You are on page 1of 10

Metodeanalitice

Analiza funcţională Se constituie o dată cu dezvoltarea structuralismului lingvistic. Orientează cecetarea limbii – considerată ca sistem, a cărui structură se organizează în cele două planuri: semantic şi al expresiei – spre identificarea componentelor ei pertinent – sociale, active şi esenţiale în îndeplinirea funcţiei de comunicare. Se aplică mai întîi şi mai ales în descrierea şi interpretarea – funcţională – a nivelului fonetic. Pe principiile ei se întemeiază fonologia, prin Şcoala lingvistică de la Praga, ai cărei principali reprezentanţi sînt N. S. Trubeţkoy (1890-1938), S. Karcevski (1884-1955) şi R. Jakobson (1896-1982). Se desfăşoară între coordonate teoretice derivînd din concepţia dominării individualului de către social, a particularului de către general, a fenomenalului de către esenţial. Conceptele fundamentale cu care operează sînt varianta, invarianta şi comutarea, toate în relaţie cu opoziţia. Comutarea este operaţia prin care analiza funcţională îşi atinge scopul: reducerea numărului teoretic infinit de variante la un număr finit de invariante. Sînt invariante două elemente lingvistice aflate în raport de comutare: înlocuirea unui element dintr-unul din cele două planuri ale limbii (ale expresiei şi semantic), cu un altul în acelaşi plan, atrage după sine mutaţii în celălalt plan. Vocalele é (închis) şi è (deschis), de exemplu, sînt invariante, în italiană, întrucît înlocuirea lor reciprocă în planul expresiei este întovărăşită de mutaţii în plan semantic: pésca (pescuit)/pèsca (piersică). Aceleaşi vocale sînt, însă,variante (ale aceleiaşi invariante sau între ele) în limba română, întrucît înlocuirea lor reciprocă în planul expresiei nu provoacă schimbări în plan semantic. Identificînd şi interpretînd relaţiile dintre elementele lingvistice, care sînt de opoziţie (întreinvariante) sau de variaţie (între variante), lingvistul operează o primă distincţie: pe de o parte, fonemele, de alta, sunetele. Reţinînd fonemele, întrucît numai acestea au funcţie distinctivă şi, deci, socială, el identifică şi descrie apoi sistemul fonologic al unei limbi. De la nivel fonetic, metoda s-a extins la nivel morfologic, unde impune distincţia între morfeme (invariante) şi alomorfe (variante); în opoziţia fat-ă / fete desinenţele ă şi e sînt morfeme distincte, dar –i din codr-i şi ị din ero-i sînt alomorfe, variante poziţionale ale aceluiaşi morfem (numit arhimorfem) i. S-au făcut încercări de extindere a metodei la cercetarea lexicului, introducînduse distincţia între lexeme şi alolexeme, precum şi în studierea sintaxei. Rezultatele cele mai concludente le-a determinat analiza funcţională în fonetică şi morfologie. Analiza componenţială (Analiza în trăsături distinctive) Este dezvoltată mai întîi în lingvistica britanică şi americană, după deceniul al şaselea din secolul trecut. Aplicată la început în fonologie, pătrunde în ultimul timp, mai ales prin lingvistica franceză, şi prin activitatea românului E. Coşeriu în Germania şi în cercetarea lexicului sub aspect semantic. Considerate în relaţiile de opoziţie în care intră, unităţile lingvistice nu mai sînt privite din punctul de vedere al funcţionalităţii lor în comunicare, ci în sine. Opoziţiile devin cadrul în care se evidenţiază trăsăturile distinctive.

printr-o trăsătură semantică distinctivă: funcţionează cu cerneală. Distributional Structure. de Lepschyuniversalii lingvistice. Prin extinderea la investigarea planului semantic. datorată mai ales lingvisticii franceze (A. Un fonem îşi relevă. J. cu evidentă trimitere spre planul referenţial (cuvîntul stilou. în opoziţie cu caracterul constrictiv al lui v. Greimas şi Pottier transpun analiza ca fascicul (femic) al fonemului în analiza ca fascicul (semic) al cuvintelor. Jakobson şi de M. adună în structura sa mai multe trăsături distinctive. stînă etc). 1933) şi Linguistic Aspects of Science (Chicago. un fascicul de trăsături distinctive. Bloomfield (1887-1949) în deceniul al IV-lea al secolului trecut. Halle. care trebuie să . cînd publică Language (New York. Analiza distibuţională Se dezvoltă în cadrul descriptivismului american. labialitatea.[1] Harris ridică totodată metoda la rangul de scop al investigaţiei lingvistice. B. în diferite serii de opoziţii. 1939). cu care are în comun unele seme (tînăr.d. S. Verbul a adormi se opune verbului a dormi prin semul incoativitate[1] ş. ecloziunea. Tot aşa. oralitatea. nonlabial. 1951. printr-un sem distinctiv: la un institut de învăţămînt superior. Şi într-un caz şi în altul.a. în limba română. substantivului creion. nonsonoră. Înregistrarea întregului fascicul de trăsături semantice este cu deosebire importantă în descrierea vocabularului unei limbi. mai ales în alcătuirea de dicţionare. Analiza componenţială (semică) situează într-o altă perspectivă analiza mai veche în cîmpuri semantice. Trăsăturile semantice (semele) ale unui cuvînt se identifică şi se descriu prin definirea conceptului în sine. lui elev. în opoziţie cu nazalitatea lui m. cauză a fiecărei opoziţii în parte. Principiile metodei. studiază etc). de exemplu. J. expuse cu claritate de Z. prin planul său semantic. Harris (Methods in Structural Linguistics. numai că. [1] Valoare a categoriei gramaticale a aspectului care indică începutul unui proces sau o acţiune pe punctul de a se realiza. Greimas şi B. de exemplu. trece în prim plan deosebirile dintre ele. Conceptul de bază îl constituie trăsăturile distinctive. importanţă decisivă are de fapt planul material sau cel referenţial. Lepschy şi S.m. Pottier) seme. în opoziţie cu p. Fonemul românesc b. în opoziţie cu d. Marcus. de lingvistica franceză (A. teorie lingvistică – numită şi distribuţionalism – elaborată de L. termenul student se opune. expresia trăsături distinctive este înlocuită cu termenul seme (lingvistica engleză şi cea americană folosesc trăsături semantice). care-i definesc individualitatea în sistemul fonologic al limbii române: sonoritatea. Pottier). cu contribuţii ulterioare ale lui G. Greimas. înseamnă: obiect care serveşte la scris şi care funcţionează cu cerneală) sau prin relaţii de opoziţie binare: acelaşi termen se opune. numite de S. în loc să se intereseze de învecinarea cuvintelor (păstor.Principiile metodei sînt formulate de R. Marcus cuante lingvistice. Relevarea semelor distinctive are importanţă în descrierea planului semantic al termenilor şi în tentativele de pătrundere în organizarea de adîncime a planului semantic al limbii. 1954) derivă din considerarea limbii ca un corpus de enunţuri în mod efectiv emise de vorbitori într-o epocă dată şi din înscrierea cercetării lingvistice într-un climat filozofic-cultural determinat de behaviorism.

chibrit-uri. sing. sufixul a. da. în altele: becuri.a.d. contextul sufixului --se-.este reprezentată numai de un sufix al perfectului ( -a-. -i-. -ă. într-un fel sau altul.m. în cîntă. succes-e. almanah-uri. morfemele rădăcină cînt. precedată de sufixul special -ră) în dreapta: cînt-a-se-m. pentru diverse limbi.urmărească: a) identificarea şi inventarierea unităţilor lingvistice. la nivel fonetic şi la nivel morfologic. * almanahe. televizoar-e nu. în fratele. le. este constituit din sufixul -a-.) sau al alofonelor. al temei perfectului. Distribuţia unui element înseamnă tocmai totalitatea contextelor în care el poate apărea şi este determinată de însuşirile lui combinatorii. de exemplu. dar exclusiviste. *televizoruri. lo în lo studente ş. ven-i-se-m. pentru mai mult ca perfect. scri-se-se-m. distibuţia. sînt substituibile în cazul unor substantive: nivel-e. care definesc gradul de deschidere a capacităţilor lui de a stabili relaţii sintagmatice cu alte unităţi. n dental. verb auxiliar. * succesuri. verb copulativ. fluier-înd etc. Ceea ce face metoda. desinenţele de plural neutru. şi n velar în lîngă). Contextul unei unităţi lingvistice (numit şi vecinătate) este dat de unităţile care o preced şi care-i urmează. Conceptele fundamentale ale metodei sînt contextul. il în il bimbo. făc-u-se-ră-metc. Unităţile care-l preced şi care-i urmează sînt coocurenţii săi. articolul hotărît are forma l în copilul. Prin gruparea distribuţiilor elementelor lingvistice se obţin clasele de distribuţie – scopul esenţial al metodei –. pentru persoana I. de exemplu. verb semiauxiliar. pe axa sintagmatică a enunţului. – distribuţie complementară. pot să se substituie reciproc sau să se excludă. cînd. -se-) în stînga şi de o desinenţă de persoană (la plural.nu poate apărea. de exemplu. e cazul alomorfelor. în mînă. Contextul lingvistic al unei unităţi lingvistice depinde de însuşirile sale combinatorii (valenţe). variante poziţionale ale unei invariante: morfemul (desinenţa de persoana a III-a. chibrit-e. Selecţia (coocurenţii unei unităţi lingvistice) sufixului -se. prezent indicativ) -e. inaplicabilă la vocabular sau la sintaxă este tocmai punctul ei de plecare: considerarea limbii ca un corpus finit.şi fluier-: cînt-asem.). însuşirile combinatorii. Aşa. şi se pot obţine. Metoda este aplicată cu eficienţă în definirea identităţii specifice a claselor lexicogramaticale (părţile de vorbire) sau în stabilirea valorii unor termeni – verbul a fi. cîntînd. Desinenţa nu-l condiţionează. b) descrierea distribuţiei lor la nivelele fonematic şi morfematic. Rezultate remarcabile s-au obţinut în această direcţie. în afara lui (sau a altor sufixe de perfect) sufixul -se. şi desinenţa -m. u-. Din . în funcţie de context. considerate în planul expresiei limbii. care corespund pînă la un punct clasificării tradiţionale logico-semantice. variante poziţionale ale aceluiaşi fonem (de exemplu. în cînt-a-se-m. Două sau mai multe elemente lingvistice se pot afla în: – distribuţie identică. de fapt. cînd unităţile pot apărea una în locul celeilalte în toate contextele (de exemplu. nivel-uri. însă. Încercările de aplicare a metodei la studiul planului semantic şi la interpretarea vocabularului nu au dat deloc rezultate optimiste. în apropi-e. ca verb predicativ. *bece. cînd ocurenţa unuia dintr-un context respinge ocurenţa celuilalt (celorlalte). condiţionînd-o. fluier-asem. – distribuţie defectivă.

Prin acest înţeles a conceptului de expansiune (prezent la A. este descompus enunţul lingvistic. Harris. cu desfiinţarea graniţelor dintre sintaxă şi morfologie. continui (a. învăţată. Bloomfield. Prin intermediul ei. Sintagma poate fi nominală (omul). Ch. Analiza în constituenţi imediaţi Se împleteşte cu metoda distribuţională în interiorul aceleiaşi teorii lingvistice descriptiviste. iar alţii că acestea sînt cuvintele.. S. 1954) şi Z. „Word”. Conceptele fundamentale cu care operează sînt constituent imediat. face parte dintr-o unitate superioară.I. dar şi în permanenţă creată sau recreată. în aceeaşi sintagmă). concomitent. Sintagma defineşte un grup de elemente lingvistice aflate în raporturi sintagmatice şi constituind o unitate în organizarea ierarhizată a unui enunţ. 1947). N.. în sintagmă. Hockett (Two Models of Gramatical Description. nici prin prezenţă) asupra existenţei frazei şi nici asupra raportului dintre termenii nucleari. În analiza sintactică fundamentală se operează cu primele două. În propoziţia „Studenţii noştri pleacă mîine”. Unii lingvişti consideră că unităţile minimale care compun o sintagmă sînt morfemele. descoperindu-i-se structura ierarhicarborescentă. Wells (Immediate Constituents. în acelaşi timp.): pleacă mîine .) şi extranucleari(elemente „adăugate”: meu. care nu are influenţă (nici prin absenţă. verbală (a venit). component ierarhic inferior al unei unităţi sintagmatice de rang superior. se operează identificarea constituenţilor imediaţi: Enunţul: Studenţii noştri pleacă mîine se interpretează: Primul rang de C. de alte elemente lingvistice. nominală studenţii şi. sau al conjunctivului românesc: săcînt-e). Constituentul este un segment lingvistic.perspectiva acestei concepţii lingvistice. Este constituită din cel puţin două elemente şi.): studenţii noştri sintagma verbală (S. se pleacă de la segmente de vaste dimensiuni pentru a se ajunge la unităţi minimale. sintagmă şi expansiune. care situează investigarea corpusului limbii într-o perspectivă sintagmatică. adverbială (foarte bine). respectiv. sematiclogistice (structura bipolară a propoziţiei îşi are rădăcinile în logicismul aristotelic). Principiile şi tehnica ei sînt descrise de R. pe care o reorganizează pe alte baze –. F. V. noştri şi mîine reprezintă expansiunile sintagmelor nucleare. se anulează tocmai caracterul procesual al limbii. formulate de L. în rev. metoda se extinde şi la nivel morfologic şi chiar fonetic. (constituenţi imediaţi): sintagma nominală (S. în rev. verbală pleacă. „Language”. S. Expansiunea (a cărei reflectare sînt constituenţii extranucleari) este reprezentată de orice dezvoltare a unei sintagme. Martinet). în cartea) şi discontinui (a căror structură e mediată. de fapt. e cazul negaţiei în franceză: Il n’est pas venu. Constituenţii sînt nucleari (cei care reprezintă nucleul unei sintagme (Prietenul în Prietenul meu . Aplicată cu preponderenţă la studiul nivelului sintactic al limbii – unde vine în prelungirea analizei tradiţionale.

obiective ale activităţii mentale. Dezinteresîndu-se. Pentru această înţelegere a conceptului de expansiune. nu de puţine ori. Expansiunile enunţului Mircea studiază. [1] Orientare teoretică în domeniul psihologiei. diferite de componentele unui enunţ. de planul semantic. pînă la cei reprezentînd unităţi minimale. pe lîngă identificarea constituenţilor imediaţi . pot fi Mihai citeşte sau Prietenul meu pregăteşte un examen. mintea şi creierul sînt văzute ca o „cutie neagră” (black box) ale cărei operaţiuni interne nu pot fi cercetate şi despre care sînt relevabile numai input-urile şi output-urile (psihologia stimulrăspuns). conceptual. Din engl. metoda intră în mod frecvent în impas. ceea ce-i face mai ales pe lingviştii europeni să recurgă. prin interpretarea şi printr-o restructurare a procedeelor. face din analiza în constituenţi imediaţi.I: pleacă + mîine studenţii + noştri Al treilea rang de C. I: studenţ + ii pleac + ă Al patrulea rang de C. Metoda generativ-informaţională . se urmăreşte reducerea infinităţii enunţurilor lingvistice la un număr finit de enunţuri-model. behaviourism. Astfel. printr-o schemă arborescentă: Studenţii noştri pleacă mîine Lingvistica americană acordă termenului expansiune un alt înţeles: unitate sau o suită de unităţi lingvistice. bazată pe studiul ştiinţific al comportamentului (mai este cunoscută şi sub numele de comportamentalism). la înţelesul enunţului supus analizei. dar prezentînd aceeaşi distribuţie şi caracterizîndu-se printr-o dezvoltare sintagmatică egală sau superioară. adică al aspectelor exterioare. Împletirea celor două înţelesuri ale conceptului cu predominarea celui din lingvistica americană. I: i + i Această structură ierarhică este reprezentată apoi grafic.Al doilea rang de C. observabile. o metodă cu deosebire activă în gramatica generativă.

se preocupă de elaborarea. urmărind identificarea şi descrierea unui număr finit de trăsături distinctive. dizolvînd conceptul de expansiune în interpretarea organizării enunţurilor pe două planuri: structura de suprafaţă şi structura de adîncime. metoda transformaţională nu-şi propune numai să descrie. acelaşi Chomsky publicăAspects of the Theory of Syntax. subînţelegerea etc). elaborat de Noam Chomsky (1920?). S. Syntactic Structures) şi dezvoltîndu-se în mod deosebit între 1960-1965 (în 1965. sub aspectul teoriei generale a limbii. Corelaţia dintre structura de adîncime şi cea de suprafaţă înseamnă tocmai abandonarea absolutizării planului expresiei (care nu-i decît structura de suprafaţă) – orientare care a împiedicat metodele analitice (cea în constituenţi imediaţi. ca o reacţie împotriva distribuţionalismului mai ales. După o perioadă de respingere a logicismului în investigaţia lingvistică şi de situare a acesteia într-o orientare descriptivistă suficientă sieşi. la relaţiile dintre limbă şi vorbitor. În opoziţie cu metodele analitice. Chomsky) că unui număr finit de propoziţii-tip (numite propoziţii-nucleu) îi corespunde un număr infinit de enunţuri. ci să şi explice şi chiar mai mult: să ofere reguli pentru crearea de enunţuri lingvistice corecte. înţelege şi folosi un număr infinit de enunţuri. Dacă metodele analitice pleacă de la infinitatea enunţurilor lingvistice. metoda transformaţională începe – mai întîi chiar în cadrul distribuţionalismului – prin a se sprijini pe analiza în constituenţi imediaţi. gramatica generativă. Harris. care publică în 1957. . în practica vorbirii. mai cu seamă în definirea sinonimiei sintactice (precum cea dintre construcţia pasivă şi cea activă: Mingea sparge geamul vs. de exemplu) să interpreteze exact sinonimii precum activ-pasiv sau polisemia unor sintagme ca cea a genitivului subiectiv: răsăritul soarelui în raport cu cea a genitivului obiectiv: recoltarea grîului sau cu una în mod absolut ambiguă: iubirea fetelor. Nu mai interesează limba văzută ca un corpus de enunţuri (finite sau infinite). Limba este un proces în plină desfăşurare. Baza teoretică a metodei o constituie deplasarea atenţiei de la limbă. dar un număr finit. Întrebuinţată empiric şi de o lingvistică tradiţională.Este caracteristică generativismului american. dimpotrivă. modele etc. concretizat. constituenţi imediaţi. auzite sau create de el.. în care rolul important revine creativităţii vorbitorului. considerată ca obiect. de exemplu: alegerile studenţilor). ipoteza. în baza ideii (care trece de la Z. deducţia etc – se desfăşoară în interiorul raportului vorbitor – (lingvistul însuşi e un fel de vorbitor ideal şi cel mai bine informat) – limbă. în explicarea unor fenomene sintactice (elipsa. la Haga. Dar ulterior se detaşează de aceasta. Geamul este spart de minge). la N. de enunţuri individuale). metoda generativ transformaţională. o parte învăţate. Toată metodologia gramaticilor generative – în sfera căreia transformaţionalismului i se mai adaugă intuiţia. se orientează spre planul semantic. în dihotoria competenţă (capacitatea vorbitorului de a auzi. desfăşurată pe baza metodei transformaţionale (alăturată descrieriisintagmatice). prezentînd o variantă diferită conceptual şi metodologic a gramaticii transformaţionale din lucrarea anterioară). o parte create sau recreate) – performanţă(realizarea. în rezolvarea ambiguităţii unor sintagme (de genitiv. ci ceea ce vorbitorul ştie despre aceste enunţuri. pe baza unui număr căt mai mare de enunţuri. a o serie de reguli pentru dezvoltarea unui număr infinit de enunţuri.

Acestea. Ivănescu ş. Astfel. prin organizarea expresiei. Conceptele fundamentale cu care operează sînt: structura de suprafaţă. sau al raportului opozitiv. urmărind să formuleze un ansamblu de reguli pentru explicarea şi crearea de enunţuri lingvistice. De altfel. unele raporturi din interiorul frazei. anterioară aplicării regulilor de transformare. Prima categorie de reguli. Funcţiile sintactice care structurează conţinutul semantic al enunţurilor se dezvoltă în structura de adîncime şi se relevă. Indicatorul sintagmatic ia forma arborelui din analiza în constituenţi imediaţi. reguli de transformare.Metoda se aplică cu preponderenţă nivelului sintactic al limbii. Structura de suprafaţă este organizarea frazei aşa cum apare ea în planul expresiei. considerată la nivelul structurii de suprafaţă. Coşeriu. indicatorul sintagmatic: adică o serie de reguli ale structurii de adîncime: P → SN + SV (o frază formată dintr-o sintagmă nominală şi una verbală). extralingvistic: e cazul diatezei. prin indicatori sintagmatici. cele două nivele sub care se prezintă orice frază. Regulile de transformare orientează şi descoperă o serie de operaţii prin care (1) – se organizează structura de adîncime în structură de suprafaţă şi (2) – se generează o infinitate de enunţuri cu baza în structura de adîncime.). Structura de adîncime se situează pe planul semantic al limbii. structura de adîncime. descriu raportul dintre structura de suprafaţă şi structura de adîncime. plecînd de la cea dintîi. . Ea poate fi relevată. G. (2) – adecvare forte: gramatica să poată reprezenta cunoaşterea intuitivă a subiectului vorbitor cu privire la enunţurile limbii. dezvăluie. descoperite. prin arborele constituenţilor. Structura de adîncime este o frază abstractă.a. figurat. sau chiar în cel ontologic (cum cred E. în cea de suprafaţă. de exemplu. organizarea în unităţi elementare a structurii de adîncime. în analiza structurală. SN → D + N (sintagma nominală este constituită dintr-un nume precedat de un determinant al său). care au dus la organizarea ei în planul expresiei. Principiile pe care se bazează reprezintă cele două grade de adecvare: (1) – adecvare slabă: cercetarea să ia în consideraţie toate enunţurile corecte ale limbii şi numai pe acestea. îşi dezvăluie identitatea numai din perspectiva relaţiei de implicaţie dintre planul semantic al limbii şi planul ontologic. mai degrabă de organizare (sau de rescriere) decît de transformare.

Prin alte reguli recursive se pot dezvolta lanţuri de subordonate relative. Mihaela. de dimensiunea stilistică a limbii. De fapt.SV → V + N (sintagma verbală este formată dintr-un verb urmat de un nume) şi o serie de substituiri (prin reguli de rescriere) ale simbolurilor categoriale (SN. de particularităţi psiho-fiziologice ale subiectului vorbitor şi de alţi factori. nu este chiar identică cu cea a enunţului transformat Ioana este iubită de Ion. prin structura de suprafaţă. prin expansiune. introduse prin pronume care. a identităţii semantice (categoriale şi lexicale) a unităţii limbii (în funcţie de care acestea se pot insera în indicatorul sintagmatic .): Am citit o carte. Prin componentul sintactic (central). Investigarea limbii prin structura de suprafaţă şi structura de adîncime implică luarea în considerare a trei componenţi.). în care intru în fiecare zi. Eminescu”. Mihaela. a capacităţii lui de a sincroniza planul expresiei cu cel semantic. Cea dea doua categorie de reguli. O regulă precum SN → SN + SN dă naştere unor enunţuri în care SN se poate dezvolta la infinit. Eminescu”. au o importanţă deosebită regulile recursive.m. unul creator (cel simbolic) şi doi interpretativi (cel semantic şi cel fonologic). Mihai. Pentru procesul de generare de noi enunţuri. a unor propoziţii reale: Un copil rupe flori. Şi cu atît mai puţin cînd trei propoziţii fuzionează în una singură: „El vine + El este trist + El este gînditor → El vine trist şi gînditor”. în trecerea de la structura de adîncime (invariantă) la cea de suprafaţă (variante) şi de generarea de enunţuri infinite. substituiri. în care intru în fiecare zi în care am timp. Mihai şi Doina au plecat la mare. Eminescu”. prin modificări în planul expresiei (expansiuni. din perspectiva competenţei subiectului vorbitor. prin care se trece de la enunţuri sintactice simple la altele din ce în ce mai complexe. Şi nici sensul enunţului Pierre mange la pomme nu rămîne acelaşi în C’est Pierre qui mange la pomme. qui. adăugiri)[1]. Mihaela şi Mihai au plecat la mare. Semnificaţia enunţului Ion o iubeşte pe Ioana. → Am citit o carte pe care am găsit-o la librăria “M. suprimări. cu alte simboluri categoriale (SN → D + N) şi cu cuvinte (rescriere lexicală). dar fără modificări în plan semantic. uneori substanţiale. În generarea acestor enunţuri limitele sînt introduse de conţinutul lexical al componentelor. într-adevăr de transformare. în procesul de constituire. Doina şi Mircea au plecat la mare ş. → Am citit o carte pe care am găsit-o la librăria „M. Ideea conservării neschimbate a planului semantic cu toate modificările din planul expresiei a fost cu dreptate contestată.a. permutări. pe baza cunoaşterii regulilor recursive (prin care se poate genera un număr infinit de enunţuri). implică modificări.d. que etc. nemodificat poate rămîne cel mult conţinutul informaţional. SV etc. → Am citit o carte pe care am găsit-o la librăria “M.

numai printr-o teorie lingvistică în stare să-i fixeze locul în raportul dintre general şi particular. Wald. care reformulează structura de adîncime şi acordă o importanţă încă mai mare universaliilor lingvistice.u. prin caracterul ei extrem de complex. el construieşte structura de suprafaţă a enunţului . p 257 ş. care să cuprindă structura de adîncime (componentul sintactic) interpretată prin componentul semantic. Anderson. mai reale şi într-adevăr specifice. dintre abstract şi concret. dintre dinamic şi static etc. Prin componentul fonologic. limba impune. prin elaborarea unei gramatici a cazurilor (în studiul The Case for Case. prin situarea în permanenţă pe poziţiile unei lingvistici – ştiinţă umană. vorbitorul construieşte (sau indentifică) structura de adîncime. Graur şi L. se acordă din nou importanţă universaliilor lingvistice.. va fi dezvoltată ulterior pe o altă direcţie de Charles J. iniţiată de Z. Iar aceasta se poate realiza numai printr-o împletire inteligentă şi bine ponderată a diverselor metode de investigaţie. prin The Grammar of Case: Towards a Localistic Theory. pe baza cunoaşterii caracteristicilor funcţionaldistinctive ale fonemelor. cit. 1971). Fillmore. desfăşurarea investigaţiilor prin metode variate. Totodată. op. cu planul ontologic. asupra relaţiilor dintre toate nivelele limbii şi planurile expresiei şi semantic. prin care se desfăşoară funcţiile şi relaţiile gramaticale. Harris şi transformată de N. [1] Vezi Al. în aspiraţia de constituire a unei teorii generale a limbii. se atrage atenţia asupra raportului complex dintre nivelul sintactic al limbii şi planul ei semantic. sau identifică raportul dintre această structură de suprafaţă şi structura de adîncime prin interpretarea ei semantică. S. cu comunitatea de vorbitori. în funcţie de diferitele aspecte luate în consideraţie şi evitîndu-se transformarea cercetării într-un scop în sine sau care să rupă limba de natura şi relaţiile specifice cu gîndirea. Prin această metodă de investigaţie lingvistică. dezvoltată şi ca reacţie împotriva formalismului unor curente structuraliste. Prin componentul semantic. prin structură.iniţial) ca şi a regulilor de transcriere (rescriere). Chomsky în teorie lingvistică. prin raporturile exterioare. 1968). el construieşte (sau identifică) semnificaţia enunţului. Oarecum pe aceeaşi linie va merge John M. prin mecanismul intern de funcţionare. pe baza amalgamării interpretative a conţinuturilor semantice ale morfemelor intrate în relaţii sintagmatice. Interpretarea unei limbi (sau a unui grup de limbi sau a structurii limbii în general) poate duce la concluzii cît mai exacte şi mai complete. * * * La două secole de la constituirea lingvisticii ca ştiinţă autonomă. dintre individual şi social. Metoda generativ-transformaţională. .