ABC-ul dreptului Uniunii Europene

de prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt

Conţinutul acestei publicaţii nu reflectă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene. Responsabilitatea pentru informaţiile și opiniile conţinute în această publicaţie aparţine exclusiv autorului. Surse imagini: Mai jos se prezintă localizarea ilustraţiilor reproduse și/sau sursa utilizată, precum și titularii drepturilor de autor. S-a încercat prin toate mijloacele localizarea titularilor drepturilor diverselor ilustraţii și fotografii reproduse. Pentru orice întrebări, vă rugăm să contactaţi editura: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene 2, rue Mercier 2985 Luxemburg Luxemburg Paginile 8, 23, 31, 36, 51, 71, 94 și 116: Biblioteca Media a Comisiei Europene, Bruxelles © Uniunea Europeană, 2011

Europe Direct este un serviciu care vă ajută să primiți răspunsuri la întrebările dumneavoastră despre Uniunea Europeană. Un număr de telefon unic și gratuit (*):

00 800 6 7 8 9 10 11
(*) Unii operatori de telefonie mobilă nu permit accesul la numerele cu prefixul 00 800 sau pot factura aceste apeluri.

Informaţii suplimentare referitoare la Uniunea Europeană sunt disponibile pe internet pe serverul Europa (http://europa.eu). O fișă catalografică figurează la sfârșitul prezentei publicaţii. Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2011 ISBN 978-92-78-40736-0 doi:10.2830/47439 © Uniunea Europeană, 2011 Reproducerea este autorizată cu condiţia menţionării sursei. Printed in Luxembourg TIPĂRIt PE HÂRtIE ÎNĂLBItĂ FĂRĂ CLOR ELEMENtAR (ECF)

N OTĂ CĂTRE CITITOR
Prezenta publicație, intitulată ABC -ul dreptului Uniunii Europene, ia în considerare modificările aduse tratatelor europene de Tratatul de la Lisabona. Cu excepția cazului citării directe sau atunci când este necesar din perspectiva contextului istoric, articolele citate se referă exclusiv la versiunile consolidate ale tratatelor europene ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C  83 din 30 martie 2010). Informațiile din ediția de față sunt cele valabile în luna martie 2010.

Cuprins 007 009 CUVÂNT-ÎNAINTE DE LA PARIS LA LISABONA. TRECÂND PRIN ROMA. MAASTRICHT. izvorul primar al dreptului Uniunii – Instrumentele juridice ale UE drept sursă secundară a dreptului Uniunii – Acordurile internaţionale ale UE – Principiile generale de drept – Dreptul cutumiar – Acordurile și convenţiile încheiate între statele membre . AMSTERDAM ȘI NISA VALORILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE Uniunea Europeană. garant al păcii Unitatea și egalitatea ca laitmotiv Libertățile fundamentale Principiul solidarității Respectarea identității naționale Nevoia de securitate Drepturile fundamentale 019 020 021 022 022 022 024 024 029 029 034 039 043 046 „CONSTITUŢIA” UNIUNII EUROPENE Natura juridică a UE Sarcinile UE Competențele UE Instituțiile UE Instituţiile: Parlamentul European – Consiliul European – Consiliul – Comisia Europeană – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – Banca Centrală Europeană – Curtea de Conturi 077 Organisme consultative: Comitetul Economic și Social European – Comitetul Regiunilor 080 Banca Europeană de Investiţii 081 081 082 083 ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE UE în calitate de creație a dreptului și comunitate bazată pe drept Izvoarele dreptului Uniunii Tratatele fondatoare ale UE.

Mijloacele de acțiune ale UE Regulamentele – Directivele – Deciziile – Recomandările și avizele – Rezoluţiile. declaraţiile și programele de acţiune – Publicare și comunicare 099 Procesul legislativ în UE 101 Procedura legislativă ordinară – Procedura avizului conform – Procedura simplificată 104 Sistemul de protecție juridică al UE 106 Procedura privind încălcarea obligaţiilor în temeiul tratatelor – Acţiuni în anulare – Plângeri împotriva omisiunii de a acţiona – Acţiuni în despăgubire – Acţiuni introduse de personalul instituţiilor – Litigii privind titlurile europene de proprietate intelectuală – Procedura de recurs – Protecţia juridică provizorie – Hotărârile preliminare 113 Răspunderea statelor membre în urma încălcării dreptului Uniunii 114 Răspunderea statelor membre pentru actele juridice sau omisiunea de a acţiona – Răspunderea în urma încălcării dreptului Uniunii de către instanţe juridice 117 117 118 120 120 DREPTUL UNIUNII RAPORTAT LA ANSAMBLUL ORDINII JURIDICE Autonomia ordinii juridice a UE Interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul național Conflictul dintre dreptul Uniunii și dreptul național Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii în dreptul naţional – Supremaţia dreptului Uniunii în raport cu dreptul naţional – Interpretarea dreptului naţional în conformitate cu dreptul Uniunii CONCLUZII ANEXĂ 088 090 129 131 .

.

ai propriului oraș sau district. care este adesea oarecum neclară și ale cărei implicații nu sunt ușor de apreciat. Paginile care urmează reprezintă o tentativă de a clarifica structura Uniunii și pilonii pe care se sprijină ordinea juridică europeană și de a contribui astfel la îndepărtarea oricăror neînțelegeri în rândul cetățenilor UE. Totuși. este deosebit de important ca aceștia să fie informați cu privire la ordinea juridică ce le afectează viața de zi cu zi. chiar de formularea tratatelor. 0 07 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Cuvânt-înainte Ordinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit deja o componentă constantă a vieții politice și a societății noastre. complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică a acesteia nu sunt ușor de înțeles. în parte. Această dificultate este cauzată. În fiecare an. acum sunt și cetățeni ai Uniunii. Fie și numai din acest motiv. Oamenii nu mai sunt de mult doar cetățenii propriilor țări. Un alt factor este faptul că numeroase concepte cu care tratatele operează în încercarea de a controla situația nu sunt familiare. se iau în temeiul tratatelor Uniunii mii de decizii care influențează în mod esențial statele membre ale UE și viețile cetățenilor acestora.A B C .

Haga Winston Churchill este primit cu căldură la Congresul mișcării pentru unitatea Europei. Fostul prim-ministru al Regatului Unit și lider al opoziției la acea vreme prezidează sesiunea inaugurală a Congresului. . La 19 septembrie 1946 el făcea un apel la unitate europeană în celebrul său discurs de la Zürich.7 mai 1948.

cât și pentru stat și instituțiile acestuia. În termeni generali. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Amsterdam și Nisa Până în perioada care a urmat imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Uniunea Europei Occidentale (UEO). Numărul țărilor membre ale acestor organizații variază de la 10 (UEO) până la 47 (Consiliul Europei). Această varietate de organizații capătă o structură logică doar din punctul de vedere al obiectivelor lor concrete. De exemplu. PRIMUL GRUp: ORGANIZAțIILE EURO -ATLANTICE Organizațiile euro-atlantice au fost rezultatul alianței dintre Statele Unite ale Americii și Europa după cel de Al Doilea Război Mondial.A B C . se pot distinge trei mari grupuri. prima organizație europeană din perioada postbelică. a cerut țărilor europene să își reunească eforturile 009 . a  fost creată în  1948 la inițiativa Statelor Unite. asupra cărora este dificil de avut o privire de ansamblu. trecând prin Roma. aceste constituții și legi stabileau regulile obligatorii atât pentru cetățeni și partide. Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE). Astfel. Secretarul de Stat de atunci al Statelor Unite. conceptul pe care îl aveam despre stat. Consiliul Europei și Uniunea Europeană coexistă fără nicio reală legătură între ele. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E De la Paris la Lisabona. George Marshall. precum și viața noastră politică se dezvoltaseră aproape exclusiv pe baza constituțiilor și legislațiilor naționale. În  1947. eforturile în direcția unificării Europei după cel de Al Doilea Război Mondial au dat naștere unui amestec deconcertant de organizații numeroase și complexe. A fost necesară prăbușirea totală a Europei și declinul său politic și economic pentru a fi create condițiile necesare unui nou început și relansării ideii unei noi ordini europene. Deloc întâmplător. În țările noastre democratice. Maastricht.

Consiliului Europei și Uniunii Europene. Deciziile cu privire la toate aspectele importante necesită unanimitate. prin intermediul ajutoarelor pentru dezvoltare. ceea ce înseamnă că fiecare țară are drept de veto. Franța. politicii sociale și justiției. Prin urmare. culturii. aceeași regulă se aplică și în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU). În același timp.A B C . atunci când SUA și Canada s-au alăturat organizației. UEO și-a păstrat responsabilitatea apărării colective. Luxemburg. Consiliul Europei este conceput doar ca organism de cooperare internațională. rol care nu a fost încă transferat Uniunii Europene. s-a adăugat un nou obiectiv – cel al promovării progresului economic în țările din lumea a treia. Statutul Consiliului Europei nu face nicio referire la o  eventuală transformare în federație sau uniune și nu prevede transferul sau exercitarea în comun a drepturilor de suveranitate națională. În 1960. în special NATO. În 1954. Uniunea Europei Occidentale reunea țările care încheiaseră Tratatul de la Bruxelles (Belgia. Grecia. Acest sprijin s-a concretizat în Planul Marshall. OCEE a devenit atunci OCDE. care a creat bazele reconstrucției rapide a Europei Occidentale. Țările de Jos și Regatul Unit).U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E pentru a-și reconstrui economiile și a promis sprijinul țării sale. Spania și Portugalia au devenit membre. întrucât cea mai mare parte a  competențelor organizației a fost transferată altor instituții internaționale. în scopul consolidării cooperării țărilor europene în domeniul politicii de securitate. s-a acceptat în mod intenționat faptul că aceste organizații nu vor depăși sfera cooperării internaționale tradiționale. Cea mai importantă – și 010 . care a  fost fondat ca instituție politică la 5 mai 1949. În 1949. Uniunea Europei Occidentale a fost creată în 1954. Consiliul Europei a  încheiat numeroase convenții în domeniul economiei. cărora li s-au alăturat Republica Federală Germania și Italia. Ulterior. Inițial. A L DOILEA GRUp: CONSILIUL E UROpEI ȘI OSCE Organizațiile europene care formează cel de al doilea grup se caracterizează printr-o structură ce permite includerea unui număr cât mai mare de țări. Între aceste organizații se numără Consiliul Europei. Totuși dezvoltarea rolului UEO nu a  continuat. sub forma unei alianțe militare cu Statele Unite și Canada. a luat ființă NATO. principalul obiectiv al OCEE a fost liberalizarea schimburilor comerciale între state. UEO a marcat debutul politicii de securitate și apărare în Europa.

care era „indispensabilă pentru civilizație” și fără de care „pacea în lume nu putea fi menținută”. Europa mai are încă un drum lung de parcurs. ci a  creat. înființată în 1994 în urma „Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa”. Convenția nu a  permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a  drepturilor omului în țările membre. În exercitarea acestor prerogative. în care acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet. în acest domeniu.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E cea mai cunoscută – dintre acestea este Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a  libertăților fundamentale (Convenția europeană a drepturilor omului sau CEDO). noutatea esențială a UE rezidă în faptul că statele membre au renunțat la unele dintre drepturile lor de suveranitate în favoarea UE și i-au conferit acesteia prerogative pentru a acționa în mod independent. OSCE respectă principiile și obiectivele stabilite prin Actul Final de la Helsinki din 1975 și prin Carta de la Paris din 1990. un sistem de protecție juridică prin care organismele înființate în temeiul convenției la Strasbourg (Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor omului în țările membre. Pe lângă măsurile de promovare a încrederii între țările Europei. de asemenea. ministrul de externe al Franței la acea vreme. Dintre organizațiile acestui grup face parte și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Potrivit declarației. de unificare a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. Spre deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintre state.A B C . această unificare reprezenta o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”. „Planul Schuman” a devenit în cele din urmă realitate odată cu încheierea Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între cele șase țări fondatoare (Belgia. A L TREILEA GRUp: U NIUNEA E UROpEANĂ Cel de al treilea grup de organizații europene este reprezentat de Uniunea Europeană. semnată la 4 noiembrie 1950. UE poate emite legi proprii având aceeași putere ca legile adoptate în statele membre. Piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-o declarația de la 9 mai 1950 a lui Robert Schuman. 011 . aceste obiective includ și crearea unei „rețele de securitate” care să permită soluționarea pe cale pașnică a conflictelor. Istoria recentă a arătat că.

mai transparentă și mai eficace și să deschidă calea către o constituție europeană. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă a procesului de unificare politică a Europei. Franța. în esență. iar în Germania a fost introdusă o acțiune juridică pentru ca aprobarea tratatului de către parlament să fie declarată neconstituțională). Tratatul se autodefinește ca „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei ” și conține instrumentul de instituire a  Uniunii Europene. Luxemburg și Țările de Jos) la 18 aprilie 1951 la Paris (Tratatul de la Paris). a  cărei 012 . Această Comunitate a fost instituită pe o perioadă de 50 de ani și a fost „integrată” în Comunitatea Europeană atunci când tratatul său fondator a expirat. cele două tratate au vizat. prin care UE se angaja să devină mai democratică. Deși tratatul a fost semnat la Maastricht la 7 februarie 1992. Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele de la Amsterdam și de la Nisa. voința politică de aprofundare a integrării europene a fost relativ slabă. respectiv.A B C . care au intrat în vigoare la 1  mai  1999 și. Italia. din cauza unor obstacole întâmpinate în procesul de ratificare (aprobarea poporului danez a  fost obținută doar după un al doilea referendum. comparativ cu reformele precedente. prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957. la 1 ianuarie 1958. sub președinția fostului președinte al Franței. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). cu toate că procesul nu a  fost finalizat. șefii de stat sau de guvern au adoptat o  declarație privind viitorul Uniunii Europene. la 23 iulie 2002. reforme instituționale. aceleași state au creat. Din acest motiv. Obiectivul acestor reforme a fost menținerea capacității de acțiune a UE într-o Uniune extinsă de la 15 la cel puțin 27 de state membre. Valéry Giscard d’Estaing. Primul pas în atingerea acestui obiectiv l-a constituit instituirea unei convenții europene. la 1 februarie 2003. la 15 decembrie 2001. Tratatul de la Maastricht a  constituit primul pas pe calea către o  ordine constituțională europeană. În continuare. însă.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Republica Federală Germania. care și-au început activitatea odată cu intrarea în vigoare a tratatelor. acesta a putut intra în vigoare abia la 1 noiembrie 1993. Numeroasele critici care au urmat au dat naștere unei dezbateri cu privire la viitorul Uniunii Europene și la structura sa instituțională. în Belgia. câțiva ani mai târziu. și cu intrarea în vigoare a acestuia la 23 iulie 1952. la Laeken. Ca rezultat al acestei dezbateri.

Abordarea acestora a fost atipică deoarece nu s-au limitat la stabilirea unor direcții generale care ulterior să fie puse în practică prin dispozițiile unei conferințe interguvernamentale.34 %) și din Țările de Jos (61.68 % împotrivă la o participare de 69.7 % împotrivă. ci au definit ei înșiși structura și conținutul modificărilor ce urmau să fie aplicate. După aderarea. ca și tratatele anterioare de la Maastricht. tratatul a fost respins în referendumurile din Franța (54. În schimb. Amsterdam și Nisa.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E misiune era redactarea unei constituții europene. După o perioadă de reflecție de aproape doi ani. prin care toate tratatele existente urmau a fi abrogate și înlocuite cu un singur document. de către șefii de stat sau de guvern. Valéry Giscard d’Estaing. la Bruxelles. la 1 mai 2004. Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o comunitate independentă. 013 . Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a Comunității Europene existente într-o Uniune Europeană unică. a celor 10 noi state membre și după alegerile pentru Parlamentul European. în special datorită faptului că. funcționând pe baza unui singur tratat constituțional. la jumătatea lunii iunie  2004. acest proiect a  fost adoptat. Potrivit tradiției. acest tratat de reformă a fost numit Tratatul de la Lisabona. Acest pachet de reforme se desparte cu totul formal de ideea unei constituții europene. deși strâns asociată Uniunii Europene. a fost elaborat un tratat de reformă care. la o participare de 63 %). consolidarea legitimității democratice a UE și creșterea eficacității acțiunilor acesteia în ansamblu. vizând creșterea capacității de acțiune a UE în interiorul și în afara Uniunii. la 17 și 18 iulie 2004. în prima jumătate a anului  2007 s-a reușit lansarea unui nou pachet de reforme. Proiectul Tratatului de la Lisabona a fost elaborat extrem de rapid. șefii de stat sau de guvern au stabilit în amănunt modalitatea și măsura în care modificările negociate privind tratatul constituțional urmau să fie încorporate în tratatele existente. După primele voturi pozitive în 13 din cele 25 de state membre. cu unele amendamente. în numele convenției. Acest proiect constituțional a  eșuat însă în cursul procesului de ratificare.A B C . a introdus modificări fundamentale ale tratatelor existente ale UE. La 18 iulie 2003. a  prezentat oficial președintelui Consiliului European proiectul tratatului elaborat de convenție. ca și până atunci. intitulat „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa”. în concluziile la ședința Consiliului European din 21 și 22 iunie 2007 de la Bruxelles.

Lucrările conferinței interguvernamentale au fost astfel finalizate înainte de 18 și 19 octombrie 2007. intenționase inițial să aștepte rezultatele referendumului irlandez. la Lisabona. Doar după obținerea mai multor garanții juridice cu privire la sfera (limitată a) noului tratat. aflat în reuniune informală la Lisabona în aceeași perioadă. nu vor fi afectate de Tratatul de la Lisabona și. noul rol al parlamentelor naționale în procesul de integrare. De asemenea. De data aceasta tratatul a obținut o aprobare largă din partea populației irlandeze (de 67. Ca urmare. încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii. Succesul referendumului din Irlanda a deschis calea ratificării Tratatului de la Lisabona în Polonia și în Republica Cehă. Cu toate acestea. președintele Kaczyński condiționase semnarea documentului de ratificare de rezultatul favorabil al referendumului din Irlanda. de către șefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale UE. fiind obținută aprobarea politică a Consiliului European.4 % împotrivă. având doar mandatul aplicării din punct de vedere tehnic a modificărilor impuse. care exclud orice revendicare teritorială asupra unor foste teritorii germane din Republica Cehă. viitorul politicii externe și de securitate comune. în special. la o participare de 59 %).1 %). Tratatul de la Lisabona a fost ratificat cu succes în Franța și în Țările de Jos. președintele ceh.1 % pentru. Principalele puncte controversate au fost delimitarea competențelor între Uniune și statele membre. spre deosebire de Tratatul de instituire a  unei Constituții pentru Europa. Astfel. Václav Klaus. acesta suferit un eșec la un prim referendum organizat în Irlanda la 12 iunie 2008 (53. procesul de ratificare a fost finalizat în ultimele dintre cele 27 de state membre. precum și eventualele progrese în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.A B C . Deși. însă ulterior a condiționat semnarea instrumentului de ratificare de garanția că „decretele Beneš” din 1945. iar Tratatul de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009. conferința interguvernamentală convocată în 2007 a avut o libertate de manevră redusă. 014 . în octombrie 2009. procesul de ratificare a acestui tratat s-a dovedit a  fi extrem de dificil. În Polonia. președintele ceh a semnat instrumentul de ratificare la 3 noiembrie 2009.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E formulând uneori chiar textul exact al unei dispoziții. Tratatul a fost în cele din urmă semnat oficial la 13 decembrie 2007. integrată în Tratatul UE. de Carta drepturilor fundamentale. la o participare de 53. După identificarea unei soluții la aceste cereri. cetățenii irlandezi au fost chemați la vot la un al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona.

având mai mult sau mai puțin aceeași structură ca Tratatul CE. Principalele modificări vizează acțiunea externă a UE și introducerea unor noi capitole. Cu toate acestea. la sport și la turism. nici TUE și nici TFUE nu au caracter constituțional. TUE și TFUE au același statut juridic. Este subîmpărțit în următoarele șase titluri: (I) „Dispoziții comune”. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) are la bază Tratatul de instituire a Comunității Europene.A B C . Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană se reunesc într-o Uniune Europeană unică. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau „Tratatul Euratom”) a suferit numai modificări punctuale. de fiecare dată. prin protocoalele anexate la Tratatul de la Lisabona. în timp ce TFUE este conceput ca un tratat de punere în aplicare. dreptul Uniunii este în continuare definit de următoarele trei tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE sau „TUE”) a fost restructurat în totalitate. (V) „Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună” și (VI) „Dispoziții finale”. Uniunea se substituie și preia succesiunea Comunității Europene. 015 . la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Această clarificare explicită de ordin juridic este necesară. (IV) „Dispoziții privind formele de cooperare consolidată”. (II) „Dispoziții privind principiile democratice”. la spațiu. Diferitele modificări specifice au fost operate. (III) „Dispoziții privind instituțiile”. întrucât noul titlu al fostului Tratat CE („Tratatul privind funcționarea UE”) și nivelurile de reglementare din ambele tratate creează impresia că TUE este oarecum o  constituție sau un tratat de bază. Cu toate acestea.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Prin Tratatul de la Lisabona. Termenul „Comunitate” este înlocuit integral cu termenul „Uniune”. în special cu privire la politica energetică a UE.

dedicat. din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și se face referire la această jurisprudență într-o declarație explicativă. imnul sau deviza UE. împotriva aderării țării lor la UE. statele din Europa Centrală și de Est Republica Cehă. care include politica externă și de securitate comună. În prezent. Irlanda și Regatul Unit. Cu toate acestea. La 1  mai  2004. ca urmare a unificării celor două Germanii. tratatele modificate nu conțin niciun articol referitor la simboluri ale UE. Polonia. Germania (inclusiv teritoriul fostei RDG. statele membre. iar definițiile termenilor „lege” și „lege-cadru” au fost abandonate.A B C .5 % voturi împotrivă). pieței unice și politicilor CE. în primul rând. s-a pronunțat cu o mică majoritate împotriva rămânerii în CE). Luxemburg și Țările de Jos. Franța. cetățenii pronunțându-se. Ungaria. au aderat la Comunitate Danemarca (în prezent cu excepția Groenlandei care. UE are 27 de state membre.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Terminologia utilizată în ansamblul tratatelor reflectă această modificare de abordare față de proiectul precedent de constituție: nu se mai utilizează expresia „constituție”. precum și cu cel de al treilea pilon. cuprinzând cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. De asemenea. la 1 ianuarie 1986. în februarie 1982. cei șase membri fondatori ai CEE. Finlanda și Suedia au aderat la UE. Planificata aderare a Norvegiei a fost respinsă printr-un referendum organizat în octombrie 1972 (cu 53. declarațiile Conferinței interguvernamentale. când Austria. subliniază caracterul special al acestui domeniu politic și responsabilitățile deosebite pe care le au. anexate la tratat. „ministrul afacerilor externe al UE” devine „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate”. Italia. și anume Belgia. Supremația dreptului UE nu este stabilită în mod explicit într-un tratat. procedurile speciale privind politica externă și de securitate comună. un nou referendum a avut aceleași rezultate ca în urmă cu 22 de ani. În Norvegia. rămân în vigoare. a fuzionat cu cel de al doilea. în acest sens. Slovenia și Slovacia. însă ea rezultă. Primul pilon.4 %). cum ar fi steagul. inclusiv apărarea europeană. la 3 octombrie  1990). Extinderea spre est a fost pentru moment finalizată prin aderarea Bulgariei și 016 . și s-a încheiat cu aderarea Spaniei și a Portugaliei. Tratatul de la Lisabona renunță la cei „trei piloni” ai UE. Următoarea extindere a avut loc la 1 ianuarie 1995. în esență. ca și în trecut. La 1  ianuarie  1973. precum și insulele mediteraneene Cipru și Malta. Acestea sunt. Letonia și Lituania. „Extinderea spre sud” a UE a început cu aderarea Greciei. în urma unui referendum. au aderat la UE statele baltice Estonia. cu o mică majoritate (52. De asemenea. la 1 ianuarie 1981.

însă nu există garanții că va fi atins. Consiliul European a dat. unde terenul pentru deschiderea negocierilor de aderare a fost pregătit în octombrie 2005. În decembrie 2004. în cadrul UE există un consens cu privire la faptul că aderarea nu este posibilă înainte de 2014. Islanda și-a prezentat cererea de aderare la UE.A B C . fără a fi stabilită o dată concretă pentru începerea negocierilor. Consiliul European a decis să acorde în mod oficial Turciei statutul de țară candidată la aderare. a fost creată o uniune vamală. Orice astfel de aderare trebuie minuțios pregătită. Această extindere istorică a UE constituie elementul central al unui lung proces care a permis reunificarea unei Europe ce fusese divizată timp de peste o jumătate de secol de Cortina de Fier și Războiul Rece. De asemenea. la Helsinki. cadrul global al înaintării țărilor din Balcanii de Vest pe drumul lor spre aderare. Sunt în desfășurare alte negocieri de aderare. Astfel. În 1995. La 17 iulie 2009. iar la populația UE s-au adăugat aproximativ 90 de milioane de locuitori. UE a decis să aplice în țările din această regiune aceeași strategie adoptată anterior pentru noile state membre. pentru a asigura integrarea fără probleme și a evita punerea în pericol a realizărilor din cei peste 50 de ani de integrare europeană. Comisia Europeană a recomandat Consiliului deschiderea negocierilor în vederea aderării Islandei. UE depune eforturi susținute și în vederea unei noi extinderi în regiunea Balcanilor de Vest. această extindere reflectă dorința de a  asigura pacea. Obiectivul final al acestor negocieri este aderarea. aceste negocieri au început în octombrie 2005. Mai presus de orice. Turcia și CEE încheiaseră un acord de asociere în care se face referire la o eventuală aderare. Deja în 1963. care a obținut statutul oficial de țară candidată în decembrie 2005. care și-a prezentat cererea de aderare la 14 aprilie 1987. așadar. deși mai sunt încă necesare progrese importante în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și protecția minorităților. stabilitatea și prosperitatea economică într-un continent european unit. în special cu Turcia. atingându-se un total de 474 de milioane. Relațiile dintre UE și Turcia au însă un istoric mai îndelungat. undă verde deschiderii negocierilor de aderare cu Turcia. la recomandarea Comisiei.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E a României. și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. iar în decembrie 1999. la 1 ianuarie 2007. Procesul extins de stabilizare și de asociere trebuie să asigure. ca expresie a  convingerii că această țară îndeplinește condițiile principale ale unui sistem democratic. Alte țări candidate la aderare sunt Croația. numărul statelor membre UE a crescut de la 15 la 27. La 24 februarie 2010. În prezent. Un prim pas 017 . în sfârșit.

Nu sunt impuse condiții pentru retragerea din Uniune. aceasta permițând unui stat membru să se retragă din Uniunea Europeană. (1) În conformitate cu statutul definit prin Rezoluţia 1244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU. inclusiv Kosovo  (1). prin care se stabilește modalitatea de retragere a  acestuia. actualizate în funcție de necesități. Așa-numita „clauză de retragere ” a fost introdusă în Tratatul UE. În cazul în care nu se poate ajunge la un asemenea acord.A B C . este suficientă încheierea unui acord între UE și statul membru în cauză. Rolul parteneriatelor europene. Nu există însă nicio dispoziție cu privire la excluderea din UE a unui stat membru pentru încălcări grave și repetate ale tratatelor. au fost incluse dispoziții privind retragerea din UE. este de a sprijini țările din Balcanii de Vest să își pregătească aderarea într-un cadru coerent și să elaboreze planuri care să conțină calendare ale reformelor și detalii privind mijloacele prin care intenționează să răspundă cerințelor unei integrări mai profunde în UE. retragerea devine efectivă la expirarea termenului de doi ani de la notificarea intenției de retragere.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E important în această direcție îl constituie „parteneriatele europene” încheiate cu Albania. Bosnia și Herțegovina și Serbia și Muntenegru. 018 . De asemenea.

valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. securitate și justiţie.” Articolul 3 din TUE (obiectivele Uniunii) „(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea. egalitatea între femei și bărbaţi. inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. solidaritate și egalitate între femei și bărbaţi. pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate. democraţiei. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism. în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe. nediscriminare. egalităţii. 019 . precum și pe respectarea drepturilor omului. (2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate. Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiţia și protecţia sociale. (3) Uniunea instituie o piaţă internă. libertăţii. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei. Aceasta promovează progresul știinţific și tehnic. în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor. întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea preţurilor. care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă și spre progres social.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Valorile fundamentale ale Uniunii Europene Articolul 2 din TUE (valorile Uniunii) „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane. precum și pe un nivel înalt de protecţie și de îmbunătăţire a calităţii mediului. fără frontiere interne. imigrarea. Aceasta promovează coeziunea economică. precum și solidaritatea între statele membre.A B C . dreptul de azil. statului de drept. solidaritatea între generaţii și protecţia drepturilor copilului. justiţie. toleranţă. socială și teritorială. precum și prevenirea criminalităţii și combaterea acestui fenomen.

cele la care trebuie să aspire statele care doresc să adere în viitor la UE. (4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro. Acestea sunt pacea durabilă. dezvoltarea durabilă a planetei. solidaritatea și securitatea. […]” La baza Europei unite stau idei și valori fundamentale la care subscriu și statele membre și care sunt transpuse în practică prin organele executive ale UE. comune tuturor statelor membre. inclusiv dreptul de vot în cadrul Consiliului.A B C . obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii. Se iau în considerare. În plus. acționând la propunerea unei treimi din totalul statelor membre sau a Comisiei și după obținerea aprobării Parlamentului European. libertatea. precum și protejarea drepturilor fundamentale și ale omului. Aceasta contribuie la pacea. În cazul în care șefii de stat sau de guvern. Consiliul. hotărând cu majoritate calificată.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european. două războaie mondiale au izbucnit în Europa între țări 020 . în special. GARANT AL pĂCII Motorul cel mai puternic al unificării Europei îl constituie dorința de pace. în special. inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. democrației și statului de drept. Aceste valori sunt. Pe de altă parte. precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internaţional. Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecţia cetăţenilor săi. a drepturilor copilului. comerţul liber și echitabil. împotriva oricărui stat membru pot fi aplicate sancțiuni dacă încalcă în mod grav și repetat aceste valori și principii. declară că s-a produs o încălcare gravă și repetată a valorilor și principiilor fundamentale ale UE. poate decide să suspende anumite drepturi care decurg din aplicarea dispozițiilor Tratatului UE și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene pentru statul membru respectiv. securitatea. solidaritatea și respectul reciproc între popoare. U NIUNEA E UROpEANĂ . (5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale. eliminarea sărăciei și protecţia drepturilor omului și. de asemenea. eventualele consecințe asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice. În secolul trecut. Obiectivele declarate ale UE sunt garantarea principiilor libertății. unitatea.

a democrației. Unitatea nu poate exista fără a fi asigurată egalitatea.A B C . Această pace devine tot mai solidă pe măsură ce crește numărul statelor europene care aderă la UE. vârstă sau orientare sexuală trebuie combătut. a legii și justiției. religie sau convingeri. În plus. opiniile politice sau de orice altă natură. creșterea insuficientă și poluarea mediului au încetat de mult să fie doar probleme naționale. toți cetățenii UE sunt egali în fața legii. a prosperității economice și a bunăstării sociale. precum și structurile diferite trebuie abordate numai în cadrul principiului egalității. Astfel. prin aderarea a 12 state.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E care astăzi sunt state membre ale Uniunii Europene. o politică pentru Europa înseamnă în același timp o politică pentru pace. Problemele cu care ne confruntăm astăzi pot fi depășite doar dacă țările europene avansează pe calea care le conduce spre unitate. cât și la nivel internațional). 021 . apartenența la o minoritate națională. În ceea ce privește statele membre. Doar în contextul Uniunii Europene poate fi instituită o ordine economică stabilă și doar prin eforturile europene conjugate poate fi asigurată o politică economică internațională care să îmbunătățească performanțele economiei europene și să contribuie la justiția socială. numărul de locuitori. U NITATEA ȘI EGALITATEA CA LAITMOTIV Unitatea este tema recurentă. Fără coeziune internă. limba. Carta drepturilor fundamentale a  Uniunii Europene nu se limitează doar la aceasta: este interzisă discriminarea de orice fel. rasă. averea sau nașterea. principiul egalității înseamnă că niciun stat nu are prioritate în fața altuia. nu își poate recăpăta influența pe scena internațională și nu își poate recâștiga rolul în politica mondială. Ultimele două extinderi ale UE. Niciun cetățean al Uniunii nu trebuie să fie dezavantajat sau discriminat pe criterii de naționalitate. Europa nu își poate afirma independența politică și economică față de restul lumii. fără Uniunea Europeană nu va fi posibilă asigurarea păcii (atât în Europa. iar cei cincizeci de ani de pace în Europa stau mărturie în acest sens. Șomajul. handicap. Tratamentul discriminatoriu pe criterii de sex. acestea nemaiputând fi soluționate la acest nivel. iar diferențele naturale precum suprafața. Crearea UE a reprezentat. origine etnică. bazată pe criterii precum culoarea. elementul central al unui cadru care face imposibil orice război între statele sale membre. totodată. au adus o contribuție importantă la consolidarea păcii în Europa. Multe persoane consideră că fără integrarea europeană. trăsăturile genetice. cu precădere din Europa Centrală și de Est.

PRINCIpIUL SOLIDARITĂțII Solidaritatea constituie echilibrul necesar al libertății. adică prosperitatea. în special. prin unirea a 27 de state. R ESpECTAREA IDENTITĂțII NAțIONALE Identitățile naționale ale statelor membre sunt respectate. În consecință. permite totodată libertatea de circulație dincolo de frontierele naționale. în unele cazuri încă se mai aplică norme tranzitorii cetățenilor statelor membre care au aderat la UE la 1 mai 2004 și la 1 ianuarie 2007.A B C . statele membre „vechi” pot restricționa. atât avantajele. Consumatorii pot alege produsele cele mai ieftine și cele mai bune din gama mult mai diversificată care le este oferită ca o consecință a creșterii concurenței. între toți membrii săi.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E L IBERTĂțILE FUNDAMENTALE Libertatea este un corolar al păcii. Libera concurență permite operatorilor economici să își ofere bunurile și serviciile unui cerc incomparabil mai larg de potențiali consumatori. în special în ceea ce privește libera circulație a  lucrătorilor. cât și dificultățile. libera circulație a lucrătorilor resortisanți ai „noilor” state membre. Lucrătorii își pot căuta un loc de muncă sau îl pot schimba în funcție de propriile dorințe și interese pe întregul teritoriu al UE. întrucât exercitarea abuzivă a unei libertăți este întotdeauna în detrimentul altcuiva. Cu toate acestea. libera circulație a mărfurilor și a capitalurilor. lucrătorilor libertatea de a-și alege locul de muncă. pentru ca un cadru al Uniunii să fie durabil. Aceasta înseamnă. accesul pe piața muncii fiind reglementat prin legi naționale sau acorduri bilaterale. iar consumatorilor libertatea de a alege produsele dintr-o varietate cât se poate de largă. unității și egalității. libertatea de stabilire și libera prestare a  serviciilor. În tratatul de aderare la UE au fost prevăzute excepții. libera circulație a  lucrătorilor. ci mai degrabă punerea în comun 022 . Din acest motiv. Aceste libertăți fundamentale garantează oamenilor de afaceri libertatea de luare a deciziilor. Crearea unei entități mai largi. întotdeauna acesta trebuie să recunoască solidaritatea drept principiu fundamental și să repartizeze în mod egal și echitabil. pentru o perioadă de până la șapte ani. Nu se urmărește o „dizolvare” a statelor membre în UE. libera prestare a  serviciilor și libertatea de stabilire.

Taormina (Italia) Joseph Bech. Acești trei miniștri de externe au elaborat Memorandumul țărilor Benelux care a fost supus dezbaterii Celor Șase la conferința respectivă. 023 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 1-3 iunie 1955. Paul Henri Spaak și Johan Willem Beyen în grădina hotelului la care au stat pe perioada Conferinței de la Messina.A B C .

drepturile fundamentale și libertățile civile sunt astăzi puternic ancorate în constituțiile majorității statelor civilizate. în ultimă instanță. Curtea respinsese toate acțiunile privind drepturile fundamentale pe motiv că aceste chestiuni. care intră în sfera de aplicare a  dreptului constituțional național. Autoritatea morală a Uniunii. lupta împotriva terorismului și a crimei organizate a redevenit o preocupare principală a Europei. Abia în 1969 Curtea de Justiție a stabilit o jurisprudență care să servească drept cadru pentru drepturile fundamentale. istoria Europei este marcată de eforturile continue de îmbunătățire a protecției drepturilor fundamentale. constă tocmai în această varietate de caracteristici și identități naționale. D REpTURILE FUNDAMENTALE Valorile și conceptele fundamentale care stau la baza UE includ și drepturile fundamentale ale cetățenilor individuali ai Uniunii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E a caracteristicilor naționale ale acestora. Sistemele juridice ale acestora au la bază statul de drept și respectul demnității. instituțiile UE sunt chemate să ofere cetățenilor și întreprinderilor posibilitatea de a-și construi viitorul prin crearea unor condiții adecvate.A B C . Consolidarea cooperării polițienești și judiciare continuă. N EVOIA DE SECURITATE Toate aceste valori fundamentale depind. nu erau de competența sa. de existența securității. Curtea de Justiție a  fost nevoită să revină asupra 024 . Anterior. În special după atentatul de la 11  septembrie  2001 din Statele Unite. Pe de altă parte. care aduce beneficii tuturor statelor membre. există numeroase convenții internaționale privind protecția drepturilor omului. De mai bine de 200 de ani. securitatea locului de muncă. De asemenea. iar protecția frontierelor externe ale UE s-a intensificat. între care Convenția europeană a drepturilor omului are o semnificație deosebită. Începând cu declarațiile drepturilor omului și ale cetățeanului din secolul al XVIII-lea. precum și condiții sigure de desfășurare a activității și a economiei în general. securitatea în contextul european înseamnă și securitatea socială a tuturor cetățenilor care trăiesc în UE. libertății și dreptului individului la dezvoltare personală. în special ale statelor membre UE. În acest sens.

Curtea trebuind să asigure respectarea acestuia. în cele din urmă Curtea a afirmat că respectarea drepturilor fundamentale reprezintă unul dintre principiile generale ale dreptului Uniunii. această supremație putând fi reală doar dacă dreptul Uniunii este în măsură să garanteze o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă celei garantate de constituțiile naționale. sunt garantate în mod explicit libertatea de asociere (articolul 153 din TFUE). în care beneficiarul unei indemnizații acordate victimelor de război a considerat că cerința de a-și menționa numele în momentul înregistrării pentru cumpărarea de unt la preț redus în perioada Crăciunului reprezenta o încălcare a demnității sale și a principiului egalității. considerate un drept fundamental în cadrul Uniunii privind libera circulație și libera exercitare a unei activități profesionale. Curtea a stabilit numeroase interdicții privind discriminarea care. și anume principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național. religie sau confesiune. precum și egalitatea de remunerare între femei și bărbați (articolul 157 din TFUE). dreptul de a adresa petiții (articolul 24 din TFUE) și protecția secretelor comerciale și a secretului profesional (articolul 339 din TFUE). handicap. de asemenea. în special în baza unui principiu pe care chiar ea l-a instituit. Astfel. rasă sau origine etnică. Cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii. Deși inițial Curtea a apreciat că indicarea numelui nu este indispensabilă. se referă la aspecte specifice principiului general al egalității. Inițial. 025 . Astfel. având în vedere dispozițiile Uniunii. prin urmare.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E acestei poziții. concurența liberă (articolul 101 și următoarele din TFUE). libera circulație a persoanelor (articolul 45 din TFUE). și că. De asemenea. este inutil să examineze modul în care a  fost încălcat un drept fundamental. combaterea tratamentului diferențiat pe criterii de sex. egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelor în ceea ce privește cele patru libertăți fundamentale [libera circulație a mărfurilor (articolul 34 din TFUE). care garantează libertățile de bază ale vieții profesionale. Între acestea se numără interzicerea oricărei discriminări pe motiv de naționalitate (articolul 18 din TFUE). dreptul de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera prestare a  serviciilor (articolul 57 din TFUE)]. pot fi. în anumite cazuri. Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pe baza unui anumit număr de dispoziții ale tratatelor. Punctul de plecare în această jurisprudență îl constituie hotărârea Stauder.A B C . vârstă sau orientare sexuală (articolul 10 din TFUE). Curtea de Justiție a recunoscut pentru prima dată existența unui cadru al drepturilor fundamentale propriu Uniunii Europene.

libertatea de exercitare a unei activități profesionale. principiul 026 . contrar cutumelor internaționale. precum și convențiile internaționale privind protecția drepturilor omului. care a contribuit la conturarea esenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și a mecanismelor de protejare a acestora. dreptul membrilor familiei de a însoți un lucrător migrant). În schimb. inviolabilitatea domiciliului. aceasta a recunoscut principii juridice generale și le-a aplicat utilizând conceptele comune ale constituțiilor statelor membre. Curtea de Justiție a susținut. protecția familiei (de exemplu. precum și un număr de drepturi procedurale fundamentale. Această discriminare pozitivă este rezultatul inevitabil al competențelor limitate ale Uniunii și nu poate fi remediată de dreptul Uniunii. situațiile similare nu pot fi tratate într-o manieră diferită. drepturile generale ale personalității. invocat în litigiile juridice. Între aceste convenții.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tentative inițiale de protecție a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii. că acest principiu nu exclude impunerea asupra resortisanților și produselor naționale a unor cerințe mai stricte decât cele care vizează cetățenii sau produsele din alte state membre.A B C . libertatea de religie sau de confesiune. exceptând cazul în care diferențele sunt justificate în mod obiectiv. precum dreptul la proceduri juridice corecte. dreptul Uniunii dispune de un corp extins de principii juridice cvasi-constituționale. Astfel. la care statele membre au aderat. normele care reglementează fabricarea și comercializarea mărfurilor naționale sau statutul juridic al resortisanților în statele membre de origine nu intră în sfera de reglementare a Uniunii decât în măsura în care au fost deja introduse măsuri de armonizare. Curtea a recunoscut mai multe libertăți ca drepturi fundamentale. Prin jurisprudența Curții de Justiție. interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau necesitatea justificării acțiunilor juridice ale Uniunii. principiul confidențialității corespondenței dintre avocat și client (cunoscută sub numele de „corespondență legal protejată” în țările cu sistem de drept cutumiar). Totuși. este principiul egalității de tratament. conform acestui principiu. libertatea economică. În acest sens. libertatea de opinie. În termeni simpli. garantate de dreptul Uniunii: dreptul de proprietate. Un principiu de importanță majoră. Conform hotărârilor Curții de Justiție emise până în prezent. În acest context. normele care impun liberalizarea și care derivă din libertățile fundamentale se aplică exclusiv evenimentelor cu portanță transfrontalieră. o importanță deosebită o are Convenția europeană a drepturilor omului.

precum. În mod similar. Curtea a afirmat că respectarea drepturilor omului este o condiție a legalității actelor UE. În consecință. plecând de la principiile juridice generale. Curtea nu poate institui. Cu toate acestea. interzicerea dispozițiilor retroactive care impun obligații sau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim.A B C . De asemenea. Aderarea la convenție ar atrage însă o modificare substanțială a sistemului actual al Uniunii de protecție a drepturilor omului. care trebuie să fie asigurat atât în procedurile administrative ale Comisiei Europene. deoarece ar implica 027 . În aceste condiții. Curtea de Justiție a  precizat că. UE nu are competența de a adera la această convenție. în vederea evitării legiferării excesive. dacă i-a fost încălcat unul dintre drepturile sale fundamentale. precum și dreptul la audiere în instanță. Un aspect semnificativ al acestei transparențe este faptul că orice cetățean al UE sau orice persoană juridică înregistrată într-un stat membru poate avea acces la documentele Consiliului sau ale Comisiei. toate ajutoarele și subvențiile acordate din bugetul UE trebuie făcute cunoscute persoanelor fizice și juridice.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E proporționalității are o importanță practică semnificativă. un cetățean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate. în toate cazurile. instituțiile UE nu pot evalua cu suficientă exactitate dacă sunt sau nu în pericol să încalce un drept fundamental. principiul protecției confidențialității. prin intermediul bazelor de date accesibile fiecărui cetățean al UE. nu se poate însă ignora faptul că această manieră de instituire a  „drepturilor fundamentale europene” prezintă un grav inconvenient: Curtea de Justiție trebuie să se limiteze la cazul în speță. Acesta presupune necesitatea evaluării obiectivelor urmărite și a mijloacelor utilizate și efortul de a menține un echilibru al acestora. de exemplu. De asemenea. din punct de vedere legal. drepturi fundamentale pentru toate domeniile în care acest lucru este necesar sau oportun. Printre celelalte principii fundamentale care stau la baza dreptului Uniunii se numără principiile generale ale dreptului administrativ și conceptul de proceduri juridice corecte. O perioadă lungă de timp. aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului a  fost considerată drept soluția ieșirii din această situație. Deși realizările Curții de Justiție în definirea drepturilor fundamentale nescrise sunt recunoscute. cât și în acțiunile înaintea Curții de Justiție. în avizul său 2/94. ceea ce presupune că deciziile trebuie adoptate într-o manieră cât se poate de deschisă și cât mai apropiată de cetățeni. O importanță deosebită este acordată cerinței privind mai buna transparență. Curtea nu poate stabili nici sfera de aplicare și nici limitele protecției drepturilor fundamentale procedând la generalizările și diferențierile necesare.

Tratatul de la Lisabona a reprezentat un pas înainte decisiv pentru stabilirea unui drept constituțional comun al UE și a pus bazele unei noi fundații pentru protecția drepturilor fundamentale în UE. aceasta nu se aplică Poloniei și Regatului Unit. 028 . În opinia Curții de Justiție. la 12 decembrie 2007. Aceasta este versiunea cartei la care Tratatul UE face referire ca obligatorie. la Strasbourg. Totuși. Astfel. în măsura în care acestea aplică și pun în practică dreptul Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a fost încă o dată proclamată solemn „Carta drepturilor fundamentale a  Uniunii Europene”. limitele stabilite de articolul 352 din TFUE. având implicații instituționale în egală măsură fundamentale pentru Uniune și pentru statele membre. Consiliului și Comisiei Europene. Cele două state membre nu au putut sau nu au dorit să adopte sistemul drepturilor fundamentale al cartei. Totuși. președintele Comisiei Europene. o astfel de modificare a sistemului de protecție a drepturilor omului în UE. Aderarea UE la convenție este însă prevăzută în mod explicit la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul UE. ca și până acum.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E includerea UE într-un sistem instituțional internațional. Noul articol privind drepturile fundamentale din Tratatul UE (articolul 6) stabilește obligativitatea respectării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în acțiunile instituțiilor UE și ale statelor membre. Prin urmare. să își modifice anumite poziții naționale privind. de exemplu. din jurisprudența Curții de Justiție. Carta drepturilor fundamentale se bazează pe un proiect întocmit anterior de o convenție alcătuită din 16 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre.A B C . În decursul negocierilor privind constituția europeană. ci. precum și integrarea tuturor dispozițiilor convenției în ordinea juridică a Uniunii. la 29 octombrie 2004. După eșecul acestui tratat. 16 deputați ai Parlamentului European și 30 de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecare stat membru la acel moment) sub președinția profesorului Roman Herzog și a fost proclamată oficial drept „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” de către președinții Parlamentului European. de data aceasta ca instrument separat. Consiliului și Comisiei la 7 decembrie 2000. considerând că vor fi obligate să renunțe sau. de către președinții Parlamentului European. ar avea o anvergură constituțională și ar depăși astfel. pentru aceste două state membre drepturile fundamentale nu decurg din Carta drepturilor fundamentale. prin natura sa. Carta drepturilor fundamentale capătă valoare juridică și stabilește aplicabilitatea drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii. cel puțin. aspecte de ordin religios sau tratamentul aplicat minorităților. această Cartă a drepturilor fundamentale a fost revizuită și a devenit parte integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

competențele Uniunii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E „Constituţia” Uniunii Europene Fiecare societate are o  Constituție. Deși natura juridică a UE a fost stabilită în două hotărâri cu valoare de precedent ale Curții de Justiție a Comunității Economice Europene pronunțate în 1963 și 1964 cu privire la CEE de atunci. aceste hotărâri sunt încă valabile pentru Uniunea Europeană în forma sa actuală. structura. poziția statelor membre și a instituțiilor acestora și poziția cetățenilor. constituția acesteia trebuie să fie în măsură să abordeze aceleași aspecte ca o constituție națională. definește obiectivele comune și stabilește regulile de adoptare a  unor decizii cu caracter obligatoriu. În urma eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa din 29 octombrie 2004. În statele membre.A B C . Având în vedere că Uniunea Europeană este o asociație de state căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții specifice. statul ca organism este guvernat de două principii suverane: statul de drept și democrația. Constituția este modalitatea prin care este definită structura unui sistem politic. 029 . cât și din punct de vedere democratic: elementele pe care se întemeiază. NATURA JURIDICĂ A  UE Orice analiză a  naturii juridice a UE trebuie să pornească de la trăsăturile caracteristice ale acesteia. ci reiese din totalitatea normelor și valorilor fundamentale pe care autoritățile le percep ca având caracter obligatoriu. însă în parte se bazează și pe cutumă. toate activitățile Uniunii trebuie să fie legitime atât din punct de vedere juridic. Aceste norme se regăsesc parțial în tratatele europene sau în instrumentele juridice puse în aplicare de instituțiile Uniunii. Pentru a fi fidele cerințelor fundamentale ale dreptului și democrației. modul în care funcționează. „constituția” UE încă nu a fost redactată sub forma unui document constituțional. ceea ce înseamnă că specifică relația dintre diferitele componente și dintre acestea și sistemul în ansamblu.

ci și la popoare.] obiectivul Tratatului CEE. chiar dacă într-un număr limitat de domenii. Întreprinderea a considerat această acțiune o încălcare a articolului 12 din Tratatul CEE. cât și cetățenii acestora.A B C .]. În calitate de acționar al Edison Volta. […] concluzia la care se poate ajunge este că această Comunitate constituie o nouă ordine juridică de drept internațional. dl Costa a considerat că a fost privat de dividendele sale și.. în mod concret. Italia a  naționalizat producția și distribuția de electricitate și a  transferat patrimoniul întreprinderilor din sectorul energiei electrice companiei naționale de electricitate ENEL. a refuzat să achite o factură la electricitate în valoare de 1  926 de lire italiene. Curtea de Justiție a utilizat acest caz pentru a prezenta o serie de observații fundamentale privind natura juridică a UE. în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E CAUZA VAN GEND & LOOS În acest litigiu. implică faptul că acest tratat este mai mult decât un acord care dă naștere exclusiv unor obligații reciproce între statele contractante..” CAUZA COSTA/ENEL După doar un an. precum și. În cadrul procedurii 030 . întreprinderea olandeză de transport Van Gend  &  Loos a inițiat o acțiune juridică împotriva autorităților vamale din Țările de Jos pe motivul impunerii unei taxe de import pentru un produs originar din Germania în cuantum mai mare decât taxele aplicate importurilor anterioare. a cărei funcționare vizează direct părțile interesate din Comunitate. cauza Costa/ENEL a dat Curții de Justiție ocazia de a-și prezenta poziția în mai mare detaliu. Acest punct de vedere este confirmat de preambulul tratatului. Curtea a afirmat că: „[. solicitând clarificarea domeniului de aplicare și a  implicațiilor juridice ale articolului invocat din Tratatul de instituire a CE. care este instituirea unei piețe comune.. care nu face referire doar la guverne.. prin urmare. prin înființarea unor organisme care să instituționalizeze drepturile suverane a căror exercitare afectează atât statele membre. ci și resortisanții acestora [. care interzice introducerea unor noi taxe de import sau orice majorare a taxelor vamale existente între statele membre. Instanța din Țările de Jos a  suspendat procedurile și a înaintat cazul către Curtea de Justiție. Faptele în acest caz au fost următoarele: în  1962. una dintre întreprinderile naționalizate. În hotărârea sa. și sub incidența căreia intră nu doar statele membre.

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 27 septembrie 1964.A B C . Bruxelles Autoturism cu număr de înmatriculare european. parcat în fața viitorului sediu al Comisiei Europene. clădirea „Joyeuse entrée”. aflată în construcție la acel moment. 031 .

] și pe care instanțele acestora sunt obligate să o aplice. elementele care împreună reprezintă o  caracteristică tipică a naturii juridice specifice a UE sunt: ■■ structura instituțională.” Din perspectiva acestor hotărâri fundamentale ale Curții de Justiție.” Pe baza observațiilor sale detaliate. ■■ transferul 032 . Pentru a putea evalua motivele prezentate de dl Costa în apărarea sa. dată fiind natura sa specifică originală. dreptului născut din tratat nu ar putea. adică se reflectă sau sunt influențate de interesul Uniunii. integrată în sistemul juridic al statelor membre [. propria capacitate juridică și capacitatea de reprezentare pe plan internațional și. instanța a solicitat Curții de Justiție să interpreteze mai multe aspecte ale Tratatului CEE.. care garantează că acțiunile UE au la bază și interesul european general. propria personalitate.. din sistemul lor juridic intern către sistemul juridic comunitar a  drepturilor și obligațiilor care decurg din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior. Curtea de Justiție a făcut următoarele afirmații cu privire la natura juridică a CEE: „Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite.. izvorând dintr-o sursă independentă. într-o măsură mai mare decât în cadrul altor organizații internaționale și acoperirea unor domenii în care statele. în mod normal. Prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată. își păstrează drepturile suverane. fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși. Tratatul CEE a  instituit o  ordine juridică proprie. cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate. dispunând de propriile instituții. în special. statele membre șiau limitat drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele.]. În hotărârea sa. Transferarea de către state.A B C . de competențe către instituțiile Uniunii. astfel cum este stabilit în obiective. unul dintre motivele invocate de dl Costa pentru a-și justifica atitudinea a fost acela că legea de naționalizare încălca o serie de dispoziții ale Tratatului CEE. incompatibil cu conceptul de Comunitate [. indiferent de natura acestuia.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E înaintate instanței de arbitraj din Milano.. Curtea de Justiție a concluzionat că: „Reiese din ansamblul observațiilor de mai sus că. să i se opună din punct de vedere juridic un text intern.

Uniunea este în curs de dobândire a unui statut similar cu cel al unui stat individual. dreptului Uniunii. În special faptul că statele membre și-au cedat parțial drepturile suverane a reprezentat un semn că UE era deja structurată după modelul unui stat federal. ele au condus la crearea unei Uniuni independente. care garantează punerea în aplicare completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre și stabilește drepturi și obligații valabile atât pentru statele membre. sarcinile atribuite UE sunt foarte diferite de cele specifice altor organizații internaționale. îi garantează prevalența față de acesta din urmă. Statele membre au renunțat la unele dintre propriile competențe suverane în favoarea acestei Uniuni. constituie atribute esențiale ale suveranității statale. Singura trăsătură pe care UE o are în comun cu organizațiile internaționale este faptul că a luat naștere în urma unui tratat internațional. cu propriile drepturi suverane și responsabilități. această perspectivă nu ia în considerare faptul că instituțiile UE au competențe doar în anumite domenii. Aceasta înseamnă că nu au libertatea de a-și 033 . cât și pentru cetățenii acestora. Datorită acestor diferențe dintre UE și tipul tradițional de organizație internațională. În timp ce acestea din urmă au sarcini precise. care exclude orice revocare sau modificare a  acestuia în baza dreptului național și. ci se află într-un proces de evoluție. de natură tehnică. UE nu este un „produs finit”. cât și prin diferențe față de cel mai des întâlnite tipuri de organizații internaționale sau structuri de tip federal. deși tratatele fondatoare ale UE au avut la bază tratate naționale. în domeniile de competență ale UE. în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite în tratate. în caz de litigiu. împreună. independentă de ordinile juridice ale statelor membre. UE se caracterizează atât prin trăsături comune. căreia i se supun atât statele membre însele. cât și resortisanții acestora. iar forma sa finală nu poate fi încă prevăzută. UE a evoluat considerabil de la începuturile sale deoarece. Cu toate acestea.A B C . UE acoperă domenii de responsabilitate care. Prin natura sa. Totuși. ■■ aplicabilitatea ■■ supremația UE este astfel o entitate autonomă cu propriile drepturi suverane și cu o ordine juridică independentă de cea a statelor membre. directă a  dreptului UE. În plus.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E ■■ instituirea unei ordini juridice proprii.

lansat de președintele Comisiei de la momentul respectiv. nici o asociație de state. Planul de a crea o piață comună s-a materializat. și aprobat de șefii de stat sau de guvern.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E alege obiectivele asemeni unui stat suveran și nici nu se află în poziția de a face față provocărilor cu care se confruntă statele moderne în prezent.A B C . prin programul care viza finalizarea pieței interne până în 1992. instituțiile Uniunii reușind să stabilească un cadru juridic pentru o piață unică cu o funcționare corespunzătoare. Acestea nu sunt sarcini de natură strict tehnică asumate în mod obișnuit de organizațiile internaționale. sociale și politice. se folosește în prezent termenul de „organizație supranațională”. ci este mai degrabă o entitate autonomă situată la granița dintre cele două. alcătuiesc atributele esențiale ale suveranității statale. ci de a  coordona politicile 034 . care de mult timp nu mai sunt întrerupte prin controale de identitate la frontierele naționale. în esență. Din aceste motive. SARCINILE UE Lista de sarcini încredințate UE se aseamănă puternic cu ordinea constituțională a unui stat. În mediul juridic. Sarcinile economice sunt centrate pe crearea unei piețe comune care să unească piețele naționale ale statelor membre și în cadrul căreia toate bunurile și serviciile să poată fi oferite și vândute în aceleași condiții pe care le presupune o piață internă și la care toți cetățenii să aibă acces egal și liber. Sarcina UE în ceea ce privește politica economică nu este însă de a  stabili și a  gestiona o  politică economică europeană. ci domenii de competență care. în special în cazul călătoriilor în interiorul UE. Jacques Delors. nici de capacitatea de a  stabili noi domenii de responsabilitate („principiul competenței de a  se pronunța asupra propriei competențe”). Piața internă este susținută de uniunea economică și monetară. UE nu se bucură nici de jurisdicția cuprinzătoare a statelor suverane. Acest cadru este în prezent completat în foarte mare parte prin măsuri interne de transpunere. Lista de sarcini încredințate UE este foarte vastă. Piața unică și-a făcut simțită prezența și în viața de zi cu zi. împreună. cuprinzând acțiuni economice. UE nu este nici o  organizație internațională clasică. datorită cărora piața unică a devenit deja o realitate.

Comisia Europeană poate emite avertismente și. s-a înregistrat deja un prim succes. Austria. face obiectul unei derogări. euro a fost introdus ca monedă unică europeană în statele membre care îndepliniseră deja criteriile de convergență stabilite în acest scop. Luxemburg. monedele naționale ale acestor state au fost înlocuite cu bancnote și monede euro. La 1 ianuarie 1999. Suedia. Germania. populația suedeză susține într-o foarte mică măsură aderarea la zona euro. Consiliul poate impune sancțiuni. De atunci. Dacă acestea nu sunt respectate.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E economice naționale. În ceea ce privește Danemarca și Regatul Unit. Aceste state membre și-au asigurat o clauză de neparticipare care le permite să decidă dacă și în ce moment se va iniția procedura de verificare a îndeplinirii criteriilor de aderare la moneda unică. Inițial. de asemenea. Portugalia și Finlanda. Țările de Jos. în prezent. situația este diferită. 55. Grecia și Suedia nu au îndeplinit criteriile de convergență. Spania. astfel încât deciziile unuia sau mai multor state membre să nu aibă efecte negative asupra funcționării pieței unice. În  2003. Franța. în timp ce 36 % erau pentru. a fost adoptat un Pact de stabilitate și creștere pentru a pune la dispoziția statelor membre criteriile detaliate pe care trebuie să le aibă la bază deciziile lor de politică bugetară. Slovenia (1 ianuarie 2007). Niciunul dintre noile state membre nu beneficiază de o clauză de neparticipare și majoritatea acestora doresc să introducă moneda euro cât mai curând posibil.9 % dintre suedezi s-au exprimat împotriva introducerii monedei euro. Suedia nu va putea refuza participarea. Italia. care nu putea îndeplini criteriile de convergență în principal din cauza faptului că nu participa la mecanismul cursului de schimb al sistemului monetar european („sala de așteptare” pentru euro). 49 % dintre aceștia erau încă împotriva monedei euro. Irlanda. în care să recomande Consiliului participarea acestui stat. Cu toate acestea. Dacă se formulează o asemenea recomandare. Cipru (1 ianuarie 2008). toate plățile și tranzacțiile financiare s-au efectuat într-o singură monedă – euro. iar Consiliul o  aprobă.A B C . În acest scop. Malta (1 ianuarie 2008) și Slovacia (1 ianuarie 2009) au atins deja 035 . în cadrul unui referendum. în caz de deficit bugetar excesiv repetat. În acest domeniu. Conform unui sondaj efectuat în decembrie 2005. Grecia a fost inclusă la 1 ianuarie 2001. În ceea ce privește politica monetară. Aceste state sunt Belgia. astfel încât Comisia și Banca Centrală Europeană trebuie să prezinte rapoarte de convergență cel puțin o dată la doi ani. sarcina UE a fost de a introduce o monedă unică în UE și de a controla aspectele monetare la nivel central. obligate să adopte euro ca monedă națională de îndată ce îndeplinesc criteriile de convergență. La 1 ianuarie 2002. Noile state membre sunt.

036 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 6 decembrie 1977. Bruxelles Demonstrație în favoarea alegerilor prin vot direct pentru Parlamentul European și în favoarea monedei unice.A B C . în timpul reuniunii Consiliului European de la 5 și 6 decembrie 1977.

UE va contribui la atingerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării între statele membre și. În plus față de domeniul politicii economice și monetare. adoptând moneda unică europeană. formată și capabilă să se adapteze. în special. Cetățenii se bucură de: dreptul de liberă circulație pe teritoriul Uniunii (articolul 21 din TFUE). Statele membre și UE sunt invitate să pună la punct o strategie de ocupare a forței de muncă și să promoveze. au făcut parte din diferite sisteme de asigurare socială. dacă este necesar. nu vor fi dezavantajați în privința protecției lor sociale (pensie pentru limită de vârstă. Promovarea ocupării forței de muncă este considerată un domeniu de interes comun. precum și piețe ale muncii pregătite pentru o  reacție rapidă la evoluția economiei. prestații familiale. în consecință. sarcinile UE vizează cetățenia Uniunii. respectându-le totodată competențele. ci și că acestea influențează dimensiunea socială a pieței unice. Acestea includ. În ceea ce privește domeniul politic în sens strict. Cetățenia UE a consolidat și mai mult drepturile și interesele resortisanților statelor membre în cadrul UE. politica privind cooperarea judiciară în materie penală și politica externă și de securitate comună.A B C . ajutoare de șomaj).U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E acest obiectiv. 037 . În cadrul acestui sistem. politica în domeniul agriculturii și pescuitului. lucrătorii care au desfășurat activități profesionale în mai multe state membre și care. mâna de lucru calificată. a fost nevoia elaborării unei strategii europene de ocupare a forței de muncă. asistență medicală. politica comercială și politica energetică. În domeniul politicii sociale. care necesită o coordonare a măsurilor naționale ale statelor membre în cadrul Consiliului. extinzând zona euro – țările în care moneda este euro – la un număr de 16 state membre în prezent (2). politica structurală și de coeziune. politica în domeniul sănătății. prin sprijinirea inițiativelor acestora. politica în domeniul transporturilor. politica de cercetare și dezvoltare. politica de mediu. (2) La 1 ianuarie 2011. pensie de invaliditate. O altă sarcină prioritară. în special. UE are responsabilități în numeroase alte sectoare ale politicii economice. Estonia devine al șaptesprezecelea stat membru al zonei euro. UE are sarcina de a se asigura că avantajele integrării economice nu sunt resimțite doar de persoanele active în cadrul economiei. Unul dintre punctele de plecare în acest sens a fost introducerea unui sistem de securitate socială pentru lucrătorii migranți. în contextul situației șomajului din UE. politica de protecție a consumatorilor. care a reprezentat o sursă de preocupare în ultimii ani.

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

dreptul de a  alege și de a  fi ales la alegerile locale (articolul 22 din TFUE), dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru (articolul 23 din TFUE), dreptul de a  adresa petiții Parlamentului European (articolul 24 din TFUE) și, în contextul interdicției generale a discriminării, dreptul de a fi tratat în orice stat membru în aceleași condiții ca resortisanții statului respectiv [articolul 20 alineatul (2) coroborat cu articolul 18 din TFUE]. În domeniul politicii externe și de securitate comune, UE are, în principal, următoarele sarcini:
■■ garantarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței

UE;
■■ consolidarea ■■ protejarea

securității UE și a statelor membre;

păcii mondiale și sporirea securității internaționale; cooperării internaționale;

■■ promovarea ■■ promovarea

democrației și a  statului de drept, protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; unei apărări comune.

■■ stabilirea

Deoarece UE nu este un stat individual, aceste sarcini pot fi îndeplinite doar treptat. În mod tradițional, politica externă și, în special, cea de securitate sunt domenii în legătură cu care statele membre sunt deosebit de decise să își păstreze propria suveranitate (națională). Interesele comune din acest domeniu sunt dificil de definit și deoarece doar Franța și Regatul Unit dețin arme nucleare. Faptul că anumite state membre nu fac parte din NATO sau din UEO constituie o altă problemă. Din acest motiv, la ora actuală, majoritatea deciziilor din domeniul „politicii externe și de securitate comune” sunt luate în cadrul cooperării dintre state. În același timp, au apărut totuși mai multe instrumente autonome, care conturează un cadru juridic solid pentru cooperarea dintre state. În domeniul cooperării judiciare în materie penală, principalul rol al UE este de a îndeplini sarcini care vizează interesul Europei în ansamblu. Printre acestea se numără, în special, combaterea crimei organizate, prevenirea traficului de persoane și urmărirea penală a infracțiunilor. Deoarece crima organizată nu

038

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

mai poate fi combătută cu eficacitate la nivel național, este necesar un răspuns comun la nivelul UE. S-au parcurs deja două etape pozitive odată cu directiva privind spălarea banilor și crearea unei autorități europene de poliție, Europol, care funcționează din 1998 (articolul 88 din TFUE). În plus, această cooperare vizează și facilitarea și accelerarea cooperării în materie procedurală și de aplicare a  deciziilor, facilitarea extrădării între statele membre, instituirea unor norme minimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului, traficului de persoane și exploatării sexuale a  femeilor și copiilor, traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de arme, spălării banilor și corupției (articolul 83 din TFUE). Unul dintre principalele progrese ale cooperării judiciare în cadrul UE a fost crearea Eurojust, în aprilie 2003 (articolul 85 din TFUE). Cu sediul la Haga, Eurojust este formată din magistrați și procurori din toate statele UE. Misiunea sa este de a contribui la coordonarea cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor transfrontaliere grave. Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust (articolul 86 din TFUE). Un alt progres înregistrat este reprezentat de crearea mandatului european de arestare, care este valabil pe teritoriul UE din ianuarie 2004. Mandatul poate fi emis pentru orice persoană acuzată de o infracțiune pentru care pedeapsa minimă depășește un an de închisoare. Mandatul european de arestare are scopul de a înlocui procedurile îndelungate de extrădare.

COMPETEnțELE UE
Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competență generală de a lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însă stabilesc, în fiecare capitol, sfera competențelor de acțiune. Ca principiu de bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra temeiului lor juridic și a competențelor lor. Principiul competenței partajate (articolul 2 din TFUE) se aplică în continuare. Statele membre au ales această metodă pentru a se asigura că transferul propriilor competențe poate fi monitorizat și controlat cu mai mare ușurință. Gama de aspecte acoperite de principiul competențelor partajate variază în funcție de natura sarcinilor atribuite UE. Competențele care nu au fost transferate Uniunii intră exclusiv în domeniul de competență al statelor membre. Tratatul UE stipulează explicit că aspectele legate de siguranța națională sunt de competența exclusivă a statelor membre.

039

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

Această situație dă naștere unei întrebări legitime: Care este granița dintre competențele UE și cele ale statelor membre? Granița este trasată pe baza a trei categorii de competențe:
■■ competență

exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care se poate presupune că o măsură la nivelul UE va fi mai eficientă decât o măsură necoordonată, luată în oricare dintre statele membre. Domeniile sunt clar stabilite și includ uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, politica comercială comună și anumite aspecte ale politicii comune în domeniul pescuitului. În aceste domenii ale politicii, doar Uniunea Europeană poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii [articolul 2 alineatul (1) din TFUE]; partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) în domenii în care o acțiune la nivel european este mai eficientă decât una întreprinsă de un stat membru. Competența partajată vizează: normele privind piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, agricultura și pescuitul, mediul, transporturile, rețelele transeuropene, alimentarea cu energie și spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cercetare și dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar. În toate aceste domenii, UE își poate exercita cu prioritate competența, însă doar în ceea ce privește aspectele stabilite în instrumentul relevant al Uniunii, nu în cazul întregului domeniu al politicii. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența sau a hotărât să înceteze să și-o mai exercite [articolul 2 alineatul (2) din TFUE]. Această din urmă situație apare atunci când instituțiile relevante ale UE decid să abroge un act legislativ, în special pentru a respecta principiul subsidiarității și al proporționalității. Consiliul poate, la inițiativa unuia sau a mai multor membri, să solicite Comisiei să prezinte propuneri de abrogare a unui act legislativ; de a  desfășura acțiuni de sprijin (articolul 6 din TFUE). Competența UE de a desfășura acțiuni de sprijin se limitează la coordonarea sau completarea acțiunii statelor membre; UE nu poate armoniza actele cu putere de lege în domeniile vizate [articolul 2 alineatul (5) din

■■ competență

■■ competența

040

A B C . industria. Exercitarea acestor competențe necesită aprobarea Parlamentului European. există și alte competențe pentru adoptarea unor măsuri indispensabile pentru punerea în aplicare eficientă și semnificativă a competențelor deja conferite în mod expres (competențe implicite). Trebuie reținut în ceea ce privește competențele UE în domeniul coordonării politicii economice și de ocupare a forței de muncă și a politicii externe și de securitate comune că acestea nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii și nu fac parte din această listă de competențe. educația. Exemplele includ protecția mediului și a  consumatorilor sau instituirea Fondului european de dezvoltare regională ca mijloc de acoperire a discrepanțelor dintre regiunile dezvoltate și cele subdezvoltate din UE. la ora actuală. În sfârșit. care se bucură de o libertate de acțiune semnificativă. Aceste dispoziții specifice au diminuat considerabil importanța clauzei privind competențele decizionale. UE s-a confruntat în mod repetat cu noi sarcini care nu fuseseră prevăzute la momentul semnării tratatelor fondatoare și în legătură cu care în tratate nu fuseseră conferite competențe corespunzătoare. Cu toate acestea. În practică. responsabilitatea de elaborare a legislației revine în continuare statelor membre. o declarație precizează că politica externă și de securitate comună nu va aduce atingere competențelor statelor membre cu privire la propria lor politică externă și la imaginea țării la nivel mondial. formarea profesională. Instituțiile Uniunii nu își pot extinde competențele în detrimentul statelor membre. Domeniile cuprinse în această categorie de competență sunt protecția și îmbunătățirea sănătății umane. tratatele Uniunii conferă instituțiilor competența de a  acționa atunci când acest lucru este esențial pentru funcționarea pieței interne și pentru asigurarea unei concurențe nedenaturate (a se vedea articolul 352 din TFUE sau clauza de flexibilitate). În plus față de aceste competențe specifice. protecția civilă și cooperarea administrativă. Prin urmare. În domeniul ocupării forței de muncă și al politicii economice. turismul. s-a făcut adesea uz de posibilitățile oferite de această competență deoarece.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E TFUE]. Totuși. Aceste competențe au dobândit 0 41 . aceste articole nu conferă instituțiilor competențe generale care să le permită să își asume sarcini care depășesc obiectivele stabilite prin tratate. s-au stabilit reglementări juridice specifice pentru domeniile menționate mai sus. de-a lungul timpului. statele membre recunosc în mod explicit nevoia unei coordonări în cadrul UE a măsurilor adoptate la nivel național. tineretul și sportul. cultura. Totuși.

Curtea de Justiție a dedus competența externă necesară pe baza competențelor interne specifice politicii în domeniul pescuitului. Acest principiu are două fațete: pe de o parte. standardele minimale și recunoașterea reciprocă a standardelor existente în statele membre trebuie să aibă întâietate față de dispoziții juridice excesiv de detaliate. soluționată de Curtea de Justiție. declarația pozitivă potrivit căreia UE trebuie să acționeze atunci când obiectivele pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Dacă nevoia unor reglementări la nivelul Uniunii este demonstrată. În termeni generali. În practică. ceea ce îi restrânge competențele.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E o semnificație specială pentru gestionarea relațiilor externe. principala concluzie este că legislația-cadru. s-a introdus un sistem de avertizare timpurie. Un exemplu ilustrativ în acest sens este cauza Kramer. este necesar ca aceasta să nu intervină. iar pe de altă parte. care a dobândit practic statut constituțional prin includerea în Tratatul UE [articolul 5 alineatul (3)]. În acest scop. în termen de opt săptămâni de la transmiterea unei propuneri legislative. În exercitarea acestor competențe. următoarea întrebare care se conturează vizează intensitatea și natura acestora. Respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității poate fi verificată și de către parlamentele naționale. un 0 42 . UE se supune principiului subsidiarității. În lipsa unor prevederi specifice în tratat. Răspunsul decurge din principiul proporționalității. pentru asumarea unor obligații în acest domeniu. preluat din doctrina socială romano-catolică. în temeiul dreptului internațional. trebuie să demonstreze întotdeauna că există o nevoie reală de norme și acțiuni comune. atunci când nu este necesar ca UE să intervină. atunci când se consideră adecvat. în conformitate cu politica agricolă comună. Acesta permite parlamentelor naționale să emită. acest lucru înseamnă că toate instituțiile Uniunii. Această cauză viza capacitatea UE de a colabora cu organizații internaționale pentru a stabili cote de pescuit și. Ele permit Uniunii să își asume obligații față de țări terțe sau alte organizații internaționale în domenii incluse în lista de sarcini atribuite UE. dar mai ales Comisia. Se impune deci ca necesitatea unui instrument juridic specific să fie analizată cu atenție pentru a se stabili dacă nu există alte metode mai puțin restrictive de a obține același rezultat. care a pătruns în dreptul Uniunii prin hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și care este stabilit în Tratatul UE în coroborare cu dispozițiile privind competențele [articolul 5 alineatul (4)]. declarația negativă potrivit căreia aceasta nu trebuie să acționeze în cazul în care obiectivele pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre pe cont propriu.A B C . Pentru a-l parafraza pe Montesquieu. ceea ce îi extinde competențele.

condiţiile și scopurile prevăzute de acestea. Comisia). cu o majoritate de 55 % din membrii Consiliului UE sau cu o  majoritate a  voturilor exprimate în Parlamentul European. modificată sau retrasă. propunerea legislativă trebuie reexaminată de către instituția care a înaintat-o (de obicei. — Consiliul. 0 43 . de un vot pentru fiecare cameră). urmărirea obiectivelor sale. — Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. (2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate. în conformitate cu procedurile. se înaintează organului legislativ al UE pentru a fi luate în considerare în cadrul procesului de legiferare. — Curtea de Conturi. a eficacităţii și a continuităţii politicilor și a acţiunilor sale. Acest aviz motivat. aceasta trebuie să emită un aviz motivat prin care să precizeze de ce consideră că proiectul respectă principiul subsidiarității. susţinerea intereselor sale. În cazul în care. În cazul în care Comisia Europeană decide să rețină proiectul.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E aviz motivat în care să justifice de ce consideră că propunerea respectivă nu respectă cerințele de subsidiaritate și proporționalitate. precum și asigurarea coerenţei. propunerea poate fi reținută. se renunță la continuarea examinării propunerii legislative. împreună cu avizele motivate ale parlamentelor naționale. — Consiliul European. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial. — Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”). I nSTITuțIILE UE Articolul 13 din TUE (cadrul instituțional) „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale. ale cetăţenilor săi și ale statelor membre. organismul legislativ al UE este de părere că propunerea nu respectă principiul subsidiarității.A B C . în cazul sistemelor bicamerale. În cazul în care acest aviz motivat este susținut prin cel puțin o treime din voturile alocate parlamentelor naționale (fiecare parlament național dispune de 2 voturi sau. Instituţiile Uniunii sunt: — Parlamentul European. În urma acestei reexaminări. — Banca Centrală Europeană.

Numărul maxim de 751 de deputaţi va trebui restabilit. numărul deputaţilor a crescut provizoriu la 754. prin adaptări corespunzătoare. pentru viitoarele alegeri. care vor avea loc în 2014. președintele Consiliului European și președintele Comisiei CONSILIUL 27 de miniștri (unul pentru fiecare stat membru) PARLAMENTUL EUROPEAN 751 de deputați (3) COMISIA EUROPEANĂ 27 de membri (până în 2014) COMITETUL REGIUNILOR 350 de membri (maximum) COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN 350 de membri (maximum) CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ CURTEA DE CONTURI 27 de membri (unul pentru fiecare stat membru) BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚII (3) Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009. 044 .A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E VEDERE DE ANSAMBLU ASUPRA TUTUROR INSTITUȚIILOR (TFUE) CONSILIUL EUROPEAN 27 de șefi de stat sau de guvern.

A B C . care exercită funcţii consultative. Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor.” STAT MEMBRU GERMANIA FRANȚA ITALIA REGATUL UNIT SPANIA POLONIA ROMÂNIA ȚĂRILE DE JOS BELGIA REPUBLICA CEHĂ GRECIA UNGARIA PORTUGALIA SUEDIA BULGARIA AUSTRIA DANEMARCA SLOVACIA FINLANDA IRLANDA LITUANIA LETONIA SLOVENIA ESTONIA CIPRU LUXEMBURG MALTA VOTURI ÎN CONSILIU 29 29 29 29 27 27 14 13 12 12 12 12 12 10 10 10 7 7 7 7 7 4 4 4 4 4 3 LOCURI ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN 99 78 78 78 54 54 35 27 24 24 24 24 24 19 18 18 14 14 14 13 13 9 7 6 6 6 5 0 45 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E (3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi. precum și dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (4) Parlamentul European.

Sistemul instituțional este completat de trei organisme auxiliare: Banca Europeană de Investiții. la 1 decembrie 2009. Consiliul European. Care sunt instituțiile Uniunii? Având în vedere că UE exercită funcții specifice în mod normal statelor. moment în care adunarea și-a modificat numele în „Parlamentul European”. Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.A B C . fapt ce nu a făcut decât să reflecte o realitate deja cunoscută încă din 1958. adunarea CEE și adunarea Euratom. Curtea de Justiție a  Uniunii Europene. autorități administrative și instanțe similare celor care există în statele membre? În mod intenționat. Această cifră depășește limita de 751 de deputați stabilită în TUE [articolul 14 alineatul (2)]. în domeniile care sunt de competența sa. are aceasta un guvern. îndeplinirea sarcinilor atribuite UE și gestionarea procesului de integrare nu au fost lăsate la latitudinea statelor membre sau nu au constituit obiectul cooperării internaționale. deoarece deputații Parlamentului 046 . parlament.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E O altă întrebare legată de „constituția” Uniunii Europene vizează organizarea acesteia. Principalii actori ai sistemului instituțional sunt instituțiile UE – Parlamentul European. nu s-a trecut la denumirea de „Parlament European” decât după intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. adaptat și cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre. În mod oficial. Parlamentul European are 754 de locuri. Comisia Europeană. Componența și alegerea Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. care au format o „adunare”. INSTITUȚIILE Parlamentul European (articolul 14 din TUE) Parlamentul European reprezintă cetățenii statelor membre ale UE. însă trebuie acceptată în legislatura 2009-2014. Acesta a luat naștere în urma fuziunii dintre adunarea comună a CECO. UE dispune de un sistem instituțional care o  plasează în poziția de a  stabili noi stimuli și obiective pentru unificarea Europei și pentru adoptarea unui corpus de legi. în conformitate cu Convenția relativă la anumite instituții comune comunităților europene din 1957 („primul tratat de fuziune”). Consiliul. Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor.

la 1 decembrie 2009. pragul minim este de șase membri și cel maxim de 96 pentru fiecare stat membru. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. s-a făcut o  excepție în privința Germaniei. după următoarele alegeri din 2014. în cadrul acestor alegeri pentru Parlamentul European. Este vorba despre situația din actuala legislatură 2009 -2014. vicepreședinții și chestorii alcătuiesc Biroul Parlamentului European. Un alt organism. Cu toate acestea. Ca regulă generală. Componența Parlamentului European este ilustrată în tabelul următor. deși fiecare deputat dintr-un stat membru foarte populat reprezintă mai mulți cetățeni decât deputații din state cu o  populație mai redusă. Cu toate acestea. ales de către Parlament pentru un mandat de doi ani și jumătate. include și președinții grupurilor politice. însă având în vedere intrarea în vigoare târzie a  Tratatului de la Lisabona. și include noi membri proveniți din 12 state membre diferite. Locurile sunt alocate statelor membre astfel încât. noile norme privind componența Parlamentului European nu se pot aplica în legislatura 2009-2014. Sunt indicate modificările aduse de Tratatul de la Lisabona. având în vedere că Tratatul de la Lisabona nu a intrat în vigoare înainte de alegerile din iunie 2009. Conferința președinților. ajungând la 754. s-a aplicat o distribuire a locurilor rezultate în urma aderării României și a Bulgariei. PREȘEDINTE 14 vicepreședinți 5 chestori (cu funcție consultativă) Președintele. se impune revenirea la numărul maxim de 751.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E European aleși în iunie nu pot fi privați de locurile deținute. niciun stat cu o  populație redusă nu deține mai multe locuri decât unul care are o populație mai mare. 0 47 .A B C . numărul de membri a crescut cu 18. permițându-i-se ca în legislatura  2009-2014 să își păstreze numărul de 99 de membri (deputații aleși în iunie  2009 nu își pot pierde locurile pe motivul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona). În schimb. Acest lucru ar fi trebuit să se realizeze la timp pentru scrutinul direct pentru Parlamentul European din iunie 2009. Componența exactă rămâne încă a fi stabilită de către Consiliu. Acesta răspunde de organizarea lucrărilor Parlamentului și de relațiile cu celelalte instituții ale UE și cu instituțiile din țările terțe.

însă nu a avut loc decât în iunie 1979. alegerile au loc 048 . La ora actuală.A B C . după o serie de inițiative eșuate. Alegerea deputaților PE prin sufragiu universal direct de către cetățenii statelor membre era prevăzută în tratate. reprezentații în Parlamentul European erau selectați dintre membrii parlamentelor naționale și delegați de către acestea la Parlamentul European.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E SESIUNE PLENARĂ A PARLAMENTULUI CU 754 DE MEMBRI STATE MEMBRE GERMANIA FRANȚA ITALIA REGATUL UNIT SPANIA POLONIA ROMÂNIA ȚĂRILE DE JOS BELGIA REPUBLICA CEHĂ GRECIA UNGARIA PORTUGALIA SUEDIA BULGARIA AUSTRIA DANEMARCA SLOVACIA FINLANDA IRLANDA LITUANIA LETONIA SLOVENIA ESTONIA CIPRU LUXEMBURG MALTA LOCURI ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN 99 72 + 2 72 + 1 72 + 1 50 + 4 50 + 1 33 25 + 1 22 22 22 22 22 18 + 2 17 + 1 17 + 2 13 13 13 12 12 8 + 1 7 + 1 6 6 6 5 + 1 Până în 1979.

De asemenea. aceștia se supun și legilor din țara de origine. Drept urmare. a intrat în vigoare statutul deputaților Parlamentului European. în acest domeniu s-a înregistrat un progres semnificativ. iar Parlamentul trebuie să ofere legitimitate instituțiilor Uniunii implicate în procesul decizional. Nu doar drepturile Parlamentului au fost continuu extinse. procuror. ministru. Controlul parlamentar este necesar. cu excepția Austriei unde vârsta de vot a fost coborâtă la 16 ani). a fost introdusă în cele din urmă o  procedură electorală uniformă prin Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct din 20 septembrie 1976 și modificat ultima dată prin decizia Consiliului din 25 iunie și din 23 septembrie 2002 (cunoscut sub numele de „ Actul privind alegerile directe ”). Parlamentul se bucură de legitimitate democratică și poate susține că reprezintă cu adevărat toți cetățenii statelor membre ale UE. În anumite state (Belgia. După decenii de eforturi.A B C . Totuși. conform căreia întreaga autoritate publică emană de la popor. introduce o remunerație uniformă pentru toți deputații PE. ceea ce poate limita capacitatea de a deține mai mult de o funcție). care este plătită din bugetul UE. data alegerilor și egalitatea între bărbați și femei. de exemplu: funcțiile de judecător. prin Tratatul de la Lisabona. Obiectivul de bază este ca deciziile la nivelul UE să fie luate în mod cât mai deschis și cât mai aproape de cetățean. s-a stabilit în mod explicit că inițiativele UE trebuie să respecte principiul democrației reprezentative. la 14 iulie 2009. reprezentare proporțională.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E o dată la cinci ani. toți cetățenii Uniunii sunt reprezentați direct în Parlament și au dreptul de a  participa activ la viața democratică a UE. însă trebuie să aplice aceleași principii democratice fundamentale: sufragiu universal direct. În plus. Aceasta nu înseamnă doar că procesul decizional trebuie să fie transparent și instituțiile decizionale reprezentative. incompatibilitate (deputații PE nu pot deține două funcții în același timp. Deoarece la ora actuală este ales direct. Partidele politice de la 0 49 . fiecare stat membru își stabilește propria procedură electorală. mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Acest nou statut oferă transparență condițiilor activității deputaților și conține norme clare. 18 ani în toate statele membre. sufragiu liber și secret. În conformitate cu acest act. ci. În ultimii ani. Grecia și Luxemburg) votul este obligatoriu. vârstă minimă (pentru dreptul de vot. perioadă care corespunde cu durata unei „legislaturi”. simpla existență a  unui Parlament ales prin sufragiu direct nu poate răspunde cerinței fundamentale a  unei constituții democratice.

în calitate de ministru național. (3) Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor. acesta este reprezentat de faptul că. (2) Cetăţenii sunt reprezentaţi direct. la nivelul Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean. care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale. Parlamentul European nu alege un guvern care să răspundă în fața lui. la nivelul UE nu există un guvern în adevăratul sens al cuvântului. Ridicarea procedurii codeciziei la rang de procedură legislativă 050 . fie în faţa cetăţenilor lor. prevăzute în tratatele UE. răspunde în fața parlamentului național.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E nivelul UE au responsabilitatea de a contribui la formarea unei identități europene și de a exprima voința cetățenilor Uniunii. Rolul parlamentului European în procesul legislativ al UE s-a consolidat considerabil. În schimb. Cu toate acestea. sunt exercitate de către Consiliu și Comisia Europeană în conformitate cu un sistem de distribuire a sarcinilor. Dacă există un neajuns al actualului model democratic al UE. (4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinţei politice europene și la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii. acesta din urmă fiind supus controlului parlamentar doar în măsura în care fiecare dintre membrii săi. funcțiile echivalente cu cele ale unui guvern.” Totuși. în Parlamentul European. Articolul 10 din TUE (democrația reprezentativă) „(1) Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative.A B C . Tratatul de la Lisabona a conferit Parlamentului competențe extinse în ceea ce privește numirile în cadrul Comisiei. pur și simplu. de la alegerea președintelui Comisiei la recomandarea Consiliului European până la votul de aprobare al Parlamentului acordat Colegiului comisarilor („dreptul de învestitură ”). motivul acestui „neajuns” este că. spre deosebire de modelul democrațiilor parlamentare. Parlamentul nu are însă o asemenea influență asupra componenței Consiliului.

A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 20 iulie 1979. Strasbourg Simone Veil devine președinte al primului Parlament European ales prin vot direct. 051 .

fusese inițiată atunci a fost respinsă. Parlamentul a jucat un rol important și în procedura bugetară. moțiunea de cenzură care. s-a apelat la o astfel de comisie pentru a stabili responsabilitatea 052 . ci și. obligând membrii Comisiei să demisioneze în bloc (articolul 234 din TFUE). Având în vedere că. De-a lungul timpului. Parlamentul are posibilitatea de a  participa la dezbateri politice directe cu două instituții importante. prin obligația Comisiei de a răspunde întrebărilor Parlamentului European. de a-și susține propunerile și de a prezenta spre dezbatere un raport anual privind activitățile UE. competențele de supraveghere ale Parlamentului European s-au extins considerabil de-a lungul timpului. Parlamentul este împuternicit să instituie Comisii de anchetă care să cerceteze presupuse cazuri de încălcare a dreptului Uniunii Europene sau de administrare defectuoasă.A B C . alături de Consiliu. și Consiliul răspunde întrebărilor parlamentare. însă niciuna nu a fost nici măcar aproape de a întruni majoritatea necesară. în practică. De asemenea. stabilind că acesta trebuie să aprobe planul financiar multianual și conferindu-i competențe de codecizie asupra tuturor cheltuielilor (nu se mai face distincție între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii). Demisia „Comisiei Santer” din 1999 a fost provocată de refuzul Parlamentului de a acorda descărcarea de gestiune financiară. În prezent. aceste competențe de supraveghere au sporit. chiar dacă la limită. Tratatul de la Lisabona a extins și mai mult competențele bugetare ale Parlamentului European. Parlamentul are dreptul de a  aproba toate acordurile internaționale importante care vizează un domeniu supus codeciziei și tratatele de aderare încheiate cu noi state membre prin care se stabilesc condițiile de aderare. Până în prezent. Parlamentul poate adopta o moțiune de cenzură cu o majoritate de două treimi din membrii săi.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E ordinară a transformat Parlamentul European într-un „colegislator”. De exemplu. În mod tradițional. În cadrul procedurii legislative ordinare. niciun act legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat. În lipsa unui acord între Consiliu și Parlamentul European. în anumite limite. Parlamentul poate nu doar să prezinte modificări ale legislației în cadrul unor diferite lecturi. să convingă Consiliul să le accepte. de asemenea. mai multe moțiuni au fost depuse la Parlament. Acestea sunt exercitate. în principal.

Pot avea loc și sesiuni suplimentare. În tratate apare și prevederea conform căreia orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European. În sfârșit. Sesiunile cu durată mai scurtă (care durează o zi sau două) au loc la Bruxelles.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Comisiei în cazul reacției tardive la apariția „bolii vacii nebune” în Regatul Unit. uz de competența de a numi un Ombudsman căruia îi pot fi trimise plângeri referitoare la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor Uniunii. afacerile internaționale. Funcționarea Parlamentului European Regulile de bază care guvernează lucrările Parlamentului sunt stabilite în regulamentul său de procedură. necesitatea abordării anumitor probleme importante de actualitate poate constitui un motiv pentru convocarea unor sesiuni de urgență. Deputații europeni sunt organizați în grupuri politice. care sunt ulterior soluționate de către o Comisie permanentă pentru petiții. Ombudsmanul poate efectua anchete și are obligația de a  sesiza instituția sau organismul în cauză și de a transmite apoi un raport Parlamentului European cu privire la rezultatul acestora. boală care reprezenta o amenințare pentru sănătatea și viața cetățenilor. Parlamentul a făcut. acestea nu sunt partide politice naționale. În sfârșit. ci formațiuni politice la nivelul întregii Uniuni. Parlamentul European se reunește în sesiuni plenare cu durata de o  săptămână în fiecare lună la Strasbourg. cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene. încălcarea drepturilor omului). de asemenea.A B C . care permit Parlamentului să se pronunțe fără întârziere cu privire la chestiuni importante (cum ar fi afacerile Uniunii. Având în vedere statutul Parlamentului de instituție a Uniunii Europene. în special pentru aspecte legate de buget. cu excepția lunii august. 053 . Toate sesiunile plenare sunt deschise publicului.

odată cu creșterea rolului Parlamentului.A B C . Polonia și Regatul Unit nu fuseseră încă desemnaţi. 7 deputaţi din Franţa. 054 . Procedurile decizionale De obicei. majoritatea absolută a  voturilor exprimate este suficientă pentru adoptarea unei decizii. cei 18 membri suplimentari în urma Tratatului de la Lisabona au fost repartizaţi în grupurile politice. Există o întreagă serie de decizii care pot fi adoptate doar dacă sunt susținute printr-o majoritate absolută a deputaților Parlamentului. orice moțiune de cenzură împotriva Comisiei Europene nu trebuie doar să fie susținută de majoritatea parlamentarilor.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E GRUPURI POLITICE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN ( 4 )  Deputați neafiliați 31 Grupul Europa Libertății și Democrației 32 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene – Stânga Verde Nordică 32 Conservatorii și Reformiștii Europeni 54 Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană 55 (+ 1) Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa 84 (+ 1) Grupul Partidului Popular European (Creștin-Democrat) 264 (+ 4) Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și a Democraților din Parlamentul European 162 (+ 5) (4) Conform informaţiilor disponibile. se impun reguli mai stricte privind prezența deputaților. În sfârșit. ci presupune ca două treimi din voturi să fie în favoarea acesteia. Italia. Totodată.

055 . punând astfel capăt statutului provizoriu al unui acord existent de 30 de ani.A B C . cercetare și energie Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor Comisia pentru transport și turism Comisia pentru dezvoltare regională Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală Comisia pentru pescuit Comisia pentru cultură și educație Comisia pentru afaceri juridice Comisia pentru libertăți civile. Bruxelles și Luxemburg – o navetă foarte costisitoare. reuniunile grupurilor politice și ale comisiilor se desfășurau la Bruxelles în timpul săptămânilor în care nu existau sesiuni parlamentare.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E COMISIILE PERMANENTE ALE PARLAMENTULUI EUROPEAN Comisia pentru afaceri externe (cu subcomisiile pentru drepturile omului și pentru securitate și apărare) Comisia pentru dezvoltare Comisia pentru comerț internațional Comisia pentru bugete Comisia pentru control bugetar Comisia pentru afaceri economice și monetare Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale Comisia pentru mediu. sesiunile plenare erau organizate la Strasbourg și la Bruxelles. Rezultatul nesatisfăcător al acestei decizii a fost faptul că deputații PE și o serie de funcționari și angajați ai Parlamentului trebuie să se deplaseze între Strasbourg. Decizia Consiliului privind sediile instituțiilor a  confirmat validitatea acestor acorduri. cu condiția ca cele 12 sesiuni plenare lunare să aibă loc la Strasbourg. În practică. iar Secretariatul General al Parlamentului avea sediul la Luxemburg. justiție și afaceri interne Comisia pentru afaceri constituționale Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen Comisia pentru petiții Sediul Consiliul European a decis ca sediul Parlamentului să fie la Strasbourg. sănătate publică și siguranță alimentară Comisia pentru industrie.

Este posibilă o singură realegere. (5) Herman Van Rompuy. Șefii de stat sau de guvern și președintele Comisiei Europene se întrunesc cel puțin de două ori pe semestru în această formulă. Președintele trebuie să fie o personalitate eminentă și să fie ales prin votul favorabil al majorității calificate a membrilor Consiliului European. membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și. 056 . cu o durată de 2 ani și jumătate. Consiliul European a condus activitățile legate de uniunea economică și monetară. Printre sarcinile președintelui se numără pregătirea și urmărirea lucrărilor Consiliului European și reprezentarea UE în cadrul reuniunilor la nivel înalt în domeniul politicii externe și de securitate comune. în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei. În cadrul conferinței la nivel înalt de la Paris din 1974. Președintele Consiliului European. nu unul național. Această funcție este îndeplinită prin luarea de decizii politice fundamentale și prin emiterea de instrucțiuni și orientări pentru Consiliu sau Comisia Europeană.A B C . de un membru al Comisiei Europene [articolul 15 alineatul (3) din TUE]. cu normă întreagă. spre deosebire de președinția de până acum. scrutinul direct pentru Parlament și o serie de aspecte privind aderarea. Sistemul Monetar European. Astfel. deține un mandat european. Funcția reală a Consiliului European în sine este de a stabili liniile directoare generale ale politicii acțiunilor UE. De atunci.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Consiliul European (articolul 15 din TUE) Consiliul European s-a format în urma conferințelor la nivel înalt ale șefilor de stat sau de guvern din UE. Atunci când ordinea de zi o impune. aceștia au decis să se întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Tratatul de la Lisabona a introdus funcția de președinte al Consiliului European (5). a fost numit primul președinte al Consiliului European și și-a început mandatul la 1 decembrie 2009. în perioada respectivă prim-ministru al Belgiei. Consiliul European a devenit o instituție independentă a Uniunii Europene (articolul 13 din TUE).

deși nu în mod obligatoriu. de exemplu. acesta se reunește în nouă formațiuni diferite.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Consiliul (articolul 16 din TUE) COMPONENŢA Câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru. componența variind în funcție de subiectul discutat. care include „Consiliul Afaceri Generale” ce coordonează activitățile Consiliului 057 . Toate cele 27 de state membre trimit câte un reprezentant. „Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe” sau unul din celelalte opt „consilii sectoriale” Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre „Coreper I și II” Comitetul special pentru agricultură Grupuri de lucru Secretariatul General (aproximativ 2 200 de funcționari) Sarcini Elaborarea legislației Coordonarea politicii macroeconomice Bugetul Numiri Relații externe Aplicarea Tratatului UE Componența și președinția Consiliul este format din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. de regulă. Aceste formațiuni sunt: (1)  „Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe”.A B C . în funcție de subiectele de pe ordinea de zi. Simplul fapt că guvernele pot fi reprezentate în mai multe moduri dovedește în mod evident că nu există membri permanenți ai Consiliului. este vorba despre miniștrii sau secretarii de stat responsabili cu aspectele de pe ordinea de zi. Este important ca acești reprezentanți să fie împuterniciți să ia decizii cu caracter obligatoriu pentru guvernele lor.

Președințiile se succed la 1 ianuarie și la 1 iulie în fiecare an (2008: Slovenia și Franța. Astfel. Sănătate și Consumatori”.A B C . Politică Socială. de fiecare stat membru. Având în vedere această „rotație” rapidă. (6) „Transport. prin urmare. Telecomunicații și Energie”. Tineret și Cultură”. Președinția Consiliului  – cu excepția Consiliului miniștrilor de externe. împreună cu președintele Consiliului European și cu Comisia Europeană. Principala responsabilitate a Președinției este aceea de a coordona activitățile Consiliului și ale comitetelor care îl sprijină. De asemenea. Sarcini Prioritatea absolută a Consiliului este elaborarea legislației. 2012: Danemarca și Cipru. pe o perioadă de șase luni. 2010: Spania și Belgia. Ordinea în care este deținută președinția este decisă în unanimitate de către Consiliu. Reuniunile vizând afacerile generale sunt prezidate de către Președinția în funcție. Sediul Consiliului este la Bruxelles. la care participă miniștri din statele membre responsabili pentru domeniile vizate: (2) „Afaceri Economice și Financiare” (acest consiliu este cunoscut sub numele de Consiliul Ecofin). statelor membre mici li se oferă ocazia de a fi pe picior de egalitate cu „marii actori” și de a-și lăsa amprenta asupra politicii europene. (3) „Cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne”. (5) „Competitivitate”. (4) „Ocuparea Forței de Muncă. sarcină pe care o îndeplinește împreună cu Parlamentul în cadrul procedurii de codecizie. iar cele vizând afacerile externe de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. pregătește reuniunile Consiliului European. fiecare Președinție își desfășoară activitățile pe baza unui program de lucru stabilit de comun acord cu următoarele două Președinții și. (7) „Agricultură și Pescuit”. 2013: Irlanda și Lituania etc. (8) „Mediu” și (9) „Educație. valabil pe o perioadă de 18 luni („echipa Președinției”). Există încă alte opt formațiuni ale Consiliului.). care este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate – este deținută. 2009: Republica Cehă și Suedia. pe rând. deoarece statul membru care deține Președinția UE se bucură de un rol major pe scena mondială.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E în diferitele sale formațiuni și. 058 . „Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe” este alcătuit din miniștrii de externe. 2011: Ungaria și Polonia. și „Consiliul Afaceri Externe” care gestionează inițiativele UE de peste hotare în conformitate cu orientările strategice ale Consiliului European și asigură consecvența și coerența acțiunilor UE. aceasta este importantă din punct de vedere politic.

A B C . În practică. activitățile Consiliului se desfășoară în trei etape. cărora li se solicită soluționarea unor probleme specifice 059 . ai Comitetului Economic și Social European și ai Comitetului Regiunilor. se depun eforturi în vederea stabilirii unui acord la nivel de comitet. s-a înființat un Comitet special pentru agricultură (CSA) care a preluat sarcinile Coreper în domeniul agriculturii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E De asemenea. În  1960. Funcționarea Consiliului Funcționarea Consiliului este stabilită în regulamentul de procedură al acestuia. Consiliul stabilește bugetul. pentru aceasta putându-se solicita sprijin din partea unui număr de aproximativ 100 de grupuri de lucru sectoriale specifice. Consiliul este responsabil de asigurarea coordonării politicilor economice generale ale statelor membre. Consiliul răspunde și de încheierea acordurilor dintre UE și țările terțe sau organizațiile internaționale. Pentru a asigura îndeplinirea tuturor acestor sarcini. de asemenea. De asemenea. Pe de o  parte. Coreper și CSA pregătesc reuniunile Consiliului în două moduri. Agricultura este unul dintre domeniile care nu fac obiectul acestei diviziuni a  sarcinilor. cu statut permanent în cadrul Consiliului. deși este necesară aprobarea acestuia de către Parlament. Comitetul reprezentanților permanenți (Coreper) pregătește lucrările Consiliului și îndeplinește sarcinile pe care i le atribuie acesta. În plus. Consiliul adresează Parlamentului o recomandare privind descărcarea de gestiune a Comisiei în ceea ce privește execuția bugetului și are responsabilitatea numirii membrilor Curții de Conturi. comitetul este structurat în Coreper I (alcătuit din reprezentanții permanenți adjuncți și responsabil de lucrările pregătitoare pentru aspecte tehnice gestionate în cadrul diferitor consilii) și Coreper II (alcătuit din reprezentanții permanenți înșiși și responsabil în principal de toate aspectele legate de politică). Pregătirea pentru reuniunile Consiliului Activitățile de pregătire pentru reuniunile Consiliului se află în sarcina a două organisme permanente care fac parte din structura sa organizațională: Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre și Secretariatul General. la serviciile unor „grupuri ad-hoc”. pe baza unui proiect preliminar prezentat de către Comisie. Se poate apela.

cehă. membrii acestuia sunt totodată obligați 060 . Dacă un anumit aspect este urgent. Acesta gestionează. polonă. în săli din clădirea Consiliului. letonă. daneză. în primul rând. franceză. maghiară. engleză. este vorba despre transmiterea în direct a reuniunilor prin mijloace audiovizuale. slovacă. lituaniană.A B C . română. Secretariatul General oferă asistență administrativă Consiliului (precum și Coreper și CSA). latura tehnică a lucrărilor de pregătire pentru reuniunile Consiliului. se poate renunța la această regulă prin acord unanim. lucrările pregătitoare trebuie să garanteze că aspectele de pe ordinea de zi în privința cărora se va lua o decizie în cadrul reuniunilor Consiliului au fost clarificate în prealabil și că membrii Consiliului sunt informați în mod corespunzător. Pe de altă parte. răspunde de existența unor servicii de interpretare (reprezentanții statelor vorbesc în limba lor maternă). formată dintr-o parte A și o parte B. Chiar dacă statele membre își susțin. Acest lucru este valabil și pentru propunerile de modificare prezentate și discutate în decursul unei ședințe. germană. estonă. Reuniunile Consiliului Reuniunile Consiliului sunt convocate de către președintele acestuia (reprezentantul statului membru care deține Președinția Consiliului sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate) din proprie inițiativă sau la solicitarea Comisiei Europene. Această abordare dublă se reflectă în ordinea de zi a reuniunilor: aspectele în cazul cărora s-a ajuns la un acord figurează ca „puncte A”. propriile interese în cadrul Consiliului. italiană.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E într-un anumit termen. Președintele stabilește o ordine de zi provizorie pentru fiecare reuniune. Consiliul discută și decide doar asupra documentelor și proiectelor disponibile în cele 23 de limbi oficiale (bulgară. Reuniunile în cadrul cărora Consiliul discută și votează asupra unor propuneri legislative sunt deschise publicului. în principal. greacă. spaniolă și suedeză). oferă Consiliului și comitetelor asistență juridică și administrează bugetul Consiliului. În Consiliu se atinge un echilibru între interesele individuale ale statelor membre și interesul Uniunii. malteză. iar cele care sunt încă nesoluționate și trebuie discutate în continuare figurează ca „puncte B ”. asigură traducerea tuturor documentelor necesare. În practică. olandeză. irlandeză. portugheză. slovenă. finlandeză.

în Consiliu se aplică regula votului majoritar – în general. deși un stat membru poate solicita ca statele membre respective să reprezinte cel puțin 62 % din populația UE.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E să ia în considerare obiectivele și nevoile Uniunii în ansamblu. se va utiliza sistemul de vot ponderat introdus prin Tratatul de la Nisa și care oferă statelor membre mari mai multă influență. nu o conferință interguvernamentală. o majoritate simplă se întrunește.A B C . Procedurile decizionale În conformitate cu tratatele UE. în care fiecare membru al consiliului are un vot. ci echilibrul corect între interesele Uniunii și cele ale statelor membre. Consiliul este o instituție a Uniunii. Până la 1 noiembrie 2014. Majoritatea simplă. numărul de voturi pe care le poate exprima fiecare stat membru este: PONDEREA VOTURILOR GERMANIA FRANȚA ITALIA REGATUL UNIT SPANIA POLONIA ROMÂNIA ȚĂRILE DE JOS BELGIA REPUBLICA CEHĂ GRECIA UNGARIA PORTUGALIA BULGARIA 29 29 29 29 27 27 14 13 12 12 12 12 12 10 AUSTRIA SUEDIA DANEMARCA IRLANDA LITUANIA SLOVACIA FINLANDA ESTONIA CIPRU LETONIA LUXEMBURG SLOVENIA MALTA 10 10 7 7 7 7 7 4 4 4 4 4 3 0 61 . este suficientă doar în anumite cazuri și în domenii mai puțin sensibile (în prezent. Începând cu 1 ianuarie 2007. este suficientă o  majoritate calificată [articolul 16 alineatul (3) din TUE]. majoritatea calificată se întrunește atunci când există o majoritate a statelor membre cu cel puțin 255 de voturi din 345. Prin urmare. În cadrul acestui sistem. deliberările sale nu vizează cel mai mic numitor comun al statelor membre. cu 14 voturi). Calculul majorității calificate se efectuează în mai multe etape și aplicând diferite metode. prin urmare.

în cazul deciziilor privind chestiuni legate de taxe. se va aplica același mecanism. atunci când Franța. La acest sistem se adaugă un mecanism foarte similar cu „compromisul de la Ioannina”: dacă nu se întrunește o majoritate de blocare. unul dintre protocoale prevede că negocierile trebuie să aibă loc mai întâi în cadrul Consiliului European și că orice decizie luată în această privință trebuie să fie unanimă. procesul decizional se poate întrerupe. Acesta conferă drept de veto asupra unei măsuri a UE în cazul în care un stat membru susține că îi sunt puse în joc interesele naționale majore. abținerile nu pot bloca adoptarea deciziilor. minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru state membre. Totuși. considerând că interesele sale naționale în cadrul finanțării politicii agricole comune erau amenințate. Pentru a împiedica statele membre mai puțin populate să blocheze adoptarea unei decizii. Consiliul nu procedează la vot. Cu toate acestea. Consiliul poate modifica acest sistem de iure printr-o majoritate simplă. „Compromisul de la Luxemburg ” rămâne un factor politic major. însă procentajele necesare pentru constituirea unei minorități de blocare se vor modifica la cel puțin 55 % din populația statelor membre sau cel puțin 55 % din numărul statelor membre. în conformitate cu care majoritatea calificată se întrunește atunci când cel puțin 55 % din statele membre reprezentând 65 % din populația UE votează în favoarea unei propuneri legislative. în caz contrar considerându-se că se întrunește majoritatea calificată chiar și atunci când criteriul legat de populație nu este îndeplinit. de asemenea. tratatele impun unanimitatea. Pentru luarea unor decizii care vizează domenii deosebit de sensibile ale politicii. ci continuă negocierile pe o perioadă de timp rezonabilă dacă acest lucru este solicitat de membri ai Consiliului reprezentând cel puțin 75 % din populație sau cel puțin 75 % din numărul statelor membre necesar pentru întrunirea unei minorități de blocare. a blocat procesul decizional al Consiliului mai bine de șase luni prin „politica scaunului gol ”. În acest caz. modificări ale prevederilor privind cetățenia. Unanimitatea este obligatorie. Totuși. Începând cu 1 aprilie 2017. Importanța votului majoritar nu este dată atât de mult de faptul că împiedică statele mici să blocheze decizii importante. drepturi și obligații ale angajaților. constatarea încălcării principiilor 0 62 . ci de faptul că permite respingerea prin vot a punctelor de vedere individuale ale unor state membre mari. cel puțin în ceea ce privește votarea.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E La 1 noiembrie 2014 intră în vigoare noul sistem al dublei majorități.A B C . Acest act a pus capăt unei crize apărute în 1956.

la care se adaugă reprezentați detașați ai serviciilor diplomatice ale statelor membre. începând cu  2014. hotărând cu majoritate calificată. în cadrul căruia deține președinția Consiliului Afaceri Externe. numărul de membri ai Comisiei în 2014 va fi de 18. pentru cele 27 de state membre. Înaltul Reprezentant este numit de către Consiliul European. cu acordul președintelui Comisiei.A B C . ci un număr de membri corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. adică.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E constituționale de către un stat membru și în cazul stabilirii principiilor și orientărilor în domeniul politicii externe și de securitate comune și în cel al cooperării polițienești și judiciare în materie penală. Acesta este asistat de către un serviciu nou creat pentru afaceri externe. Comisia Europeană (articolul 17 din TUE) COMPONENŢA 27 de membri. astfel cum se planificase în proiectul constituțional. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (articolul 18 din TUE) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate nu a devenit ministrul de externe al UE. 0 63 . inclusiv președintele Primul vicepreședinte: Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate 6 vicepreședinți Inițial s-a convenit că. în cadrul căreia este vicepreședinte responsabil de afacerile externe. anterior comisar european cu portofoliul Comerţ. cât și în Comisie. (6) Această funcţie este ocupată de Catherine Ashton (Regatul Unit). Comisia Europeană nu va mai include un reprezentant din fiecare stat membru. totuși. mandatul de Înalt Reprezentant se va suprapune cu cel de comisar pentru afaceri externe. Acest aspect îi oferă Înaltului Reprezentant un rol atât în Consiliu. alcătuit din funcționari ai Comisiei Europene (6) și ai Secretariatului General al Consiliului. poziția acestuia în cadrul ansamblului instituțional s-a consolidat și s-a extins în mod semnificativ. Pentru început.

În cadrul acestei reuniuni. o listă de personalități pe care le propun pentru funcția de membru al Comisiei. hotărând cu majoritate calificată. Acesta nu mai este primus inter pares. Cu toate acestea.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E În acest scop. Președintele ia decizii în privința organizării interne a Comisiei pentru a asigura coerența și eficiența acțiunilor acesteia. poziția președintelui în cadrul Comisiei s-a consolidat considerabil. De-a lungul timpului. În cazul în care candidatul nu obține majoritatea necesară în Parlament. Astfel. în continuare. acesta repartizează responsabilități în rândul comisarilor și poate modifica respectiva repartizare a  responsabilităților în cursul mandatului Comisiei. numește persoana pe care intenționează să o propună pentru a fi aleasă de către Parlamentul European în funcția de președinte al Comisiei. Poziția de prim rang a președintelui se reflectă și în calitatea acestuia de membru al Consiliului European.A B C . luând în considerare votul majoritar din Parlamentul European. Această listă este 064 . Statele membre pot stabili. Președintele numește vicepreședinții și poate obliga un membru al Comisiei să își prezinte demisia. Consiliul European îi propune acestuia din urmă un nou candidat în termen de o lună. Componența Comisia este condusă de către un președinte care este asistat de șapte vicepreședinți. Parlamentul alege președintele cu votul majorității membrilor. președintele are „competența de a defini orientări”. S-a răspuns astfel și unei cerințe fundamentale stabilite de Irlanda atunci când s-a organizat în această țară cel de al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona. în două dintre oricare trei mandate consecutive ale Comisiei. Consiliul European a fost abilitat să modifice această componență prin vot unanim și și-a făcut cunoscută această intenție în concluziile reuniunii sale din 18 și 19 iunie 2009 de la Bruxelles. inclusiv de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate în calitate de vicepreședinte. De asemenea. Ulterior. Președintele și membrii Comisiei sunt numiți pentru un mandat de cinci ani prin intermediul procedurii de învestitură: Consiliul European. ci se bucură de o poziție privilegiată prin faptul că „definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea” (articolul 17 din TUE). Consiliul European a  convenit să ia o decizie în acest sens după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și în conformitate cu procedurile juridice necesare pentru ca fiecare stat membru să dețină câte un reprezentat în Comisie. se va introduce un sistem de rotație care va asigura existența unui comisar pentru fiecare stat membru.

la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții. După Tratatul de la Lisabona. Membrii Comisiei trebuie aleși „pe baza competenței lor generale” și trebuie „să își exercite responsabilitățile în deplină independență” [articolul 17 alineatul (3) din TUE]. în primul rând. de asemenea. Comisia nu are dreptul de a-și stabili propriile activități. ci este obligată să acționeze dacă interesul Uniunii o impune.A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E aprobată de către Consiliu. „forța motoare” a  politicii Uniunii. Parlamentul European (articolul 225 din TFUE) sau un grup de cetățeni care acționează în numele unei inițiative cetățenești [articolul 11 alineatul (4) din TUE] pot. Aceasta este punctul de plecare al oricărei acțiuni a Uniunii. membrii Comisiei. hotărând cu majoritate calificată și de comun acord cu președintele. deoarece Comisia are obligația de a prezenta Consiliului propuneri și proiecte de acte legislative ale Uniunii (acesta este dreptul de inițiativă al Comisiei). cu excepția președintelui. După aprobarea Parlamentului. Aceștia nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern. solicita Comisiei să elaboreze o propunere. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles. Odată ce președintele Comisiei a  fost ales de către Parlamentul European. Consiliul (articolul 241 din TFUE). 0 65 . sunt numiți oficial de către Consiliul UE. Sarcini Inițiativă legislativă la nivelul Uniunii Monitorizarea respectării și aplicării corecte a dreptului Uniunii Reprezentarea UE în cadrul organizațiilor internaționale Administrarea și punerea în aplicare a legislației Uniunii Comisia este. acesta hotărând cu majoritate calificată. actele legislative pot fi adoptate la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European. ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși unui vot de aprobare al Parlamentului. în anumite cazuri prevăzute în tratate.

În sfârșit. Mult mai extinse sunt însă competențele de punere în aplicare a normelor Uniunii. dacă dreptul Uniunii este încălcat de către orice persoană fizică sau juridică și impune sancțiuni drastice. Această soluție pentru care se optează în tratatele Uniunii are avantajul de a apropia cetățenii de sistemul european. este deosebit de adecvat și adaptat situației. eforturile în vederea prevenirii încălcării normelor Uniunii constituie o componentă importantă a activităților Comisiei. inițiază proceduri în cazuri de încălcare a dreptului Uniunii (articolul 258 din TFUE) și. în general. Comisia nu are dreptul de a servi alte interese în afara celor ale Uniunii. Comisia este totodată „gardian al tratatelor ”. trebuie să se asigure că normele se aplică în cazuri particulare. Comisia reprezintă Uniunea în cadrul organizațiilor internaționale și gestionează activitățile curente din cadrul misiunilor diplomatice ale Uniunii în exteriorul și pe teritoriul UE. De-a lungul ultimilor ani. fondurile structurale.A B C . Comisia joacă și rolul de mediator între statele membre. de asemenea. Aceasta trebuie să depună toate eforturile necesare. Comisia este – deși cu anumite limite – un organ executiv. emite aprobări sau interdicții și. acordarea de finanțare și clauzele de salvgardare). prin activități și într-o formă asemănătoare celei a sistemelor naționale. rol care. în virtutea neutralității sale. dacă este necesar.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E În anumite domenii (precum bugetul Uniunii. statele membre sunt cele care. În strânsă legătură cu rolul de gardian al dreptului UE este sarcina de a reprezenta interesele Uniunii. Cu toate acestea. În principiu. Pe baza competențelor conferite de 066 . Comisia deține doar drept de inițiativă legislativă. de asemenea. unde Comisia acționează asemeni unei autorități administrative obișnuite: verifică faptele. care încă le este „străin”. Aceasta monitorizează respectarea și punerea în aplicare a  legislației primare și secundare a  Uniunii. măsurile de combatere a discriminării fiscale. cuprinzătoare. de multe ori prin negocieri dificile în cadrul Consiliului. dacă este necesar. impune sancțiuni. sesizează Curtea de Justiție cu privire la astfel de cazuri. pentru a pune pe primul plan interesul Uniunii și a ajunge la soluții de compromis în baza acestui interes. Competențele Comisiei în ceea ce privește fondurile structurale și bugetul UE sunt. Astfel. delegate Comisiei de către Consiliu și Parlament (articolul 290 din TFUE). Comisia intervine. Această competență este vizibilă în special în domeniul dreptului concurenței.

inclusiv cea a tratatelor de aderare cu noile state membre. STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ A COMISIEI EUROPENE Comisia (27 de membri) (cabinete) Secretariatul General Serviciul Juridic Direcția Generală Comunicare Biroul consilierilor de politică europeană DIRECŢIA GENERALĂ Direcția Generală Afaceri Economice și Financiare Direcția Generală Întreprinderi și Industrie Direcția Generală Concurență Direcția Generală Ocuparea Forței de Muncă. Libertate și Securitate Direcția Generală Relații Externe Direcția Generală Comerț Direcția Generală Dezvoltare 0 67 . Comisia reprezintă Uniunea în cadrul instanțelor din statele membre și – atunci când este necesar.A B C . împreună cu Consiliul – în fața Curții de Justiție.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E către Consiliu. Comisia asigură negocierea acordurilor cu organizațiile internaționale sau cu țările terțe. Afaceri Sociale și Egalitatea de Șanse Direcția Generală Agricultură și Dezvoltare Rurală Direcția Generală Energie Direcția Generală Mobilitate și Transporturi Direcția Generală Mediu Direcția Generală Combaterea Schimbărilor Climatice Direcția Generală Cercetare Centrul Comun de Cercetare Direcția Generală Societatea Informațională și Media Direcția Generală Afaceri Maritime și Pescuit Direcția Generală Piața Internă și Servicii Direcția Generală Politica Regională Direcția Generală Impozitare și Uniune Vamală Direcția Generală Educație și Cultură Direcția Generală Sănătate și Consumatori Direcția Generală Justiție.

aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre ar fi astfel compromisă. care pot fi înființate pe lângă Tribunal pentru a judeca anumite categorii de acțiuni în materii speciale (articolul 257 din TFUE). normele comune riscă – în cazul în care sunt supuse controlului instanțelor naționale – să fie interpretate și aplicate diferit de la un stat la altul. (articolul 254 din TFUE). Mai mult. aceasta a devenit organism judiciar pentru celelalte două comunități [CE(E) și Euratom].U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Direcția Generală Extindere Oficiul de Cooperare EuropeAid Direcția Generală Ajutor Umanitar (ECHO) Eurostat Direcția Generală Resurse Umane și Securitate Direcția Generală Informatică Direcția Generală Buget Serviciul de Audit Intern Oficiul European de Luptă Antifraudă Direcția Generală Interpretare Direcția Generală Traduceri Oficiul pentru Publicații Oficiul pentru Infrastructură și Logistică la Bruxelles Oficiul pentru Infrastructură și Logistică la Luxemburg Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale Oficiul European pentru Selecția Personalului Curtea de Justiție a Uniunii Europene (articolul 19 din TUE) Orice sistem va subzista doar dacă regulile sale sunt supravegheate de către o autoritate independentă. În prezent. este organismul judiciar al UE. într-o uniune de state. Prin urmare. În 1957. Acesta este motivul care a dus la înființarea unei Curți de Justiție. ■■ Tribunal ■■ tribunale specializate. imediat după crearea primei Comunități (CECO) în 1952. Activitatea judiciară este îndeplinită la trei niveluri de către: ■■ Curtea de Justiție în calitate de instanță supremă în ordinea juridică a Uniunii (articolul 253 din TFUE).A B C . 068 .

Pentru a asigura continuitatea. „numiți de comun acord de către guvernele statelor membre” pentru un mandat de șase ani. Franța. Funcția de avocat general este similară celei de Commissaire du gouvernement din cadrul Consiliului de stat (Conseil d’État) și din cadrul instanțelor 0 69 . are loc o înlocuire parțială a jumătate dintre judecătorii și avocații generali la fiecare trei ani. conform principiului alternanței. la 6 octombrie. Italia și Regatul Unit). al căror mandat corespunde celui al judecătorilor. Mandatul poate fi înnoit. aceștia se bucură de independență judiciară.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Curtea de Justiție COMPONENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE 27 de judecători și 8 avocați generali numiți de către guvernele statelor membre în unanimitate pentru un mandat de șase ani Tipuri de procedură Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor stipulate în tratate: Comisia/un stat membru (articolul 258 din TFUE). Fiecare stat membru trimite un judecător. la începutul anului judiciar. Curtea este asistată de către opt avocați generali. stat membru/stat membru (articolul 259 din TFUE) Cauze înaintate de către instanțele naționale pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în vederea clarificării interpretării și validității dreptului Uniunii (articolul 267 din TFUE) Acțiuni în anulare sau în constatarea inacțiunii formulate de către o instituție a Uniunii sau un stat membru cu privire la o acțiune ilegală sau o inacțiune (articolele 263 și 265 din TFUE) Recursuri împotriva deciziilor Tribunalului (articolul 256 din TFUE) Curtea de Justiție este în prezent alcătuită din 27 de judecători și opt avocați generali. Patru dintre cei opt avocați generali provin întotdeauna din statele membre „mari” (Germania.A B C . iar ceilalți patru provin din celelalte 23 de state membre.

Asistența este asigurată de către un comitet consultativ nou creat pentru numirea judecătorilor. 070 . Poate fi deci vorba despre judecători. executivul este cel care decide cine sunt personalitățile propuse de către guvern pentru a fi numite judecător sau avocat general și care este procedura care trebuie urmată. Avocații generali pot influența hotărârea doar prin soliditatea argumentelor din concluzii. iar transparența acestora lasă de dorit până la a fi chiar inexistentă. sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute (articolul 253 din TFUE). a  celor mai înalte funcții jurisdicționale. Aceste concluzii sunt parte integrantă a procedurii orale și se publică împreună cu hotărârea în Repertoriul jurisprudenței Curții.A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E administrative din Franța. Alegerea judecătorilor și a avocaţilor generali Judecătorii și avocații generali sunt aleși din rândul unor personalități care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea. funcționari publici. juriști sau cadre didactice universitare din statele membre. Comitetul este format din șapte persoane alese dintre foștii membrii ai Curții de Justiție și ai Tribunalului. aceștia nu iau parte la nicio deliberare și nu au drept de vot în cazul niciunei hotărâri. în țările lor. Aceasta nu trebuie confundată cu calitatea de procuror sau cu alte funcții similare existente în numeroase țări. Sarcina acestora este de a prezenta „concluzii ” Curții sub forma unor propuneri (fără caracter obligatoriu) de hotărâre a Curții pe baza unei analize nepărtinitoare a chestiunilor de drept apărute în cauza respectivă. adică absența oricăror proceduri de recurs. Varietatea pregătirii și a experienței profesionale a acestora reprezintă un atu pentru Curte deoarece contribuie la o analiză cât mai completă a faptelor și chestiunilor de drept. înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările (articolul 255 din TFUE). atât din punct de vedere teoretic. În toate statele membre. cât și din punct de vedere practic. politicieni. care are sarcina de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și de avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului. dintre care unul este propus de Parlamentul European. dintre membrii instanțelor supreme naționale și din rândul juriștilor reputați. Procedurile diferă în mod semnificativ. Funcția de avocat general a fost introdusă în cadrul Curții pentru a contrabalansa structura inițială „pe un singur nivel” a acțiunilor în justiție.

Țara mea 92.A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 1 noiembrie 1992 Această fotografie reprezentând o valiză pe o hartă a Europei ilustrează libera circulație a persoanelor. Textul de pe valiză înseamnă: „Cetățean al Europei. principiu introdus prin Tratatul de la Maastricht.” 071 .

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Procedură Curtea se poate întruni într-una una dintre următoarele structuri: ■■ ședință plenară cu 27 de judecători. Curtea îndeplinește funcții care în statele membre ar fi atribuite diferitelor tipuri de instanțe. ■■ interpretarea ■■ elaborarea ulterioară a dreptului Uniunii. În acest context. Curtea se pronunță în calitate de curte constituțională în cazul unor litigii între instituțiile Uniunii sau atunci când se solicită examinarea legalității unor instrumente legislative. în funcție de sistemele naționale ale acestora. Cameră cu 13 judecători. sarcina sa este aceea de a „ asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor ”. cauzele pot fi înaintate adunării plenare de către Curtea de Justiție însăși. În termeni generali. singura autoritate juridică în chestiuni care țin de dreptul Uniunii.A B C . în același timp. rolul său de autoritate de administrare a justiției este mult mai important. o hotărâre a Curții în ședință plenară este încă necesară doar în cazul procedurilor de suspendare din funcție și al procedurilor disciplinare împotriva membrilor instituțiilor Uniunii. în calitate de curte administrativă atunci când 072 . Îndeplinirea acestor sarcini de către Curtea de Justiție implică atât consiliere juridică. De asemenea. Consilierea juridică este oferită sub forma unor avize cu caracter obligatoriu privind acordurile pe care UE intenționează să le încheie cu țările terțe sau cu organizațiile internaționale. însă doar atunci când este vorba despre proceduri extrem de importante sau care creează precedente. Descrierea generală a responsabilităților acoperă trei domenii principale: ■■ monitorizarea aplicării dreptului Uniunii. Totuși. ■■ Marea ■■ Camere Sarcinile Curţii de Justiţie Curtea de Justiție este cea mai înaltă și. atât de către instituțiile UE în momentul punerii în aplicare a tratatelor. de câte cinci sau trei judecători. dreptului Uniunii. cât și activitate jurisdicțională. cât și de către statele membre și resortisanții acestora în ceea ce privește obligațiile lor în conformitate cu dreptul Uniunii.

COMPONENŢA TRIBUNALULUI 27 de judecători numiți de către guvernele statelor membre. în calitate de tribunal penal în cazul reexaminării deciziilor Comisiei de impunere a  unor amenzi și în calitate de instanță civilă atunci când judecă cereri în despăgubire sau interpretează dispoziții privind executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială. De asemenea. în calitate de tribunal al muncii sau tribunal industrial în cauze care vizează libera circulație. Din acest motiv. Curtea de Justiție este suprasolicitată. s-a înființat un Tribunal cu scopul de a ușura sarcina Curții de Justiție. securitatea socială și egalitatea de șanse. având în vedere potențialul de litigii creat de numărul mare de directive adoptate în contextul pieței unice și transpuse în legislația națională de către statele membre. în 1988. Tribunalul Asemeni oricărei instanțe. Numărul de cauze aduse în fața acesteia crește constant și va continua să crească. de comun acord. S-a dovedit deja că Tratatul privind Uniunea Europeană a ridicat probleme care trebuie soluționate în cele din urmă de către Curte.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E reexaminează acte administrative ale Comisiei sau ale autorităților naționale de aplicare a legislației Uniunii. în calitate de curte fiscală în cauze care vizează validitatea sau interpretarea dispozițiilor directivelor privind dreptul fiscal sau vamal. Curtea are competența de a judeca litigii legate de drepturile de proprietate intelectuală (articolul 262 din TFUE). pentru un mandat de șase ani Tipuri de procedură Acțiuni în anulare și plângeri privind omisiunea de a acționa înaintate de orice persoană fizică sau juridică pe motiv de ilegalitate sau absență a unui act juridic al Uniunii (articolele 263 și 265 din TFUE) Recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de către tribunalele specializate [articolul 256 alineatul (2) din TFUE] Acțiuni în repararea prejudiciului pe motiv de răspundere contractuală sau extracontractuală [articolele 268 și 340 alineatele (1) și (2) din TFUE] 073 .A B C .

acesta este un organism autonom. Tribunalul este format din 27 de „membri”. la ora actuală acesta îndeplinește următoarele sarcini: ■■ în primă instanță. ■■ Tribunalul ■■ se 074 . acesta se poate reuni în Marea Cameră (13 judecători) sau în plen (27 de judecători) în cazul în care complexitatea juridică sau importanța cauzei impun acest lucru. calificările. Totuși. preconizează. Deși principala lor funcție este să delibereze în calitate de „judecători”.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Tribunalul nu este o  instituție nouă a  Uniunii. Deși inițial competențele sale erau restrânse la un număr limitat de cauze. nu s-a apelat încă la această opțiune.A B C . acționează în calitate de instanță de recurs pentru cazuri de recurs împotriva unor decizii pronunțate de tribunale specializate. respectiv sub controlul juridic al Curții de Justiție. de asemenea. Tribunalul are competența de a  se pronunța cu privire la acțiuni în anulare și la acțiuni în constatarea omisiunii de a acționa înaintate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unui organism al Uniunii. ca Tribunalului să îi fie conferite competențe pentru proceduri privind hotărâri preliminare în anumite domenii. Până în prezent. De asemenea. cu privire la o clauză arbitrală inclusă într-un contract încheiat de către UE sau în numele acesteia sau cu privire la acțiuni în repararea prejudiciului formulate împotriva UE. numirea și statutul juridic ale acestora fiind supuse acelorași cerințe și condiții valabile în cazul judecătorilor Curții de Justiție. separat de Curtea de Justiție în ceea ce privește organizarea. Cauzele soluționate de către Tribunal sunt identificate prin litera T („Tribunal”) (de exemplu. în anumite cazuri. dintr-un singur judecător. ci un organ al Curții de Justiție. s-a apelat foarte rar la această posibilitate. C-1/99). Tribunalul are propria grefă și propriul regulament de procedură. Tribunalul se reunește în camere formate din cinci sau din trei judecători sau. T-1/99). Peste 80 % din cauzele de pe rolul Tribunalului sunt judecate de către o cameră formată din trei judecători. aceștia pot fi numiți ad-hoc și în funcția de „avocat general” în cauze pe rolul Curții reunite în plen sau în cauze pe rolul uneia dintre camere dacă faptele sau complexitatea juridică a cauzei impun acest lucru. Totuși. iar cele înaintate Curții de Justiție prin litera C („Curte”) (de exemplu.

independența BCE este garantată prin numeroase dispoziții legale. pentru a degreva Curtea de Justiție și a îmbunătăți protecția juridică în UE. Tribunalul Funcției Publice. Tribunalul specializat se întrunește. nici o bancă centrală națională nu pot accepta instrucțiuni din partea instituțiilor Uniunii. Tribunalul Funcției Publice este compus din șapte judecători care se bucură de un statut similar cu cel al membrilor Tribunalului și cărora li se acordă un mandat de șase ani. a  guvernelor statelor membre sau a  oricărui alt organism. într-o structură cu trei judecători.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Tribunalele specializate În 2004. În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor. limitat doar la aspecte de drept. În schimb. Consiliul guvernatorilor este format din guvernatorii băncilor centrale din cele 16 state membre din zona euro și membrii comitetului director al 075 .A B C . cu sediul la Frankfurt-pe-Main. de obicei. însă poate pronunța hotărâri în structură plenară sau în structură cu cinci judecători sau cu un singur judecător. Pentru a  îndeplini această sarcină. Instituțiile UE. nici BCE. Hotărârile tribunalelor specializate sunt supuse unui drept de recurs la Tribunal. primul avocat general (nu părțile implicate!) poate propune o reexaminare a hotărârii Tribunalului dacă entitatea juridică sau uniformitatea jurisprudenței sunt puse în pericol. și de a  controla fluxul de monedă în circulație (articolul 128 din TFUE). este centrul uniunii economice și monetare. Consiliul UE a  atașat Tribunalului o  instanță specializată. BCE dispune de un Consiliu al guvernatorilor și de un Comitet executiv. Aceștia trebuie să îndeplinească cerințele presupuse de numirea în funcția de magistrat. Banca Centrală Europeană (articolele 129 și 130 din TFUE) Banca Centrală Europeană (BCE). Sarcina acestei instituții este de a menține stabilitatea monedei europene. precum și guvernele statelor membre se angajează să nu încerce să influențeze BCE (articolul 130 din TFUE). Acest tribunal specializat a preluat competențe de la Tribunal pentru a judeca în primă instanță litigii în care sunt implicați funcționari publici europeni. euro.

A B C . pentru o perioadă de trei ani. Membrii îl desemnează din rândul lor pe președintele Curții de Conturi. nu poate fi reînnoit (articolul 283 din TFUE). care este constituit din președinte. pentru a asigura independența membrilor Comitetului executiv. Aceștia sunt numiți pentru o perioadă șase ani de către Consiliu care aprobă. lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru [articolul 286 alineatul (2) din TFUE]. în octombrie  1977. poate examina dacă subvențiile primite de către 076 . De exemplu. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din BCE și băncile centrale din statele membre (articolul 129 din TFUE). deține responsabilitatea efectivă a  conducerii BCE. Spre deosebire de curțile de conturi sau de alte organisme similare din statele membre.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E BCE. vicepreședinte și alți patru membri. număr egal cu cel al statelor membre din prezent. Acesta are misiunea de a defini și pune în aplicare politica monetară a Uniunii și deține competența de a autoriza emiterea de bancnote și monede în cadrul Uniunii. Președintele și membrii sunt numiți la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și de comun acord cu guvernele statelor membre. acesta administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre și asigură buna funcționare a sistemelor de plăți [articolul 127 alineatul (2) din TFUE]. aceasta nu deține competența de a-și impune propriile măsuri de control sau de a investiga suspiciunile legate de ilegalități descoperite în timpul anchetelor pe care le desfășoară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. De asemenea. Cu toate acestea. cu majoritate calificată și după consultarea Parlamentului European. De atunci. dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. a  fost ridicată la rangul de instituție a Uniunii (articolul 13 din TUE). Mandatul acestora este pe termen de opt ani și. Curtea de Conturi (articolele 285 și 286 din TFUE) Curtea de Conturi a fost înființată la 22 iulie 1975 și și-a început activitatea la Luxemburg. Este formată din 27 de membri. Sarcina Curții de Conturi este aceea de a stabili dacă toate veniturile au fost încasate. se bucură de autonomie decizională cu privire la obiectul anchetelor și la metodele de examinare. Comitetul executiv. dacă toate cheltuielile au fost efectuate în mod legal și cu respectarea procedurilor în vigoare și dacă gestiunea financiară a  fost corespunzătoare.

fermieri. la încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acesta reprezintă un forum și pentru consumatori și grupurile și asociațiile ecologice. Membrii Comitetului sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către Consiliu. acestea fiind. ORGANISME CONSULTATIVE Comitetul Economic și Social European (articolul 301 din TFUE) Obiectivul Comitetului Economic și Social European (CESE) este acela de a reprezenta diferite grupuri economice și categorii sociale (în special angajatori și angajați. Rezultatele anchetelor sale sunt rezumate într-un raport anual. publicate în Jurnalul Oficial. proveniți din cadrul celor mai reprezentative organizații din statele membre.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E persoanele particulare de la Uniune au fost utilizate în conformitate cu dreptul Uniunii. Curtea de Conturi poate întocmi rapoarte speciale în orice moment cu privire la anumite domenii ale gestiunii financiare. care adoptă în unanimitate lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. CESE este alcătuit din maximum 350 de membri (consilieri). specialiști și directori de întreprinderi mici și mijlocii) în cadrul unei instituții a UE. care este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și adus astfel în atenția publicului. meșteșugari. Cel mai important instrument al Curții de Conturi este faptul că are dreptul să își facă publice constatările. oameni de afaceri. de asemenea. 077 .A B C . transportatori.

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Distribuirea locurilor este următoarea (7): GERMANIA FRANȚA ITALIA REGATUL UNIT SPANIA POLONIA ROMÂNIA BELGIA BULGARIA REPUBLICA CEHĂ GRECIA UNGARIA ȚĂRILE DE JOS AUSTRIA PORTUGALIA SUEDIA DANEMARCA IRLANDA LITUANIA SLOVACIA FINLANDA ESTONIA LETONIA SLOVENIA CIPRU LUXEMBURG MALTA 24 24 24 24 21 21 15 12 12 12 12 12 12 12 12 12 9 9 9 9 9 7 7 7 6 6 5 Membrii sunt organizați în trei grupuri (Angajatori. CESE se află în strânsă colaborare cu comisiile Parlamentului European. 078 . (7) Sursa: site-ul internet al Comitetului Economic și Social European. De asemenea. reprezentative pentru societatea civilă). Salariați și Activități diverse. 344 de membri în martie 2010.A B C . Avizele care urmează să fie adoptate în sesiunile plenare sunt redactate de către „grupuri de studiu” formate din membri ai CESE (la care membrii supleanți pot participa în calitate de experți).

Comitetul Regiunilor este format din maximum 350 de membri (8). cultura. avizele din proprie inițiativă ale CESE au avut consecințe importante la nivel politic. care adoptă în unanimitate lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. infrastructura (8) Sursa: site-ul internet al Comitetului Regiunilor. La fel ca CESE. trebuie să fie consultat. Consiliul. un exemplu fiind avizul din 22 februarie 1989 privind drepturile sociale fundamentale în UE. Curtea de Justiție. Curtea de Conturi. care a servit drept bază pentru „Carta socială” propusă de către Comisie (și adoptată de 11 state membre). 344 de membri în martie 2010. Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele. În repetate rânduri. înființat în conformitate cu tratatele de la Roma. pentru un mandat de doi ani și jumătate. rețelele transeuropene. Membrii sunt reprezentanți ai autorităților regionale și locale din statele membre care trebuie să dețină un mandat acordat de către autoritățile pe care le reprezintă în urma unor alegeri sau trebuie să răspundă din punct de vedere politic în fața acestora. Comitetul Regiunilor (articolul 305 din TFUE) Prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) a fost instituit un alt organism consultativ pe lângă CESE: Comitetul Regiunilor (CoR). Există o  serie de domenii în care Consiliul UE sau Comisia Europeană au obligația de a  consulta Comitetul Regiunilor („consultare obligatorie”): educația. Aceste avize reprezintă o sinteză a unor puncte de vedere uneori foarte divergente și sunt extrem de utile pentru Comisie și Consiliu deoarece ilustrează modificările dorite de către grupurile direct vizate de o anumită propunere. Asemeni CESE. Comisia Europeană.A B C .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E CESE. Membrii sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către Consiliu. Totodată. Cele 350 de locuri sunt alocate statelor membre pe baza aceleiași ponderi valabile în cazul CESE. sănătatea publică. de către Consiliu atunci când acesta hotărăște la propunerea Comisiei. în anumite circumstanțe. 079 . Banca Centrală Europeană). Comitetul emite avize din proprie inițiativă. acesta nu este o instituție a UE în sens strict deoarece funcția sa este pur consultativă și nu deține competența de a emite decizii cu forță juridică obligatorie la fel ca instituțiile cu puteri depline (Parlamentul European.

080 . alcătuit din miniștrii de finanțe ai statelor membre. în special pentru promovarea dezvoltării regiunilor mai puțin dezvoltate. în ceea ce privește o gamă largă de proiecte legislative („consultare neobligatorie”). Consiliul Guvernatorilor este urmat de Consiliul Director. De asemenea. coeziunea economică și socială. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚII (ARTICOLUL 308 DIN TFUE) Uniunea dispune de o  agenție de finanțare pentru „dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă” a UE: Banca Europeană de Investiții (BEI). politica privind ocuparea forței de muncă și legislația socială. care are 28 de membri cu drepturi depline (unul nominalizat de fiecare stat membru UE și unul nominalizat de Comisia Europeană) și 18 membri supleanți.A B C . numiți pentru o perioadă de șase ani. Acesta se asigură că banca este gestionată în conformitate cu orientările Consiliului Guvernatorilor. BEI acordă împrumuturi și garanții pentru toate sectoarele econo­ miei. Consiliul consultă Comitetul în mod regulat. de obicei. BEI are o structură tripartită: este condusă de către Consiliul Guvernatorilor. cu sediul la Luxemburg. modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi locuri de muncă și pentru sprijinirea proiectelor de interes comun pentru mai multe state membre. de telecomunicații și energetică. Membrii sunt. care stabilește orientări pentru politica de creditare și autorizează activitățile BEI din exteriorul UE. înalți funcționari din ministerele naționale ale finanțelor sau afacerilor economice. Activitățile zilnice ale BEI sunt gestionate de către Comitetul administrativ. un organ executiv format din nouă membri.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E de transport. Consiliul Director adoptă decizii privind operațiunile de creditare și garantare și cele de împrumut. fără nicio obligație legală.

0 81 . în special. ci își urmărește obiectivele exclusiv prin intermediul legii. Dreptul este menit să realizeze ceea ce „sângele și armele” nu au reușit să creeze timp de secole. Viața economică și socială a  populațiilor statelor membre nu este guvernată de forță. ordinea juridică a Uniunii reprezintă un sistem coerent de protecție juridică. Dreptul UE stipulează procedurile decizionale ale instituțiilor europene și reglementează raporturile dintre acestea. directive și decizii. Astfel.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Ordinea juridică a Uniunii Europene Constituția UE descrisă anterior și. Aceasta le acordă drepturi și le impune obligații. Doar o unitate bazată pe decizii libere are. Aceste principii stau la baza tratatelor care au creat Uniunea Europeană. persoanele devin o preocupare principală a Uniunii. Totuși. UE ÎN CALITATE DE CREAțIE A   DREpTULUI ȘI COMUNITATE BAZATĂ pE DREpT Aceasta este caracteristica pe deplin nouă a UE și ceea ce o deosebește de tentativele precedente de unificare a Europei. ci pur și simplu prin intermediul legii. ordinea juridică a acesteia le afectează direct viața de zi cu zi. Aceasta este baza sistemului instituțional.A B C . Asemenea oricărei ordini juridice. obligatorii pentru statele membre și cetățenii lor. într-adevăr. Este o comunitate de drept. De asemenea. cât și ai Uniunii Europene sunt guvernați de o ierarhie de ordini juridice – un fenomen familiar într-un regim federal constituțional. din două puncte de vedere: este o creație a dreptului și este o comunitate bazată pe drept. valorile fundamentale pe care le cuprinde pot lua naștere și pot avea semnificație doar prin dreptul Uniunii. UE funcționează nu prin forță sau subjugare. UE nu este o simplă creație a dreptului. ci de dreptul Uniunii. UE devine o realitate juridică. Din ce în ce mai mult. șanse să dureze: unitatea fondată pe valori fundamentale precum libertatea și egalitatea. și protejată și transpusă în realitate prin lege. Astfel. oferă instituțiilor puterea de a adopta instrumente juridice sub formă de regulamente. astfel încât cetățenii atât ai statelor membre.

„izvorul de drept” se referă la originea și expresia dreptului.A B C . Statele membre trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a satisface obligațiile care decurg din tratate sau din măsurile adoptate de instituțiile Uniunii. pe de altă parte. I ZVOARELE DREPTuLuI U nIunII Noțiunea de „izvor de drept” are două sensuri: sensul original al termenului se referă la motivul apariției unei dispoziții juridice. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII 1. PRINCIPII GENERALE DE DREPT 5. ACORDURI ÎNCHEIATE ÎNTRE STATELE MEMBRE Decizii ale Coreper – Tratate internaționale 0 82 . ACORDURILE INTERNAȚIONALE ALE UE 3.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E în scopul recurgerii la dreptul Uniunii sau punerii în aplicare a  acestuia. Acestea trebuie să ajute Uniunea să își îndeplinească sarcinile și să nu ia nicio măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor tratatelor. și anume motivarea care stă la baza creării unui model juridic. „izvorul de drept” al dreptului Uniunii este voința de a menține pacea și de a crea o Europă mai bună prin relații economice mai strânse. În termeni juridici. Dreptul Uniunii determină și raporturile dintre UE și statele membre. Statele membre răspund în fața cetățenilor UE pentru orice prejudicii cauzate prin încălcarea dreptului Uniunii. Conform acestei definiții. LEGISLAȚIA PRIMARĂ Tratatele Uniunii – Principii generale de drept 2. declarații și programe de acțiune 4. LEGISLAȚIA SECUNDARĂ Acte legislative Regulamente – Directive – Decizii Acte fără caracter legislativ Acte delegate – Acte de punere în aplicare Alte acte Recomandări și avize – Acorduri interinstituționale – Rezoluții. două pietre de temelie ale construcției europene.

Legislația secundară cuprinde acte legislative. „Actele de punere în aplicare” constituie o excepție la principiul conform căruia toate măsurile necesare punerii în aplicare a tuturor actelor juridice obligatorii ale UE sunt adoptate de statele membre în conformitate cu propriile dispoziții naționale. acte delegate. domeniul de aplicare și durata delegării sunt definite în mod explicit în actul legislativ în cauză. cel de al doilea izvor de drept al UE. Delegarea de competențe poate fi revocată în orice moment de către Consiliu sau de către Parlamentul European. inclusiv anexele. În calitate de instrumente juridice create direct de statele membre. precum și completările și modificările ulterioare. Nisa și Lisabona) și diferitele tratate de aderare cuprind atât dispozițiile de bază privind obiectivele. Aceste tratate fondatoare. Un act delegat poate intra în vigoare doar dacă Parlamentul European sau Consiliul nu au ridicat nicio obiecție în perioada stabilită de actul legislativ (articolul 290 din TFUE). INSTRUMENTELE JURIDICE ALE UE DREPT SURSĂ SECUNDARĂ A DREPTULUI UNIUNII Legile adoptate de instituțiile europene prin exercitarea competențelor care le sunt conferite alcătuiesc legislația secundară. conținutul. tratatele sunt recunoscute. Amsterdam. ca drept primar al Uniunii. precum și alte acte juridice. apendicele și protocoalele asociate. „Actele legislative” sunt acte juridice adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE). care este apoi conturat. prin care se pot completa sau modifica anumite dispoziții neesențiale ale unui act legislativ. care trebuie să fie delegată în mod explicit în acest sens printr-un act legislativ. În cazul în care sunt necesare condiții uniforme de punere în aplicare a actelor UE obligatorii din punct de vedere 0 83 . ca importanță.A B C . cadrul constituțional al UE. precum și instrumentele de modificare și de completare a acestora (în principal tratatele de la Maastricht. Obiectivele. IZVORUL PRIMAR AL DREPTULUI UNIUNII Primul izvor al dreptului Uniunii în acest sens este reprezentat de tratatele fondatoare ale UE.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E TRATATELE FONDATOARE ALE UE. cât și anumite elemente de drept economic. prin măsurile legislative și administrative ale instituțiilor Uniunii. Acestea formează. în mediul juridic. Acestea sunt adoptate de Comisie. organizarea și funcționarea UE. în interesul Uniunii. astfel. „Actele delegate” sunt acte fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie.

UE încheie acorduri de drept internațional cu țările nemembre (țări terțe) și cu alte organizații internaționale. Acestea includ rezoluțiile. Numeroase alte acte juridice nu se încadrează în categorii specifice. Parlamentul European și Consiliul stabilesc în prealabil normele și principiile generale care privesc mecanismele prin care statele membre își exercită controlul asupra exercitării competențelor de punere în aplicare ale Comisiei (articolul 291 din TFUE). La articolul menționat se prevede și emiterea de către instituțiile Uniunii a unor declarații fără caracter obligatoriu. În sfârșit. Aceasta trebuie.A B C . efectele lor juridice și grupul de destinatari sunt importante. ACORDURILE INTERNAȚIONALE ALE UE Un al treilea izvor de drept este legat de rolul UE la nivel internațional. în anumite cazuri excepționale. Diferențele dintre diferitele forme de acțiune în ceea ce privește procedura de adoptare implicată. precum acorduri și convenții între instituții sau regulamente interne de procedură. În acest scop. tehnic și social. 084 . acestea variază de la tratate de cooperare integrală în domeniul comercial. acestea cuprind atât dispoziții juridice generale și abstracte. construiește și completează ordinea juridică europeană. Cele mai importante sunt enumerate și definite în articolul 288 din TFUE. programele de acțiune sau cărțile albe și cărțile verzi. la acorduri comerciale privind anumite produse. Aceasta conferă vitalitate legislației primare care derivă din tratatele Uniunii și. însă lista pe care o conține nu este exhaustivă. În calitate de acte juridice obligatorii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E juridic. cât și măsuri individuale. Europa nu se poate limita la gestio­ narea propriilor afaceri interne. aceasta se realizează prin acte de punere în aplicare adecvate. de asemenea. adoptate în general de Comisie și. Crearea legislației secundare a Uniunii este un proces progresiv. Fiind unul dintre punctele focale ale lumii. de Consiliu. sociale și politice cu alte țări din exterior. Aceste acte juridice pot lua forme extrem de variate. există o întreagă serie de „alte acte juridice” pe care instituțiile Uniunii le pot utiliza pentru a emite măsuri și declarații fără caracter obligatoriu sau care reglementează funcționarea internă a UE sau a instituțiilor sale. să depună eforturi pentru a dezvolta relațiile sale economice. progresiv. iar aceste diferențe vor face obiectul unui capitol separat privind „mijloacele de acțiune” de care dispune UE. industrial. declarațiile. Totuși. concrete.

progresiv. Zona Caraibilor și Pacific („țările ACP”). în special. Acordul servește drept etapă preliminară a aderării. care au oferit. datorită statutului de colonii din trecut. Drept rezultat. au fost prin urmare necesare acorduri speciale. Italia. statelor ACP acces liber la piața internă europeană. așadar. Obiectivele asocierii constau. în promovarea dezvoltării economice și sociale a acestor țări și teritorii și în stabilirea de relații economice strânse între acestea și Uniune în ansamblu (articolul 198 din TFUE). pentru țările și teritoriile din afara Europei care. 0 85 . Acordurile de asociere Asocierea depășește cu mult simpla reglementare a politicii comerciale și implică o cooperare economică strânsă și o asistență financiară importantă din partea UE în favoarea țării în cauză (articolul 217 din TFUE). De departe cel mai important acord în practică este acordul de parteneriat UE-ACP încheiat între UE și 70 de state din Africa. Franța. Acest acord a  fost transformat recent într-o serie de acorduri de parteneriat economic. Acordurile care mențin legături speciale între anumite state membre ale UE și țări terțe Acordul de asociere a fost creat. Întrucât introducerea unui tarif vamal extern comun în UE ar fi perturbat considerabil schimburile comerciale cu aceste țări și teritorii.A B C . Există trei tipuri de acorduri de asociere. în timpul căreia țara candidată poate depune eforturi pentru apropierea condițiilor sale economice de cele ale UE. Țările de Jos și Regatul Unit. există numeroase acorduri preferențiale care autorizează importurile de bunuri din aceste țări și teritorii la un tarif vamal redus sau fără astfel de tarife. Danemarca.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Există trei tipuri de relații contractuale ale UE cu statele terțe care merită să fie menționate în mod special. Ajutorul financiar și tehnic al UE este acordat prin Fondul european de dezvoltare. întrețineau relații economice strânse cu Belgia. Acordurile vizând pregătirea unei posibile aderări la UE și instituirea unei uniuni vamale Acordurile de asociere au drept obiect și pregătirea unei eventuale aderări a unei țări la UE.

de asemenea. Acordurile comerciale Uniunea a  încheiat. Liban și Siria) și Israel. educație). deoarece le solicită acestora să transpună aproape două treimi din legislația UE. în special Acordul general pentru tarife și comerț (GATT 1994).A B C . serviciilor și capitalurilor în cadrul SEE. Totuși. persoanelor. ordinea juridică a UE nu se poate limita la norme scrise: vor exista întotdeauna lacune care trebuie să fie depășite prin dreptul nescris. IZVOARE DE DREPT NESCRIS Izvoarele de drept al Uniunii descrise mai sus au în comun faptul că toate produc drept scris. stabilește baze solide pentru o  viitoare aderare. asemenea tuturor sistemelor juridice. Cele mai importante acorduri comerciale internaționale sunt: Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (Acordul OMC) și acordurile comerciale multilaterale încheiate în acest cadru.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) Acordul privind SEE alătură pieței interne celelalte țări din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) – Islanda. de exemplu. Obiectivul constă în libera circulație a mărfurilor. Acorduri de cooperare Acordurile de cooperare nu au o anvergură la fel de mare ca acordurile de asociere. cu grupuri de astfel de țări sau în cadrul organizațiilor comerciale internaționale în materie de politică vamală și comercială. crearea unui regim uniform de concurență și subvenții și consolidarea cooperării în cadrul politicilor orizontale și complementare (mediu. 086 . Liechtenstein și Norvegia – și. țările din Mashrek (Egipt. un număr considerabil de acorduri comerciale cu țări terțe individuale. Acordul general privind comerțul cu servicii (GATS). cercetare și dezvoltare. Iordania. Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) și memorandumul de înțelegere privind normele și procedurile pentru soluționarea litigiilor. acordurile privind măsurile antidumping și privind subvențiile și măsurile compensatorii. în măsura în care vizează exclusiv cooperarea economică intensivă. pe baza acquis-ului comunitar (legislația primară și secundară a Uniunii). UE a încheiat astfel de acorduri cu țările din Maghreb (Algeria. Maroc și Tunisia).

doar chestiuni economice și sociale. care trebuie să fie respectate de orice sistem juridic. stabilită din punct de vedere juridic și care completează sau modifică legislația primară sau secundară. în contextul dreptului Uniunii. Acestea sunt reguli care reflectă conceptele fundamentale de drept și de justiție. Dreptul cutumiar Dreptul nescris al Uniunii cuprinde și dreptul cutumiar. și poate stipula doar în mică măsură reguli de acest gen. Acestea reprezintă contextul în care pot fi elaborate normele UE necesare pentru soluționarea problemelor. în cadrul sarcinilor care îi sunt încredințate. Aceste principii produc efecte prin intermediul jurisprudenței Curții de Justiție care. Principalele puncte de referință pentru stabilirea principiilor generale de drept sunt principiile comune ale ordinilor juridice ale statelor membre. aplicabilității directe și supremației dreptului Uniunii. în cea mai mare parte. Dreptul scris al Uniunii vizează. dreptul la o audiere adecvată și principiul răspunderii statelor membre în cazul încălcării dreptului Uniunii. există obstacole considerabile în acest sens. principiul proporționalității.A B C . în primul rând. principiile generale de drept. Prin drept cutumiar se înțelege o practică urmată și acceptată care devine. protecția așteptărilor legitime. „ asigură respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatului ”. Acestea permit remedierea lacunelor și soluționarea chestiunilor de interpretare a legilor existente în cel mai corect mod posibil. Un alt obstacol al stabilirii dreptului cutumiar de către instituțiile Uniunii constă în faptul că valabilitatea oricărei acțiuni a unei instituții derivă exclusiv din tratate și nu din comportamentul real sau din intenția instituției de a  crea 0 87 . alte principii juridice includ garantarea drepturilor fundamentale. Un prim obstacol îl reprezintă existența unei proceduri speciale pentru revizuirea tratatelor (articolul 54 din TUE). însă sporește dificultatea îndeplinirii criteriilor conform cărora o practică este considerată urmată și acceptată în urma unei perioade considerabile de timp. astfel încât principiile generale de drept reprezintă una dintre principalele surse ale dreptului Uniunii. Pe lângă principiul autonomiei. Posibilitatea stabilirii dreptului cutumiar în dreptul Uniunii este recunoscută în principiu.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Principiile generale de drept Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii sunt. astfel. Această dispoziție nu exclude eventuala apariție a unui drept cutumiar. Totuși.

Procedurile și practicile urmate și acceptate ca elemente de drept de către instituțiile Uniunii pot fi totuși invocate în cursul interpretării normelor juridice stipulate de acestea. de asemenea. Era necesar ca instituțiile să poată alinia în mod eficient diferitele condiții economice. În primul rând. în prezent face parte din legislația secundară a Uniunii. astfel. fără a  depinde de bunăvoința statelor membre. M IJLOACELE DE ACțIunE ALE UE În momentul instituirii UE. Totuși. ceea ce ar putea modifica implicațiile juridice și sfera de aplicare a actului juridic în cauză. Aceste acorduri includ: Convenția privind competența și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (1968). Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea transferurilor de profituri între întreprinderile asociate (1990) și Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (1980). Acestea sunt importante în primul rând în domeniul dreptului internațional privat. însă pentru care nu au fost transferate competențe instituțiilor Uniunii. sociale și. În consecință. astfel încât să poată fi create cele mai bune condiții de trai pentru toți cetățenii Uniunii. trebuia să se decidă asupra formelor pe care trebuia să le ia legislația Uniunii și asupra efectelor acesteia.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E relații juridice. Pe de altă parte. dreptul cutumiar nu poate fi stabilit în niciun caz de către instituțiile Uniunii. în special. cel mult.A B C . Convenția privind recunoașterea reciprocă a întreprinderilor și persoanelor juridice (1968). la nivelul tratatelor. care vizează. există acorduri internaționale ample (tratate și convenții) încheiate între statele membre. depășirea inconvenientelor reprezentate de acordurile limitate din punct de vedere teritorial și care creează un drept aplicabil uniform pe întregul teritoriu al UE. care a fost însă înlocuită de un regulament al Consiliului din 2001 (cu excepția Danemarcei) și. cele legate de protecția mediului din statele membre. doar statele membre au această competență și doar sub rezerva condițiilor riguroase menționate deja. trebuie avute în vedere în acest caz și condițiile și limitările care reies din dreptul primar al Uniunii. și să facă acest lucru în mod eficace. nu în ultimul rând. Acordurile și convențiile încheiate între statele membre Ultimul izvor de drept al Uniunii este reprezentat de acordurile dintre statele membre. a fost necesar ca sistemul de acte legislative să fie „reinventat”. Aceste acorduri pot fi încheiate în vederea soluționării unor probleme care sunt strâns legate de activitățile UE. acestea nu puteau interveni în sistemele 088 .

măsurile naționale trebuie să fie înlocuite de un act legislativ al Uniunii. chiar și în chestiuni de detaliu.A B C . dispoziții ale Uniunii care permit instituțiilor să acționeze doar indirect asupra ordinilor juridice ale statelor membre. persoane Toate sau anumite state membre. trebuie să se aplice în toate statele membre. pe principiul că atunci când aceeași măsură. instrumentele juridice ale UE pot fi împărțite după cum urmează: DESTINATARI REGULAMENT Toate statele membre. alte organisme ale UE. la diferite niveluri. au fost instituite o  serie de instrumente care au permis instituțiilor Uniunii să influențeze. Pot fi luate și măsuri care afectează exclusiv un destinatar definit sau identificabil. Din punctul de vedere al destinatarilor și al efectelor pe care le produc în statele membre. alte organisme ale UE Nu se specifică RECOMANDARE Nu are caracter obligatoriu AVIZ Nu are caracter obligatoriu 0 89 . trebuie să se ia în considerare în mod corespunzător ordinea juridică națională existentă. sistemele juridice naționale. acte legislative care nu au nicio forță obligatorie asupra statelor membre sau asupra cetățenilor Uniunii. de asemenea. așadar. În acest context. Direct aplicabilă doar în anumite circumstanțe Direct aplicabilă și obligatorie în toate elementele sale DIRECTIVĂ DECIZIE Nu se specifică Toate sau anumite state membre. însă atunci când acest lucru nu este necesar. Există. Întregul sistem legislativ al UE este bazat. Acțiunea cea mai drastică este înlocuirea normelor naționale prin norme ale Uniunii. de asemenea. persoanele fizice și juridice Toate sau anumite state membre EFECTE Direct aplicabil și obligatoriu în toate elementele sale Obligatorie în raport cu rezultatul intenționat. în vederea soluționării unui caz individual.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E juridice naționale mai mult decât era necesar. anumite persoane fizice sau juridice Toate sau anumite state membre. există. În ultimul rând.

Acestea se disting prin două caracteristici cu totul neobișnuite în dreptul internațional: ■■ prima caracteristică este natura comunitară. acestea fiind obligate să îl respecte la fel cum respectă dreptul național.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E REGULAMENTELE: „LEGI ALE UNIUNII” Actele juridice prin care instituțiile Uniunii intervin cel mai profund în sistemele juridice naționale sunt regulamentele. statul membru nu poate invoca dispoziții sau practici ale dreptului național care să împiedice aplicarea obligatorie a unui regulament. În cazul în care sunt adoptate cu implicarea Parlamentului European (în cadrul procedurii de codecizie – a se vedea secțiunea următoare). De asemenea. ceea ce înseamnă că actele juridice nu trebuie să fie transpuse în dreptul național. ceea ce înseamnă că acestea stabilesc aceeași lege pe întregul teritoriu al Uniunii. indiferent de granițe. acestora le lipsesc. Dreptul Uniunii are forță juridică obligatorie pentru statele membre.A B C . instituțiile și instanțele lor judecătorești. și se aplică în toate elementele lor în toate statele membre. Un stat membru nu are competența de a  aplica un regulament în mod incomplet sau de a  selecta doar acele dispoziții pe care le aprobă. Astfel. acestea sunt calificate drept „acte legislative”. ca modalitate de a asigura neaplicarea unui instrument cu privire la care statul respectiv s-a opus în momentul adoptării sau care este contrar interesului național perceput. de a doua caracteristică este aplicabilitatea directă. DIRECTIVELE Directiva este cel mai important instrument legislativ după regulament. astfel. cel puțin din punct de vedere procedural. directiva nu are ca scop principal armonizarea legilor – acesta fiind scopul regulamentelor – ci apropirea acestora. caracteristicile esențiale ale legislației de acest tip. ■■ cea Asemănările dintre aceste actele juridice și legile naționale adoptate în statele membre individuale sunt evidente. ci conferă drepturi sau impun obligații cetățenilor Uniunii în același fel ca dreptul național. Obiectivul directivei este reconcilierea obiectivelor de asigurare a uniformității necesare a dreptului Uniunii și de respectare a diversității tradițiilor și structurilor naționale. Parlamentul European nu are nicio responsabilitate în ceea ce privește regulamentele care sunt adoptate doar de Consiliu sau de Comisia Europeană și. Se urmărește eliminarea 090 .

În prima etapă. iar această posibilitate a fost utilizată în directivele privind standardele tehnice și protecția mediului. în toate statele membre să existe condiții de fond similare. adoptarea de acte juridice naționale obligatorii sau abrogarea sau modificarea normelor existente. aceasta nu este suficient cunoscută. statele membre pot lua în considerare circumstanțele interne specifice în momentul punerii în aplicare a normelor Uniunii. rezultatul este o procedură legislativă în două etape. dacă este cazul. să le conteste în fața instanțelor naționale. În general.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E contradicțiilor și a conflictelor dintre legislațiile naționale și regulamente sau nivelarea progresivă a inconsecvențelor astfel încât. O directivă este obligatorie pentru statele membre în ceea ce privește obiectivul care trebuie atins. ci le impun acestora obligația de a  adapta dreptul lor național la dispozițiile Uniunii. Principiul general este că trebuie să se creeze o situație juridică în care drepturile și obligațiile care derivă din directivă să poată fi recunoscute cu suficientă claritate și certitudine pentru ca cetățeanul Uniunii să le poată invoca sau. însă lasă la latitudinea autorităților naționale decizia cu privire la modul în care obiectivul Uniunii convenit urmează să fie încorporat în sistemul juridic intern. Motivul care stă la baza acestei forme de legislație este acela că permite atenuarea intervenției Uniunii în structurile economice și juridice naționale. sunt aplicate criterii ale UE pentru a se evalua dacă acestea au procedat astfel în conformitate cu dreptul UE. Chiar dacă statele membre sunt. prin natura sa. în general. În special. la nivel național. întrucât. libere să stabilească forma și metodele utilizate pentru a transpune obligația lor la nivel UE în dreptul național. În cea de a doua etapă. în măsura posibilului. obiectivul stabilit la nivelul Uniunii este transpus efectiv în acte cu putere de lege sau acte administrative în statele membre. aceasta poate fi modificată oricând de autoritățile în cauză și. în principiu. directiva stabilește obiectivul care trebuie îndeplinit la nivelul UE de către oricare stat membru sau de către toate statele membre cărora le este adresată. Aceasta implică. Practica administrativă în sine nu este suficientă. de asemenea.A B C . 0 91 . Instituțiile Uniunii pot defini obiectivul atât de precis încât să nu lase statelor membre nicio marjă de manevră. Consecința este aceea că directivele nu înlocuiesc legile statelor membre. Directiva este unul dintre mijloacele principale utilizate pentru construcția pieței interne. într-un interval de timp specificat.

în astfel de circumstanțe. atunci când poziția cetățeanului în conformitate cu legislația modificată în temeiul directivei era mai favorabilă decât cea în conformitate cu legislația anterioară (acest efect este numit „efect direct vertical ”). Curtea de Justiție a refuzat să tolereze astfel de dezavantaje și într-o serie lungă de cazuri a stabilit că. drepturilor nu poate fi condiționată sau legată de îndeplinirea unor sarcini. nu în detrimentul acestuia – cu alte cuvinte. 0 92 . atât timp cât statele membre satisfac obligațiile care le revin în temeiul actelor juridice ale Uniunii. cetățenii Uniunii pot susține că directiva sau recomandarea are efect direct în acțiunile înaintate în instanțele naționale pentru asigurarea drepturilor conferite de aceasta.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Directivele nu creează. Astfel.A B C . Curtea de Justiție a definit efectul direct după cum urmează: ■■ dispozițiile directivei trebuie să stabilească drepturile întreprinderilor/ cetățenilor UE cu suficientă claritate și exactitate. drepturi și obligații directe pentru cetățenii Uniunii. Aceștia ar putea însă să fie dezavantajați în cazul în care un stat membru nu adoptă măsurile necesare de punere în aplicare pentru atingerea unui obiectiv stabilit într-o directivă care ar putea fi în avantajul lor sau atunci când măsurile adoptate nu sunt adecvate. de regulă. În acest context. ■■ exercitarea ■■ autoritățile ■■ termenul Jurisprudența Curții de Justiție privind efectul direct se bazează pe opinia generală potrivit căreia statul membru acționează în mod contradictoriu și ilegal dacă aplică vechea sa legislație fără a o adapta la indicațiile directivei. iar recunoașterea efectului direct al directivei reprezintă o încercare de a combate acest abuz prin asigurarea faptului că statul membru nu obține niciun beneficiu din încălcarea dreptului Uniunii. Acestea se adresează în mod expres doar statelor membre. de punere în aplicare al directivei trebuie să fi expirat. Drepturile și obligațiile pentru cetățeni decurg doar din măsurile adoptate de autoritățile statelor membre pentru punerea în aplicare a  directivei. este important faptul că principiul a fost aplicat de către Curtea de Justiție doar în cauzele care au opus cetățeni și state membre și doar în situații în care efectul direct al directivei era în favoarea cetățeanului. efectul direct are caracterul unei sancțiuni pentru statul membru care a încălcat dreptul Uniunii. Acesta este un abuz la adresa drepturilor comis de către statul membru. legislative naționale nu trebuie să dispună de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește fondul normelor care trebuie adoptate. Acest aspect nu are nicio importanță pentru cetățeni.

Acest prejudiciu trebuie să fie considerat drept un reflex juridic negativ care rezultă în mod inevitabil din obligația statelor membre de a  realiza o  reconciliere a  ordinii lor juridice cu obiectivele unei directive. 0 93 . Astfel. și anume legislatorul. Cetățeanul trebuie să se bazeze pe faptul că efectul unei directive va fi atins prin măsuri naționale de punere în aplicare. administrația și tribunalele statelor membre. directiva este obligatorie. Efectul direct al directivelor asupra relațiilor dintre cetățeni („efectul direct orizontal ”) nu a  fost acceptat de Curtea de Justiție. singura excepție fiind că. acestea fiind nevoite să o respecte și să o aplice automat ca drept al Uniunii cu prioritate. În acest caz. recunoașterea efectului vertical al directivelor nu cauzează niciun prejudiciu suplimentar. Totuși. Efectul direct al unei directive nu presupune în mod necesar că o dispoziție a directivei conferă drepturi cetățeanului. de exemplu. în jurisprudența sa mai recentă. În realitate. se deschide calea unei aplicări orizontale a dispozițiilor direct aplicabile ale directivelor în situații care privesc. în locul stabilirii unui drept clar și precis pentru cetățenii sau întreprinderile Uniunii. este stabilită o obligație clară și precisă pentru statele membre.A B C . întâlnit adesea în legislația privind mediul și achizițiile publice). respectarea dreptului național obiectiv (de exemplu. În practică. Caracterul punitiv al principiului a  determinat Curtea de Justiție să concluzioneze că acesta nu este aplicabil relațiilor dintre persoanele private. dispozițiile unei directive au un efect direct în măsura în care au un efect de drept obiectiv. Aceleași condiții se aplică recunoașterii acestui efect ca în cazul recunoașterii unui efect direct. aplicarea efectului direct vertical al directivelor nu previne situația în care efectul direct al unei directive în favoarea unei persoane ar putea fi în detrimentul unei alte persoane („efectul dual” al directivei. Cetățeanul trebuie să se bazeze pe certitudinea juridică și pe protecția așteptărilor legitime.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Totuși. Aceasta se limitează la situațiile în care o  parte contractantă invocă un drept care rezultă din directivă împotriva unui drept al celeilalte părți care reiese din legislația națională. acestea trebuie să respecte. pentru toate instituțiile. întrucât acestea nu pot fi răspunzătoare pentru lipsa de acțiune a statului membru. la finalul termenului de transpunere. prin urmare. Curtea de Justiție și-a temperat respingerea efectului direct al directivelor în raporturile de drept privat. o întreprindere dorește să oblige întreprinderea concurentă să respecte dreptul național care încalcă dreptul directivei) sau punerea în aplicare a  obligațiilor din dreptul național care vin în contradicție cu aplicarea directivei (precum refuzul de a executa un contract prin invocarea unor dispoziții prohibitive naționale care încalcă dreptul directivei).

A B C . măsură care urma să se aplice între unele țări de-abia 10 ani mai târziu.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 2 și 3 decembrie 1985. federaliștii europeni demonstrează în favoarea Uniunii Europene și a abolirii frontierelor. Luxemburg În timpul desfășurării lucrărilor Consiliului European. 094 .

În acest scop. întrucât. Această directivă garantează dreptul lucrătorilor la remunerare în perioada care precedă insolvabilitatea și concedierea pe motivul insolvabilității. iar această situație este posibilă 0 95 . De asemenea. nu fusese creat fondul de garantare și nu se putea stabili debitorul în legătură cu insolvabilitatea. era răspunzător pentru prejudicii. statele membre trebuie să nu ia. instanțele naționale nu au putut conferi acestui drept o  aplicare directă. iar protecția drepturilor conferite ar fi redusă dacă cetățenii Uniunii nu ar avea posibilitatea să obțină despăgubiri pentru încălcarea drepturilor lor de către statele membre atunci când acestea acționează contrar dreptului Uniunii. urmau să fie create fonduri de garantare cu protecție din partea creditorilor. deși obiectivul directivei era de a conferi lucrătorilor angajați un drept personal la plata continuă a remunerației din fondurile de garantare.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E și obligația de a interpreta dreptul național în conformitate cu directivele sau să dea dispoziției directivei în cauză prioritate de aplicare asupra dreptului național contrar. Chiar dacă obligația de despăgubire nu este prevăzută în dreptul Uniunii. instituțiile Uniunii pot fi responsabile ele însele pentru punerea în aplicare a tratatelor și a regulamentelor. înainte de expirarea termenului de transpunere. Curtea de Justiție consideră că aceasta este parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii. directivele au anumite efecte de limitare asupra statelor membre – chiar înainte de expirarea termenului de transpunere. nicio măsură care ar putea pune în pericol îndeplinirea obiectivului directivei. DECIZIILE Cea de a treia categorie de acte juridice ale UE este cea a deciziilor. Curtea de Justiție a susținut că statele membre sunt răspunzătoare să plătească despăgubiri atunci când prejudiciul este cauzat de netranspunerea parțială sau totală a unei directive. finanțate de angajatori și/sau de autoritățile publice. în sensul că acestea nu au putut obliga autoritățile naționale să îl aplice. Ambele căi de atac au fost introduse împotriva Italiei pentru transpunerea tardivă a Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului.A B C . Problema cu care se confrunta Curtea era că. prin netranspunerea directivei. întrucât efectul deplin al acesteia nu ar fi asigurat. prin urmare. Curtea a hotărât că. statul italian a privat lucrătorii angajați în cauză de drepturile lor și. În ceea ce privește caracterul obligatoriu al directivelor și obligația ca acestea să faciliteze realizarea sarcinilor Uniunii (articolul 4 din TFUE). În hotărârile sale din cauzele Francovich și Bonifaci din 1991. În anumite cazuri. în absența măsurilor de transpunere a directivei.

aceștia sunt afectați individual și pot fi identificați în același mod ca destinatarii. îi pot conferi drepturi sau impune obligații.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E doar dacă acestea pot lua măsuri obligatorii pentru cetățeni. în momentul adoptării deciziei. se diferențiază de directivă prin faptul că este obligatorie în toate elementele sale (în timp ce directiva stabilește doar obiectivul care trebuie îndeplinit). pentru destinatar.A B C . Acestea permit instituțiilor Uniunii să formuleze o opinie adresată statelor membre și. din motive legate de calitățile personale sau a  circumstanțelor care îi disting de alte persoane. care trebuie să aibă un impact direct. instituțiile Uniunii pot solicita unui stat membru sau unei persoane să acționeze sau să nu acționeze. O decizie adresată unui stat membru poate să aibă. În sistemele proprii ale statelor membre. În ordinea juridică a  Uniunii. într-un caz individual. Astfel. individual asupra situației cetățeanului. Această condiție este îndeplinită dacă. categoria de destinatari poate fi identificată și nu mai poate fi extinsă ulterior. În definiție pot fi incluși și terți. legislația va fi aplicată de autorități prin intermediul unei hotărâri administrative. întreprinderi sau state membre. inclusiv juridic. care nu este obligatorie din niciun punct de vedere. are forță obligatorie directă pentru destinatari. în fapt. Principalele caracteristici ale unei decizii pot fi rezumate după cum urmează: ■■ decizia se distinge de regulament prin aplicabilitatea individuală: destinatarii unei decizii trebuie să fie nominalizați individual în textul acesteia și sunt singurii obligați să o respecte. dacă. Aceasta este modalitatea pe care instituțiile Uniunii o  au în mod normal la dispoziție pentru ca o măsură să fie luată într-un anumit caz. Se face referire la conținutul efectiv al deciziei. în anumite cazuri. prin intermediul unei decizii. 096 . deciziile sunt cele care îndeplinesc această funcție. situația este mai mult sau mai puțin identică. același efect direct în legătură cu cetățeanul ca o directivă. ■■ decizia ■■ decizia RECOMANDĂRILE ȘI AVIZELE O ultimă categorie de măsuri juridice prevăzută explicit în tratate este reprezentată de recomandări și avize. cetățenilor.

părții căreia acestea sunt adresate i se solicită. Importanța reală a recomandărilor și a avizelor este politică și morală. declarațiile și programele de acțiune. politica regională. Rezoluțiile pot fi emise de Consiliul European. DECLARAȚIILE ȘI PROGRAMELE DE ACȚIUNE Pe lângă actele juridice prevăzute în tratate. De exemplu.A B C . persoanele interesate vor respecta în mod voluntar recomandările care le sunt destinate și vor reacționa în mod adecvat aprecierii de către instituțiile Uniunii a unei anumite situații. dată fiind autoritatea instituțiilor Uniunii și faptul că dispun de o  imagine de ansamblu și de informații care depășesc cadrul național. Totuși. sunt emise de instituțiile Uniunii în momentul evaluării unei situații actuale sau a anumitor evoluții în Uniune sau în statele membre. Atunci când au inclus dispoziții privind actele juridice de acest tip.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E În recomandări. În anumite cazuri. aspecte referitoare la uniunea politică. REZOLUȚIILE. În practica Uniunii. Comisia poate recomanda statului în cauză măsuri corespunzătoare pentru evitarea denaturării [articolul  117 alineatul (1) teza a doua din TFUE]. Rezoluțiile prezintă puncte de vedere și intenții comune privind procesul general de integrare și sarcinile specifice în interiorul și în exteriorul Uniunii. autorii tratatelor au anticipat că. fără ca aceasta să aibă o obligație în acest sens. pe de altă parte. instituțiile Uniunii dispun și de alte mijloace de acțiune pentru conceperea ordinii juridice a UE. sistemul monetar 0 97 . politica energetică și uniunea economică și monetară (în special. cele mai importante dintre acestea sunt rezoluțiile. Avizele. de Consiliu și de Parlamentul European. generând astfel așteptări legitime care trebuie îndeplinite. recomandările și avizele pot avea efect juridic indirect atunci când reprezintă condiții preliminare pentru acte juridice obligatorii ulterioare sau dacă instituția emitentă și-a luat un angajament. în cazurile în care adoptarea sau modificarea unei dispoziții juridice sau administrative într-un stat membru cauzează o denaturare a concurenței în cadrul pieței interne europene. de exemplu. Rezoluțiile cu privire la activitățile interne ale UE privesc. acestea deschid drumul către acte ulterioare cu forță juridică obligatorie sau constituie o condiție prealabilă pentru instituție în cazul unei proceduri în fața Curții de Justiție (articolele 258 și 259 din TFUE). să aibă un anumit comportament.

instituțiile Uniunii sunt obligate să aplice dispozițiile respective în termenele planificate. 098 . drept simple orientări generale fără caracter obligatoriu. aceste rezoluții garantează un minimum de coordonare între sistemele decizionale ale statelor membre și cele ale Uniunii. acestea indică acțiunile preconizate ale instituțiilor Uniunii. nu poate fi restricționată de acorduri secundare care nu au fost făcute publice. Aceste programe sunt publicate sub formă de cărți verzi.A B C . aceste programe sunt publicate sub formă de cărți albe. conform cărora factorul-cheie în interpretarea semnificației unei dispoziții juridice ar trebui să fie.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E european). Declarațiile interpretative de acest tip reprezintă o practică standard în cadrul Consiliului și reprezintă un mijloc esențial pentru ajungerea la un compromis. În cazul în care un program este prevăzut în mod specific în tratate. Totuși. precum declarația privind UE. care acordă drepturi directe cetățenilor. În Uniune. de exemplu. Dacă o declarație privește viitoarea dezvoltare a Uniunii. declarația privind democrația și declarația privind drepturile și libertățile fundamentale. alte programe sunt considerate. ceea ce înseamnă că rezoluțiile trebuie să rămână un instrument flexibil și să nu fie grevate de prea multe exigențe și obligații juridice. Declarațiile de acest tip sunt utilizate în principal pentru a se adresa unui public larg sau unui grup specific de destinatari. intenția autorului acesteia. în practică. legislația secundară a Uniunii. În plus. întrucât. acest principiu este valabil doar dacă declarația beneficiază de atenția publică necesară. în toate cazurile. Orice evaluare a importanței juridice a  acestora trebuie să țină seama și de aceste funcții. rezoluțiile contribuie considerabil la stabilirea unui consens în cadrul Consiliului. aceasta este mai mult sau mai puțin echivalentă cu o rezoluție. Importanța lor juridică trebuie să fie evaluată în conformitate cu principiile fundamentale ale unei dispoziții juridice. Celălalt tip de declarație este emis în contextul procesului decizional al Consiliului și prezintă punctele de vedere comune sau individuale ale membrilor Consiliului în legătură cu interpretarea deciziilor Consiliului. În calitate de manifestări ale unei voințe politice comune. În schimb. Importanța fundamentală a acestor rezoluții este dată în special de orientarea politică pe care o dau activității viitoare a Consiliului. Declarațiile pot fi de două tipuri. Totuși. Programele de acțiune sunt elaborate de Consiliu și de Comisie din proprie inițiativă sau la solicitarea Consiliului European și servesc la punerea în practică a programelor legislative și a obiectivelor generale prevăzute în tratate.

Procedura inițială. Acestea nu au transferat pur și simplu Uniunii o parte dintre competențele lor suverane. aceste puteri de codecizie ale Parlamentului European au devenit „procedura legislativă ordinară”. Odată cu Tratatul de la Lisabona. Actele juridice fără caracter legislativ sunt semnate de președintele instituției care le-a adoptat. Celelalte directive. Acestea sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C (Comunicări și informări). în cea de a douăzecea zi de la data publicării. înțelegând să își păstreze capacitatea comună de a le exercita. într-un stat.A B C . 099 . însă și acestea sunt. prin care Parlamentul era doar consultat. rolul decisiv în exprimarea voinței UE l-au deținut reprezentanții guvernelor statelor membre. adică „regula generală”. Motivul a  fost efectiv acela că UE nu constă într-o „națiune europeană”. publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C. o  vreme îndelungată. întrucât procesul integrării Uniunii s-a dezvoltat și s-a consolidat. în principiu. inițial axată pe interesele naționale ale statelor membre. odată cu consolidarea constantă a statutului Parlamentului European. ci își datorează existența și forma contribuției combinate a statelor membre. a  fost în primul rând extinsă pentru a include cooperarea cu Consiliul. precum și deciziile care specifică destinatarii sunt notificate celor cărora le sunt adresate și intră în vigoare la momentul notificării. Totuși. iar în cele din urmă Parlamentului i-au fost acordate puteri de codecizie în procesul legislativ al UE. dacă nu se specifică o dată. directivele destinate tuturor statelor membre și deciziile care nu specifică destinatarii) sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L (Legislație). reuniți în cadrul Consiliului. a evoluat într-un sistem decizional mult mai echilibrat. ci le-au pus în comun. voința cetățenilor este exprimată de regulă în parlament. Acestea intră în vigoare la data specificată în textul acestora sau.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E PUBLICARE ȘI COMUNICARE Actele juridice cu caracter legislativ (regulamentele. PROCESUL LEGISLATIV ÎN UE În timp ce. Nu există nicio obligație de publicare sau de comunicare a  instrumentelor fără caracter obligatoriu. această diviziune a competențelor în procesul decizional.

A B C . putând fi adoptat cu o majoritate simplă. Comisia nu este obligată să accepte avizul experților naționali atunci când elaborează propunerile. Parlamentul trimite apoi poziția sa Consiliului. Comitetului Economic și Social European și Comitetului Regiunilor. constituie o  procedură legislativă specială. Doar într-un număr mic de cazuri explicite. alternativ. adoptarea unui regulament. Totuși. sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European. Rezultatul deliberărilor comisiei este discutat în cadrul unei sesiuni plenare a Parlamentului și este prezentat într-un aviz de acceptare. de Comisie. care conferă Parlamentului European decizia finală privind intrarea în vigoare a unui instrument juridic. există și „procedura de aprobare ”. departamentul în cauză consultă frecvent și experți naționali în cursul acestei etape. Prima lectură în Parlamentul European și în Consiliu Președintele Parlamentului European transmite propunerea unei comisii parlamentare de coordonare pentru o  analiză aprofundată.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E consolidându-se astfel reputația de structură democratică a UE. după caz. a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului. a unei directive sau a unei decizii. proiectul devine „propunere a Comisiei ” și se transmite concomitent Consiliului și Parlamentului European. care prezintă în cel mai mare detaliu conținutul și forma măsurii. Proiectul elaborat de Comisie. precum și. în principiu. Desfășurarea procedurii Etapa de elaborare Sistemul este pus în mișcare. Pe lângă aceste proceduri legislative. este înaintat Comisiei în ansamblu. și „procedura simplificată”. care elaborează o propunere de adoptare a unei măsuri a Uniunii (aspect cunoscut ca „drept de inițiativă”). experților li se adresează întrebări de către serviciile relevante ale Comisiei. împreună cu note explicative detaliate. Procedura de codecizie constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament. 10 0 . După această adoptare. la propunerea Comisiei. respingere sau modificare a propunerii. utilizată în cazul adoptării de instrumente fără caracter obligatoriu de către o instituție a Uniunii. Aceste consultări iau uneori forma unor deliberări în cadrul comitetelor special instituite. Propunerea este pregătită de serviciul Comisiei responsabil pentru respectivul domeniu.

Act considerat respins. Actul nu este adoptat COMISIA Aprobarea amendamentelor Parlamentului Respingerea amendamentelor Parlamentului CONSILIUL (a doua lectură) Aprobarea amendamentelor cu majoritate calificată. Confirmarea rezultatului la a treia lectură de către Consiliu și Parlamentul European Nu se ajunge la un acord. Adoptarea actului Respingerea amendamentelor de către Consiliu Aprobarea modificărilor cu unanimitate.U L D R E P T U LU I UNIU N I I EU R O PE N E COMISIA Propuneri COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN COMITETUL REGIUNILOR PARLAMENTUL EUROPEAN (prima lectură) Poziția Parlamentului European și avizul comitetelor CONSILIUL (prima lectură) Nu există modificări propuse de Parlamentul European sau se aprobă toate modificările în Consiliu.PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ (ARTICOLUL 294 DIN TFUE) ABC . Adoptarea actului COMITETUL DE CONCILIERE CONSILIU/PARLAMENTUL EUROPEAN Acord. Încheierea procedurii legislative 101 . Instrumentul este adoptat în caz contrar Poziția Consiliului PARLAMENTUL EUROPEAN (a doua lectură) Aprobarea poziției Consiliului Amendamente cu majoritatea membrilor Respingerea poziției Consiliului de către majoritatea membrilor Adoptarea actului în formularea care corespunde poziției Consiliului Încheierea procesului legislativ.

cu votul majorității membrilor care îl compun. modificări ale poziției Consiliului. aceasta marchează încheierea procesului legislativ. iar procesul legislativ se încheie. de acord cu modificările.A B C . după cum urmează: ■■ în cazul în care Consiliul aprobă poziția Parlamentului. ■■ în cazul în care Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului. care emite un aviz privind aceste modificări. 102 . în caz contrar. (2)  respinge. (3)  propune. în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Consiliul poate proceda în acest moment. actul în cauză este atunci considerat ca fiind adoptat în formularea care corespunde poziției Consiliului. (2)  poate alege să nu aprobe toate modificările Parlamentului sau nu se întrunește majoritatea necesară. actul în cauză este adoptat în forma care corespunde poziției Parlamentului European. Cea de a doua lectură în Parlamentul European și în Consiliu Parlamentul European are la dispoziție o perioadă de trei luni de la comunicarea poziției Consiliului pentru a  acționa într-unul dintre următoarele moduri: (1)  aprobă poziția Consiliului sau nu se pronunță. Consiliul poate aproba modificările Parlamentului doar în unanimitate. are două posibilități: (1)  poate aproba toate modificările Parlamentului. acesta adop­ Consiliul informează Parlamentul European cu privire la toate motivele care au condus la adoptarea poziției respective. cu votul majorității membrilor săi. tă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European. Consiliul deliberează cu privire la poziția modificată și. în cadrul primei lecturi. Comisia informează integral Parlamentul European cu privire la poziția sa. poziția Consiliului. actul propus este atunci considerat ca nefiind adoptat. textul este astfel modificat și transmis apoi Consiliului și Comisiei. O majoritate calificată este suficientă în cazul în care Comisia este. de asemenea. actul în cauză este atunci considerat adoptat. în acest caz intervine procedura de conciliere.

în termenul de șase săptămâni. iar procesul legislativ se încheie. polonă. Instaurarea procedurii de codecizie reprezintă atât o provocare. pe baza poziției Parlamentului European și a Consiliului la a doua lectură. finlandeză. Comitetul de conciliere are sarcina de a  ajunge la un acord al majorității calificate cu privire la un text comun. engleză. germană. franceză. În centrul procedurii de conciliere se află un comitet de conciliere. hotărând cu majoritatea voturilor exprimate. Publicarea Textul final (în cele 23 de limbi oficiale actuale ale Uniunii – bulgară. letonă. olandeză. Pentru ca procedura de codecizie să funcționeze cu succes. Parlamentul European. comitetul de conciliere nu aprobă textul comun. actul propus este considerat ca nefiind adoptat. au la dispoziție fiecare o perioadă de șase săptămâni de la această aprobare pentru a adopta actul în cauză în conformitate cu textul comun. În caz contrar. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia orice inițiativă necesară concilierii poziției Parlamentului European cu cea a Consiliului. procedura modifică în mod fundamental raporturile dintre 103 . Dacă. lituaniană. română. comitetul de conciliere aprobă un text comun. este notificat destinatarilor. în termen de șase săptămâni de la convocare. și Consiliul. cât și o oportunitate pentru Parlament.A B C . actul propus este considerat ca nefiind adoptat. trebuie să se ajungă la un acord în cadrul comitetului de conciliere. greacă. în termen de șase săptămâni de la convocare. care este în prezent format din 27 de reprezentanți ai Consiliului și 27 de reprezentanți ai Parlamentului European. slovacă. Totuși. daneză. portugheză. spaniolă și suedeză) este semnat de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului și este apoi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau. malteză. hotărând cu majoritate calificată. slovenă. irlandeză. cehă. Cea de a treia lectură în Parlamentul European și în Consiliu În cazul în care. dacă este destinat unui grup specific. estonă. în acord cu președintele Parlamentului European. italiană. maghiară.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Procedura de conciliere Procedura de conciliere este inițiată de președintele Consiliului.

conform căreia un instrument juridic poate fi adoptat doar cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. În acest caz. în special a recomandărilor și a avizelor emise de Comisie sau de Consiliu. actele juridice sunt adoptate cu majoritate simplă. Procedura simplificată este utilizată și pentru adoptarea instrumentelor fără caracter obligatoriu. De exemplu. competențele Comisiei nu se limitează la cele prevăzute expres în tratate. de asemenea. Totuși. S ISTEMuL DE PROTECțIE JuRIDICĂ AL UE O  Uniune care aspiră la statutul de comunitate de drept trebuie să pună la dispoziția cetățenilor săi un sistem complet și eficient de protecție 10 4 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Parlament și Consiliu. acesta nu poate propune sau impune nicio modificare în cadrul procedurii avizului conform. PROCEDURA SIMPLIFICATĂ În cadrul procedurii simplificate. aceasta putând. această procedură nu permite Parlamentului European să influențeze în mod direct natura dispozițiilor juridice. În procedura simplificată. PROCEDURA AVIZULUI CONFORM O altă formă principală a implicării parlamentare în procedura legislativă este reprezentată de procedura avizului conform. Parlamentul și Consiliul trebuind să își demonstreze capacitatea de a ajunge la un compromis și de a-și direcționa eforturile spre obținerea unui acord. formula recomandări și avize. Această procedură este prevăzută în legătură cu aderarea noilor state membre. actele unei instituții a Uniunii sunt adoptate fără să fie necesară o propunere prealabilă a Comisiei. Această procedură se aplică în primul rând măsurilor care sunt adoptate de Comisie în cadrul propriilor competențe (precum aprobarea ajutoarelor de stat). acorduri cu implicații bugetare importante pentru UE și acorduri cu țări terțe în domenii politice cărora li se aplică procedura legislativă ordinară [articolul 218 alineatul (6) din TFUE]. atunci când consideră necesar. încheierea de acorduri de asociere. Cele două instituții se află în prezent pe picior de egalitate în procesul legislativ.A B C . rolul său constând doar în aprobarea sau respingerea instrumentului juridic propus.

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E 105 .A B C .

Aceste acțiuni în anulare pot fi înaintate împotriva tuturor măsurilor instituțiilor și organelor Uniunii care produc efecte juridice obligatorii care 10 6 . Prin urmare.A B C . în general. Diferitele proceduri disponibile în acest scop sunt prezentate succint în cele ce urmează. statului membru în cauză i se solicită să ia măsurile necesare în vederea eliminării neîntârziate a încălcării constatate. Tribunalul și tribunalele specializate). Având în vedere gravitatea acuzației. deși cu anumite restricții ( garantarea protecției juridice individuale). Comisia are posibilitatea unei a doua hotărâri judecătorești care să oblige statul la plata unei amenzi forfetare sau a unei penalități (articolul 260 din TFUE). Sistemul de protecție juridică al Uniunii Europene îndeplinește această cerință.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E juridică. În practică. sesizarea Curții de Justiție trebuie să fie precedată de o procedură preliminară în cadrul căreia statul membru are posibilitatea să prezinte observații. În cazul în care un stat membru nu respectă o hotărâre pronunțată împotriva sa. inițiativa aparține. Procedura este desfășurată exclusiv de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Comisiei. Curtea de Justiție investighează plângerea și hotărăște dacă a fost sau nu încălcat un tratat. există implicații financiare severe pentru un stat membru care continuă să nu ia în considerare o hotărâre pronunțată de Curte împotriva sa din motive de încălcare a tratatelor. PROCEDURA PRIVIND ÎNCĂLCAREA OBLIGAȚIILOR ÎN TEMEIUL TRATATELOR (ARTICOLUL 258 DIN TFUE) Prin această procedură se stabilește dacă un stat membru nu a  îndeplinit o  obligație care îi revine în temeiul dreptului Uniunii. În caz afirmativ. Această protecție reprezintă unul dintre principiile fundamentale de drept care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre și din Convenția europeană a drepturilor omului (articolele 6 și 13) și este garantată de sistemul juridic al UE (Curtea de Justiție. Acesta recunoaște dreptul persoanei la protecție judiciară eficace a  drepturilor conferite de legislația UE. Dacă litigiul nu este soluționat în această etapă. Comisia (articolul 258 din TFUE) sau un alt stat membru (articolul 259 din TFUE) poate iniția o acțiune în fața Curții. ACȚIUNI ÎN ANULARE (ARTICOLUL 263 DIN TFUE) Acțiunile în anulare permit un control judiciar obiectiv al acțiunilor instituțiilor și organismelor Uniunii (control judiciar abstract) și oferă cetățeanului acces la justiția UE.

Pe lângă statele membre. 107 . Curtea de Justiție și Tribunalul nu sunt competente să hotărască adoptarea unei decizii: partea împotriva căreia este pronunțată o hotărâre trebuie doar să adopte măsuri pentru a respecta hotărârea (articolul 266 din TFUE). Acest criteriu al „caracterului imediat” urmărește să asigure că sunt înaintate Curții de Justiție sau Tribunalului doar cazurile în care efectele negative asupra situației juridice a reclamantului. Există o procedură preliminară. În anumite cazuri. deși au și alți destinatari. declarația de nulitate poate fi scutită de orice astfel de restricție. Comisia Europeană. pentru a  garanta drepturile și interesele reclamanților. Hotărârea se limitează la constatarea ilegalității omisiunii. pot înainta acțiuni în anulare și Parlamentul European. Curtea de Justiție sau Tribunalul poate limita efectul nulității la perioada ulterioară pronunțării hotărârii. precum și natura acestor efecte sunt clar stabilite. Curtea de Conturi. obiectul acțiunii este obținerea unei declarații potrivit căreia instituția a încălcat tratatul prin faptul că a omis să adreseze o decizie individuală reclamanților. Obiectul unei acțiuni introduse de instituții este o obținerea unei declarații potrivit căreia organismul în cauză a  încălcat tratatul prin omisiunea de a  adopta o  decizie care îi era solicitată.A B C . cetățenii și întreprinderile pot introduce acțiuni în anulare doar împotriva deciziilor care îi vizează personal sau care. Totuși. În cazul cetățenilor și al întreprinderilor. În schimb. în cadrul căreia reclamantul trebuie să sesizeze instituția pentru ca aceasta să își îndeplinească sarcinile. au un efect individual direct asupra lor. în măsura în care invocă încălcarea drepturilor care le sunt conferite. Dacă recursul este fondat. Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E ar putea limita interesele solicitantului afectându-i grav situația juridică. Curtea de Justiție consideră că acest criteriu este îndeplinit dacă o persoană este afectată într-un asemenea mod încât există o distincție între aceasta și alte persoane fizice sau întreprinderi. PLÂNGERI ÎMPOTRIVA OMISIUNII DE A ACȚIONA (ARTICOLUL 265 DIN TFUE) Această formă de acțiune completează protecția juridică disponibilă împotriva Parlamentului European. a Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene. Criteriul „interesului individual” vizează prevenirea acțiunilor în numele altor persoane. Curtea de Justiție sau Tribunalul poate anula instrumentul în cauză cu efect retroactiv. a Consiliului. Consiliul European.

în special. de asemenea. de principiile generale comune legislațiilor statelor membre. înaintate Curții de Justiție. în rest.A B C . (4) nu este necesară demonstrarea intenției sau a neglijenței. 10 8 . LITIGII PRIVIND TITLURILE EUROPENE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ (ARTICOLELE 257 ȘI 262 DIN TFUE) Temeiul juridic pentru crearea Tribunalului European al Brevetelor a  fost introdus de Tratatul de la Nisa. Legile recunoscute ca având caracter protectiv privesc. (2) trebuie să existe un prejudiciu efectiv. ACȚIUNI INTRODUSE DE PERSONALUL INSTITUȚIILOR (ARTICOLUL 270 DIN TFUE) Litigiile care apar între UE și funcționarii săi sau membrii supraviețuitori ai familiei acestora care decurg din relațiile de muncă pot fi. Încălcarea este suficient de gravă dacă instituția în cauză și-a depășit în mod considerabil puterea discreționară. care trebuie să depășească riscul comercial preconizat în mod rezonabil în sectorul economic în cauză. O acțiune ilegală apare în cazul încălcării grave a unui act juridic al Uniunii care conferă drepturi unui cetățean. Curtea de Justiție tinde să își orienteze constatările în funcție de cât de limitată este categoria persoanelor afectate și de dimensiunea prejudiciului suferit. drepturile fundamentale și libertățile pieței interne sau principiul fundamental al proporționalității și al așteptărilor legitime. în exercitarea funcțiilor sale. Aceste principii au fost detaliate de Curtea de Justiție. Temeiul răspunderii UE nu este stabilit integral în tratate și este reglementat. (3) trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea instituției Uniunii și prejudiciul suferit. Acest Tribunal European al Brevetelor. unei întreprinderi sau unui stat membru sau care a fost promulgat pentru protecția acestora. care a susținut că obligația de despăgubire intervine în următoarele condiții: (1) trebuie să existe o acțiune ilegală a unei instituții a Uniunii sau a unui membru al personalului acesteia.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E ACȚIUNI ÎN DESPĂGUBIRE [ARTICOLUL 268 ȘI ARTICOLUL 340 ALINEATUL (2) DIN TFUE] Cetățenii și întreprinderile – precum și statele membre – care suferă prejudicii din cauza unei erori comise de funcționarii Uniunii Europene au posibilitatea să înainteze acțiuni în despăgubire la Curtea de Justiție. Competența cu privire la aceste acțiuni aparține tribunalului specializat pentru funcția publică de pe lângă Tribunal.

acest tribunal va soluționa acțiunile legate de încălcarea sau validitatea brevetelor Uniunii. limitat la aspectele de drept. aceasta trebuie să trimită cauza înapoi la Tribunal. Totuși. În caz contrar. care reexaminează deciziile tribunalelor specializate. În special. PROTECȚIA JURIDICĂ PROVIZORIE (ARTICOLELE 278 ȘI 279 DIN TFUE) Acțiunile intentate Curții de Justiție sau Tribunalului sau apelurile introduse împotriva hotărârilor acestora nu au efect suspensiv. Recursul se poate întemeia pe motive privind lipsa de competență a Tribunalului. la rândul ei. precum și încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal. Acesta va elimina. acționând în calitate de curte de apel. hotărârea Tribunalului este revocată de Curtea de Justiție.A B C . deși doar în circumstanțe speciale. va avea jurisdicție cu privire la litigii privind viitorul sistem de brevete al Uniunii. reexaminată de Curtea de Justiție. aceasta poate pronunța propria sa hotărâre. În cazul în care cauza poate fi judecată pe fond de către Curtea de Justiție. Hotărârea (de recurs a) Tribunalului poate fi.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E care urmează să fie înființat și va avea sediul la Curtea de Justiție. astfel. care trebuie să respecte evaluarea juridică a Curții de Justiție. În cazul în care recursul este justificat și admisibil din punct de vedere procedural. Un sistem similar există în prezent între tribunalele specializate și Tribunal. nereguli de procedură care aduc atingere intereselor reclamantului. dezavantajele competitive suportate de inovatorii europeni și va stimula investițiile în cercetare și dezvoltare. Temeinicia motivelor oricărei cereri privind măsuri intermediare este evaluată de instanțe pe baza următoarelor trei criterii: (1)  perspectiva reușitei 10 9 . Introducerea unui sistem de brevete al Uniunii vizează să permită reducerea costurilor și simplificarea protecției invențiilor din toate statele membre ale UE printr-o procedură unică. este posibil să se solicite Curții de Justiție sau Tribunalului un ordin de suspendare a aplicării actului contestat (articolul 278 din TFUE) sau emiterea unei hotărâri judecătorești provizorii (articolul 279 din TFUE). PROCEDURA DE RECURS [ARTICOLUL 256 ALINEATUL (2) DIN TFUE] Relațiile dintre Curtea de Justiție și Tribunal sunt concepute în așa fel încât hotărârile Tribunalului fac obiectul unui drept de recurs în fața Curții de Justiție.

ceea ce înseamnă că procedura pentru o asemenea hotărâre oferă cetățenilor Uniunii o posibilitate de a contesta acțiunile propriului stat membru atunci când acestea sunt contrare legislației Uniunii și de a obține aplicarea acestei 110 . prin urmare.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E cu privire la aspectul de fond ( fumus boni iuris): instanța evaluează aceste șanse în cadrul unei analize prealabile sumare a argumentelor reclamantului. pentru ca o pierdere financiară să fie considerată gravă și ireparabilă. aceasta trebuie în mod obligatoriu să nu poată fi recuperată. precum și prejudiciul concret și definitiv asupra proprietății reclamantului sau a altor bunuri care beneficiază de protecție juridică. În cazul în care o instanță națională trebuie să aplice dispoziții ale dreptului Uniunii într-o cauză adusă înaintea sa. Curtea de Justiție răspunde printr-o hotărâre și nu. Pentru ca instanțele naționale să poată asigura conformitatea legislației naționale cu cea a UE și.A B C . printr-un aviz consultativ. spre deosebire de alte proceduri prezentate. HOTĂRÂRILE PRELIMINARE (ARTICOLUL 267 DIN TFUE) Aceasta este procedura prin care instanțele naționale pot solicita Curții de Justiție orientări cu privire la dreptul Uniunii. (3) echilibrarea intereselor : efectele adverse pe care le poate suferi reclamantul în cazul în care îi este refuzată cererea privind un ordin provizoriu sunt comparate cu interesul UE în punerea în aplicare imediată a ordinului și cu efectele negative asupra părților terțe în cazul emiterii ordinului intermediar. aceasta subliniază caracterul obligatoriu al hotărârii sale. să poată aplica legislația Uniunii – care primează și este direct aplicabilă – conținutul și sfera de aplicare a dispozițiilor Uniunii sunt clar definite. nu este o procedură contencioasă. criteriile aplicate sunt natura și gravitatea încălcării. procedura este importantă și în ceea ce privește protecția drepturilor individuale. a unității ordinii juridice a UE. de exemplu. Obiectivul acestei proceduri este garantarea interpretării uniforme a dreptului Uniunii și. doar o  hotărâre preliminară a  Curții de Justiție poate garanta această claritate. aceasta poate suspenda procedura și solicita Curții de Justiție clarificări cu privire la validitatea instrumentului Uniunii și/sau la interpretarea instrumentelor și a tratatelor. Pe lângă această ultimă funcție. Procedura hotărârii preliminare. (2) urgența ordinului: aceasta depinde de necesitatea ordinului solicitat de reclamant pentru a evita un prejudiciu grav și ireparabil. chiar dacă reclamantul obține câștig de cauză în acțiunea principală. În general. ci reprezintă doar o etapă dintr-o procedură inițiată și încheiată în fața unei instanțe naționale. în cazul unei incompatibilități.

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E legislații în fața instanțelor naționale. Totuși. Dispozițiile de drept național nu fac obiectul unei hotărâri preliminare. ci pe funcția și poziția ocupată de un organ judiciar în cadrul sistemelor de protecție juridică din statele membre. ci reinterpretează chestiunea care îi este înaintată ca cerere formulată de instanța națională privind criteriile fundamentale sau esențiale pentru interpretarea dispozițiilor juridice în cauză ale Uniunii. Obiectul: Curtea de Justiție se pronunță cu privire la interpretarea instrumentelor de drept ale Uniunii și examinează validitatea acțiunilor cu implicații juridice ale instituțiilor Uniunii. posibilitățile restrânse pe care le are o persoană în sensul inițierii unei acțiuni în fața Curții de Justiție și este. Curtea de Justiție nu le retrimite pur și simplu instanței naționale. iar accentul nu cade pe denumire. vitală pentru protecția juridică a persoanelor. Deși aceste solicitări sunt inadmisibile din punct de vedere procedural. Curtea de Justiție nu are competența de a interpreta dreptul național. prin „instanțe” trebuie să se înțeleagă toate instituțiile independente (respectiv. cu toate garanțiile prevăzute de lege. Această expresie trebuie înțeleasă în sensul dreptului Uniunii.A B C . Dreptul de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare: procedura este disponibilă tuturor „instanțelor din statele membre ”. de asemenea. Această dublă funcție a  procedurii preliminare compensează. succesul acestei proceduri depinde în cele din urmă de cât de „dispuși” sunt judecătorii și instanțele naționale să înainteze cauza unei autorități superioare. Procedura adoptată de Curtea de Justiție constă în extragerea din documentația furnizată – în special din motivarea înaintării către Curtea de Justiție – a acelor elemente de drept al Uniunii care trebuie să fie interpretate în cadrul litigiului subiacent. În cadrul acestei proceduri. instanței naționale să efectueze o evaluare proprie a conformității legislației naționale cu legislația Uniunii. autorizate să înainteze cauzele. Pe această bază. Conform acestei definiții. astfel. nici de a se pronunța cu privire la conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii. astfel. Acest aspect este adeseori neglijat în solicitările adresate Curții de Justiție. permițând. care nu sunt subordonate) având competențe de soluționare a litigiilor într-un stat constituțional. într-o anumită măsură. curțile constituționale din statele membre. Decizia instanței naționale de deferire a unei cauze va depinde de relevanța aspectului 111 . la care se face deseori apel pentru a  se pronunța asupra compatibilității dintre dispozițiile naționale și dreptul Uniunii sau asupra aplicabilității unei dispoziții specifice a dreptului Uniunii în cadrul unei proceduri înaintea unei instanțe naționale. precum și autoritățile de soluționare a litigiilor care nu țin de sistemul judiciar de stat – cu excepția instanțelor de arbitraj private – sunt.

aplicând extrem de fidel cerința deja menționată. conceptul nu include căile de atac ordinare. declarând-o inadmisibilă. O instanță căreia i se solicită să introducă o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu se poate sustrage acestei obligații decât dacă cererea nu este importantă pentru soluționarea litigiului sau dacă a făcut deja obiectul unei hotărâri a Curții de Justiție sau dacă nu poate exista nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea unei dispoziții a  dreptului Uniunii. Totuși. obligația este necondiționată. Curtea de Justiție dă dovadă de moderație în aplicarea acestor criterii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E de drept al Uniunii pentru soluționarea litigiului. În consecință. Curtea de Justiție a stabilit în mod clar că este singura competentă să respingă dispozițiile ilegale ale dreptului Uniunii. Obligația de a  solicita pronunțarea unei hotărâri preliminare: o  instanță națională sau un tribunal a cărui hotărâre nu poate fi contestată în dreptul intern este obligat să solicite pronunțarea unei hotărâri preliminare. care au efecte limitate și specifice (de exemplu.A B C . atunci când validitatea unui instrument al Uniunii este pusă la îndoială. Curtea de Justiție refuză doar în mod excepțional să examineze o cerere din aceste motive. jurisprudența recentă a Curții arată că aceasta a devenit mai strictă cu privire la eligibilitatea acestui tip de cerere. dacă punctele asupra cărora trebuie să se pronunțe Curtea de Justiție într-o procedură preliminară sunt doar ipotetice sau țin de un aspect de drept care a fost deja stabilit). Curtea se declară incapabilă de a da o interpretare adecvată legislației Uniunii și respinge cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare. plângere constituțională). Dacă aceste informații lipsesc. relevanță pe care o evaluează instanța națională. În schimb. Curtea de Justiție examinează relevanța aspectului în cauză pentru decizia finală doar pentru a se asigura de admisibilitatea acestuia (și anume. instanțele naționale trebuie să aplice și să respecte dispozițiile Uniunii până în momentul în care Curtea de Justiție declară invaliditatea acestora. Conceptul de drept la o cale de atac cuprinde toate formele de reparație juridică prin care hotărârea unei instanțe poate fi examinată în fapt și în drept (contestare) sau doar în drept (recurs cu privire la motivele de drept). dată fiind importanța deosebită a cooperării dintre autoritățile judiciare. conform căreia cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie să conțină o explicație suficient de clară și detaliată a situației de fapt și a cadrului juridic al procedurii inițiale. Există 112 . dacă privește interpretarea tratatelor Uniunii sau validitatea juridică a unei acțiuni a instituției Uniunii) sau de existența unui veritabil litigiu juridic (și anume. Părțile pot solicita. dar nu pot impune deferirea unei cauze. proceduri noi. întrucât. Totuși.

În plus. întrucât guvernul statului membru în cauză nu poate aplica un eventual ordin al Curții de Justiție. care ia forma unei hotărâri a instanței. aceasta are valoare de precedent pentru proceduri similare.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E o prevedere specială.A B C . Chiar Curtea de Justiție face referire la această hotărâre ca fiind „corolarul necesar al efectului direct al dispozițiilor comunitare. Conform jurisprudenței recente a Curții de Justiție. aceste instanțe pot. R ĂSPunDEREA STATELOR MEMBRE În uRMA ÎnCĂLCĂRII DREPTuLuI U nIunII Principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile suferite de persoane ca urmare a  încălcării dreptului Uniunii care poate fi atribuită statului respectiv a fost recunoscut de Curtea de Justiție în hotărârea acesteia din 5 martie  1996 în cauzele conexate C-46/93 Brasserie du pêcheur și C-48/93 Factortame. În prezent. deoarece independența justiției și principiul separării puterilor înseamnă că instanțele naționale nu i  se subordonează. aplicabilitatea directă a dispozițiilor dreptului Uniunii și recunoașterea drepturilor fundamentale proprii Uniunii. odată cu recunoașterea principiului răspunderii statelor membre în temeiul dreptului Uniunii în cazul încălcării acestuia (a se vedea în cele ce urmează). în anumite condiții. care poate atrage inițierea unei proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii. este direct obligatorie pentru instanța care înaintează cererea și pentru celelalte instanțe înaintea cărora este adus litigiul. Orice încălcare a obligației de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare constituie o încălcare a tratatelor Uniunii. Această hotărâre a creat un precedent în egală măsură cu hotărârile anterioare ale Curții de Justiție privind supremația dreptului Uniunii. care se aplică instanțelor în cadrul procedurilor de acordare a protecției juridice provizorii. Efectul hotărârii preliminare: hotărârea preliminară. 113 . posibilitatea ca persoanele să introducă o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile pe care le-ar suporta în urma nerespectării de către statul membru a obligației acestuia de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare oferă șanse mai mari de reușită. Consecințele unei asemenea acțiuni rămân totuși extrem de limitate în practică. în practică. suspenda punerea în aplicare a unui act administrativ național care decurge dintr-un regulament al Uniunii sau pot emite hotărâri provizorii cu privire la raporturile juridice fără a ține seama de o dispoziție de drept al Uniunii.

adică un stat membru trebuie să fi depășit în mod considerabil limitele competențelor sale discreționare. 114 . singurele care au responsabilitatea de a stabili faptele și de a evalua gravitatea cazurilor de încălcare a  dreptului Uniunii. (1)  Obiectivul dispoziției Uniunii care a  fost încălcată trebuie să fie de a acorda drepturi persoanelor.A B C . În orice caz. similare celor care se aplică Uniunii într-o situație similară. Curtea de Justiție a dezvoltat astfel hotărârile deja pronunțate în cauzele Francovich și Bonifaci. executive și judiciare) să respecte și să pună în aplicare dreptul Uniunii. Hotărârea Curții de Justiție oferă totuși instanțelor naționale o serie de orientări fundamentale: „Factorii pe care instanța competentă îi poate lua în considerare includ claritatea și exactitatea normei încălcate. care include toate încălcările dreptului Uniunii imputabile statului membru. adoptarea sau menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului comunitar. hotărârea cea mai recentă a stabilit principiul răspunderii generale. o încălcare a dreptului comunitar este în mod clar suficient de gravă dacă a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri prin care se constată că încălcarea respectivă a fost comisă sau a unei hotărâri preliminare sau a jurisprudenței consacrate a Curții în materia respectivă din care reiese că acțiunea în cauză constituie o încălcare”. caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept. În timp ce hotărârile anterioare limitau răspunderea statelor membre la cazurile în care persoanele sufereau prejudicii din cauza transpunerii tardive a unei directive care le conferea drepturi personale.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat ” și sporește considerabil posibilitatea unei persoane de a obliga autoritățile naționale (legislative. RĂSPUNDEREA STATELOR MEMBRE PENTRU ACTELE JURIDICE SAU OMISIUNEA DE A ACȚIONA Această formă de răspundere este definită prin trei criterii care sunt. marja de apreciere de care autoritățile naționale sau comunitare dispun în temeiul normei încălcate. însă care nu îi viza în mod direct. (2)  Încălcarea trebuie să fie suficient de gravă. caracterul intenționat sau involuntar al încălcării și al prejudiciului cauzat. posibilitatea ca poziția adoptată de către o instituție comunitară să fi contribuit la omisiune. Asupra acestui aspect trebuie să decidă instanțele naționale. în mare măsură.

în încălcarea dreptului Uniunii. răspunderea pentru încălcarea dreptului Uniunii printr-o hotărâre va rămâne o  excepție. hotărârile acesteia nu fac obiectul reexaminării exclusiv în etapele succesive ale recursului. În prezent. În acest ultim caz.A B C . 115 . fără ca instanța competentă să poată invoca efectele obligatorii ale hotărârii pronunțate de instanța specializată căreia îi este deferită cauza. Încă o dată. este esențial pentru protecția drepturilor cetățenilor europeni care invocă dreptul Uniunii ca prejudiciul cauzat acestora printr-o hotărâre pronunțată de o curte în ultimă instanță să fie reparat. precum în cauza Köbler. care poate fi sesizată în cadrul unei proceduri preliminare (articolul 267 din TFUE). RĂSPUNDEREA ÎN URMA ÎNCĂLCĂRII DREPTULUI UNIUNII DE CĂTRE INSTANȚE JURIDICE Curtea de Justiție precizează clar că principiile de stabilire a răspunderii se aplică și ultimei dintre cele trei puteri centrale. forță juridică unei hotărâri defavorabile unei persoane fără a fi solicitat în prealabil Curții de Justiție să clarifice situația cu privire la dreptul Uniunii în mod relevant pentru hotărâre. În cursul stabilirii faptelor în cazul în care o hotărâre încalcă dreptul Uniunii. instanța la care instanțele naționale competente trebuie să recurgă pentru orice aspecte de interpretare și/sau de validitate a dispozițiilor dreptului Uniunii sau de compatibilitate între reglementările naționale în materie de răspundere și dreptul Uniunii este Curtea de Justiție. Având în vedere condițiile stricte. trebuie să se reexamineze și aspectele de fond legate de dreptul Uniunii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E (3)  Trebuie să existe o  legătură de cauzalitate directă între încălcarea obligației statului membru și prejudiciul suferit de partea vătămată. răspunderea poate fi avută în vedere doar dacă o instanță încalcă în mod deliberat dreptul Uniunii în vigoare sau. hotărârile pot face obiectul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor competente ale statelor membre. puterea judiciară. dacă au fost pronunțate fără a se ține seama de dreptul Uniunii sau în încălcarea acestuia. o curte care judecă în ultimă instanță conferă. Nu este necesar să se demonstreze o  eroare (cu intenție sau din neglijență) pe lângă stabilirea existenței unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii. Cu toate acestea.

1 martie 2004 O femeie desenează cu creta harta Europei. . așa cum urma să arate la 1 ianuarie 2007.

întrucât anumite drepturi specifice sunt garantate de dreptul Uniunii și. deoarece aceasta constituie singura garanție că forța dreptului Uniunii nu va fi diminuată prin interacțiunea cu dreptul național și că acesta va fi aplicat în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii. locul pe care îl ocupă dreptul Uniunii în ansamblul ordinii juridice nu este ușor de stabilit. interpretând în mod diferit dispozițiile. care trebuie respectat atât de statele membre. ar fi puse în pericol. noua companie publică. Din acest motiv. din 1964. ar putea decide în mod individual asupra substanței libertăților pe care dreptul Uniunii ar 117 .U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Dreptul Uniunii raportat la ansamblul ordinii juridice Având în vedere cele prezentate anterior cu privire la structura UE și la ordinea juridică a acesteia. iar frontierele dintre acesta și alte sisteme juridice sunt greu de delimitat. conceptele dreptului Uniunii sunt interpretate din perspectiva obiectivelor ordinii juridice a UE și ale Uniunii în general. cât și de cetățeni și instanțele judecătorești. AuTOnOMIA ORDInII JuRIDICE A  UE Prin instituirea Uniunii. Autonomia ordinii juridice a  UE are o  semnificație fundamentală pentru natura UE.A B C . Această interpretare specifică Uniunii este indispensabilă. statele membre și-au limitat puterile lor legislative suverane și au creat un corp autonom de legi. Una dintre cauzele cele mai cunoscute soluționate de Curtea de Justiție este cauza Costa/ENEL. în absența acestuia. deoarece fiecare stat membru. Două posibile abordări în ceea ce privește clasificarea trebuie respinse încă de la început: dreptul Uniunii nu trebuie conceput doar ca o simplă colecție de acorduri internaționale și nu trebuie privit ca o  parte a  sistemelor juridice naționale sau ca o  anexă la acestea. în care dl Costa a introdus o acțiune împotriva naționalizării producției și distribuției de energie electrică din Italia și a transferului ulterior al activității fostelor întreprinderi de electricitate către ENEL.

I nTERACțIunEA DInTRE DREPTuL U nIunII ȘI DREPTuL nAțIOnAL Acest aspect al relației dintre dreptul Uniunii și dreptul național vizează domeniile în care cele două sisteme se completează reciproc. Un exemplu ar putea fi conceptul de „lucrător”. Spre deosebire de o ordine juridică națională. ordinea juridică a UE nu este un sistem independent. în același timp. o asemenea abordare nu ia în considerare faptul că dreptul Uniunii nu poate fi operațional decât dacă este încorporat în sistemele juridice ale statelor membre. În plus.A B C . care este relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național? Cu toate că dreptul Uniunii constituie un sistem juridic autonom față de sistemele juridice ale statelor membre. ci se bazează pe sprijinul sistemelor naționale pentru a putea fi 118 . Conceptul de „lucrător” specific Uniunii poate fi diferit de cel cunoscut și aplicat în sistemele juridice ale statelor membre. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. pe care se bazează dreptul la libera circulație. În al doilea rând. Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Faptul că aceste sisteme se aplică acelorași persoane. În contextul acestui concept de autonomie a ordinii juridice a UE. cetățeni ai unui stat național și cetățeni ai UE. Articolul 4 alineatul (3) din TUE stabilește în mod clar această relație: „În temeiul principiului cooperării loiale.” Acest principiu general al cooperării loiale a  fost consacrat ca rezultat al conștientizării faptului că ordinea juridică a UE nu este în mod individual în măsură să realizeze obiectivele urmărite prin instituirea UE. care astfel devin. În realitate. ordinea juridică a UE și sistemele juridice naționale se împletesc și sunt interdependente. actele Uniunii sunt evaluate exclusiv în raport cu dreptul Uniunii și nu cu dreptul național sau constituțional. contrazice o astfel de delimitare rigidă. nu trebuie să se considere că ordinea juridică a UE și sistemele juridice ale statelor membre se suprapun.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E trebui să le garanteze.

Astfel. de asemenea. În consecință. prezentat deja în secțiunea privind legislația. atunci când este necesară completarea unor lacune ale ordinii juridice a UE. că instanțele statelor membre trebuie să respecte și să aplice dreptul Uniunii și. instanțele naționale pot sau uneori trebuie să adreseze Curții de Justiție întrebări preliminare cu privire la interpretarea sau la valabilitatea dreptului Uniunii. Acest principiu se aplică tuturor obligațiilor stabilite de dreptul Uniunii. dreptul Uniunii poate. să apeleze la dispozițiile existente în legislațiile statelor membre pentru completarea propriilor norme. Prin urmare. mai puțin atunci când acesta a instituit norme proprii de punere în aplicare. autoritățile naționale nu trebuie doar să respecte tratatele Uniunii și legislația secundară. autoritățile naționale aplică dreptul Uniunii potrivit dispozițiilor dreptului național.A B C . Conform acestei proceduri. în primul rând. responsabilitatea deciziei privind modalitatea și mijloacele prin care rezultatul este efectiv atins aparține autorităților naționale. În toate aceste cazuri. Interdependența dintre ordinea juridică a Uniunii și sistemele juridice naționale este ilustrată. În mod firesc. Tot ceea ce directiva în sine stabilește în termeni obligatorii este rezultatul care trebuie obținut de statele membre. încât sunt necesare câteva exemple. prevăzută la articolul 267 din TFUE. toate puterile unui stat – legislativă. 119 . că interpretarea dreptului Uniunii și declarațiile cu privire la valabilitatea acestuia rămân în competența exclusivă a Curții de Justiție. de exemplu. hotărârile acesteia putând fi esențiale pentru soluționarea litigiului cu care instanțele respective sunt sesizate.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E aplicat. Interacțiunea dintre cele două sisteme este atât de complexă. Procedura de pronunțare a unei hotărâri preliminare demonstrează. în al doilea rând. Uniunea Europeană nu este exclusiv o comunitate de interese. Prima ilustrare a modului în care ordinea juridică a UE și sistemele juridice ale statelor membre se întrepătrund și se completează reciproc este mecanismul directivei. cele două sisteme sunt interconectate prin procedura hotărârii preliminare. este o comunitate bazată pe solidaritate. În domeniul judiciar. în scopul realizării obiectivelor comune. acest principiu nu se aplică decât în condițiile aplicării uniforme a dreptului Uniunii. ci trebuie și să le pună în aplicare și să le ducă la îndeplinire. executivă și judiciară – trebuie să recunoască faptul că ordinea juridică a UE nu este un sistem „străin” și că statele membre și instituțiile Uniunii au stabilit legături indisolubile între ele. deoarece ar fi inacceptabil ca cetățenii și operatorii economici să fie tratați după criterii diferite. prin dreptul național. prin urmare într-o manieră inechitabilă.

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

COnFLICTuL DInTRE DREPTuL U nIunII ȘI DREPTuL nAțIOnAL
Relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național se caracterizează însă și prin „incompatibilități” sau conflicte ocazionale între ordinea juridică a Uniunii și sistemele juridice ale statelor membre. O asemenea situație apare întotdeauna atunci când o  dispoziție a  dreptului Uniunii conferă drepturi și impune obligații în mod direct cetățenilor UE, iar conținutul acesteia contrazice o normă de drept național. Această problemă aparent simplă ridică două întrebări fundamentale privind organizarea UE, ale căror răspunsuri urmau să devină testul esențial pentru existența ordinii juridice a UE, și anume aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii și supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național pe care îl contrazice.
APLICABILITATEA DIRECTĂ A DREPTULUI UNIUNII ÎN DREPTUL NAȚIONAL

În primul rând, principiul aplicabilității directe înseamnă pur și simplu că dreptul Uniunii conferă drepturi și impune obligații în mod direct nu numai instituțiilor Uniunii și statelor membre, ci și cetățenilor Uniunii Europene. Una dintre realizările importante ale Curții de Justiție este faptul că a  impus aplicabilitatea directă a  dreptului Uniunii, în pofida rezistenței inițiale a  anumitor state membre, garantând astfel existența ordinii juridice a  UE. Jurisprudența curții cu privire la acest aspect a  început cu o cauză deja menționată, respectiv cea a întreprinderii olandeze de transport Van Gend & Loos. Întreprinderea a introdus o acțiune înaintea unei instanțe olandeze împotriva autorităților vamale din Țările de Jos, care percepuseră taxe vamale majorate pentru un produs chimic importat din Republica Federală Germania. La analiza finală, soluția litigiului o constituia răspunsul la întrebarea dacă o persoană fizică poate invoca articolul 12 din Tratatul CEE, care interzice în mod expres introducerea de noi taxe vamale de către statele membre și majorarea celor existente în cadrul pieței comune. În pofida recomandărilor primite din partea unui număr mare de guverne și din partea avocatului său general, Curtea de Justiție a hotărât că, având în vedere natura și obiectivul Uniunii, dispozițiile dreptului Uniunii sunt în toate cazurile direct aplicabile. În motivarea acestei hotărâri, Curtea a declarat că:

120

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

„Comunitatea constituie o nouă ordine juridică [...] căreia i se supun nu doar statele membre, ci și resortisanții acestora. Independent de legislația statelor membre, dreptul comunitar nu impune doar obligații persoanelor, ci le conferă și drepturi. Aceste drepturi nu sunt doar cele garantate în mod expres de tratat, ci decurg și din obligațiile pe care tratatul le impune în mod clar atât cetățenilor, cât și statelor membre și instituțiilor Comunității.” Această declarație în sine nu clarifică însă lucrurile în totalitate, deoarece persistă întrebarea cu privire la care dispoziții ale dreptului Uniunii sunt direct aplicabile. În primul rând, Curtea a analizat această întrebare în raport cu legislația primară a Uniunii și a declarat că persoanele pot face în mod direct obiectul tuturor dispozițiilor tratatelor Uniunii care: (1) sunt formulate fără rezerve; (2) sunt complete în sine și independente din punct de vedere juridic și, prin urmare, (3) nu necesită alte măsuri din partea statelor membre sau a instituțiilor Uniunii pentru a fi aplicate și a-și produce efectele. Curtea de Justiție a hotărât că fostul articol 12 din Tratatul CEE îndeplinește aceste criterii și că întreprinderea Van Gend & Loos își poate întemeia drepturile pe acest articol, drepturi pe care instanța olandeză era obligată să le garanteze. În consecință, instanța olandeză a declarat ilegale taxele vamale percepute în încălcarea tratatului. Ulterior, Curtea de Justiție a  continuat aplicarea acestei argumentații în cazul altor dispoziții ale Tratatului CEE, care pentru cetățenii UE sunt mult mai importante decât articolul 12. În acest sens, trebuie subliniată importanța hotărârilor având ca obiect aplicabilitatea directă a  dispozițiilor privind libera circulație (articolul 45 din TFUE), libertatea de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera prestare a serviciilor (articolul 56 din TFUE). În ceea ce privește dispozițiile care garantează libera circulație, Curtea de Justiție s-a pronunțat în cauza Van  Duyn în favoarea aplicabilității lor directe. Situația de fapt a fost următoarea: în luna mai 1973, drei Van Duyn, resortisant olandez, i-a fost refuzată autorizația de intrare în Regatul Unit pentru a  se angaja ca secretară la Church of Scientology, o  organizație pe care Ministerul de Interne al Regatului Unit o  considera „pericol social”. Invocând reglementările comunitare privind libera circulație a lucrătorilor, dra  Van  Duyn a  introdus o  acțiune la High Court (Înalta Curte), pentru a obține o hotărâre care să îi recunoască dreptul de ședere în Regatul Unit în scopul desfășurării unei activități salariate și care să îi permită intrarea

121

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

în această țară. La cererea adresată de High Court de pronunțare a  unei hotărâri preliminare Curtea de Justiție a răspuns că articolul 48 din Tratatul CEE (articolul 45 din TFUE) este aplicabil direct și deci conferă cetățenilor drepturi pe care instanțele statelor membre sunt obligate să le apere. Curtea de Justiție a fost sesizată de către Conseil d’État (Consiliul de Stat) al Belgiei, în vederea pronunțării unei hotărâri privind aplicabilitatea directă a dispozițiilor care garantează libertatea de stabilire. Conseil d’État trebuia să decidă în privința unei acțiuni introduse de un avocat olandez, J. Reyners, care solicita executarea drepturilor sale care îi reveneau în temeiul articolului 52 din Tratatul CEE (articolul 49 din TFUE). Dl Reyners s-a văzut nevoit să inițieze acțiunea după ce i-a fost refuzată exercitarea profesiei de avocat în Belgia pe motiv de naționalitate, în pofida faptului că susținuse cu succes examenele necesare din Belgia. În hotărârea din 21 iulie  1974, Curtea de Justiție a declarat că tratamentul inegal între resortisanții naționali și străini în ceea ce privește libertatea de stabilire nu poate fi acceptat, dat fiind faptul că articolul 52 din Tratatul CEE este direct aplicabil încă de la încheierea perioadei de tranziție și conferă cetățenilor Uniunii dreptul de acces la activități independente și de exercitare a acestora într-un alt stat membru, având aceleași drepturi ca resortisanții statului respectiv. În urma acestei hotărâri, dl Reyners a fost admis în baroul avocaților din Belgia. Curtea de Justiție a avut ocazia, în cauza Van Binsbergen, de a stabili în mod specific aplicabilitatea directă a  dispozițiilor privind libera prestare a  serviciilor. Această procedură a  implicat, între altele, problema compatibilității cu normele Uniunii privind libera prestare a serviciilor a unei prevederi din legislația olandeză, conform căreia numai persoanele domiciliate în Țările de Jos puteau acționa ca reprezentanți în fața unei instanțe. Curtea a stabilit că dispoziția respectivă nu este compatibilă cu dreptul Uniunii, deoarece orice restricție la care sunt supuși cetățenii Uniunii pe motiv de naționalitate sau loc de reședință încalcă prevederile articolului 59 din Tratatul CEE (articolul 56 din TFUE), devenind astfel nulă și neavenită. De asemenea, deosebit de importantă din punct de vedere practic este recunoașterea aplicabilității directe a  dispozițiilor privind libera circulație a mărfurilor (articolul 41 din TFUE), principiul remunerării egale a femeilor și bărbaților (articolul 157 din TFUE), interzicerea generală a oricărei discriminări (articolul 25 din TFUE) și libera concurență (articolul 101 din TFUE). În ceea ce privește legislația secundară, aplicabilitatea directă este pusă în discuție

122

A B C - U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E

doar pentru directivele și deciziile adresate statelor membre, dat fiind faptul că regulamentele și deciziile care privesc persoanele fizice au aplicabilitate directă în virtutea tratatelor Uniunii [articolul 288 alineatele (2) și (4) din TFUE]. Începând cu anul 1970, Curtea de Justiție și-a extins principiile privind aplicabilitatea directă la dispozițiile directivelor și deciziilor adresate statelor membre. Importanța practică a aplicabilității directe a dreptului Uniunii, astfel cum a  fost recunoscută și dezvoltată de Curtea de Justiție, nu poate fi subliniată îndeajuns. Aceasta îmbunătățește poziția cetățeanului, transformând libertățile pieței comune în drepturi care pot fi invocate înaintea unei instanțe naționale. Aplicabilitatea directă a  dreptului Uniunii constituie, așadar, unul dintre pilonii care stau la baza ordinii juridice a UE.
SUPREMAȚIA DREPTULUI UNIUNII ÎN RAPORT CU DREPTUL NAȚIONAL

Aplicabilitatea directă a  unei dispoziții a  dreptului Uniunii conduce la o a doua întrebare, la fel de importantă: ce se întâmplă atunci când o dispoziție a dreptului Uniunii instituie drepturi și obligații ale cetățenilor UE, intrând în contradicție cu o dispoziție a legislației naționale? O  astfel de contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată numai dacă se renunță la unele prevederi în favoarea celorlalte. Legislația Uniunii nu conține nicio dispoziție explicită cu privire la acest aspect. Niciunul dintre tratatele Uniunii nu conține o  prevedere prin care se stabilește, de exemplu, că dreptul Uniunii prevalează sau se subordonează dreptului național. Totuși, contradicțiile dintre dreptul Uniunii și dreptul național nu pot fi soluționate decât prin recunoașterea supremației primului în raport cu cel de al doilea, dreptul Uniunii substituindu-se, așadar, tuturor dispozițiilor de drept național care deviază de la normele europene. În definitiv, dacă dreptul Uniunii ar fi subordonat dreptului național, ordinea juridică a UE și-ar pierde sensul. Normele Uniunii ar putea fi anulate de orice dispoziție din dreptul național. Ar fi exclusă aplicarea uniformă și egală a dreptului Uniunii în toate statele membre, iar UE nu și-ar mai putea îndeplini misiunile încredințate de către acestea. Funcționarea Uniunii ar fi compromisă, iar construirea unei Europe unite, în care s-au pus atâtea speranțe, nu s-ar mai putea realiza. În relația dintre dreptul internațional și dreptul național, această problemă nu există. Datorită faptului că dreptul internațional trebuie să fie integrat sau transpus în legislația internă a unei țări pentru a deveni parte integrantă

123

A B C . creat în virtutea competențelor obținute în temeiul tratatelor. ci a  stabilit în mod direct supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național. a recunoscut.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E a ordinii juridice a acesteia. poate fi situat între dreptul constituțional și dreptul comun sau la același nivel cu dreptul comun. unul dintre principiile tratatului este acela că niciun stat membru nu poate aduce atingere caracterului specific dreptului Uniunii de sistem uniform și general aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Relația dintre dreptul internațional integrat sau transpus și dreptul național este stabilită prin aplicarea regulii conform căreia dispozițiile legale cele mai recente prevalează asupra dispozițiilor anterioare („lex posterior derogat legi priori ”). În fond. Aceste norme naționale privind conflictul dintre legi nu sunt însă aplicabile în relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național. Curtea de Justiție nu a pus în discuție naționalizarea industriei energetice din Italia. acesta din urmă poate prevala asupra dreptului constituțional. are prioritate înaintea oricărei dispoziții contrare din legislația statelor membre. Astfel. atribuită de un sistem juridic național dreptului internațional. statele membre au transferat definitiv drepturi suverane către o comunitate creată de acestea. care este esențial pentru existența ordinii juridice a UE. Dreptul Uniunii nu doar prevalează asupra legislației naționale anterioare. ■■ în Din aceste considerații rezultă că dreptul Uniunii. deoarece dreptul Uniunii nu face parte integrantă din legislațiile naționale. Curtea de Justiție a ridicat al doilea pilon al ordinii juridice a UE. în pofida opoziției mai multor state membre. ținând seama de aceste implicații. după aplicabilitatea directă. care îi asigură acesteia o soliditate definitivă. problema supremației se soluționează exclusiv pe baza dreptului național. iar măsurile ulterioare unilaterale ar fi incompatibile cu conceptul de drept al UE. Încă o dată. Curtea de Justiție a formulat două observații importante cu privire la relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național: ■■ în primul rând. 124 . În funcție de ordinea precedenței. dar are și un efect restrictiv asupra legilor adoptate ulterior. principiul supremației dreptului Uniunii. al doilea rând. Orice contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată exclusiv pe baza legislației UE. în hotărârea sa Costa/ENEL . În cauza Costa/ENEL . Curtea de Justiție a fost cea care.

în cauza Von Colson și Kamann. astfel cum a declarat în mod explicit în hotărârile sale privind Tratatul de la Maas­ tricht și. INTERPRETAREA DREPTULUI NAȚIONAL ÎN CONFORMITATE CU DREPTUL UNIUNII Pentru a  evita conflictele dintre dreptul Uniunii și dreptul național. de asemenea. care trebuie soluționate prin aplicarea principiului supremației. În timp ce hotărârea menționată viza doar chestiunea supremației dreptului Uniunii față de dreptul național comun. Cu toate acestea. curțile constituționale din Germania și Italia au refuzat inițial să accepte supremația dreptului Uniunii asupra dreptului constituțional național. instanțele naționale au acceptat. mai recent. unde Constituția recunoaște supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național (articolele 65-67). În celelalte state membre. În schimb. în special în ceea ce privește garantarea drepturilor fundamentale. celui din constituțiile lor naționale. Începând cu această hotărâre. toate instituțiile de stat care pun în aplicare și care elaborează norme juridice pot apela la o interpretare a dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii. În Țările de Jos.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Consecința juridică a acestei reguli privind prioritatea este că. conceptul interpretării în conformitate cu dreptul UE a fost recunoscut de Curtea de Justiție și introdus în ordinea juridică a  Uniunii.A B C . recunoscut de instanțele naționale. de principiu. Aceste state și-au retras obiecțiunile abia după ce legislația UE privind protecția drepturilor fundamentale a atins un nivel care corespunde. Abia după o perioadă de timp considerabilă. interpretarea Curții de Justiție. dreptul național care încalcă dreptul Uniunii încetează să mai fie aplicabil și nicio dispoziție legislativă națională nu poate fi introdusă dacă nu este compatibilă cu dreptul Uniunii. pe care a și dezvoltat-o într-un anumit sens. Curtea de Justiție a confirmat principiul supremației și în relația dintre dreptul Uniunii și dreptul constituțional național. principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național a fost. Curtea Constituțională Federală a Germaniei își menține rezervele cu privire la integrarea suplimentară. După o inițială ezitare. Curtea de Justiție considera necesar să asigure compatibilitatea legilor naționale cu o  directivă doar la cererea instanțelor naționale și doar în 1984 a stabilit. 125 . nu mai pot apărea dificultăți în ceea ce privește acceptarea acestui principiu. Tratatul de la Lisabona. Inițial. în esență. în cazul unei contradicții între legi. Curtea de Justiție a susținut constant această constatare.

de asemenea. În această cauză. Astfel. Temeiul juridic al interpretării legislației naționale în conformitate cu dreptul Uniunii este pentru Curtea de Justiție principiul general al cooperării loiale [articolul 4 alineatul (3) din TUE]. existând riscul pronunțării de către Curtea de Justiție a unei hotărâri potrivit căreia.A B C . Prin urmare. generale sau speciale. Pentru instanțele naționale. Curtea de Justiție a  decis că instanțele naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice legislația națională în așa fel încât discriminarea pe criterii de sex să fie sancționată efectiv. Totuși. statele membre sunt obligate să transpună directivele. instanțele nu dispun de nici un temei pentru a nu lua în considerare legea națională. Potrivit acestui principiu. O  formă specifică de interpretare a  dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii este aceea a  interpretării conforme cu directivele. În timp ce dispozițiile legislative germane relevante prevedeau acordarea de compensații numai pentru „Vertrauensschaden” (prejudiciu de încredere. deși legea națională nu respectă dreptul Uniunii. Interpretarea dreptului național în conformitate cu directivele asigură respectarea directivelor la nivelul la care este aplicată legea. căreia i se suprapun dispozițiile Uniunii. Curtea s-a pronunțat asupra cuantumului unei compensații pentru discriminarea femeilor în privința accesului la un loc de muncă. în cazul unei așteptări legitime). Prin urmare. directiva nu putea fi considerată direct aplicabilă cu privire la acest aspect. Practicienii din domeniul dreptului și instanțele trebuie să contribuie la respectarea pe deplin a  acestei obligații de către statele lor membre ale UE. Directiva 76/207/CEE stabilește că dreptul național trebuie să prevadă sancțiuni efective pentru a garanta șanse egale în ceea ce privește accesul la un loc de muncă. obligate să asigure orientarea aplicării și interpretării legislației naționale. statele membre trebuie să adopte măsurile adecvate. în sensul de garant al aplicării corecte și al respectării dreptului Uniunii. pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din Tratatul UE sau care rezultă din actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii. Potrivit acestui articol. precum și uniformitatea interpretării și aplicării legislației naționale de transpunere în toate statele membre. în conformitate cu textul și finalitatea dreptului Uniunii (obligația de cooperare loială).U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E obligația interpretării conforme cu directivele. acest lucru reflectă rolul lor de instanțe europene. 126 . aplicând principiul interpretării conforme cu directivele. O compensație pur simbolică nu ar îndeplini cerința aplicării eficiente a directivei. autoritățile naționale sunt. întrucât sancțiunile relevante nu au fost stabilite în mai mare detaliu.

Interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii își află limitele în textul explicit al legislației naționale care nu lasă loc de interpretări.A B C . pentru neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul tratatului (articolele 258 și 259 din TFUE). 127 . Același lucru este valabil și în cazul în care legislatorul național refuză în mod explicit transpunerea unei directive în legislația națională. Conflictul rezultat astfel între dreptul Uniunii și dreptul național nu poate fi soluționat decât prin inițierea procedurilor juridice împotriva statului membru în cauză.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E poate fi evitată diferențierea la nivel național a aspectelor care au fost armonizate la nivelul Uniunii prin intermediul directivei. legislația națională nu poate fi interpretată contra legem. cu toate că dreptul Uniunii prevede obligația de interpretare a dreptului național conform dreptului Uniunii.

.

U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Concluzii Care este imaginea de ansamblu pe care o oferă ordinea juridică a Uniunii Europene? Ordinea juridică a  Uniunii Europene constituie fundamentul veritabil al Uniunii și îi conferă caracterul de comunitate de drept. ca modalitate de soluționare a conflictelor. Doar prin crearea unui sistem juridic nou și prin protecția acestuia pot fi realizate obiectivele principale ale Uniunii. O altă caracteristică de importanță istorică a ordinii juridice a Uniunii constă în rolul acesteia de instituire a păcii. în baza căreia funcționează. a căror existență și menținere este susținută permanent de Curtea de Justiție. cât și statele membre într-o comunitate solidară. cum ar fi deschiderea largă a frontierelor. Nu în ultimul rând datorită acestei ordini juridice. ordinea juridică a Uniunii constituie un important instrument de instaurare și de menținere a păcii. asigură aplicarea uniformă și cu prioritate a dreptului Uniunii în toate statele membre. Aceste două principii. ca rezultat al unui număr mare de progrese. Ordinea juridică a UE a înregistrat deja succese importante în acest sens. În pofida imperfecțiunilor sale. 129 . cu normele de drept care unesc atât cetățenii. economice și sociale ale statelor membre. Având ca obiectiv menținerea păcii și a libertății. ordinea juridică a  Uniunii Europene are o contribuție inestimabilă la soluționarea problemelor politice. În consecință. libera circulație a lucrătorilor și stabilirea unui număr important de legături transnaționale între întreprinderi.A B C . piața comună a  devenit realitatea de zi cu zi a  unui număr de aproximativ 500 de milioane de cetățeni. dezvoltarea considerabilă a schimburilor comerciale de bunuri și servicii. Uniunea înlocuiește forța. Comunitatea de drept a Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot supraviețui atât timp cât cei doi piloni pe care se sprijină – aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii și supremația acestuia față de dreptul național – asigură respectarea și apărarea acestei ordini juridice.

.

 291 (competenţe implicite. p. Rec. I-8835 (interpretarea dreptului naţional în conformitate cu dreptul Uniunii) Competențele UE Cauza 8/55 Fédéchar (Fédération charbonnière de Belgique). 1998. 1996. p. p. p. Rec. Rec. 2003. 2004. 1976.A B C . p. Rec. Rec. 1984. I-6079 (Acordul privind SEE I. p. p. Rec. p. stabilirea oficială a preţurilor) Cauza 22/70 Comisia/Consiliul. răspunderea statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor legate de Uniune: netranspunerea unei directive) Cauzele conexate C-46/93 și C-48/93 Brasserie du pêcheur și Factortame. 3 (natura dreptului Uniunii.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Anexă J URISpRUDENțĂ Natura și supremația dreptului Uniunii Cauza 26/62 Van Gend & Loos. răspunderea statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii) Cauzele conexate C-10/97-C-22/97 IN. repartizarea competenţelor) 131 . 263 (personalitatea juridică și competenţele UE de încheiere a acordurilor) Cauza 6/76 Kramer. autoritatea UE) Avizul 1/91. 1963. 1964. drepturile și obligaţiile persoanelor) Cauza 6/64 Costa/ENEL. Rec. 1279 (relaţii externe. Rec. 19551956. supremaţia dreptului Uniunii) Cauza 14/83 Von Colson și Kamann. p. aplicabilitatea directă. I-2433 (aplicabilitatea directă și supremaţia dreptului Uniunii) Cauzele conexate C-6/90 și C-9/90 Francovich și Bonifaci. I-1029 (aplicabilitatea dreptului Uniunii. p. angajamente internaţionale. I-6307 (supremaţia dreptului Uniunii) Cauza C-416/00 Morellato. Rec. 1891 (interpretarea dreptului naţional în conformitate cu dreptul Uniunii) Cauza C-213/89 Factortame. 1991. Rec. I-5357 (efectul dreptului Uniunii. 1971. p.CO.GE ’90 și alţii. p. 1990. Rec. I-9343 (supremaţia dreptului Uniunii) Cauzele conexate C-397/01-C-403/01 Pfeiffer și alţii. 1991. 1141 (natura dreptului Uniunii. p. Rec. Rec.

 1993. 1337 (aplicabilitatea directă. I-9981 (directivă. Rec. Rec. p. 1839 (directive. repartizarea competenţelor) Avizul 2/94. Rec. Rec. libertatea de stabilire) Cauza 70/83 Kloppenburg. 1989. I-745 (declaraţii în procesul-verbal al Consiliului. 1199 (aplicabilitatea directă. 1996.A B C . 1995. 1986. Rec.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Avizul 2/91. 1995. Rec. p. Rec. p. p. 2005. Rec. 723 (directive. 631 (aplicabilitatea directă. p. aplicabilitatea directă) Cauza 103/88 Fratelli Costanzo. Rec. libertatea de a presta servicii) Cauza 41/74 Van Duyn. p. impunerea unor măsuri provizorii. p. 1994. p. 4407 (recomandări. p. p. Rec. 1974. p. Rec. 1299 (aplicabilitatea directă. p. p. efect vertical direct) Cauza C-431/92 Comisia/Germania (Grosskotzenburg). Rec. 1994. 1998. I-7967 (declaraţii în procesul-verbal. I-5267 (Acordul OMC. efect orizontal direct) Efectele actelor juridice Cauza 2/74 Reyners. principii generale de drept) 132 . Rec. 1984. I-3325 (directive. p. absenţa competenţelor) directă sau absenţa acesteia. 1075 (directive. aplicabilitatea D REpTURILE FUNDAMENTALE Cauza 29/69 Stauder. Rec. I-4533 (efectul direct al dispoziţiilor GATT și ale Convenţiei Lomé) Cauza C-368/96 Generics (UK) și alţii. p. I-3761 (examinarea validităţii unui regulament. 419 (drepturile fundamentale. Rec. condiţii) Cauza C-469/93 Chiquita Italia. 1974. 1991. efect orizontal direct) Cauza C-292/89 Antonissen. p. Rec. 1974. aplicabilitatea directă. p. situaţie pentru interpretare) Cauza C-91/92 Faccini Dori. Rec. I-1061 (repartizarea competenţelor între UE și statele membre) Avizul 1/94. 1995. libertatea de stabilire) Cauza 33/74 Van Binsbergen. condiţii. I-2189 (directive. I-1759 (aderarea CE la CEDO. consecinţe) Cauza 322/88 Grimaldi. hotărâre preliminară. 1977. libera circulaţie) Cauza 11/77 Patrick. respectarea de către instanţele naţionale) Cauza C-188/89 Foster și alţii. 1969. efectul dreptului obiectiv) Cauza C-465/93 Atlanta Fruchthandelsgesellschaft și alţii. situaţie pentru interpretare) Cauza C-144/01 Mangold. Rec. I-3313 (directive. aplicabilitatea directă) Cauza 152/84 Marshall. 1990. p. 1989. Rec. p. p. Rec.

 1994. inviolabilitatea domiciliului. respectarea în momentul transpunerii dreptului UE) Cauza C-280/93 Germania/Consiliul. p. p. principii generale de drept) Cauzele 146/73 și 166/73 Rheinmühlen Düsseldorf. I-6313 (drepturi fundamentale. 1994. Rec. p. p. 593 (tratament egal. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii. 1970. interzicerea discriminării pe criterii de naţionalitate) Cauza C-97/91 Borelli. 1976. p. principiul dreptului la audiere) Cauza 149/77 Defrenne. 1992. dreptul de a acţiona în instanţă) Cauza C-132/91 Katsikas. Rec. p. p. taxele studenţești) Cauza 234/85 Keller. 461 (drepturi fundamentale. 2237 (dreptul de proprietate. I-5485 (libertatea de expresie) Cauza C-2/92 Bostock. dreptul de proprietate) Cauza 293/83 Gravier. 1989. p. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii. Rec. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii) Cauza C-219/91 Ter Voort. 1989. principii generale de drept. 1974. p. principii generale de drept) Cauza 44/79 Hauer. Rec. trimitere la CEDO) Cauza 265/87 Schräder. I-6577 (drepturi fundamentale. 1974. 1986. 1979. p. principiul dreptului la audiere. Rec. Rec. I-4973 (dreptul de proprietate.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft. dreptul de proprietate. Rec. Rec. 33 (măsura în care instanţele naţionale sunt obligate să respecte hotărârile instanţelor superioare) Cauza 4/73 Nold. 1979. Rec. restricţii) Cauza 5/88 Wachauf. p. 2859 (drepturile fundamentale. 1589 (libertatea de religie și de confesiune) Cauza 85/76 Hoffmann-La Roche. 1985. I-955 (drepturi fundamentale. Rec. Rec. restricţii de interes public) 133 . p. 1978. p. Rec. Rec. I-1027 (egalitatea de tratament. 2897 (libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii) Cauzele conexate 46/87 și 227/88 Hoechst. Rec. Rec. 1365 (drepturi fundamentale. tradiţii constituţionale comune) Cauza 175/73 Union syndicale și alţii. p. p. Rec. 139 și p. 1974. 1125 (drepturi fundamentale. 1992. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii. p. Rec. 2609 (restricţii privind drepturile fundamentale) Cauza C-357/89 Raulin.A B C . 1992. procedura administrativă. p. Rec. p. 1992. 491 (drepturi fundamentale. p. 1989. 917 (libertatea de asociere) Cauza 130/75 Prais. 3727 (drepturi fundamentale. Rec.

Rec. 1205 Cauzele conexate 66/79. 1984. 1998. p. Rec. p. p. 2003. p. p. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii) Avizul 2/94. I-7079 (demnitatea umană. I-4165 (drepturi fundamentale. Rec. 2001. p. 2002. 1989. 2003. p. 2003. 2237 Cauza C-161/96 Südzucker. 1247 Cauza 265/87 Schräder. dreptul de stabilire. I-9609 (limitele drepturilor fundamentale) PRINCIpII GENERALE DE DREpT (SELECțIE) Certitudinea juridică Cauzele conexate 18/65 și 35/65 Gutmann. Rec. p. 1979. 1967. 1995. 75 Cauza 98/78 Racke.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Cauza C-415/93 Bosman și alţii. Rec. I-4921 (drepturi fundamentale. Rec. Rec.A B C . 1980. Rec. 101 Cauza 61/79 Denkavit. I-5659 (limitele drepturilor fundamentale comunitare. Rec. Rec. p. p. 1995. p. 2004. aderarea UE la CEDO) Cauza C-55/94 Gebhard. p. Rec. p. 1075 Cauzele conexate T-551/93 și T-231/94-T-234/94 Industrias Pesqueras Campos și alţii. II-2957 Proporționalitate Cauza 116/76 Granaria. Rec. Rec. Rec. libertatea de adunare și libertatea de opinie) Cauza C-276/01 Steffensen. Rec. I-3735 (dreptul la protecţie juridică eficace) Cauza C-25/02 Rinke. dreptul la integritatea fizică) Cauza C-274/99 P Connolly. Rec. libertatea de exercitare a unei meserii sau profesii) Cauza C-377/98 Ţările de Jos/ Parlamentul European și Consiliul. p. 2003. 127/79 și 128/79 Salumi. 1996. p. I-8349 (principiul general al egalităţii) Cauza C-36/02 Omega. p. I-281 Cauza C-171/03 Toeters. 1977. Rec. Rec. 69 Cauza 99/78 Decker. p. Rec. 1996. p. I-1759 (drepturi fundamentale. Rec. p. Rec. 1237 Cauza 70/83 Kloppenburg. I-10945 134 . I-6279 (protecţia familiei) Cauza C-112/00 Schmidberger. p. 2001. I-1611 (libertatea de opinie) Cauza C-60/00 Carpenter. p. II-247 Cauzele conexate T-116/01 și T-118/01 P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia. p. 1979. Rec. 1980. 2004.

p. p. I-5755 135 . Rec. II-289 Cauza C-84/94 Regatul Unit/Consiliul. 1996. I-7091 Cauza C-403/03 Schempp. Rec. p. 1988. 533 Cauza 120/86 Mulder. 2005. 1995. Rec. p. p. Rec. Rec. Rec.U L D R E P T U LU I U N I U N I I EU R O PE N E Protecția așteptărilor legitime Cauza 74/74 CNTA. p. Rec. p.A B C . p. I-6337 Cauza C-491/01 British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco. I-11453 Cetățenia europeană Cauza C-85/96 Martínez Sala. p. I-2691 Cauza C-224/98 D’Hoop. 1988. 2002. I-6193 Cauza C-413/99 Baumbast. Rec. 1975. 2355 Cauza C-368/89 Crispoltoni. p. p. p. 2001. I-6191 Cauza C-184/99 Grzelczyk. Rec. Rec. 2321 Cauza 170/86 Von Deetzen. 1998. II-2713 Cauzele conexate C-36/97 și C-37/97 Kellinghusen și Ketelsen. Rec. Rec. I-6421 Principiul subsidiarității Cauza T-29/92 SPO și alţii/Comisia. p. 1998. 1998. I-3695 Cauza T-119/95 Hauer. 2002. p. 2002. 1991. Rec. Rec.

.

2830/47439 . 2011 2011 — 135 p.Comisia Europeană ABC-ul dreptului Uniunii Europene de prof. dr. — 16. Klaus-Dieter Borchardt Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene.3 × 25 cm ISBN 978-92-78-40736-0 doi:10.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful