Curs 1 22 noiembrie 2011

BIOLOGIE VEGETALĂ

Obiective
‡ Înţelegerea importanţei biologiei vegetale şi a modului în care aceasta serveşte unor discipline geologice; ‡ Însuşirea unor notiuni de citologie, histologie, organografie vegetala; ‡ Familiarizarea cu principalele sisteme de clasificare a organismelor vegetale, inclusiv a protoctistelor fotosintetizante; ‡ Însuşirea principalelor caractere ale diferitelor unităţi sistematice din Regnul Plantae, precum şi a protoctistelor fotosintetizante.

Tematică generală
± ± ± ± ± Elemente de citologie vegetală; Elemente de histologie si anatomie vegetala; Elemente de organografie ± radacina, tulpina, frunza; Morfologia si anatomia florii; fructul; inmultirea plantelor; Caracterizarea bacteriilor fotosintetizante; ecologie şi importanţa acestora; ± Principalele linii evolutive în cadrul regnului Protoctista: Bacillariophyta, Dinophyta, Rhodophyta, Phaeophyta, Chlorophyta, Charophyta ± caractere generale, clasificare şi reprezentanţi, ecologie, importanţă; ± Principalele linii evolutive din cadrul regnului Plantae (Bryophyta, Pteridophyta, Spermatophyta) ± caractere generale, clasificare şi reprezentanţi, ecologie şi importanţă.

Bibliografie obligatorie
‡ ANASTASIU P. 2008. Taxonomie vegetală. Bucureşti: Edit. Universităţii din Bucureşti. ‡ SARBU A. 1999. Biologie vegetala ± note de curs. Buucresti: Edit. Universitatii din Bucuresti. ‡ CIOCÂRLAN V. 2009. Flora ilustrată a României. Vol. 1-2. Bucureşti: Edit. Ceres. ISBN 9743-40-0495-6. ‡ CRISTUREAN I. & LUNGU L. 1974. Botanică sistematică. Chei de determinare (Mycophyta-Lichenes-Bryophyta). Bucureşti: Edit. Universităţii din Bucureşti. ‡ IONESCU V. & CRISTUREAN I. 1974. Lucrări practice de tehnica preparării materialului biologic (Botanică sistematică). Bucureşti: Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. ‡ IONESCU V. 1974. Botanica sistematică. Chei de determinare ± alge. Bucureşti: Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. ‡ JUDD W.S., CAMPBELL C. S., KELLOGG E.A., STEVENS P.F. & DONOGHUE M.J. 2008. Plant Systematics: a phylogenetic approach. Sunderland, Massachusetts USA: Sinauer Associates. ‡ NABORS M.W. 2004. Introduction to Botany. San Francisco: Edit. Pearson Education.

EVALUARE
‡ Condiţii
± Prezenţă 100% la lucrările practice.

‡ Criterii

± Cunoaşterea elementelor fundamentale de citologie, histologie, organografie vegetala; ± Cunoaşterea principalelor categorii taxonomice; ± Cunoaşterea unor reprezentanţi din grupele taxonomice majore, precum şi importanţa lor ecologică şi economică; ± Evaluare a cunoştinţelor însuşite în cadrul lucrărilor practice şi a activităţilor independente (realizarea unor eseuri legate de conţinutul cursurilor, realizarea unei colecţii de frunze şi descrierea acestora dpdv morfologic); ± Examinare scrisa cu bilete care presupune verificarea cunoştinţelor predate la curs, precum si verificarea cunostintelor insusite in cadrul lucrarilor practice

‡ Forme

‡ Formula notei finale
± 40% activităţi de laborator şi independente (caiet + colecţie frunze + eseu) + 60% evaluare finală (examen).

CELULA VEGETALĂ

Cum este definită celula?

Etape în apariţia celulei
‡ ‡ ‡ formarea macromoleculelor de ADN, capabile să-şi producă propria lor replicare; dezvoltarea mecanismelor (apariţia codului genetic) prin care macromoleculele de ARN puteau să direcţioneze sinteza proteinelor; formarea unei membrane care să delimiteze sistemul autoreplicabil, alcătuit din ARN şi proteine, urmând ca ceva mai târziu, în procesul de evoluţie, ADN-ul să ia locul ARNului, ca material ereditar.

Tipuri structurale de celule
‡ Celulele procariote au o structură relativ simplă, fiind lipsite de majoritatea organitelor celulare, exceptând ribozomii; ‡ Din punct de vedere biochimic sunt diverse, în sensul că sunt prezente cele mai importante căi metabolice, implicate în glicoliză, respiraţie, fotosinteză. ‡ Materialul lor genetic este reprezentat de o macromoleculă de ADN, împachetată într-o manieră complexă, care implică un grad mare de condensare. ‡ Aceasta nu este adăpostită într-un nucleu tipic, delimitat de un înveliş nuclear, ci este agregată, ca o structură distinctă în interiorul celulei, numită nucleoid.

Tipuri structurale de celule
‡ Celulele eucariote sunt mai mari şi mai complexe, conţin mai mult ADN, localizat într-un nucleu şi în alte organite celulare, printre care se numără mitocondriile, iar în celulele vegetale se află şi cloroplastele. ‡ Totodată, celulele eucariote sunt dotate cu un citoschelet implicat în organizarea citoplasmei, cât şi în mobilitate.

Trăsături proprii celulei vegetale
‡ Prezenţa PC alcătuit în principal din celuloză, hemiceluloze şi substanţe pectice, la care se mai adaugă uneori proteine, lipide, lignină, tanin, săruri minerale. PC este o consecinţă a competiţiei pentru aer şi lumină a grupelor de plante ce au populat mediul terestru. Alte structuri caracteristice, strâns legate de prezenţa PC, sunt punctuaţiile şi plasmodesmele prin care se asigură unitatea structural-funcţională dintre celulele unui ţesut. în structura şi compoziţia chimică a plasmalemei predomină galactozildigliceridele; în celula animală fosfatidicolina şi fosfatidiletanolamina.

‡

‡

Trăsături proprii celulei vegetale
‡ Creşterea în volum a celulelor vegetale se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor aparatului vacuolar, în timp ce în celula animală acest proces are loc prin sporirea cantităţii de citoplasmă. Microcorpii sunt organite specifice celulei vegetale: peroxizomii intervin în procesele de respiraţie, iar glioxozomii în conversia lipidelor în glucide simple. în celulele vegetale găsim o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, inulină, aleuronă, uleiuri, laminarină, manitol etc. Substanţa de rezervă specifică celulei animale este glicogenul.

‡ ‡

Caractere generale ale celulei vegetale
‡ Sunt în general sisteme de dimensiuni microscopice, dar foarte complexe. ‡ Celulele parenchimatice din ţesuturile plantelor superioare au mărimi care variază între 10 şi 100 ȝm, unele fibre sclerenchimatice pot atinge însă 65 mm lungime (Linum usitatissimum ± In) sau chiar 550 mm lungime (Boehmeria nivea). ‡ Recordul îl deţin celulele laticifere (celule de formă tubulară) de la unele euforbiacee lemnoase, care ajung la dimensiuni de câţiva metri.

Caractere generale ale celulei vegetale
Plante Boehmeria nivea, fibre, Lg Urtica dioica, fibre, Lg Linum usitatissimum, fibre, Lg Musa sp., traheide, Lg Vinca minor, fibre, Lg Pinus sylvestris, traheide, Lg Sambucus sp., parenchim medular, Lt Rosa sp., celule epidermale, Lt Alge Chara sp., celule internodale, Lg Acetabularia sp., Lg Chlorella vulgaris, Lt Dimensiuni 250-550 mm 50-75 mm 40-65 mm 8-10 mm 1-2 mm 1-2 mm 0,20 mm 0.04 mm Dimensiuni 40-80 mm 0,20 mm 0,01 mm

Caractere generale ale celulei vegetale
‡ Forma celulelor vegetale este foarte variată, fiind în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc, cu originea lor, cu poziţia pe care o ocupă în corpul plantei şi cu factorii de mediu. ‡ Organismele fotosintetizante unicelulare prezintă frecvent formă sferică (Chlorella sp.), ovală (Chlamydomonas sp.), disciformă, cilindrică, triunghiulară, semilunară etc. ‡ La organismele fotosintetizante pluricelulare forma celulelor poate fi sferică, ovală, prismatică, cilindrică, stelată, fusiformă, reniformă etc. ‡ Forma sferică este considerată a fi fundamentală. Din ea au derivat cele două tipuri morfologice în care se încadrează toate celulele plantelor:
± celule izodiametrice sau parenchimatice (gr. para = de lângă, enchyma = umplutură) (Ex. celulele stomatice ale dicotiledonatelor, celulele asimilatoare cu pereţii cutaţi din mezofilul unor conifere, celulele sclerenchimatice în formă de mosor, celulele stelate etc.) ± heterodiametrice sau prosenchimatice (gr. pros = către, enchyma-). (Ex. celulele stomatice ale monocotiledonatelor, celulele palisadice, vasele lemnoase (traheide) ale gimnospermelor, fibrele sclerenchimatice, celulele cilindrice ale unor alge verzi (Spirogyra sp., Cladophora sp.), articulele de vas liberian etc.)

Compoziţia chimică a celulelor vegetale
‡ ‡ Celulele vii, în general, sunt structurate pe baza unui set restrictiv de elemente chimice dintre care C, H, N, O, P, S sunt predominante (99%). Apa reprezintă aproximativ 70% din greutatea umedă a celulei, iar marea majoritate a reacţiilor intracelulare se desfăşoară într-un mediu apos. Pe baza legăturilor covalente dintre carbon şi alte elemente, se formează în celulă un număr imens de compuşi, care reprezintă însă doar o mică parte din totalul compuşilor teoretic posibili. Anumiţi compuşi simpli cum sunt grupările metil (-CH3), hidroxil (-OH), carboxil (-COOH), şi amino (-NH2) se repetă frecvent în moleculele biologice. Fiecare grupare are proprietăţi fizice şi chimice distincte, astfel încât influenţează comportamentul moleculelor de apă cu care interacţionează. Ierarhic, urmează apoi moleculele organice mici (circa 30 atomi carbon), localizate frecvent în citosol (faza apoasă a citoplasmei), unde formează un depozit intrermediar utilizat în sinteza macromoleculelor. Celulele conţin patru grupe mari de molecule organice de dimensiuni mici: monozaharide, acizi graşi, aminoacizi, nucleotide. Glucoza este sursa energetică primară a celulelor (C6H12O6 + 6O2 p 6CO2 + 6H2O + energie), fiind totodată implicată în stocarea energiei prin încorporare în polizaharide. Astfel, prin adiţia unui număr mare de molecule de glucoză se formează în celula vegetală, ca substanţă de rezervă, amidonul. Unele materiale celulare (celuloza) sunt alcătuite numai din polizaharide simple, dar pe lângă acestea se formează în celule şi combinaţii complexe, reprezentate de glicolipide şi glicoproteine.

‡

‡

‡

Compoziţia chimică a celulelor vegetale
‡ Cea mai mare parte a acizilor graşi dintr-o celulă sunt legaţi covalent de alte molecule prin grupările lor carboxil. Acizii graşi au valoare energetică mică, rolul lor cel mai important vizând participarea la sinteza fosfolipidelor, care intră în structura biomembranelor. ‡ Aminoacizii sunt subunităţi ale proteinelor. Proteinele au o pondere semnificativă în compoziţia celulei, îi determină structura, servesc ca instrumente de recunoaştere moleculară şi catalizatori (proteine ± enzime). ‡ Nucleotidele sunt subunităţi ale macromoleculelor informaţionale (ADN, ARN). Sunt alcătuite dintr-un glucid simplu (riboză sau dezoxiriboză), o bază azotată purinică (adenină, guanină) sau pirimidinică (citozină, timină, uracil) şi o grupare fosfat. ‡ Creşterea şi supravieţuirea celulelor necesită menţinerea permanentă a ordinii lor interioare, fapt care depinde de fluxul energetic care le străbate continuu. În acest proces joacă un rol important acumulatorii energetici celulari (ex. ATP = acidul adenozin trifosfat) a căror hidroliză şi sinteză cuplează şi, respectiv, decuplează diferitele procese energetice celulare.

STRUCTURA CELULEI VEGETALE

STRUCTURA CELULEI VEGETALE
Componente protoplasmatice: ‡ plasmalem㠇 hialoplasm㠇 organite celulare:
± ± ± ± ± ± ± Reticul endoplasmatic Dictiozomii Lizozomii Peroxizomii Mitocondriile Plastidele Nucleul

Componente neprotoplasmatice: ‡ peretele celular ‡ sucul vacuolar ‡ substanţele ergastice

Biomembranele
‡ Termenul de biomembrane defineşte totalitatea membranelor biologice caracteristice unei celule vegetale eucariote, care au o structură de bază comună, fiind alcătuite din molecule lipidice şi proteice menţinute împreună prin legături necovalente. ‡ Fundamentul structural al membranelor biologice este reprezentat de două straturi lipidice distincte şi continue având fiecare 4-5 nm grosime şi care formează un bistrat lipidic, cu rol de barieră relativ impermeabilă în calea migrării celor mai multe molecule solubile în apă. ‡ După topografia lor, biomembranele se clasifică astfel:
± plasmalema (membrana plasmatică = membrana celulară) ± citomembranele (endomembrane = membrane interne)

Biomembranele
‡ Plasmalema delimitează fiecare celulă în raport cu mediul înconjurător, reprezentând limita externă a protoplastului. ‡ Funcţionează ca un filtru cu înaltă selectivitate, mediind schimburile şi asigurând menţinerea caracteristicilor esenţiale ale mediului celular în raport cu cel extern. ‡ Este o structură dinamică, polarizată (datorită repartiţiei inegale a ionilor pe cele două feţe ale sale) şi asimetrică (prin configuraţia diferită a mozaicului de proteine).

Biomembranele
‡ Citomembranele separă mai mult de jumătate din volumul celulei în compartimente intracelulare distincte, cunoscute sub denumirea de organite celulare. ‡ Ele se deosebesc chimic şi fizic de plasmalemă. ‡ Au o permeabilitate selectivă specifică, asigurând un anumit comportament funcţional organitelor în structura cărora intră. ‡ Existenţa unor compartimente intracelulare împiedică interferenţa reacţiilor enzimatice simultane şi permite celulei să desfăşoare procese biochimice care altfel sunt incompatibile.

Citoplasma
‡ Este o structură deosebit de complexă, constituită din două faze distincte, dar interrelate structural şi funcţional: citosolul şi granuloplasma. Citosolul reprezintă 50-60 % din volumul celulei vegetale. Mai este cunoscut şi sun numele de hialoplasmă. Elementul de bază al acestuia este apa (85-95% din greutatea proaspătă). Granuloplasma cuprinde mai multe categorii de structuri reprezentate de diferitele organite celulare şi de elementele citoscheletului. Acesta din urmă este alcătuit din trei categorii de elemente: microfilamente (60 A), filamente intermediare (100 A) şi microtubuli. Microtubulii intră şi în alcătuirea structurilor care asigură mişcarea intracelulară (inclusiv fusul de diviziune) sau pe cea a celulei ca întreg (cili, flageli).

‡

‡

Reticulul endoplasmatic
‡ Apare ca un organit extins, format dintr-un sistem de cavităţi intracitoplasmatice (cisterne, tubuli, vezicule), delimitate de o singură membrană. Membrana RE se continuă cu membrana externă a învelişului nuclear, de aceea lumenul acestui organit este despărţit de conţinutul nucleului doar prin membrana nucleară internă. RE conţine numeroase enzime, inclusiv pe cele implicate în sinteza lipidelor. În funcţie de prezenţa ribozomilor se deosebesc morfologic şi funcţional două tipuri de RE:
± REN ± lipsit de ribozomi ± REG ± asociat cu ribozomi.

‡ ‡

Reticulul endoplasmatic
‡ Ribozomii sunt structuri celulare mici, de natură ribonucleoproteică, cu rol esenţial în biosinteza proteinelor şi nu sunt delimitaţi de membrane. Se găsesc ataşaţi de RE, în nucleu, în mitocondrii şi în cloroplaste, dar şi liberi în citosol. Sunt foarte numeroşi în celulele cu activitate proteosintetică intensă (celule meristematice, celule secretoare de nectar, uleiuri eterice, latex etc.).

Reticulul endoplasmatic
‡ RE are un rol important în biosinteza macromoleculelor destinate a fi transportate ulterior, în funcţie de necesităţi, spre dictiozomi, plasmalemă, lizozomi, sau spre exteriorul celulei. ‡ Prin topografie, extindere şi organizare, RE funcţionează ca un sistem circulator intra- şi intercelular, mijlocind în bună parte legăturile structurale şi funcţionale dintre celulele unui ţesut. Totodată, la sfarşitul diviziunii celulare, elementele RE participă la formarea peretelui celular primordial, care va deveni ulterior lamelă mijlocie.

‡ ‡

‡ ‡

‡

Cuprinde două tipuri de elemente: dictiozomii şi veziculele golgiene. Dictiozomii rezultă din suprapunerea şi dispunerea în teancuri a unor cisterne aplatizate (saculi), uşor curbate şi umflate la capete. Veziculele golgiene rezultă din înmugurirea laterală a cisternelor ce formează dictiozomii. Funcţii: intervine în formarea fragmoplastului şi a lamelei mediane a celulei în cursul citochinezei; stau la originea lizozomilor primari; membrana veziculelor golgiene intervine în reînoirea plasmalemei; rol în trasportul unor macromolecule din celulă (ex. transportul ligninei către PC). Dictiozomii sunt mai numerosi în celulele secretoare de nectar, în celulele caliptrei (fiind implicaţi in producerea mucilagiilor), în celulele glandulare ale plantelor carnivore etc.

Aparatul Golgi

Aparatul Golgi

Lizozomii
‡ Sunt componente celulare de forma unor vezicule, delimitate de o singură membrană şi specializate pentru ingestia intracelulară. Conţin o mare varietate de enzime hidrolitice (hidrolaze acide).

Peroxozomii
‡ Sunt componente celulare delimitate de o singură membrană, specializate pentru desfăşurarea reacţiilor oxidative. ‡ Sunt implicaţi în procesul de fotorespiraţie. ‡ Un tip diferit de peroxizomi (glioxizomi) au fost puşi în evidenţă în celulele seminţelor germinate. Aceştia au rolul de a converti acizii graşi stocaţi în glucide care ulterior vor fi utilizate ca sursă energetică necesară creşterii şi dezvoltării.

Mitocondriile

‡ ‡ ‡

‡

‡ ‡

Sunt organite semiautonome, capabile de autoreproducere, prezente în toate celulele eucariote. Au dimensiuni mici, de circa 4 ȝm, iar totalitatea lor formează condriozomul sau mitocondriomul. Din punct de vedere structural, mitocondria prezintă un înveliş dublu-membranar şi două compartimente distincte: spaţiul intermembranar şi spaţiul matricial. Membrana mitocondrială internă este frecvent puternic pliată, formând invaginări în matricea mitocondrială. Aceste invaginări pot avea aspect de saculi turtiţi (tip crista) sau aspect de tubuli (tip tubulos). Funcţia principală a mitocondriilor este de a produce în timpul respiratiei celulare, prin degradarea substanţelor de rezervă, ATP, substanţa capabilă să înmagazineze o mare cantitate de energie în legăturile ei macroergice.

Mitocondriile

‡

‡

‡

Cloroplastele sunt organite implicate în procesul de fotosinteză, capabile să capteze şi să fixeze energia la nivel celular, în baza unei structuri pigmentare adecvate. Factorul determinat al formării cloroplastelor este lumina, iar forma şî densitatea lor sunt variabile, dependente de tipul de celulă şi caracteristicile diferitelor grupe de plante. La alge, în general, cloroplastele ± numite şi cromatofori ± sunt puţin numeroase, au dimensiuni mari şi pot avea diferite forme. La plante forma lor este frecvent lenticulară, dimensiunile mai mici şi numărul mare (în medie 20-40 cloroplaste/celulă). Un cloroplast prezintă un înveliş bimembranar, un spaţiu stromatic şi un spaţiu tilacoidal. Tilacoizii sunt strict aranjaţi în stive (asemănătoare fişicului de monede) denumite grana. Membranele tilacoidale conţin toate componentele necesare absorbţiei luminii şi transferului de electroni.

Plastidele

Plastidele

Plastidele
‡ Feoplastele sunt plastide caracteristice algelor brune. Ele conţin xantofile, clorofilă a şi c. ‡ Rodoplastele sunt caracteristice algelor roşii şi conţin ficobiline, clorofilele a şi, în unele cazuri, d. ‡ Leucoplastele sunt palstide incolore, de formă diferită, prezente în organele subterane ale plantelor, dar şi în cele supraterane, mai puţin expuse luminii. Se formează din cloroplaste prin pierderea capacitătii de fotosinteză. Tipuri de leucoplaste: amiloplaste, oleoplaste, proteoplaste. ‡ Cromoplastele sunt plastide colorate diferit, fără rol în fotosinteză. Ele acumulează pigmenţi carotenoidici şi dau culoarea galbenă, portocalie, roşie, violet petalelor, fructelor, seminţelor.

Nucleul
‡ Este un organit autoreproductibil cu importanţă majoră în viaţa celulei. Nucleul controlează întreaga activitate a celulei pe baza informaţiei genetice înscrisă în structura ADN-ului. Este totodată implicat în transcripţia, translaţia şi transmiterea cu fidelitate a acestei informaţii codificate. În general, fiecare celulă vegetală conţine un singur nucleu, cu unul sau mai mulţi nucleoli. Există însă şi celule binucleate sau polinucleate (ex. unele alge verzi, laticiferele de la Euphorbia sp. etc.). Dimensiunile, forma şi poziţia nucleului în celulă sunt caracteristici variabile, care se modifică cu tipul de celulă, starea ei de funcţionare şi etapa ontogenetică a plantei. Nucleul unei celule vegetale în interfază evidenţiază următoarele componente:
± ± ± ± ± înveliş nuclear matricea nucleară cromatina - cromozomi nucleoplasma nucleolul

‡ ‡

Nucleul

Nucleul

Peretele celular
‡ Este o structură caracteristică tuturor celulelor vegetale (excepţie gameţii şi zigotul în primele stadii de dezvoltare). Se prezintă sub o formă înalt specializată, cu o grosime variabilă, care aderă strâns la suprafaţa externă a plasmalemei. ‡ Peretele celular primar este caracteristic celulelor tinere. El este subţire, semirigid. Pe măsură ce celulele şi-au încheiat creşterea determinată genetic, se formează noi straturi ale peretelui celular, mai rezistente şi cu o compoziţie chimică complexă, constituindu-se astfel peretele celular secundar. ‡ Peretele celular primar este format din:
± matrix, reprezentat de un gel polizaharidic, puternic hidratat ± un sistem de microfibrile celulozice, înguste, lungi, înconjurate de un număr mare de lanţuri liniare de celuloză, mai puţin ordonate.

‡ Creşterea în suprafaţă a peretelui celular primar se realizează pe două căi:
± prin întindere (alunecarea microfibrilelor de celuloză unele peste altele) ± prin intussuscepţiune (intercalarea de noi microfibrile printre cele vechi)

Peretele celular
‡ Compoziţia şi forma PC se modifică substanţial în cursul creşterii şi dezvoltării celulelor, în raport cu funcţia pe care o vor îndeplini:
± prin îngroşarea PCP ± prin formarea de pereţi celulari secundari ± prin depunerea unor substanţe hidrofobe peste PCP.

‡ Cele mai importante modificări ale PC sunt:
± ± ± ± lignificarea suberificarea cutinizarea mineralizarea.

Legături intercelulare
‡ Celulele vegetale care alcătuiesc ţesuturile plantelor superioare sunt legate între ele prin:
± lamela mijlocie (formaţiune predominant pectică) ± plasmodesme

Sucul vacuolar
‡ Este localizat în vacuole, vezicule mari, evidente, separate de citoplasmă printr-o singură membrană, numită tonoplast. Totalitatea vacuolelor formează vacuomul.

Substanţe ergastice
‡ Sunt produşi intermediari şi finali ai metabolismului celular care intră cel puţin parţial în circuitul nutritiv al plantei sau sunt substanţe de excreţie, care sunt scoase definitiv din activitatea metabolică a celulei. Acestea pot fi depozitate în plastide sau vacuole. După natura lor, pot fi:
± substanţe ergastice organice (amidonul, aleurona, inulina, mucilagiile, gumele, cauciucul, alcaloizii, răşinile, taninurile, antocianii etc.) ± substanţe ergastice anorganice (cristale minerale de CaSO4, SiO2, CaCO3).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful