UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ MECATRONICĂ ŞI MANAGEMENT

Lector univ. dr. Cristian Pîrghie Prep. univ. drd. Ana Camelia Pîrghie

Suceava, 2010

1

ELEME TE DE CALCUL AL ERORILOR

În cercetările de fizică experimentală distingem două feluri de determinări de mărimi fizice: 1) Măsurători directe, de exemplu, măsurarea lungimilor cu un metru, a meselor cu o balanţă, a temperaturilor cu un termometru, etc. 2) Măsurători indirecte, când mărimea fizică se obţine prin calcul, folosind rezultatele unor măsurători directe şi aplicând anumite relaţii matematice deduse pe baza legilor fizicii, de exemplu, măsurarea vitezei, acceleraţiei, densităţii, coeficientului constantelor elastice, etc. de frecare, momentului de inerţie,

1. Clasificarea erorilor Orice măsurătoare fizică implică totdeauna erori. Acestea pot fi: 1. Erori de măsură (erori inevitabile). Acestea se datorează

imperfecţiunii simţurilor şi a aparatelor. Valorile citite sunt doar mai mult sau mai puţin apropiate de valoarea exactă, evident necunoscută, a mărimii măsurate. Aceste erori nu pot fi cunoscute exact, dar ele nu pot depăşi eroarea maximă, corespunzătoare preciziei aparatului folosit. Uneori în calcule se folosesc anumite constante fizice, extrase din tabele speciale publicate. Aceste constante au în general erori foarte mici, neglijabile (dacă păstrăm un număr suficient de zecimale) faţă de erorile mărimilor măsurate în mod obişnuit într-un laborator pentru studenţi. 2. Erori de rotunjire. În calcule pot interveni numere iraţionale, având un număr mare de zecimale (radicali, π , …, logaritmi, funcţii trigonometrice, exponenţiale). Evident, suntem nevoiţi să păstrăm în calcule un număr limitat

2

de zecimale. Eroare comisă se poate neglija dacă păstrăm un număr suficient de zecimale. 3. Erori de metodă. Foarte des suntem nevoiţi să înlocuim problema dată (propusă) cu alta mai simplă (aproximativă), ceea ce implică evident o anumită eroare, chiar dacă datele iniţiale ar fi cunoscute exact şi calculele ar fi făcute exact. Erorile se mai pot clasifica şi astfel: a) Erori sistematice. Aceste erori se pot caracteriza prin faptul că se produc totdeauna în acelaşi sens. Deosebim: a) erori instrumentale, datorită defecţiunii aparatelor, de exemplu etalonarea defectuoasă a aparatului de măsură, deplasarea scalei, etc.; b) erori personale, datorate unor lipsuri în deprinderile şi dexteritatea experimentatorului; c) erori teoretice, datorate

neglijării unor factori fizici sau unor acţiuni exterioare permanente sau datorate formulei de calcul imprecise sau greşite. Erorile sistematice pot fi reduse, introducând corecţii adecvate. b) Erori accidentale (întâmplătoare, aleatorii). Aceste erori se

caracterizează prin faptul că se produc atât într-un sens cât şi în celălalt şi se datorează unor factori variabili sau nedeterminaţi, care nu pot fi controlaţi de experimentator, adică se datorează întâmplării. c) Erori grosolane sau greşeli. Aceste erori sunt mult mai mari decât erorile obişnuite şi apar datorită neatenţiei experimentatorului: citire greşită la un aparat, notaţie greşită a rezultatului, confuzie, omisiuni. Aceste erori pot fi recunoscute relativ uşor şi eliminate ulterior din calcule.

2. Erori absolute şi erori relative Măsurând o anumită mărime fizică X găsim o anumită valoare numerică x, apropiată mai mult sau mai puţin de valoarea exactă x0 (evident necunoscută) a mărimii măsurate. Se numeşte eroare absolută modulul

3

diferenţei (abaterea) δx = x0 - x dintre valoarea exactă şi valoarea măsurată. Necunoscându-l pe x0, nu putem cunoaşte exact nici diferenţa x0 - x, dar putem totdeauna evalua marginea superioară a erorilor absolute, după cum vom vedea. Se numeşte eroare relativă raportul
x0 − x x0 =

δx
x0

(1)

dintre eroarea absolută şi valoarea exactă a mărimii măsurate. De obicei erorile sunt mici δx<< x0 , x ≈ x0, astfel încât practic se foloseşte eroarea relativă aparentă
εx =
x0 − x x =

δx
x

(2)

unde eroarea absolută δx (care se poate evalua) este raportată la valoarea măsurată (deci cunoscută). Eroarea absolută se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi mărime însăşi, în timp ce eroarea relativă n-are dimensiuni şi se exprimă adesea în procente. Eroarea relativă caracterizează mai bine precizia unei măsurători şi, fiind adimensională, permite compararea preciziei de măsurare a mărimilor de naturi diferite. De exemplu, distanţa Bucureşti - Ploieşti (60 km) măsurată cu o eroare absolută de 6 m înseamnă o eroare relativă de 0,01%, pe când o clădire de 60 m măsurată cu aceeaşi eroare absolută de 6 m înseamnă de fapt o măsurătoare foarte grosolană faţă de cea precedentă, deoarece acum eroarea relativă este de 10%.

3. Rotunjiri 1. Rotunjiri. Am arătat necesitatea de a păstra în calcul un număr limitat de cifre. Pentru a comite o eroare minimă se respectă următoarea regulă. Dacă cifra neglijată este mai mare decât 5, se adaugă o unitate la

4

cifra precedentă păstrată, iar dacă cifra neglijată este mai mică decât 5, nu se adaugă nimic. Exemplu: 5,704953 → 5,70495 → 5,7050 → 5,705 → 5,70 → 5,7 → 6. (3)

Eroarea comisă prin rotunjire nu depăşeşte evident 0,5 din valoarea unităţii din ultima cifră păstrată. 2. Cifra "exactă". O cifră a unui număr se consideră "exactă", dacă valoarea unei unităţi din această cifră este mai mare decât eroarea absolută a numărului. Cifra "exactă" este cifra optimă, care corespunde erorii minime, în sensul că, dacă mărim sau micşorăm această cifră, eroarea va creşte. De exemplu, prin rotunjirea numerelor iraţionale toate cifrele vor fi "exacte". Ultima cifră "exactă" poate să nu fie strict exactă, dar în orice caz nu diferă de cea strict exactă prin mai mult decât o unitate. 3. Regula de scriere a numerelor aproximative. Dacă nu indicăm eroarea absolută, atunci printr-un număr adecvat de rotunjiri trebuie să scriem numărul astfel încât eroarea să nu depăşească valoarea unei unităţi din ultima cifră scrisă, toate cifrele fiind deci "exacte" . La nevoie se foloseşte factorul 10k, k fiind un întreg convenabil. Dacă indicăm eroarea absolută a numărului, atunci pe lângă cifrele "exacte" se mai scrie şi cifra următoare, numită "cifră îndoielnică". Este inutil să scriem şi cifrele următoare deoarece sunt inexacte. Vom scrie deci numărul cu tot atâtea zecimale câte zecimale are eroarea absolută. Exemplu: Viteza luminii în vid este c = 299792,5 ± 0,3 km/s. Dacă nu indicăm eroarea, trebuie să scriem numărul astfel: c = 2,99792⋅105 ≈ 2,998⋅105 ≈ 3,000⋅105 = 300⋅103 km/s. (4)

Sub ultima formă cifrele 00 sunt "exacte" , adică eroarea numărului scris astfel este sub 1⋅103 km/s, adică 299⋅103 ≤ c ≤ 301⋅103 km/s. Ar fi incorect să scriem c = 300000 km/s fără a indica eroarea, deoarece ar rezulta că eroarea

k . de exemplu. împărţire. constanta gazelor perfectă R = 0. fără a socoti zerourile din faţa numărului. Se "exacte" şi cifra "îndoielnică" numesc cifre ale semnificative scris toate cifrele regulei numărului conform precedente. 4. Exemplu: Prin înmulţire. deoarece acum ultimul zero este cifră semnificativă: x = (30 ± 1)⋅10-5 şi eroarea relativă este εx = 1/30 = 3. Situaţia se schimbă radical dacă rezultatul este scris sub forma x = 0. trebuie să scriem m = 27. apar multe cifre.0003. l/mol⋅grd = 82⋅10-3 atm. Dacă. care indică doar ordinul cifrelor următoare şi pot fi totdeauna eliminate folosind un factor 10k. extragere de radical. De exemplu. ci scrisă în continuare cu semnul ± şi în aceleaşi unităţi. indicând un domeniu de nedeterminare. precizia este grosolană.3%. întrucât avem o singură cifră semnificativă 3. ceea ce este greşit. deşi sunt patru zecimale.5 g cântărită cu o precizie de 1 mg.500 g.5 numărului scris astfel este sub 1 km/s. adică 299999 ≤ c ≤ 300001 km/s. am cântărit un vas calorimetric din alamă: m = 50. adică x = (3 ± 1)⋅10-4 şi eroarea relativă este εx = 1/3 = 33%.număr întreg (mutând virgula). nu trebuie nici adăugată. nu toate cifrele rezultatului sunt exacte (ceea ce pare la prima vedere paradoxal). cerem o masă de 27. Dacă un rezultat experimental este scris sub forma x = 0. etc.82 atm. u importă numărul zecimalelor (adică poziţia virgulei) ci numărul cifrelor semnificative ! Observaţie: Eroarea absolută.00030. Ultimele două zerouri sunt cifre semnificative ("exacte") şi trebuie neapărat scrise.25 g. Cifre semnificative. Chiar dacă toate cifrele numerelor iniţiale sunt riguros exacte. l/mol⋅grd are două cifre semnificative. De exemplu. (5) . nici scăzută din numărul considerat.

de aceea se fac aproximaţii pe deplin justificate.37 J/g⋅k.5925 J/K. 4. la fel în numărul c = 0.5925 C = 18.37? ????? 35175? 15075? 18. toate cifrele acestui rezultat ar trebui să fie exacte. Formule pentru calcule aproximative Calculul erorilor este un calcul aproximativ de evaluare al erorilor. Dăm mai jos câteva formule utile. Să calculăm capacitatea calorică a vasului calorimetric definită astfel C = mc: 50.25? × 0. În numărul m = 50. rezultatul trebuie rotunjit. Aici cifra 0 trebuie păstrată. fiind cifră semnificativă !. În realitate nu este aşa. ba chiar cifra 5 din faţa lui 9 ar putea creşte cu o unitate posibilă de la cifra următoare. De aceea. .37 35175 15075 18. La prima vedere.37 J/g⋅K nu cunoaştem cifra care urmează după 7. din moment ce toate cifrele factorilor au fost exacte.5925 ≈ 18.25 g noi nu cunoaştem cifra care urmează după 5 (de exemplu nu am putut-o măsura).6 unde toate cifrele sunt exacte. unde iarăşi toate cifrele sunt exacte. eliminând ultimele două cifre: C = 18. Căldura specifică a alamei este c = 0.60 J/k.25 × 0. Să înlocuim aceste cifre cu semn de întrebare şi să efectuăm din nou înmulţirea: 50.5925?? ?? Se vede că ultimele 2 cifre nu sunt exacte.

ax = exln a ≈ 1+ x ln a. (9') Exemplu: Presiunea atmosferică H în torr. 1 + βθ (10) deoarece αθ << 1 c) Din dezvoltările în şi serie βθ << 1. logaritmice. b << a . exponenţiale. (aici r = -1). 2 x << 1 (aici r = 1/2) sau a±b ≈ a ± b 2 a . ale funcţiilor trigonometrice. Cazuri particulare: 1 ≈ 1 ∓ x.7 a) (1+x) (1+y) (1+z) ≈ 1 + x + y + z. dacă x << 1. dacă x << 1. . y << 1. x in rad. obţinem formule de aproximaţie. 2 ex ≈ 1+ x. r număr real (7) Formula se obţine din dezvoltarea în serie a binomului. De exemplu: sin x ≈ tg x ≈ x. (6) Formula se obţine uşor. z << 1. care sunt mici. b) (1 + x)r ≈ 1 + rx. funcţii ce păstrează primii termeni liniari. coeficientul de dilatare liniară α al riglei şi coeficientul de dilatare în volum β al mercurului este: H =B 1 + αθ = B (1 + αθ )(1 − βθ ) ≈ B[1 + (α − β )θ ]. 1± x x << 1. în funcţie de înălţimea barometrică B. (11) ln (1 + x) ≈ x. a±b a a 1± x ≈1± x . desfăcând parantezele şi neglijând termenii pătratici. b << a. în mm. (8) (8') (9) b 1 1 ≈ (1 ∓ ). cos x ≈ 1 x2 . păstrând primii termeni. dacă x << 1.

La cronometrări putem lua δτ ≈ 0. a temperaturii cu un termometru. La cântăriri putem lua pentru δx jumătate din valoarea celei mai mici mase marcate. δt va fi jumătate din valoarea diviziunii minime în care este gradat termometrul folosit. atunci δx = 0.05 mm. etc. De aceea se ia drept eroare maximă la citire jumătate din valoarea celor mai mici diviziuni marcate pe scală.) se fabrică în serie. în . La citiri de temperatură. Erori de citire 1. tot n-am putea aprecia exact.8 5. Prin erori de citire vom înţelege erorile de măsură directă a unei mărimi fizice. Exemplu: La măsurarea lungimilor cu o riglă obişnuită putem lua δx = 0. de exemplu. putem lua drept eroare absolută maximă de citire valoarea celei mai mici diviziuni în care este gradată scala aparatului sau chiar 0. Într-adevăr. cu ochiul liber. Dacă pe aparat nu este indicată precizia sa. Evident. măsurarea lungimii cu o riglă. a timpului cu un cronometru. Este inutilă gradarea scalei aparatului în diviziuni mai fine decât precizia lui. 2. fracţiuni mai mici decât o jumătate din diviziunea cea mai mică marcată pe scală.5% din această valoare.2 s sau chiar mai mult datorită timpilor morţi la pornire şi oprire. la care mai este sensibilă (răspunde) balanţa. cu aceeaşi ori. admiţându-se anumite toleranţe ale preciziei indicaţiilor. etc. Dacă măsurăm o mărime X (lungime. care nu poate depăşi precizia aparatului folosit.5 mm. dar putem totdeauna evalua eroarea maximă de citire. voltmetrele. masă. nu putem cunoaşte exact eroarea de citire.) repetat de aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi precizie (cu acelaşi aparat. etc. Chiar dacă precizia aparatului ar fi mai înaltă decât valoarea celei mai mici diviziuni. aparatele de măsură (riglele. cronometrele. prin comparaţie cu etaloane speciale. iar dacă avem un vernier 1/10. întrucât cifrele corespunzătoare acestora oricum n-ar fi sigure (la fel cum este inutilă scrierea zecimalelor neprecise ale unui număr aproximativ). a masei cu o balanţă.

2. 1. 1. numit clopotul lui Gauss (fig. 3. Această eroare are o semnificaţie pur teoretică. cu i = 1. Eroarea reală δxi = x0 – xi . Erorile accidentale se bucură de două proprietăţi importante: . y 0 -δxn δxn δxi Fig. Se poate arăta că pentru un şir de măsurători de egală precizie valoarea cea mai probabilă sau cea mai bună a mărimii măsurate este . a cărei relaţie este: y = f (δx) = h 2 2 e − h (δx ) π (12) unde h este un parametru de preciziei (precizia metodei de măsurare). etc. Dacă construim un grafic aşezând în abscisă valorile erorilor reale δxi. a) Valorile xi sunt împrăştiate simetric (în cazul unui număr suficient de măsurători = 10 ÷ 15) în jurul valorii reale x0. ….9 conştinciozitate. împrăştiate (grupate) în jurul valorii reale x0. Reprezentarea grafică a valorilor erorilor reale în funcţie de frecvenţa lor b) Erorile mari în modul sunt puţin numeroase (sunt rare).). y. iar în ordonată frecvenţa lor. obţinem o curbă sub forma unui clopot. nu poate fi determinată şi deci nici utilizată deoarece nu cunoaştem valoarea reală (exactă) a mărimii (pe care de fapt ne propunem să o aflăm). vom obţine mai multe valori xi.1).

Semnificaţia erorii pătratice a mediei aritmetice: 1) Eroarea pătratică a mediei aritmetice caracterizează precizia măsurătorilor şi este legată de numărul de măsurători necesare de efectuat. 3) Eroarea pătratică a mediei aritmetice arată câte zecimale se menţin pentru valoarea mediei aritmetice în exprimarea rezultatului. acest interval purtând denumirea de interval de încredere. 2) În intervalul ( x ± S x ) vor fi cuprinse 68% din numărul măsurătorilor efectuate. O măsură a erorii mediei aritmetice (pentru sau S x σ= 1 ( − 1) ≥ 10) este dată de eroarea pătratică medie notată cu σ ∑ (x − x ) i i =1 N 2 . (14) Atunci rezultatul final al unui şir de măsurători se scrie sub forma: x = x ± σ . sau x = x ± Sx (15) Observaţie. . Din teorie rezultă că parametrul preciziei h este influenţat de S x conform relaţiei: h= 1 Sx 2 (16) Se poate vedea că σ (sau S x ) descreşte odată cu creşterea numărului de măsurători. Cu datele rămase se recalculează media aritmetică şi eroarea pătratică medie. i =1 (13) ori (dacă ≥ 10) decât Eroarea mediei aritmeticice este mai mică de eroarea unei măsurători individuale (izolate). .10 media aritmetică a rezultatelor obţinute: x= 1 ∑ xi . Rezultatele xi care sunt în totală discrepanţă cu x sunt erori grosolane (greşeli datorate neatenţiei) şi trebuie eliminate.

. Efectuând asupra mărimii x1. dx1 = δx1i . asupra mărimii x2. Valoarea acestei mărimi trebuie determinată indirect (calculată) dintr-o relaţie matematică ce conţine mai multor mărimi măsurabile direct. n2 . ) (18) măsurabile direct şi satisfăcând relaţia: z = f(x1.− − −. dx relaţia de mai sus devine: δz i = ∂f ∂f ∂f δx1i + δx2i + − − − + δx i ∂x ∂x1 ∂x 2 = δx i .11 Eroarea relativă a mărimii x se exprimă prin relaţia: εx = Sx x (17) Eroarea relativă caracterizează precizia măsurătorilor legat de alegerea erorii absolute a instrumentelor de măsură. exprimată prin mărimile xi (i = 1. n1 măsurători. Valoarea medie este: z = f ( x1 . x ) Se pune problema determinării valorii medii. Se apreciază că rezultatul a fost determinat corect dacă ε x ≤ 1 %. x2. x 2 . x ) (19) Diferenţiala mărimii z are expresia: dz = ∂f ∂f ∂f dx1 + dx 2 + − − − + dx ∂x1 ∂x 2 ∂x (20) Eroarea absolută a mărimii z pentru o măsurătoare se aproximează cu diferenţiala ei şi notând dz = δz i . z. Calculul erorilor pentru mărimile măsurabile indirect În multe cazuri mărimea de măsurat nu este accesibilă măsurării directe. 6. a erorii absolute.− − −. atunci (21) fiind numărul total al măsurătorilor efectuate. Considerăm o mărime.-. a erorii pătratice a mediei aritmetice şi a erorii relative a mărimii de măsurat.. dx 2 = δx 2i .

eroarea pătratică a mediei aritmetice a mărimii z are expresia:  ∂f   ∂f S z (σ z ) =  +  ∂x S x 2   ∂x S x1   2  x1 .. Erorile funcţiilor Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect. în special ne interesează eroarea maximă a funcţiei. x  2     x1 .... etc.. adică se determină prin calcul cu ajutorul unei formule în care intră mărimi ce sunt măsurate direct...12 măsurători... Ştiind erorile argumentelor trebuie să calculăm eroarea care rezultă pentru funcţie. x 2 (22) unde: ∑ (δx1i ) i =1 1( 1 1 2 S x1 = − 1) (23) …………………… ∑ (δx i ) i =1 2 Sx = ( − 1) (24) Mărimea măsurată se va exprimă prin relaţia finală: z = z ± Sz Eroarea relativă.. x2 .. x2 . adică .. cunoscând erorile maxime ale argumentelor. exprimată în procente. Este comod să notăm în cele ce urmează cu δx modul erorii absolute şi cu εx modulul erorii relative. x2 . x  1 2  ∂f   +−−−+   ∂x S x  x1 . este: (25) εz = Sz z (26) 7..

dacă f = const. b) Diferenţă.x) + b(y0 . x (27) Vom presupune de asemenea că erorile sunt suficient de mici adică δx << x . (31') (31'') şi cazul diferenţei. iar ceilalţi termeni se rotunjesc păstrând o zecimală în plus faţă de termenul grosolan (aceste zecimale vor da cifra "îndoielnică" a rezultatului). (30) (29) Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile absolute ale variabilelor x. de unde eroarea maximă: .f = (x0-x) .(y0-y) = ± δx ± δy. pe care o vom trata şi separat: Observaţie: La adunarea mai multor numere. b sunt constante exacte. a) Sumă. y au acelaşi semn cu coeficienţii respectivi a. εx = δx x sau x0 − x = ±ε x .13 δx = x0 − x sau x 0 − x = ±δx sau x 0 = x ± δx. 1.|⋅δx. unde a. Eroarea absolută este: f0 . f0 . δf = δ(x . ε x << 1. Cazul cel mai favorabil are loc atunci când erorile absolute ale termenilor au semne opuse şi deci se adună. Fie suma algebrică: f = ax + by cu valoarea exactă f0 = ax0 + bx0. Asemănător sumei avem: f = x . atunci δf = |const. Să calculăm mai întâi erorile maxime ale funcţiilor simple. b de unde rezultă eroarea maximă: δf = δ (ax + by ) = a δx + b δy.y0.y. (31) În particular.y. εf = δf f .y) = ± a δx ± b δy.f = a(x0 . f0 = x0 . termenul cu număr minim de zecimale (deci cu eroare absolută maximă) se lasă neschimbat. f = x . (28) astfel încât putem folosi formule pentru calcule aproximative.y) = δx + δy.⋅x.

εf = δx + δy x− y . de la t1 = 19. 2 y f y (34) . Pentru un produs de doi factori avem: f = xy. De exemplu. t 2 − t1 19.5 %.5 = 50%.3 deşi citirile t1. b = -1).10C la t2 = 19. f0 – f = x0y0 . evitând determinarea unei mărimi ca diferenţă a două mărimi apropiate.005 = 0. Analog produsului avem: f = x x x yx − xy 0 y ( x0 − x) − x( y 0 − y ) ± yδx ∓ xδy ± yδx ∓ xδy = ≈ . dacă creşterea de temperatură într-un vas calorimetric este mică.10C atunci eroarea relativă a diferenţei ∆t = t2 . Dacă x şi y sunt apropiaţi între ei. εf = δf xy = εx +εy (33) deci se adună erorile relative ale factorilor. t2 au fost făcute cu o precizie de 100 ori mai bună: εt ≈ 0.14 δf = δ ( x − y ) = δ x + δ y .1 = = 0. d) Cît . Eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil) va fi: δf = δ ( xy) = x δy + y δx.0.xy = x(y0-y) + y(x0-x) + (x0-x) (y0-y) = ± xδy ± yδx ± δx δy = ± xδy ± yδx. f0 − f = 0 − = 0 = . εf = = εx +εy. c) Produs. Acest fapt trebuie totdeauna avut în vedere. y y0 y yy 0 yy 0 y ( y ± δy ) y2 de unde eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil): δf = δ y δx + x δ y x δf = .7 ± 0.1/20 = 0. unde am neglijat ultimul termen. eroarea relativă maximă a diferenţei va fi foarte mare (din cauza numitorului mic). chiar dacă erorile relative ale termenilor sunt mici. (32) Cazul diferenţei este un caz particular al sumei algebrice de la punctul precedent (punând a = 1. erorile fiind presupuse mici.t1 va fi ε ∆t = δt1 + δt 2 t 2 − t1 = 2δt 2.7 − 19.3 ± 0.

2) Modulul lui Young E se determină pe baza alungirii ∆l a unui fir de lungime l. Observaţie: Pentru ca o expresie de tip produs . unde x este un număr real exact.  h2  h1 h2  2 (36') (δh1 ≈ δh2) dacă diametrul d1 este cunoscut cu suficientă precizie. Să considerăm o funcţie putere f = x2. e) Putere. εf = δf xr = rεx. şi secţiunea S0 supus forţei F: . d 2 = d1 h1 h2 (36) de unde eroarea relativă maximă este.15 deci şi în acest caz se adună erorile relative ale factorilor. h2.cît să aibă sigur n cifre exacte trebuie ca factorii să aibă n + 2 cifre exacte. Atunci r − x r = ( x ± δx) r − x r = x r (1 ± ε x ) r − x r ≈ x r (1 ± rε x ) − x r = ± rx r ε x f0 . Exemple: 1) Diametrul d2 al unui tub capilar se determină pe baza diametrului cunoscut d1 al unui tub capilar de comparaţie şi a ascensiunilor capilare h1. (35) adică eroarea relativă a unei puteri este egală cu eroarea relativă a bazei înmulţită cu exponentul (în modul). Pentru funcţiile simple de mai sus se calculează întâi creşterea absolută şi apoi cu ajutorul acesteia eroarea relativă. conform regulii: ε d = ε d + ε h + ε h ≈ε h +ε h = 2 1 1 2 1 2 δh 1 h1 + δh 1 1   = δh + . Pentru funcţii mai complicate de tip produs – cât se calculează mai întâi eroarea relativă după regula de mai jos şi apoi cu ajutorul acesteia eroarea absolută.f = x0 de unde eroarea: δf = δx r = r x r ε x .

(39') unde se pot neglija erorile masei marcate m. S 0 ∆l (37) de unde eroarea relativă maximă: ε E = ε F + ε l + ε S + ε ∆l ≈ ε ∆l = 0 0 δ (l − l0 ) l − l0 = 2δl . al funcţiilor trigonometrice.16 E= Fl 0 . 3) Perioada pendulului simplu T este dată de formula: T = 2π l . g se pot neglija dacă luăm un număr suficient de zecimale. 4) Constanta elastică k a unui resort se determină fie static pe baza alungirii x sub acţiunea greutăţii mg.. fie dinamic pe baza perioadei T a oscilaţiilor verticale ale greutăţii: k= mg x sau k = 4π 2 m T2 . exponenţiale etc. l − l0 (37') unde erorile forţei F (dată de greutăţi marcate). de exemplu. asimilând diferenţialele cu erori (presupuse mici). a lungimii l0 şi a secţiunii date S0 pot fi neglijate (δl ≈ δl0). În cazul unor funcţii oarecare. (39) de unde eroarea relativă maximă: εk = εm + εg + εx ≈ εx sau εk = 2επ+ εm + 2εT ≈ 2εT. logaritmice. 1 2 1 2 1 2 (38') unde erorile pentru π. se aplică calculul diferenţial. 2. . a lui g şi π (luând un număr suficient de zecimale). Presupunem că funcţia este continuă şi cu derivate parţiale continue în domeniul considerat. g (38) de unde eroarea relativă maximă: εT = ε Π + ε l + ε g ≈ ε l .

Pentru expresii de tip produs . diferenţiem funcţia: df = ∂f ∂f ∂f dx + dy + dx .y0). y). df = adx + bdy → δf = a δx + b δy. ∂x ∂y ∂z (40) Putem obţine şi pe această cale formulele pentru funcţiile simple (31 . df = xdy + ydx → δf = x δy + y δx.17 Fie o funcţie de două variabile f = f(x. ∂x ∂y Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile argumentelor au acelaşi semn cu derivatele respective. (c) f = xy. y 0 ) ≈ f ( x.35): (a ) f = ax + by. … şi luăm cazul cel mai nefavorabil pentru a obţine eroarea maximă: δf = ∂f ∂f ∂f δx + δy + δ z. y df = dx .dy → δf = δx + δy. Se dezvoltă funcţia în serie Taylor în jurul valorilor (x. Anume. y) păstrând doar termenii liniari: f ( x 0 . de unde eroarea maximă: δf = ∂f ∂f δx + δy.cât se calculează întâi eroarea relativă. (d) f = x . Pentru aceasta este comod să logaritmăm în prealabil funcţia şi apoi să diferenţiem (ştiind că d lnx = dx ).y. ∂x ∂y ∂x asimilăm diferenţialele cu erori (considerate mici) dx → δx. ∂y ∂x ∂f ∂f + ( y0 − y ) . x . df = ydx-xdy y 2 → δf = y δx + x δy y2 . (b) f = x . y ) + ( x 0 − x ) f 0 − f ≈ ±δx ∂f ∂f ± δy . ∂x ∂y Putem raţiona şi astfel. valoarea exactă fiind f0 = f(x0.

ε cos θ = δ cos θ sin θ .δθ = = tgθ . ρgr (41) unde σ este tensiunea superficială. Se găseşte astfel regula de adunare a erorilor relative pentru expresii de tip produs .acceleraţie gravitaţională. ρ densitatea lichidului. g . cos θ cos θ unde (41') 2) Nivelul sonor L (în decibeli) este definit prin intensităţile sonore I0 şi I astfel: I = 10 lg I I0 (42) de unde eroarea maximă: δL = 10δ (1gI − 1gI 0 ) = 10   δI δI 0  1 1   + ≅ 10δI   I + I  . I0  0  I  (deoarece δI ≅ δI 0 .δθ . r . θ . deci f x y z f x y z εf = εx + εz + εz. f x f x εf = r ε x. δf δx δy δz df dx dy dz = + + → = + + .ln y. lnf = r ln x. yz df dx dy dz δf δx δy δz = − − → = + + . ) . df δf dx δx =r → =r . deci f x y z f x y z ε f = ε x + + εz + ε z . (c) f = xr .unghiul de racord (umectaţie) .18 (a) f = xyz.cât. ln f = lnx + lny + lnz.raza tubului capilar. Exemple: 1) Ascensiunea capilară h este dată de formula: h= 2σ cos θ . Eroarea relativă maximă este: εh = εσ + εcosο + ερ + εg + εr. (b) f = x . ln f = ln x.ln z.

1. ∆y = 0. În cazuri speciale graficul poate fi mai mic.432 1470 1. 1700). În exemplul nostru: x ∈ (500. se face prin rotunjirea valorilor extreme până la valori convenabile care să încadreze bine valorile din tabel.18 589 1. Raportul optim dintre lungime şi lăţime trebuie să fie 2 =1. Domeniul de variaţie Stabilirea domeniului de variaţie a celor două mărimi x şi y. Dimensiunile graficului. în funcţie de comoditatea scărilor pentru x şi y. Tabelul de valori. 1. 2. 2.335 880 1.425 1725 1. măs.425 1336 1.50). .429 1575 1. unit.225 648 1. Dimensiunile graficului trebuie să fie de ordinul 12 x 18 cm (dublul unei cărţi poştale sau jumătate dintr-o coală oficială obişnuită). fie despărţită printr-o virgulă de simbolul mărimii.50. fie în paranteze. unit. x.360 1030 1. ∆x =1200.19 8. 3. y. ca de exemplu în tabelul alăturat.440 La capătul rândului trebuie scrisă neapărat unitatea de măsură respectivă.00. măs.287 785 1. 482 1. Graficul poate fi aşezat în una din cele două poziţii a sau b din fig. În primul rând alcătuim tabelul cu valorile argumentului x (în ordine crescătoare) şi valorile corespunzătoare ale funcţiei y = f(x).4. de ordinul 18 x 24 cm. de ordinul 9 x 12 cm (adică o carte poştală. Trasarea graficelor În alcătuirea şi trasarea graficelor trebuie respectate anumite reguli. dar în nici un caz mai mic) sau poate fi mai mare. y ∈ (1.391 x y 1150 1.

etc. 1: 0. 1. intervalul dintre liniile echidistante. 40. 20. 20. 3000. 30.1. etc. 500. Poate fi folosită şi o hârtie albă.6 etc.1: 0.5. 70.0 etc. 0. 0. dar aşa ceva se recomandă doar în cazuri extreme. 50. 1.4. etc. etc. 30. 100.5. 2. etc. 0. 1. 2500. 60. 2. 2. 0. 20. 15.5: 0. 350. 1500. 2⋅10k sau 5⋅10k unităţi. 140. 200: 0. 300. 0. verticale sau orizontale. 60. 6. 100.5. etc. 5. 20. 200. . 3. 800. 100. etc. Scările Graficul poate fi trasat comod pe hârtie milimetrică sau eventual pe hârtie în pătrăţele de aritmetică (sau comercială). 0. 1200. 25. 2000. 2. 40.0. 6. 0. 5. 1.5.2: 0. Astfel. 1000. 10.0. 200. unde k este un număr întreg convenabil (pozitiv. 250.3. 600. verticale sau orizontale.2 etc. 2 sau 5. 120. 20: 0. adică 1. înmulţit cu o putere întreagă convenabilă a lui 10. 150. 8. 500. 400.2. 14. 50: 0. 0. 400. 300. 5⋅10-1 = 0. 0.4. 4. 12. 0. Trebuie să reprezinte un număr de unităţi egal neapărat cu unul din divizorii lui 10. etc.6. 500: 0. Poziţia graficului x 4. etc. 10: 0.0.2. poate fi următorul număr de unităţi: 1⋅10-1 = 0.8. 1. liniată de noi uşor cu creionul cu linii consecutive. 100: 0. negativ sau nul). 10. 3. 1000. 0. 5: 0. 2. 200. 2⋅10-1 = 0.20 y sau y x a) b) Fig. 600. 2: 0. 50. 4. deci 10k.

Numai punctele remarcabile (critice) pot fi eventual evidenţiate prin linii de coordonate (întrerupte) şi înscrise pe axe valorile coordonatelor respective. un număr cât mai mic de puncte şi cât mai apropiate de curbă. deoarece le putem evita folosind submultipli sau multipli ai unităţilor folosite. şi nici prea rare.21 Nu se folosesc pentru intervale numere sub 0. triunghi. lăsând eventual de o parte şi de alta. astfel încât curba să treacă prin cât mai multe puncte experimentale. astfel încât graficul să iasă o linie frântă. nu se trasează liniile echidistante (deoarece sunt gata trasate de fabrică).50 unităţi pe care îi repartizăm pe 10 cm înălţime (fig. 2a) sau pe 15 cm înălţime (fig. În cazul exemplului nostru ∆x = 1400 repartizat pe 14 cm lungime (în cazul hârtiei albe putem alege şi ∆x = 1300 repartizat pe 14-16 cm).1 sau peste 500 unităţi. 4 sau 10 pătrăţele de aritmetică. 2 sau 5 cm. deoarece încarcă desenul. În cazul hârtiei milimetrice sau în pătrăţele (de aritmetică sau comercială). 2b). Trebuie trasată o curbă lină (eventual cu ajutorul unui florar) prin interpolare. pătrăţel. dacă avem argumente temeinice în sprijinul unei dependenţe liniare atunci vom trasa . Punctele experimentale reprezentate nu trebuie unite prin linii drepte. respectiv 2. Astfel. (de 1 mm mărime) fără a duce linii ajutătoare (pline sau puncte). Liniile nu trebuie să fie nici prea dese. ci urmărind paralel liniile de coordonate deja trasate. Distanţa dintre două linii consecutive trebuie să fie de ordinul a 10. deoarece strică precizia de reprezentare a datelor. cruciuliţă etc. Forma curbei pe care o vom trasa depinde de cunoştinţele noastre asupra desfăşurării fenomenului (procesului) studiat. 5. Trasarea graficului Fiecare punct experimental se marchează vizibil printr-un cerculeţ. Pe axa verticală avem ∆y = 0. ci se marchează pe cele două axe doar intervalele echidistante alese.20 mm. şi fără a nota pe axe valorile numerice ale coordonatelor punctelor. Distanţa dintre aceste marcaje trebuie să cuprindă 1. în mod egal şi simetric.

3 Dacă studiem un fenomen nou şi nu ştim deloc la ce tip de curbă ne putem aştepta. 4 se evidenţiază experimental existenţa unui anumit proces (de cristalizare) în regiunea palierului A. Uneori se reiau măsurătorile în mod special în regiunea interesantă pentru a obţine mai multe (mai dese) puncte experimentale şi a evita o eventuală pierdere (estompare) a unor variaţii (fig. în porţiunea cu cruciuliţe). y + δy) (δy = eroarea absolută) prin segmente verticale centrate pe punctele experimentale respective (x. 3. linia întreruptă). 3.22 prin interpolare o linie dreaptă (fig. atunci trebuie să evaluăm bine erorile funcţiei y pentru fiecare punct experimental. 4. Pentru aceasta marcăm intervalele (y . eventual şi ceea ce scoate în evidenţă acea reprezentare grafică. Sub cadrul graficului sau sus în cuprinsul cadrului se scrie titlul graficului. în cazul graficului din fig. pentru a vedea câtă încredere putem avea în punctele experimentale obţinute. . Fig.δy. Dacă ştim că dependenţa este parabolică vom interpola o curbă parabolică (fig. De exemplu. iar acesta trebuie sa indice in general variaţia unei mărimi în funcţie de altă mărime. linia plină). y) şi facem interpolarea printr-o curbă lină care să taie aceste segmente.

5 .2 Graficul este dat în figura 5. Fig. la următorul tabel de date: m.3 158 2. 5 6.5 2.23 Fig . div. 4 6.0 30 3. Deviaţia acului balanţei în funcţie de masele puse pe platane (la o suprasarcină dată).9 100 2. g α. deviaţie proporţională cu sensibilitatea balanţei. Exemple: a) Sensibilitatea balanţei. ne conduce de exemplu.5 120.4 78 2.

Înălţimea de cădere s şi timpul de cădere liberă ne conduc la o curbă parabolică (pătratică).28 37 0.037 8 1.405 69 0. cm t. s. % δ 4 1.36 44 0. s 16 0.931 50 0.40 79 0. 6 c) Densitatea unor soluţii Densitatea relativă a două soluţii în funcţie de concentraţie ne conduce la graficul din figura 7. I c .18 17 0. % δ 25 0. (fig.41 Fig.365 55 0.883 .06 13 1.24 b) Studiul căderii libere. 6).086 II c .

gf 5 15 10 30.0cm /m .70 gf / cm = 3.5 15 51 20 59 25 70 30 83 35 98. F.5 x. 7. mm F x 40 108 45 120 50 140 Constanta elastică se determină din grafic alegând pe dreapta de interpolare două puncte cât mai depărtate între ele spre marginile graficului). de exemplu.63 x 14. 50).0) şi (140. Prin urmare obţinem: k = F 50 gf = = 3. Densitatea relativă a unor soluţii d) Oscilatorul armonic Forţa elastică (egală cu greutatea atârnată) în funcţie de alungirea resortului ne conduce la graficul liniar (F = kx) din figura 8.25 Fig. (0.

Oscilatorul armonic e) Termocuplul.0) şi (140.7 mV = . 9 . E .8 2. ∆θ 140 grd Fig. = 48µV / grd .85 24. adică sensibilitatea termocuplului: s= ∆E 6.0 80 5. Tensiunea termoelectromotoare E a unui termocuplu variază practic liniar cu temperatura sudurii calde (cea rece fiind la 00C).2 55 4.26 Fig. mV 0 .7 140 Interpolând o dreaptă şi luând pe această dreaptă două puncte cât mai depărtate între ele.0 110 6.8. 6. 0C 0. de exemplu (0.7) găsim panta dreptei. Datele experimentale din tabelul alăturat ne conduc la graficul din figura 9.

Pentru determinarea pantei luăm de exemplu punctele (0.10 −3 grd −1.87.387 Ω / grd .27 f) Termometrul cu rezistenţă. 158).387 = = 3.10. R. Termometrul cu rezistenţă . Rezistenţa în funcţie de temperatură ne conduce la graficul din figura 10. R = R0 (1+Aθ). R0 100 Fig. Ω θ. 150 de unde coeficientul termic A= m 0. (pentru simplificare în grafic s-au trecut mai puţine puncte): m = R0 A = 158 − 100 = 0. 100) şi (150. şi extrapolând-o spre 00C găsim R0 = 100 Ω. 0C 108 22 109 29 120 50 122 58 127 80 136 90 142 105 146 118 R θ 154 139 158 150 Interpolând o dreaptă.

11. anume ε = 0. Fig. .6⋅10-19J).38 ⋅ 10 − 23 = lg A + 2.5 ε. Termistorul este un semiconductor a cărui rezistenţă scade cu temperatura după o lege de tip exponenţial: R = A e-ε/2kT k = 1.10-23 J/grd – constanta Boltzmann. din care putem afla pe ε.4343 ε ⋅ 1.4 m. avem lg R = lg A + (43) ε 2kT lg e = lg A + 0.28 g) Termistorul.5ε T 1000 . conform datelor experimentale din tabelul următor. graficul lui lg R în funcţie de 1000/T trebuie să fie o linie dreaptă cu panta m = 2. Termistorul În figura 11 am reprezentat R = f(θ) şi lg R = f(1000/T). unde ε este lărgimea benzii interzise în cazul conductibilităţii intrinseci (fără impurităţi sau la temperaturi suficient de înalte).38.6 ⋅ 10 −19 2 ⋅ 1. (ε in eV ) (44) T Prin urmare. Logaritmând relaţia (43) şi exprimând pe ε în electron-volţi (1eV = 1.

81 7.792 104 2.398 50 3.2 0.716 30 3.42 52 1. Fig.491 145 2.35 de unde intervalul energetic: ε = 0.80).526 = 2.65 66.985 10.4m = 0.034 83 2.30. 1.5ε 3.30 − 2.2 20.80 − 0.301 62 2.1 25.35 = 1.32 3.35. 0C 1000/T R 1g R θ 1000/T 68 1. Termistorul .0 1. găsim panta m= 1.823 28 3.35) şi (3.858 90 2.0 1.39 0.342 148 2.2 0. Ω lg R θ .8 1.61eV . 0.29 R. luând de exemplu pe dreapta de interpolare punctele (2.37 Din graficul lgR = f(1000/T).09 2.832 25 3.5 1.74 0.3 3.12.35 6.9 0.591 140 2.

Practic.6 ⋅ 10 −7 ÷ 10 −3 m(υ ≈ 1015 ÷ 1012 Hz ) λ = 10 −3 ÷ 1m(υ ≈ 1012 ÷ 10 9 Hz ) λ = 10 −1 ÷ 10m(υ ≈ 1010 ÷ 10 7 Hz) λ = 1 ÷ 10 4 m(υ ≈ 10 8 ÷ 10 4 Hz ) . televiziune . care impresionează retina ochiului uman. Teoria lucrării Conform teoriei electromagnetice lumina reprezintă o undă electromagnetică cu lungimea de undă λ cuprinsă între 3600 A° şi 7600 A°. undele electromagnetice sunt clasificate pe baza lungimii lor de undă.radiaţii γ şi radiaţii cosmice . începând cu cele a căror lungime de undă este de ordinul 10 −18 m şi sfârşind cu cele pentru care λ este de ordinul 10 6 m.6 ⋅ 10 −7 m(υ ≈ 1018 ÷ 1016 Hz ) . λ = 10 −18 ÷ 10 −12 m(υ ≈ 10 26 ÷ 1019 Hz) λ = 10 −13 ÷ 10 −9 m(υ ≈ 10 21 ÷ 1018 Hz) .6 ⋅ 10 −7 ÷ 7.transparente şi utilizarea rezultatelor în diferite aplicaţii.domeniul radio .radiaţii ultraviolete λ = 3.domeniul radio.radiaţii infraroşii . Acest domeniu al lungimilor de undă se mai numeşte şi spectrul vizibil. OPTIC-TRA SPARE TE PRI METODA CHAUL ES 1. Scopul lucrării Scopul lucrării îl constituie determinarea indicelui de refracţie la unele materiale optic .radiaţii X λ = 10 −8 ÷ 3.6 ⋅ 10 −7 m(υ ≈ 1016 ÷ 1015 Hz ) .domeniul microundelor (radar) . 2.radiaţii vizibile λ = 7.1 DETERMI AREA I DICELUI DE REFRACŢIE PE TRU MATERIALE SOLIDE. extinsă pe un domeniu larg.

Planck şi Einstein asupra naturii fizice a fenomenelor luminoase. Dacă unda se propagă în lungul axei Oz. 1. ca în fig. Fig. în care ε – reprezintă permitivitatea electrică.1 → Dintre cei doi vectori ai undei electromagnetice numai vectorul E . t ) şi H ( z . Fresnel. oscilând deci în fază. Unda electromagnetică → constituie o propagare simultană a → vectorului câmp electric E şi a vectorului intensitate câmp magnetic H variabili în timp. t ) .2 λ = 10 4 ÷ 10 7 m(υ ≈ 10 4 ÷ 10 Hz ) .joasă frecvenţă (instalaţii de putere). . s-a dovedit că produce efecte luminoase. Maxwell şi Lorentz. Înţelegerea profundă a legilor de structură şi interacţie câmpului electromagnetic evidenţiată de teoria ale cuantică generală a câmpurilor a avut la origine teoriile ondulatorii ale lui Huygens. Cu ajutorul ecuaţiilor lui Maxwell se deduce următoarea ecuaţie de propagare a unei unde luminoase într-un mediu omogen şi izotop: ∂2E ∂t 2 = v 2 ∆E (1) unde ∆ reprezintă operatorul lui Laplace (sau lapacian) iar viteza de propagare a undelor electromagnetice într-un mediu este dată de relaţia (2). atunci rezultă că mărimile E ( z . orientat în sensul axei x. precum şi pe cele corpusculare ale lui Newton. ating valorile maxime şi respectiv minime. concomitent şi în aceleaşi puncte din spaţiu.

Legătura dintre constantele optice. Acest fenomen constă în schimbarea direcţiei de propagare a unei raze luminoase când traversează două medii transparente. Să considerăm o placă transparentă cu feţele plan paralele (dioptru plan) de grosime l .este indicele de refracţie al mediului.3 1 v= εµ (2) iar µ – permeabilitatea magnetică a mediului prin care se propagă unda. 2 . suprafaţa de separaţie S dintre cele Fig. εr – reprezintă permitivitatea relativă a mediului. Metoda lui CHAUL ES pentru determinarea indicelui de refracţie a materialelor solide transparente din punct de vedere optic are la bază fenomenul de refracţie al luminii când aceasta întâlneşte o suprafaţă de separaţie S dintre două medii optic transparente. un obiect luminos A şi un observator O (fig. µr – permeabilitatea relativă a mediului prin care se propagă unda. electrice şi magnetice ale mediului se exprimă prin următoarea relaţie: 1 n= c = v ε 0µ0 1 = ε r µr (3) ε 0ε r µ 0 µ r unde: n . 2). c viteza luminii în vid.

3 având următoarele componente: . la suprafaţa AC. adică în punctul de intersecţie a prelungirii razei OB şi razei AA’. cos i ≈ cos r =1) şi ţinând seama de legea refracţiei: n2 sin i = n1 sin r relaţia (6) devine: n d = 1− 1 l n2 (7) (8) Mediul cu indicele de refracţie n1 fiind aer (n1 = 1). Aplicând teorema sinusurilor în ∆ABA1 obţinem: d AB = sin( r − i ) sin (π − r ) (4) Din ∆ABC rezultă: AB= l /cos i Din relaţiile (4) şi (5) se obţine expresia: d l = sin( r − i ) sin r cos i (5) (6) Pentru unghiuri mici (i ≈ r ≈ 0 . iar din (8) se n1 (9) 3. atunci indicele de refracţie relativ al mediului transparent este n = va obţine relaţia: n= l l−d n2 = n2 . în punctul A. cu depărtare de normală. propagându-se în mediul cu indicele de refracţie n1 (aer) după raza BO. Acesta este folosit pentru determinarea mărimilor l şi d şi este reprezentat în fig. Dispozitivul experimental El conţine: 1) Lame din material solid transparent (lame din sticlă). Imaginea punctului A va fi în A1. 2) Microscop de laborator. dusă după normala N2.4 O rază luminoasă AB ce pleacă de la obiectul A se va refracta în B.

Se aşează pe măsuţa M a microscopului o plăcuţă transparentă pe care s-a marcat un punct cu cerneală ce corespunde punctului luminos A (fig. Se va avea grijă ca şurubul S3 să fie rotit la maxim în jos. 3. Din acest moment şurubul S2 nu se mai utilizează. 4. S3 – şurub micrometric pentru deplasarea fină a tubului T. 4b). Deplasarea următoarea relaţie: . notându-se rotaţiile complete 1 ale acestuia cât şi diviziunile n1 din dreptul reperului d a imaginii punctului A se va calcula cu (fig. o diviziune având 0. 2.002mm. M – masa microscopului Fig. Se caută din nou imaginea clară a primului punct cu ajutorul şurubului S3. El este împărţit în 50 de diviziuni. Se aşează peste prima placă. 3 4. Modul de lucru 1. citită pe şurubul S3 . Imaginea punctului A văzută prin ocular a devenit neclară. imagine care se formează în punctul A1. Se notează diviziunea n0 din dreptul reperului. 4c). placa transparentă a cărui indice de refracţie dorim să-l determinăm şi pe care în prealabil s-a marcat de asemenea un punct cu cerneală B pe faţa superioară (fig. Prin deplasarea tubului T cu ajutorul şurubului S2 se obţine imaginea clară a petei făcută cu cerneală. 4a). adică dacă se poate indicaţia de zero să fie în dreptul reperului.5 S – sursa de lumină. S2 – şurub pentru deplasarea grosieră a tubului T pe verticală. T – tub ce conţine lentilele ocular S1 – şurub pentru reglarea condensorului de lumină. 5.

002 (mm) (10) 6.1 + (n2 − n0 ) ⋅ 0.55 şi 1. Se vor efectua 10 determinări iar rezultatele măsurătorilor se vor trece în tabelul 1.8 în funcţie de natura sticlei şi valoarea lungimii de undă. . 7. Apoi rotim în continuare şurubul S3 până obţinem imaginea clară a punctului B de pe faţa de sus a plăcuţei (fig.4 d = 1 ⋅ 0. unde n măsurători. cât şi diviziunea n2 din dreptul reperului. Determinările se vor efectua la sticlă pentru care valoarea standard a indicelui de refracţie folosită în calcule este n = 1. S n reprezintă media aritmetică a celor 10 ε n eroarea eroarea pătratică a mediei aritmetice iar relativă.5 dar în realitate indicele de refracţie variază între 1. se va obţine valoarea indicelui de refracţie al plăcii. cunoscute deja din lucrările anterioare. Pentru a găsi grosimea l corespunzătoare plăcii a cărui indice de refracţie vrem să-l determinăm scoatem mai întâi din câmpul vizual al ocularului pata A şi introducem pata de cerneală B a cărei imagine prin ocular este foarte slab vizibilă. Grosimea plăcii va fi: l= 2 ⋅ 0.6 Fig. Pentru calcularea ultimelor două mărimi se vor folosi formulele clasice.1 + (n1 − n0 ) ⋅ 0. 4c) notându-se în acelaşi timp numărul total 2 de rotaţii complete considerate de la începutul numărării.002 (mm) (11) Înlocuind în relaţia (9) valorile d şi l determinate mai sus.

10 d (mm) l (mm) n n = n ± Sn εn După trecerea datelor în tabel se vor face comentariile de rigoare...7 Tabelul 1 Nr. 1 2 . .. . . .. crt.

Scopul lucrării Lucrarea are drept scop înţelegerea modului de propagare a unei unde într-un mediu elastic şi însuşirea metodei de determinare a lungimii de undă a unei unde sonore prin metoda osciloscopică. aflate în oscilaţie la distanţa x1. υ – frecvenţa. termenul ϕ = ωt – kx reprezintă faza undei. Ecuaţia unei unde ce se propagă după direcţia Ox este dată de relaţia: x  y = A sin (ωt − kx ) sau y = A sin 2π  vt −  λ  (1) unde: A – amplitudinea undei. Fig. Teoria lucrării Prin undă se înţelege fenomenul de propagare din aproape în aproape cu viteză finită a unei oscilaţii (perturbaţii) într-un mediu elastic. 1 . respectiv x2 de sursa O. ω .1 DETERMI AREA LU GIMII DE U DĂ PRI OSCILOSCOPICĂ METODA 1. 1).numărul de undă. λ – lungimea de undă x – distanţa faţă de originea O. 2. k.pulsaţia. diferenţa de fază este dată de relaţia: x − x1 2πx1   2πx2  ∆x  ∆ϕ =  2πυt − = 2π  −  2πυt −  = 2π 2 λ  λ λ λ    (2) unde ∆x reprezintă distanţa dintre punctele măsurată după axa Ox (fig. străbătută de undă într-un timp t. Între două puncte M1 şi M2 ale mediului.

…….ϕ1 are valori arbitrare (fig. provocate de undă sunt transformate în oscilaţii electrice x(t) şi y(t) cu amplitudinile A şi B şi dirijate a fi compuse după direcţii perpendiculare într-un osciloscop cu două întrări x şi y. sau ∆φ = (2n+1) π. Traiectoriile rezultante ce corespund acestor situaţii sunt prezentate în fig. Defazajul dintre două oscilaţii poate fi măsurat direct din traiectoriile elipsei rezultante. elipse pentru: ∆φ = π/2 sau ∆φ = (4n+1) π/2.2. Fig. 3b. adică ∆ϕ = 0. oscilaţiile x(t) şi y(t) sunt în fază iar catodic. 3a. dacă diferenţa ∆ϕ = ϕ2 . Spotul luminos al osciloscopului va descrie o traiectorie dată în general de ecuaţia: x2 A2 + x2 B2 − 2 xy cos ∆ϕ = sin 2 ∆ϕ A⋅ B (3) care reprezintă ecuaţia unei elipse înscrise într-un dreptunghi cu laturile 2A şi 2B. Ne vom limita în cadrul lucrării numai la situaţiile pentru care în funcţie de defazajul ∆φ. drepte pentru: ∆φ = 0 ∆φ = π sau ∆φ = 2nπ. Câteva cazuri particulare: . elipsele respective devin: 1. direcţia axelor elipsei şi sensul de mişcare a spotului pe elipsă depinde de valoarea defazajului ∆φ. 2. 2).3.1. 2 Excentricitatea. ∆φ = 3π/2 sau ∆φ = (2n+1) π/2 unde n = 0.2 Oscilaţiile mecanice ale celor două puncte ale mediului. 3c. vizualizate pe ecranul osciloscopului a) Dacă φ1 = φ2. .

acesta efectuând rotaţia dinspre cadranul 1 către cadranul 2 pentru ∆ϕ = π/2 şi dinspre cadranul 2 către cadranul 1 pentru ∆ϕ = 3π/2 (de exemplu fig. . 3a b) Dacă φ2 = φ1 + π . Fig. 3c). atunci: y(t) = B sin(ωt+ φ1+ π) = -B sin(ωt + φ1) iar ecuaţia elipsei devine: x −y = A B −B x A => y = (5) În acest caz traiectoria corpului este dreapta a’b’ cu panta negativă (fig. 3a) panta dreptei este pozitivă. 3b) în timp ce în (fig. atunci între fazele iniţiale putem scrie: 2 y x2 y2 x π + = sin(ωt + ϕ1 ) iar = sin(ωt+ φ1+ ) = cos(ωt + φ1) sau = 1. Fig. În A 2 B A2 B 2 acest caz traiectoria corpului (spotului) este o elipsă centrată. 3b c) Dacă φ2 = φ1 + π . A ecuaţia elipsei devine: => y = (4) În acest caz traiectoria corpului este dreapta ab. indicată în figura 3a.3 x y = A B B x.

iar în funcţie de valoarea raportului dintre cele două pulsaţii forma figurii se modifică sau se complică. pentru ∆φ = π/2 avem oscilaţie circulară stânga (adică săgeata din figura 4 orientată invers).4 Fig. iar A = B = A 0 . 4 Dacă pulsaţiile celor două oscilaţii sunt diferite (ω1≠ ω2) traiectoria rezultantă este mai complicată. Exemplu: . oscilaţie circulară dreapta (fig. iar curba se închide numai dacă raportul pulsaţiilor ω1 şi ω2 este egal cu raportul a două numere întregi n1 şi n2 .Dacă x = A sin ωt iar y = B sin(2ωt+ π ) atunci figura lui 2 Lissajous este reprezentată în (fig.n 2 şi φ se obţin curbe diferite ω2 n 2 care se numesc curbele lui Lissajous. 5). ω1 n 1 = . Fig. . Ca şi la elipsă. În funcţie de valorile lui n 1 . 4). 3c d) Dacă φ2 = φ1 + π . iar pentru ∆φ=3π/2. traiectoria corpului este un 2 cerc de rază A0 înscris într-un pătrat cu latura 2A0.

se vor datora undei incidente: Ψ i = A cos[ωt – k(l– x)] =A cos[(ωt–kl)+ kx] şi undei reflectate: (6) Ψ r = A cos[ωt–k(l+ x)] = cos[(ωt–kl) – kx] Ψ = Ψ i + Ψ r = 2A coskx⋅cos(ωt–kl) (7) Prin compunerea celor două oscilaţii se obţine ecuaţia undelor staţionare: (8) Se vede că mediul oscilează cu o pulsaţie egală cu cea a undei incidente dar amplitudinea oscilaţiei rezultante A rez depinde de distanţa x de la suprafaţa de separare a celor două medii: A rez = 2A coskx = 2Acos 2π λ x (9) . 5 Undele staţionare Prin unde staţionare se înţeleg acele unde care se obţin prin suprapunerea undelor incidente cu cele reflectate. Considerăm cazul în Fig. Considerând că A incid = A ref = A. atunci elongaţiile punctului P aflat la distanţa l–x de sursa de unde S. 6 care unda incidentă emisă de sursa S aflată în punctul O cade perpendicular pe suprafaţa de separaţie (zona haşurată) dintre două medii.5 Fig.

A rez = 0.A. Microfonul M fixat la capătul tijei T. 3. Osciloscopul Os cu două intrări x şi y. 6. iar punctele se numesc ventrele undei staţionare.6 2π În punctele în care λ x = nπ. λ 2π π Poziţia lor este dată de x n = n . Difuzorul D. 4. Poziţia lor este: x n = (n+ ) . Surse de alimentare.. În punctele în care = (2n+1) 2 λ 2 amplitudinea rezultantă este zero. 7. 2. Fig.1.2. 7. Generatorul de audiofrecvenţă G. prevăzut cu o riglă gradată T0. Dispozitivul experimental Dispozitivul experimental conţine următoarele componente: 1. Două amplificatoare A1 şi A2 pentru amplificarea semnalelor culese de la difuzor şi microfon deoarece semnalele electrice din difuzor şi microfon sunt relative slabe. Tub de sticlã. (n = 0. 2 2 3. Cu ajutorul acestor materiale se realizează dispozitivul prezentat în fig.…) amplitudinea este maximă. 7 . iar punctele se numesc nodurile 1 λ undei staţionare. 5. A rez = 2A.

faza semnalelor culese de microfon se modifică şi ne vom opri. apoi se aplică celor două perechi de plăci ale osciloscopului catodic Os. Semnalele electrice culese de la generator. sunt amplificate cu ajutorul amplificatoarelor A1 şi A2. Prin modificarea distanţei ∆x se modifică defazajul şi implicit aspectul traiectoriei spotului de pe ecranul osciloscopului. Conform relaţiei (2) se determină lungimea de undă care este egală cu λ1 = ∆x1. Acest punct îl înscriem pe tubul de sticlă şi-l considerăm originea de măsură a distanţei difuzor-microfon. Fie ∆x1 distanţa cu care s-a deplasat microfonul până la a doua oprire (faţă de originea stabilită) pe care o măsurăm cu ajutorul riglei fixate pe tub.A. În consecinţă prin compunerea celor două oscilaţii pe ecran va apărea o elipsă dată de ecuaţia (3). ∆x. Continuând deplasarea ne vom opri a doua oară când ∆φ = 2π iar pe ecran va apărea din nou dreapta ab. Unda emisă se propagă în tubul de sticlă T0 întâlnind microfonul M. 3b).7 Semnalele electrice emise de G. . 3a). Pentru efectuarea determinării. Între cele două semnale există o diferenţă de fază determinate de distanţa difuzor-microfon. iar pe ecran se obţine dreapta a’b’ (fig. Modul de lucru Semnalele electrice aplicate osciloscopului determină spotul luminos. de pe ecranul osciloscopului să efectueze simultan două oscilaţii armonice de aceeaşi frecvenţă după doua direcţii perpendiculare. 4. se procedează în felul următor: Se deplasează uşor microfonul pană în apropierea difuzorului fixându-l în locul unde apare pe ecran o dreaptă ab (fig. Îndepărtând uşor microfonul. sunt transformate în semnale sonore (unde) de către difuzorul D. prima oară când ∆φ= π. respectiv microfon. după ce instalaţia a fost conectată la sursele de alimentare. Acesta transformă din nou semnalele sonore primite în semnale electrice de aceeaşi frecvenţă cu cele emise de generator. acţionând asupra tijei T.

la distanţa ∆x2 faţă de prima oprire. (i = 1. Distanţa dintre difuzor şi microfon ∆xi[m] 1. . 10.. În acest caz ∆φ = 4π.. 2. În acest caz lungimea de undă este egală cu λ2 = ∆x2. iar lungimea de undă este λ3 = ∆x3/2. După ce se efectuează un număr mare de determinări se calculează lungimea de undă medie λ : λ = ∑ λi i . la distanţa ∆x3.8 Deplasăm în continuare microfonul până se obţine pe ecran dreapta a’b’.. . Dacă tubul ne permite putem deplasa în continuare microfonul până se obţine pe ecran dreapta ab.. Tabelul 1 Nr. λ Rezultatele experimentale se trec în tabelul 1 de mai jos. Defazajul ∆φi [rad] Lungimea de undă determinată λi[m] λ ελ Fiind cunoscută frecvenţa semnalului sonor (a undei) se poate determina viteza de propagare a acestui semnal în diferite medii gazoase (necorozive) introduse în tubul de sticlã. . unde δλi = λ − λi (11) (12) (13) Rezultatul final va fi: λ = λ ± S λ S Eroarea pătratică: ε λ = λ . Crt.N) (10) Se află apoi eroarea pătratică a mediei aritmetice conform relaţiei: Sλ = ∑ ( ∆λ i i )2 ( − 1) . .. .

(υ = 1070 Hz). Observaţie: Pe parcursul determinărilor experimentale se vor scoate în evidenţă undele staţionare iar la final se vor determina poziţia ventrelor şi nodurilor folosind relaţia (9). Câte tipuri de unde cunoaşteţi ? 2. 5. Întrebări 1. care trebuie să coincidă. Ştiind că în aer viteza de propagare a sunetului în funcţie de temperatura t.9 În cazul de faţă se va determina viteza medie de propagare a undei din tubul de sticlă în cazul aerului.36 + 0. Care sunt criteriile de clasificare ale acestora ? .54t (14) se vor compara în final valorile celor două viteze obţinute. folosind relaţia: v = λ ∗ υ . exprimată în grade Celsius se determină după relaţia: v = 331.

Aceasta din urmă se opune mişcării şi este condiţionată de forţele de frecare internă a lichidului. . Forţa de rezistenţă la înaintare pentru o bilă cu viteză de cădere mică . Stratul de lichid din imediata apropiere a suprafeţei bilei se mişcă cu viteza bilei. Forţa de rezistenţă creşte o dată cu creşterea vitezei. ea are o anumită viteză . forţa arhimedică Fa şi forţa de rezistenţă R. datorită inerţiei se va mişca rectiliniu şi uniform cu o viteză constantă v0 . fără vârtejuri.1 Greutatea bilei şi forţa arhimedică sunt constante. Pe măsură ce bila înaintează . Trecerea bilei prin lichid face ca diferite straturi să alunece unele faţă de altele cu viteze diferite. La un moment dat . acţionează trei forţe : greutatea bilei G. Astfel ia naştere4 între straturile din lichid o forţă de frecare internă sau viscozitate . r = raza acesteia. Punând condiţia ca rezultanta forţelor ce acţionează asupra bilei să fie nulă. suma celor trei forţe devine egală cu zero şi bila . viteză pe care o avea în momentul echilibrului forţelor. iar celelalte cu viteze din ce în ce mai mici. viteza ei creşte şi conform relaţiei (1) creşte şi forţa de rezistenţă.DETERMI AREA COEFICIE TULUI DE VISCOZITATE LA LICHIDE PRI METODA STOKES 1.cele trei forţe au aceeaşi direcţie verticală (Fig. v = viteza bilei. 1) .forţa de greutate este orientată în jos . Principiul fizic al metodei Asupra unei bile care cade într-un lichid vâscos. avem : . Când bila se găseşte în imediata apropiere a suprafeţei lichidului. este dată de formula lui Stokes : R=6πηvr în care η= este coeficientul de frecare internă sau viscozitate a lichidului.forţa arhimedică şi de rezistenţă în sus Fig.

Dacă bila cade de-a lungul unui cilindru de diametru 0 .G – Fa – R = 0 (2 ) Dacă în relaţia (2) înlocuim pe G şi Fa cu expresiile lor : .4 d ) D O parte din mărimile care intră în partea dreaptă a semnului de egalitate pot fi măsurate direct . acest lucru nu se poate realiza . Fa = 4π r3 ρ1 g G = m x g = 4πr3 ρ g 3 3 iar pe R cu expresia (1) . Descrierea aparatului Aparatul folosit în această lucrare se compune dintr-un cilindru de sticlă umplut cu lichidul de studiat şi prevăzut cu 2 repere care sunt de fapt 2 beculeţe ce se aprind sau se sting în momentul în care bila trece prin dreptul acestora (Fig. celelalte se găsesc în tabele . 2 ) Fig.6π r η v0 = 0 3 3 unde ρ = densitatea materialului din care este confecţionată bila ρ1 = densitatea lichidului g = acceleraţia gravitaţională Din relaţia (3) se poate determina expresia lui η : η= 1 ( ρ – ρ0 ) gd 18 2 în care d = 2v este diametrul sferei . 2.4πr3 ρ1 g . v0 Formula (4) se deduce pentru cazul când bila cade într-un lichid care se întinde nelimitat în toate părţile. deoarece lichidul se găseşte într-un vas. Practic . obţinem : 4πr3 ρ g . se obţine pentru η formula corectată : η = 1 gd 2 18 ρ – ρ0 v0 ( 1 + 2.2 .

l = 0..4 • 10 –3 m .3 m . d = 9. ρ 1 = 700 Kg / m3 . x’’ în care bila parcurge distanţa dintre cele două repere : v 0 = l t unde .. Procedeul experimental Pentru efectuarea lucrării sunt necesare : * bile mici din diferite materiale a căror densitate se cunoaşte * un magnet necesar scoaterii bilei din lichid * cronometru pentru măsurarea timpului în care bila parcurge distanţa dintre cele două repere * reperul din partea superioară se aşează la o anumită distanţă de suprafaţa lichidului. D=11 • 10 – 3 m . l’’ este distanţa dintre cele două repere * în vederea efectuării calculului erorilor de măsură se fac cel puţin 10 măsurători pentru v0 Rezultatele măsurătorilor se trec în următorul tabel : Nr. * viteza v0 a bilei se determină măsurând timpul .crt d ( m) D( m) l (m ) t (sec) l m  v0=   η  t  sec  1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Pentru experimentul din laborator : ρ = 7800 Kg / m3 .3. de la care viteza bilei devine constantă .

DISPOZITIVUL EXPERJME TAL. Curgerea lichidului prin tubul capilar se poate realiza picătură cu picătură.I. iar el însuşi tinde să aibă suprafaţă minimă.metoda stalagmometrului. l σ S. STALAOMOMETRUL Constă dintr-un cilindru vertical. prin intermediul unui tub de cauciuc prevăzut cu o clamă şi interpus între tubul vertical şi tubul capilar. pentru a menţme o membrană elasticâ întinsă şi în echilibru trebuie sâ se exercite asupra conturului . acest strat exercită o presiune asupra lichidului.ei forţe tangente la suprafaţa sa. Se numeşte coeficient de tensiune superficială ( α ) rezultanta forţelor de coeziune care lucrează pe unitatea de lungime. Acţiunea forţelor de coeziune dintre molecule fac pentru moleculele dm stratul superficial să aibă o rezultantă îndreptată către interiorul lichidului.DETERMI AREA TE SIU II SUPERFICIALE A U UI LICHID PRI METODA STALAGMOMETRULUI 1. prevăzut în partea inferioară cu un tub capilar. 2. . TEORIA LUCRARII Stratul de molecule de la suprafaţa unui lichid de grosime egală cu raza sferei de acţiune moleculară.metoda tensiometrului. se comportă asemănător unei membrane elastice. Fig.2 . Astfel. (Fig. tangent la suprafaţa stratului superficial de lichid: α= F . = m El depinde de natura lichidului şi scade cu creşterea temperaturii Pentru determinarea lui se folosesc două metode : .1 Fig.1). Pe de altă parte.

Deci se vor face următoarele calcule : . Din relaţia (2) s-ar putea determina coeficientul de tensiune superficială σ. Pentru acest lichid de referinţâ. repetându-se operaţia de numărare în aceleaşi condiţii ca la punctul 1).b între care se face numărătoarea celor 0 picături ce se scurg din stalagmometru. relaţia (2) se scrie: (3) m 0 g = σ0 2 π r unde m 0 este masa picăturii de referinţă Presupunem că din stalagmometru se scurg în cele două cazuri. iar r raza tubului capilar.ρ . G = F ⇔ m g ⇔ σ l ⇔ m g ⇔ σ 2 π r ( 2) unde m reprezintă masa picăturii. MODUL DE LUCRU 1) Se introduce în cilindrul vertical un volum din lichidul de referinţă (apă distilată). 0 . respectiv densităţile celor două lichide. alegându-se în acest scop două repere arbitrare a. σ 0 = 73 • 10 – 3 N / m 4) Se repetă măsurătorile.Dacă lichidul curge pictură cu picătură. cunoscând valorile celorlalte constante : ρ = 1160 Kg / m 3 . acelaşi volum de lichid. ci indirect prin efectuarea de măsurători a numerelor de picături N şi N 0 . în momentul desprinderii picăturii.b şi obţinând astfel valoarea lui . Deci putem scrie următoarele relaţii: V = V0 ⇔ N m = N0 m0 → m = N 0 ρ ρ ρ0 m0 N ρ unde . în vederea efectuării calculului erorilor. dar cum masa unei picături şi raza tubului capilar se determină greu. se va folosi un lichid de referinţă având coeficientul de tensiune superficială cunoscut σ 0 în vederea eliminării acestora. adică între aceleaşi repere a. 3) Se calculează valoarea lui σ din relaţia (6). în aceleaşi condiţii de cel puţin 10 ori. ρ 0 = 1000 Kg / m 3 . 5) Calculul erorilor se va face observând că valoarea lui σ nu se determină direct . greutatea ei G este egalâ cu suma forţelor F de tensiune superfîcială care se exercită de-a lungul conturului orificiului de scurgere prin tubul capilar (Fig. 2) Se introduce lichidul de studiat. Ţinând cont de faptul că din relaţiile (2)şi (3) se poate calcula raportul: m = σ (5) m 0 σ0 rezultă din relaţiile (4) şi (5): σ = 0 ρ = > σ = (6) 0 ρ σ0 σ0 ρ0 ρ 3.2). ρ 0 reprezintă numerele de picături.

0 = ∑ i =1 0i n . 0i − 0) 2 n( n − 1) S 0 = i =1 n( n − 1) unde . b) valoarea medie a lui σ . ∂ S2 + ( 0 ∂σ 2 ) ∂ 0 .n ’’reprezintă numărul de măsurători . se va calcula din legea de propagare a erorilor: Sσ = ( ∂σ 2 ) . S2 0 0 d) rezultatul final se va da sub forma : σ = σ ± S σ (unitatea de măsură ) . precum şi abaterile standard asupra unei măsurători individuale : n ∑( S = i =1 i − ) 2 n ∑( .n n a) valorile medii ale lui = ∑ i =1 i n .. conform relaţiei ( 6 ) este : σ = 0ρ ρ0 σ0 c) abaterea pătratică medie a coeficientului de tensiune superficială măsurat .

Studii sistematice asupra acestui fenomen au fost efectuate de A. prin extinderea ipotezei lui Planck. folosind efectul fotoelectric. ca urmare a interacţiunilor dintre radiaţii şi electronii liberi ai metalului.1 DETERMI AREA EXPERIME TALĂ A CO STA TEI LUI PLA CK PRI METODA CÂMPULUI Î TÂRZIETOR 1. Einstein pe baza teoriei cuantelor. Acest efect se mai numeşte şi efect fotoelectric extern şi a fost descoperit experimental de către fizicianul H. Einstein (1905) care au stabilit experimental legile acestui fenomen. 2. Ec = este energia cinetică iniţială a 2 . Hertz (1887). care a stabilit totodată şi o relaţie matematică pe baza legii conservării energiei: hυ = hυ 0 + Ec (1) unde E = hυ este energia fotonului incident. G. a energiei de extracţie We pentru un electron din catodul celulei fotoelectrice şi a lungimii de undă a pragului fotoelectric. Scopul lucrării În această lucrare se urmăreşte determinarea constantei lui Planck. Interpretarea teoretică a acestui fenomen a fost realizată de A. Staletov (1898) şi A. We = hυ0 este energia de extracţie al electronului din metal aflat la suprafaţa acestuia (h fiind mv 2 constanta lui Planck). Teoria lucrării Prin efect fotoelectric se înţelege fenomenul de punere în libertate a electronilor dintr-un metal supus acţiunii radiaţiilor din domeniu vizibil sau ultraviolet.

având în interiorul său doi electrozi: catodul K construit din metalul ce emite electroni sub acţiunea luminii şi anodul A. care este un inel metalic ce colectează electronii emişi de catod. Trebuie remarcat că dacă condiţiile experimentale rămân neschimbate atunci intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie Imax este proporţională cu intensitatea ℑ a radiaţiei incidente. Fig. Această curbă pune în evidenţă următoarele proprietăţi: a) Dacă tensiunea aplicată U este nulă (U = 0). valoarea curentului . 1) un curent electric pus în evidenţă de un galvanometru G.2 fotoelectronului emis iar υ0 – este frecvenţa minimă (limită) pentru care se mai produce efectul fotoelectric şi care se numeşte frecvenţă de prag sau pragul roşu al efectului fotoelectric. 1 Fig. Datorită unei diferenţe de potenţial între anod şi catod fotoelectronii ce ajung la anod determină în circuitul exterior (fig. Pentru studiul efectului fotoelectric se foloseşte o celulă fotoelectrică care este construită dintr-un tub vidat. 2 Dependenţa intensităţii curentului fotoelectric de tensiunea aplicată între electrozi este dată de curba prezentată în figura 2.

adică înlocuind în legea de variaţie a energiei cinetice. cu i = 1. curentul rămâne staţionar. rezultă: eU 0 = mv 2 2 (2) În această situaţie relaţia lui Einstein (1) devine: hυ = hυ 0 + eU 0 (3) Deoarece pentru un anumit metal egalitatea hυ 0 = We este o constantă. Perechile de valori (υi . adică o tensiune de frânare. lucrul mecanic al câmpului electric invers (. n .eU0) devine egal în valoare absolută cu energia cinetică iniţială a electronului. Dacă însă tensiunea creşte prea mult catodul poate fi distrus (străpuns).3 fotoelectric I = I0 ≠ 0. pentru anumite valori ale tensiunii inverse. În continuare. satisfac câte o relaţie de forma: eU 0i = hυ i − hυ 0 (4) Deci dacă se aplică o tensiune inversă cu plusul la fotocatodă şi cu minusul la fotoanodă. dacă se măreşte tensiunea U . b) Dacă tensiunea dintre electrozi creşte luând valori pozitive curentul I creşte până atinge pentru valoarea U = Umax o valoare maximă Imax. . c) Dacă U ia valori negative.U0i). dependente de frecvenţele radiaţiilor monocromatice utilizate υ i → υ 0 . se poate ajunge în situaţia când curentul fotoelectric se anulează. rezultă că între eU0 şi υ există o dependenţă liniară . Pentru această valoare. Acest fapt constituie o metodă pentru determinarea constantei lui Planck. intensitatea I scade şi se anulează pentru o valoare negativă a tensiunii (-U0) . Prin iradierea succesivă a catodului cu radiaţii monocromatice de diferite frecvenţe υi sunt necesare anumite valori U0i ale tensiunii inverse (întârzietoare) care să anuleze curentul fotoelectric. unde U0 se numeşte tensiunea inversă maximă.

numită şi panta dreptei. Dacă se reprezintă grafic perechile de valori (υi . atunci valorile corespunzătoare ale tensiunilor de frânare vor fi U01 şi U02. adică tangenta unghiului format de dreaptă cu axa absciselor. eU0i) atunci se obţine o dreaptă de forma celei prezentate în (fig.4 numită metoda câmpului întârzietor. este tocmai constanta h. Pe baza datelor experimentale se mai pot determina: 1. Conform relaţiei (4) vom putea scrie următoarele expresii: eU 01 = hυ1 − hυ 0 eU 02 = hυ 2 − hυ 0 Prin scădere se obţine relaţia: e(U 02 − U 01 ) = h(υ 2 − υ1 ) de unde: h= e(U 02 − U 01 ) υ 02 − υ 01 (5) sau utilizând lungimile de undă ale radiaţiilor: h= e U 02 − U 01 ⋅ 1 1 c − λ2 λ1 (6) Cu ajutorul relaţiilor (5) şi (6) se poate determina valoarea lui h. 3 Folosind graficul se observă din (5) că h = tgα. Dacă iradiem succesiv fotocatodul cu două radiaţii diferite υ1 şi υ2 obţinute cu două filtre diferite. Energia de extracţie folosind relaţia: . 3): Fig.

6. Voltmetru V. 5. Potenţiometru R. 3.5 We = hυ i − eU 0i (7) 2. 4. Sursa de curent continuu U. Aparate şi materiale necesare Schema instalaţiei experimentale este data în figura 4 şi conţine următoarele elemente componente: 1. Galvanometrul G. 2. 4. Modul de lucru Folosind montajul din (fig. Sursa de lumină S. Frecvenţa respectiv lungimea de undă a pragului fotoelectric: υ0 = We h respectiv λ0 = ch We (8) 3. 4) se va proceda astfel: a) Se ecranează cu hârtie neagră celula fotoelectrică (C) şi se fixează potenţiometrul (R) în poziţia în care acul galvanometrului indică diviziunea . Celulă fotoelectrică C. Pentru efectuarea experienţei mai sunt necesare patru filtre (F) cu diferite lungimi de undă şi hârtie milimetrică folosită la reprezentarea graficelor.

f) Pe baza a două lungimi de undă (frecvenţe) cunoscute ale radiaţiilor emise de filtrele folosite şi ale valorilor potenţialelor inverse determinate. eU0i). e şi c fiind constante cunoscute cu o precizie mare.6 zero. d) Cu ajutorul potenţiometrului (R) se va aplica treptat. e) Se schimbă succesiv filtrele şi se repetă operaţia. Determinarea tensiunii U0 este în practică deranjată de un efect fotoelectric parazit de pe anodul colector care determină schimbarea sensului curentului I. pe hârtie milimetrică. Se determină din grafic panta dreptei şi se compară cu valoarea calculată. se calculează h cu ajutorul relaţiilor (5) sau (6) şi se reprezintă grafic. b) Se fixează în faţa sursei de lumină (S) un filtru (F) de o anumită lungime de undă (λ) cunoscută. În acelaşi timp zeroul galvanometrului se ajustează din acordul fin al său. g) Se calculează energia de extracţie We şi lungimea de undă a pragului fotoelectric λ0. prin rotire lentă. respectiv figura 5. Observaţii: 1. Măsurătorile trebuiesc efectuate cu mare atenţie. Dacă frecvenţele radiaţiilor monocromatice sunt mai mici decât frecvenţa de prag υ0. 3. În cazul catozilor confecţionate din diferite metale se obţine o familie de drepte U0 = f(υ) . o tensiune electrică întârzietoare până când acul galvanometrului indică din nou valoarea zero. în planul eU0 şi υ perechile de valori (υi. Galvanometrul (G) va indica un anumit curent fotoelectric. conform figurii 3. h) Se calculează eroarea pătratică a mediei aritmetice Sh în urma repetării măsurătorilor. c) Se îndepărtează ecranul de hârtie neagră de pe celula fotoelectrică. 2. În acest moment tensiunea U este tensiunea U0. Valoarea acestei tensiuni este indicată de voltmetrul (V). efectul fotoelectric nu are loc (a se vedea legile .

5. 5 efectului fotoelectric extern). Erorile efectuate în determinarea lui h. se datorează curentului fotoelectric secundar şi a potenţialului de contact. 4. Ce este efectul fotoelectric intern şi în ce constă efectul fotoelectric nuclear ? 3. Datorită sensibilităţii lor. Care este intervalul de timp scurs din momentul iluminării fotocelulei şi emisia fotoelectronului ? 2. Întrebări 1. unde se pot folosi celulele fotoelectrice ? .7 Fig.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful