UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Conf. univ. dr. BUŞ IOAN

1

I. Informaţii generale 1.1.Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs: Nume: Conf.univ.dr. Ioan Buş Birou: Birou 4 sediul Fac. de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, str. Republicii 37 Telefon: 0264-590967 Fax: 0264-590967 E-mail: ioanbus@psychology.ro Consultaţii: Miercuri, 12 - 14

Date de identificare curs şi contact tutori: Numele cursului - Psihologia Judiciară Codul cursului – PSY 2273 Anul, Semestrul – anul 2, sem. 1 Tipul cursului - Opţional Pagina web a cursului- http://www.psychology.ro
Tutore – drd. Visu-Petra George

JudiciaraTutor@psychology.ro

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Înscrierea la acest curs este condiţionată de parcurgerea şi promovarea următoarelor discipline Psihologie generală I şi respectiv Psihologie generală II. De asemenea cunoştinţele dobândite prin aprofundarea disciplinelor Psihologie cognitivă şi Psihologie socială sporesc considerabil accesibilitatea temelor pe care vi le propunem. În totalitatea lor, aceste prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea lucrărilor de evaluare ce încheie fiecare modul şi, respectiv în promovarea examenului de evaluare finală.

1.2. Descrierea cursului Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale presupune o abordare cu caracter multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologic, medico-legal. Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi psrticularităţi ale fenomenului şi comportamentului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care îl generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual. Temele cursului acoperă o problematică interesantă şi atractivă.

2

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului Cursul este structurat pe şase module de învăţare, cuprinzând: noţiuni fundamentale de psihologie judiciară şi cele mai cunoscute teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional (teorii psihobiologice, psihosociale şi psihomorale); analiza psihologică a actului infracţional, tipuri de infractori, profilul personalităţii infractorului, particularităţile psihologice ale infractorului; delincvenţa juvenilă; psihologia victimei; martorul şi mărturia; psihologia mediului penitenciar. Nivelul de intelegere si, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune, cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe şase module, cuprinzând tot atâtea perspective asupra fenomenului şi comportamentului infracţional. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală. Consultatiile, pentru care prezenta este facultativa, reprezinta un sprijin direct acordat dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la prezentarea fiecărui modul, dar mai cu seama va vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuala, aceasta o veti gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare si a proiectului de semestru. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate (lucrari de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare si, respectiv, ponderea acestor activitati obligatorii, în nota finala va sunt precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum şi în cadrul fiecărui modul. Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi: a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă; b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30 de zile înaintea datei de depunere a acesteia. c. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat de titularul disciplinei.

3

4 . la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice obligatorii.acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”) . 1.6.imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport. 1. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor trei module.8. cât şi cele facultative. în care se studiaza disciplina de faţă. Politica de evaluare şi notare Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfaşurat în sesiunea de la finele semestrului I. comprehensiunea fiecărei teme.9. la cea de a doua se discuta ultimele trei module si se realizeaza o secvenţă recapitulativa pentru pregatirea examenului final. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”. a studiilor de caz) . Volumul „Psihologie şi infracţionalitate – Funadmente teoretice” (2005). Materiale şi instrumente necesare pentru curs Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse: . Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor doua întâlniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a sursei bibliografice de referinţă. ele sunt destinate solutionarii. şi c. utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa ecologică şi aplicativă a diverselor modele teoretice. Nota finală se compune din: a.7. a temelor redactate. Calendar al cursului Pe parcursul semestrului I. De asemenea în cadrul celor doua întâlniri studenţii au posibilitatea de a solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrari de verificare sau a proiectului de semestru. în cazul în care nu au reusit singuri. Informaţiilor din volum li se adauga o serie de referinţe facultative. sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii. a oricaror nelamuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale.calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line) . Materiale bibliografice obligatorii In suportul de curs. Având în vedere organizarea conţinutului. este referinţa obligatorie principală pentru cursul de „Psihologie judiciară”. dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv. nemediate. notarea lucrărilor de evaluare (30%: 6 sarcini a câte 0. implicit. această lucrare se adresează prioritar studenţilor de la învăţământul la distanţă.5 punct fiecare).1. punctajul obtinut la acest examen în proporţie de 50% (5 puncte) b. evaluarea proiectului de semestru 20% ( 2 puncte).acces la echipamente de fotocopiere 1.

se recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual.Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic. 1. avem în vedere. prin exmatriculare. .Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor nu va depasi 48 de ore de la momentul depunerii. coroborată cu secvenţe de dialog. . Strategii de studiu recomandate: Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline. mediate de reţeaua net.10. 1. Daca studentul considera ca activitatea sa a fost subapreciata de catre evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin email. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală. Studenţi cu dizabilităţi: Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea. Altfel spus. Elemente de deontologie academica Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: . cu tutorii şi respectiv titularul de disciplina. examen on line etc. Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări. iar afişarea pe site a notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. în anumite condiţii.11. în limita constrangerilor tehnice şi de timp. . Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare. ca o prioritate.Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau. 1.12. 5 .) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii. facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare. de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral.Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor.

fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. de fapt. Să explice teoriile psihomorale. Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică. Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială). aflarea adevărului. Să prezinte cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului. cursanţii trebuie: Să poată defini noţiunile de devianţă. care prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice şi practice. de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu. Să explice teoriile psihosociale. de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane. infracţionalitate. astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit 6 . Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa. şi anume.1 Introducere infracţional. Să explice teoria anormalităţilor biologice. Obiectivele modulului: La finalul acestui modul. se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. dar mai ales social. urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic. Aceasta reprezintă.Modulul 1 NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie judiciară şi cu principalele teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional. Psihologia este ştiinţa centrată pe om. genetice şi experimentale. comportament 1. pe personalitatea sa. o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială. Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama. în primul rând. conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată. dimensiunile infracţionalităţii. Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie.

şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora. lipsit de credibilitate şi forţă. acordarea de asistenţă psihologică. psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. cum ar fi: psihologia experimentală. psihologia conduitei etc. elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor. elaborarea unor programe psihosociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor. materializată în expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare. dar şi altor discipline înrudite.. psihologia diferenţială. COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă.pr. elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. psihopatologia. elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socioprofesională a infractorilor.vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C. 1). În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic. psihologia militară. Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei generale şi sociale. la apărarea persoanei. tehnicist. art. validarea unor modele conceptuale teoreticoexplicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei. oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar. metoda biografică. experimentul. utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia. 7 . Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept. sondajul de opinie etc. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril. Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea. psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramură. dezvoltarea şi perfecţionarea unui sistem conceptual operant. psihologia medicală. cât şi infractorilor etc. psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale. ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu). psihologia cognitivă. în vederea stabilirii adevărului. la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.pen. conferindu-i un caracter interdisciplinar. în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare. În privinţa metodelor. psihofiziologia. a drepturilor şi libertăţilor acesteia. metoda analizei produselor activităţii.

pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală. consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie. în funcţie de spaţiu şi timp. fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. prin învăţare înţelegând orice achiziţii. Comportamentul normal. normele de conduită pe care le aplică. Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte. Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale.Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară. Modificarea comportametului uman depinde de: a) .persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare. motorie. O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne. mai mult sau mai puţin sistematizate. cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. de conştiinţă socială. dobândit al acestuia.) a unei persoane într-o împrejurare dată. La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini. obişnuit. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice. Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale. mişcări şi gesturi vizibile. în care se împletesc elementele ideologice. care intervin în grade diferite.situaţia generatoare de fenomene psihosociale specifice şi b) . verbală. Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană. de mediu şi cultură. de purtătorul lor. afectivă etc. atitudinile pe care le adoptă. care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra 8 . observabile. opiniile pe care le formulează. cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate. care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală. în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată. în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei. atât în evaluarea situaţiei. de vârstă şi de sex. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană. de statusul socio-profesional etc. al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere. cu elementele psihologice.

Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale. identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează. psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale. iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale. iar comportamentul deviant ca abatere. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA După anul 1990. fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii. dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare. delincvent sau aberant. existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic. Statistic. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea. În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act. Temă de reflecţie nr. în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale. 1 Analizaţi relaţia dintre comportamentul deviant şi cel infracţional. pentru prevenirea. Psihologia judiciară este interesată. contracararea şi destrămarea lor.comportamentului nostru modificându-l. în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic. comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general. cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual. este adecvat sau nu. în raport cu normele şi reglementările sociale. cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale. fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor. antivaloric. Media o constituie comportamentul conformist. care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii. Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune 9 . a zonelor vulnerabile ale acestora. psihiatrice sau psihopatologice. devianţa reprezintă o abatere de la medie. se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. criminalitate sau infracţionalitate. atât ca fenomen de grup. de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial. semnifică deviaţiile cu sens negativ. În realitate.

pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat. are atât o semnificaţie negativă. altele se aplică prin mecanisme neoficiale. Extensia. devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii. el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale. Devianţa. care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea. a moralei şi a dreptului. ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale. infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”). de valorile şi normele care sunt încălcate. introdus în corpul societăţii. de gradul de toleranţă al societăţii respective. sancţionează. iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată. În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea). cu manifestări de devianţă. ca un element parazitar. certifică normalitatea. funcţională. într-o anumită societate şi la un moment dat. în cursul dezvoltării ei. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale. încălcarea normelor şi regulilor sociale. justiţie etc. Altfel spus. ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil. reglementat prin normele dreptului penal. care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic. 10 . am putea afirma că orice societate se confruntă. încălcând regulile juridice penale. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. ea este primordial. precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări.). De aceea. Comportamentul deviant este un comportament “atipic”. informale). în mare măsură. neasimilabil. Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel. Devianţa desemnează nonconformitatea. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care. desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat. Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. organizate. deoarece include nu numai încălcările legii penale. disfuncţională. din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie. cât şi una pozitivă. devianţa consolidează conformarea. impun adoptarea unor sancţiuni negative. intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind.

binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. compatibile cu modelele culturii din care face parte individul. imoralitatea. juridică. c).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei. discernământul etc. economică. Tema de reflecţie nr. b). prin evaluarea şi măsurarea în procente. medii. reparaţiei bunurilor etc. prospectivă şi culturală: a). ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde. cultural. martorilor. dimpotrivă. şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social. geografic etc. motivaţia şi mobilurile comiterii delictului. e). în raport cu multiple aspecte de inadaptare.evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale. 2 Care dintre dimesiunile prezentate consideraţi că are o importanţă mai ridicată în prevenirea infracţionalităţii? 11 . atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea.evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu. permisiv al normelor sociale. comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale. incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică. sociologică.evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural. în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. g). psihologică. gravitatea prejudiciilor produse. modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente. de caracterul coercitiv sau.dimensiunea sociologică .centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor.dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci. dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte. cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă.evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor. d).dimensiunea economică sau “costul crimei” . moralitatea. periculozitatea socială a acestora. intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate.dimensiunea juridică .Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex. în mare măsură.dimensiunea statistică . f).).. ecologic.).dimensiunea psihologică . serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime.

fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală. infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă. precizări referitoare la păstrarea secretului profesional. simţ critic şi autocritic. inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale. In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activităţii psihologice din sistemul judiciar. exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor. obiectivitate. nu de delict sau crimă.U. respect pentru semeni. Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare a unei profesiuni.A. competenţă şi integritate. prin aplicarea de sancţiuni penale. Prin articolul 17 din Codul Penal al României. infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social. recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale. A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor. norme referitoare la independenţa personală.P. dreptate şi demnitate. pe descifrarea personalităţii în ansamblul său. Au fost 12 . fie ele morale sau legale. Astfel. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “. reguli de etică etc. faţă de care se iau anumite atitudini. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.A. ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii.Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune. afectivitate. nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative. de provenienţă. Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie. justiţie sau din instituţiile corecţionale. De asemenea. manifestare cu conţinut antisocial. în S. Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor Americani (A. Din punct de vedere psihologic. ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliţie.

concret. regret.). * dezvăluie magistratului pe omul real. a dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară. provocare. mărturisire. în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe. simulare. etc. iresponsabilitate. sunt în măsură să dea răspuns celor două întrebări. Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi deontologice: * umanizează norma juridică. stare emoţională Tema de reflecţie nr. a integrităţii psihomorale şi fizice. * orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii. În România. care în scurt timp îl face celebru. * orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental (intenţie. cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar. culpă.formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor. libertăţii de conştiinţă şi expresie. ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice. * oferă justiţiei date utile (programe. elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876).907 cranii ale unor delincvenţi în 13 . unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentală. a liberului consimţământ. 3 În ce fel consideraţi că dezideratele etice şi deontologice influenţeză conduita specialistului din domeniul judiciar? TEORII PSIHO-BIOLOGICE Teoria Anormalităţilor Biologice Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5. având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia. recunoaştere. comparativ cu alte discipline. consimţământ. dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia. psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare. prevedere. responsabilitate. strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a persoanelor private de libertate.

El a cercetat şi unele anomalii ale creierului. ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă. Extinzând cercetările la criminalii în viaţă. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.viaţă. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală. Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră alături de atavism. Mai mult. Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul “omului criminal”. Într-o ultimă etapă. ficat). urechi foarte mari sau foarte mici. Pentru Lombroso. mai cu seamă sub aspectul simţului moral. orbitele mari şi depărtate. precum: sinusurile frontale foarte pronunţate. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice. Lombroso a studiat organismele inferioare. argou. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice. literatura criminalilor etc. el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare. nu datorită tipologiei fizice. credinţă şi practică religioasă. degenerative. ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale. La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal. pomeţii şi maxilarele voluminoase. criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai atavistice”. Urmărind ideea atavismului. a unei adâncituri (fosetă) accentuate. în zona occipitală medie. În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică. ce reprezentau un tip fizic distinct. Bazându-se pe propriile studii. bărbie lungă sau îngustă etc. 14 . omul sălbatic şi copilul . asimetria feţei şi a deschiderilor nazale. dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj. cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”. A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură degenerativă. alcoolism. cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice. Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic cât şi fiziologic. frunte retrasă şi îngustă. Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni. un factor cheie în etiologia criminală.în care vedea un “mic primitiv”. comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă. Lombroso (1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”. stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei. care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

hormonale etc. Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici. studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic. cu mai multă probabilitate. să devină un criminal. altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale. 4 Ce reprezintă stigmatele în concepţia lui Lombroso? Teoria Constituţiei Criminale Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio profesor la Universitatea din Roma. Pentru di Tullio. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Un prim factor important este ereditatea. precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă. Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă. ci întotdeauna biosociologic. Se poate afirma. cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea. că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare. TEORII PSIHO-SOCIALE Teoria Anomiei Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K. permite individului. exteriori individului. cu ajutorul său. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice. spune autorul. în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor. diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene. Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale. aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. în scopul explicării. autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945. congenitale sau dobândite care.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”.Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi. în general grave. Tema de reflecţie nr. Pornind de la aceste premise. cu toată influenţa sa puternică. a 15 .

autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială. la criminalitate. accesibile pentru anumite categorii sociale. Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament: * * conformismul. XVI-XVII). aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor.comportamentului infracţional. Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare. posibilităţi care sunt foarte limitate. autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima. pe de o parte. păstrând mijloacele. apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant. termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. care rezultă din acceptarea scopurilor. care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi inovaţia. şi posibilităţile efective reale. Astfel. ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. de atingere a acestor scopuri. Anterior. între scopurile propuse şi mijloacele legitime. cât şi mijloacele propuse de societate. legitime de către societate. În explicarea stării de anomie. Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale. Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei. Cu alte cuvinte. Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. * ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura socială”. pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă. pentru a desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”. * evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile. de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale. Pornind de la asemenea observaţii. renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate. obiectivelor prezentate ca mijloace. prezentându-le ca pe o reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află persoana. pentru explicarea fenomenului infracţional. fără a oferi în schimb alte soluţii. aşa cum sunt: 16 . în societate există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege. apoi a fost utilizat de către sociologul francez Emile Durkheim.

societate şi infracţionalitate. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal. pe de o parte. Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea obiectivă. atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi. paria. * rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi acceptate de societate. şi activitatea grupurilor sociale dominante. vagabonzii. sunt stigmatizaţi ca atare. în sfera infracţională. 5 Anomie. totodată. fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane. exilaţii. care le determină să-şi asume rolul atribuit. Tema de releflecţie nr. Concepţia psihologică a lui Freud . în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză. îi stigmatizează ca infractori. Teoria anomiei. nomazii.Freudismul sau Psihanaliza . este importantă deoarece evidenţiază unele realităţi caracteristice societăţii contemporane. fiind respinşi în exteriorul grupului social. F. TEORII PSIHO-MORALE Teoria Analitică Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). de ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială perseverează.deficienţii mintal. o rezistenţă. Teoria Interacţionismului Social Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.Lemert etc. în continuare. urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între merit. prin care ei sunt etichetaţi ca infractori. să schimbe deci inechităţile. ci în contrareacţia psihică negativă pe care infractorii primari o au faţă de reacţia socială.Becker. la persoanele în cauză apare o contrareacţie de natură psihică. pe de altă parte. cu toate lacunele pe care le are. indivizii în cauză sunt marginalizaţi. E. efort şi recompensă socială. Conform teoriei interacţionismului social.Tannenbauman. valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei acţiuni politice organizate. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”. cel de infractori. Această contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă. care reacţionează. drogaţii etc. din rândul cărora unii devin infractori periculoşi.constituie unul dintre principalele curente ale 17 .S. Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării.

de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare. asigurând astfel echilibrul. eu apersonal sau inconştient. înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar. ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare. cât şi în cel morbid. şi anume: sinele (id). influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea. nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. anumite servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile sociale. integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii. Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă. viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură. “Totem şi Tabu” (1913). fie supusă unor critici necruţătoare. cu implicaţii în modul de a concepe structura şi dinamica psihicului. în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe. dintre care amintim: “Interpretarea viselor” (1900). în calitate de medic. personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată. relaţia dintre psihic şi somatic. publicând un număr mare de lucrări. cum ar fi motivaţia inconştientă. eul (ego) şi supraeul (superego). “Introducere în psihanaliză” (1916). care constă în reacţii automate. depozitar al tendinţelor instinctive. lapsusuri. ca şi esenţa fenomenelor biologice. La origine. predominant sexuale şi agresive. “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904). ignorate până atunci. liniştea şi persistenţa organismului.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii. cât şi în prezent. a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei.psihologiei contemporane. psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală. Atât în timpul vieţii. “Dincolo de principiul plăcerii” (1919). “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc. În vederea reducerii tensiunii. sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă. Freud a desfăşurat o vastă activitate practică. o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic. “Metapsihologia” (1915). După opinia sa. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman. “Eul şi Sinele” (1922). neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. vise). atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti. care pune organismul în tensiune. mai ales în nevroze. ci a exercitat. precum şi o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică. SINELE denumit id. care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. 18 . reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate. Concepţia psihologică a lui Freud.

impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă. străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul. pe de o parte. supraeul ca şi eul. refulate în id.Instinctele. care constituie expresia persoanei în mediul social. acea “constanţă individuală”. În concepţia lui Freud. Refularea este un mecanism de protecţie. instincte. dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică. EUL denumit ego sau conştientul. tendinţe etc. precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. a treia instanţă a personalităţii. a unor trăiri. el este purtătorul normelor etico-morale. de fapt. în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip 19 . reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Eul garantează conduita normală a persoanei. prin asigurarea unui echilibru între instinctele. El este achiziţia cea mai recentă. supraeul împreună cu eul. sublimată. cenzurantă a personalităţii. de cele mai multe ori. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului). tendinţele şi impulsurile refulate în id. în cadrul personalităţii. vise şi lapsusuri. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. cât şi fată de cel deja consumat. să se manifeste în afară (să defuleze). modificată. atât faţă de insuccesul anticipat. sub formă deghizată. element care devine cu atât mai manifest. mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social. această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări. asigurând. acte ratate. în viaţa conştientă. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste. spre a nu fi recunoscute de către subiect. raţionale (ego) şi morale (superego). pe de altă parte. cu instanţele superioare al psihicului. Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit.. “Răbufnirile” inconştientului au loc. puternic şi permanent. SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal. Prin rolul şi statusul său. moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim. cu cât persoana în cauză este mai matură. a regulilor de convieţuire socială. aflânduse din această cauză într-un conflict inevitabil. conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id). constituie un triumf al elementului conştient. dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii. contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă. reprezintă instanţa verificatoare. După Freud. reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine. Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei. şi exigenţele supraeului. impulsuri. Născut din inconştient.

Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. un concept operaţional”. are o origine instinctuală. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor. Orice om. Personalitatea criminală este “un instrument clinic. Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem şi Tabu”. o unealtă de lucru. poate deveni delincvent. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud. îndeosebi tineri. fiind concepută ca un model explicativ. atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. în vederea purificării de vinovăţie. În perioada primei copilării. expresii extravertite ale instinctului morţii. Dorinţa este însă o expresie a instinctului. în funcţie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală. poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei. ca orice transgresare a tabuului. incestul). nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. instinctul sexual parcurge mai multe faze. adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. Teoria Personalităţii Criminale Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”. Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi. ceea ce duce la ideea că actul criminal. în circumstanţe excepţionale. Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. l994). Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică (uciderea. Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci. faza anală şi faza genitală. Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.oedipian din perioada copilăriei. ci o intermediază. sentiment care a constituit mobilul crimei. capabil să aducă lămuriri. 20 . La mulţi criminali. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate.

magistrat. astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă. Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho-sociale sunt principalele cauze. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate. Rezumat Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor. în concepţia lui Pinatel. o instabilitate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. în esenţă. faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională. trebuinţele. pentru a prezenta reacţii delictuale. inadecvenţă şi inferioritate. mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate. motivele. martor. explicaţii ale infracţionalităţii. raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii. educator etc. agresivitatea şi indiferenţa afectivă.Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale. victimă. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă. Tema de reflecţie nr. Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere. pentru a realiza trecerea la act. avocat. o “deficienţă de organizare în timp”. parte civilă. alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”. modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională. 21 . că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional.). anchetator. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională. ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”. 6 Discutaţi condiţiile în care se poate comite o infracţiune bazându-vă pe concepţia lui Jean Pinatel. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe. În general. Teoriile psiho-biologice susţin. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul. care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane. care. labilitatea. teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne. iar alţii de “instigări” lejere. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice.

I. Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul Buş. Tema 3: activitatea magistraţilor. mai mult sau mai puţin. Tema 2: dimensiunea statistică şi juridică. pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Lucrarea de evaluare nr. vol. 1 şi modalitatea de evaluare Analizaţi punctele comune şi deosebirile dintre cele trei categorii de teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional. 22 .Fundamente Teoretice. I. Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: abaterea de la normele sociale.Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei. Aceste teorii poartă. amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti. respectiv legale. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate . Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora.

personalitatea infractorului. în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează. de lupta motivelor. care precede actul infracţional. trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional. deliberarea şi actele executorii antrenând profund. mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul. autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă. Prezentaţi principalele caracteristici psihologice ale diferitelor tipuri de infractori. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al 23 . servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. ar trebui să puteţi: Descrie fazele actului infracţional. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză. Descrieţi principalele tipuri de infractori. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional. 2. psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive. În săvârşirea unei infracţiuni.1 Introducere FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea.Modulul 2 ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL: Tipuri de infractori. întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. în toată complexitatea sa. Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului. profilul personalităţii infractorului şi particularităţi psihologice ale diferitelor categorii de infractori Scopul modului: Familiarizarea studentului cu perspectiva psihologică asupra actului infracţional şi asupra personalităţii infractorului. se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală. faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională. care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele. Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul. şi anume: faza preinfracţională.

fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere. o caracteristică a unei activităţi normale. latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului. obiectele. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.comportamentului posibil şi.). fie desistarea. Faza postinfracţională are o 24 . Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. de a se sustrage identificării. Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea. În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei. amânarea. în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate. culoare. dispoziţie spaţială etc. în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire. culegerea de informaţii. după caz. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale. cât şi asupra mizei puse în joc. dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă. arme. renunţarea la portul mănuşilor. de asemenea. instrumente. fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric. în cazul unui concurs de împrejurări. uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării. context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc. ajungând chiar la un grad înalt de surescitare. mărime. succesiunea etapelor. pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. fiind exploatate. Astfel. este reprezentat mental. valorice. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra. care ulterior. problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc. mijloacele de realizare etc. afective şi materiale. Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului. formă. realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare. criza de timp. învinuirii şi sancţiunii.).). martori. faza infracţională propriu-zisă. după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism. Planul de acţiune. victimă. morale. supravegherea obiectivului. lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei.) amplifică aceste stări emoţionale. în mare măsură actul decizional. vor contribui la identificarea autorului. aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante. Rezultanta acestui comportament poate fi. poate genera o serie de erori. Teama de neprevăzut. contactarea de complici. diverse accidentări etc. cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare.

întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. uneori chiar şi în timpul executării pedepsei. căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora. Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute. care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi 25 recurg. În urmărirea scopului. unde. iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. dispariţii de la domiciliu. Alteori. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit. prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe. de regulă. infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările. nu rămân la locul faptei. unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori intimidarea acestuia. atitudini variate. care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi. determină. conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară. perfidia. pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune. chiar la . modificări în câmpul faptei. Are o atitudine defensivă. În acest sens. internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. în timpul cercetărilor şi a procesului. la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă. Când aceste strategii nu au succes. după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. şi acţionând ulterior prin denunţuri. cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone. căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional. Strategia utilizată este. identificarea lui. cât şi după arestare. comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri. aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc. o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea. înlăturări de probe. infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii.configuraţie foarte variată. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor. sesizări anonime. bazându-se pe faptul că. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor.

fiziologice. 26 . Tema de relfecţie nr. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare. ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. tentativă de omor. brutale. distinctive ale unui grup social. dar şi aceea incompletă. care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice. 1 Importanţa analizei fazei preinfracţionale în designul unor programe de prevenire a comportamentului infracţional. recunosc o parte la început. Prin tip. psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii.). lit. este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. psihologice. Această atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală. 74.îmbunătăţi condiţia procesuală. ca noţiune generală. În criminologia contemporană predomină încă tipologia lui E. cu consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală. se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice. care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii. Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. lovitură cauzatoare de moarte. recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta. Seelig şi tipologia lui J. TIPURI DE INFRACTORI Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii. presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice. Din aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului. Fiecare infractor este un caz particular. pentru ca în final să facă o mărturisire. c). apoi neagă cu înverşunare. fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui). revin asupra celor declarate. culturale etc. Infractorul agresiv sau violent Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente. Infractorii reprezintă o categorie socială aparte. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului. cu o mare diversitate comportamentală. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii. Dacă realizează superioritatea anchetatorului. acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Pinatel. atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. sociologice. omor). Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie. economice.

lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori. La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală. favorizând trecerea la actul infracţional agresiv. abuzul de încredere. ostilitate. luarea de mită etc. suspiciune. de luare. violenţă. plângerea la autorităţi etc. tulburarea de posesie. Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea unor obiecte. trufie. desconsiderarea celorlalţi. delapidare. autocontrol scăzut. dominaţie. Infractorul achizitiv Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj. şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal. autocontrol foarte scăzut etc. unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice. distrugerea prin incendiere. înşelăciune. În funcţie de genul infracţional. Infractorul sexual Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate. Persistenţa 27 . inadaptare socială. indiferenţă afectivă. abuz de încredere. evaziune fiscală. brutalitate. Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului. violul etc. vanitate. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică). Caracterul apare ca nucleu al personalităţii. afectarea simţului moral. baston etc. devieri ale instinctului sexual. ameninţare. cum ar fi cuţit. în scop de câştig.Acest infractor se caracterizează prin agresivitate. perversitate. omorul. tâlhărie. individualism. descărcări reactive. Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt. armă. calomnie. Agresivitatea. ca trăsătură specifică acestui tip de infractor. topor. fals şi uz de fals. sadism sau masochism etc. Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul. Infractorul caracterial Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii. de îmbogăţire etc. ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol. evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. instabilitate comportamentală. impuls sexual puternic. în scop de întreţinere.. încredere excesivă în sine. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional. emotivitate puternică. înşelăciunea. de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool. întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi stabilitate. iar agresivitatea verbală prin insultă. calitatea de fiinţă socială a omului. stări de mânie. ambiţie.

torturat etc. umilit etc. Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate. dar există şi o contribuţie a factorilor interni. infractorul care comite un delict din imprudenţă. infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie. comite furturi din magazine. pe care nu le poate stăpâni. îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului. Astfel. Se pune problema dacă la acest tip de infractor. deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. c). sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor circumstanţe defavorabile. un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură. pot determina comportamente delictuale. însângerat etc. pedofilie sau chiar omor. Infractorul ocazional Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. autocontrol psihocomportamental scăzut. în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. sunt situaţii. jignire etc. ură. poate comite o infracţiune.) sau. rănit. personali (ocazia descoperă infractorul din individ). la instigarea lui. incest. factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni.impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor. a unor ocazii speciale. Uneori. împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care. luarea rapidă a deciziilor etc.). săvârşeşte activităţi frauduloase. din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie).). încalcă ordinea publică sau. Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată. criză financiară momentană etc. infractorul ocazional comun care. Infractorul profesional 28 O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu . acest tip de infractor este de mai multe feluri: a). Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol. masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit. impresionabilitate. d). La sadic satisfacerea impulsului sexual. În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic. batjocorit. când acesta se află în agonie. are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic (bătut. la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic. sensibilitate. b). recidivează. pentru obţinerea unor beneficii ilegale. În schimb. chinuit.). Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi. furie.) şi moral (sfidat. torturat (biciuit. infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară.

iar acţiunea este profund dirijată de raţiune. lipsit de simpatie şi compasiune. tupeist. pervers. are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. Ca rezultat al infracţiunii. care nu desfăşoară o activitate socială utilă. el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie. manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc. elaborate în urma unei practici îndelungate. prostituţia. proxenetism etc. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. În general. b). jocurile de noroc etc. dinamic şi organizat. este capabil să-şi planifice activităţile. nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice. bănci. vagabondajul. cât şi a pregătirii şcolare. escrocherii etc. La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată.). infractorul profesional activ. profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă. fiind mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate. provenind dintr-un mediu social disfuncţional. ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). magazine. participând la un adevărat schimb de experienţă. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe.). Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni. tendinţa de supunere. este insensibil. din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria. neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă. contrabandă. indiferent afectiv. infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată. îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare. considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. fals şi uz de fals. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. intrând în contact cu alţi infractori. Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat. este impulsiv. Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei. Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist. sugestibilitate. are un autocontrol general scăzut. capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice. motivaţie scăzută. De obicei debutează în calitate de copil delincvent.Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria).). autocontrol comportamental oscilant etc. infractorul profesional pasiv. care îl situează în unele 29 . Aptitudinile lui specifice. câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni. furturi de autovehicule. case de bani. egocentric. structură caracterială labilă. În penitenciar. să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. hoteluri. răzbunător.

gravă). având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului". economice. acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. graţierea sau chiar reabilitarea. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale. ştiinţifice etc. de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi.privinţe deasupra omului normal. reprezentat de condiţiile socio-economice. egocentrism. obişnuit. nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil. economice. ceea ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. nu se confundă cu infractorul de drept comun. tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate. ci de dorinţa de a face bine altora. chiar dacă a intervenit amnistia. individualizînd pedeapsa. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale. datorită acestor idei. Infractorul debil mintal Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat. Infractorul ideologic Infractorul ideologic sau politic. ulterior ideile lor au triumfat. şi pedepsiţi pentru aceasta. Infractorul ideologic este persoana care. fiind descoperit şi pedepsit. Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat. Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară. 30 . fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat. medie. Infractorul recidivist Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat. De aceea. Acceptă greu dezaprobarea. scepticism. motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. agresivitate. persoanele care comit acte de terorism. tendinţă de opoziţie. având anumite idei şi convingeri politice. impulsivitate. comite. iar aceştia au fost consideraţi eroi. consideraţi la un moment dat ca infractori. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici. Acesta se caracterizează prin: imaturitate intelectuală. După comiterea unei infracţiuni. ştiinţifice sau religioase. Nu se consideră infractori politici. Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară. din obişnuinţă. comite din nou alte infracţiuni. instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente penale. Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune. indiferenă afectivă etc. dificultate de autoreprezentare. De regulă.

atacând prin surprindere. studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât de ordin obiectiv. nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. concretă. la situaţiile nou intervenite în ambianţă. structura personalităţii individului. Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale.Delincvenţa (criminalitatea) reală. fără motiv. Atenţia şi memoria funcţionează limitat. suplă. capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale. 31 . distrugere prin incendiere etc. sugestibil.Infractorul debil mintal are o gândire infantilă. descoperirea. traumatizat fizic sau psihic. La aceştia se mai adaugă o altă categorie. alcoolic sau toxicoman. de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Acesta are o gândire haotică. Infractorul alienat comite fapte brutale. Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii. crude. cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. înregistrarea şi judecarea delictelor. din “senin” (omor deosebit de grav. stăpânită de idei fixe. ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social. epileptic. paranoic. acesta pierde legătura cu familia. Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea. necontrolate. ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare.. fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul. egocentric. maniaco-depresiv. senil. activitatea şi conduita socială. Sub raport social. În funcţie de boala de care suferă. Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată. Infractorul alienat Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în procesul depersonalizării sale. care afectează funcţiile cognitive. infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic. cât şi subiectiv. pe neaşteptate.). după cum urmează: 1). La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale. prietenii. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic. de emoţii şi stări afective puternice. îmbolnăviri grave care afectează în special. iar empatia lipseşte cu desăvârşire. sistemul nervos central. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe. motivaţionale. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată. afective. instabil emotiv. volitive şi terminând cu acţiunile. profesia. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată. şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice. precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali. explozive. modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante. denumită şi cifra neagră a criminalităţii.

Anamnezele făcute infractorilor arată că. altele sunt retractate chiar de către victimă etc. Tema de reflecţie nr. altele. decesul delincvntului etc. Duplicitatea comportamentului 32 .Delincvenţa (criminalitatea) descoperită. pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. infractori. 2 Importanţa practică a conturării unei tipologii a infractorilor. De regulă. în majoritatea cazurilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. 3). 2). nu sunt înregistrate.Delincvenţa (criminalitatea) judecată.. conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi. sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate. altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie. operaţionale şi statistice. care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal. însă estimarea ei este aproape imposibilă.) unde nu există condiţii. Volumul ei este mult diminuat. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care. datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice. PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice. reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate. cei greu educabili. alcoolici etc. Inadaptaţii. de unde se recrutează întotdeauna devianţii. s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: Inadaptarea socială Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. unele delicte nu sunt reclamate. divorţaţi. deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi. unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic. cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.) pentru obţinerea unor plăceri imediate. o latură unde tr aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.). Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent. este nerealist. îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se 33 . în general şi ai autorităţilor în special.Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional.I. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene. acordând o mică importanţă viitorului. salturi nemotivate de la o extremă la alta. este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor. Imaturitatea intelectuală Aceasta constă în incpacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante. în favoarea celor din urmă. Necesitatea tăinuirii. de aspectul normal al vieţii. imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică. al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. a educaţiei deficitare primite în familie. făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns. a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv. infractorul lucrează în taină. predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. duplicitatea infractorului este a doua lui natură. observă. care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională. El joacă rolul omului corect. crize etc. cinstit. un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate. trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt. Imaturitatea afectivă Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective. plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor. infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotivacţional. Instabilitatea emotiv-acţioanlă Datorită experienţei negative. inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. ci tot timpul. ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii. a “vieţii duble”. minore şi uneori nesemnificative. la reacţii disproporţionate. instabil emoţional. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.

slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare. infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul. de incapacitate personală. când acesta îşi reprimă actele. pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată. Atingerea intereselor personale. a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. În cadrul unui grup. deci agresivă. insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv. atipic. ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii. agresiv şi violent cu urmări antisociale grave. dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. care este înşelat în speranţele sale. pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă. duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice. a unor deficienţe. relaţii umane etc. îndeosebi a celor morale etc. Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil. Frustrarea Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă. Reacţia la această situaţie poate fi activă. de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi. favorizate de situaţii.caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective. Pentru infractor. aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială. 34 . de fapt. experienţa afectivă a eşecului. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute. ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta. Frustrarea este. evenimente. la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii. Sensibilitatea deosebită Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit. inconstant. Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante. trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. care au un caracter frustrant. iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. indiferent de consecinţe. Complexul de inferioritate Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte intens.

neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. scopuri. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele. J. consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect. tâlhăria. care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului. îşi maximizează calităţile şi succesele. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi. conştient. jigniri sau dureri (Ranschburg. 1979). tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii. el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. acţiuni care au drept scop producerea. Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare. Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană. fie atunci când acesta comite infracţiuni prin violenţă.Egocentrismul Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi. violul. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă. capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil. 35 . se crede permanent persecutat. cum ar fi: omuciderea. iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia. fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. dominator şi chiar despotic. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. vătămarea corporală etc. a unei pagube. astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. 1981). individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor. obiecte sau spre sine. Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime. acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat. interese. atacă virulent. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele. La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante. ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe. durabil. tentativa de omor. exprimându-se prin automutilări. într-o formă directă sau simbolică. manifestându-se prin forme multiple. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă.

al culpabilităţii. incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi. a sistemului de valori pe care îl posedă. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei. însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii. delincventul format. şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. respectiv. în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. De obicei. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Astfel. cu atât facilitează trecerea la actul infracţional. supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate. a unei incitaţii exterioare. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă. indiferenţă în urma tensiunii continue. nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la delincvenţi. nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice. lipsa unor valori etice către care să tindă. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor.Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism. ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. orgolioşi. care are o forţă mobilizatoare majoră. Lipsa unui microclimat afectiv. în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional. adeseori puerile. 36 . constituind resortul care îl împinge spre acţiune. a sentimentelor şi a empatiei. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii. Ca urmare a orientării axiologice. recidivistul. eschivarea de constrângeri social-morale. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune. Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei. Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane. un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale. infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională. prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi. îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. reprezintă de fapt insensibilitate. ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor. fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării.

foarte dur. Este abil. respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit. uneori chiar fabulos. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal. nuanţate. să ia banii rezultaţi din cerşit. fie abia discret sugerate. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice. dar acest 37 . ingenios. săli de spectacol. Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon. alţii trec periodic. prin mimica şi costumaţia adecvată. gări.). uneori. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului. liderii acestora având un profit consistent.Tema de reflecţie nr. 3 Relaţia costuri-beneficii în activitatea infractorilor PARTICULARITĂŢILE INFRACTORI PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori: CERŞETORUL . să sensibilizeze. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de adaptabilitate. Locurile pe care le preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe. spital etc. clientelă. stadioane.) sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune (biserică. care îi asigură şi “protecţia. HOŢUL .) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii. subtil. este pedepsit de şeful lui. stiind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze. Se poate spune că cerşetorul are o personalitate histrionică. În reţea sunt foarte bine organizaţi. fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica. Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ. invocarea unor mari necazuri etc. cartier. De fiecare dată face apel la principiile creştine. atragerea lui spre infractor.formează un clan deosebit în lumea infractorilor. ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii.săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns. mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc. oraş. la intrarea în magazine. Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul. apucarea obiectului. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie. la anumite ore. invocând divinitatea. speculativ. Acţiunea în sine constă din mişcări relativ simple: întinderea mâinii.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită. gestica.

Anotimpurile preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă. deosebit de laborioasă. mijloace de transport în comun. cu nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios. când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Hoţii din această categorie.. deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă. Femeile infractoare preferă în special magazinele. bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. în urma unui exerciţiu îndelungat. sacoşa etc. deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. iar ziua numai la anumite ore. îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi. nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc. Mijloacele lui de operare. în general.). stadioane. deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete” puţin variabile. mobilitatea fizică. misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. mijloacele de operare. Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat. speculează toate situaţiile din care pot profita. numai în al doilea rând. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune. Când au loc manifestaţii cultural-sportive. Automatizarea unor mişcări specifice. cu buzunare expuse. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta. fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. atunci deverul este mare.).. Aceştia nu au nici un fel de scrupule. ceea ce oferă mai puţine obstacole. În mod obişnuit. cu haine mai largi. numai în cazul când este atacat fizic. în special meciuri de fotbal. Dacă persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice.lucru se referă numai la acţiunea în sine. Femeile îndrăgostite. gări. concerte şi spectacole în aer liber. uneori chiar mistic. 38 . nefavorabili. poşeta. în special în mijloacele de transport în comun. nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite. se împrumută prin imitaţie. în gări. numai în locurile aglomerate (magazine. neglijenţi. Coincidenţa unor factori externi. rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi. orientare promptă în situaţia dată şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. trucurile folosite şi altele. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare. naivi etc. locul din care se fură este buzunarul. acţionează de obicei. deşi unele ingenioase. declanşate de stimuli specifici. Dexteritatea lui caracteristică. sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea infractorului. pieţe. Ca şi ceilalţi infractori. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. unde întotdeauna se păstrează valori. săli de spectacole etc. se bucură totuşi de puţină variabilitate. în trenuri etc.

Procedeul este obligatoriu. ci de a-l “opera” pe cel neajutorat. o contractă…. Unii hoţi din buzunare. altul sustrage portmoneul sau ceasul. în special cel modern. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama. i se schimbă culoarea feţei. îşi încălzeşte tendoanele mîinii). SPĂRGĂTORUL . Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal. ca să nu atragă atenţia. De exemplu. Alegându-şi victima. concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie. unul provoacă înghesuiala sau o accentuează. Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. o bască.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în comun. iar altul. alternând paloarea cu hiperemia. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere. în sensul că auzindu-le. Cu toate acestea. miros a parfumuri tari. înainte de sosirea acestora. când observă că i s-a făcut rău cuiva. aruncă neâncetat priviri în spatele său. plasat în spatele acestuia. primeşte obiectul furat. La apariţia mijlocului de transport în comun. dacă cineva se uită la el. îşi ung părul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente. se şterge cu batista etc. prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. În scop preventiv. îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă. ei pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor. în raport cu sarcina pe care o are fiecare. un ziar etc. mai ales când operează singur. Spărgătorul. Zâmbeşte fără motiv. o relaxează. în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”. Ca un reflex de apărare. starea tensională a hoţului este tot mai accentuată. emoţiile crescând în intensitate. o sacoşă. 39 . hoţul din buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. sunt primii care sar în ajutor. Cu cât momentul se apropie. o pungă din plastic de culoare închisă. Suspicios. pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. deşi uneori ele acţionează în complicitate cu bărbaţii. Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”expresie pe care o atribuie victimelor. cum îi spun ei la “faţă”.deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii. De regulă. aceste obiecte sunt: un pulover. nu poartă plete. hoţul începe să facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă.se conturează tipic ca personalitate. ei se intercalează printre călătorii din staţie într-o anumită ordine. Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi membri ai grupului infracţional. fiecare membru având un rol bine stabilit. ceea ce nu are nimic comun cu distincţia. o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant.

devin răzbunători . aprecierea corectă a situaţiei etc. Îşi alege dintre victimele potenţiale. cât şi în afara graniţelor. putem aminti o motricitate sporită faţă de normal. Pe lângă inteligenţa practică. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite. odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională. TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. de hoţi. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe. iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri. crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse. ipocrizie. – uri. imaginaţie. Bun cunoscător 40 . În ultima perioadă. cinstit. de multe ori cruzime.R.. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale. somatică adecvată. pe cele mai naive sau predispuse la înşelăciune. că este influent şi altruist. se apropie de tâlhari. atât în ţară. INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul. spărgătorii. Are capacitatea de a părea simpatic. şantajistul etc. hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare. Utilizând violenţa în apărare. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. perfidie. se caracterizează prin perspicacitate. spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani. autocare şi T. cum ar fi calmul. în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. iar cei din “coarda de urmăritori”. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. accesibil victimei. modurile de operare ale tâlharilor s-au diversificat. distrugând totul. cei din faţă îl blochează. ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit. bijuterii sau bunuri de valoare. înarmaţi cu pistoale sau bâte. Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. deosebit de amabil. de securitate individuală.I. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă. Sub nici o formă nu trebuie să accepte resemnarea. Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă. mascaţi cu cagule.posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. au apărut tâlhăriile comise din autoturisme. susţinută de o constituţie fizică. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat. în funcţie de noile condiţii de viaţă. valută.) - din punct de vedere psihologic. curajul. Când condiţiile sunt favorabile. după care dispar rapid de la locul faptei. convingător. viclenie. deghizaţi în poliţişti etc. Astfel. “sângele rece”. necesară efectuării unei spargeri. Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea agresorului. Se manifestă violent. falsificatorul.

fals. 41 . Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice. însă are o percepţie deformată a sensului real al actului său. succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă. escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. etalându-se ca atotştiutor. ignoranţa. funcţionează o relaţie de insolită complicitate. vanitos şi egoist. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată. vulnerabilitatea. care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană. De regulă. Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică. între autor şi victimă. infractorul intelectual acţionează sub identitate falsă. logica şi mai ales prudenţa victimei. Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa. se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. În acest sens. Infractorul intelectual speculează credulitatea. Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare. 1997). de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. dorinţele victimei etc. diferită de cea reală. persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc. prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. mobilitate. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali. folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. forţând adesea succesul (Tandin. pe care periodic o schimbă. copiatoare etc. a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona. sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane. deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În această diadă. persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte. Se îmbracă elegant. iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de genul: înşelăciune. Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia. naivitatea. abuz de încredere etc. prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc la eschivare şi ieşire din încurcătură. Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa. Escrocul are. Această situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.). acest tip de infractor cunoaşte normele morale. Ulterior. pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate. ştie să se facă agreabil. acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare.al psihologiei oamenilor. trafic de influenţă. răspunde emoţional la stimuli. putere de convingere. el fiind în stare să-şi asume o identitate convingătoare.. ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri.

I. de la inspectori în ministere. ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale. asupra victimei T. viclenie. În aceeaşi zi. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică. aştepta potenţialii cumpărători. 42 . Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. fanatism etc. ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. având o capacitate de raţionalizare scăzută. indiferenţă afectivă. decedat. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante. intoleranţă la frustrare. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena. într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă. reacţionând violent. student. Această insensibilitate nu este înnăscută. ură. instalarea rapidă a unui post telefonic. avocaţi.Escrocii folosesc adesea legitimaţii false. ci de o relaxare după o mare tensiune. Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis în Cluj-Napoca. de o motricitate mărită. Este deci o aparentă satisfacţie. la persoane în diferite posturi cheie (procurori. După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale. complex de inferioritate etc. Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap şi în zona toracică. Aceştia promit potenţialelor victime. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate. procurarea unor locuri de veci etc. efectuarea de tratamente în străinătate. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă. organe ale puterii şi administraţiei de stat . a rămas singur în apartament. atribuindu-şi tot felul de calităţi. Este egocentric. în vârstă de 23 de ani. Loviturile de cuţit i-au perforat plămânii.I. lipsa empatiei. putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. obţinerea unui serviciu. Prietena victimei a plecat la cursuri. ofiţeri de poliţie etc). în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta. agresivitate crescută. o detensionare momentană după actul săvârşit. autocontrol foarte scăzut al reacţiilor instinctiv-emoţionale. instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. impulsivitate. După ora 1600. descoperindu-se şi urme de strangulare. obţinerea unor împrumuturi bancare. că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuineţe. terenuri de construcţie. răzbunare. care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. revendicativ. gelozie. T. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate. iar T. ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice. perversitate. dominator. la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă.I. după cum declara prietena. procurarea de medicamente străine. găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge. aorta şi inima. labilitate.

Z. aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional. locul în care îşi poate controla victima. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%). şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei. autorul infracţiunii afirmă că şi-a pierdut autocontrolul. relativ tineri ( 30-40 de ani). capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite. sunt sadici. între cei doi a avut loc o adevărată luptă. subiectul reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză. ci a acţionat sub influenţa impulsului de moment (aspect confirmat atât de investigaţiile criminalistice.K. cu o personalitate dizarmonic structurată. homosexuali. 43 . cât şi de declaraţiile autorului). care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav. Întocmirea profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz. au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. fie pentru a teroriza viitoarele victime. pe care victima intenţiona să le vândă. justifică faptul că agresorul nu a premeditat crima.K.A. care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. criminalul recurge la diferite trucuri.K. V.Z. Sunt indivizi dinamici. vagabonzi.Z. a prins victima de gât şi a început să o strângă. pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă. disparate în timp.A. În acel moment. mobili. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în zona toracică. CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime. au evidenţiat prezenţa unor pronunţate deviaţii şi anomalii ale personalităţii. prostituate etc. Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea ce priveşte naţionalitatea sa. În ciuda aparenţelor exterioare. autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui V. copii. Cruzimea actului său îl excită. Examinarea psihologică a subiectului V. Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor al omorului un individ deosebit de agresiv. După ce victima a căzut. Deoarece aceasta a ripostat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei.A.Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare. criminalul în serie este un individ nesigur. V.Z. În urma autopsiei. Prin activităţile specifice desfăşurate.K. sadic. având o anumită periodicitate. Pentru a rămâne singur cu victima. maghiară.A. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate 23 lovituri în cap şi 5 în zona toracică. declară că l-a omorât pe T. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea.I.

care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. stimulându-le încrederea în ei înşişi.U. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp. atât cu date din cele peste 23. dintre care 7000 sunt fără mobil aparent.. pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc. In acest demers. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Programul de pregătire durează trei ani. Academia F. Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”.000 de crime comise anul în S. 44 . ci pe baza profilului psihologic întocmit. Cei mai mulţi sunt psihopaţi.B.. fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate.A. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor. în principal. de o uriaşă bancă de date. La Quantico în Virginia.I. dar pentru a accede la el. cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu. cât şi la anchetarea acestuia. fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. violentă. asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi. profilerul lucrează. Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. dominare şi răzbunare. care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. aceşti specialişti (profilers) dispun. ei se “vindecă” ucigând. înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate. fiind supuşi unor violenţe fizice sau sexuale. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate poliţienească. pe lângă aptitudini şi experienţa personală. având o personalitate instabilă. dorinţa de putere.A. Pentru a evidenţia personalitatea criminalului. stabilirea şi evaluarea modului de operare. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an. favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. efectuarea examenului victimologic (biografic şi medico-legal).U. din S. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi psihiatria). Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor. profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei. pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea. 2000). Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem). Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune. estimarea mobilului posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura.

Prin modul de operare se face legătura între fapte. În general. criminalul pătrunde prin efracţie. odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş. cât şi cel al prezumtivelor victime. cel mai adesea.B. Adesea. În unele cazuri. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”. îşi consacră o parte a timpului. Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman.. În alte ocazii. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal. criminalul inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne. Exploatând această “slăbiciune”. Pentru a sfida. se poate stabili atât cercul bănuiţilor. Acestora. putându-se acţiona preventiv. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. Pentru că. dezbrăcare. la conturarea portretului psihologic al criminalului. stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal. strangulare. secţionare şi plasare în diferite locuri etc. esenţial în rezolvarea cazului. Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie. mutilare. care poate permite evaluarea inteligenţei criminalului. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici. o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în totalitate victima. de traseul parcurs. crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. Este lucrul cel mai dificil şi. profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. indiciisimbol ale personalităţii sale. le place să vorbească despre crimele lor.I. pentru a-l determina să mărturisească. acoperire. ce se modifică în funcţie de curajul criminalului. locul crimei este întotdeauna în mare dezordine. pe care o şi abandonează imediat. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii.dezorganizat”. depersonalizându-le prin diverse procedee: legare. profilerul din F. spre deosebire de alţi criminali. profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei. Este un concept dinamic. Pe baza acestor indicii. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă. criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale. A doua problemă se referă la modul de operare. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de capturare. profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime.Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat – organizat” sau “psihotic . se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”. foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei. A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. pentru a deruta anchetatorii. stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Mai rar. 45 .

fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti.I. psihopat sexual. cu manifestări de sadism. şase tentative de omor. La data arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime. Victimele erau complet dezbrăcate. în vârstă de 16 ani. 17. 15. tâlhărie şi omor. În final. fetişism şi exhibiţionism. precum şi diferite bunuri sau sume de bani. Prin activităţi multiple de investigaţii. acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor. lovind-le puternic. Una dintre victime. focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap. ceasuri. În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate. în zona craniană. două tâlhării. Râmaru Ion. ninsoare sau în plină furtună. s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârşite de către un singur autor. care pot fi încadraţi în tipul “psihotic – dezorganizat”. Când aceasta era în agonie. De regulă. În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic. aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Ataca victimele prin surprindere. bare din metal de diferite dimensiuni. care face parte din categoria psihopaţilor sexuali. bijuterii etc. un viol. s-a ajuns în sfârşit. aplicându-i 17 lovituri de cuţit. după care le viola. inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca. criminalul a incendiat încăperea în care se afla victima. 28. 35. relativ tinere.). care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul. care recurgea uneori la ameninţări cu 46 . Îşi alegea victimele din rândul femeilor. au fost verificate peste 4000 de persoane. focarul acestuia fiind sub perna victimei. le deposeda de obiectele de valoare (genţi. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă. în vârstă de 84 ani. în timp ce dormea. a fost violată. decisiv. în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974 apare o nouă victimă. După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale. În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9. iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora. Criminalul Râmaru Ion. acţiona pe timp ploios. Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus. bolnav psihic descris de către vecini ca având manifestări violente. Criminalul a provocat şi aici un incendiu. Victima a fost surprinsă de criminal în pat. cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”.În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. 16. care veneau de la serviciu noaptea târziu. uneori chiar în timpul agoniei. Z. cu grindină. la Vereş Romulus. criminal cu o triadă infracţională odioasă: viol. cuţit. a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate. De exemplu. unele dintre acestea fiind şi violate. o tentativă de viol şi un furt. şi seara (între orele 20:00-24:00). În cele mai multe cazuri. 84 ani). uneori chiar dormind.

Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele. când acesta. corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării. care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap. locul său preferat de rugăciuni. Periodic se izola ore întregi în pivniţă. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie. a fost pensionat. rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"). Tema de reflecţie nr. unde . Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi elemente de suspiciune. Acesta locuia singur. de multe ori maltratând-o fără motiv. unde după cum susţinea el.avea întâlniri cu "spiritul Satanei". judeţul Bihor.R. iresponsabilitatea sa penală.cuţitul. şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei. a rezultat că prima criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968. şi principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri. probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori. se întâlnea cu spiritul "Satanei". fără voia lui. Având în vedere afecţiunea sa psihică. cu diagnosticul de parafrenie.spunea el .F. mai multe caiete scrise gen-jurnal. într-un apartament. Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj. în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat. nici chiar rudele apropiate. şi ca urmare. până în momentul decesului. La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente. Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor. dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. Astfel. dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo. Pe parcursul audierii. Vereş Romulus avea un dulap. în care nu avea voie să intre nici o persoană. 47 . nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C. "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual". 4 Validitatea profilului psihologic al criminalului în serie. Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale. instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. ca urmare a afecţiunii psihice. a manifestat tendinţa unor retractări. diferite cărţi cu tematică sexuală şi filosofică. cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi violent. S-a stabililit însă. unde a stat 20 de ani. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise.

implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei. cât şi mecanismele interne (mobiluri. săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională. motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului. constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa. particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv. motivaţii. scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.Rezumat Actul infracţional. Teoretic. deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant. permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. nemijlocit şi univoc asupra individului. O analiză strict psihologică a actului infracţional. al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse. la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. cât şi din punct de vedere practic. sub toate aspectele sale. susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii. ci prin filtrul particularităţilor sale individuale. deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată. practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive. Cercetarea complexă a fenomenului infracţional. Practic. reprezintă rezultatul interacţiunii dintre facto Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Actul infracţional antrenează în grade diferite. afectivitatea. Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic. ca orice alt tip de act comportamental. Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare. 48 . în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu. În al doilea rând. cu deficienţe de integrare socială. Factorii externi nu acţionează direct. deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială. nodal. recuperare şi reinserţie socială. cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor. Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic. în istoria personală.

Lucrarea de evaluare nr. 2 şi modalitatea de evaluare Calitatea soluţiilor oferite de dvs. 49 . la sarcinile de evaluare şi implicit. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Bibliografie minimală pentru acest modul Buş.Fundamente Teoretice.Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: Care dintre carateristicile fazei preinfracţionale pot fi utile în conturarea programelor de previnire? Tema 2: Predicţii asupra patternurilor comportamentale. vol. (co-autor). Psihologie şi Infracţionalitate . I. Cluj-Napoca: Editura ASCR. şansele obţinerii punctajului maxim. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate . Realizaţi o comparaţie între infractorul debil mintal şi cel alienat. Buş. sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin: Buş. I.Fundamente Teoretice. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Noi tendinte în psihologia personalitatii. I. I. (2005). I. Vol 2. (2004). vol.

Modulul 3 Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de bază referitoare la fenomenul delincvenţei juvenile. Obiective modulului: După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi: Expune caracteristicile personalităţii delincventului minor. Prezenta genul de infracţiuni comise de minori. Recunoaşte factorii implicaţi în determinarea comportamentului infracţional la minori. Realiza o comparaţie între infractorul major şi cel minor. 3.1 Modelul centrat pe persoană al lui Rogers

DELINCVENŢA JUVENILĂ

3.1 Introducere Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989). Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului. Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei”. Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printrun raţionament personal. Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului. 50

Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa legii. Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc. Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială. Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine. 51

Există cercetări care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor. Kohlberg a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg determinate în termenul contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4 (convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele reprezintă acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional) recunoaşte caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi schimbate. Factorii implicaţi în determinarea comportamentului infracţional la minori Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc. Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora. Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale. Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte. Studii efectuate au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării. 52

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi. divorţ. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de ordin economic. fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial. reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria. Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă. social. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic. influenţează negativ personalitatea acestora. folosindu-se de căi ilegale. dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. social. abandonaţi. 1 Care consideraţi că este dinamica interacţiunii dintre factorii individuali şi cei sociali în etiologia delincvenţei juvenile? Genuri de infracţiuni comise de minori 53 .Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii. 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. autogări.. concubinaj.. Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor. Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor. părăsire. datorită dezorganizării ei prin divorţ. Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili. ca în cazul copiilor orfani. furtul etc. determinându-i chiar să comită acte infracţionale. deces. în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj. 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala. aflaţi în seama asistenţei publice. vicii sexuale etc. narcomanii. este vagabondajul. având drept cauză carenţele mediului familial. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. 18% prin abandon şi 3% prin deces. legate de situaţii ca: infidelitate. al condiţiilor economico-sociale şi a deficitului educativ. moral. familia avea un singur părinte. subsolurile clădirilor. implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”. care se adăpostesc prin gări. cultural etc. În 20% din cazuri. Tema de reflecţie nr. pedagogic. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. având un părinte vitreg.

În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei. Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar injurii şi loviri etc. La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care merg de la forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc. În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul particular cresc. Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor. Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel: * furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video, minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor; * * manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci inaccesibile unui infractor major; improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător; 54

* * rapidă; *

în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel

multe ori folosesc fuga;

încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii; * de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o anumită predispoziţie a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene. O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori. Violurile săvârşite de minori, în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt: * * * * * numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale; infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor existenţa mai multor participanţi la comiterea violului; anterior victimele; în case părăsite, pe câmp sau alte locuri; infractori recidivişti.

vârstnice. 55

Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor şi mediilor favorabile săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii infractori din mediul urban se cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc. Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele. În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat. Tema de reflecţie nr. 2 Discutaţi caractersiticile furturilor săvârşite de minori în contextul presiunii grupului.

Profilaxia delincvenţei juvenile Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.

56

de grup şi la nivel social. cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor. care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual. tendinţe de inadaptabilitate. Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare. . unei familii. îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral.. pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului. * * * cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor.Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe. avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul maltratează sau îi expun unor riscuri sociale. diverse motive nu au nici un fel de cămin. asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. avându-se în vedere: * înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale. iar în cazuri de excepţie. instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi. relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie. * * cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire. educative etc. care din 57 strategii de diminuare a acesteia. interdisciplinare. îi abandonează. trăind în stradă. combatere a delincvenţei juvenile. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social. organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional. perioadele critice din viaţa copiilor. Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii specializate. astfel încât să se poată lua măsurile care se impun (medicale. exercitată printr-un control social strict. care să contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii. îndeosebi a celor recent constituite. pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări de comportament. în instituţii închise. * cunoaşterea riguroasă. acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor. anume create. global. metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc. de pregătire profesională şi de redresare morală.). profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare.

formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei. supraveghere şi formare profesională. amoralul. mai mult ca oricând. cât şi a celor de reeducare a minorilor. evoluţia şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile. educaţie. 58 . organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii. pedagogiei. Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor. mare măsură cu familia. Tema de reflecţie nr. astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă. care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia. contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului. 3 Rolul psihologului în prevenirea delincvenţei juvenile. violenţa. hrană. criminologiei etc. unor materiale (scene. juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor. psihologiei. nefirescul şi excentricul în raport cu firescul. Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire. ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale. elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor..* organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de În prezent. cazuri) care elogiază furtul. Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală. pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare. se impune chiar interzicerea difuzării. instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai învăţământ a copiilor care provin din familii de romi. De aceea. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă. Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori.

Ca urmare. Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: Distincţia dobândit vs. minori delincvenţi (termen juridic) etc.Rezumat Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu.). Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical). criminalistic. supus unei coordonări totale şi certe. culturale. ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate. 59 . într-un fel sau altul.). Înnăscut. ca aceea a delincvenţei infantilo-juvenile. Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical. Toţi aceşti termeni se referă la minori care. sociologic. diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care la atins în dobândirea sensului social al vieţii. În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile. valabile pentru comunitatea în care trăiesc. a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. aptitudini şi fapte. devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave. orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţă. între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv. conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice. compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul. religioase. pedagogic. tineri inadaptaţi (termen sociologic). Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali. juridice etc. juridic etc. “copii .. În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate. pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului. În unele situaţii. psihologic. transmise. din punct de vedere instituţional. fie în sens negativ. răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii. Tema 3: a. din punct de vedere al tehnicilor (tehnici comportamentale. programe de dezvoltare morală etc. obiceiuri şi opinia publică. consacrate prin reguli scrise sau nescrise. între condiţii. precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate). b. în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult.problemă” (termen psiho-pedagogic).

I.Fundamente Teoretice.Lucrarea de evaluare nr. sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin: Buş. Psihologie şi Infracţionalitate . I. I. 3 şi modalitatea de evaluare Calitatea soluţiilor oferite de dvs. vol. Schiţaţi principalele componente ale unui program de prevenire a delincvenţei juvenile la nivel instituţional (şcoală). vol. la sarcinile de evaluare şi implicit. Psihologie şi Infracţionalitate .Fundamente Teoretice. Cluj-Napoca: Editura ASCR. I. (2005). (co-autor). Cluj-Napoca: Editura ASCR. I. (2005). Vol 2. Noi tendinte în psihologia personalitatii. (2004). şansele obţinerii punctajului maxim. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Buş. Bibliografie minimală pentru acest modul Buş. 60 .

Cunoaşte principalele tipuri de victime. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală. de familie ori de muncă şi care atrag indignare. acordându-le credit moral. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta. victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De obicei. ar trebui să puteţi: Expune principalii factori cu rol în victimizare. antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate. direct sau indirect. direct sau indirect. Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni. În cadrul acţiunii infracţionale. fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o afişează. Astfel. profită de acest lucru şi determină victima să participe în mod activ la acţiunea infracţională. ci ea constă din orice act care. Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori: 61 . de cele mai multe ori nu au explicaţie. pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă. Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul. Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers. respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni. cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale. în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care. infractorii intelectuali. Introducere Factori victimogeni Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. Reliefa raporturile funţionale dintre infractor şi victimă. nu se rezumă numai la provocare. cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simţ. privite izolat.Modulul 4 PSIHOLOGIA VICTIMEI Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile fundamentale referitoare la psihologia victimei. Discuta caracteristile memoriei victimei referitoare la evenimentul în care a fost implicată.

pregătire socio-culturală. De regulă. Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală. bijuterii. Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul. valută. neglijenţa. b).factori personali: vârstă. infractorii căutând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani. consumul de băuturi alcoolice. deoarece forţa fizică şi psihică este mult diminuată. omorul. inteligenţă. O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ. forţă fizică redusă. dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale. alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.. naivitatea) ş. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate. amnezie etc. fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.). caracteristici psiho-comportamentale. Acesta este expresia unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin. obiecte de uz casnic. ajunge în postură de criminal. atitudini (infatuarea. au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor. sex. calităţi morale. 62 . infidelitate conjugală. imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor. violul. violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute. sub impactul forţei fizice sau a presiunii psihologice. vecini. aspect bioconstituţional. tâlhăria. izolarea socială. indiferenţă. gingăşie. gelozie. Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică. ucigându-şi soţul. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale. sunt sugestibili. din anturajul apropiat (prieteni. vârstnicilor şi femeilor. Prezintă de asemenea.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de infracţiuni. violul. De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată. toate acestea fiind abil exploatate de infractori. locuri frecventate. incestul. deficienţe senzoriale şi motorii.a. indiferenţa. jocurile de noroc. Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie. fineţe.factori situaţionali: medii. relaţiile extraconjugale. consum de băuturi alcoolice. tablouri. anturaj dubios etc. aspect fizic plăcut. perversiuni sau inversiuni sexuale etc.a). Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice proprii: sensibilitate. Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul forţelor fizice şi psihice. aroganţa. îmbrăcăminte etc. Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. tâlhăria etc. persoane care le îngrijesc etc. aroganţă. uneori credulitate. creduli etc.

reporter. exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii. cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poştal. victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării. taximetrist. Acest lucru este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente. acestea trebuie analizate şi verificate minuţios. cu competenţă şi 63 . Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. În faza preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă). casier. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei. Tema de reflecţie nr. 1 Generaţi exemple originale de caractersitici care pot predispune o persoană la a deveni victima unei infracţiuni. având uneori un rol decisiv în derularea acestora. groază). de cele mai multe ori. Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului. pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată. sunt de indiferenţă. numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii. De regulă. Comportamentul victimal Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional. Devenită parte în proces. frică. personalitate politică etc. în zilele de sâmbătă şi duminică. în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti. spaimă. În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esenţial. în special. bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. iniţiativa aparţine infractorului. S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. iar interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională. iar altele cu una mai scăzută. vânzător. atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale. iar spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă. Astfel.În general.

pe persoana infractorului. din reconstituirea şi descifrarea personalităţii. viciilor. diverse instituţii din sfera serviciilor sociale.nu întotdeauna conştientă . fie prin exagerări. ci şi prin modalităţi de manieră psihologică. amplifică acţiunea infracţională. d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. autorităţile. În unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate. acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea cazului.pe care o realizează victima. Mecanismele de coordonare instituite permit 64 . simte nevoia de a fi compătimită. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă. deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor. se bucură de credit. b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv. Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime. instanţele de judecată. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic. accentuează. de care se ocupă familia. fie prin omisiuni. Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima raportează evenimentul. În acest fel victima câştigă simpatii. în numeroase cazuri grave. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită. În general. a activităţii desfăşurate. imaginaţie etc. sugestibilitate. b) de modul în care l-a păstrat în memorie. fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia. care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei. victima. procuratură. care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să trăiască noul rol. educaţie şi organizaţii neguvernamentale. depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori: a) de modul în care a perceput evenimentul. dramatizarea . precum şi a cercului de relaţii. Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc. preocupărilor. “pozează” în victimă. victima poate “ajusta” faptele infracţionale în mod conştient. În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie. mentalităţii şi obiceiurilor victimei. sănătate. Jocul psihologic. mai ales în infracţiunile de omor. e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime. mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional. ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional. În cadrul acţiunii infracţionale. În această situaţie apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”. a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie. d) de modul în care poate să-l exprime. a mişcărilor în timp şi spaţiu. c) de modul în care poate să şi-l amintească.responsabilitate. Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces. dintr-o persoană oarecare devine “cineva”. c) informaţiile posteveniment. mass-media etc.

orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.identificarea cu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficiente măsuri de soluţionare a unor astfel de cazuri. sex. Tema de reflecţie nr. Astfel. Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea evenimentului. întâmplător. Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde: 1). sociologi. victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină. incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Victima nu are nici o parte de vină în actul infracţional. de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă. O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimizării multor persoane. Se impune ca legislaţia română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în domeniul protecţiei victimei.Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi. medici etc. el devine victimă numai pentru că. acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el. este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul. criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul. cât şi pentru a-i acorda sprijin moral. la ora respectivă se afla acolo. rol-status socio-economic etc. caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante. pregătire generală şi profesională. Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de marea diversitate a infracţiunilor. atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului.). cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii. Criminologul american Stephen Schafer (1977) propune o clasificare victimală. În cazurile de acest tip. Clasificarea victimelor Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi clar stabilite. 65 . 2 Argumentaţi relativitatea memoriei victimei cu privire la evenimentul în care a fost implicată.

dar uită să o încuie. victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare. prin gradul de rudenie sau profesiune.Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană.Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care.Victime slabe sub aspect biologic. prin conduita lor. totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. conştient sau inconştient. Este cazul persoanelor care. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă. femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc. ele nu au nici un efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”. cartoforia etc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă. Toxicomaniile. convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni. lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii.Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. care prin comportamentul neglijent. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. 66 . ele însele ajung să devină proprii lor criminali.Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva. influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni. diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei. deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură. 7). Totuşi şi în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei. cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. debilii fizic sau mintal). Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului. 3). care apoi “trece uşor la act”. faţă de infractor. responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă. bătrânii. 5).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor. constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel. suicidul. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului. 6). ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii. prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori. Deşi constituţia biologică. 4).). fără să aibă nici un fel de vină reală personală.2). îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale. prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate.

ale înşelăciunii etc. care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ. Tema de reflecţie nr. care sunt dispuşi să doneze bani. 4). Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat. ca latură a criminologiei. Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate: 1). În cazul acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor. ale tâlhăriei. ale furtului. bunuri. se referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale. Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale. după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. 3). pentru a putea fi pe placul unor puteri supranaturale.Victima “generoasă”. ale loviturilor cauzatoare de moarte. finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă. Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale omorului. ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material din relaţia cu infractorul. Rezumat Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. În această categorie intră religioşii fanatici. 3 Discutaţi distincţia dintre efectele materiale. morale şi emoţionale ale victimizării. ale violului. 2). stare ce este confirmată prin 67 .Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. să renunţe la proprietăţi etc.O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei.Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare. Falşii cerşetori. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane.

victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Victimologia este un concept relaţional. deci fără să vrea. morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: Caracteristici intrinseci (ţin de individ) vs. sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. vol. 68 . morală sau materială. 4 şi modalitatea de evaluare Calitatea soluţiilor oferite de dvs. Tema 2: Tehnica interviului cognitiv. poate schimba deznodământul în favoarea sa. Sintetizaţi principalii factori care favorizează victimizarea. în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de agresiune (Pirozynski. Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară. Calităţile. între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de ordin social. suferă direct sau indirect consecinţele fizice. la sarcinile de evaluare şi implicit. de la pasivitate la reacţii tensionale.criterii identificabile ca suferinţă fizică. confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. (2005). I. Psihologie şi Infracţionalitate . ci pot avea chiar un caracter polimorf. extrinseci (ţin de mediu). Scripcaru & Berlescu. Uneori. contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării. şansele obţinerii punctajului maxim. I. atitudinea. violente.Fundamente Teoretice. Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul. în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional. comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial. Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de agresiune şi efectul unei consecinţe. Lucrarea de evaluare nr. 1996). Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale. sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin: Buş.

(2004). (co-autor). Psihologie şi Infracţionalitate . Buş. I. Noi tendinte în psihologia personalitatii. Cluj-Napoca: Editura ASCR. Vol 2. I. Cluj-Napoca: Editura ASCR.Fundamente Teoretice. I. vol.Bibliografie minimală pentru acest modul Buş. 69 . (2005).

să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime. de modul în care poate să îl exprime.După parcurgerea acestui capitol. ar trebui să puteţi: Defini noţiunile de martor şi mărturie. onestitatea.Modulul 5 PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI MARTORULUI Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiuni despre mărturie şi martori. evenimentele la care a fost de faţă. corectitudinea. Obiectivele modulului . dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenţa parţial sau total. Astfel. Descrie principalele surse de distorsiune mnezică. modestia şi 70 . reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere. Aprecia mărturia sub toate aspectele sale. examinarea psihofiziologică. aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie. în mod suficient de exact. devine aproape o necesitate. pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie. Introducere Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate percepe. de modul în care poate să şi-l amintească. de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment. Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care emană. de modul în care l-a păstrat în memorie. iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea normală a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu. mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la caz la caz. Din aceste motive. îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o cere instanţa de judecată. Examenul oftalmologic şi audiologic se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente vizuale şi auditive. Preciza care sunt caracteristicile principalelor tipuri de martori. Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de modul în care a perceput evenimentul. în special moralitatea acestuia (principialitatea.

În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari. După aproximativ o oră. iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. Mai mult. anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se aflau în momentul comiterii faptei în bancă. durata jafului. Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. De asemenea. acţiunile pe care le-au întreprins. le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea. 1996). În situaţii reale. iar ulterior sunt induşi în eroare cu privire la un anumit aspect al acestui eveniment. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii. nesincerităţii. 2003). Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber. În consecinţă. costumaţia acestora. procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună credinţă. atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus. un gardian şi cinci clienţi. cum ar fi o crimă sau un accident. Atacatorii au intrat în bancă. prezenţa armelor de foc etc. Potrivit lui Loftus (1992). martorii nu sunt izolaţi după ce asistă la un eveniment. dar şi raporturile sale cu cauza şi cu participanţii la proces) (Ciopraga. După aceasta. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele contradicţii referitoare la numărul atacatorilor. patru din cei treisprezece martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari. când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor. doi ofiţeri. iar trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. laşităţii şi egocentrismului. martorii de bună credinţă pot să ofere inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David. 71 . acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un eveniment. iar funcţionarilor le-au ceru să le dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu înregistrarea electronică a acelui eveniment. l-au imobilizat pe agentul de pază din hol. 2000).generozitatea în faţa necinstei. egoismului. ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede la nivelul simţului comun. 1979). 1979. altfel stând lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă. nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator. Efectul dezinformării Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în ultimele două decenii. Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în situaţia de martor.

efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane. 1 Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării. martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva. critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. 1995. după care li se oferă informaţii false referitoare la acel eveniment. în al doilea rând. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original. de asemenea. iar cercetările în acest domeniu continuă. 2000). Buş & David.. Heath & Erickson. Tema de reflecţie nr. În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative. 1998. În cadrul acestei paradigme experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment. Higham. altfel spus. Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării. Ulterior se testează memoria participanţilor referitoare la evenimentul original. generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane. 2003). Informaţia post-eveniment falsă Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment. ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Astfel. o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei. au loc două procese: în primul rând. 1994). 1992. iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original. efectul este mai puternic (Belli et al. 1995). Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării (Koriat. când intervalul de retenţie este mai lung. Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund. de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat 72 . 1998).Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii false (oferite posteveniment) ca aparţinând evenimentului original.

În al treilea rând. Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din memorie (Loftu & Loftus. Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”. ci doar face ca acestea să fie mai greu de 73 . cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. cu atât creşte probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. Mai întâi. Monitorizarea sursei Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei originale despre un eveniment. Tema de reflecţie nr. Deşi noile informaţii pot sau nu să fie acurate. ci această memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al. 1980). cu atât creşte vulnerabilitatea ei la informaţiile post-eveniment. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată. cu atât probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. 1989). distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare reactualizare. alţi martori care au asistat la eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili. Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale. memoria lor referitoare la respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii. deoarece şi ei s-au aflat acolo. De exemplu. adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la informaţia post-eveniment. informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-au schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi. cu cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă. În al patrulea rând.declaraţiile pe baza acestor noi informaţii.. Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment. cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original şi informaţiile post-eveniment. poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile. Ceea ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente. mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior. În al cincilea rând. cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă. 2 Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la factorii care favorizează manifestarea distorsiunilor mnezice post-eveniment.

1992). În al doilea rând. ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey & Zaragoza. deşi uneori erau explicit preveniţi că informaţia post-eveniment este falsă. subiecţii care au primit informaţie post-eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse. subiecţii îşi bazează răspunsul pe informaţia din descrierea aparent obţinută pe baza filmului (dar de fapt eronată). McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicaţie alternativă pentru rezultatele care se obţin în aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. pentru că vor să arate că au fost atenţi în timpul experimentului atât la prima parte. uneori chiar la faţa locului. deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va administra un test de memorie. iar această problemă continuă să genereze investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane. Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria. faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. Această interpretare a fost denumită caracteristica cerinţei sarcinii (Orne.reactualizat (Belli et al. 27% dintre rezultatele subiecţilor din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare. 1994). creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost citite ulterior. 1973). acurateţea creşte dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse 74 . cât şi din descriere. O a altă abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu afectează memoria iniţială. Logica opoziţiei O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990). Aceşti autori au arătat că adesea participanţii la aceste experimente sunt lăsaţi să creadă că descrierea care le este prezentată după vizionarea filmului este corectă (în unele experimente subiecţii au fost informaţi că descrierea a fost realizată de un profesor care a vizionat foarte atent caseta cu filmul respectiv). Totuşi. În consecinţă. subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li sau oferit informaţii care sunt false.. atunci codarea acestuia este mai acurată. În studiul său. Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face. folosind instrucţiuni bazate pe ” logica opoziţiei”. cât şi la a doua şi că îşi amintesc detalii atât din film. Lindsay & Johnson (1989) au arătat că subiecţii care au primit informaţie post-eveniment falsă au reuşit într-o anumită măsură să distingă între sursa reală şi sursa sugerată de experimentator. dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles pentru observator. În al treilea rând. 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia posteveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării. Cu toate acestea.

prezenţa unei arme. De asemenea.. Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care „martorul” ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoaşterea. chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martorii greşesc într-un caz din zece. nivelul de stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane. distanţa şi condiţiile de observare. atunci acurateţea se apropie de 90%. atunci rata acurateţei scade până la 50%. deoarece identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Davis et al. timpul de observaţie. se oferă informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare. Spore et al. obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul. Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. 2000). prezenţa unor evenimente ameninţătoare. mobilitatea infractorului. rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. 1996. După cum s-a arătat. sunt prezente şi arme. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte persoane. 75 . În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul de eveniment. apoi să facă o descriere a infractorului. Însă dacă scena este violentă.. Dacă nu sunt prezente arme. incidentul nu este violent. nu există prea multe alte persoane. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber & Haber. După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup..recunoscute ca autorităţi de martor. Întrun număr mare de experimente controlate (Ross et al. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. participă multe persoane. În acest caz acurateţea este esenţială. Tema de reflecţie nr. adică rata adevăraţilor pozitivi. identificarea se face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă. 1994. acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii. 3 Cum vă explicaţi fenomenul denumit „logica opoziţiei”? Recunoaşterea după fotografii şi recunoaşterea din grup Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. 1981) subiecţii erau instruiţi să observe o infracţiune. În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). numărul de persoane.

1997. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii. Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea identificărilor. deoarece în general fotografiile au o calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracţiunea. Deşi în unele situaţii poliţia nu are nici o alternativă la această modalitate de identificare. Probabil cea mai importantă cerinţă. iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare.Factori care influenţează identificările Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor realizate de martorii oculari. Wells et al. se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată. fapt care influenţează decizia martorului mai ales dacă acesta este nesigur. sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie. Totuşi. se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială.. Read & Toglia. Totuşi unii cercetători (Cutler et al. 1993). Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere. În mod obişnuit unui martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor). Este destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane. atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este foarte mare. dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se potrivească cu descrierea generală a infractorului. Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce apare atunci când martorului i se arată o singură persoană. O serie de cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat. Ross.. Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle. S-a constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. 1994) au încercat să facă acest lucru. acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează cu persoane reale. acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele 76 . Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această modalitate de identificare. 1994. iar în grupul celor aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi. în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest criterii. Când se utilizează această procedură.

chiar dacă în a doua expunere este prezent şi suspectul. Martorii îşi aduc aminte că au văzut acea persoană undeva. 1985. iar rezultatele acestora au fost împărţite în două categorii: martori care erau foarte siguri că nu greşesc şi martori care erau nesiguri de răspunsul lor. sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit. Dacă în expunerea iniţială nu este prezent suspectul. însă suspectul face parte doar din unul dintre acest grupuri. O serie de cercetători au investigat relaţia dintre acurateţea identificării şi încrederea pe care martorul o are în răspunsul său. Acest eşec al memoriei este un alt exemplu care pune în evidenţă dificultatea oamenilor de a diferenţia între sursele informaţiilor pe care le stochează în memorie. 77 . Sporer. Astfel s-au identificat două tipuri de erori. Altfel spus. Din aceste motive identificările care se fac după mai multe expuneri sunt mai puţin acurate. Un al doilea tip de erori s-a evidenţiat astfel: dacă un martor face o identificare greşită într-o expunere iniţială alegând o persoană care nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent). Duning & Toglia. Read. În situaţiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori. probabilitatea de a alege aceeaşi persoană este foarte mare. Ross. iar în cea de-a doua expunere este prezent atât suspectul cât şi persoana care a fost şi în primul grup. însă confundă expunerea iniţială cu evenimentul original. un martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive. dar este inclusă o altă persoană care a fost prezentă în cadrul evenimentului. în practică este foarte rar utilizată. de obicei fiind inclus în ultimul. 1994. În cazul prezentării simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul. asta nu înseamnă că lucrurile stau cu necesitate aşa. s-a constatat că aceasta nu era diferită între cele două grupuri (Luus & Wells. 1994. Adesea. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare corectă. Când s-a comparat acurateţea răspunsurilor acestor două grupuri. atunci probabilitatea ca martorul să facă o identificare corectă este mai mică decât dacă nu ar fi participat la prima prezentare. 1994). aceasta înseamnă că într-adevăr probabilitatea de a greşi este minimă? Au fost luate în calcul mai multe cercetări. Proporţia martorilor care identifică persoana care a apărut în ambele grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât proporţia martorilor care recunosc corect suspectul. Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells. iar această persoană este prezentă şi în cea de-a doua expunere. Ceci.simultan. Experţii şi-au pus întrebarea dacă expunerile anterioare pot să influenţeze acurateţea identificărilor (Brigham & Pfeifer. 1993). chiar dacă un martor îşi exprimă siguranţa că recunoaşterea lui e corectă. 1994).

Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact” evenimentul perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă” dintre faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate. Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii. de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor. 4 În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni? Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată. Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei. ea trebuie să fie sinceră. 1996). Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie veridică. Dacă în urma unei astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă. Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima . adică să emane de la un martor de bună credinţă şi. în literatura de specialitate se utilizează şi termenul de veridicitate. cât şi cea de fidelitate.tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput. Altfel spus. 1979. adică sinceritatea.nu se identifică. atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credinţă a martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei.în faţa organelor judiciare . 78 .Tema de reflecţie nr. nu se suprapun. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga.deşi aflate în raporturi apropiate . să fie fidelă . totodată. depoziţia neveridică a acestuia trebuie înlăturată. Dacă în urma acestei verificări se constată că martorul este sincer.să redea cu exactitate evenimentul perceput. care aparent este confundată cu sinceritatea. al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate. ci din atitudinea de sinceritate a martorului. Aceste două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului judiciar .

Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. mărturia urmează a fi reţinută dacă se constată că este sinceră. Martorul este o persoană ce relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată. şi este înlăturată . teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului. dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului.din modul în care aceasta se manifestă. a succesiunii lor. Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi: percheziţiile. controlul / verificarea veridicităţii se dovedeşte a fi indispensabilă. Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor. raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul. Rezumat Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi ridică dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare. ele atrag atenţia şi altora. Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare. Alteori. 78 C. În cazul mărturiei. dacă nu este sinceră. simpatia sau antipatia faţă de acesta. cât şi atingerea obiectivelor sale principale. constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice. dispreţul faţă de anchetator ş. sunt în imposibilitatea de a percepe. oricât de discret s-ar produce. Confirmarea sau infirmarea stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. respectiv aflarea adevărului. soluţionarea unui dosar este asigurată de 79 . abilitate prin lege să audieze martori. memora şi reda faptele şi împrejurările.Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă . Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea.pen. precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs.total sau parţial. Proba cu martori. Atât finalizarea anchetei judiciare.a. În acest fel se creează posibilitatea confirmării faptelor. deşi au asistat la evenimentele petrecute. ascultarea din nou a unor persoane. reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii etc. constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi explică motivul pentru care aceştia. spiritul de solidaritate cu inculpatul. Adesea. stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii. În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării. cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială este nelipsită în cercetarea judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală. nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea unui eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens.într-o anumită măsură .după caz .pr.). interesul material.

recepţia senzorială are şi un profund caracter activ. Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: Modalităţi de ascultare a martorului. totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi.atunci când li se cere .precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea mărturiei (Ciopraga. fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei.tot ceea ce au perceput. involuntar. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a datelor şi. nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda . cautând să selecteze informaţiile cele mai accesibile. cât şi la data când este chemată să depună mărturie. care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere biopsiho-social. problema mărturiei este o problemă psihologică practică. Deşi în aparenţă problema pare simplă. limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. precum şi de starea personală în care se află atât în momentul perceperii. cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte. dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de eveniment. comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii . mai ales. durata scursă de le eveniment etc. ea tot va fi influenţată de această informaţie”.recepţia informaţiilor. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei . dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. 80 . 1996). Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane. stocarea memorială a acestora. Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Tema 2: „Chiar dacă persoana ştie că informaţia pe care i-o oferi e falsă. discipline care atestă că atât posibilităţile noastre de recepţie senzorială. Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii sigure de evaluare a probei testimoniale. 1979. Alături de aspectele sale juridice. Pe lângă caracterul subiectiv.mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui eveniment despre care numai ele pot relata adevărul. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate senzorială.

I. Psihologie şi Infracţionalitate . (2005). I. Schiţaţi principalele sugestii de îmbunătăţire a practicii judiciare care reies din cercetările referitoare la memoria martorilor. I. I. şansele obţinerii punctajului maxim. la sarcinile de evaluare şi implicit. Cluj-Napoca: Editura ASCR. 81 . Cluj-Napoca: Editura ASCR. Cluj-Napoca: Editura ASCR. II. (2005). vol. vol. Buş. 5 şi modalitatea de evaluare Calitatea soluţiilor oferite de dvs. I.Lucrarea de evaluare nr.Fundamente Teoretice. sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin: Buş.Fundamente Teoretice. (2006). Psihologie şi Infracţionalitate – Module Aplicative. Bibliografie minimală pentru acest modul Buş. Psihologie şi Infracţionalitate . vol.

în scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală. Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul. Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată. Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive. arestatul fie că se închide în sine. Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. violenţă colectivă. uneori chiar a celor autoagresive (automutilări. tentative de sinucidere. profesională. Introducere Consecinţele psihosociale ale privării de libertate Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt. se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială. de o manifesare extremă. La acestea se adaugă şi alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat. deoarece penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar. în cazul recidiviştilor. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide. fie că manifestă comportamente agresive. Astfel. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare. frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor. de desfăşurarea procesului. Explica principalele compornente implicate în activitatea de reeducare a deţinuţilor. de cele mai multe ori.Modulul 6 PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR ŞI ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE REEDUCĂRII DEŢINUŢILOR Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie a mediului penitenciar şi cu metodele utilizate în activitatea de reeducare a deţinuţilor. de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor. acţionale sau de limbaj. precum şi pedeapsa pe care o vor primi. Defini noţiunile de: adaptare la mediul de penitenciar. reeducarea deţinuţilor. ar trebui să puteţi: Explica consecinţele psihosociale ale privării de libertate. 82 . uneori sinucideri). care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu. Există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive. se inhibă.

Relaţiile impersonale. 83 . stări confuzionale. regimul strict. Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar. reducând simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială. cefalee. precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie (Sasu. numite reacţii faţă de încarcerare. 1985): “ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată. reprezintă o altă particularitate a mediului de penitenciar. astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare. iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar. deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei. cotidiene. “ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar. la mijlocul detenţiei este aproape totală. cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă). psihice şi psihosociale. izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar. Restrângerea mobilităţii fizice. “ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. activitatea controlată. ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere. care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere. desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii din penitenciar. “ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine. respectarea acestora fiind făcută în manieră formală. halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere. dezorientare temporo-spaţială. somn agitat. culminând cu crize de mare agresivitate. el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze. În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie. se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar nu este niciodată totală. Modalităţile adaptative nu sunt rigide. percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut. coşmaruri. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung. sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale.

chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului. dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor. cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului. două tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar. conformişti şi supuşi.În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei. altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi. manifestă tendinţa de a obţine beneficii şi uneori de a evada. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate. Sub aspect psihosocial. dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. concomitent. Subcultura de penitenciar. Tema de reflecţie nr. 1 Discutaţi strategiile de adaptare a deţinuţilor la mediul de detenţie din perspectiva mecanismelor de coping. nu neapărat în mod explicit. Desigur. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general. automutilarea etc. Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de personalul închisorii. ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie. în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze. Deşi 84 . tatuajul. păstrând secretul acestei insubordonări. Aspecte psihosociale ale mediului de penitenciar Şocul încarcerării. se integrează. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informal. sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului. însă. nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme. o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. faţă de lumea “din afară” şi. deţinuţii recidivişti sunt refractari la ordine. în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar. de obicei. dar aceştia sunt dispreţuiţi. Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. aparent repede în mediul de penitenciar. relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are. crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. De regulă. afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia. contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului. Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă. ca şi în cadrul oricărui grup uman.

acţiuni impulsive. sex. 85 . ierarhia. efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie. În acest moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată de lideri sau agitatori. ajungându-se la violenţă verbală.penitenciarul are o structură relativ închisă. prin profilul său psihosocial. pierderea autocontrolului. solidari. În faza finală agitaţia creşte. nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului. marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate. Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la nivelul altor grupuri. De pildă. fenomenul de prizonizare. Influenţa liderilor sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură. frustrarea etc. Uneori violenţa colectivă poate degenera în revolta penitenciară. precum şi diverse statusuri informale: lideri populari. în funcţie de vârstă. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti. de maturizarea socială şi de nivelul său de cultură. stresul. Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. ceea ce aceentuează ieşirile agresive. ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se deosebeşte. izolaţi. dimpotrivă. incapabil de a face faţă unor dificultăţi. Violenţa colectivă Penitenciarul. iar popularii. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul încarcerării. într-o măsură mai mare sau mai mică. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie. respinşi. O dată cu intrarea în penitenciar persoana resimte. de oricare altă instituţie sau grupare organizată de persoane. distrugerea unor bunuri materiale etc. ameninţat. O caracteristică specifică structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. se consideră mult mai puţin agreaţi. de structura sa psihologică. antipatie şi indiferenţă. ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. cât şi de măsura în care aceştia le exprimă interesele. În faza următoare. Într-un mediu considerat ostil. Violenţa colectivă. Faza premergătoare implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o oarecare agitaţie. deţinutul se simte vulnerabil. dezorganizarea conduitei. teritorialitatea.

pe cât posibil. deseori de nivel inferior.Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. De cele mai multe ori. Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor. În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă. Măsurile educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. prin apropierea pe cât posibil. neexistând suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format. Detenţia trebuie să reducă. a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a regimului detenţiei penitenciare. împrejurările în care a comis fapta etc. reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă. de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru. deţinutul periculos este produsul unui anumit climat relaţional. idei suicidare. pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative. şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate. prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deţinuţi. traumatizarea psihică a persoanei condamnate.). 1992). 1996). infantilism. Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranţei. a trăit. Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor. Ca mediu de reeducare. penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. alungă plictiseala. centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor personale. comportamente violente. iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian. evită conflictele interpersonale etc. În consecinţă. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit. a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu. permite obişnuirea cu acest mediu. Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor. la eliberarea acestora de tensiunile interioare. 86 . Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. şi ceea ce este mai rău. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate. un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea. Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi.

şcolare.evidenţiază echilibrul psihoafectiv.urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă. Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar. strategia de reeducare elaborată. să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului. profesionale şi de petrecere a timpului liber. astfel ca. care este capacitatea deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis. a comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară. indiferenţa afectivă. juridice etc. urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite. maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ. * relaţională . 1967). folosindu-se în acest sens metode psihologice. Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită. Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul.relevă îndeosebi indicele de sociabilitate. infuenţele pe care le exercită şi le Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii infracţionale.Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte. labilitatea şi 87 primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului. Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni: * * * cognitivă . forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei. . atât pozitive cât şi negative. precum şi posibilităţile de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare. Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel. Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul psihocomportamental). Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenţiei. medicale. afectivă . în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale. urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare. cât şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate.sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale. psihosociologice. cum au funcţionat structurile familiale. motivaţională .

considerat şi finalul procesului de reeducare. alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping). Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. reorientare şi remodelare a personalităţii individului delincvent. de acceptare. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine 88 . tehnici sociometrice. Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi de personalitate. diferite tipuri de interviuri şi de chestionar. supravegherea poliţienească şi alte forme de control social. trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar. cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă. corelat cu sistemul de asistenţă postpenală. Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a acestuia. alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte. Ansamblul structurilor sociale menţionate. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi. de respectarea dispoziţiilor legale. atitudini şi valori pozitive.agresivitatea. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante. Această activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socioprofesionale. Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi. mai mult sau mai puţin evidentă. În final. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme. apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia. de gradul de calificare. Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării. anamneza etc. acceptate în plan social. indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui. analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei. de calitatea personalului şi nu în ultimul rând. de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate de societate. prevenind astfel fenomenul de recidivă. dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.

privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale. Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative. ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare. Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii. Tema de reflecţie nr. Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Rezumat Din punct de vedere psihosocial. punându-şi amprenta asupra întregului comportament. Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. Afectând întreaga personalitate. libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin. natura infracţiunii. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului. de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice. Pe parcursul vieţii. în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. 89 . a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală.globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Conform practicii penitenciare actuale. starea de recidivă şi după receptivitatea la activităţile de reeducare. Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar. creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie. impunerea unui regim de viaţă sever. Controlul strict al comportamentului. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex. de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile. separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative. la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă. durata pedepsei. 2 Discutaţi utilitatea evaluării psihologice a deţinuţilor în mediul de penitenciar. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de mare. vârstă.

limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul. cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa. I. asasin.). Cluj-Napoca: Editura ASCR.Fundamente Teoretice. vol. Descrieţi principalele aspecte psiho-sociale ale mediului de penitenciar. pedofil. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat. (2005). I. Cluj-Napoca: Editura ASCR. criminal în serie etc. el neştiind care este stadiul urmăririi penale. şansele obţinerii punctajului maxim. Întocmiţi profilul psihologic al unui infractor (la alegere: cerşetor. spărgător. Psihologie şi Infracţionalitate . I. hoţ. 6 şi modalitatea de evaluare Calitatea soluţiilor oferite de dvs. Bibliografie minimală pentru acest modul Buş. sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin: Buş. la sarcinile de evaluare şi implicit. generează la arestaţi stări tensionale accentuate. (2005).Fundamente Teoretice. I. 90 . Lucrare de evaluare semestrială. vol. Lucrarea de evaluare nr. tâlhar. Psihologie şi Infracţionalitate .

indexate ISI. Ioan Buş este coordonatorul unui program de studiu de nivel post-universitar (Psihologie Judiciară). & colab.T.Hyperion XXI. Ingram. Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Scurtă biografie a titularului de curs Conf. Criminalistica . (2003). 3.Ministerului de Interne.1. (1995). Ed. The psychology of crime. a publicat 4 cărţi ca unic autor. (1998). Cluj-Napoca: Ed. The victim and His Criminal. Preda. Cluj-Napoca: Ed. Ed. Bucureşti. T & Butoi.Gama. Buş. ANEXE BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Banciu. Psihologie penitenciară. recenzate în baze de date internaţionale şi/sau recunoscute CNCSIS. I. Bucureşti. R.III. I. D. Tritonic. Probleme de criminologie.Presa Universitară Clujeană. V. Feldman.(vezi www. 152-162. Ed. Pretice-Hall Company. Oancea. Iaşi. 91 . psihologia educaţională. Butoi. psihodetecţia comportamentului simulat (tehnica poligraf). Virginia. Psihodetecţia comportamentului simulat. (1997). (1977). Buş.C. Pitulescu. dr. I. Delincvenţa juvenilă. D. (1996). Domeniile sale de competenţă sunt: psihologia judiciară (teorie. A.Actami. Presa universitară clujeană. Cambrige University Press. & David. Psihologie judiciară.Tratat de tactică. N. S. Ed. Reston.psychology. I.ro). Routledge. Hollin. Ed. cercetare. P. Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti.Şansa. Buş. Criminologie etiologică. Psihologie judiciară. V. G. Bucureşti: Ed. Bucureşti. Ed. Delincvenţa juvenilă. Schafer. Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. psihologia transporturilor. Mitrofan. Cluj-Napoca. Ioan Buş este titular la Catedra de Psihologie din cadrul Universitatii Babeş Bolyai. (1998). Ed. (1999).(1992). Victimology. a publicat ca autor sau coautor studii ştiinţifice în reviste de specialitate. (1993). etc. I. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Editura Oscar Print. (1992). (2001). Ciopraga. (1996). 3 cărţi în calitate de coautor. All Educational. Cioclei. Bucureşti. (2000). Psihologie judiciară. Florian. I. Control social şi sancţiuni sociale. şi intervenţie). (1996).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful