Maitreyi, de Mircea Eliade

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice. Romanul modern de analiză psihologică „Maitreyi” de Mircea Eliade face parte din prima tendință, fiind un roman al autenticității și al experienței, dar și un roman exotic. Apărut în 1933, romanul s -a bucurat în epocă de un mare succes de critică și de public, care a trecut repede granițele ță rii. „Maiteryi” este un roman al experienței pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, de către personaje, a unor experiențe definitorii, iar impresia de autenticitate provine din utilizarea unor elemente care țin de realitate (jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc.). „Experiențialismul”/ trăirismul provine atât din legăturile cu viața reală a autorului, cât și din faptul că romanul creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca experiență definitorie a existenței. Tema romanului este iubirea, o cale de cunoaștere a tainelor universului, dar și o sursă inepuizabilă de suferință. Incompabilitatea dintre cei doi îndrăgostiți care aparțin unor culturi diferite (orientală și occidentală) este cauzată de diferențele de mentalitate, civilizație, religie. Titlul romanului este reprezentat de un substantiv propriu, care enunță numele eroinei centrale, aceea care produce o schimbare radicală în destinul lui Allan, personajul-narator. Romanul este de tipul jurnalului-intim, iar întâmplările sunt relatate la persoana I, din perspectiva subiectivă a personajului-narator, europeanul Allan. Multiplicarea perspectivei conduce la existența celor trei niveluri ale scriiturii și la interferența „vocilor” narative ale textului: primul nivel cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan, consemnate cu fidelitate în timpul șederii sale în casa lui Narendra -Sen; cel de-al doilea nivel conține câteva comentarii adăugate între paranteze, ulteri oare producerii faptelor și întâmplărilor, având ca scop explicarea și clarificarea anumitor aspecte notate în jurnal; al treilea nivel este o confesiune a personajului-narator care, în timp ce scrie, retrăiește, de fapt, povestea de iubire cu Maitreyi, analizând cu luciditate sensul profund al evoluției și al semnificațiilor acestei istorii. Acțiunea romanului alcătuit din 15 capitole se petrece în anul 1929, în Calcutta, unde trăiește o lume pestriță, formată din trei comunități: cea autohtonă, foarte conservatoare, apoi comunitatea albă, preponderent engleză și o comunitate eurasiatică, dinsprețuitoare față de indigeni, dar grăbită să -i imite pe europeni. Conflictul romanului se construiește pe opoziția dintre două lumi diferite: cea europeană și cea asiatică. Uniți prin iubire, cei doi tineri rămân exponenți ai acestor mentalități. Conflictul interior este dat de trăirea intensă a iubirii pe care o resimte Allan, fire autoreflexivă, ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Pin introspecție și monolog interior, Allan își analizează cu luciditate trăirile în acest roman subiectiv de analiză psihologică. El este europeanul, străinul care încearcă să decodifice esența spiritualității indiene, având drept cale de acces erosul. Prin caracterizare directă, naratorul realizează, în diferite etape ale iubirii, mai multe portrete ale fetei, care, prin tehnica acumulării detaliilor, îi surprind vestimentația, chipul, detalii fizice senzuale sau inocente, gesturi, calități, în încercarea sa de a reda miracolul aces tei femei indiene. Caracterizarea indirectă, prin fapte, limbaj, atitudini, gesturi, relații cu celelalte personaje, dezvăluie asumarea tragică a iubirii, pentru că Maitreyi este singura din cuplu care cunoaște interdicțiile și urmările erosului interzis în lumea sa. Ea îl inițiază pe Allan în iubire, în cultura orientală și în sacralitate. Din punctul de vedere al stilului, romanul se remarcă prin prezența elementelor specifice jurnalului intim, prezentând confesiunea amplă a tânărului intelectual lucid, dornic de autocunoaștere. Stilul este direct, anticalofil, predominând monologul interior, care relevă frământările unei conștiințe dominate de patima mistuitoare a erosului. Consider că Mircea Eliade pornește de la o experiență autobiografică pe care o valorifică într-o manieră originală, conferind o nouă interpretare mitului iubirii incompatibile, ce se regăsește în opere precum „Romeo și Julieta” sau „Tristan și Isolda”. Spre deosebire însă de capodoperele literaturii universale care se termină cu moartea protagoniștilor, în romanul lui Mircea Eliade, accentul nu se mai pune pe caracterul tragic al întâmplărilor, ci pe drama interioară a eroilor, generată de prejudecățile care fac imposibilă împlinirea iubirii lor. Prin formula narativă aleasă, prin faptul că experiența surprinsă în romanul-jurnal face parte dintre experiențele supreme ale condiție umane, dar și prin notarea atentă a stărilor și senzațiilor analizate cu luciditate, de o natură intelectuală interesată de tot ceea ce poate deveni obiect al cunoașterii, romanul se încadrează în categoria modernismului interbelic și a romanului „experienței”.