editorial

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

1

editorial

De ce poezia? Florin Dochia
ceastă publicaţie de pedagogie a lecturii, parte a unei campanii dedicate diseminării culturii scrise, va oferi informaţie de şi despre poezie, cu şi despre artele vizuale. Arareori, şi numai ca excepţie, se va apleca asupra altor evenimente din lumea culturii. De ce poezia? Pentru că Poezia este începutul. Facerea Lumii (a oricărei Lumi!) este Poezie (poiein = acţiunea de a face, a crea – pentru că trebuia să i se spună cumva, i s‐a spus poezie…). Pentru că Poezia, cea dintâi, numeşte ceea ce va fi Subiect şi Obiect al Creaţiei. Universul, oricum l‐ai privi, orice fiinţă raţională l‐ar privi, este Poem pentru că este Cuvânt, iar Cuvântul fără sens / scop po(i)etic este sterp, deci imposibil. În ordine creaţionistă ori în ordine evoluţionistă, tot Cuvântul este scânteia Raţiunii, unicul rost al existenţei Universului şi al Marilor sale Cărţi. Poate s‐ar cuveni o mai adâncă aplecare asupra înţelesurilor spunerii mallarméene: «le monde est fait pour aboutir à un beau livre». Lumea a fost creată, cândva, şi este creată în continuare din Cuvânt pentru a se face înţeleasă, descifrată prin Cuvânt. Nimic din ce există nu este lipsit de numire. Nespusul este numai potenţial de existenţă. Poate fi gând. „Să fie lumină! Şi lumină se făcu.” Numai Cuvântul creează Existenţă. Iar Poezia este Cuvânt nutrit din Necuvânt. Artă întemeietoare, Poezia s‐a dezbrăcat de materie, de contingent, de vremelnic şi locuieşte Eternitatea, Nesfârşirea, Nelimitarea. Ea şi‐a închis esenţele în Cuvânt. Forme materiale ale ei pot fi atinse cu simţurile şi apropriate de mine, de tine. Şi sunt apropriate în clipa în care sunt numite poetic, create prin Cuvânt. Orice este al meu în clipa în care, prin Cuvânt, ţi‐am comunicat proprietatea. Şi atunci devine şi al tău. oezia este Lumea. Poezia este, însă, şi inter‐lumea, pentru că ea precede existenţa lumii prin imaginarea lumii. Inter‐lumea îşi sprijină virtualitatea pe Cuvânt. Acolo se „prepară” ceea ce va fi, acolo se întâmplă eşecul şi succesul creaţiei viitoare, se probează validitatea sensului. Inter‐lumea „fabrică” adevărul care, prin Cuvânt, intră în Lume şi devine Adevăr. Poezia este Timp şi este Spaţiu. Poezia este Energia de la Originea Timpului şi de la Originea Spaţiului. Poezia este Sămânţa Totului. Cu ea începe şi cu ea se sfârşeşte. Ceea ce s‐ar putea afla înaintea ei numim Neant. Ceea ce s‐ar putea afla după ea numim Neant. De aceea, îl pot parafraza pe Nietzsche: dacă priveşti prea mult în Neant, Neantul va privi la rândul său în tine; dacă eşti lipsit prea mult de Cuvânt, absenţa ta va deveni stare de fapt. Refuzat de Cuvânt, eşti expulzat din Lume.

A

P

Conştient sau nu, Poezia te ţine legat în lăuntrul Lumii. Încătuşat în Umanitatea ta. Eşti oricând liber să pleci, pentru că eşti oricând liber să mori. Există miliarde de oameni care, conştient, refuză Poezia şi o socotesc un teritoriu indescifrabil ori străin. Oameni pe care Poezia îi înspăimântă. Lipsiţi de cheia deschiderii căii către misterul aparent al limbajului, ei absentează şi din propriul sine. Cuvintele sunt pentru ei instrumente egale cu tacâmurile. La rigoare, sălbăticiţi, se pot lipsi de ele. Sărmani pierduţi pentru Omenire, îşi dovedesc utilitatea în susţinerea perpetuării materiale a speciei, nicicum în creşterea ei spirituală. Exagerez, desigur: aceste miliarde de oameni au sensibilitate în faţa frumuseţii, au capacitate de emoţie poetică, simplul fapt că au raţiune îi conduce, inconştient, la Poezie. Poate că sunt trăiţi de sentimente, dominaţi de certitudini, convinşi de fericirea perpetuă care îi inundă, oricât de mică şi de falsă ar fi ea. Să ni‐l imaginăm pe Sisif fericit, ne îndeamnă Camus. Miliarde se sisifi se înghesuie pe biata planetă, împing la bolovanul care se încăpăţânează să alunece înapoi, la vale. Truda lor este, indubitabil, în slujba Poeziei. Râsu’‐plânsu’ lor este expresie poetică inconştientă. Poetul este Cuvântătorul în numele tuturor. Gaston Bachelard: «le poète est celui qui a le pouvoir de déclencher le réveil de l’émotion poétique dans l’âme du lecteur» . Paul Eluard: «que le poète est plus celui qui inspire que celui qui est inspiré». El este Multiplicatorul de emoţie este acela care preface sterilul în pepită preţioasă. „Dacă îmi vei dărui două pâini, voi vinde una ca să‐mi cumpăr flori şi să‐mi hrănesc sufletul” – spune un proverb persan. Cuvinte, sonorităţi, ritmuri ‐ poezia este joc de limbaj. Ea scoate la iveală plăceri uitate ale începuturilor vieţii… sunetele din timpul existenţei intrauterine, bătăile propriei inimi, ritmurile respiraţiei, alcătuirea de fraze şi de sensuri – poetul este „profesor de sensuri” şi ne învaţă să înţelegem lumea, cunoscând‐o în timp ce ne cunoaştem pe noi înşine. Farmec şi seducţie, poezia deschide larg ferestrele spre frumuseţea Lumii, iar poetul repetă la nesfârşit istoria lui Orfeu în căutarea unei Euridice de pierdut, iarăşi şi iarăşi. oezia de azi este imagine, pentru că tinde a prelua spaţiul‐timp de dinaintea gândului – imaginea precede gândul, observa Gaston Bachelard, şi „este creaţie pură a spiritului” (Pierre Reverdy). Coerenţa imaginii este dincolo de coerenţa conceptelor realităţii obişnuite, generale, pentru că este o coerenţă particulară, o coerenţă adevărată, nedeznudată de esenţele originare. Sintaxa ei este aceea a emoţiei, a empatiei, nu aceea a raţiunii reci, abstracte, care a pierdut accesul la suprasensibil. De aceea poezia pare Vis al realităţii, pe când ea este chiar esenţa acesteia. Desigur, la esenţe au acces în primul rând cei iniţiaţi… Fii şi tu unul!

P

q

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

2

NO. 1 ‐ 2014

eseu

Paradigmele geniului Christian Crăciun
şi anul acesta „sărbătorirea” lui Eminescu, voiam să spun că am depus armele, mi se pare definitiv imposibil să‐l celebrăm autentic, nefestivist, fără a profita de ocazie spre a ne deşerta reciproc în cap găleţi de frustrări. Aşa cum este acum, ziua Eminescului, căreia i s‐a mai pus şi moţul aşa zisei zile a culturii române, face mai mult rău prin formalism şi lipsă de substanţă. Dar, cum nu există coincidenţe, pe 16 ianuarie dau în presă peste un articol de popularizare ştiinţifică abordînd o temă pe care noi o înecăm îndeobşte în multe cuvinte goale: ce este un geniu. Temă abordată strict ştiinţific, nu speculativ. Tocmai ce terminasem cu o săptămînă în urmă de citit minunata restituire documentară Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, 580 p., apărută la Humanitas sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă. Poate cel mai important eveniment eminescologic de multă vreme încoace. Tocmai de aceea ignorat în ceremoniile oficiale. Mă pregăteam să notez cîteva impresii la lectura acestor amintiri ale oamenilor care l‐au cunoscut pe Poet, dar le amîn pentru o proximă ocazie, sub presiunea acestor cercetări antropologice şi psihologice despre structura geniului. Astfel, după cercetările unui psiholog american cu nume imposibil de pronunţat; Mihaly Csikszentmihaliy, de la Universitatea din Chicago, care a analizat vreo 90 de personalităţi excepţionale în domeniul lor de creativitate, inclusiv 14 laureaţi Nobel, geniul ar fi caracterizat de două trăsături fundamentale: curiozitate şi motivaţie ieşite din comun. Nu studiile superioare sunt condiţia unei creativităţi excepţionale, ‐ dimpotrivă, în unele situaţii se pare că ele inhibă creativitatea – nici un IQ foarte ridicat nu este o condiţie sine qua non. Dacă cineva ar măsura cu indici matematici mărturiile strînse în antologia citată, ar descoperi cu siguranţă că practic totalitatea celor care l‐au cunoscut pe Eminescu, mai ales în perioada studiilor (Ştefanelli, Slavici cei mai pătrunzători) vorbesc exact despre aceste însuşiri: dorinţa de a şti totul, în domenii aparent lipsite de legătură – economie, anatomie, astronomie, istorie – şi abandonul absolut faţă de creaţie, ieşirea din social pe lungi perioade pentru a se dedica exclusiv cititului şi scrisului la ciclopicele sale proiecte (vezi Hyperion I, cea mai bună biografie a poetului a lui George Munteanu, cel care a prezentat cel mai comprehensiv modul de lucru al poetului). Cît despre studiile tînărului nostru student la Viena şi Berlin, biografii noştri suferă de un fel de pudibonderie, încercînd să oculteze realitatea că poetul nu avea cel mai probabil terminat liceul. Şi ce‐i cu asta? Setea lui de cunoaştere compensa cu asupră de

Tfad şi cenuşă scîrţîită între dinţi pe care mi l‐a lăsat

ocmai mă întrebam cum să scriu despre gustul de

măsură rigiditatea unor studii încheiate cu diploma reglementară de doctor. În acest sens este Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”, şi nu, Doamne fereşte, că ar fi deţinut o summa a întregii cunoaşteri umane. Toate mărturiile concordă, la fel, atunci cînd este vorba despre inteligenţa şi memoria poetului, într‐adevăr excepţionale. Un alt cercetător, Keith Simonton, din California, urmărind geniile de‐a lungul istoriei, dintre 1450‐1850, adaugă faptul că ele au o extraordinară putere de muncă, sunt total absorbite de munca lor. Şi aici avem, referitor la subiectul nostru, practic o unanimitate a evocărilor, toţi cunoscuţii povestesc despre patima cunoaşterii, despre lungile absenţe ale studentului, care se închidea zile de‐a rîndul în cămăruţa lui, cu cărţile şi manuscrisele. De adăugat doar că, de la un moment dat, această robie a muncii a intrat în contradicţie cu fibra fizică (şi mai ales cea metafizică) a omului, care a cedat. Mulţi dintre cei care l‐au cunoscut spun că, la ritmul său de muncă, un om mai puţin robust ar fi capotat mult mai devreme. Motorul acestei munci este, spun psihologii citaţi, o pasiune „inumană” pentru studiu şi nu banii. Deja Maiorescu făcuse o remarcă fundamentală, în primul portret amplu dedicat poetului în 1889, în legătură cu dezinteresul său faţă de aspectul material, observaţie care i‐a fost adesea imputată, iată însă că ea corespunde unei scheme antropologice nebănuit mai largi în care poetul se încadrează perfect: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să‐l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc [...]. Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce‐şi întipărise vreodată nu‐i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încît lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemînă. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintîi ar fi respins‐o. Cît i‐a trebuit lui Eminescu ca sa trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l‐au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl sau îl

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

3

eseu

ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le‐a despreţuit totdeauna”. Se cuvine de bună seamă să ne pună pe gînduri suprapunerea aproape perfectă a schemei de prezentare pe care o foloseşte Maiorescu acum 125 de ani în acest articol cu fundamentele pe care cercetătorii de azi le identifică în creativitatea genială. Semn că aici se ascunde ceva important. Nu romanticism de duzină este în acest portret (şi în fiinţa profundă a poetului), ci identificarea unei structuri de adîncime care explică fiziologia creatoare a artistului şi gînditorului.

n sfîrşit, o altă trăsătură ţine de modul de testare a ideilor. Nefiind un om de ştiinţă, ci un artist, modul de impunere a operei – de o noutate eclatantă, şocantă în contextul socio‐cultural respectiv, vezi mărturiile de la Junimea sau povestea plină de tîlc a lecturii în cenaclu a Sărmanului Dionis, nuvela primită cu stupoare şi totală neînţelegere în cercul doctorilor ieşeni în filozofie – are o structură aparte. Toată istoria postumelor eminesciene, cu trena ei de controverse pînă în zilele noastre, ţine de conştiinţa acută a poetului asupra distanţei irecuperabile care îl separa de contemporanii săi. Cărora poetul a preferat să le ofere ceva mai lesne digerabil pentru momentul afectiv şi intelectual de atunci. Psihologul Howard Gardner, de la Harvard University, autorul teoriei inteligenţelor multiple, scrie: „Indivizii creativi îşi petrec o mare parte din timp gîndindu‐se la ceea ce şi‐au propus să obţină, fie că au sau nu succes, iar dacă nu au succes se gîndesc la ce ar putea să schimbe din abordarea lor”. Eminescu şi‐a „grădinărit” destul de atent opera, de la primele poezii trimise la Familia, apoi cele trimise la Convorbiri, corespondenţa însoţitoare, textele uneori fenomenale pe care le‐a lăsat în caiete, toate arată un „plan” subiacent, o percepere/pricepere a ceea ce suporta şi ce nu orizontul de aşteptare al contemporaneităţii sale. Poetul se adresa unei posterităţi care, nici azi, nu l‐a asimilat la deplina complexitate. Care îl consideră încă simplist un „romantic întîrziat”, fără să vadă din satelit planul de ansamblu al vizionarismului operei. Lucrul pe manuscrise al poetului, relevat de Perpessicius sau de Petru Creţia, dovedeşte limpede că el a avut de foarte timpuriu această viziune totalizatoare, nu a scris, propriu‐zis, poezii, ci o Operă cu nenumărate şi subtile articulaţii, menită să dea seamă, demiurgic, despre Tot. Astăzi, dacă spui propoziţia simplă „Eminescu a fost un geniu” eşti privit ca o ciudăţenie şi blamat definitiv. Oare n‐ar fi timpul ca un specialist în inteligenţele multiple de la noi să se dedice amănuntelor bio‐bibliografice ale acestui „caz” excepţional? Să părăsim odată pentru totdeauna

I

conspirativita cu Eminescu ucis de complotul nu ştiu care! Eminescopaţii, cum foarte nimerit îi numeşte recent cineva, fac mai mult rău obiectului lor de veneraţie, îndepărtînd atenţia de la nexusul chestiunii, care este înţelegerea structurii sale creatoare. Creierul poetului, ca preparat anatomo‐ patologic, a fost lăsat din neglijenţă să se împută în bătaia soarelui. Acest fapt paradigmatic poate fi ridicat la valoare de simbol al netrebniciei şi nimicniciei autohtone, pe care de atîtea ori el însuşi le‐a vituperat. Avem însă, vorba lui Noica, rodul muncii acestui creier şi acest rod mai poate da subiecte de cercetare încă mult timp de aici înainte. Ar fi mare păcat, şi o crimă culturală şi istorică finalmente, să lăsăm să se altereze la lumina stroboscopică a celor mai recente –isme filosofice şi metodologice şi acest al doilea creier al geniului. n fine, să amintesc şi o ultimă trăsătură identificată de cercetătorii citaţi: puterea de sacrificiu. Prin ea intrăm direct în teologic şi metafizic, sacrificiul este conştient, are un scop clar conturat şi inalienabil care se atinge prin operă, dar este dincolo de operă. Interpretările sociologiste ale activităţii eminesciene la Timpul pun accentul, mai mult sau mai puţin voalat, pe truda lui disperantă, pe „exploatarea omului” de către clica patronilor ziarului. Este omisă astfel, în virtutea unei mitologii superficiale a poetului „pur” şi „eteric”, hyperionic desprins de circumstanţe, una dintre trăsăturile sale fundamentale. În plan strict pragmatic, poetul ar fi putut găsi o sinecură care să‐i asigure foarte puţinul necesar traiului său fără pretenţii şi s‐ar fi putut dedica astfel, netulburat, „poeziei”. Ar fi putut, la limită, trăi retras la o stînă sau o mănăstire, în condiţii chiar mai bune materialiceşte decît cele în care şi‐a tîrît zilele ca ziarist bucureştean. Numai că pentru Eminescu poezia, fără ghilimele, avea nevoie de această tribună răsunătoare care era Timpul, avea nevoie de luptă, de implicarea destinală în planul mai mare al neamului, al istoriei. Aici este cheia sacrificiului său. Să recapitulăm: putere de muncă, obiectiv clar conturat, obsedant, căruia i se dedică absolut toate puterile fiinţei abstrăgînd de la rest, inteligenţă, memorie, singurătate, spirit de sacrificiu, ignorarea propriului confort existenţial, capacitate de a corecta permanent traseul cognitiv pentru a ajunge la ţel. Schema geniului. Schema personalităţii creative eminesciene. Oare de ce coincid atît de semnificativ?

I

w

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

4

NO. 1 ‐ 2014

poezie

Florina Zaharia
ISELIN
* Iselin se întoarce seara acasă cu zilele lipite în palmă şi decojirea e un ritual fin de tulpini, flori şi panglici, de piele şi frig de păpuşă * deşi plec în fiecare zi tot mai departe seara rămân lângă poezie uneori mă înfig în inima ei şi adorm. Iselin stă nemişcată în pat ca să nu trezească visul. * O fetiţă cu pupilele descurajate îşi retrage tot timpul privirile înăuntru şi se uită în ea de sus până jos de jos până sus apoi îşi scoate privirile‐afară şi le aşază în oameni. cuvintele stau în mine stinghere în camere separate dar lipite încât pereţii se topesc încet şi degetele se preling lichide peste tot ce ating. * Iselin poate fi cerneală şi atunci toate cuvintele aşteaptă să fie umplute cu miez, cu înţelesuri şi să fie lăsate să zboare din fiinţă în fiinţă din laringe în lumină din lumină în retină… şi Iselin să devină o privire şi o voce manuscrisă fără margini cu cerneală‐n vinişoare şi un trup cu harta‐n mare. * unele cuvinte sunt din dantelă şi cad de pe trup fără sunet liniştea e atât de scurtă încât oasele lor rămân în genunchi aşteptând. în acest timp o balerină îşi leagă de glezne câteva pânze de păianjen. * mi‐a fost frică

am închis ochii şi am lăsat oasele să pocnească poc poc şi acum totul are sens frica a găsit un culoar alb neted prin care se plimbă cu sângele şi un vers mic curge din degetul mic * o să te sun când nu voi mai şti să continui un vers şi vocea ta îşi va aşeza mâinile în poem apoi ochii şi gura poemului vor începe să povestească. „tu n‐ai mai scris” au crescut ierburi am clipit de mai multe ori repede‐repede ca să mişc firele de praf şi iarba prin oraş… * când ochii părinţilor privesc în ochii jucăriilor oasele copiilor se lipesc între ele într‐o linişte magică pielea se topeşte au intrat fulgi în ea şi genunchii de zăpadă ai fetiţelor s‐au atins de genunchii mei. * la un colţ de stradă tumbele se uită cum trec oamenii mari pe lângă şcolăriţe visul e plin de tăieturi. Ca şi scrisul… * dacă nu ai fi în faţa mea m‐aş întoarce sub piele şi aş atinge tot ceea ce creşte şi pulsează în mine pentru tine. dar mergând cu spatele nu poţi să te întorci în trecut. * am obosit în rochia mea roz am renunţat la mâini, la piele şi la cuvinte scriu atât de greu scrisul meu e o apă cu cioturi cerul e ca un ecran pe care pun degetul şi inima începe să bată în interior port o rochie subţire roasă de manuscrise. şi plâng cot la cot cu ochii cu mâinile cu ploaia.

r
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

5

cronica literară

Codruţ Radi Porţi de... vreme închise

Mioara Bahna
– se dezvăluie ca un spirit a cărui luciditate îl face conştient de limitele fiinţei, dar şi resemnat: Cad durerii amorţind rănile; Rătăcesc nopţile care m‐ar duce / în altă viaţă; Adorm în minele ce nu‐şi găseşte / adăpost sub cerul împovărat de sfinţi etc. Se remarcă, mai întâi, în versurile lui, inovaţiile masive de la nivelul lexicului şi al sintaxei, care creează impresia de criptic, încât demersul liric ar putea fi pus în legătură cu o propensiune ludică a poetului, asociată, la rându‐i, cu nevoia şi de alte vocabulele decât cele existente. În felul acesta, neveşnicie, dinnoul, fiindă, se‐nslugă, nemers etc. sunt doar câţiva dintre termenii prin care vocea lirică încearcă să‐şi dezvăluie sinele (devenit şi acesta minele). Nu este însă vorba de o poezie ermetică, ci, mai degrabă, de o tentativă de redefinire a realităţii, cu tot ce presupune acest act, ca o posibilă renaştere după gândul poetului, unde, fireşte, cuvântul e „materialul” de construcţie, cu toate resursele lui, structurale şi semantice. Noutatea lexicală, coroborată cu îmbinări sintactice diferite de cele normative generează decodări aleatorii ale mesajului transmis, iar poetul, mai mult decât în alte s i t u a ţ i i , m i ze a ză p e c o m p l i c i ta te a c i t i t o r u l u i , impulsionându‐l să fie activ, să ataşeze sensuri textului, să‐şi asume, astfel, el însuşi parte din actul creaţiei, acesta căpătând caracter interactiv. incolo de amintita latură ludică, însă, conţinutul se bănuieşte, atât cât poate fi descifrat – fiindcă, de pildă, o poezie cu titlul Însecat, continuă la fel de enigmatic: Pribegesc deochi morfii... –, grav, iar aspectul acesta se relevă încă din titlurile poeziilor, la fel de absconse ca şi conţinuturile (Prefugiu; Ne‐alternanţe; În doielnicii; Destinelui; Aritic; Deshume; Strâmtar; Previdenţe; Eterstiţii; Oblicee; Caderost etc., etc.), pentru că, în plan ideatic, poezia reflexivă a lui Codruţ Radi trădează o minte cotropită de problemele lumii sau, mai bine‐zis, de ideea existenţei unor probleme ale lumii, pe care le sugerează, şi le asumă, încercând, apoi, să se apropie de concreteţea lor, iar între o realitate care se deduce ca dezabuzantă şi posibilităţile de manifestare a eului, acesta e tentat să aleagă orice altceva decât imediatul: visul, trecutul, universuri imaginare: Culori resorb din vise / funingine ce‐adastă / în nopţi altei promise / că nu mi‐e leac de‐această. Este însă o nemulţumire împotriva cauzelor căreia nu luptă, doar le exprimă, le denunţă, dintr‐un, posibil, sentiment al împăcării în faţa implacabilului, un alt nimic ce vine, simţind că moartea timpului ne minte. Totuşi, propune o altă ordine / logică a lumii, o altă configurare, extrăgându‐i din ea şi reconstituind‐o cu factori care îi rescriu sensurile: Cad spre

Ide... vreme închise – Editura Premier, Ploieşti, 2013

ncă din Prolog, Codruţ Radi, autorul volumului Porţi

D

unde n‐am să ştiu / care vârstelor mi‐e viaţă / asmuţind din tată‐n fiu / ochiul încrestat pe faţă. Trecând de suprafaţă, ambiguitatea perspectivei spre care eul s‐ar putea extrage‐salva din imediat se exprimă, în poezia lui Codruţ Radi, p r i n t r‐ u n i m a g i n a r contorsionat – de pildă, Corbi când se‐nfrăţesc a cruce / sub cerul cu zarea‐ntoarsă / c‐au uitat înspre s‐apuce / cătrănind de ceaţa arsă –, dar, explicit sau nu, poezia lui e traversată de aceeaşi tristeţe, regăsită, în grade şi cu intensităţi diferite la toate spiritele sensibile, care aleg să şi‐o exprime în artă, pornind din incompatibilitatea definitivă dintre aspiraţiile lor şi o realitate programată parcă să le ucidă, unde nu‐i pasă nimănui / timpul de‐l cobori sau sui / ziua dac‐o să mai vină. Ori, poate, cum din gând rămâne mereu ceva de nespus, de vreme ce vorba nu‐l poate cuprinde, poetul mărturiseşte efortul prin care Îmi trag cuvintele spre gând / c‐atâta trudă‐i în vorbire. Este, totodată, o poezie a căutărilor şi a împărtăşirii celor descoperite, dar absenţa punctuaţiei, în cea mai mare parte a textelor, accentuează dificultatea decodării optime a sensurilor, gest deliberat al poetului, coroborat cu o topică neobişnuită şi cu deplasarea unor morfeme, specifice unor categorii gramaticale, spre altele: De‐ajuns tăcerilor c‐astup / în mine totul fost ecou / mă doare marginii pe trup / doar umbra trenmurând din nou. Încifrarea e, prin urmare, mai ales la nivelul expresiei: Sinele se trece crud / timpului că‐i nefiind; Adevărul nu mi‐e faţă / altuia ce‐a fost târziu / nici neliniştii dezvaţă / să le‐alătur câte ştiu. E, poate, răspunsul poetului la reaua alcătuire a lumii, pe care doar o constată: mă‐nstrăinez lumii de mine; M‐adun durerilor pe drum, însă mai mult îşi asumă suferinţa altora: să fiu eu singurul de‐acum / ce crucea altuia o poartă. coabitare oximoronică între prozodia tradiţională şi un limbaj insolit – creat, cu un termen folosit de poet, prin permutări –, generator al unui imaginar artistic pe măsură, formează profilul poeziei lui Codruţ Radi, care‐ i revelează cititorului un spirit hipersensibil, de o deosebită discreţie, părând a avea ca arenă a manifestărilor doar poezia. Poetul experimentează, se poate observa, prin urmare, printr‐o lirică subiectivă, a eului, ori obiectivă, o altă viziune asupra expresiei: Cred aurelor primeni / dintâiul sol deochi /‐ delimitând un nimeni / nedezlegat la ochi sau: ‐ncearcănă deochi a tern / printre răstorni amestecate /şi n‐am ce umbrei să aştern /din mine alta făr‐a scoate. Uneori, textele, prin metamorfozele suferite de cuvinte, amintesc de limba spargă a Ninei Cassian!...

O

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

6

NO. 1 ‐ 2014

cronica literară

Indiferent însă cum ar proceda, raliindu‐se poeziei tradiţionale ori încercând să spargă tiparele, poezia lui Codruţ Radi transmite aceeaşi dezamăgire indusă de o lume care merge mereu împotriva aspiraţiilor poetului, a felului cum percepe el firescul, şi orice încercare de a o deturna de la calea ei i se pare irevocabil compromisă, din proiect: Desnegur nopţile spre zori / s‐alătur rariştilor punţi / când cazi mai mult decât cobori / un alt Sisif pe‐aceiaşi munţi sau: Se reazemă de ce n‐a fost / uitării să‐şi petreacă nod / într‐o pereche nărui rost / c‐un nimene tot mai slobod. Punând în balanţă, de exemplu, cele două „intenţii” ale limbii, pe care le identifica Tudor Vianu, în studiul său despre Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, în versurile lui Codruţ Radi se poate remarca tendinţa spre anularea funcţiei / intenţiei tranzitive sau referenţiale, încât se obţine ambiguizarea maximă a textelor, cu toate consecinţele care derivă de aici, legate de decodarea mesajului, latura – să‐i spunem, abstractă – a acestei poezii fiind excedentară şi, de aceea, debusolantă pentru cititor. n posibil „traseu” al apropierii de această poezia ar cuprinde nişte etape, spre exemplu, ar putea, mai întâi, ca versurile să fie apreciate drept consecinţă a valorificării erudiţiei poetului, apoi să se bănuiască o intenţie ludică, pentru ca, în cele din urmă, să se pună aspectul lingvistic al textelor pe seama unei insuficiente posibilităţi a cuvintelor existente de a‐l cuprinde pe poet în frământările lui, determinându‐l să creeze altele după chipul şi asemănarea sa. Cert este că lectorul, oricât de

U

avizat ar fi, încercând o abordare obişnuită a textelor, se află în dificultate, chiar dacă îşi propune doar o luare în stăpânire a mediei ramificaţiilor pe care le poate dezvolta un fragment sau altul sau volumul în ansamblu. Ca urmare, Codruţ Radi, se poate afirma, îi propune cititorului, prin această carte, să‐şi asume participarea la o competiţie, ştiind însă, din start, că majoritatea „premiilor” vor rămâne la „organizator”, însă participantul benevol va putea avea satisfacţia, clamată în sport – de perdanţi, mai ales –, că important e să participi, nu să câştigi neapărat. De aceea, un „premiu pentru participare” îi poate fi lectorului orice text din volum. Iată, de pildă, Locos, cât de bine poate demonstra cele de mai sus: În harp necânt dimprejură a jale / rumorile‐n acorde ce s‐ar frânge /ecoul verve semeni când prăvale / să‐mpurpure a trezie oache stânge. // Caduc astâmpăr timpului de ani / mai cern trecuţii veşniciei unul / deznod tăcerii graiul ce‐l virani / sub porţile aceluiaşi – stăpânul. Trecând de „condiţiunea materială”, ca să ne întoarcem, mereu, la clasici, la Maiorescu, şi ajungând la „condiţiunea ideală”, versurile lui Codruţ Radi sunt traversate de tristeţe, melancolie, regret, sursa dintotdeauna fiind timpul prea puţin pentru om, secondată de imposibilitatea părăsirii benevole a destinului, pentru un altul, iar resemnarea poetului se converteşte în vers – cathartic pentru sine, provocare pentru potenţialul lector: Pentru ce să mai trăiesc / ceasurile bat pe loc / alt prezent nepământesc / cu însemne de soroc...

HAIKU
zile de moină ‐ vechea troiţă ‐ cătun troienit – lângă crucea şubredă poleiul îngreunând doar umbra unei păsări câţiva ghiocei crucea lui Iisus încearcă un drum Ana Urma Cezar Florin Ciobică Eduard Tara la moară nimeni ‐ polei şi‐n cireş ‐ drumul troienit ‐ moina macină încet pe fiecare mugur la casa părintească astmul bunicii câte un soare nicio potecă Mihai Mateciuc Maria Doina Leonte Florentina Loredana Dalian vreme de moină‐ ici‐colo polei ‐ bătrânul troian ‐ beţiv păşind spre casă domnişoara acordă un guleraş în jurul din lună‐n lună primul ei tango ghiocelului Petru Ioan Gârda Julia Ralia Manuela Dragomirescu

Selecţie propusă de Mircea Teculescu

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

7

cronica literară

Amelia Stănescu Aşternuturi de ploaie

Florin Dochia
Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s‐a estompat până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub control ori imagini corporale hiperbanale ale părţilor de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai departe, de a fugi din pustie. Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte despre singurătate. (Nota bene: ar trebui să spun „cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va urma…). O singurătate calmă, aparent simplă, departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o singurătate roditoare. Glorificând cu precădere absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce compun o realitate personală, nu mai verosimilă decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi simţire, mai lesne comunicabilă. O realitate a melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană, însă cu o delicată senzualitate subiacentă. eparte de orice sentimentalism desuet, însăşi iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău de autist / naiv orb sau incomprehensibil / […] / şi de aceea mă lupt cu toate cuvintele / poate măcar unul mi‐ar deschide / o fereastră în spatele căreia norii / ar desena o casă şi un pom / şi sub umbra lui / ne‐am odihni noi doi / visând”. Absenţa înţeleasă ca asumare deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”: „Eu am o lume a mea / în care mă sinucid regulat / am zile în calendar /cu nume de stupefiante / am ţevi de eşapament sub pat / şi plutesc/ (aşa am reuşit să te prind de fapt / dar asta e cu totul altă poveste) / gazul fâsâie permanent / uneori mă sufoc dar / mi‐e bine / pe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin / printre ele e sculatul de dimineaţă / visul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitate / de rezistenţă / la frig la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din „Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii / un colaj de zâmbete latente / de gesturi risipite inutile post festum / o bucurie temporizată din umbră / mereu în joc mereu în alertă // speranţa moare ultima [aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al bufonului! – n. m.] // doar ucigaşul s‐ar putea lăuda / cu o crimă perfectă însă / în adâncul cordului / irisul său a înregistrat imagini probante.” asul spre metafizic este uneori minat de o incoerenţă probabil căutată, însă atunci cusătura e vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve şi‐or

Srebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei

‐a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami, à

D

P

face loc / în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? / mă strângi mă doare orgasmul / nostru muribund dar vocea / în lumea asta fără de cuvinte / e ca un nud pietrificat / şi răguşit se‐aude doar zumzetul… / sau paşii buzelor pedestre / avem atâtea timp şi‐atâta trudă / împreună / de ne‐am cunoaşte.” („Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e decât […] o formă a iubirii”. Melancolia se străvede cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în „Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se încheie cu „măslinii sălbatici pe care / nu‐i mai salută nimeni / a doua zi.” Deschideri banale ori stridente, satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta pentru mine a devenit / un obiect erectil, un balon / de veghe în lanul de secară / o mie de leghe sub mări” – „Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă dintr‐o viitoare antologie personală, devenind foarte palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori „Femeia poem”… e alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ, violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai ascunde: „să sparg să mă eliberez din această / strânsoare din această cuşcă în / care nu mai e aer nu mai am / cuvinte / unde până şi amintirile s‐au / decolorat şi / totul în jurul meu / nu mai poartă nici un nume / ochii au căpătat o crustă opacă / prin care nu mai răzbate lumina / şi nici gândul tău / atât de cunoscut înainte / nu mai ajunge la mine.” („Trebuie să ies”). Anomia ‐ criză de identitate ‐ este de regăsit în multe locuri, relaţia de comunicare odată scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie, de refacere, pe alte baze, a coordonatelor realităţii. „În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop. „Aşternuturi în ploaie” dau seama de o reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se câştigă în latura meditativă a melancoliei, reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.

P

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

8

NO. 1 ‐ 2014

intertexte

Despre ignoranţă şi devoţiune *

Virgil Diaconu
m‐am hotărât să vă spun o întâmplare legată de prima predică a Strălucitului Buddha. Ea este, de altfel, cunoscută şi spusă mereu de alte guri, iar eu o voi relata întocmai, îngăduindu‐mi doar să îi adaug câteva comentarii. Dar iată întâmplarea.

Eajuns acum în cel de‐al şaizecilea an al vieţii mele,

u, Waruppa Dala, practicant de o viaţă a Doctrinei,

e mai multă vreme se dusese vestea în ţinutul de peste ape că Strălucitul va ţine prima sa predică în Crângul Gazelelor, de lângă Benares, şi va urni în acest chip Roata Adevărului. Aceasta era clipa mult aşteptată şi tânărul Kordan Rada îşi pregăti în grabă cele trebuincioase şi porni la drum. Ascultase mulţi învăţători şi practicase abstinenţa în cercul asceţilor, dar ceva continua să îl neliniştească. Şi apoi, mai peste tot se vorbea despre un prinţ care renunţase la favorurile regale şi îşi părăsise familia pentru a afla adevărul. Kordan Rada era deja de două săptămâni pe drum, iar în seara aceasta avea să facă ultima oprire înainte de a ajunge în locul dorit. Intră în adăpostul sărac de la răscruce. În întuneric găsi cu greu un loc unde să‐şi întindă oasele. Era însă mulţumit că, după atâta drum, se putea în fine odihni. Abia se aşezase, când cineva din dreapta sa îl întrebă: ‐ Ce caută un tânăr ca tine într‐un asemenea loc? Se anunţă oare vreo sărbătoare la care vei lua parte? ‐ Poate numai dacă voi avea norocul să‐l întâlnesc pe Strălucitul Buddha şi să‐i ascult învăţătura, mâine, în Crângul Gazelelor, voi spune că a fost o sărbătoare. ‐ Vorbeşti iscusit, îi spuse străinul. Dar ce te aştepţi să auzi? ‐ Nu ştiu prea bine. Poate voi afla o karma mai bună. Poate voi găsi calea de a scăpa de samsara, de lanţul fără sfârşit al reîncarnării. Poate mi se va dezveli calea către Nirvana… Am spus, nu ştiu prea bine. ‐ Eu am cunoscut, în parte, învăţătura prinţului... ‐ Adevărat? Atunci îmi veţi putea împărtăşi câte ceva din Doctrina lui?, spuse neliniştit tânărul, privindu‐l mai atent pe omul care îi vorbea şi ridicându‐se, în semn de minim respect, în capul oaselor. Străinul, care nu părea trecut de treizeci de ani, se aşeză şi el în lotus în faţa lui. ‐ Îţi voi spune Doctrina şi, dacă vei avea inima deschisă spre adevăr, vei înţelege negreşit. ‐ Ar fi o mare onoare pentru mine, răspunse tânărul.

D

‐ „Desăvârşitul, Cel‐întru‐Totul‐Treaz, a pus în mişcare Roata Învăţăturii şi nimeni nu i se poate împotrivi, nici

asceţii, nici preoţii, nici zeii şi nici chiar duhurile rele. Nimic şi nimeni pe pământ. Ea este dezvăluirea, mărturisirea celor patru adevăruri sfinte. Şi care‐s adevărurile patru? Marele adevăr despre suferinţă, marele adevăr despre naşterea suferinţei, marele adevăr al dezlegării din suferinţă şi marele adevăr despre calea ce duce la dezlegarea din suferinţă. i care‐i marele adevăr despre suferinţă? Naşterea‐ i suferinţă, bătrâneţea e suferinţă, boala e suferinţă, moartea e suferinţă, jalea, mâhnirea, durerea, amarul şi deznădejdea sunt suferinţă. Să fii despărţit de cine ţi‐e drag e suferinţă, să fii legat de cine nu ţi‐e drag e suferinţă. Să nu ai ce‐ţi doreşti e suferinţă. Pe scurt, tot ceea ce leagă omul de cineva ori de ceva e suferinţă. Acesta este marele adevăr despre suferinţă. Şi care‐i marele adevăr despre naşterea suferinţei? E setea, setea ce duce dintr‐o naştere într‐alta, cea însoţită de poftă şi de patimă, căutându‐şi desfătarea când într‐un loc, când într‐altul; e setea de plăceri, e setea devenirii şi a trecerii. Acesta este marele adevăr despre naşterea suferinţei. Dar adevărul cel mare despre dezlegarea suferinţei care este? E tocmai desăvârşirea, deplina stingere a setei acesteia, e părăsirea ei, despovărarea, descătuşarea de ea, mântuirea. Acesta‐i, frate, marele adevăr al dezlegării din suferinţă. Şi care e marele adevăr al căii ce duce la dezlegarea din suferinţă? E marea cale, cea în opt împărţită, şi anume dreapta cunoaştere, dreapta hotărâre, dreapta cuvântare, dreapta faptă, dreapta purtare, dreapta năzuinţă, dreapta cugetare şi dreapta meditaţie. Acesta este marele adevăr al căii ce duce la dezlegarea din suferinţă. Când te prinzi de cineva ori de ceva, te naşti întru fire. Când te desprinzi, nu te naşti întru fire. Celui care nu se mai lasă prins de nimeni şi de nimic, celui cu suflet senin, cu inimă netulburată, îi este dat să vadă aşa: Statornică mi‐e izbăvirea, m‐am născut pentru ultima oară, de‐acum încolo tot ce este fiinţă s‐a încheiat pentru mine. ceasta‐i, pelerinule, înţelepciunea cea mare, înaltă între toate: să ştii că suferinţa, oricare ar fi ea, a secat. Cine e părtaş al înţelepciunii a cucerit libertatea, libertatea cea adevărată, aceea ce nu poate fi încălcată. Pelerinule, tot ce este zădărnicie, tot ce e trecător, este neadevărat. Adevărat este numai ce e curat şi nepieritor: anume încetarea mayei, a iluziei. Şi acela care dintru început era sortit naşterii, îmbătrânirii şi morţii, acum, ştiind câtă nefericire naşte din

S

A

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

9

intertexte

această lege a firii, şi‐a cucerit certitudinea, aceea care îl descătuşează de naştere, de bătrâneţe şi de moarte. Acela care era robul bolii, al prihanei şi al greşelii, a atins certitudinea nepieritoare, pură şi sfântă, anume că: Izbăvirea e înăuntrul celui izbăvit, viaţa s‐a stins, împlinită‐i lucrarea, lumea pentru mine s‐a sfârşit. Un ascet ca el, pelerinule, e numit „Cel‐ce‐se‐sfârşeşte”, căci a pus capăt suferinţei. E numit „Cel‐ce‐se‐stinge”, căci a stins amăgirea eului şi a stins tot ce poate fi numit al meu. E numit „Cel‐ce‐desţeleneşte”, căci a smuls setea de viaţă din rădăcini; o altă viaţă lui nu‐i mai poate încolţi. Ascetul de felul acesta, atât timp cât mai trăieşte în trup, îl mai văd oamenii şi zeii; când însă trupul se desface în moarte, nu‐l mai văd nici oamenii, nici zeii. Nici chiar firea, cea care iscodeşte totul şi toate, nu‐l mai poate vedea, căci el a orbit ochiul firii, făcându‐l nevăzător, şi a pierit dinaintea ei, răutăcioasei. Trecând râul devenirii, iată‐l într‐o insulă, singura de dincolo de bătrâneţe şi de moarte: Nirvana.” ici se încheie cuvântul străinului, iar tânărul Kordan Rada rămase mut mai multe clipe. În cele din urmă spuse: ‐ Nu ştiu ce să răspund. Mi se pare că am fost împovărat cu un duh prea mare pentru mine. Drept să spun, nu ştiu dacă Doctrina Suferinţei este tocmai Doctrina pe care o caut. ‐ Ai timp să te gândeşti la ea şi să o compari cu Doctrina Strălucitului, căci de aceea ai bătut atâta drum. ‐ De bună seamă că aşa voi face, spuse tânărul şi peste adăpost se lăsă liniştea.

A

imineaţa, când se sculă, Kordan Rada nu‐l mai găsi pe străinul care îi vorbise. Pesemne că plecase dis‐ de‐dimineaţă, iar el trebuia să se grăbească pentru a ajunge în Crângul Gazelelor. Aşa şi făcu şi, când soarele se înălţase de‐a binelea, ajunse în Crâng. La început nu zări decât o grămadă de oameni strânsă împrejurul unui om. Se apropie, pentru a auzi ce spune. ‐ … Şi care‐s adevărurile patru? Marele adevăr despre suferinţă, marele adevăr despre naşterea suferinţei, marele adevăr al dezlegării din suferinţă şi marele adevăr despre calea ce duce la dezlegarea din suferinţă. Abia atunci tânărul îşi dădu seama cine era, de fapt, străinul pe care îl ascultase în noaptea abia trecută. Fu descumpănit şi năpădit de ruşine... Însă în cele din urmă i se alătură Strălucitului şi‐l însoţi pe acesta până la sfârşitul zilelor sale.

D

Cum să înţelegem această atitudine contradictorie faţă de unul şi acelaşi lucru – Doctrina? Ce l‐a determinat pe tânăr să respingă Doctrina auzită de la străin? Şi ce l‐a determinat să o accepte a doua zi, spusă de Buddha? Oare în noaptea întâlnirii şi în ziua predicii din Crângul Gazelelor nu era vorba despre aceeaşi Doctrină? Dar nu ni se întâmplă şi nouă, de atâtea ori, acest lucru? Cineva, un om neştiut, un străin, ne dezveleşte uneori un adevăr, însă noi nu avem urechi pentru el. Adevărul este lângă noi şi cu toate astea îl ignorăm. Dar acceptăm acest adevăr atunci când el este însoţit de cineva care are deja un nume sau o poveste. Aşa încât ne putem întreba: cui anume dăm noi, mai degrabă, atenţie? Doctrinei, sau celui care o poartă şi ne‐o spune? Unii au spus că o idee, o doctrină nu are nevoie de profeţi, pentru că ea poate să umble şi singură prin lume. Nu profetul este important, ci Doctrina. Singurul lucru care ni se cere este acela de a‐i pătrunde adevărul, de a o desluşi, adică de a ne depăşi ignoranţa! Şi se pare că însuşi Buddha a afirmat aceasta. Alţii au spus că tocmai pentru a depăşi ignoranţa zeii i‐au creat pe profeţi. Cei din Înalt îi aleg pe profeţi tocmai pentru că profeţii sunt singurii care au darul de a le dezveli pe cele ascunse, de a face vizibil ceea ce nu este vizibil şi de a ne comunica în acest chip adevărul. Şi apoi, profeţii ştiu cel mai bine care este calea ce trebuie urmată pentru ca Doctrina să ajungă la inima noastră. ovestea acesta ne mai spune că poţi să‐l întâlneşti pe Strălucitul chiar fără să ştii că l‐ai întâlnit. Şi nu ştii că l‐ai întâlnit, pentru că Doctrina lui nu a ajuns în inima ta. Pentru că întâlnirea cu el este, de fapt, întâlnirea cu doctrina lui, nu cu umbra lui pe pământ. De aceea îţi spun: nu umbla după înfăţişarea Doctrinei, ci după Doctrină! Nu căuta cămaşa adevărului, ci adevărul! Doctrina, adevărul poate fi primit chiar şi atunci când te aştepţi mai puţin, pe întuneric şi într‐o casă săracă. Cât despre alegerea Strălucitului de a‐şi face cunoscută Doctrina în Crângul Gazelelor, ce pot să spun? Pesemne că tocmai ignoranţa tânărului şi a noastră l‐a determinat, în cele din urmă pe Strălucit, să vorbească în Crâng; şi toată viaţa după aceea, celor care au vrut să‐l asculte. Pentru că este în firea adevărului ca acesta să fie împărtăşit, împărţit cu ceilalţi, iar nu ascuns. (Piteşti, 1982)

P

* Această pildă, care apare printre manuscrisele Templului, a fost preluată de mai toată literatura care se ţese în jurul Doctrinei.

vorbeşte despre două lucruri destul de importante în vremurile noastre: despre ignoranţă şi devoţiune. Despre ignoranţa tânărului care, auzind Doctrina din gura străinului, nu a crezut în ea, şi despre devotamentul tânărului faţă de Doctrină abia atunci când şi‐a dat seama că străinul nu era altul decât Strălucitul Buddha.

Vgăsi singuri printre cărţile Doctrinei, pentru că ea

‐am povestit această întâmplare, pe care o veţi

v

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

10

NO. 1 ‐ 2014

cronica plasică

Alice şi Ţara Minunilor Cornel Sântioan Cubleşan
produce surprize în expoziţiile personale sau colective. O impresie deosebită mi‐a produs expoziţia de grafică, „Personaje”, o altă lume a universului ei, lume creată din lume, lume, ce trăieşte în lumină şi apoi piere: omul – clovn, femeia în umbra amintirilor, visătorul, nelipsitul Narcis etc., lume pe care nu o lasă să moară, lume ce ne cheamă să o cunoaştem, prin ea să ne putem aflape noi înşine. Din cele mai vechi timpuri, omul, fiinţa omenească, portretul, mai ales, care, în cele mai multe cazuri, exprimă lăuntrul fiinţei, au constituit principalele elemente compoziţionale ale creaţiilor plastice realizate din diverse tehnici şi materiale ( pictură, grafică etc.). Sub diferite forme, interpretări, figura umană a întruchipat zei, sfinţi, eroi ideali, fiinţe groteşti, suverani, oameni de rând. Expresivitatea figurii umane nu constă numai în expresia chipului. Ritmul, contrastul, acordul cromatic, expresivitatea liniei, formei, tuşa picturală, au puterea magică a plasticităţii, realizarea totală, unică, pe plan estetic. Elementele de recuzită pot defini un univers, îi pot da un sens, pot atinge, împreună, misterul, ajungând pe tărâmul onirismului, suprarealismului etc. Căutând să pătrund lumea nouă a lui Alice am să plec de la un semn, Omul cu colivie pe cap, Alice vrea să fie neapărat post – modernă şi nu a dat titluri lucrărilor, eu unul o înţeleg, dar aş fi voit să fie invers, deci plecând de la acest portret ajung la portretele lui Câlţia, „Călător”, „Omul cu casa”, „Dimineaţa” etc., portrete simbolice, pictograme, unde alăturarea elementelor din lumea reală alcătuiesc o altă realitate, descătuşând energiile fantasticului, trecând în poezie, exprimarea misterului: Omul cu o vază pe cap, femeia cu o pasăre pe cap etc. Fantezie şi forţa pe care o găsim la Chagall. Metamorfoze poetice, „simboluri ale subteranului”, concepţii proprii de construire a portretului, culoarea sprijină viziunea onirico – fantastică, o potenţează, exprimarea plastică trece spre expresionism, fovism alteori etc. orbind de Chagall, aleg „Portretul Vavei”, simplificat, colorat în albastru cu o adâncă expresie de blândeţe, cu diferite elemente ale decorului, amintiri ale pictorului, fantazate, exprimând sentimentul de iubire, compoziţie în care coloritul uluieşte. „Meduza” lui Javlensky, culori fove, ochii, două pete, nu volume, nu lumini, culori pure, galben, roşu, verde, în tuşe viguroase, creionând ochii, nasul, sprâncenele, ochii mari, inocenţi, în care încape toată tristeţea lumii. La Modigliani asemănarea este doar un pretext prin care pictorul îşi prezintă propria imagine, nu pe cea fizică, ci pe cea a eului misterios, formele alungite, simple, frizând delicateţea, nobleţea, mai mult decât ar putea exprima reprezentarea realistă.

Aartistic. Stăpânind la fel de bine grafica şi pictura,

lice este o pictoriţă cu un mare potenţial ideatic şi

V

Portretele, portretele compoziţionale ale Dnei Alice sunt o realizare deosebită, cerând din partea artistei curaj, fantezie, o anumită stare sufletească şi mai ales abilităţi artistice. O galerie de portrete, personaje din lumea reală, din lumea în care trăieşte, respiră, creează, iubeşte, suferă personaje vii: pictori, actori, prieteni şi prietene, modele, personaje de vis etc., fiecare cu trăirile, visele, angoasele sale. Interesant modul de prezentare a portretului, ramă în ramă, fereastră, dincolo de personaj, alt spaţiu din care apare şi în care, oricând şi‐ar putea lua zborul un alt cer, o altă dimensiune. Artista îşi construieşte personajele cu lumea lor, periplu printre sentimente, gânduri, vise, amintiri, uneori ironie, melancolie bufă, privire analitică. lice cercetează cu ochi de intelectual, obiectul, în lucrările sale se simte sensibilitatea, meticulozitatea feminină care dă preţiozitate picturii, graficii. Abordate în mod realist, portretele, în sine, accentuează particularităţile individuale ale modelului, emoţii exprimate vizual: melancolie, fericire, extaz etc. Dincolo de toate acestea, există acea armonie compoziţională, uneori cam încărcată. Prin valoraţii şi culori, sensibil nuanţate, sugerează volume, umbre, lumini. Game de ocruri, ocru auriu, ocru maroniu, ocru roşu, domina suprafeţele, în contrast cu albastru, verde, brun – negru, în fundal, pe anumite elemente care scot în relief trăsăturile fizice, psihice, expresii şi atitudini caracteristice personajelor şi întregul decor subsumat portretului: măşti, păsări, arbori, fluturi, nuduri etc. care, înscrise în compoziţie, schimbă statutul obiectului de artă, dându‐i dimensiuni noi, simbolice, metaforice etc. Fizionomia este individualizată prin acurateţea, precizia în desenarea elementelor portretului. Accesul la conţinutul operei se realizează pe căile imaginaţiei. O anume regie în construirea compoziţiei, fie alegorice, omul cu trei capete, închis în lumea cărţii, a meditaţiei absolute, care este o viziune suprarealistă. Unele reprezentări au sensuri ironic‐moralizatoare, aluzii la omul bogat în femei, oniricul îşi dă mâna cu ludicul, uneori cu grotescul. Suprafeţe transparente pe guleraşe, aure, eşarfe, luminează compoziţia, dând o stare de graţie. notă aparte pentru portretul pictorului Platon, zâmbetul ironic îl detaşează de real, plasându‐l în lumea sfinţilor, iertând toate, înălţându‐se în lumi spirituale, implacabil, netulburat. Femeia cu batic gri – albăstrui, o frumuseţe fizică dublată de o frumuseţe morală, un aer de melancolie, de poezie îi luminează chipul. Un alt portret, bărbatul cu eşarfa, pare un Crist crucificat, înăuntrul său, pentru artă. Autoportretul cu fluturi: chipul sever cu o nuanţă de revoltă, fluturii, imaginea purităţii fragile, a iluziilor sublime care pier, se topesc odată cu vara tinereţii. Chipul adevărat al artistei se reflectă în autoportretul cu măşti: sensibilă ca o libelulă, frumoasă ca o poetă mai puţin înţeleasă, înconjurată de obsesiile visului, cam multe. În general, artista caută echilibrul în toate, nu exacerbează nuanţa motivului, forţele obscure, nu disturbă, dau o anumită tensiune, stări. Universul, cu viaţa lui, se desfăşoară în timp, nu în afara lui, precum la Câlţia, încărcături cu semnificaţii la obiect, sugerări, un univers spiritual în care îşi fac loc măştile, păsările, libertatea nudurilor, oamenii visători, femeile frumoase, melancolice, visând perfecţiunea, un loc miraculos în care Alice e regina.

A

O

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

11

arist

Alice Neculea

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

12

NO. 1 ‐ 2014

arist

Alice Neculea

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

13

poezie

Ani Bradea
Din poveştile Şeherezadei Rătăcirile
V. „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă… Nu mai cunoaştem drumul către casă…” Proaspăt tranşată, mustind încă de sevă, brazda luceşte‐n asfinţit, ca pielea negreselor, dansatoare în taverne obscure. dorm îngropate urmele închegate în iarbă. în zadar unghiile scrijelesc la rădăcina sălciei, viermuind roşu în colbul unei amintiri. din visul meu cu o gară a rămas doar calea ferată, crescută în aşteptarea trenului cu ferestre pustii. nici pasărea nopţii nu mai cuibăreşte în crengile sclipind fantomatic la declanşarea automată a bliţului. în dreapta, cerul se umple de sânge. curg nori sfârtecaţi peste dealuri îndoliate. în stânga, albă, rece, masca morţii vindecă orice rană. Du‐te acasă, şopteşte vocea, nu căuta în ţărână urme de aripi! ridică‐ţi genunchii din spinarea mea, ia‐ţi rănile şi umblă! Acasă, acasă, acasă…biet suflet rătăcit fără acasă… opreşte nebunia, călăule, cu securea ta croieşte‐mi drumul! VI. „S‐a stins viaţa falnicei Veneţii” Şerpi luminoşi, filmaţi pe repede‐naite, i se târăsc la picioare. Dumnezeu i‐a inventat bucuria şi zâmbetul ştirb, întins pe toată zona pietonală, i‐a croit zdrenţele de pe trupul diform, purtate cu etichetă la curtea dogelui. dicţionarele, cărţile de călătorii, hărţile turistice şi istoria imperiului pentru el s‐au scris şi biblioteca lui cu trei mii de volume, vândute la bucată pe taraba improvizată. aş fi vrut să‐i cumpăr un vis, paleativ pentru boală, dar închisese la alimentara înainte de a se sfârşi povestea palatului veneţian. E întuneric în spatele ferestrelor zăbrelite. acolo trăiesc cei sănătoşi, cei care vând o patrie şi dosesc în dulapuri metalice dragostea fără cărţi. îmi vine să le strig: ieşiţi din închisorile voastre adorate şi biruiţi‐vă fobia! iar şerpilor, cu trupuri colorate, stavilă vreau să mă pun. nu‐ţi fie frică, râde el cu inima, şi hohotul sparge haosul două străzi mai departe, în gondola mea nu pătrunde apa, canalele se golesc întotdeauna până la ziuă. „m‐a trecut cineva odată graniţa, acolo m‐a apucat o stare generală de rău, m‐am înroşit, am transpirat, mi‐a crescut tensiunea arterială şi aş fi murit dacă nu mă aducea înapoi.” Într‐o noapte am să‐ţi dăruiesc un regat, călăule, acum ştiu cum e să suferi de mal du pays.

VII. Strivit sub cadavrul nopţii, pământul miroase aţâţător a carne tânără. sângele şuieră clocotind peste margini, îmbată simţuri, târziu adormite. febril, între buze se‐ mpletesc rugăciuni. îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. ca un bulgăre, plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. ţipătul coase tăcerea la loc. Dincolo de obloane crăpate, în cer, Dumnezeu plânge. Ea a rămas să joace‐n picioare pământul, să‐l bătătorească bine cu amintirile purificate. din picioarele ei cresc rădăcini. din puterea braţelor ei, ca din crengi desfrunzite, a fugit umbra. în marmura oaselor ei pietrarul îşi ascute dalta. ea încă mai frământă pământul, mirosind, din nou, aţâţător, a carne tânără. Lutul însămânţat pe furtună, călăule, rodeşte întotdeauna pustiu. VIII. Niciodată nu sunt pregătită pentru venirea îngerului. aş vrea să‐mi ridic privirea din groapa la care şezum şi plânsem, condamnată să‐i scormonesc în zidul putred. să încerc o evadare, înainte să‐mi îmbrac în piatră inima, de teamă că aş putea să o sfâşii, să o împart de sărbători, înmulţită ca pâinile în pustie. aş vrea să aud, în corul flămânzilor, împăcarea şiroind sticlos pe obraji. e greu să imaginezi, ascunsă în crengile negre sub unghii, murdărind zăpada când iscălesc printr‐o linie frântă, casa Lui. Ce să‐i dau cerşetorului ca mi se‐ntoarcă prinosul? Cum m‐a învăţat un alt păzitor, unul blond, pe care Dumnezeu mi l‐a trimis odată, binedispus şi renunţând la obişnuitele mesaje cifrate. Azi a venit îngerul, călăule, şi nu l‐am cunoscut, iar el s‐ a întors, abătut, în frescă. IX Din deşertul verde tot mai sosesc caravane cu arome şi mirodenii. vicleni, neguţătorii îmi bat în poartă, ştiind că nu‐i pot refuza. ziua noastră de dragoste, noaptea care n‐ a mai venit, o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, masca unei tristeţi întinse pe chip ca o a doua piele, pe toate le‐ai închis în sticluţa de otrăvuri, din care‐mi torn câte o picătură în cafeaua de dimineaţă. Aş fi vrut să fi rămas acolo, să nu‐mi fi rupt din sufletul cald, aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor. aş fi vrut să chem întunericul şi să ne închidem în el, ca în uterul primitor al unei iubiri de fecioară. mi‐aş fi săpat în piatră poveştile şi aş fi trăit‐o pe ultima, până la ziuă. oricum n‐ ar mai fi fost nimic de adăugat. Aş fi vrut să nu fi urcat în trenul acela. de atunci el spintecă depărtarea, pâclă a unui viitor incert, şi coase în urmă aproapele, pe viu, în grabă, ca pe o rană ce nu se va vindeca niciodată. Mi‐am vândut nopţile, călăule, cu fiecare cui bătut în carnea lor îmi creşte un eşafod în inimă. în curând se va face, tăios, dimineaţă.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

14

NO. 1 ‐ 2014

poezie

Hanna Bota
în luna lupilor luna aceasta nu le‐am auzit urletul n‐a fost zăpadă destulă/ încălzirea globală a adus primăvara în luna februarie/ aşa că de‐acum frustrările lupilor vor atinge cotele isteriei în masă urla singurătatea în fata cu blugii mulaţi/ dincolo peste gard psihiatria s‐a umplut până la refuz internând şoferi de taxi femei de serviciu profesori universitari doctorii de pe secţie cu asistente cu tot/ primarul a scăpat pentru că era în campanie electorală/ alegătorii s‐au împuţinat/ s‐au pierdut prin pădurile cu pământ reavăn şi ghiocei în pâlcuri de alb/ au invadat hăţişurile urlând la luna plină în miez de zi/printre blocuri şi containere de gunoi la catedre şi‐n parlament şi‐n birouri vrăjitoare aprind ruguri fiara s‐a slobozit printre căile neuronilor că prea s‐a încălzit vremea în luna lui februarie/ au luat foc simţurile şi lupii adevăraţi au murit homo homini lupus prunc legănat voi lua spaţiul în braţe şi‐am să‐l strâng sul aşa cum ai strânge un sul de pergament am să rulez asfaltul drumului dintre mine si tine apoi centrul oraşului meu de provincie/ parcările supraaglomerate/ blocurile de ciment/ copiii jucându‐se în puţinele parcuri am să strâng sul câmpurile ţării mele/ capiţele de fân cu mirosul lor fremătător cu tot/ ţânţarii libelulele şi caii inorogii din poveste/ eucalipţii şi imaginaţia visătorilor privind forma norilor/ voi strânge spaţiul sul ca să opresc timpul vom rămâne noi doi cu sulul în braţe aşa cum am ţine un papirus antic îl vom legăna la dreapta la stânga ca pe‐un copil ce‐ar trebui adormit îl vom înfia să fie el copilul nostru nenăscut/ cel pe care n‐o să‐l avem niciodată/ apoi când ni se va face dor de citit vom roti o bucată din sulul de pergament şi vom intra în spaţiul din alaska din ţara de foc vom citi cuvântul spaţiului din viena legănatul elefanţilor în jaipur – mai ţin minte cum ne bălăngăneau la dreapta la stânga/ exact cum va fi să legănăm noi spaţiul înfăşurat sul când vom obosi de citit viaţa vom adormi uitând să ieşim din timp/ murind amândoi/ trecând într‐un netimp / într‐un spaţiu absent

destin hannibalic în metropola lumii a invadat deşertul toate prezenţele ce mă înconjoară sunt dune de nisip/ a căror faţă se schimbă după direcţia vântului dune mişcătoare şi oriunde păşesc până la glezne mă afund/ până la genunchi/ apoi până la coapse zmeul zmuceşte firavu‐mi trup şi mă izbeşte cu şira spinării de lună/ apoi până la gât mă îngroapă‐n pământ oraşul meu râde cu gura strâmbă/ orbitele‐mi pline de nisip au uitat să apună clipind e‐atât de pustiu în oraşul aglomerat râsetul s‐a liniştit/ râsetul s‐a înnoptat/ tu călăreşti spre‐o europă lactee/ roma stelară cucerind hannibal/ întoarce‐ţi elefanţii din drum şi ia‐mă sub baldachin porţi numele meu în tine hannibal/ domnul ţi‐a poruncit să împărţim acelaşi destin schimb de roluri eu sunt sisif/ şi toţi bolovanii tăi îi port în mine/ pe dinăuntru/ îmi ţin cald/ ţipătul lor mut îmi zgârie retina ochilor orbi oarbă planeta/ oarbă elipsa ca o pâine uriaşă din care sărăntocii oraşului meu se înfruptă şi nu‐i deplâng pe cei ce‐şi găsesc somnul sub poduri şi nu‐i deplâng pe cei ce‐şi fumează chiştocul adunat din gunoaiele oraşului meu/ ei bogaţi întru inocenţă săracii săracilor îşi plimbă goliciunea în maşini de lux/ îşi culcă trupul puhav printre mătăsuri/ se iau la întrecere cu trupul negând spiritul viu/ ei sunt morţii morţilor mei/ şi‐i port ca pe nişte bolovani/ cocoaşă pe dinăuntru de‐aceea n‐am să sfârşesc niciodată rostogolirea/ poate‐ntr‐o zi va auzi prometeu ţipătul meu pe retină se va îndura şi vom schimba rolurile piatra ultimei întâlniri doamne nu ştiu să‐mi transform iubirea în fir de lumină labirintul de întuneric caută să‐mi ascundă drumul şi trec dintr‐un culoar într‐altul învârtindu‐mă în pierdere/ soarele tău a răsărit ca să nu mai apună nicicând cu luna ţinându‐se de mână ca fraţii într‐un mit ancestral şi nici nu mai caut ieşirea mi‐e fiecare pas marcat de sânge divin/ astfel mi‐ai desenat exodul din mine încă nu am murit pentru că respiraţia ta îmi umflă plămânii astenici tocmai îmi comprimi timpul dinspre rădăcină spre ramură rodul să atârne ca un cadou nemeritat tocmai îmi comprimi spaţiul ca să‐l înghesui în labirintul abandonat ia‐mă de mână/ doamne şi hai să plecăm în căutarea pietrei pe care mi‐ai notat ultima întâlnire

r 15

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

poezie română în limbi străine

Amelia Stănescu
Un castello di sabbia Se la poesia mi potesse aiutare a sperare che tutto ciò che ho lasciato indietro sarà uguale quando ritornerò dal grande viaggio... Se la poesia mi potesse aiutare a credere che i nostri anni sono conservati in una banca di massima sicurezza e la mia giovinezza non sarà violata da nessuno e da niente... Se la poesia mi potesse aiutare a conservare il tuo sorriso immutato e l’ambra della palpebra... Allora, sì! allora giocherò la mia carta migliore, allora scommetterò tutto per la tranquillità del tuo bacio viandante, radicato in ogni fermata della mia tristezza in attesa. per ogni nostro abbraccio un bambino costruirà un castello di sabbia... Poema incompiuto È mattino È quel mattino in cui dici che non abbiamo tempo per l’amore... il sole mi segue come un riflettore affamato sorseggia le mie parole, il mio fiato, la brillantezza dei miei occhi ... e tutto intorno resta in attesa. su un virtuale palcoscenico una splendida ragazza esaltata nelle luci canta Dai! portami con te nel regno delle paure spezza la notte contro le cosce fa’ il pensiero a pezzi libera la tua fantasia metti alla prova la tua mente

finché non scoppiano le nubi lassù nessuno ci vede siamo soli la musica ha la dentellatura in vetro i tuoi occhi sono una cascata che riempie il cielo che mi invade mi inonda galleggiamo sopra le montagne oltre il cielo sopra le stelle Dai! portami con te nel regno delle paure... Domenica mattina Il sole si nasconde con timidezza sotto la palpebra da lì transmette in morse il tuo Poema non detto mi accarezzano le onde mi copre la sabbia la brezza mi porta il pensiero lontano, lontanissimo... Feliz Navidad! la lontananza ti porta più vicino. il ricordo stimola la fantasia. l’appetito fabbrica versi in rima blu e tutto è talmente bello che abbiamo dimenticato le nostre beatissime maschere nelle vetrine e là ci hanno contabilizzato l’amore le storie, i desideri l’amore è capiente riceve accetta ingoia riceve accetta ingoia finché diventa un super‐sacco da pugilato inespressivo la sua sofferenza è ormai finita e nessuno ha più alcun valore ... tutto è così bello, però! Traducere în italiană: Lucia Tarase

r

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

16

NO. 1 ‐ 2014

resituiri

Jules Huret Anchetă asupra evoluţiei literare*

Stéphane Mallarmé
Jules Huret, născut în Boulogne‐sur‐Mer pe 8 aprilie 1863, a fost un jurnalist francez, cunoscut mai ales pentru interviurile sale cu scriitori, gen pe care îl practică perfect, aducând la viaţă spiritele contemporanilor săi cu tact şi eficacitate. În 1892, începe să publice, în Le Figaro, Anchetă asupra problemelor sociale din Europa, în care îi are ca interlocutori, printre alţii, pe anarhistul italian Malatesta şi pe filozoful rus aflat în exil, Pierre Lavroff. De asemenea, apar, în aceeaşi publicaţie, sondajele sale despre Statele Unite, pe care prietenul său Octave Mirbeau le propune pentru premiul Goncourt. În aceeaşi direcţie se înscrie şi Ancheta asupra evoluţiei literare, publicată în L’Echo de Paris în perioada martie‐iulie 1891. Tot în 1891, bucurându‐se de un mare succes, seria de articole apare în volum la Editura Charpentier. Lucrarea aduce la un loc scriitori din câmpuri adverse, dând fiecăruia ocazia de a‐şi proclama individualitatea. Săptămână după săptămână, iau cuvântul romancieri, poeţi şi critici literari cunoscuţi în Franţa, precum A. France, M. Barrès, E. de Goncourt, J.‐ K. Huysmans, Leconte de Lisle, M. Maeterlinck, G. de Maupassant, O. Mirbeau, P. Verlaine, dar publicul descoperă şi scriitori mai puţin aduşi în discuţie, care sunt trataţi la egalitate cu Zola şi Mallarmé, cum ar fi R. Ghil, R. de Gourmont, Ch. Morice, J. Péladan sau Saint‐Pol Roux. Prin tehnica interviului, la acel moment foarte nouă, Huret impune regulile unei noi modalităţi de comunicare. În total, sunt prezenţi 64 de autori . Grupându‐i pe şcoli (naturalişti, neo‐realişti, simbolisto‐decadenţi etc.), Huret oferă panorama vieţii literare a epocii, introducându‐ne în intimitatea creaţiei celor intervievaţi. În acest număr, prezentăm interviul realizat cu Stéphane Mallarmé. Unul dintre cei mai iubiţi creatori din lumea literelor, conform spuselor lui Catulle Mendès (1). Talie medie, barbă grizonantă, tăiată în formă ascuţită, un mare nas drept, urechi lungi şi ascuţite de satir, ochi larg deschişi, de o strălucire extraordinară, o expresie unică de eleganţă temperată de aerul de bunătate. Când vorbeşte, gestul acompaniază întotdeauna cuvântul, un gest armonios, plin de graţie, de precizie, de elocvenţă; vocea trenează puţin pe finalul cuvintelor, îndulcindu‐se treptat: un farmec puternic se degajă din partea omului, în care se ghiceşte orgoliul inaccesibil, planând deasupra tuturor, un orgoliu divin, de iluminat, în faţa căruia trebuie să ne înclinăm imediat în interior – când l‐am înţeles.

-

istoria poeziei: fiecare poet mergând, în colţul lui, să cânte la un flaut, numai al lui, ariile care îi plac; pentru prima dată, de la începuturi, poeţii nu mai cântă în strană. Până acum, nu‐i aşa, era nevoie, pentru a se acompania, de marile orgi ale metrului oficial. Ei, bine! Ne‐am jucat destul şi am fost lăsaţi. Muribund fiind, marele [Victor] Hugo, sunt sigur de asta, era convins că îngropase orice fel de poezie pentru un secol; şi totuşi, Paul Verlaine scrisese deja

Aspectacol cu adevărat extraordinar, unic, în toată

sistăm în acest moment, mi‐a spus el, la un

Înţelepciune; putem ierta această iluzie celui care a făcut atâtea miracole, dar el evalua fără eternul instinct, perpetuul şi ineluctabilul puseu liric. Mai cu seamă, lipsea acea noţiune indubitabilă: aceea că, într‐o societate fără stabilitate, fără unitate, nu se poate crea artă stabilă, artă definitivă. În această organizare socială incompletă, care explică în acelaşi timp neliniştea spiritelor, se naşte inexplicabila nevoie de individualitate ale cărei manifestări literare prezente sunt în reflex direct. Mult mai aproape în timp, ceea ce explică recentele inovaţii, este faptul că s‐a înţeles că vechea formă a versului nu era forma absolută, unică şi imuabilă, ci un mijloc de a face dintr‐o lovitură versuri bune. Se spune copiilor: „Nu furaţi, fiţi oneşti!” Este adevărat, dar asta nu este tot; independent de preceptele consacrate, este posibil să faci poezie? Au crezut că da şi cred că au avut dreptate. Versul este pretutindeni în limbă unde există ritm, peste tot, exceptând afişele şi a patra pagină a ziarelor [de publicitate ‐ n. red.]. În genul numit proză, există versuri, uneori admirabile, în toate ritmurile. Dar, în realitate, nu există proză: există alfabetul, şi apoi versuri mai mult sau mai puţin adunate, mai mult sau mai puţin difuze. De fiecare dată, există efort în stil, există versificaţie. V‐am spus tot timpul că, dacă s‐a ajuns la versul actual, este mai ales pentru că versul oficial plictisea; partizanii săi înşişi împărtăşesc această plictiseală. Nu este nimic anormal ca, atunci când deschidem o carte oarecare de poezie, suntem siguri că vom găsi de la un capăt la celălalt ritmuri uniforme şi convenite acolo unde se cere, dimpotrivă, ne interesăm de esenţiala varietate de sentimente umane! Unde este inspiraţia, unde este neprevăzutul, şi ce oboseală! Versul oficial nu trebuie să servească decât în momente de criză

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

17

resituiri

sufletească; poeţii actuali au înţeles bine acest lucru; cu un sentiment de rezervă foarte delicat, ei au rătăcit în jur, s‐au apropiat cu o timiditate singulară, s‐ar putea spune cu o oarecare spaimă, şi, în loc să îşi arate principiul lor şi punctul lor de plecare, l‐au făcut să apară pe neaşteptate ca o încoronare a poemului sau a perioadei! De altfel, în muzică s‐a produs aceeaşi transformare: melodiilor foarte bine conturate de altădată le succede o infinitate de melodii rupte, care îmbogăţesc ţesătura fără a se simţi cadenţa şi ea puternic marcată. ‐ Oare de acolo – am întrebat eu – să fi venit sciziunea? igur că da. Parnasienii (2), iubitori ai versului - foarte strict, frumos în sine, nu au văzut că nu exista acolo decât un efort care îl completa pe al lor; efort care avea, în acelaşi timp, avantajul de a crea un fel de interregn al marelui vers istovit şi care cerea graţie. Întrucât trebuie ştiut faptul că încercările ultimilor veniţi nu tind să suprime marele vers; ele tind să aducă mai mult aer în poem, să creeze un gen de fluiditate, de mobilitate între versurile de mare amplitudine, care le cam lipseau până acum. Se aud dintr‐o dată în orchestre, frumoase scânteieri de aramă; dar se simte foarte bine că, dacă nu ar exista decât aceea, plictiseala ar veni repede. Tinerii distanţează aceste mari linii pentru a nu le face să apară decât în momentul în care ele trebuie să producă efectul total: astfel, versul alexandrin (3), pe care nimeni nu l‐a inventat şi care a izbucnit singur din instrumentul limbii, în loc să rămână maniac şi sedentar ca în prezent, va fi pe viitor mai liber, mai imprevizibil, mai aerat: el va prelua valoarea de a nu fi angajat decât în mişcările grave ale sufletului. Şi volumul poeziei viitoare va fi acela de‐a lungul căruia va alerga marele vers iniţial, cu o infinitate de motive împrumutate auzului individual. Există, aşadar, sciziune inconştientă, de‐o parte şi de alta, prin care eforturile se pot reuni mai degrabă decât se pot distruge. Căci, dacă, pe de o parte, Parnasienii au fost, de fapt, servitorii absoluţi ai versului, sacrificându‐şi până şi propria personalitate, tinerii şi‐au extras direct instinctul muzicilor, ca şi cum nu ar mai fi avut nimic înainte; dar nu fac decât să dilueze încordarea, constrângerea parnasiană, şi, după mine, cele două eforturi se pot completa. Aceste opinii nu mă împiedică să cred, eu însumi, că având minunata ştiinţă a versului, arta supremă a cezurii, pe care o posedă maeştri precum Banville (4), versul alexandrin poate ajunge la o varietate infinită, poate urma toate mişcările pasiunii posibile: poemul Fierarul al lui Banville, de exemplu, are versuri alexandrine interminabile, şi altele, din contră, de o concizie neverosimilă. Atâta doar că, instrumentul nostru atât de perfect şi pe care l‐am folosit poate prea mult, nu era rău dacă se odihnea puţin. ‐ Vorbim aici despre formă, îi zic domnului Stéphane Mallarmé. Şi fondul? red, îmi răspunde el, că, în ceea ce priveşte fondul, - tinerii sunt mai aproape de idealul poetic decât Parnasienii, care tratează încă subiectele în stilul vechilor

S

C

filozofi şi al vechilor retori, prezentând direct obiectele. Gândesc că ar trebui, dimpotrivă, să existe doar aluzia. Contemplarea obiectelor, imaginea dispărând a reveriilor suscitate de ele, reprezintă cântul: Parnasienii iau lucrul în întregime şi îl arată; prin asta, ei pierd misterul; astfel, privează spiritul de acea bucurie încântătoare de a crede că ei creează. A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care este făcută din fericirea de a dezvălui puţin câte puţin; a sugera obiectul, iată visul. Este folosirea perfectă a acestui mister pe care îl constituie simbolul: a evoca puţin câte puţin un obiect pentru a arăta o stare a sufletului, sau, invers, a alege un obiect şi a degaja din el o stare sufletească, printr‐o serie de descifrări. ‐ Ne apropiem aici, îi spun maestrului, de o mare obiecţie pe care aş vrea să v‐o prezint... Obscuritatea! ste, de fapt, la fel de periculos, îmi răspunde el, fie că obscuritatea vine din insuficienţa lectorului, fie din aceea a poetului... dar înseamnă mai mult a trişa decât a eluda această muncă. Pentru că, dacă o persoană de o inteligenţă medie şi cu o pregătire literară insuficientă deschide întâmplător o carte astfel făcută şi pretinde că se bucură de ea, există o interpretare greşită, lucrurile trebuie repuse la loc. Trebuie să existe întotdeauna enigmă în poezie şi acesta este scopul literaturii – nu există altele, – de a evoca obiecte. ‐ Dumneavoastră, maestre, am întrebat – sunteţi cel care a creat noua mişcare? etest şcolile, spune, şi tot ceea ce le seamănă; îmi repugnă tot ceea ce este aplicat în mod profesoral literaturii, care, dimpotrivă, este în întregime individuală. Pentru mine, cazul unui poet, în această societate care nu‐i permite să trăiască, este cazul unui om care se izolează pentru a‐şi săpa propriul mormânt. Ceea ce mi‐a dat atitudinea de şef de şcoală este, mai întâi, faptul că întotdeauna m‐au interesat ideile tinerilor; este apoi, fără îndoială, sinceritatea mea în a recunoaşte că există noutate în aportul ultimilor veniţi. Căci eu, în fond, fiind un solitar, cred că poezia este făcută pentru fastul şi solemnitatea supremă ale unei societăţi constituite unde ar avea locul său gloria al cărei sens pare să fi fost pierdut de oameni. Atitudinea poetului într‐o epocă precum aceasta, unde el face grevă în faţa societăţii, este aceea de a pune deoparte toate mijloacele viciate care i se pot oferi. Tot ce i se poate propune este inferior concepţiei sale şi muncii sale secrete. Îl întreb pe Dl. Mallarmé ce loc îi revine lui Verlaine în istoria mişcării poetice. l este primul care a reacţionat contra impecabilităţii şi impasibilităţii parnasiene. El a adus în Înţelepciune, versul său fluid, cu, deja, disonanţe voite. Mai târziu, spre 1875, [cartea] mea După‐amiaza unui faun, în afara câtorva prieteni, precum [Catulle] Mendès, [Léon] Dierx şi [Léon] Cladel, face să urle Parnasul întreg şi opera literară a fost refuzată de marea majoritate. Încercam, de fapt, să pun, alături de versul alexandrin în toată ţinuta sa, un fel de joc alergând zdrăngănit împrejur, ca şi cum ar

E

D

E

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

18

NO. 1 ‐ 2014

resituiri

vorbi de un acompaniament muzical făcut de poet însuşi şi care nu ar permite versului oficial să iasă decât la ocazii speciale. Dar părintele, adevăratul părinte al tuturor tinerilor poeţi, este Verlaine, magnificul Verlaine, a cărui atitudine ca om o găsesc într‐adevăr la fel de frumoasă ca pe aceea de scriitor, pentru că este singura, într‐o epocă în care poetul este în afara legii: a accepta toate durerile cu o aşa înălţime şi de asemenea cu o superbă îndrăzneală. ‐ Ce părere aveţi despre sfârşitul naturalismului? uerilitatea literaturii a constat până acum în a crede, de exemplu, că a alege un anumit număr de pietre preţioase şi a le scrie numele pe hârtie, chiar foarte bine, însemna a face pietre preţioase. Ei bine, nu! Poezia consistând în a crea, trebuie luată în sufletul uman al stărilor, al strălucirilor unei purităţi atât de absolute, astfel încât, bine cântate şi bine puse în lumină, ele să constituie de fapt bijuteriile omului; acolo, există simbol, există creaţie, şi cuvântul poezie îşi găseşte adevăratul sens: este, pe scurt, singura creaţie umană posibilă. Şi dacă, în mod veritabil, pietrele preţioase, cu care oamenii se împodobesc, nu manifestă o stare a sufletului, se împodobesc în zadar... Femeia, spre exemplu, această hoaţă eternă... Şi reţineţi, adaugă interlocutorul meu zâmbind pe jumătate, ceea ce e admirabil în magazinele de noutăţi este, uneori, faptul că aflăm de la comisarul de poliţie că femeia se împodobea cu bijuterii al căror sens ascuns nu‐l cunoştea, şi care nu‐i aparţineau în consecinţă... Pentru a reveni la naturalism, mi s‐ar părea că trebuie înţeles prin literatura lui Émile Zola şi că, de fapt, cuvântul va muri când Zola îşi va fi terminat opera. Am o mare admiraţie pentru Zola. El a făcut, într‐adevăr, mai puţină literatură veritabilă decât artă evocatoare, servindu‐se cât mai puţin posibil de elemente literare; el a luat cuvintele, este adevărat, dar asta este tot; restul provine din minunata sa organizare şi se repercutează imediat asupra spiritului mulţimii. El are calităţi cu adevărat puternice; sensul nemaiauzit al vieţii, mişcările de gloată, pielea Nanei, a cărei textură am mângâiat‐o cu toţii, toate acestea pictează cu un ameţitor laviu, este opera unei organizări cu adevărat admirabile! Dar literatura are ceva mai intelectual decât asta: lucrurile există, nu trebuie să le creăm; nu trebuie decât să observăm raporturile; şi firele acestor raporturi sunt cele ce formează versurile şi orchestrele. ‐ Cunoaşteţi psihologiştii? uţin. Mi se pare că, după marile opere ale lui Flaubert, Goncourt şi Zola, care sunt tipuri de poeme, s‐a revenit astăzi la vechiul gust francez al secolului trecut, mult mai umil şi modest, care nu consistă în a‐i lua picturii mijloacele pentru a arăta forma exterioară a lucrurilor, ci în a diseca motivele sufletului uman. Dar există, între aceasta şi poezie, aceeaşi diferenţă care este între un corset şi un gât frumos... Îl întreb, înainte de a pleca, pe Dl. Mallarmé, care sunt numele celor care reprezintă, în opinia domniei sale, evoluţia poetică actuală.

P

inerii, îmi răspunde, care mi se par a fi scris o operă de maestru, adică o operă originală, neataşându‐se de nimic anterior, sunt: Morice (5), Moréas (6), un cântăreţ adorabil şi, mai ales, cel ce a dat până acum cea mai mare mână de ajutor, Henry de Régnier (7), care, ca şi Vigny (8), trăieşte acolo jos, puţin mai departe, retras şi în linişte, şi în faţa căruia mă înclin cu admiraţie. Ultima sa carte: Poeme vechi şi romaneşti este o capodoperă pură. (**) În fond, vedeţi, îmi spune maestrul strângându‐mi mâna, lumea este făcută pentru a ajunge la o carte frumoasă.

T

P

Note: (1) Catulle Mendès ‐ scriitor şi poet francez, născut la Bordeaux pe 22 mai 1841 şi mort la Saint‐Germain‐en‐Laye pe 7 februarie 1909. (n. t.) (2) Parnasian – adept al parnasianismului (curent în poezie apărut în Franţa, spre jumătatea sec. al XIX‐lea, care cultiva virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasă a naturii şi a civilizaţiilor trecute, descrierea strălucirii exterioare a lucrurilor, construcţia savantă a limbii). (n. t.) (3) Alexandrin ‐ vers iambic de 12 silabe (cu cezura după silaba a şasea). Poezie alexandrină ‐ poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristică epocii elenistice. (n. t.) (4) Théodore de Banville (1823‐1891) – poet francez, reprezentant al parnasianismului. (n. t.) (5) Charles Morice (1860‐ 1919) – scriitor francez, poet şi eseist. A contribuit prin critica sa acerbă, transformată în admiraţie, la gloria lui Paul Verlaine. (n. t.) (6) Jean Moréas (1856 ‐ 1919) – poet, eseist şi critic literar francez. (n. t.) (7) Henry de Régnier (1864 – 1936) – scriitor francez, apropiat simbolismului. (n. t.) (8) Alfred de Vigny (1797 – 1863) – poet şi dramaturg francez, unul dintre promotorii principali ai romantismului. (n. t.) (*) extras din Jules Huret, Enquéte sur l’evolution litteraire, Paris, Bibliothéque Charpentier, 11, Rue de Grenelle, 1891, p. 55‐65 (**) L‐am întâlnit pe Dl. Mallarmé, care a fost mirat că nu a văzut figurând numele domnilor Viellé‐Griffin, Gustave Kahn et Jules Laforgue în transcrierea interviului meu cu el. Aceştia sunt, mi‐a spus, trei dintre principalii poeţi care au contribuit la mişcarea simbolistă şi care pe care i‐am desemnat ca atare în descrierea mea. Trebuie să mărturisesc că cele trei nume erau, în adevăr, rămase în notiţele mele şi sunt bucuros de ocazia pe care o am de a le oferi locul care le aparţine. (n. Jules Huret, în vol. Enquéte sur l’evolution litteraire, Appendice, p. 425)

Traducere din limba franceză de Liliana

Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

19

arte poeice

LETRISMUL sau Hazardul din noua pălărie…

Isidore ISOU De‐a v‐aţi‐ascunselea (Cache‐cache) Am stram gramme Cali couli mouki ‐ gramme Am hlam clamme Vouki ‐ rouki nouki cram Spouki kali couki ram Am stram kram Ala bala gortogala Chichmariga la bordiga Gideaschdeabri Dalion Dalion fenon de son Cougirouga raioului Caioului vidaioului Sindelande miridisch Souki pouki dasch depichi Pouma reta pouma pi Tapi tapi reungi Am stram gram” am stram gramme! Ssssssssssssssss, South! Sandala, gungala, goungalagoum! Voutchi! Spountala, councala, councala coun! Patch! Vouschanga doutel Eloumparai goumparai, houmparlai ioute... Voui! Jangar Kafan gounkala gounkala gouf Foui! Seoupido koipido loupidolai Floi! Goumino noumino fai! Zoy Kouriko koukouri goui Jalhaana! Cooucou! flacala ca floucoucou! Stinim iouna naiouna nanai Jean Pierre Paul Lorelai Halagalgail Attansion bisse! VAGUE LE LISSE! Am stram gramme couli fouli mouki glamme Am hlamme clamme Vouki nouki rouki cramme Am stramme Kramme Ala bala gortogala Iech mariga ia boriga Gideaschteabti Dalion Dalion fenon de Don Cougirouga raiouloui Sindeia de miridisch Souki pouki dasch depich Poumnareta poumnapi

Virgil Diaconu
a născut la Botoşani (31 ianuarie 1925), într‐o familie de evrei. În 1945 fondează la Paris faimosul curent LETRISM, inspirat de dadaism şi suprarealism. Descopăr de curând, în setea mea de arte poetice moderne, moderniste, postmoderniste şi răpit de demonul teoriei cum sunt, volumul Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique (Gallimard, Paris, 1947, p.p. 231‐265), semnat de botoşăneanul Isidore ISOU, ghidul profetic al mişcării sau doctrinei letriste. Redau mai jos câteva fragmente din capitolul La Lettrie/Letria, în traducerea Anişoarei Pitu. LETRIA „Poezia letristă, care a fost o sectă a poeziei la începuturi, va deveni o nouă poezie separată şi veritabilă. Ea posedă noi dimensiuni, niciodată avute. Spaţiul (longitudinea), adică simultaneismul contrapunctului poetic, câştigat împreună cu vagul materialului.” LETRIA este „nouă şi diferită de manifestările cunoscute. LETRIA reia toate valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii, continuându‐le într‐o sinteză proprie.” „Se anunţă acum un timp nou, timpul noilor melanjuri şi al întâlnirilor ebluisante. Avem, cu LETRIA, o artă originală, fiind vorba de a lucra cu instrumente necunoscute pe alte materiale şi structuri. Nu se mai vorbeşte de o simplă schimbare suprastructurală, într‐un mod de rearanjare a aceloraşi chipuri. Nu e vorba nici de o altă şcoală într‐ o artă veche, ci de o emisiune de existenţe încă necunoscute pentru mânuire (literele). Elementul acesta nu e nici muzică (ea foloseşte note, sunete elevate), nici poezie (fiindcă foloseşte până la sfârşit cuvinte). Acest element este inedit şi necesită alte obişnuinţe şi alte moduri de creaţie. Datoria noastră e să plămădim noi aparenţe, forme, opere şi blocuri proprii acestui element.”

CISOU*, pe numele real de Ioan‐Isidore Goldstein, s‐

ritic de film, artist vizual şi, desigur, poet, Isidore

poate să obţină poetica letristă despre care vorbeşte autorul. Poemul îi aparţine, fireşte, lui Isou şi este tradus de Anişoara Pitu.

Opentru a ne lămuri mai bine asupra a ceea ce

fer în continuare cititorului un poem letrist,

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

20

NO. 1 ‐ 2014

arte poeice

Tapi tapi reoungi Am stram gramme Am stram gramme... 1. Pauză. 2. Fasaire. 3. Scuipat. 4. Sărutare. Hazardul din pălărie sau Critica poeticii letriste „LETRIA reia toate valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii, continuându‐le într‐o sinteză proprie”, spune Isou. ceste valori ale poeziei, pe care ni le închipuim a fi unitatea şi tensiunea ideatică, lirismul, misterul, originalitatea poetică, imaginaţia poetică, nu se regăsesc însă nicidecum în poezia De‐a v‐aţi‐ascunselea, care ilustrează exemplar poetica letristă. Pe de altă parte, însuşi autorul îşi contrazice punctul de vedere abia avansat, pentru că poezia letristă pe care o susţine teoretic nu reia, nu continuă nicidecum „valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii”, ci mai degrabă se distanţează de aceste valori, abandonându‐le.

de propoziţiile care au sens. „Poezia” letristă destructurează deopotrivă emoţia, sensul, viziunea poetică. Vidată de conţinutul semantic, vizionar şi afectiv, această „poezie” nu mai propune spre receptate decât o colecţie de sunete, ea mizează în mod exclusiv pe sunete şi sonorităţi stranii. Într‐un alt înţeles, „poezia” letristă împlineşte visul poetului dintotdeauna: ea poate fi citită aproape în orice limbă, cu condiţia să cunoşti numai literele, pentru că versurile Am stram gramme Cali couli mouki ‐ gramme Am hlam clamme Vouki ‐ rouki nouki cram Spouki kali couki ram Am stram kram au aceeaşi „semnificaţie” fonică, sonoră, în orice parte a lumii, indiferent de limba pe care o vorbeşte (şi înţelege) cititorul. „Poezia” letristă ne dă o pildă despre ceea ce poate să însemne obsesia noului, care, ca nou absolut, elimină poezia. Dar nu este noutatea visul şi gloria oricărui „nou”… curent literar? Nu este noutatea argumentul forte al marilor curente literare, al curentelor literare la modă o vreme? Oricum, poezia letristă şi mai toate poeziile avangardiste au pregătit terenul pentru marea poezie care urma să vină: poezia postmodernistă. Care a şi venit. La fel de nouă, decisă, sigură pe sine şi victorioasă… * „În timpul celui de‐al Doilea Război Mondial, Isou a fondat, împreună cu renumitul psiholog şi teoretician Serge Moscovici, revista „Da”, imediat interzisă de către autorităţi. În paginile acestei publicaţii, Isou încerca să teoretizeze pentru prima dată letrismul. În august 1945, Isou părăsea definitiv România şi se stabilea la Paris. Acolo, cu ocazia unui spectacol scris de Tristan Tzara, a expus programul curentului pe care voia să îl fondeze. Surprinzător, a fost imediat sprijinit de mulţi artişti. Isou a publicat un dicţionar şi a înfiinţat o editură pentru literatura letristă, sprijinită chiar de Giacometti. În capitala franceză, Isou a fost extrem de activ, atât ca teoretician, cât şi ca poet şi artist vizual. În 1951 obţinea un premiu la Cannes pentru un film realizat împreună cu Cendrars şi Cocteau. În 1968, artistul participa activ la mişcările studenţeşti din Paris. În 1976, Isou publica „La Creatique ou la novatique”, un tom cuprinzând arborele genealogic al creatorilor de geniu din cultura universală. După moartea artistului, în 28 iulie 2007, multe dintre lucrări i‐au fost reeditate, împreună cu cele ale altor letrişti. O expoziţie conţinând lucrările sale de pictură, gravură precum şi cărţi, reviste şi scrisori scrise de Isou a avut loc în capitala franceză în luna septembrie a aceluiaşi an”, ne spune Eliza Zdru (Adevărul, 6 iulie 2010).

A

aracterul dominant al poeticii letriste vrea să fie noutatea. De aici – obsesia noului: anunţarea unei „noi poezii”, „noile dimensiuni, niciodată avute”, trăsătura nenumită, dar „nouă şi diferită de manifestările cunoscute” a LETRIEI, „instrumentele necunoscute” ale noii poezii, deci instrumentele noi, pentru că aici „nu e vorba nici de o altă şcoală într‐o artă veche, ci de o emisiune de existenţe încă necunoscute pentru mânuire (literele).” Elementul căutat pe poezia letristă „este inedit şi necesită alte obişnuinţe şi alte moduri de creaţie.” Niciun element poetic „vechi” nu mai are acum trăinicie, este fără valoare. Isidore ISOU are, aşadar, obsesia noului, a schimbărilor radicale, a revoluţiei poetice, care lichidează toate poeticele predecesoare şi contemporane.

C

artei poetice letriste nu se mai scot, ca la dadaişti, cuvinte, ci litere! Asamblarea acestor litere de către poetul letrist nu creează însă aproape niciun cuvânt cunoscut! Adică ceea ce am putea numi „cuvânt letrist” nu are nicio semnificaţie, iar versurile‐„propoziţii” alcătuite din aceste „cuvinte” de poetul letrist sunt lipsite de orice sens. Poezia letristă este, aşadar, cu totul în afara cuvintelor şi a propoziţiilor care pot avea un înţeles, un sens. „Poezia” letristă este nouă de‐a dreptul, iar noutatea aceasta este, după cum se vede cu ochiul liber, una decis negativă, stricătoare sens şi de poezie. „Poezia” letristă nu mai are cuvinte şi propoziţii dotate cu înţeles şi de aceea ea este lipsită de emoţie, sens, viziune, elemente care, cu toate, nu pot fi produse decât

DNoutatea constă într‐un şir de litere… Din pălăria

ar în ce anume constă noutatea poeziei letriste?

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

21

traduceri în limba română

Poet de ianuarie ‐ Centenar Dudley Randall (1914–2000)

Balada din Birmingham
(Atentatul asupra Bisericii din Birmingham, Alabama, 1963*)
„Dragă mamă, pot să merg în centru În loc să ies la joacă afară, azi, În marşul libertăţii să fiu şi eu, în Birmingham, pe străzi?” „Nu, draga mea, nu poţi să mergi, Sălbatici câinii sunt şi cruzi, Iar cluburi şi frânghii, şi arme, şi închisori Pentru copii nu‐s bune, auzi?” „Dar, mamă, singură nu merg. Cu mine vor păşi şi‐alţi copii, Să fim şi noi în Birmingham, pe străzi Ca ţara noastră liberă s‐o ştii.” „Nu, draga mea, nu poţi să mergi, Mă tem că armele‐or vorbi. Dar la biserică poţi merge în loc, Să cânţi în cor cu alţi copii.” Şi‐a pieptănat părul cel negru, mama, Şi‐n dulci de trandafir petale s‐a spălat, În micile‐i mâini cafenii, albe mănuşi şi‐a pus, Iar în picioare pantofi albi i‐au stat. Zâmbea, ştiind copila În locul sfânt aflată. A fost cel de pe urmă zâmbet Ce a răsărit pe faţa ei vreodată. Explozia atunci când auzi I‐au fost atât de umezi ochii şi de grei. A alergat pe străzi, în Birmingham, Strigând după copila ei. A scormonit prin cioburi de sticlă şi de zid, Apoi, un mic pantof a ridicat. „O, e pantoful de copila mea purtat, Dar tu, copilă, unde ai plecat?” Din vol. Cities Burning (Broadside Press, 1968)

* 15 septembrie 1963 ‐ O explozie la Biserica Baptistă din Strada 60, Birmingham, Alabama, ucide patru fete afro‐americane în timpul slujbei. Cel puţin alte 14 persoane sunt rănite în explozie. Trei foşti membri ai Ku Klux Klan au fost condamnaţi pentru crimă, în urma atentatului.

Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

Poet de ianuarie

Philip Levine
Lăsaţi‐mă să încep din nou
Lăsaţi‐mă să încep din nou, ca un fir de praf prins în vânturile de noapte ce străbat marea. Lăsaţi‐mă să încep ştiind de astă dată că lumea este apă sărată şi nori întunecaţi, lumea este măcinare şi suspin noaptea întreagă şi zorii vin încet şi nu schimbă nimic. Lăsaţi‐mă să mă întorc la ţărm, după o viaţă de mers spre nicăieri. De astă dată adăpostit în penele unui pescăruș gunoier trecând pe deasupra navei negre, ce taie aerul şi clocește puii pe apele imobile ale portului tău. Acest cargobot care ia apă a adus o cală plină cu furci de fân din Spania, damigene mari de vin negru algerian şi penițe care nu pot scrie în engleză. Mateloţii s‐au poticnit în drum spre baruri ori case luminate. Căpitanu‐şi închide jurnalul de bord şi adoarme. 1/10 ‘28. În seara asta voi intra în viaţa‐mi după ce am fost pe mare atâta timp, în liniște, într‐un spital cu nume de automobil. Unicul copil din milioane de copii, care a zburat singur la stele deasupra gunoaielor negre ale apelor fără lună ce s‐au întins pentru totdeauna, care a devenit auriu în soarele desăvârșit ale unei noi zile. Un copilaş isteţ, care de astă dată‐şi va iubi viaţa, pentru că nu este alta ca ea. Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

22

NO. 1 ‐ 2014

arte poeice

Philip Levine: „Sunt foarte fericit că am devenit poet”
Philip Levine s‐a născut în Detroit, în anul 1928, şi a părăsit acest oraş, mărturiseşte, după o succesiune de job‐uri stupide. Este autorul a numeroase cărţi de poezie, incluzând 7 Years from Somewhere (care a câştigat Premiul Naţional a Criticilor Literari), Ashes (Premiul NBCC şi Premiul National Book Awards), They Feed They Lion şi, mai recent, A Walk with Tom Jefferson (Fragmente) […] În volumul Plăcerile secolului al 20‐lea, Robert Hass spune că ritmul în poezie oferă o bază revoluţionară prin accesul său direct în inconştient… untem cu toţii de acord cu asta. Ritmul este profund şi ne atinge în moduri pe care nu le înţelegem. Cunoaştem faptul că limba utilizată în mod ritmic are un fel de putere de a încânta, de a supăra, de a exalta şi acest gen de limbă ritmică m‐ a entuziasmat la început. Dar nu am întâlnit‐o pentru prima dată în poezie… poate doar în discurs, în rugăciune, în predică. Asta m‐a determinat să îmi doresc să o creez. Poemele mele de început erau un mijloc de a vorbi cuiva. Le‐am schimbat în mod constant. Aş ieşi afară şi aş lucra la poemul despre ploaie, pentru a‐l corecta. [...] Când aţi început să scrieţi? m scris din timpul şcolii cu o anumită plăcere, pentru că o făceam bine. Apoi am lăsat această pasiune – cred că am început să fiu interesat de fete. Nu îmi amintesc să fi scris ceva la 16‐17 ani. Am redescoperit poezia la 18 ani. Cum s‐a întâmplat asta? ‐am citit pe Stephen Crane. M‐a emoţionat profund. L‐am citit şi l‐am imitat. Chiar cred că poemele mele erau la fel de bune ca ale lui. Poemele lui sunt teribile, sunt foarte clare – ştiţi: Am văzut un om alergând spre orizont. Am spus: de ce alergi spre orizont? El mi‐a spus: pentru că bla, bla, bla. [….] Unde începe un poem pentru dumneavoastră? Luaţi notiţe? Vă treziţi în miez de noapte? oeziile încep în diferite feluri, şi, de‐a lungul vieţii mele, procesul s‐a schimbat. Când eram copil, vorbeam poezia, nu o scriam; acele poeme începeau cu o frază şi apoi încercam să folosesc vocabularul şi structura frazei pentru a crea o fabrică de repetiţii. Când am început să scriu poezie, la 18 ani, poemele păreau a se ivi dintr‐o imagine vizuală. Capturam acea imagine şi asta mă fascina; poemul împingea înainte acea captură de imagine, pe care doream ca cititorul să o devoreze. Apoi Yeats m‐a aprins. Mă refer la limba care exalta, care suna ca şi cum cineva ar vorbi şi ar cânta în acelaşi timp. Am crezut: Asta e! Şi, într‐un fel, încă simt că asta e. Aceasta este perfecţiunea formei. A căpătat discurs, cântec, retorică înaltă şi tot nu sună vag sau fals. Un poem ca Easter, 1916. Am spus, Iisuse, asta este ceea ce‐mi doresc atât de mult. Nu contează atitudinile sale stupide. A scris un poem despre fiica sa, un poem atât de sexist. Dar este atât de frumos realizat. Mi‐am amintit de faptul că i‐am spus unei prietene: „Nu‐i aşa că este un poem incredibil?”, iar ea, furioasă, mi‐a răspuns: „Este atât de sexist”. I‐am spus: „Uită‐te aici”, sigur, seamănă cu scrierile anti‐semite ale lui Eliot, „Evreul ghemuit pe pervaz” [„And the jew squats on the window sill, the owner” ‐ versul opt în poemul Gerontion, 1920 – n. red.]; la naiba, cu Eliot, dar poemul este excelent. Mai apoi, undeva pe la 40 de ani, am trecut la o fază a scrisului

S

A

L

P

automat. Trebuia să fiu puţin luat, cum s‐ar spune apucat, şi scriam exact acel lucru. Se revărsa, pur şi simplu, în sute de versuri. Apoi procesul realizării poemelor a devenit destul de diferit: am început să văd ceea ce era în interiorul acestei mari explozii a limbii şi a imaginii, şi am găsit esenţa. Cum v‐aţi corectat? Care a fost procedeul de da formă? m redus, să zicem, de la 500 de versuri la 150, croind şi ajustând, găsind imaginea centrală şi aruncând ceea ce părea în exces sau ceea ce era doar o parte a drumului spre ceea ce‐mi doream. Pe urmă, punând totul la un loc într‐un gen de structură dramatică, coerentă sau narativă. Era amuzant şi aşa. V‐aţi creat propriul sens, recognoscibil, al versului. Cum s‐a întâmplat? ersul scurt; a avut două surse. În primele mele două cărţi, veţi găsi un număr mare de poezii scrise cu vers rimat de şapte silabe. După un timp, am descoperit faptul că nimeni nu auzea rimele, care sunt foarte subtile, şi absolut nimeni nu auzea cele şapte silabe. Am devenit atât de încrezător în vers încât nu am ezitat să îl diversific. Nu mai aveam nevoie de numărătoarea strictă. Am început să rimez în mod neregulat şi uneori să scriu fără nicio rimă. Ce să vezi? Am devenit un poet al versului liber! Mai târziu, am scris poeme cu versuri lungi. A fost acest lucru un mijloc pentru felul dvs. de a asculta? A fost această extindere a versului o decizie conştientă? u a fost conştientă. Materialul, scrisul care a ieşit, avea o calitate relaxată, plin de detalii, evenimente; avea un puternic vers narativ şi m‐am simţit mai puţin constrâns. Se întâmplă atât de repede încât scrii aceste lucruri cu mult timp înainte de a avea ocazia de a le cugeta. În toamna trecută, am avut un minunat sezon de scris în Boston; am scris două poeme de mărime potrivită, ambele cu versuri lungi. Au venit în cascade, care mi‐au ocupat zile întregi. Unul este un adevărat poem narativ : O plimbare cu Tom Jefferson. Tom Jefferson se dovedeşte a fi un muncitor pensionat, negru, din Detroit, cu acel nume… […] Ce îmi puteţi spune despre poemul Let me begin again (Lăsaţi‐mă să o iau de la început)? i‐a venit în minte fraza „Lăsaţi‐mă să o iau de la început”, iar imaginile m‐au condus spre un câmp emoţional care trebuie să fi aşteptat undeva în interiorul meu un fel de eliberare. Am realizat că îmi doream să intru în viaţa mea exact în acelaşi mod în care o făcusem prima oară, dar cu o uriaşă diferenţă: de data aceasta vroiam să îmi iubesc viaţa, să mă iubesc pe mine însumi. Eram brusc îngrozit de faptul că, în ciuda acestui dar imposibil şi unic al vieţii, mi‐a luat atât de mult timp să învăţ că eu şi viaţa mea meritam iubire. Ce a provocat această schimbare? robabil a fost dragostea constantă pe care am primit‐o de la copii, soţie şi prieteni buni. M‐am gândit, hei, trebuie să fiu bine. În orice caz, într‐un anumit punct, am început să simt în mod diferit în ceea ce mă priveşte şi, în privinţa poeziei, am spus „Lăsaţi‐mă să o iau de la început”. M‐am născut pentru a doua oară într‐un spital cu nume de automobil – în care mă aflam – Spitalul Henry Ford. Dar de data asta, voi fi înţelept, cu ştiinţa a ceea ce este enorm de puţin familiar fiinţelor umane, diferit şi demn de iubire. Cred că este un poem al afirmării. […]

A

V

N

M

P

Interviu realizat de Mona Simpson pentru The Art of Poetry No. 39 (The Paris Review, 1988). O selecţie mai largă din acest interviu, în Revista nouă, nr. 1/2014)

Traducere din engleză Liliana Ene

q 23

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ NO. 1 ‐ 2014

editorial

Layout & DTP: Flowerin Flow

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Alice Neculea Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina Director: Liliana Ene Redactor‐şef: Florin Dochia Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii” Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH contact: tel. 0244.336.006 e‐mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com htp://revistaurmuz.blogspot.ro/

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

24

NO. 1 ‐ 2014

ISSN 2359 ‐ 7585 ISSN‐L 2359 ‐ 7585

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful