You are on page 1of 47

Conținut

Morfologie (lingvistică) Parte de vorbire

Adjectiv

Articol (gramatică)

Numeral

Pronume

Substantiv

Verb

Parte de vorbire neflexibilă

Adverb

Conjuncție

Interjecție

Prepoziție

Locuțiune

Locuțiune adjectivală

Locuțiune adverbială

Locuțiune conjuncțională

Locuțiune substantivală

Locuțiune verbală

Sintaxă

Caz (gramatică)

Grad de comparație

Număr (gramatică)

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Atribut

Complement

Complement circumstanțial

Complement circumstanțial de cauză

Complement circumstanțial de loc

Complement circumstanțial de mod

Complement circumstanțial de scop

Complement circumstanțial de timp

Complement de agent

Morfologie (lingvistică)

Morfologia este partea gramaticii care studiază forma cuvântului, modificările formei și ale conținutului, valorile gramaticale exprimate prin formele cuvântului. Morfologia urmărește cuvântul sub aspectul variației formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziție cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor și funcțiile pe care acestea le iau în cadrul combinațiilor, propozițiilor, frazelor.

Părți de vorbire

flexibile: verbul, substantivul, pronumele, articolul, adjectivul

parțial flexibile: numeralul

neflexibile: prepoziția, conjuncția, interjecția, adverbul

Parte de vorbire

Părțile de vorbire sunt cuvinte sau locuțiuni verbale care fac parte din 10 clase gramaticale grupate după:

sensul lexical - ceea ce exprimă

forma lor - caracteristici morfologice

posibilitatea de a îndeplini anumite funcții sintactice.

Cel mai important rol în clasificarea părților de vorbire îl are sensul lexical, adică ceea ce exprimă fiecare parte de vorbire. Astfel

1. substantivul - indică obiecte,

2. pronumele - ține locul unui substantiv,

3. numeralul - exprimă un număr sau o determinare numerică,

4. adjectivul - exprimă o proprietate a unui obiect,

5. verbul - exprimă o acțiune sau o stare,

6. adverbul - exprimă o caracteristică a unei acțiuni sau a unei stări,

7. interjecția - exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice sau psihice sau a unui sunet,

8. articol - parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv) și marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia.

9. conjuncția - parte de vorbire neflexibilă. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.

Parte de vorbire

10.prepoziția - nu au sens de sine stătător și sunt simple instrumente gramaticale ce servesc la stabilirea unor raporturi gramaticale.

Adjectiv

În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire care indică însușirile unui concept (obiect, ființă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în care substantivele au gen și număr (precum limba română) adjectivele sînt de obicei cuvinte flexionare.

În alte limbi adjectivele pot avea cu totul alte însușiri față de cele românești. De exemplu în limba japoneză unul din cele trei tipuri de adjective se modifică după timp, având forme distincte la trecut și la present.

Clasificare

După structură

simple: rău, alb, negru, bun, bătrân, slab;

compuse: binevoitor, dulce-amărui;

locuțiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;

După forme flexionare

invariabile: aidoma, eficace, feroce, oranj, kaki, grena, lila, gri, bleu-marine, crem, bej, cyclam;

cu două forme flexionare: dulce, mare, repede;

cu trei forme flexionare: mic, roșu, larg, silitor, muncitor, binevoitor;

cu patru forme flexionare: frumos, drăguț, tânăr etc.

variabile: cu două terminații la singular feminin (bună) masculin (bun)

Categorii gramaticale

număr

gen

caz

grad de comparație

Gradul de comparație

Categoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

1. Pozitiv sau gradul 0: Ea este înaltă.

2. Comparativ

de inferioritate: E mai puțin înalt

de egalitate: E la fel de înalt.

de superioritate: E mai înalt.

3. Superlativ relativ:

de inferioritate: cel mai puțin înalt;

de superioritate: cel mai înalt;

absolut: -gramatical: foarte înalt •stilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Observații

1.

Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

prin repetiție: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor;

prin locuțiuni (construcții fixe): gol pușcă, beat turtă/clampă/cui, înghețat bocnă, sănătos tun.

prin lungirea unei vocale: buuuuună

prin figuri de stil: roșul ca focul, alb ca varul, negru ca abanosul/ pana corbului, iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.

2. Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparație

cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim, superior, inferior, principal, secundar, esențial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârșit, enorm, imens, nesfârșit ș.a.m.d.

cele care exprimă calități absolute: corect, greșit, muritor, nemuritor, mort, viu, născut, nenăscut, etc.

Funcții sintactice

Nominativ:

Nume predicativ: Cărțile sunt frumoase.

Atribut adjectival: Cărțile frumoase sunt pe masă.

Acuzativ:

Atribut adjectival: L-am văzut pe băiatul frumos.

Complement circumstanțial de timp: De mic era talentat la desen.

Complement indirect: Din palid s-a făcut deodată roșu ca focul.

Complement circumstanțial relativ: De frumoasă e frumoasă n-ai ce zice.

Complement circumstanțial cauză: Și plângeam de supărată că tu nu te-ai priceput.

Genitiv:

Atribut adjectival: În ciuda spuselor false el a mers mai departe.

Dativ:

Atribut adjectival: Am jucat, asemenea unui copil deștept.

Vocativ:- Nu are functie sintactica si se desparte de restul propozitiei prin virgula

Copile obraznic, te arunc pe fereastră!

Observații

1. La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcții sintatice:

atribut circumstanțial: Ei își rezolvă singuri problemele.

element predicativ suplimentar: Îl știu leneș și morocănos (știu că e leneș și morocănos).

2. În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:

adjectivele propriu-zise: gras, scund, frumos

participiu adjectival: spus, auzit, citit, scris

gerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etc

numerale cu valoare adjectivală

adjective provenite din pronume: adjectivele pronominale demonstrativ, nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire, negativ

adjective provenite din adverbe: așa, astfel, bine, repede;

adjective provenite din prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit, mulțumită, contrar, conform.

Exemple de adjective în limba română

Exemplu Am văzut o pasăre frumoasă.

Vulpea roșcată a sărit peste câinele leneș.

El este deștept.

Frumoasa floare s-a ofilit.

Păsările zboară repede.

Observații Ce fel de pasăre? Frumoasă.

Ce fel de vulpe? Roșcată. Ce fel de câine? Leneș.

Cum este el? Deștept.

Adjectivul frumoasa este pus în fața substantivului floare pentru a sublinia caracteristica substantivului. Primește articolul substantivului determinat.

A nu se confunda repede cu un adjectiv deoarece acesta determină un verb și este un adverb ( și deci nu se declină și nu se acordă cu substantivul).

Exemple de adjective în limba engleză

În limba engleză, de cele mai mule ori adjectivele stau înaintea substantivelor dar există și excepții.

Exemplu Observații

This is a beautiful parrot.

Adjectivul stă de regulă înaintea substantivului.

This parrot is beautiful. A day as lovely as can

expresii de be.

Adjectivul stă după substantiv atunci când este nume predicativ sau în unele

Articol (gramatică)

În gramatică (gramatica tradițională) articolul este o parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv) și marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia.

Gramatica modernă a limbii române, ediția 2005 definește articolul ca "modalitate (gramaticală) afixală de integrare enunțiativă" punându-se accent pe statutul său de afix. Așadar, articolul nu mai este interpretat ca o clasă lexico-gramaticală.

Lipsa unui articol acolo unde în alte construcții similare el este în mod normal folosit se numește articol zero. [1] De exemplu, în limba engleză subiectul este de obicei însoțit de un articol hotărît sau nehotărît, dar acest articol lipsește în afirmații generale de genul Water boils at 100 °C (Apa fierbe la 100 °C).

În limba română

În limba română articolul se modifică după număr, caz și gen. Articolul se clasifică în:

articol hotărît, enclitic: -l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor;

articol nehotărît: un, unui, o, unei, niște, unor;

articol posesiv: al, a, ai, ale, alor;

articol demonstrativ: cel, celui, cea, celei, cei, cele, celor.

În alte limbi există și alte tipuri de articole. În limba franceză, de exemplu, există articolul partitiv (du, de la, des) care semnalează delimitarea unei părți dintr-un întreg denumit în general printr-un substantiv nenumărabil, ca în Je t'ai apporté du thé (Ți-am adus niște ceai), sau pentru a desemna noțiuni abstracte,

ca în Il faut avoir du courage (Trebuie să ai curaj). [2]

Numeral

În limba vorbită și scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv sau adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr, o determinare numerică a obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare, sau, se referă la numere. Există mai multe clase de numerale și adjectivele numerale:

numeralul și adjectivul numeral cardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralul fracționar și iterativ și adjectivul numeral multiplicativ.

Clasificare

Numeral cardinal

Numeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor.

Propriu-zis - exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Pot fi :

simple (zero, unu, doi, trei, sută, mie, milion, miliard)

compuse (unsprezece, treisprezece, patruzeci).

Colectiv - exprimă însoțirea, ideea de grup. Exemple: amândoi, tustrei.

Multiplicativ - arată de câte ori crește o cantitate sau se mărește o acțiune. Exemple: îndoit, întreit, înzecit, dublu, triplu etc.

Distributiv - exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor. Exemple: câte unul, câte patru.

Adverbial (de repetiție, iterativ) - indică de câte ori se îndeplinește o acțiune. Exemple: o dată, de două ori.

Fracționar Exemple: doime, zecime, sutime, miime.

Numeral de identificare

Numeralul de identificare este folosit pentru identificarea obiectelor pe baze numerice. Exemple: nota patru, etajul șase, camera douăzeci și cinci.

Numeralul de identificare are următoarele trăsături:

Are numai valoare de singular, lucru firesc dacă avem în vedere rolul său de

individualizare/identificare. [1] Prin urmare, vom folosi "ora paisprezece", iar nu "orele paisprezece",

întrucât ne referim la o "denumire" dată orei, iar nu la mai multe "ore paisprezece", astfel încât acordul

substantivului cu numeralul să se realizeze.

În ceea ce privește genul, nu cunoaște flexiunea după acestă categorie gramaticală: nota doi, camera

douăzeci și unu

[2]

Normele actuale (DOOM II) impun următoarea excepție: Numeralul cardinal 12 și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei", clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin în indicarea datei:

doi/doisprezece, douăzeci și doi mai). [3]

Potrivit regulii că numeralul de identificare nu cunoaște flexiunea după gen (are formă unică, de masculin), se spune: ora unu (nu ora una) și ora douăzeci și unu (nu ora douăzeci și una) . Consecvenți în respectarea acestei reguli, ar trebui să zicem ora doi. După cum se știe însă, se întrebuințează forma de feminin: ora două, ora douăsprezece, ora douăzeci și două. Această abatere de la sistem este atât de bine consolidată

în limba română, încât a devenit normă. [4] Numeral

Numeral ordinal

Numeralul ordinal exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor într-o înșiruire. Exemple:

întâiul, primul, secundul, al treilea.

Procedee de compunere

Contopire: unsprezece, douăzeci, treizeci, tustrei

Alăturare cu blanc: două mii, o sută zece

Joncțiune: treizeci și cinci

Categorii gramaticale

Gen – este diferențiat la numeralele: unu, doi, amândoi, câte unul, tustrei.

Număr - au forme de singular și plural numeralele: sută, mie, milion etc.; unu nu are formă de plural, doi, trei etc. nu au forme de singular.

Caz - nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu prepoziția a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziția la: am dat la trei dintre ei.

Funcții sintactice

Subiect - Cinci au sosit mai devreme.

Complement direct - L-am ales pe primul.

Complement indirect- Am vorbit despre primul.

Complement circumstanțial de mod - A fost răsplatit însutit.

Complement circumstanțial de loc - Stau in fața amândurora.

Complement circumstanțial de scop - Am trei teze și pentru cele trei am studiat serios.

Nume predicativ - Ionel este al doilea.

Atribut - Avea și dânsul trei feciori.

Pronume

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ține locul unui substantiv atunci când participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă; uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc.

În limba română pronumele se clasifică după cum urmează.

 

Clasă

Exemple

Cu forme personale

 
 

eu, voi, el, dânsul

de

dumneavoastră, dumneata, dumnealui

 

se, sine, își

 

(ai) mei, (al) său, ( a) sa

însumi, înșivă

 

Fără forme personale

acesta, ăsta, aceea, același

 

cine, ce, care, cât

 

care, ceea ce, cine

 

unul,

unii,

cineva,

altul,

oricare,

vreunul

 

nimeni, nimic

 

Observație. În funcție de context, o parte din exemplele indicate pot aparține unei clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părți de vorbire. De exemplu „care” poate fi pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atît pronume (relativ sau interogativ) cît și adjectiv, conjuncție, adverb sau interjecție.

Alte limbi pot avea o altă clasificare a pronumelor, cu clase în plus sau în minus față de cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu în engleză) lipsesc pronumele de politețe, iar alte limbi (de exemplu japoneza) pot să nu aibă deloc pronume propriu-zise.

În gramatica limbii române numeralele formează o parte de vorbire separată, deși în cadrul propoziției aceste cuvinte pot juca un rol similar cu cel al adjectivelor, substantivelor și pronumelor. De exemplu, în propoziția „Tu ai trei mere, iar eu am numai două” cuvântul două înseamnă „două mere”, deci conține și sensul exprimat de substantivul mere, astfel comportându-se ca un pronume; în alte limbi (de pildă în engleză) într-o astfel de situație cuvântul două este considerat pronume.

Pronumele personal de politețe

În limbile în care există, pronumele personal de politețe (sau de reverență) exprimă respectul vorbitorului față de persoana numită prin acest pronume. În limba română acest pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a și a III-a și nu poate deveni adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele acestor pronume, puse în diferite cazuri. Indicațiile „singular” și „plural” se referă la numărul de persoane reprezentate de pronume; ca subiect, însă, dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se facă la plural.

Persoana a II-a

Singular

Plural

dumneata,

dumneavoastră

dumneavoastră

dumitale,

dumneavoastră

dumneavoastră

Persoana a III-a

Singular

Plural

Masculin

Feminin

Masculin

Feminin

Nominativ, acuzativ, dativ, genitiv

dumnealui

dumneaei

dumnealor

dumnealor

Observații.

În limbajul familiar și regional există și alte variante ale pronumelui personal de politețe: mata, matale, mătălică, mătăluță, tălică, tăluță.

Pronumele personale dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, deși nu sunt pronume de politețe propriu-zise, sunt

percepute de unii vorbitori ca exprimând un grad mai mare de respect față de persoanele numite, astfel

ajungând să funcționeze ca pronume de politețe. Totuși, în unele graiuri regionale (de exemplu în Moldova),

aceste pronume sunt folosite nu numai pentru persoane, ci și pentru obiecte, față de care nu se exprimă

nici un fel de politețe. Aceste pronume personale de politețe provin din forme mai vechi ale pronumelui

personal însul, însa, înșii, însele.

Formele reverențioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălțimea ta, Excelența sa, Luminăția voastră, Preasfinția sa, Majestatea sa etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial și protocolar și exprimă cel mai înalt grad de respect.

Pronumele de politețe se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-voastră, dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d- lor.

Ca și pronumele personale obișnuite, pronumele de politețe pot avea diferite funcții sintactice:

Subiect: Dumnealui a sosit din București.

Nume predicativ: Următorul candidat sunteți dumneavoastră.

Atribut pronominal: Cartea dumneaei este pe birou.

Complement direct: L-am chemat pe dumnealui.

Complement indirect: Vă ofer dumneavoastră acest premiu.

Complement de agent: Expoziția este organizată de dumneaei.

Complement circumstanțial de mod: El scrie poezii ca și dumneata.

Complement circumstanțial de loc: Nu stau mult la dumneata.

Substantiv

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propoziție, substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.

În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate:

Tu ești Mircea?

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă.

Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Din categoria substantivelor pot face parte și cuvinte care denumesc acțiuni, calități, moduri de desfășurare a acțiunilor etc., care sînt de obicei exprimate prin verbe, adjective sau adverbe. Categorizarea corectă se face ținînd cont de rolul pe care aceste cuvinte îl au în propoziție și de proprietățile lor morfologice. Exemple de astfel de substantive sînt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate substantivele au fost marcate).

acțiune: Ce-i mîna pe ei în luptă [

calitate: Codrii se înfiorează de atîta frumusețe [

] ?

].

manieră: [

]

nu răscoli cu-atîta grozavă ușurință titanica turbare!

Clasificarea substantivelor

Substantive proprii și substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă: Franța, Ion Luca Caragiale, Pământ ( când e vorba de planetă ).

Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.

Substantive numărabile și substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe, lucruri, evenimente și locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea:

trei purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.

Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

defective de plural : oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte

defective de singular : zori, tărîțe, plete, viscere, mezi, ochelari.

Substantive colective

Substantivele colective sînt acele substantive care exprimă o colectivitate.

Dupa modul de formare substantivele colective sînt:

simple / primare: hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime

derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

Substantive simple și substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.) Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Exemple:

prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu

prin alăturare cu spațiu: carte de credit, Ștefan cel Mare

prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință, untdelemn

prin abreviere: FMI, FBI, OZN.

Substantive masive

Substantive concrete și substantive abstracte

substantivele concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a unor obiecte: telefon, pantof, lampă, tablou

substantivele abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, liniște

Substantive epicene

Substantivele epicene sînt acele substantive care denumesc ființe, dar care au o singură formă pentru ambele sexe. Exemple: pește, veveriță, elefant .

Categorii gramaticale

Determinarea

În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărît este enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice și limbile scandinave prezintă aceeași particularitate, dar în familia limbilor romanice limba română reprezintă o excepție.

Genul

În timp ce la celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două clase -- substantive masculine și feminine -- în limba română există o a treia clasă, cea a substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinație a celorlalte două clase, în sensul că la singular necesită același fel de acord gramatical cu adjectivele ca și substantivele masculine, iar la plural același acord ca și substantivele feminine: măr galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene ( f. )

Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru masculin și feminin: cămilă, cioară, maimuță, șobolan, gîndac, țînțar, fluture, elefant.

Substantivele mobile sunt substantive (nume de ființă) cu o formă pentru masculin și alta pentru feminin:

prinț prințesă, gîscă gîscan, unchi mătușă.

Numărul

Substantivele din limba română își modifică forma în funcție de număr. Limbile romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:

limbile în care forma de plural se construiește prin adăugarea sunetului /s/ ( sau variante ale acestuia) și care derivă din forma de acuzativ din latină;

limbile în care pluralul derivă din terminația /i/ a nominativului din latină, și care se construiește în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoțită sau nu și de alte mutații fonetice.

Geografic, această separație se face pe linia La Spezia-Rimini care unește două localități din Italia. Limbile romanice vorbite la nord și la vest de această linie cad în prima categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua.

În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.

Cazul

În multe limbi substantivele își modifică forma după caz, marcînd astfel diverse funcții în enunț: subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc.

În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Totuși, spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte în funcție de caz: formele de nominativ și acuzativ sînt identice și la fel și formele de genitiv și dativ. În plus nu toate substantivele au formă de vocativ.

Verb

În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă săvîrșită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel există verbe care exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) , etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rîndul lui provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește, unde rhema avea același sens.

Datorită importanței sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română, cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de sine stătător sînt cele care conțin un verb. Pe de altă parte este remarcabilă creația literară Le train de nulle part („Trenul de nicăieri”) a lui Michel Dansel, (publicată în 2004 sub pseudonimul Michel Thaler), care pe parcursul a 233 de pagini nu conține nici un verb.

Categorii de verbe

Valență

Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte conexiuni pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacționează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."

1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."

2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."

3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de complementul direct și de complementul indirect: "Bunica îi spune nepotului povestea cu ursul."

Verbe auxiliare

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:

Română: Spectacolul a fost superb, dar fi vrut să fie mai lung.

Engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a spart John?)

Franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)

Japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 ( Doamna Suzuki s- a îngrășat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative

Cînd predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură dintre acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în această poziție verb copulativ. De

exemplu, în propoziția "[

]

iubirea de moșie e un zid [

]"

verbul "e" este un astfel de verb

Flexiune în limba română

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana, numărul și uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în funcție de alți parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în patru grupe, numite conjugări:

conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea, [1] a veghea; [2]

conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;

conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;

conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau : a citi, a fugi, a coborî, a hotărî. Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are o valoare practică limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă diferit în timpul conjugării — eu port,

dar eu scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele neregulate.

Mod

Forme verbale Predicative

În limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de predicat .

Indicativ

Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

Trecut

Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp Am învățat, ai

ați

,

au învățat

,

a

,

am

Imperfect - exprimă un process trecut dar neterminat în momentul vorbirii Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

Mai mult ca perfect - exprimă un process trecut și încheiat înaintea altui process trecut și încheiat Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

Perfect simplu - exprimă un process trecut și încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară

Viitor: Voi învăța, vei

veți

Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o să învețe Condițional-

Viitor anterior: Voi fi învățat, vei

,

va

,

vom

,

,

va

veți

,

,

vor învăța

vom

,

,

vor fi învățat

optativ

Prezent:

Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.

M-aș duce dar n-am chef.

Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.

Ți-aș da-o dar am pierdut-o.

Perfect:

Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.

M-aș fi dus dar n-aveam chef.

Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.

Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ

Pleacă!

Scoală-te!

Urmărește-i!

Povestiți-ne!

Conjunctiv

,

Prezent:

Mi-aș dori să pot.

Vrem ca tu să ne arăți.

Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

Perfect:

Mi-aș dori să fi putut.

Voiam ca tu să ne fi arătat.

Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

Prezent:

Crezi că o fi acolo?

Ne-or vedea dacă-l facem aici?

S-or duce fără noi?

Perfect:

L-o fi mîncat?

O fi fost în sală?

O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.

Forme verbale nepredicative

Formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferențe fundamentale în de natură semantică, morfologică și sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol de predicat.

Infinitiv

Ți-am dat-o pentru a te ghida.

A se păstra în loc răcoros și uscat.

A învăța bine o limbă străină poate dura ani.

Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.

Participiu

Pariul a fost mărit.

Căsătoria ne va fi binecuvîntată.

Hoții erau înconjurați.

Cămășile au fost șifonate.

Gerunziu

M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi.

I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.

M-am trezit, nemaiputînd dormi.

Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general trăsături substantivale:

Mersul pe jos este sănătos.

Nu mă deranjează lătratul cîinilor.

A răcit după atîta așteptat în ploaie.

Frigul nu mai este de suportat.

Fumatul interzis!

Diateza

Prin diateză se exprimă relația dintre acțiune și participanții la aceasta: agentul (cel care face acțiunea) și pacientul ( cel care suferă consecințele acțiunii). În funcție de definiția exactă a diatezei și de criteriile care decurg din definiție, limba română are un număr de diateze care variază între două și șase. În toate analizele apar diateza activă și cea pasivă, la care se mai pot adăuga următoarele diateze: reflexivă, impersonală, reciprocă și dinamică. Gramatica limbii române ( Editura Academiei, 2005) propune un sistem de trei diateze

aflate în două relații de opoziție: activă vs pasivă și activă vs impersonală, renunțînd astfel la diateza reflexivă. [3] Exemple:

diateza activă în contrast cu cea pasivă: Copiii au cules cireșe. - Cireșele au fost culese de copii.

diateza activă în contrast cu cea impersonală: Salariații cîștigă mult. - Se cîștigă mult.

Parte de vorbire neflexibilă

Parte de vorbire neflexibilă este aceea care nu își modifică forma în contextul comunicării.

În limba română

Părțile de vorbire neflexibile existente în limba română sunt:

adverbul

conjuncția

interjecția

prepoziția

Vezi și

Adverb

Adverbul este o parte de vorbire care exprimă caracteristicile unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor. Adverbele pot fi recunoscute folosind întrebări specifice: Când?, Cât de des?, Cum?, În ce mod?, Unde? Pe unde? sau alte întrebări de același tip.

Cum se identifică adverbele

Exemplificări

Unele exemplificări din următoarele propoziții pot clarifica în localizarea adverbelor, spre deosebire de adjective, cu care sunt adesea confundate, precum și a modului lor de folosire. În următoarele două propoziții, aproape echivalente semantic, se subliniază caracteristici de aceeași natură folosind adjective și adverbe.

1. Elevii din această clasă sunt buni și foarte buni.

2. Elevii din această clasă învață bine și foarte bine.

În prima propoziție, cuvântul buni repetat de două ori este un adjectiv întrucât caracterizează cuvântul elevi (subiect al propoziției, plural, articulat, parte a subiectului extins, "Elevii din această clasă") de două ori, o dată la nivelul primar, de bază, al adjectivului bun (bun/bună/buni/bune) și, respectiv, la nivelul

superlativului absolut, foarte buni). În cel de-al doilea caz, foarte este un adverb care modifică adjectivul buni la valoarea calitativă supremă. Întrebarea de identificare a unicului adverb din această propoziție este Cât de buni sunt elevii?. Cea de-a doua propoziție, care este evident derivată din prima, a fost obținută prin substituirea predicatului sunt (verb copulativ) cu predicatul învață, respectiv prin substituirea adjectivului buni repetat de două ori, cu adverbul bine, repetat de asemenea de două ori. De data aceasta, cuvântul de caracterizat este predicatul învață, reprezentat prin verbul a învăța conjugat la indicativ prezent, iar cuvintele care îl caracterizează sunt adverbele bine și (foarte) bine. A se remarca utilizarea lui foarte într-un mod extrem de similar primei propoziții, aici însă adverbul foarte modifică adverbul bine la superlativ absolut. Întrebările pe care le adresăm în această propoziție, pentru a identifica cele trei adverbe utilizate, sunt Cum învață elevii?, de două ori, respectiv Cât de bine învață elevii?.

Recunoașterea adverbelor

În limba română, cu excepția unor contraexemple notabile, imensa majoritate a adverbelor coincid ca formă cu forma masculin singular a adjectivului corespunzător. Un contraexemplu arhicunoscut este adverbul bine, prezentat în exemplele de mai sus, ca fiind diferit de adjectivul corespunzător masculin singular, bun. Totuși, se poate remarca cu ușurință prezența comună a celor două consoane b și n în ambele cuvinte, fapt care indică existența unei rădăcini lingvistice comune.

În limba română

Adverbul este parte de vorbire neflexibilă deoarece nu se declină și nici nu se conjugă. Totuși el se aseamănă cu părțile de vorbire flexibile pentru că are grade de comparație asemeni adjectivului.

Adverbele, așa cum sunt prezente în limbile europene moderne, sunt o preluare din limba-mamă a acestora, limba latină. Modul specific în care adverbele au "supraviețuit" până astăzi în aceste limbi indo- europene variază de la caz la caz, trebuind a fi studiate independent.

Gradele de comparație

Gradele de comparație sunt forme care precizează nuanța graduală a adverbului.

pozitiv - este forma de bază a adverbului El scrie frumos.

comparativ

de superioritate - se formează pe baza prefixului: mai El

scrie mai frumos decât ceilalți.

de egalitate - se formează pe baza unor prefixe ca: tot atât de, la fel de El scrie la fel de frumos.

de inferioritate - se formează pe baza prefixului: mai puțin

El scrie mai puțin frumos decât fratele sau.

superlativ

relativ

de superioritate - se formează pe baza prefixului: cel mai El scrie cel mai frumos.

de inferioritate - se formează pe baza prefixului: cel mai puțin El scrie cel mai puțin frumos.

absolut - se formează pe baza prefixului: foarte puțin

de superioritate - se formează pe baza prefixului: foarte El scrie foarte frumos.

de inferioritate - se formează pe baza prefixului: foarte puțin El scrie foarte puțin frumos.

Părțile de vorbire determinate

Adverbul poate determina:

un verb sau o locuțiune verbală la mod

personal - Tu ai răspuns repede.

nepersonal - Tu ai răspuns repede scriind frumos.

un adjectiv sau o locuțiune adjectivală

El are o mașină mult mai nouă.

o interjecție

Hai repede!

un adverb sau o locuțiune adverbială Tu ai răspuns puțin ironic.

un substantiv

[Plecarea de acasă a fost grea.]'

Funcții sintactice

Adverbul poate îndeplini în cadrul propoziției următoarele funcții sintactice:

Desigur că va fi bine.

nume predicativ

E foarte bine că vine acum.

Este bine să asculți sfaturile.

Testul de astăzi a fost ușor.

Du-te în casa de dincolo.

Pentru drumul cel de mâine / De cu azi te pregătește. - M. Eminescu

complement circumstanțial de loc Ultima oară l-am văzut aici.

complement circumstanțial de timp Ultima oară l-am văzut ieri.

complement circumstanțial de mod Ultima oară l-am văzut bine.

complement circumstanțial concesiv Cu toate acestea l-am văzut aici.

complement circumstanțial de cauză

Toți îl felicitau de bine ce răspunsese.

complement circumstanțial de scop Dinadins ai făcut asta.

Clasificări

Clasificare după formă

simple: aici, acolo, ieri, acum, mâine, abia, încet, repede, tot, bine, rău

compuse

prin alăturarea unui substantiv prin cratimă: ieri-dimineață, mâine-seară, poimâine-seară, azi- noapte"

prin contopire: altundeva, nicăieri, odată, întotdeauna, totdeauna, niciodată, uneori, altcumva,

altfel, astfel, oarecum, oricum

locuțiuni adverbiale

simple: din când în când, ici și colo, clipă de clipă, zi de zi, din vreme in vreme, ici-colea, la un

moment dat, în față/spate/dreapta/stânga, pe neașteptate, pe nepusă-masă, nu știu cum, în

centru/mijloc/vârf, an de an, de-a lungul/latul/curmezișul

zicale:

la o aruncătură de băț, cât ai clipi, cât ai zice pește, la paștele cailor, câine-câinește, val-vârtej,

cum scrie la carte, ca pe apă, când o face plopul pere și răchita micșunele, când și-o cloci cucul

ouăle, când o zbura porcul, când ți-ai vedea ceafa, în vecii vecilor

Clasificare după origine

primare - sunt moștenite din limba latină sau împrumutate din alte limbi:

abia, afară, agale, aidoma, altminteri, apoi, aproape, azi, ba, barem, chiar, da, doar, foarte, jos,

hojma, iar, ieri, înainte, încă, încoace, încotro, lesne, mai, măcar, mereu, mâine, musai, nicăieri,

nici, nu, prea, razna, sus, și, taman, tocmai

provenite din alte părți de vorbire - din

substantiv: băiețește, tinerește, bărbătește, muncitorește, studențește, frățește

Substantivele pentru zilele săptămânii (luni, marți, etc.), anotimpuri (vara, toamna, etc.), ziua, dimineața, seara, noaptea, etc. au formă adverbială atunci când au un determinant, spre exemplu un atribut.

Substantivele care sunt parte a unei expresii își pot schimba valoarea gramaticală în adverb:

buștean - doarme buștean

criță - beat criță

cuc - singur cuc

lulea - îndrăgostit lulea

ocnă - sărat ocnă

tun - înghețat tun

turtă - beat turtă

adjectiv: ascuțit, adânc, bontit, frumos, verde, tare

numeral

numeral propriu-zis: O ține una.

locuțiuni adverbiale: Cânta într-una.

numerale adverbiale: de multe ori, de puține ori, de repetate ori, ori de câte ori

Clasificarea adverbelor provenite din alte părți de vorbire

derivate cu sufixe: bărbătește, bătrânește, frățește, fățiș, târâș

cu aceeași formă:

adjective sau participii: frumos, hotărât

substantiv: ziua, dimineața, seara, noaptea

Clasificare după înțeles

adverbe și locuțiuni adverbiale de loc:

Indică locul unde se petrece o acțiune sau există o stare.

adverbe: acasă, lângă, aici, ici, colo, afară, înăuntru, împrejur, roată, sus, jos, departe, aproape,

pretutindeni, aiurea, înapoi, înainte

locuțiuni: jur-împrejur, peste tot, ici-colo, departe-departe, în creierii munților, într-acolo, într-o

parte, în dreapta, în stânga, în jos, în sus, în față, în spate

de timp:

Exprimă timpul în care se săvârșește o acțiune sau există o stare.

adverbe: acum, mâine, ieri, îndată, astăzi, poimâine, aseară, odată, curând, seara, dimineața,

alaltăieri, răsalaltăieri, deocamdată, niciodată, totdeauna

locuțiuni: din când în când, cu noaptea în cap, la paștele cailor, zi de zi, zi și noapte, dis-de-

dimineață, în vecii vecilor, de când lumea, clipă de clipă

de mod

Acest tip de adverbe arată felul desfășurării acțiunii, al existenței stării sau al posedării însușirii.

de mod propriu-zis:

adverbe: mai, mult, puțin, prea, repede, bine, rău, greu, astfel, ușor, așa, împreună, aiurea, agale,

foarte, furiș, corect, calm, frățește, degrabă, realmente

locuțiuni: pe de rost, cu anevoie, pe dinafară, de-a binelea, pe rupte, nu știu cum, pe deplin, ca vai

de lume, cot la cot, pas cu pas, de-a pururea, încetul cu încetul, de abia, cu deosebire, pe-ndelete, pe

neașteptate, de-a binelea, de-a dreptul, așa și așa, pe furiș, harcea-parcea

de calitate:

adverbe: atât, cât, cam, destul, foarte, mai, mult, prea, puțin

locuțiuni: cât de cât

adverbul distributiv

Adverbul câte intră în componența numeralelor distributive și a celor colective.

de mod cantitative:

adverbe: cam, destul, mult, multișor, puțin, deloc, puțintel, tot, suficient, insuficient, atât, cât, mai, prea

locuțiuni: 'nu foarte, nu prea, câtă frunză și iarbă, picătură cu picătură, mult prea mult, mult prea

puțin, cât de cât, cât negru sub unghie, mult prea, în parte, de a-ntregul, pe jumate, pe tot, un pic

de tot, în întregime

de comparație:

adverbe: au rol de prepoziție în formarea gradelor de comparație: ca, cât, decât, mai, asemenea

locuțiuni: cam cât, aproape ca, destul de, cum, precum, asemenea

de mod care arată durata, revenirea sau frecvența:

adverbe: mai, destul, mereu, adesea, des, necontenit, neîncetat, mereu, adeseori, frecvent, încă, iarăși, permanent

locuțiuni: de multe ori, de puține ori, de căteva ori, de tot atâtea ori, de mii și mii de ori, de zeci și zeci de ori, din ce în ce

de mod de afirmație și negație:

adverbe: da, nu, ba, desigur, bineînțeles, firește, negreșit, nici, cert, nicidecum, exact, sigur, precis, prompt, neîndoielnic, prompt, binișor

locuțiuni: de loc, de fel, cu certitudine, cu siguranță, fără-ndoială, fără doar și poate

de precizare sau întărire:

adverbe: chiar, tocmai, taman

de mod de probabilitate, precizie, aproximație și explicație:

adverbe: probabil, poate, parcă, adică, pesemne, curat, mai, întocmai, numai, bunăoară, taman, măcar, bunăoară

locuțiuni: cel puțin, prin urmare, numai și numai, cât pe ce, aproape-aproape, mai-mai

de cauză sau scop:

adverbe: înadins, dinadins, anume

locuțiuni: de aia, de aceea, de asta, nu de alta, pentru aceea, de una de alta, pentru aia, într-adins, dintr-adins

cu înțeles concesiv:

adverbe: totuși

locuțiuni: cu toate acestea

cu înțeles conclusiv:

adverbe: deci, așadar

locuțiuni: prin urmare

adverbe de restricție: nici, și, chiar, tocmai, barem, măcar, doar, numai

Clasificare după gradul de comparație

adverbe care realizează categoria gradului de comparatie (majoritatea adverbelor):

adverbe care nu realizeaza categoria gradului de comparatie:

fără funcție sintactică (modalizatori):

relative:

adverbe care exprimă superlativul prin sens

Conjuncție

Conjunctia este partea de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii in fraza si doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie

Acest articol se referă la o parte de vorbire. Pentru alte sensuri, vedeți Conjuncție (dezambiguizare).

Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.

În limba română

Conjuncția indică raportul de coordonare și subordonare între:

o parte de propoziție și o propoziție

două propoziții

Clasificare

Criteriile de clasificare cuprind forma conjucției și raporturile stabilite de către conjuncție:

Clasificare după formă

Conjunțiile după formă pot fi:

simple: ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau etc.

compuse: ca să, ci și, și cu.

locuțiuni conjuncționale: măcar că, pentru că, cu toate că etc.

Clasificare după tipul raportului stabilit

Conjuncția după acest criteriu poate fi:

coordonatoare - când leagă doua propozitii de acelasi fel (principale sau secundare)

juxtapunere : ","

copulativă: și, nici

adversativă: dar, iar, însă, ci

disjunctivă: sau, ori, fie

conclusivă: deci, așadar

subordonatoare

Iar, nici, și - pot fi adverbe (când au înțelesul de: din nou, măcar, chiar) sau conjuncții (când leagă între ele părți de propozitie de același fel sau propoziții).

Înaintea conjuncțiilor adversative se pune întodeauna virgulă; excepție face conjuncția însă, când se află în interiorul propoziției.

Când conjuncțiile disjunctive sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea termen. Exemplu: Sau scrii, sau citești. Conjuncție

Interjecție

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.

Interjecțiile de adresare (măi, mă, fă, bre) au în vorbire același rol ca și vocativul. Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ.

Interjecțiile

onomatopee.

zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte imitative sau

care

reproduc

sunete,

Interjecție

Punctuație

După interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă, potrivit cu intonația ei. De obicei, după interjecțiile care exprimă stări sufletești puternice: entuziasmul, spaima, uimirea etc se pune semnul exclamării.

Interjecțiile de adresare, dacă nu sunt însoțite de un substantiv la vocativ, se despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca și substantivele la vocativ:

Măi, vino mai repede!

Vino, măi, mai repede!

Vino mai repede, măi!

Când sunt însoțite de un substaniv la vocativ, întreg grupul de cuvinte urmează regula de punctuație a vocativului:

Măi fraților, vedeți-vă de treabă!

Liniștiți-vă, măi oameni buni, odată!

Liniștiți-vă odată, măi oameni buni!

După interjecțiile care exprimă un îndemn sau o poruncă nu se pune nici un semn de punctuație dacă sunt urmate de un complement care le determină.

Hai cu mine! Na- ți cartea !

Interjecția de adresare ia urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație:

Ia citește și tu!

Atunci când interjecțiile de același fel se repetă, ele se despart prin virgulă sau prin liniuță, iar după ultima interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă.

He, he!; Ha-ha-ha!; He, he!.

Exemple

Ia ascultați, măi, zise Gerilă

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger)

(I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

Prepoziție

Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. Prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește.

În limba română

În limba română contemporană prepoziția cere cazul: acuzativ, genitiv și dativ.

Prepoziția se poate clasifica după formă și după origine.

Clasificare după formă

După formă, prepoziția se clasifică în:

1. prepoziție simplă (un singur element): a, către, contra, cu, de, fără, în, întru, pe, pentru, până, peste,

printre, prin, după, asemenea, datorită;

2. prepoziție compusă (din două sau mai multe prepoziții simple): de la, de către, de pe, fără de, pe la,

de pe lângă, de peste, pe lângă, pe sub, de pe sub, până pe la;

3. locuțiune prepozițională (grupuri de cuvinte cu înțeles unitar care au rolul de prepoziții): dincolo de, în

afară de, în sus de, în jos de, la dreapta, la stânga, de jur împrejurul, în fața, în spatele, în dosul,

îndărătul, în urma, de-a Prepoziție

lungul, de-a latul, din pricina, cu excepția, în privința, dindărătul, pe dinafara, conform cu, contrar cu,

cu tot, în loc de, față de, potrivit cu, cu privire la, înainte de.

Clasificare după origine

După origine, prepoziția poate proveni din:

1. adverb: înaintea, dinaintea, îndărătul, împotriva, deasupra, înapoia, contrar, ca,

decât, cât; 2. substantiv: grație;

3. verb la participiu: datorită, mulțumită.

Locuțiune

Locuțiunea este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire.

În afara contextului gramatical, o locuțiune (numită și sintagmă) care poate desemna un grup de cuvinte cu un înțeles unic, la baza căruia se află adesea o figură de stil. Față de locuțiunea gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu îndeplinesc o funcție unică în frază, deci componentele trebuiesc analizate separat. Exemple de locuțiuni: „monstru sacru”, „de la oul Ledei, „a înalbi un arab” (cf. Harap Alb), Cortina de Fierș.a. Locuțiune

Tipuri de locuțiuni gramaticale

Adjectivală

Adverbială

Conjuncțională

Substantivală

Verbală

Locuțiune adjectivală

Locuțiunea adjectivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca un adjectiv. Locuțiunile adjectivale pot avea grade de comparație. Locuțiune adjectivală

Funcții sintactice

Ion a spus "Îmi plac oamenii de ispravă".

Nume predicativ:

George este om cu judecată.

Locuțiune adverbială

Locuțiunea adverbială este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca un adverb.

Locuțiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, cu valoare de adverb. Ele pot fi :

de mod: pe de rost, incet-incet, de asemenea etc.

de timp: zi de zi, de-a pururea, pe inserate, in veci etc.

de loc: la dreapta, in mijloc, din loc in loc etc.

nehotarate: cine știe cand, cine știe cum, te miri cum etc.

Locuțiunile adverbiale au functia sintactica a adverbelor pe care le inlocuiesc. Locuțiune adverbială

Locuțiune conjuncțională

Locuțiunea conjuncțională este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca o conjuncție.

În limba română

Exemple de locuțiuni conjuncționale terminate în:

pentru că

din cauză că

în caz că

măcar că

cu toate că

după ce că

cel puțin să

în loc să Locuțiune conjuncțională

măcar să

până să

fără să

ce

în timp ce

de vreme ce

odată ce

cum

ca și cum

după cum

față de cum

altele

măcar de

ca și când

și cu

Locuțiune substantivală

Locuțiunea substantivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă din punct de vedere gramatical ca un substantiv. Multe dintre ele sunt rezultatele substantivării verbului la infinitiv din cadrul locuțiunilor verbale.

Locuțiune verbală

Locuțiunea verbală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care conțin în mod necesar un verb și au valoare morfologică a unui verb, analizând-o ca un verb.

Locuțiunile Verbale au funcție sintactică de Predicat Verbal și pot fi conjugate la majoritatea modurilor personale.

Sintaxă

Sintaxa este partea gramaticii care studiază modul combinării cuvintelor în propoziții și modul combinării propozițiilor într-o frază precum și regulile aferente în vederea realizării comunicării între oameni.

Propoziția este o comunicare cu un singur predicat.

Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc în propoziții anumite funcții sintactice.

Părți de propoziție

principale: subiectul, predicatul

secundare: atributul și complementul

Caz (gramatică)

În lingvistică, cazul este o categorie gramaticală asociată unui substantiv, pronume sau adjectiv, care exprimă funcția sintactică a acestuia într-o frază sau raportul semantic al său față de procesul exprimat de verb. De exemplu, acuzativul este cazul complementului direct (funcție sintactică); etativul indică poziția interiorului din care cineva pleacă (raport semantic cu procesul).

Cazul, așa definit, se poate exprima în limbi în trei moduri:

1. prin locul cuvântului în propoziție, în raport cu verbul, (în română, complementul direct din cazul acuzativ se află întodeauna după verbul tranzitiv) ;

2. printr-o prepoziție (în română, prepoziția grație cere cazul dativ) ;

3. printr-un sufix care se lipește la finalul substantivului, pronumelui sau adjectivului în limbile flexionare.

Cuvântul caz este folosit cu un sens mai restrâns, atunci când acesta este exprimat printr-un sufix. Ansamblul acelor sufixe cazuale formează declinarea substantivului, adjectivului și a pronumelui în general. Ansamblul formelor cazuale ale unui cuvânt formează paradigma sa.

Listă de cazuri, în diferite limbi:

Abesiv

Ablativ

Acuzativ

Adesiv

Agentiv

Alativ

Caz (gramatică)

Cauzal

Comitativ

Dativ

Delativ

Genitiv

Elativ

Ergativ

Esiv

Ilativ

Inesiv

Locativ

Nominativ

Partitiv

Prolativ

Sociativ

Sublativ

Superesiv

Vocativ Grad de comparație

Grad de comparație

Gradele de comparație sunt forme pe care le ia adjectivul și unele adverbe pentru a arăta în ce măsură se aplică o caracteristică entităților determinate. Astfel gradele de comparație ale adjectivului indică în ce măsură un obiect posedă o însușire în raport cu alte obiecte sau cu alte momente ale existenței sale; iar gradele de comparație ale adverbului indică nuanța graduală (intensitatea) trăsăturii unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor.

Există trei grade de comparație:

pozitiv - arată caracteristica obișnuită. Gradul este marcat prin morfemul Ø. om bun, copil drag, scris frumos

comparativ - indică raportul intensităților unei caracteristici stabilita între două sau mai multe entități ce prezintă acea caracteristică. Există trei moduri de comparare:

de superioritate - în limba română este indicat de morfemele: mai și tot mai om mai bun

de egalitate - în limba română este indicat de morfemele: la fel (de), tot așa (de), tot atât (de),

deopotrivă (de), etc.

om la fel de bun

de inferioritate - în limba română este indicat de morfemul mai puțin om mai puțin bun Grad de comparație

superlativ - precizează că trăsătura obiectului apare - pozitiv sau negativ - cu maximă intensitate.

relativ - în limba română se folosește morfemul cel/cea/cei/cele mai pentru pozitiv și cel/cea/cei/cele

mai puțin pentru negativ cel mai bun om

absolut - în limba română se utilizează morfemele: foarte, tare, etc. om foarte bun

În limba română

Gradele de comparație nu se exprimă prin desinențe, ci prin construcții sintactice speciale bazate pe adverbele și locuțiuni adverbiale.

Număr (gramatică)

În lingvistică, numărul este o categorie gramaticală prin care se arată la cîte obiecte se referă un substantiv. Aceeași diferențiere se extinde și la pronume, pentru că acestea pot înlocui substantivele, și la articole, adjective și verbe prin acord gramatical.

În limba română, ca de altfel în majoritatea limbilor vorbite pe glob, nu există decît două numere:

numărul singular: atunci cînd substantivul denumește un singur obiect, și Număr (gramatică)

numărul plural: cînd sînt denumite două sau mai multe obiecte. Tot pluralul se folosește și pentru a denumi zero obiecte.

Alte limbi pot prezenta însă și alte forme de număr:

numărul nular: folosit cînd nu există nici un obiect (ex. limba letonă) ;

numărul dual: cînd substantivul denumește exact două obiecte (ex. limba arabă, limba slovenă etc.);

numărul trial: cînd se numesc exact trei obiecte (ca în unele limbi australiene și austroneziene);

numărul paucal: cînd este vorba de un număr mic de obiecte (ex. limbile hopi, warlpiri și cîteva substantive în limba arabă) ;

numărul colectiv: folosit cînd un grup de obiecte este exprimat printr-unul dintre membrii săi (ex. limba japoneză).

Există foarte puține limbi care nu au nici un fel de deosebire morfologică în funcție de numărul gramatical și exprimă cantitățile exclusiv lexical. Un astfel de exemplu este limba khmer.

Limba japoneză, în afară de cazurile relativ puține cînd folosește numărul colectiv menționat mai sus, mai poate distinge între singular și plural prin dublarea substantivelor, ca de exemplu hito (om) și 人人 hitobito ( oameni, de obicei mulți), dar în marea majoritate a cazurilor distincția se face numai prin context.

Utilizarea pluralului

În afară de a marca existența a două sau mai multe obiecte, pluralul mai este utilizat uneori și dacă se face referire la un singur obiect. Astfel există:

pluralul politeții (sau al reverenței): folosit ca formă de adresare respectuoasă către cineva;

pluralul autorității (sau al maiestății): folosit în vechile acte oficiale, cînd o autoritate vorbea despre ea însăși;

pluralul autorului: folosit în opere științifice, publicistice și oratorice;

pluralul modestiei: folosit mai ales în vorbirea populară pentru referirea la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior.

Sintaxa propoziției

Sintaxa propoziției este partea gramaticii care studiază modul combinării cuvintelor în propoziții și regulile aferente în vederea realizării comunicării între oameni. Altfel exprimat, sintaxa propoziției este un sistem de reguli, după care, din cuvinte și simboluri aflate la dispoziție pot fi construite propoziții (și fraze) acceptabile ( gramatical corecte). Parte de propoziție

Parte de propoziție

Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc in cadrul propoziției anumite funcții sintactice.

Clasificare

principale: subiectul, predicatul •

sunt:

subiectul

secundare: atributul, complementul Părțile de propoziție

predicatul

atributul

complementul

numeralul

Atribut

Atribut

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral sau adjectiv substantivizat) pe care îl precizează, îl identifică sau îl califică indicând o caracteristică sau o calitate a acestuia. Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?, al/a/ai/ale cui?, câți?, câte?.

În limba română

Subordonarea se realizează prin:

acord când atributul este exprimat prin adjectiv, verb la participiu sau numeral • aderență

când atributul este exprimat prin locuțiune adjectivală sau adjectiv invariabil În topica normală,

atributul este poziționat:

după regent dacă este exprimat prin:

sau locuțiune adjectivală

înaintea regentului dacă este exprimat prin:

numeral

locuțiune adjectivală

Clasificare

Atributul se clasifică după valoarea părții de vorbire prin care este exprimat în:

Atribut interjecțional Atributul determină:

un substantiv:

"Urcând șoseaua cea mare șerpuită peste Stânișoara, Vitoria și Gheoghiță auziră glasul puhoaielor" ( Mihail Sadoveanu, Baltagul)

un pronume:

"Toate acestea vor fi rezolvate curând." • o parte de vorbire exprimată prin substantiv:

"Trei dintre ei sunt matematicieni.

Complement

Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb sau o locuțiune verbală.

Clasificarea complementelor

Complement circumstanțial

Complementul circumstanțial este o structură gramaticală, care explicitează circumstanțele în care se desfășoară acțiunea. Complement circumstanțial

În conformitate cu noua terminologie impusă de Gramatica Academiei Române, trebuie făcută o distincție între „complement” și „circumstanțial”. Complementele pot fi directe, indirecte, de agent, prepoziționale. Circumstanțialele pot fi de loc, de timp, de mod etc. Trebuie evitată asocierea celor doua notiuni „complement circumstanțial” și utilizat doar termenul de „circumstanțial” care desemnează aceeași noțiune.

Complementul circumstanțial poate fi:

complement circumstanțial de mod — determină un pronume, un substantiv, un adverb, o locuțiune adverbială

complement circumstanțial de timp — determină un pronume, un substantiv, un numeral, un adverb, o locuțiune adverbială

complement circumstanțial de loc — determină un pronume, un substantiv, un adjectiv, o locuțiune adjectivală

Complementul circumstanțial concesiv

Complementul circumstanțial concesiv răspunde la întrebarea “în ciuda cărei întâmplări \ fapt?”, are ca

locuține prepozițională “în ciuda”, “în pofida”. [1] Exemplu: Învață în ciuda lui Tofilat.

Complement circumstanțial condițional

Complementul circumstanțial condițional arată condiția de care depinde realizarea acțiunii sau a însușirii exprimate de verbul sau adjectivul determinat. Răspunde la întrebarea : “ cu ce condiție?” Exemple: În caz de nevoie sună-mă. În locul lui aș fi mai corect.

Complement circumstanțial de cauză

Complementul circumstanțial de cauză este partea secundară de propoziție care arată cauza sau motivul realizării unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. Răspunde la întrebarea "din ce cauză?".

A fugit repede din cauza întărzierii.

Complement circumstanțial de loc

Complementul circumstanțial de loc este complementul circumstanțial care arată locul în care se petrece acțiunea. Acest complement răspunde la întrebările: unde?, de unde?, până unde?. Exemple

Complement circumstanțial la infinitiv:

Țăranii înfometați mâncau fără a lăsa în farfurie o firmitură.

Complement circumstanțial la gerunziu:

Vede fumegând în depărtare. Complement circumstanțial de mod

Complement circumstanțial de mod

Complementul circumstanțial de mod este complementul circumstanțial care arată cum se desfășoară o acțiune sau arată cum se înfățișează o însușire. Răspunde la intrebarea cum?. Arată tipul de context în care o acțiune se desfășoară, în special modul în care aceasta decurge.

Afirmație:

- Problema s-a rezolvat de la sine.

- Cum s-a rezolvat problema?

Afirmație:

- Îi chinuie până la exasperare.

- Cum îi chinuie?

Complement circumstanțial de scop

Complementul circumstanțial de scop este partea secundară de propoziție care arată scopul realizării unei acțiuni. Răspunde la întrebarea "cu ce scop?".

Exemplu Am plecat devreme pentru a fi primii. Complement circumstanțial de timp

Complement circumstanțial de timp

Complementul circumstanțial de timp este complementul circumstanțial care arată timpul în care se petrece acțiunea. Complement de agent

Complement de agent

Complementul de agent este partea secundară de propoziție care determină un verb pasiv și arată de cine este realizată acțiunea -