pitică cunoscută. Regiunile îndepărtate Punctul de la care se încheie Sistemul Solar şi începe spaţiul interstelar nu este precis definit. la aproximativ 230 UA. Acesta este considerat a fi compus din cometelor care au fost expulzate din interior Sistemului Solar de interacţiuni gravitaţionale cu planetele exterioare. Dincolo de heliopauză. Orbitele lor sunt de asemenea foarte înclinate la planul ecliptic. astfel încât completează o revoluţie la fiecare 225-250 milioane de ani. Eris este cel mai cunoscut obiect din discul împrăştiat. extinzându-se spre exterior pentru încă 40 UA pe partea din direcţia opusă vântului. orbita sa este extrem de excentrică. sau forţa mareică exercitată de Calea Lactee. Această revoluţie este cunoscută sub numele 29 . Forma marginii exterioare a heliosferei este probabil afectată de dinamica fluidelor. Ca şi Pluto. Norul Oort Nor ipotetic Oort este un nor sferic de până la un trilion de obiecte de gheaţă. formând o structură de formă ovală. care este considerat a fi sursa pentru toate cometele de perioadă lungă. Ciocnirea are loc la aproximativ 80-100 UA de la Soare în direcţia opusă vântului. şi pot fi perturbate de evenimente rare. Heliosfera este împărţită în două regiuni separate. Cu toate acestea. Vântul solar călătoreşte cu aproximativ 400 km/s până când se ciocneşte cu vântul interstelar. Soarele nostru are reşedinţa într-unul din braţele exterioare. ori condensează şi devine mai turbulent. gama eficientă a influenţei gravitaţionale a Soarelui se crede că sar extinde până la o mie de ori mai departe. Limita exterioară a influenţa vântului solar este de aproximativ patru ori distanţa lui Pluto de la Soare. o galaxie spirală barată. cum ar fi coliziuni. a interacţiunilor cu mediul interstelar. deoarece graniţele sale exterioare sunt modelate de două forţe distincte: vântul solar şi de gravitaţia Soarelui. Limita exterioară a heliosferei. şi descriu obiectele din disc ca obiecte de centură Kuiper împrăştiate. se află arcul şoc. cunoscut sub numele de braţul Orion.mai multe obiecte au periheliul în cadrul Centurii Kuiper. şi eventual. cu un diametru estimat de 2400 km. această heliopauză este considerată ca începutul mediului interstelar.

Lângă centru. Orbita lui este aproape de a fi circulară şi se află la aproximativ aceeaşi viteză cu cea a braţelor spirală. Sistemul Solar se află de asemenea cu mult în afara împrejurimilor aglomerate de stele ale centrului galaxiei. Ca rezultat. încât acesta arde mai repede. şi cu o protostea fierbinte la centru. În 50 milioane de ani. cu 4. Straturile externe ejectate vor forma ceea ce este cunoscut ca o nebuloasă planetară. straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde până la 260 de ori diametrul actual. cu marea majoritate a masei nebuloasei în stea. Soarele va deveni o gigantă roşie. Această creştere a presiunii încinge centrul. Din cauza suprafeţei sale mult dilatată. energia rezultată care susţine centrul va tinde să scadă. Soarele a devenit o stea cu drepturi depline. şi probabil a dat naştere la mai multe stele. Formare şi evoluţie Sistemul Solar s-a format din prăbuşirea gravitaţională a unui uriaş nor molecular. Din moment ce braţele spirală sunt casa unei concentraţii mult mai mari de supernove potenţial periculoase. aceasta a început să se aplatizeze într-un disc plan protoplanetar. hidrogenul din nucleul va fi în întregime convertit în heliu. Radiaţiile intense din centrul galaxiei ar putea interfera cu dezvoltarea viaţii. În acest moment. este aproape de constelaţia Hercule. Aproximativ 5. cu un diametru de aproximativ 200 UA. presiunea şi densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit suficient de mari ca să înceapă fuziunea termonucleară. şi ar trimite multe comete în interiorul sistemul solar. şi se va încheia faza principală. dar numai de mărimea Pământului. Acest nor iniţial a fost probabil de mai mulţi ani-lumină în diametru. unde se colectase cea mai mare parte a masei.4 miliarde ani de-acum. presiunea şi densitatea au crescut până s-a realizat echilibrul hidrostatic. la o rată de aproximativ zece la sută la fiecare 1. 30 .1 miliarde ani. Pe măsură ce Soarele îşi va consuma hidrogenul. ceea ce înseamnă că trece printre ele foarte rar. aceasta a dat Terrei perioade lungi de stabilitate pentru ca viaţa să evolueze.Russell. forţa gravitaţională a stelelor din apropiere ar putea tulbura corpurile din Norul Oort. Pe măsură ce regiunea care avea să devină Sistemul Solar. Soarele se crede că a fi fost o stea T Tauri. un obiect extraordinar de dens. Soarele va deveni mai luminos. lăsând o pitică de culoare albă. cu jumătate din masa iniţială a Soarelui.de anul cosmic al Sistemul Solar. straturile exterioare ale Soarelui se vor stinge. returnând unele din materiale care au format Soarele în mediul interstelar. prin trimiterea de bucăţi de centru solar expulzat sub forma de boabe de praf radioactiv şi corpuri mai mari de tip cometă. care ar produce coliziuni cu implicaţii potenţial catastrofale pentru viaţa de pe Pământ. Pe măsură ce nebuloasa se rotea. suprafaţa Soarelui va fi considerabil mai rece (2600 K). s-a prăbuşit. Sistemul Solar aşa cum îl ştim astăzi. va dura până când soarele îşi va începe evoluţia conform diagramei Hertzsprung. Unii oameni de ştiinţă au emis diverse ipoteze conform cărora supernove recente ar fi putut afecta în mod negativ viaţa în ultimii 35000 ani. în direcţia locaţiei actuală a stelei Vega. Planetele s-au format prin acreţie în acest disc. Centrul. În acest moment. rata de reacţie. cauzând colapsul în ea însăşi. În cele din urmă.001-0.1 mase solare. Locaţia Sistemului Solar în galaxie este foarte probabil un factor important în evoluţia vieţii pe Pământ. În acest punct în evoluţie. pre-nebuloasa solară. Temperatura. a devenit din ce în ce mai fierbinte. Studii ale acestor stele arată că acestea sunt adesea însoţite de discuri de pre-materie planetară cu mase de 0. direcţia drumului Soarelui prin spaţiul interstelar. conservarea momentului cinetic a făcut-o să se rotească mai repede.6 miliarde ani în urmă. Apexul solar.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful