You are on page 1of 100

Revista Nouă

- apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:

Florin DOCHIA Serghie BUCUR Constantin DOBRESCU Iulian MOREANU Mioara BAHNA Ana-Maria CONSTANTIN Valeria MANTA TĂICUŢU Victor DIACONU Mihai SĂLCUȚAN Gherasim RUSU TOGAN Christian CRĂCIUN Theodor MARINESCU Alexandru JURCAN Marian DULĂ Ani BRADEA Dumitru ANGHEL Anastasia TACHE Robert TOMA Diana TRANDAFIR Elena GLODEAN Marian DRAGOMIR Marina NICOLAEV Octavian ONEA Liliana ENE Corneliu SÂNTIOAN CUBLEȘAN Ştefan Al.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004

Anul X nr. 1 (80) / 2014

http://revistanoua.servetown.com

«Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul X nr. 1 (80) / 2014 http://revistanoua.servetown.com Apare la CÂMPINA,
«Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul X nr. 1 (80) / 2014 http://revistanoua.servetown.com Apare la CÂMPINA,

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS:

editorial - Florin DOCHIA - În spatele frontului / 3 * remember 2013 - Serghie BUCUR - Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română / 4 * historia mirabilis - Constantin DOBRESCU - Filantropi şi donatori din Câmpina şi împrejurimi / 7 * ethica minima - Iulian MOREANU - A nouăsprezecea povestire cu un copil / 12 * cronica literară - Mioara BAHNA - Theodor Codreanu: Marele zid / 15 * eseu - Ana-Maria CONSTANTIN - Din istoria optzeciştilor. Alexandru Muşina (1 iulie 1954 – 19 iunie 2013) / 20 * poesis - Valeria MANTA TĂICUŢU / 22 * poesis - Victor DIACONU / 23 * eseu - Florin DOCHIA - Franz Kafka. Oraşul şi angoasa / 24 * in memoriam - Mihai SĂLCUȚAN - Dor de Nicomah / 28 * iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Mateiu I. Caragiale şi «mistica zarului norocos» / 30 * cronica literară - Christian CRĂCIUN - Eul, ţara şi istoria prin femei / 42 * note de lectură - Theodor MARINESCU - Strigătul nopţii / 46 * proză - Alexandru JURCAN - Marţea la colţul bisericii / 48 * restituiri - Marian DULĂ - Răsboiul nostru pentru întregirea neamului (August 1916 – Aprilie 1918), de Generalul C. Găvănescul / 49 * note de lectură - Ani BRADEA - «Sfârşitul nu-i aici» / 53 * la aniversară - Dumitru ANGHEL - Aurel M. BURICEA - 101 poeme – Opera Omnia / 55 * poesis - Anastasia TACHE / 57 * proză - Robert TOMA - Schimbarea la faţă / 58 * momente - Ani BRADEA - Heraldici şterse / 63 * poesis - Diana TRANDAFIR / 66 * poesis - Elena GLODEAN / 68 * poesis - Marian DRAGOMIR / 69 * cronica literară - Marina NICOLAEV - Silvia Caloianu – Narcotango / 70 * hasdeiana - Octavian ONEA - «Nu este cazul.» / 73 * note de lectură - Christian CRĂCIUN - A povesti, povestire / 79 * arte poetice - Philip LEVINE:

«Sunt foarte fericit că am devenit poet». Traducere din limba engleză de Liliana ENE / 81 * cronica plastică - Serghie BUCUR - O «dragoste» a pictorilor / 85 * cronica plastică - Serghie BUCUR - Mansarda / 86 * pelingeneze - Christian CRĂCIUN - Împachetarea «Gânditorului» / 88 * proză - Corneliu SÂNTIOAN CUBLEȘAN - Golful / 92 * am primit la redacţie – Pamflet – Albanezii din România, victimele impostorilor / 97 * actualitatea - Theodor MARINESCU - Biblioteca de Câmpina / 99 * Parodii de Ştefan Al.-SAŞA / 100

Cercul Literar «Geo Bogza»

al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă

Florin DOCHIA (redactor-şef)

Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU

Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email:

casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

editorial

Florin DOCHIA

În spatele frontului

Lumea aşa-numită reală a Planetei ne inundă zilnic cu evenimente de toate felurile, care mai de care mai dramatice, umple cu borhoturi şi lumea virtuală a comunicării multiple, ne îneacă până la refuz în zoaie imunde despre care ne-ar plăcea să credem că am scăpat. Mileniul ăsta nu e mai breaz ca anteriorul. Cum spunea nu-mi mai amintesc cine, „din secolul vitezei am căzut în secolul acceleraţiei”. Nu ne mai putem opri din degradarea cotidiană, frumuseţile dispar până şi din vise, iar acestea din urmă nu sunt altceva decât biete coşmaruri cu care ne-am obişnuit şi de care ne-ar fi dor dacă somnul raţiunii ar fi mai profund. Dar nu e. Însă aici suntem pe pagina unei reviste culturale, vrem să credem că ne-am spălat de realitatea acaparantă şi ne-am refugiat în spirit, în limpezimea cerului înstelat de deasupra noastră şi a legii morale din noi (Danke, herr Immanuel Kant!). Dar nici aici imaginile nu sunt mai relaxante, doar mai înşelătoare, cu siguranţă, de aici putem arunca o privire curioasă înspre utopiile veacurilor, înspre credinţele în bine şi frumos, înspre convingerile că artele sunt venite de la zei şi calea spre ei ne-o deschid nouă, celor robiţi creaţiei. În urbea mea ascunsă între dealuri şi albii de râu (lasă că ultimele se cam usucă din lipsa apei capt[ura]ate pentru a produce niscaiva scântei de electricitate), domneşte un fel de pace relativă, precum în spatele frontului. De vreo zece ani, poate şi mai bine, autorităţile locale iau seama din ce în ce mai mult şi la Cultura scrisă de ieri şi de azi, după ce, mai bine de un deceniu, zeci de şefi de reviste literare se

Florin DOCHIA

adunau anual ca să dezbată la Câmpina, în noiembrie, treburile obştii. S-a dus faima falnicei Veneţii (mă cam obsedează versul acesta în ultima vreme!), Galele APLER au dispărut în neant, dar ceva-ceva tot s-a păstrat, un bun obicei de a ţine cont de nevoinţele spiritului. Aşa se face că 2013 a adus cu el şi un Concurs dedicat Cărţii anului şi un Concurs de manuscrise, prilejuri cu care, prin Biblioteca Municipală, autori au fost recompensaţi pentru

efortul lor în slujba propăşirii şi gloriei locului şi

al literaturii ori au primit un impuls financiar

pentru ca încă o scriere să vadă lumina tiparului. Mai mult, aceeaşi Bibliotecă şi-a luat

în grijă să editeze şase volume pe an despre

Câmpina şi câmpineni sau cu autori câmpineni – Colecţia „Biblioteca de

Câmpina”. Iar la început de an 2014, a lansat

o „Campanie de pedagogie a lecturii”, care

include şi o tipăritură numită după celebra revistă de avangardă a lui Geo Bogza: URMUZ. Aşa se face că la mine, în urbea cu cele mai multe zile însorite pe an şi cu cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori (date valabile în ultima sută de ani), nu se simte că ministrul culturii e un biet Gigel modest în limbaj, care nu aspiră să ia Nobelul de două ori, că intelighenţia capitalistă (din Capitală, care-va- să-zică!), dar şi din alte reşedinţe mai acătării, s-a împărţit şi reîmpărţit în tabere, clanuri şi găşti (cum aflăm din tot felul de luări de atitudine, care mai de care mai hotărâtă), după cât de proaspătă e fărâma de pâinică picată de la masa marilor politicieni atât de mediocri şi de vicleni, în fond. Noi vă aşteptăm, la fel de deschişi ca întotdeauna, pe toţi cei care vă încumetaţi, la Maratonul de lectură din 21 Martie – Ziua Mondială a Poeziei, la Concursul de literatură „Geo Bogza”, la Maratonul din octombrie, găzduit de Casa Memorială „Nichita Stănescu” din Ploieşti, la Taberele de creaţie plastică ori de lectură şi scriere creativă din iulie şi august, la colaborări valoroase pentru Revista Nouă şi pentru URMUZ, la întâlnirile cu tinerii de toate vârstele, cărora aveţi ceva a le spune. Sine ira et studio.

remember 2013

Serghie BUCUR

Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română

Sâmbătă, 31 August 2013, la orele însorite ale amiezii, Terasa Casei de Cultură „Geo Bogza” a fosta scena Zilei Limbii Române, actorii ediţiei fiind membri Cercului Literar omonim şi câţiva invitaţi la evenimentul organizat şi moderat de tandemul Florin Dochia – Ştefan Alexandru Saşa. Încă o pagina a Cronicii acestei semimilenare aşezări (510 ani la 8 I 2013) pe versanţii râului Prahova, în sacra vecinătate a spiritelor universale Hasdeu-Istrati-Grigorescu.

Aşezătorii

Câmpina, situată între vadurile râului Prahova şi ale afluentului său, pârâul Doftana, a atras, pe lângă negustori, funcţionari, meseriaşi şi comercianţi, încă de la începutul secolului a XIX-lea, şi intelectuali – unii în treacăt pe aici, spre Braşovul numit când Kronştdat, când Korona, alţii, să adaste undeva, prin arealul fostei Vămi, spre a-şi limpezi în scris, gânduri şi sentimente înalte, „De realţare (înălţare) a Patriei”, 1848 desăvârşind câte ceva din urmările zaverei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Răsfoim prin Cronica începută de Stoica Teodorescu (1924), continuată de Silviu Dan Cratochvil (1990 şi 2002), Jenica Tabacu (2006) şi apoi de Alin Ciupală & Şerban Băleanu (2013), spre a ne aminti cine au rămas întâii stătători ai Limbii Române pe aceste meleaguri: „Ion Heliade Rădulescu, de-a lungul verilor anilor 1862-1867, Cezar Bolliac, George

Serghie BUCUR

Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc”; „Cezar Bolliac în vara 1836, găzduit la conacul său de colonelul Ion Câmpineanu (1798-1863), unde scrie poezia „O dimineaţă pe malul lacului”; „Dimitrie Bolintineanu la 1862, care, în romanul său, „Elena” îşi plimbă personajele prin Telega şi Brebu, în drumul spre Poiana descriind lacul Curiacul, redactând şi volumul „Din ţara Basarabilor”; „Trinitatea” Bogdan Petriceicu Hasdeu-Constantin Istrati- Nicolae Grigorescu”; „Alexandru Vlahuţă care, din prieten al marelui nostru Pictor, prin relaţia uneia din fiicele lui, Ana cu fiul impresionistului de la Barbizon, Gheorghe, devine cu acesta curscru”. Caragiale – vizită la reşedinţa lui Hasdeu, Castelul Julia Hasdeu, pentru interviu şi reportaj; „Delavrancea şi Vlahuţă şi Caragiale ore la rând, împreună cu Grigorescu, la taclale, în sufrageria casei memoriale de azi; Nicolae (Neculai, în actul de naştere) Iorga, îndurerat de moartea lui Nicolae Grigorescu, în ferparul publicat în ziarele scoase la Vălenii de Munte” (Silviu Dan Cratochvil); „Boierii Lupoieni şi Câmpineni, Gheorghe Hristodulo, Domnica Gheorghiu, prinţul Barbu Ştirbey şi urmaşii, Profesorul Danielopolu, scriitorul Anton Bacalbaşa, artista Maria Ventura, Anghel Saligny, Dumitru Hernia” (Jenica Tabacu). Încoace vreme, au propăşit cuvântul epic, politic, poetic şi istoric Al. Tudor Miu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ion Lăncrănjan, Ion Miclescu, Theodor-Zank Chiriacopol, Petruş Luncaşu, Vasile Ilinca, Mihai Lupaşcu, Ovidiu Bogza – continuaţi de Ion Bălu, Viorel Cernica, Ion Şovăială, Constantin Trandafir, Gherasim Rusu Togan, Florin Dochia, Theodor Marinescu, Cristina Dinu, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Gheorghe Dinulescu, Iulian Moreanu, Ştefan Alexandru Saşa etc.

Serghie BUCUR

Parada

De pe la 1834, când Alecsandri asistă, cu Vodă sub acelaşi acoperiş, la reprezentaţia lui teatrală de debut, cu „Iorgu de la Sadagura”, Limba Română devine Măria Sa Spiritul Principatelor Dunărene. Pe malul cărui lac îl va fi prins acea „O Dimineaţă” a anului 1836, pe Cezar Bolliac, să-i inspire poezia cu acest titlu, nu ştim; ea durează 25 de strofe (o sută de versuri) din care, dacă deschidem volumul I al Operelor lui, putem citi la pagina 302: „De-a dreapta-mi stau Carpaţii ascunşi afund în ceaţă, / Din aburi cu încetul încep a se ivi; / Zăpada lor cea veche, ce vara n-o dezgheaţă, / Îşi suie-n cer

troienii, sau stă a-i prăvăli!”; imediat, în 303:

„Iar Prahova devale în mii de gârli se- mparte, / Şi-ntinsă argintează ăst prunt al ei pietros; / În văile afunde s-aude îndeparte /

O eco îngânată pe malul cel râpos”. Theodor

Zank-Chiriacopol, fragment din evocarea „Maica Mare” în volumul „Curiacul – Monografia romanţată a Câmpiniţei”, pagina 133, circa 1995: „Mică, rotundă, purtând

basma pe cap, îmbrăcată în strai ţărănesc cu

ie înflorată, cu fusta groasă din lână

maronie împletită cu andrelele şi căreia i se mai zicea şi handroc – poate din nemţescul Hand = mână şi Rock = fustă, adică Handrok, fustă împletită cu mâna – încinsă cu betele, purtând mereu sub braţ sau la brâu furca de tors cu caierul de lână şi fusul în cealaltă mână. Niciodată sau foarte rar ne-a fost dat să o vedem şi altfel, fără aceste două scule. Ea torcea lână pentru tot neamul ei, pentru toţi vecinii sau clientele din oraş. Harnică, blândă dar mai ales povestitoare, ea ne primea oricând, după anotimp, fie pe prispa cea dată cu lutişor, caldă ca o vatră, fie în camera ei de la stradă, lângă acea sobă zidită, dată cu var şi în care focul ardea blând ca şi vorba ei. De loc, Maica-mare era din Cornu, un sat din sus de Câmpiniţa, peste valea Ceairului”. Parohia Sfântul Nicolae, ridicată pe promontoriul Slobozia, ce coboară deasupra Băneştilor, a intrat pe

Serghie BUCUR

răbojul istoriei municipiului Câmpina, graţie preotului ei paroh, precucernicul Petru Moga şi arhitectei Livia Câlţia, diriguitorii acestui megaproiect creştinesc: „Un document din 25 iunie 1714 semnat de domnitorul Ştefan Cantacuzino se referea la înfiinţarea Schitului „Sfântul Nicolae” şi înzestrarea lui prin dania preotului Preda, fiul lui Petraşcu Postelnicu din Câmpina, cu moşia Slobozia şi închinarea acestora Mânăstirii Sinaia. Schitul aşezat la capătul sudic al plaiului câmpinean dominând confluenţa râurilor Prahova şi Doftana, devine după 1896 biserică de parohie. Astăzi este parte a cartierului Slobozia. Biserica veche a schitului datează probabil din 1714, dar „a suferit pe parcursul timpului completări sau chiar modificări mari şi pe de altă parte o slăbire a rezistenţei întregii construcţii” (arh. R. Grigoropol, Memoriu tehnic pt. restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Câmpina, 22 Mai 1977)”. Dinamicul publicist Codruţ Constantinescu, enciclopedică memorie, cu o suculent- maliţioasă aducere aminte din anii de şcoală în Câmpina, într-una din minunatele d-sale cărţi, „În labirint sunt umbre şi lumini”, capitolul 18, pag. 168-169, intitulat „Vizită dinastică”: „Ce emoţii au avut

târgoveţii mei atunci când au fost vizitaţi de

Măria Sa

călăuzitoare, raza de speranţă, încarnarea

genialităţii carpatine, Conducătorul, deschizătorul unei noi ere, cine altul decât

Nicolae Ceauşescu. (

săptămâni înainte, activitatea economică şi nu numai a oraşului a fost paralizată. Motivul era simplu. Maşinăria propagandistică locală avea nevoie de carne de tun, de cât mai multe capete şi cât mai multe palme înroşite de atâtea aplauze, de mii de braţe bine dresate, de florile şi steguleţele din carton şi lemn agitate la comandă, de buzele gata să stea întredeschise într-un zâmbet angelic. La început, noi, elevii de-a şasea, am fost

Cel atât de prezent, lumina

) Cu câteva

Serghie BUCUR

fericiţi. Chiuleam în mod oficial şi organizat de la şcoală, în frunte chiar cu dirigintele

nostru, un bărbat înalt, chiar uriaş pentru nişte puşti într-a şasea, şi rigid, în felul lui un bun militar educaţional. Eram mici, nu aveam şanse să rezistăm fizic. După două- trei zile eram epuizaţi, storşi de entuziasmul chiulului, obosiţi de statul în picioare timp de şapte-opt ore, însetaţi şi înfometaţi, pentru că, evident, nu ni s-a pus la dispoziţie nici apă şi nici sandviciuri bine asortate. Într-o primă fază am fost folosiţi drept materie primă (umplutură) pentru un porumbel uriaş, un porumbel uman din mii

şi mii de capete, mâini, piepturi, unul din

marii porumbei ai păcii mondiale pe care regizorii momentului îi aranjau, pieptănau, machiau de la înălţimea macaralelor de-a lungul întregii RSR. Până la urmă am cedat

ispitei. Într-o după-masă de miercuri, una însorită, am dezertat împreună cu alţi colegi

şi am luat-o la goană spre stadion, acolo

unde avea loc un sfert de finală a Cupei RSR

la fotbal între cele două mari rivale de mâna

a doua: Flacăra Moreni (echipa unui

puternic grup de presiune nomenclaturistă care avea pesemne origini în micul oraş

dâmboviţean) şi Victoria Bucureşti (echipa Securităţii, rapid desfiinţată în 1990 alături de F.C Olt, printre puţinele măsuri radicale ale Revoluţiei din decembrie 1989)”. O altă secvenţă a parăzii Limbii Române contemporane ne-o rezervăm din eminenta lucrare a dr. Jenica Tabacu, „Amurgul Demiurgului” editura Saeculum Vizual 2007,

o carte despre „Ultimii ani de viaţă ai lui

B. P. Hasdeu”. Într-o minunată scriere românească, autoarea spune la paginile 77-78: „Primele manuscrise aşa-zis spiritiste, ce poartă scriitura lui B. P. Hasdeu, arată că modul de scrie şi iscălitura aşezată de câteva ori dedesubtul mesajelor sunt apropiate de scrisul şi semnătura Iuliei.” În prologul cărţii „Sic cogito” savantul menţiona faptul că primul mesaj însemnat pe foaie de mâna lui, într-o stare care nu era

Serghie BUCUR

nici somn, nici veghe, „era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”. Pe acest document găsim întrebările lui B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorinţa sa imensă de a o regăsi pe Iulia şi mai ales, de a cunoaşte cum îi este dincolo:

„Eşti bine?”, „Eşti la fel de veselă?”. Răspunsurile scrise de savant au calitatea de a-l consola: „Dragă tată, te rog să vii mai repede căci mă vei vedea fericită”, „Tată, nu dispera”, „Noi doi vorbim continuu”. Alături de acestea pot fi aşezate mesajele scurte, de genul „Da tată, sunt foarte bine”

) (

întărească ideea despre starea starea psihică în care se afla omul de ştiinţă:

„Tată, ştiu că eşti foarte nefericit

Între ele, un răspuns care vine să

Limba Română rostită

Reuniunea de pe Terasa „Geo Bogza”, de altfel cordială, ca între slujitori ai Ei, de caracter şi sensibilitate abundentă, a ocazionat un veritabil „maraton” poetic, pe care magistrul Constantin Trandafir l-a deschis cu o suită de „Reflecţii şi Maxime” din volumul omonim al lui Constantin Bădescu. Au citit din operele lor Florin Dochia, Saşa, Constanţa Mezdrea Coman, soţii Elena Buldum şi Romeo Tarhon - prezenţi în antologia (donată Bibliotecii municipale Dr.Istrati) „Cu Patria în Suflet”, recent întorşi din Spania, Diana Trandafir, Corneliu Cubleşan şi Cătălina Griogore. Emanoil Toma a declamat câteva fabule iar Saşa a făcut un final incendiar cu parodiile lui de un excepţional umor. Subsemnatul a schiţat în câteva cuvinte prezenţa activă a jurnaliştilor autohtoni, în reflectarea fenomenului cultural şi educativ, prin Limba Română, grupaţi de un sfert de veac, în redacţiile publicaţiilor PUBLIC, Jurnalul de Prahova, apoi Oglinda Câmpinei, Zarva, Partener, de 10 ani la Informaţia Prahovei şi Revista Nouă – acestea două, cu ecouri curente în Capitala Ţării, în Ploieşti, Mizil, Sinaia, Buşteni, Slănic, Piteşti, Braşov, Moreni şi Târgovişte

historia mirabilis

Constantin DOBRESCU

Filantropi şi donatori din Câmpina şi împrejurimi

Acest demers poate fi un virtual capitol dintr-o viitoare monografie complexă a Câmpinii şi a Prahovei. Ţinem să menţionăm că istoria unei comunităţi nu este constituită numai din participările ei la momentele de vârf ale istoriei naţionale (Unirea, Războiul pentru Neatârnare, Primul şi al doilea război mondial etc.) ci din fluxul neîntrerupt de viaţă, din reacţiile comunităţii prahovene la provocările vremii din neodihna spiritului. Important, spunea J. P. Sartre, nu este ceea ce a făcut istoria din noi, ci ceea ce am făcut noi din ceea a făcut istoria din noi. Istoria unei comunităţi nu este istoria naţională în mic, într-o alveolă geografică, ci pulsul ce s-a adăugat istoriei naţionale. Prin astfel de fapte încercăm să evităm schematismul, diletantismul şi să abordăm extractul semnificaţional pus la dispoziţie, în special de consultarea publicisticii prahovene, singura care cărăuşeşte câte ceva din viaţa cotidiană locală. Au fost întotdeauna oameni, indiferent de situaţia socială şi politică anumită, care au avut în sânge dorinţa de a ajuta semenii aflaţi în suferinţă. Din averea lor câştigată în mod onest au lăsat prin testament sau au donat în timpul vieţii o mare parte din aceasta comunităţii. Aceşti prahoveni de excepţie au binemeritat de la comunităţile din care făceau parte. Deoarece numărul lor este destul de mare, iar spaţiul rubricii noastre este invers proporţional cu aceştia, ne vom opri la cei mai reprezentativi, dar ale căror opere filantropice nu prea sunt cunoscute.

Constantin DOBRESCU

Între donatorii Prahovei se înscrie fostul deputat Constantin Vasiliu-Bolnavu, proprietar

al minei de bitum de la Matiţa şi proprietar a mai multor moşii printre care şi domeniul Bezdead, cunoscător al vieţii studenţilor care din „cauza insuficienţei mijloacelor de întreţinere nu puteau urma cursurile la Universitate” lucru „care a atins dureros sufletul acestuia şi convins de marea nenorocire ce se abate asupra ţării dacă tinerimea nu va fi ajutată să-şi poată continua studiile.”

În acest scop a donat în centrul Capitalei

în Piaţa Amzei un „vast imobil pe care l-a înzestrat complet, pentru a adăposti într-un internat cu totul gratuit pe studenţii universitari

fii de săteni şi de funcţionari lipsiţi de mijloace”. Tot în acest imobil era şi sediul Fundaţiei C. N. Vasiliu-Bolnavu. A mai donat un teren în suprafaţă de 160 ha, dobândit în urma exproprierii moşiei Dudeşti-Cioplea şi prin aprobarea unui schimb de către Comitetul Agrar în 1927. Terenul a fost destinat pentru ferma Fundaţiei şi sporirea veniturilor ei şi a căminului studenţesc, precum şi pentru acordare de burse studenţilor săraci, care studiau în ţară şi în străinătate.

O altă donaţie a filantropului este terenul

de 575 ha din zona Valea Dorului-Sinaia- Moroeni, oferit cu titlu gratuit şi destinat înfiinţării unei „comune climaterice moderne cu construcţiuni” pentru diferite instituţii culturale şi de interes general obştesc precum şi 400 locuri de case, care se acordă

gratuit funcţionarilor „care au adus şi aduc servicii statului şi poporului român.”

În anul 1931, C. N. Vasiliu-Bolnavu a mai

făcut o donaţie, de data aceasta pentru profesorii prahoveni. D. Munteanu Râmnic a primit, în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei profesorilor Secundari din Prahova, o adresă din partea Fundaţiei C. N. Vasiliu prin care îi comunică faptul că donează Asociaţiei un teren de 1000 mp în punctul Calea Dorului destinat înfiinţării unui cămin, donând totodată piatra şi materialul lemnos necesare construcţiei.

Constantin DOBRESCU

O donaţie generoasă în valoare de 5 milioane de lei a făcut prof. Nicolae G. Lăzărescu, fost director al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, ca fond inalienabil din venitul căruia să se întreţină la Universităţile din Bucureşti şi Cluj absolvenţi ai liceului, fii de ţărani plugari care nu au mijloace şi care să fie de religie creştină ortodoxă şi cu domiciliul în judeţul Prahova. Casa Şcoalelor a delegat pe avocatul său Ovidiu C. C. Dimitrescu să se deplaseze la Ploieşti pentru a autentifica la Tribunal actul de donaţie, care a primit nr. 1780/1929. Aşa cum aprecia ziarul „Ploieşti” din 21 martie 1929, această donaţie este cea mai însemnată „ce s-a făcut în oraşul şi judeţul nostru cu cât porneşte de la un profesor care a agonisit acea sumă prin economii şi jertfe în cariera sa de vrednic şi cuminte apostol al culturii naţionale.” De menţionat că şi sora defunctului a donat la rândul ei „economiile realizate în viaţă pentru a alimenta fondul Fundaţiei N. G. Lăzărescu”. La parastasul de doi ani de la moartea donatorului, care a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Vechi de pe Bulevard, au participat numeroşi „studenţi care se considerau fiii sufleteşti ai marelui profesor şi donator N. G. Lăzărescu.” Despre această generoasă donaţie ia cunoştinţă şi istoricul N. Iorga care, în ziarul său „Neamul românesc” publica un articol elogios intitulat „Mai sunt donatori.” Ministrul Instrucţiunii Publice din acea vreme, prof. univ. Costăchescu de la Iaşi, luând cunoştinţă de donaţia făcută Casei Şcoalelor, i-a mulţumit public donatorului şi i-a decernat ordinul Coroana României în gradul de Comandor. Motivul pentru care a hotărât să facă această donaţie este că, în perioada cât a fost profesor de matematică la liceu, a constatat „că nici un fiu de ţăran prahovean n-ajunsese pe băncile şcolilor superioare”. Un alt filantrop de seamă al Ploieştiului a fost Max I. Schapira (1866-1924). Spirit vizionar şi întreprinzător, s-a lansat în afaceri cu petrol. A fost prieten bun cu liberalul Al.

Constantin DOBRESCU

Gh. Radovici şi generalul Alex. Candiano Popescu, eroul Războiului de Independenţă. A fost patronul Fabricii de postav „Dorobanţul”, înfiinţată în anul 1915. Preocupările sale lucrative au fost dublate de o alta la fel de importantă, aceea de filantrop. Atenţia sa financiară s-a îndreptat spre oricine îi solicita ajutorul, indiferent de originea sa etnică. A sprijinit şcoala „Luca Moise”. A fost donator (25.000 lei) pentru construcţia Palatului Şcolii Comerciale din

Ploieşti şi un important sprijinitor al societăţii de binefacere a doamnelor din Ploieşti intitulată „Caritatea”, alături de gl. Teodor Văcărescu, proprietarul moşiei Tătărani, prinţul Dimitrie B. Ştirbey, Al. Marghiloman.

A sprijinit financiar numeroase parohii

ortodoxe din oraş şi judeţ. În anul 1919, Max Schapira a contribuit financiar la aprovizionarea oraşului cu cereale şi articole de primă necesitate. Totodată, a contribuit

alături de soţia prietenului său, Victoria Al. Radovici, la înfiinţarea în Ploieşti a 25 de cantine cu sprijinul misiunii militare americane conduse de col. Wels. În anul 1915 Max. I. Schapira a donat suma de 100 lei pentru biblioteca şcolii primare din Câmpina.

În semn de preţuire, Max I. Schapira a

fost ales în anul 1915 casier al Comitetului Judeţean al Familiei Luptătorilor. De multe ori completa din punga sa ajutoarele insuficiente ce se acordau familiilor celor concentraţi. Un aşezământ filantropic de mare utilitate în Prahova a fost Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Nedelea, înfiinţat în anul 1898. Cu trecerea timpului, acest leagăn a luat o mare amploare. În perioada interbelică, destinele acestuia au fost conduse de Principesa Ecaterina Olimpia Caragea (1893-1993). Aici se avea grijă de copiii abandonaţi, orfani sau rămaşi pe drumuri din diferite motive. Acei copii defavorizaţi erau plasaţi - concepţie modernă în acea perioadă - la familii de săteni care erau plătite să-i crească sub atentă supraveghere. Astfel, 2.280 de

Constantin DOBRESCU

copii erau plasaţi în 800 de familii ţărăneşti, repartizate pe o rază de 12 comune din jurul comunei Nedelea. Copiii primeau îmbrăcăminte, încălţăminte şi cărţi, iar familia socială era ajutată material şi financiar. După ce terminau şcoala primară, copiii erau repartizaţi la gimnaziile industriale ale leagănului din comuna Filipeştii de Târg, unde învăţau o meserie practică. În anul 1935, Principesa Caragea a găzduit la Nedelea 120 de copii înfometaţi din Basarabia, pe care i-a hrănit şi i-a îmbrăcat. Prinţesa era considerată de aviatorii anglo- saxoni şi militari din al doilea război mondial „Îngerul de la Ploieşti”. În anul 1942, luna octombrie, Leagănul a inaugurat noul său dispensar de la Nedelea, care era înzestrat cu instalaţii sanitare moderne, duşuri etc. La inaugurare a participat şi Maria, soţia Mareşalului Antonescu însoţită de Veturia Goga, Ministrul Sănătăţii d-l P. Tomescu, Principesele Letiţia Ghica, Alexandra Catargi, Ştefania Cantacuzino, Generalul Teodorescu, col. Bartholomeu, Prefectul Judeţului Prahova Av. Gh. N. Ionescu, primarul Ploieştiului şi St. D. Moţoiu. Un alt grup de donaţii au fost cele de ordin cultural şi aici menţionăm gestul magistratului şi omului de litere Victor Bilciurescu, care la sfârşitul veacului al XIX- lea „şi-a jertfit punga pentru a face să apară «Revista nouă»” editată de magul de la Câmpina, B. P. Hasdeu. Activitate filantropică a desfăşurat şi Aneta, soţia politicianului liberal Dim. I. Nicolaescu, original din Comarnic, care a înfiinţat societatea „Asistenţa noastră” cu scopul „ocrotirii copilului femeilor însărcinate şi a mamelor cărora li se dau consultaţii medicale” Această societate a înfiinţat la Ploieşti grădiniţe pentru copii, dispensare, colonii de vară şi căminul pentru lehuze. Construirea dispensarului inaugurat la 3 noiembrie 1929 a fost suportată de Aneta Nicolaescu şi de soţia inginerului Petre Bejan.

Constantin DOBRESCU

Tot aici se cuvine să amintim şi operele de binefacere ale Elenei I. G. Obrocea care, prin societatea „Mica maternitate”, a ajutat lehuzele şi sugarii cu scopul de a micşora mortalitatea infantilă. Această societate a beneficiat de donaţia unei doamne din societatea ploieşteană, Mateescu, „o persoană deşi nu bogată materialiceşte dar bogată în generozitate şi inimă nobilă” care a dat posibilitatea de a se înfiinţa aici în Ploieşti prima «Mica Maternitate» din oraşele din provincie din ţară”. Atât Elena Obrocea, soţia primarului Ploieştilor, cât şi Maria Vasile Ene Georgescu au donat câte 10.000 lei. Elena Obrocea, în calitate de preşedinte a societăţii „Profilaxia tuberculozei”, va contribui la construirea unui spital pentru bolnavii de tuberculoză, inaugurat în anul 1928. Aici s-a experimentat pentru prima dată în ţară serul Colmette la noii născuţi. Societatea a trimis copiii în 1924 în colonii la Brebu, Constanţa şi la Mangalia. Alături de aceşti filantropi care s-au remarcat în domeniul cultural este cazul să amintim şi pe cei din domeniul social. Aici amintim din nou gestul din 1932 al Elenei Munteanu-Râmnic, prezidenta Societăţii „Puşculiţa săracilor”, care a hotărât „ca un număr de 500 de şomeri să ia masa atât ei cât şi familiile lor în mod absolut gratuit.” Pe această linie mai amintim şi cantina care funcţiona în curtea casei Hariton din Ploieşti, str. Câmpinei, înfiinţată de familia preotului N. Vasilescu de la biserica Sf. Ioan, unde serveau masa 500 de şomeri săraci „expuşi la cele mai grele nenorociri din pricina vremei aspre, a lipsei de hrană, lemne şi veşminte.” Cantina a funcţionat în iarna lui 1932 şi le servea „ciorbă de carne şomerilor aproape goi cu straie jerpelite, care îndurau frigul şi foamea.” Probabil ruşinată, Primăria, prin Ştefan Moţoiu, a luat măsura deschiderii de noi cantine la biserica Sf. Treime, Buna Vestire şi Sf. Gheorghe (Boldescu). Din iniţiativa ing. Petre Bejan s-a

Constantin DOBRESCU

înfiinţat şi o cantină muncitorească în anul 1930, într-o sală în care se aflau şi o bibliotecă şi un aparat de radio pentru culturalizarea muncitorilor. Aceasta este prima cantină muncitorească înfiinţată în Ploieşti graţie iniţiativei particulare. Deosebirea faţă de celelalte cantine consta în faptul că suma de 15 lei (costul mesei) se suporta de muncitori. Cu toate acestea, cantina era frecventată zilnic de 400 de persoane. Cred că este cazul să amintim cine este inginerul Petre Bejan. Fiul unei ilustre familii de profesori, acesta era liberal, directorul societăţii petroliere Foraj- Lemoine înfiinţată în anul 1922 şi care a îndeplinit funcţii ministeriale în guvernul României. Era ginerele lui G. Duque, directorul soc. „Concordia” şi preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Ploieşti şi autorul unui studiu în franceză apărut la Paris, intitulat Canalul Argeş-Bucureşti- Dunăre (lucrare de mare actualitate pe care N. Ceauşescu a pus-o în practică, dar pe care nu a avut timp s-o finalizeze, iar I. Iliescu a stopat finalizarea acestuia). Astfel, în anul 1935 lucrătorii de la Societatea „Steaua Română” din Câmpina au înfiinţat şi susţinut financiar o cantină şcolară pentru copiii săraci ai căror părinţi nu aveau nici o legătură cu societatea petroliferă. Sufletul acestei insolite acţiuni filantropice era Elena Ioanina. S-a luat exemplu de la celelalte societăţi câmpinene ca „Astra Română”, „Electrica”, care deja susţineau financiar astfel de cantine. La cantina înfiinţată de Steaua Română care funcţiona într-un local dat de Primăria Câmpina în anul 1935 luau masa 240 de copii cărora li se serveau „două feluri de mâncare caldă şi pâine la discreţie iar de două ori pe săptămână o prăjitură”. Totul „costa sute de mii de lei”. Pentru gimnaziul din Sinaia, donaţii a făcut şi Regele Carol al II-lea. În momentul în care gimnaziul a fost scos din bugetul general al Statului, în anul 1937, Regele a acordat

Constantin DOBRESCU

anual din caseta sa personală sume importante pentru funcţionarea şcolii. Primarul oraşului Sinaia, I. Manolescu, a trimis Regelui o telegramă prin care mulţumea cu recunoştinţă pentru gestul său regal. O donaţie importantă, care se înscrie pe linia preocupărilor sale cultural, a făcut Regele Carol al II-lea sinăienilor. Este vorba de construcţia Bisericii cu hramul Sfântul Ilie din Sinaia, a doua capitală a României. Piatra fundamentală a bisericii s-a pus în 1933 iar construcţia a fost finalizată în anul 1937. La începutul construcţiei Regele a donat 100.000 lei. La sfinţirea bisericii, în anul 1937 a participat şi Patriarhul Miron Cristea. În urma diligenţelor Regelui, fabrica Costinescu din Sinaia a plătit pictura bisericii, executată de Mina Arbore, care a costat 1.200.000 lei. La Câmpina, contesa Martha de Blome proprietara moşiei Voila, a donat în anul 1924 „un foarte frumos şi spaţios imobil pentru liceul din localitate”. În anul 1926, Nicolae I. Stănescu fost consilier comunal „unul din cetăţenii de seamă ai oraşului”, neavând copii, a lăsat „întreaga sa agoniseală” pentru înfiinţarea unei şcoli de gospodărie rurală. În acest scop a donat 30 pogoane de teren arabil de calitate, fost mânăstiresc, situat în Bobolia şi un milion de lei în efecte. Condiţia pe care o pune este ca şcoala să poarte numele părinţilor săi Galiniţa şi Ioan Stănescu precum şi a donatorilor Paraschiva şi Nicolae I. Stănescu, iar actul de donaţie să fie întocmit de prietenul său avocatul şi deputatul Dem. I. Nicolaescu. Casa Regală a donat în anul 1911 pentru construcţia şcolii din Azuga terenul şi 10.000 lei prin Louis Basset, administratorul domeniului regal. La inaugurarea şcolii în acelaşi an a participat şi I.A. Bassarabescu, în calitate de inspector general al învăţământului. La categoria donatori putem include şi acţiunile Ateneului popular „Prahova” condus de Dr. P. Tomaşoiu care, cu mari

Constantin DOBRESCU

eforturi, înfiinţa în comunele din judeţ farmacii rurale, pe care le aproviziona cu medicamente, uneori plătind din buzunarul propriu. Tot prin donaţii substanţiale s-a reuşit reconstrucţia bisericii plăieşilor, „primul loc

de închinăciune clădit de plăieşii stabiliţi aici de voievodul Mircea cel Bătrân şi la care s-a închinat şi împărtăşit dimpreună cu ostaşii săi domnul Mihai Viteazul în ajunul pornirii peste Carpaţi spre a relua Transilvania cucerită de unguri.”

O parte din bisericile rurale din Prahova

au fost construite prin donaţii. Astfel, biserica

din satele Dobrota şi Măceşti comuna Gornet Cricov prin donaţia însemnată a ing. Ioan M.

Drăgulinescu mare proprietar, fost vicepreşedinte al Consiliului general de Prahova. De asemenea, biserica din Comarnic „o prea drăgălaşă biserică” prin donaţiunea din 1911

a principelui Valentin Bibescu proprietar şi

cu stăruinţele Doamnei Emma V. Bibescu născută Ioan Lahovary. Principele Valentin Bibescu a donat mai târziu terenul şi banii pentru construcţia, în perioada interbelică, a şcolii şi a dispensarului comunal. Biserica din Valea Lungă s-a construit în centrul comunei

pe terenul donat de principele Gh. Gr. Cantacuzino. Sfântul lăcaş din comuna Poenarii Ralii cu ajutorul financiar al lui Gh. Andreescu, unul din cei mai devotaţi susţinători ai cauzei conservatoare în Prahova.”

La Azuga, col. Georgescu Dumitru

comandantul Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş a donat în anul 1921 „o mică capelă” ridicată de acesta pe muntele „Sorica” spre veşnica pomenire a bravilor luptători ai batalionului I din

regimentul IV Ilfov, căzuţi vitejeşte în luptele de la Azuga în timpul războiului pentru întregirea neamului, 1916-1918. Prin Decizia nr. 29 din decembrie 1921, prefectura Prahova aproba această donaţie. Aceştia sunt doar câţiva dintre donatorii

şi filantropii pe care documentele vremii îi

consemnează şi pe care noi i-am scos la

Constantin DOBRESCU

lumină. Suntem convinşi că numărul lor este mult mai mare. Demersul nostru nu s-a vrut să fie decât un imbold pentru cercetări mai ample în acest domeniu.

Bibliografie

1.

„Îndreptarea Prahovei”, 1 septembrie

1921;

2.

„Ploieştii”- 16 dec. 1928, 6 apr. 1924, 18

aug. 1925, 8 nov. 1925, 14 mart. 1926, 22 mai

1927, 15 aprilie 1931, 9 iulie 1933, 1 dec. 1934,

24 iulie 1935, 13 noiembrie 1935, 6 nov. 1936,

13 aug. 1940;

3. „Virtutea”- 14 iul. 1928, 30 (17) iul. 1921;

4. „Monitorul Judeţului Prahova”” nr. 18 bis

din 22 nov. 1928;

5. „Voinţa Naţională”- 23 oct. 1911;

6. Arh. Naţ. Prahova, fond Prefectura

Prahova, dosar 68/1927;

7. „Curentul”, 26 aprilie 1937, 1 ianuarie

1937, 17 mai 1937;

8.

„Deşteptarea României”, 13 decembrie

1936;

9.

„Prahova noastră”, 15 decembrie 1940;

10. Arh. Aţ. Prahova, fond Tribunalul

Prahova, S.I. dosar 67/1940;

11. „Lanterna”- 29 iul. 1919;

12. „Prahova”- 26 oct. 1911, 16 mart. 1908;

13. „Lumina”- 13 apr. 1924;

14. Constantin Dobrescu, Memoria

documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011;

15. Constanti Dobrescu (în colab.), Viaţa

cotidiană ploieşteană în documente de presă

(1890-1930), Ploieşti, Editura Elapis, 2009;

16. „Gazeta Câmpinei”- 14 iun. 1915;

17. „Propăşirea”, 4 martie 1929;

18. „Ploieştii”, 20 ianuarie 1935;

19. „Ploieştii”, 2 martie 1924, 12 februarie

1936, 28 iunie 1936, 9 mai 1936;

20. „Voinţa Prahovei”, 23 decembrie 1932;

21. „Biruinţa”, 4 mai 1908;

22. „Analele Minelor din România”, 5/1935;

23. „Curentul”, 23 noiembrie 1942;

24. „Ploieştii”, 24 iulie 1935;

25. „Prahova noastră”, 15 noiembrie 1942;

26. Curierul „Liceului Sfinţii Petru şi Pavel”,

Ploieşti, 1947.

ethica minima

Iulian MOREANU

A nouăsprezecea povestire cu un copil

Dacă s-ar fi putut vedea de undeva de sus, intersecţia aceea mare ar fi apărut ca fiind perfect rotundă, pentru că cele patru sferturi egale ce se formau din întretăierea celor două şosele păreau rotunjite, ca şi cum mai întâi fusese trasat locul ca atare, cu un compas imens şi apoi aşezate peste el, încrucişate, şoselele respective. Acestea duceau, două câte două către altă reşedinţă de raion, şi erau singurele asfaltate, dar numai până la ieşirea din oraş. În fiecare dintre cele patru sferturi de cerc, foarte aproape de trotuar se afla câte o clădire-reper pentru întreaga localitate:

cofetăria, restaurantul „Rapid”, cinematograful „Munca” şi poşta. În dreptul

lor era o forfotă continuă şi tot aici se dădeau

şi cele mai multe întâlniri.

În acea primă duminică din ultima sa vacanţă de vară, copilul urma să se întâlnească, pentru a face o plimbare probabil prin jurul lacului, cu Cristina, fata ce trecea în clasa a VII-a şi de care era îndrăgostit de mai bine de una an. Făcuse

rost şi de zece lei, în cazul că ar fi venit vorba să meargă la cofetărie. Cu Cristina nu schimbase nici un cuvânt, niciodată. Merseseră odată, împreună într-

o excursie la Bucureşti, mai scăpa în pauze

câte-o minge spre ea, odată îi făcuse chiar o poză cu un aparat de închiriat, dar cel mai frumos şi nesperat lucru care i se întâmplase fusese faptul că pentru serbarea de sfârşit de an şcolar ce se ţinuse chiar săptămâna trecută făcuse pereche cu ea într-un dans popular. Profesoara de sport îi

Iulian MOREANU

aşezase unul lângă celălalt, după ce i-a privit cu ochi atent pe toţi cei de la cercul de dansuri populare, aranjându-i după înălţime. Atunci copilul a început să creadă că visele pot deveni realitate. Întâlnirea de astăzi nu era tocmai o întâlnire, în sensul că nu i-o ceruse el. Costel, colegul şi vecinul său de scară, şi care ştia cât de mult ţinea copilul la Cristina i-a zic că, fie ce-o fi, el se duce la fată şi îi spune că prietenul său este mort după ea şi că ar vrea să se întâlnească şi să stea de vorbă. El ştie dacă a vorbit sau nu cu Cristina, cert e că i-a spus copilului că aceasta va ieşi după amiază în oraş împreună cu prietena ei, şi că nu are nimic împotrivă să se vadă cu el. „A zis ea asta?” l-a întrebat copilul pe Costel, iar acesta l-a asigurat că da, „pe cuvântul meu!” Asta se întâmpla ieri, iar copilul nu a mai avut somn şi a stat tot timpul ca pe ace. S-a tot gândit ce o să-i spună Cristinei: o să-i explice multe din gesturile sale, s-a uitat prin câteva cărţi ca să-şi aducă aminte acţiunea ori să reţină nişte replici interesante dacă discuţia va aluneca spre acest tărâm literar, o să-i spună că a scris chiar şi o poezie pentru ea, o să-i spună şi de ce nu a îndrăznit să scoată un cuvânt pe tot parcursul repetiţiilor pentru serbare şi câte şi mai câte. Cum va reuşi însă să spună toate lucrurile astea de faţă cu prietena ei? Probabil că aceasta îşi va da seama despre ce e vorba şi o să-i lase singuri. Ei, uite că tocmai acum îi trece prin minte: s-ar putea să o invite la film. Da, ar fi chiar mai bine, pentru că la întunericul din sală poate o să îndrăznească să o ia de mână. Şi dacă ea o să strige: „ia mâna de pe mine!?” Doamne, ce probleme îşi făcea! Nici nu ştia ce film rulează, şi mai ales nu ştia dacă fata va trece pe-acolo, pe unde-i spusese Costel că o să treacă, şi dacă va accepta să meargă la cinema. Chiar, pe la ce oră a zis că vine? Parcă pe la cinci. Acum e patru, şi deja lumea începe să iasă la plimbare. Soldaţi nu sunt prin

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

oraş, pentru că au fost aduşi de dimineaţă

Cristina l-a privit în trecere şi i-a şoptit ceva la

la

matineu, în schimb apar din toate părţile

ureche colegei. Despre el, cu siguranţă.

o

mulţime de puşti, mulţi colegi de-ai săi,

Amândouă pufnesc în râs, iar cei doi viitori

cu care se salută şi evită să intre în vorbă,

de teamă ca nu cumva să fie pus în situaţia de a răspunde la întrebarea de ce stă acolo. Îşi dă până la urmă seama că trebuie să se mai şi mişte, să nu stea doar într-un singur loc, ca să nu atragă cumva atenţia cuiva mai curios. Merge către cinematograf, şi priveşte cele două vitrine în care sunt puse afişe şi imagini din filmul care rulează în prezent, de joia până duminica, şi cel ce va rula de mâine până miercurea viitoare. Azi mai rulează încă „Pentru un pumn de dolari” cu Clint Eastwood, iar de luni începe un film polonez. Copilul traversează strada şi ajunge în dreptul restaurantului dar nu se opreşte, merge puţin, traversează iar şi ajunge la Poşta care este închisă. Iar mai merge, trece

liceeni revin cu picioarele pe pământ după ce până atunci plutiseră printre stele. Le iau de mână, fiecare pe câte una şi se îndreaptă spre lac. Copilul priveşte în urma lor şi-şi zice că dacă după cinci secunde Cristina se întoarce ca să-l privească, înseamnă că ştie ceva. Cele cinci secunde trec, dar Cristina nu se întoarce. Copilul îi mai dă zece secunde, apoi încă zece, şi încă zece, până când cei patru nu se mai zăresc. Îşi zice că ar face bine să meargă la film. Deja prin cele două ieşiri laterale ale cinematografului încep să se reverse spectatorii. În curând începe reprezentaţia de la ora şase. Copilul strânge în buzunar hârtia de zece lei şi se pregăteşte să traverseze strada, când simte o mână pe umăr. E Costel, singur. „Am scăpat de

din nou strada, ajunge de unde a plecat,

nesuferitul ăla de vără-miu!

Te-ai văzut cu

adică în faţa cofetăriei, se uită la ceas, a mai trecut un sfert de oră, stă puţin şi face iar traseul de mai înainte, numai să treacă mai repede timpul.

Îl vede la un moment dat pe Costel, care îi

face semn de la distanţă că e totul în regulă. Aşadar, Cristina trebuie să apară, doar a promis. Costel e cu un băiat pe care copilul nu-l cunoaşte, şi colegul său îi mai face un semn, e cu tipul ăla, nu poate să vină la el!

E deja cinci şi zece, nici pomeneală de

Cristina şi colega ei. A, îşi zice, poate una dintre ele nu a reuşit să se aranjeze la timp şi din cauza asta întârzie. Mai aşteaptă un sfert de oră şi iată că apare, venind dinspre „podul mare”. Nu e însă doar cu colega ei, ci şi cu doi băieţi care au terminat clasa a opta şi în curând vor da examen la liceu. Sunt „mari”, iar din toamnă vor fi şi mai „mari”! Îi ştie, nişte înfumuraţi, tocilari notorii, cu care n-a avut de-a face niciodată. Grupul trece pe lângă el, dar nici gând ca cea pe care o aştepta să dea vreun semn că trebuia să se vadă cu el. Ba, parcă totuşi,

Cristina?” Copilului îi vine să-i ardă una:

„Bine, mă, ameţitule! Ce mi-ai zi tu mie?” Costel rămâne pe loc, mirat, obligându-l şi pe el să nu mai facă un pas. „Adică?” „Aa- dicăăă! îl maimuţăreşte copilul. N-ai spus că vrea să se vadă cu mine? Cu siguranţă că m- am mai făcut şi de râs…” „Eu acum vin de la lac. M-am întâlnit cu ea, era cu colega aia a ei şi cu doi tipi care-au terminat şcoala. Am tras-o de-o parte şi am întrebat-o. Mi-a zis că v-aţi văzut, când au trecut pe lângă tine… Nu asta ţi-am zis, că a spus că n-are nimic împotrivă să vă vedeţi?” Copilului mai că-i vine să-i tragă una, la modul serios, „bă, tu mai faci şi mişto de mine!”, dar cum Costel îl privea serios de parcă dăduse un răspuns la şcoală renunţă şi- l luă în braţe: „Bine, mă, glume de-astea faci tu cu mine? Merit eu aşa ceva?” Costel îl strânse la rândul său: „Credeam că te-ai supărat pe mine! A fost o glumă, te-ai prins, nu? Dar lasă, că la anu’, când o să vii în vacanţă, de la Breaza, în uniforma aia, o să vezi cum o să-ţi cadă ea la picioare!”

Iulian MOREANU

S-au întrebat apoi ce să facă. La film nu puteau intra pentru că nu mai erau bilete, la cofetărie nu aveau chef, aşa că s-au îndreptat tot spre lac, locul de plimbare al puştimii şi al tinerilor din oraş. Au dat un ocol lacului, apoi s-au aşezat pe o bancă, sub o salcie plângătoare. Pe lac pluteau toate cele şase bărci, şi

într-una din ele era şi grupul Cristinei. La un moment dat aceasta s-a ridicat în picioare şi

a început să se legene de pe un picior pe

celălalt, clătinând barca într-o parte şi-n alta, ţipând râzgâiat, ca o fiţoasă ce era, pentru a atrage atenţia asupra ei. I-a reuşit figura, pentru că celelalte bărci au fost oprite iar ocupanţii lor, ca şi cei de pe mal au început să privească întocmai ca la circ. Barca zăpăucei se tot înclina, şi cei din ea la început păreau amuzaţi peste măsură,

îi ţineau ritmul legănării cu sunete voioase,

dar când au văzut că începe să se îngroaşe gluma iar marginile bărcii mai că atingea apa, au lăsat gălăgia şi au încercat s-o potolească, gata, îşi făcuse damblaua, dacă de asta avusese ea chef, acum era cazul să termine. Dar ea, ţi-ai găsit, îşi continua legănatul în timp ce, după parcurgerea cu privirea a marginilor lacului, dintre toţi cei de pe mal se opri cu privirea asupra copilului. Se legăna înclinând barca din ce în ce mai periculos şi-l privea pe copil cu o insistenţă care-l făcu pe acesta să se întrebe ce vrea de la el, de ce făcea ceea ce făcea, şi când avea de gând să se oprească, pentru că cei ce erau cu ea deja începuseră s-o implore să termine cu joaca asta prostească. Dar ea, nu. Se legăna mai departe şi-l privea ţintă pe copil. Nici nu o mai interesa ce se întâmpla cu barca, îl fixase pe copil şi nu-şi mai lua ochii de la el. Până la urmă, în mod inevitabil, barca s-a răsturnat. Dar nu de tot, doar cât să cadă ea în apă, pentru ca apoi să-şi revină în mod miraculos pe poziţie, ceilalţi trei rămânând în ea, galbeni la faţă de frică, dar fericiţi că scăpaseră cu bine.

Iulian MOREANU

În urma căzăturii, Cristina se îndepărtase vreo doi, trei metri de barcă. Rochia albă de voal se ridicase deasupra apei, înfoiată, şi Cristina încercă să şi-o întindă cu mâinile înspre trupul ce-i rămăsese gol sub nivelul apei, de parcă cei de pe mal i l-ar fi putut vedea. Cei trei din barca ei o priveau neştiind ce să facă dar şi fără a încerca să ajungă lângă ea. Întindeau degeaba nişte mâini pe care ea nu avea cum să le apuce, pentru că între timp se mai îndepărtase puţin de barcă. Nu era în pericol, pentru că se ştia că apa nu era adâncă, şi de altfel, după câteva secunde în care parcă savurase întâmplarea, Cristina începu să înoate liniştită spre mal. Se îndreptă chiar spre locul în care, pe bancă, alături de Costel care nici el nu scosese un sunet cât timp Cristina dăduse spectacolul acesta măreţ, copilul rămăsese mut şi incapabil să mişte măcar un deget. Cristina ieşi din apă cu oarecare greutate, după ce mai căzu, înapoi, de câteva ori, pentru că sandalele îi alunecaseră pe pământul lutos de la mal. Arăta, săraca, jalnic. Părul, frumosul ei păr lung şi blond, tot numai inele arăta ca un şomoiog de cânepă fleşcăită, rochia i se murdărise de la noroiul de pe mal, iar de faţă i se lipiseră tot felul de fire de plante acvatice. Se opri în faţa băncii pe care stătea

copilul şi-l ţinti cu aceeaşi privire fixă care de data asta transmitea în mod evident un dispreţ fără margini. „Şi eu care credeam că

vrei să fim prieteni!

stare să sări ca să mă ajuţi! Nici măcar acum, când am ajuns la mal. Să nu te mai văd în faţa ochilor!” Şi, făcând un pas înainte, îi trase copilului o palmă în care pusese probabil toată ura de care era în stare. Se îndreptă apoi spre cei trei care trăseseră barca la mal şi veneau în fugă către ea. „Da, da, zise Cristina întorcându-şi capul din mers spre

copil, să nu te mai văd niciodată!…”

Iar tu nu ai fost în

cronica literară

Mioara BAHNA

Theodor Codreanu:

Marele zid

Referindu-se la propriul parcurs literar, Theodor Codreanu îi subliniază atipicitatea (Eu am început atipic – ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi

concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism), prin raportare la teoria vârstelor creatoare

a lui Camil Petrescu, având în vedere

debutul său ca prozator, iar, în comparaţie cu scriitorii care compun generaţia căreia ar

fi trebuit să-i aparţină prin vârstă şi prin

exigenţele acesteia, îşi asumă, pentru începuturile literare, statutul de „ratat ca prozator”, pe care îl explică prin neputinţa de a nara gratuit, într-un estetism „esoteric”, în realitate, pur lingvistic, cum o făceau prozatorii de succes ai momentului, în iluzia că au depăşit, astfel, proletcultismul prin verbiaj estet, manifestare căreia a preferat să-i opună, la timpul respectiv, anonimatul marginalizării în provincie şi să aleagă, apoi, subterfugiul criticii literare, dar şi în acest domeniu cu oprelişti serioase, abandonând literatura. Conform spuselor autorului, din Marele zid – Editura Junimea, Iaşi, 1981 – au fost publicate mai întâi cinci capitole în Convorbiri literare, în 1970, de către Ion Istrati, iar, în prefaţa la romanul următor, Varvarienii – Editura Porto-Franco, Galaţi, 1998 –, intitulată De ce am eşuat ca prozator?, referitor la acest prim roman al său, Theodor Codreanu afirmă că este o carte juvenilă, scrisă nu fără un patos al lucidităţii, de pe vremea studenţiei, scoasă din sertar silit de împrejurări.

Mioara BAHNA

Debutul balzacian al romanului, amintind, în acelaşi timp, de scrierile marilor prozatori interbelici, Rebreanu, Călinescu sau Camil Petrescu, mai ales, ca şi caracterul anticalofil al scrisului, pe care îl subliniază scriitorul însuşi, prin mărturisirea preferinţei pentru arta care are în vedere, în primul rând, structurile interne ale lucrurilor, „dezbrăcate” de deşertăciunea formelor care, în scris, devin detalii „inutile”, atestă înrâurirea pe care o are asupra scriitorului creaţia de valoare, indiferent că se înscrie în sfera romanului obiectiv sau a celui subiectiv. Construit sferic/simetric, asemenea romanelor lui Liviu Rebreanu, Marele zid îşi poartă cititorii prin universul pe care-l conţine, însoţiţi, dar şi ghidaţi de personajul care îşi face apariţia la începutul cărţii, descoperind o lume nouă pentru el, şi care, în final, la o lună distanţă, se află la marginea aceluiaşi sat, dar îndreptându-şi paşii în sens invers, părăsind perimetrul acesta, în care a crezut că se va regăsi, uitându-şi, deliberat, viaţa dinainte cu neîmplinirile, dar, în special, cu dramele care au traversat-o, fără a se afla – finalul e deschis – dacă, în cele din urmă, acest „sejur” a avut sau nu valoare terapeutică, dacă l-a vindecat sau, măcar, i-a atenuat suferinţa, de altfel bine ascunsă. Cartea se dezvoltă, într-un ritm susţinut, liniar la început, valorificând miijloacele prozei obiective, prin acumularea episoadelor acţiunii în ordine cronologică, satisfăcând, în felul acesta, dorinţa cititorului, în general, de a lua rapid în stăpânire problematica romanului. Vizita inopinată însă a Doniei Raşcu pe care i-o face lui Daniel Durban, personajul principal, anticipează mari schimbări, pe toate planurile: atât în privinţa modului în care se alcătuieşte, în continuare, textul, accentul mutându-se acum pe analiza psihologică şi, mai mult, pe introspecţie, cât şi în viaţa personajelor din prim-plan, cu deosebire în privinţa noii perspective care li se oferă celorlalţi asupra protagonistului tuturor

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

acestor metamorfoze, ceea ce temperază ritmul amintit. În plus, timpului obiectiv i se substituie tot mai mult cel subiectiv, cu tot ceea ce presupune aceasta – libertatea de a retrăi trecutul, de a adăsta mai mult asupra unui eveniment, a unei clipe de viaţă trăită, de a se deplasa înainte şi înapoi pentru a căuta să înţeleagă ceea ce nu s-a putut sub tirania

timpului măsurabil, prin şansa transcendenţei eului –, ultimele patru capitole ale romanului cuprinzând aproape exclusiv confesiunea lui Daniel Durban pe care i-o face Doniei, înainte de a părăsi satul în care sperase că îşi va găsi liniştea. Pentru naratorul omniscient, Daniel Durban, cel care deschide drumul spre Opăriţi, satul unde se concentrează nucleul epic al cărţii, este factorul căruia îi cedează o parte din competenţele epice, construindu-l ca personaj-reflector, alături de care lectorul descoperă atmosfera unei lumi rurale, din perioada comunismului românesc, având în prim-plan şcoala şi avatarurile ei, deloc spectaculoase însă faţă de ale celei mai mari părţi a societăţii vremii. Lumea ţărănească, în schimb, e doar schiţată şi bănuită, în fundal. Clişeele funcţionării şcolii în comunism compun, în mare parte, decorul în care se reliefează treptat profilul şi destinul personajului principal care, descinzând într- un sat aflat la vreo sută cincizeci de kilometri de Iaşiul de unde vine, nu poate să trezească decât curiozitate sau chiar suspiciune celor în mijlocul cărora ajunge, prin gratuitatea gestului de a-l fi ales ca loc de muncă şi de viaţă, la repartiţia în învăţământ, dar, şi mai mult, prin obstinaţia de a-l păstra, în pofida voinţei discreţionare a directorului şcolii, un mic satrap local, în cutumele căruia vine să producă o neaşteptată, nemaivăzută, aproape incredibilă, pentru localnici, breşă, când nu acceptă, cu toate eforturile pe care

breşă, când nu acceptă, cu toate eforturile pe care le depune acesta, să schimbe postul cu

le depune acesta, să schimbe postul cu al fiicei lui, dintr-un sat vecin, nici mai bun, nici mai rău decât Opăriţi. Lumea şcolii se constituie ca personaj colectiv al cărui glas, de cele mai multe ori în off, o instituie ca barometru al evenimentelor, dar şi al stărilor de conştiinţă pe care acestea le declanşează. Figuri de profesori care ies în prim-plan, episodic,

conturează un univers uman deloc dominat de platitudini sau de complexul provincialului, al ruralului, (în conformitate cu o convingere a lui Theodor Codreanu, afirmată deseori: Pariul meu existenţial şi cultural a fost că poţi face cultură mare oriunde te-ai afla, că provincia nu este, prin natura ei, strivitoare, ci poate fi „colţul“ prin care un geniu ca Eminescu poate privi teatrul lumii, cunoscându-l prin detaşare şi perspectivă integratoare), pentru care chiar bovarismul amintit în câteva rânduri e mai mult la nivel declarativ. Deloc resentimentari, deci, pentru situaţia lor de dascăli de ţară, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt fii ai locului sau, oricum, tot de extracţie rurală, eroii romanului sunt perfect integraţi în viaţa satului, au cercurile lor de apropiaţi, şi-au format tabieturi, au fireştile împliniri şi dezamăgiri, între care spaţii importante ocupă, pe de o parte, tribulaţiile lor sentimentale, iar pe de alta, şcoala cu tot ce incumbă această instituţie într-un timp special, cum e cel dominat de comunism. Legat de cele arătate mai sus, Theodor Codreanu aduce în romanul său o intelectualitate surprinzător de normală doar pentru cine priveşte cu prejudecată spre viaţa spirituală care a continuat să existe, contrar tuturor rigorilor comuniste. La Opăriţi, de exemplu, sunt profesori cu studii superioare sau suplinitori, cu studii medii, oameni care predau orice materie

Mioara BAHNA

şcolară, de la educaţie fizică şi până la matematică, pentru care familiaritatea

culturii e evidentă în discuţii prin care nu vor să epateze, să-şi impresioneze interlocutorii,

ci doar să-şi argumenteze punctele de

vedere. Firescul acestor manifestări aşază lumea adusă de scriitor în descendenţa celei interbelice, căreia însă îi perpetuează şi alte trăsături. În felul acesta, nume ale unor

personalităţi ale artei, ale filosofiei, discuţii

în care se fac referiri, de pildă, la metafizica

neoscolastică ori la o sofistică a iubirii etc. trasează imaginea unei umanităţi pentru care contează substanţial şi lăuntrul a individului, nu doar viaţa din afară, din societate. De aici derivă, organic, apoi, existenţa în roman a unor pagini sau pasaje eseistice, spre exemplu despre raportul dintre laşitate şi vinovăţie, prin care se menţine la conducerea şcolii Mavrichi Tomina, un oportunist, devenit, câtă vreme are toate condiţiile prielnice, un zbir, cu tendinţa de înveşnicire a poziţiei – sociale, politice, ierarhice – la care, oricum, nu atentează nimeni, orice adversitate fiind înfrântă din proiect, din germene. Personajele lui Theodor Codreanu sunt tineri, acaparaţi, ca şi întreaga societate, de un sistem care impune o monotonie, fără nicio perspectivă de schimbare. De aceea, lumea cărţilor, existenţa lor imediată sunt principalele, dacă nu unicele, preocupări şi subiecte de discuţie între prieteni. Căsnicia, fidelitatea sau infidelitatea, tentaţia fructului oprit, în ipostaza femeii care nu-ţi aparţine sunt teme, în acest context, care amintesc disputele dintre ofiţerii lui Camil Petrescu, pe care Ştefan Gheorghidiu le considera sterile, fiindcă vorbele camarazilor lui nu se bazau pe experienţa personală directă. Personajele Marele zid însă teoretizează iubirea, dar o şi trăiesc, făcând din ea, după modelele culturale, mod de cunoaştere şi de autocunoaştere: Anticiparea unei forme superioare a unei fericiri erotice posibile revine mereu cu încăpăţânată insistenţă în

Mioara BAHNA

cugetul nostru picurând exasperare şi speranţa de a deveni conform imaginilor promise de chemarea absolutului. Ceea ce suntem însă ne exasperează la gândul de a rămâne în aceeaşi situaţie veşnic. E poate chiar izvorul evoluţiei noastre latente. Ne descoperim doar în clipele unor zguduitoare procese de conştiinţă. Probabil, singura modalitate concretă de a ne realiza sufleteşte. Chiar şi în ce priveşte dragostea. Concret, dezbaterile personajelor lui Theodor Codreanu au drept tramă relaţia amoroasă dintre doi tineri profesori, căsătoriţi, Şerban şi Cârjan, şi o aceeaşi colegă, Donia Raşcu, încât, deci, mai mult decât personajele camilpetrescine, eroii acestui roman pornesc şi dinspre existenţial spre livresc, nu doar invers. Dincolo de aspectele care ţin strict de arta literară, se remarcă radiografierea lumii româneşti a epocii, necosmetizată, fără parti- pris-uri, fără exagerări în vreo direcţie sau alta, într-o carte publicată în plin comunism. Răzbate din text un soi de ingenuitate, paradoxal, neutră, surprinsă, spre exemplu, în cuvintele unui personaj, cu oarecare atribuţii politice, dar şi în atitudinea celor care le ascultă, referitoare la insuficienta implicare a „tovarăşilor” intelectuali din sat în munca de ridicare a nivelului cultural al ţăranilor, cât timp mai şchioapătă pe ici, pe colo, dovadă că nivelul conştiinţei ţăranului nu prea creşte şi de aceea furturile de porumb, sfeclă şi altele, în loc să se împuţineze, cresc. Chicotelile de la şedinţe, discuţiile colaterale sunt tot dovezi de normalitate şi ale faptului că personajele trăiesc o vreme când regimul politic nu-şi arată încă absurditatea, iar mai micile sau mai marile deraieri sunt trecute cu vederea de o lume adaptabilă la multe. Aşa se explică, între altele, toleranţa manifestată de cadrele didactice de la şcoala din Opăriţi faţă de comportamentul dictatorial al directorului care e nu doar vexat, ci de-a dreptul înfuriat de atitudinea ireverenţioasă a nou-venitului

Mioara BAHNA

care, nesocotindu-i voinţa, refuză pur şi simplu să plece din sat la altă şcoală. În ce-l priveşte pe Daniel Durban, acesta nu se opune directorului pentru că el însuşi ar fi în dezacord cu regimul politic, iar directorul, o rotiţă a acestuia, ci pentru că e, prin firea lui, altfel decât ceilalţi, reuşind să atragă atenţia foarte repede tuturor. Receptat, la început, ca un fel de Quasimodo, mutatis mutandis, de a cărui figură Donia Raşcu e impresionată puternic,

exact în ziua sosirii lui la Opăriţi, încă înainte de a intra în sat, Daniel Durban îi surprinde pe cei de la şcoală, mai ales, prin maturitatea severă, în ciuda celor doar douăzeci şi şase de ani, vârstă foarte apropiată de a majorităţii profesorilor din colectivul în care intră, prin siguranţa de sine, prin cunoştinţele vaste, deşi se declară doar absolvent de liceu. Impactul asupra noilor lui colegi e fulgerător, pentru că gestul de nesupunere îi

e apreciat de doi dintre ei care, în felul

acesta, devin, automat, ţinta criticilor directorului, neobişnuit cu indisciplina, aşa cum înţelege el, stimulat de moment, ideea

de ierarhie. În traiectul prin Opăriţi, paşii lui Durban se intersectează cu ai Doniei în momente esenţiale pentru viitorul personajului care, totuşi, rămâne doar o potenţialitate. Donia e, aşa cum am arătat, un factor de destabilizare a „cuminţeniei” pe care o doresc locuitorii satului şi, îndeosebi, oamenii şcolii. Arătată cu degetul, bârfită de-

a dreptul şi în sat şi la şcoală, tânăra

profesoară are neîmplinirile ei, deziluziile care o determină să-şi arate personalitatea distinctă de a celorlalţi. Aceste date o îndeamnă să-i facă o vizită neanunţată lui Daniel Durban pentru a-i vorbi despre frământările ei. Are neprevăzuta şansă, cu acest prilej, ca aşteptându-l, în camera lui închiriată, din casa unor ţărani bătrâni care-l privesc şi-l îngrijesc de parcă ar fi propriul lor copil, să-i umble prin lucruri, prin cărţi şi să descopere cu uimire câteva exemplare ale unei prestigioase reviste de ştiinţă franţuzeşti

Mioara BAHNA

Cahiers du Nord –, în care se află şi numele

lui. Tot Donia citeşte într-un ziar românesc un anunţ al unui universitar, Leon Dumitrescu adresat celor care ar putea oferi date legate de locul unde se află Durban, ceea ce o determină să-i scrie acestuia la Iaşi şi să-l informeze în legătură cu adresa celui căutat. Dacă până în acest moment evenimentele intraseră într-un fel de rutină, venirea celui care-l căuta pe Durban, în urma intervenţiei Doniei, la Opăriţi dezleagă misterul în care era învăluit personajul central, dar la realitate nu au acces decât parţial celelalte personaje, cel puţin până în

clipa plecării lui din sat: fostă mare speranţă

a ştiinţei medicale mondiale, în urma unui

accident mortal al unui tânăr, e mai întâi acuzat de omor, pentru ca, ulterior, să fie achitat, ca fostă potenţială victimă, aflată în legitimă apărare. Însoţit, aşadar, de prietenul său, un mare savant francez, Jean Pitou, care îşi declină competenţa în a-i salva fiica alienată în urma unui şoc emoţional, îndemnându-l să-l caute pe singurul om care ar putea s-o facă – doctorul Daniel Durban –, profesorul universitar Leon Dumitrescu vine să-l caute şi, cu mare greutate, reuşeşte să-l convingă să facă drumul înapoi spre oraşul din care fugise, să scape de amintiri şi de sine, cu toate că avea rezervată o catedră la o importantă universitate, fiind oricând primit cu braţele deschise la orice mare universiate europeană. Apariţia celor două somităţi clarifică, în parte, situaţia personajului, dar o tehnică a amânării, la care apelează naratorul auctorial, face ca destinul lui Daniel Durban, cuprinzând şi o esenţială poveste de dragoste, pentru ca încununarea personajului să fie deplină, să prelungească suspansul. În consecinţă, după plecarea celor doi oaspeţi inopinaţi, la Iaşi, cu promisiunea că Durban îi va urma peste două zile, se încheie acţiunea romanului, ceea ce urmează fiind confesiunea eroului făcută Doniei, cea care reuşise, în foarte scurt timp, să-l determine

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

să se accepte şi să-şi dorească să pornească pe un nou drum. Destăinuindu-i-se femeii pe care pare a o simţi asemenea lui, personajul îi vorbeşte nu numai despre evenimentele care au determinat acest intermezzo din viaţa sa,

sau altceva, acesta nu ascultă, urmează un ghem de încurcături care, cu aportul benefic al lui Durban se rezolvă, dar se creează impresia că între fată şi el s-a născut o incredibilă poveste de dragoste. Incredibilă având în vedere urâţenia lui care se

escala făcută la Opăriţi, ci şi despre viaţa lui de copil abandonat într-un tren şi crescut la orfelinat, despre visurile pe care le-a nutrit, despre oamenii pe care i-a cunoscut, despre idealurile lui umaniste, în care, în conformitate cu spiritul epocii, intră şi Marx, Engels, Lenin, eroul observând că admiraţia lui pentru socialism s-a petrecut înainte ca acesta să devină ce s-a întâmplat mai târziu:

sugerează a fi monstruoasă şi frumuseţea ei excepţională. Tot întâmplător, cei trei, legaţi cu firele reale sau închipuite al dragostei, se întâlnesc în tren, Felecan caută să-l sugrume pe Durban, dar, când e pe punctul de a-l ucide, acesta găseşte puterea să-l lovească, urmarea fiind fatală, nu doar pentru că moare atacatorul, ci şi pentru că vina îl umăreşte pe cel care a fost iniţial în pericol,

am luat-o înaintea contemporanilor fără să-

până într-atât, încât nu vrea să fie apărat în

mi

dau seama. Introspectându-se, de-a

justiţie, ceea ce face, totuşi, cu succes, cel

lungul mai multor ore, cât îi vorbeşte Doniei,

mai bun prieten al său. În schimb, fata,

personajul caută să se elibereze de tensiunile acumulate în ultimele luni, pentu că acţiunea propriu-zisă se derulează pe parcursul unei singure luni cât durează „cariera” didactică de profesor suplinitor de ţară a lui Daniel Durban, fiind consecinţa evenimentelor care s-au petrecut cu doar patru sau cinci luni în urmă şi care au dus la continua mea izolare

Ozana, fiica Lui Leon Dumitrescu, îndrăgostită de Daniel Durban, înnebuneşte. Personajele, construcţia subiectului atestă similitudini inerente în spaţiul literaturii sau îi dau posibilitatea cititorului de a le apropia de alte creaţii ale literaturii române ori universale. Dacă, din sfera literaturii române, cartea lui Theodor

de

oameni către care alunecam vertiginos,

Codreanu se întâlneşte, cum am arătat, cu

încât criza a trecut prin toate fazele posibile,

scrierile lui Rebreanu, Călinescu, Camil

de

la gândul sinuciderii la ură şi deznădejde,

Petrescu, Preda, dar poate fi pus – de pildă,

de

la indiferenţă şi până la cinism. În rezumat, drama lui Daniel Durban –

prin anumite scene, cum sunt cele în care apare micul tiran de la Opăriţi, directorul

de fapt, punctul culminant al dramei lui existenţiale – are o excepţională intrigă amoroasă: o fată de o frumuseţe cu totul ieşită din comun şi pe care o descoperise citind Mitul lui Sisif pe o bancă din Copou ajunge – hazard sau predestinare – de câteva ori în preajma lui, trezindu-i

şcolii – şi în relaţie cu lumea lui Caragiale, aceasta trimite şi spre literatura universală, amintind, în unele privinţe, între altele, de creaţiile lui Balzac, Gide, Proust sau Kafka. Cu titlu metaforic şi îmbinând elemente ale artei romaneşti tardiţionale şi ale celei moderne, aşadar, romanul lui Theodor

interesul, dar fără să simtă altceva. Când, la

Codreanu prezintă un personaj a cărui viaţă e

o

şedinţă a unui cenaclu literar la care

fracturată de hazard sau de destin, oricum de

participă, prietenul sau colegul fetei citeşte

un „mare zid” peste care caută să treacă

o

poezie pastişată a lui Doinaş, Durban nu

pentru a se regăsi ori pentru a-şi găsi cu

poate să tacă şi o avertizează pe fată să-i atragă atenţia lui Dinu Felecan, însoţitorul ei, să nu o publice pentru a nu suferi consecinţele unui asemenea act. Din laşitate

adevărat sinele, într-o lume care, dincolo de bulversările pe care le naşte regimul politic, încearcă să-şi împlinească menirea indiferent de adversităţile de orice natură.

eseu

Ana-Maria

CONSTANTIN

Din istoria optzeciştilor

Alexandru Muşina

(1 iulie 1954 – 19 iunie 2013)

„Dar nu-ţi fie teamă, nimeni nu moare! Nici măcar eu,

Mai fragil şi ghinionist ca un cristal Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă Sau pe un raft din Magazinul Universal.

Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă Şi cumva indiferent, Dintr-un recipient în alt recipient.” (ALEXANDRU MUȘINA - În loc de postfaţă)

Semnatar al antologiei Cinci, debutat individual cu volumul Strada Castelului 104, la Editura Cartea Românească, în 1984, Alexandru Muşina „s-a făcut remarcat, în ansamblul generaţiei din care face parte, prin felul în care a ştiut să redea grotescul şi precaritatea existenţei în culorile unui sarcasm abia atenuat de o ironie ce distinge cu subtilitate aparenţa de esenţă, autenticul de

fals, realul de iluzie. Sugestia terifiantului şi a anomiei ca trăsături ale unui real dezarticulat persistă, în subsidiar, în spatele unor forme şi imagini aparent calme, de aici rezultând şi

)” 1 .

Poezia lui constă într-un amestec de stări dintre cele mai diferite de la nostalgie la patetism, de la decepţie, deprimare şi până la ironie sau sarcasm, toate acestea bine întreţesute în firele discursului liric – „Poezia sa are, de aceea, o fizionomie complicată, în care interferează trăsăturile unui lirism genuin şi rictusul sardonic al pamfletului” 2 . Regăsim şi în poeziile lui Alexandru Muşina realismul impregnat de biografism, însă în forma unor notaţii care fac din realitatea

aerul uneori neliniştitor al poemelor lui

(

Ana-Maria CONSTANTIN

imediată adevărate spectacole ale derizoriului, ale anodinului: „Peste

spectacolul cotidianului prozaic, poetul trage

o cortină somptuoasă de pluş, înălţînd

banalitatea la rang de spectacol pervers” 3 . Poeziile sunt oglindirea viziunilor lui îndreptate spre concret, trăgându-şi seva din rădăcinile puternic ancorate în real, însă „apelul la percepţia directă a lumii se îmbină în multe poeme cu expunerea fiinţei în regimul translucid al visului, prin care elementele realului îşi pierd ponderea lor

referenţială, sunt transferate într-un alt regim ontic, al levitaţiei, al desprinderii de terestru

şi al extazului trăirii” 4 . Un exemplu în acest

sens îl constituie poemul Podul Cotroceni în care cotidianul se reflectă în sfera himerei erotice. Cititorul este purtat treptat în lumea real-imaginată deconspirată a poeziei („În apa galbenă a Dîmboviţei m-am privit. / Era, cred, toamnă şi mă credeam student.”), în acelaşi timp fiindu-i dezvăluită iluzia poetului şi dezamăgirea ce o însoţeşte: „Credeam că te iubesc, că eşti nebună / De mine”. Versurile următoare sunt ecoul unei tristeţi profunde, pe care poetul şi-o asumă ca pedeapsă. „Criteriul viziunii e unul strict melancolic atunci cînd operează în anamneză şi strict dezolant, cu notaţii groteşti, cînd se exersează în «prezentul» biografic. Pentru că pactul fundamental din poezia lui Muşina e cel cu frustrarea” 5 , spune Al. Cistelecan. Privind din acest unghi, versurile pot fi interpretate ca o încercare de a recunoaşte, de a accepta şi poate mai ales de a înfrunta frustrarea, deziluzia: „Eram aşa cum sunt: gălbui nedefinit. / Oraşul tot se urinează-n mine. / Dar nu îmi pasă. // Ai vrut să mori. Am vrut / Să simt cum mîna/ Mi se desprinde şi pluteşte peste case. Şi că rămîne / O mînă galbenă în loc”. Nu întâmplător galbenul domină, acesta fiind mai mult decât o culoare. Ultima strofă o reia pe cea dintâi, modificată, subliniind anotimpul ca expresie în plan exterior a interiorului, a sufletului: „În apa Dîmboviţei m-am privit. / Ce dacă era toamnă! Ce dacă

Ana-Maria CONSTANTIN

aveam frunze / De soc şi de arţar pe faţă!”. În acest context se indică, deşi într-o notă melancolică, apropierea de final a unui ciclu ce la rândul lui va fi urmat de un alt început. Întîmplare XXI este o poezie de dragoste „în care amănuntele nefireşti dau o notă de sentimentalitate curată, aproape ca-n basme, în timp ce sugestia unei fisuri în comunicare aduce un accent dramatic de bună calitate” 6 . Poezia evocă un episod din povestea celor doi, mai precis momentul întâlnirii, la o oră imposibilă, când poetul sosise „cu marfarul de 4,50 / Îmbrăcat în hainele albe de gală”. Detaliile despre iubită, o asociere neobişnuită de cuvinte, nu doar şochează, ci pot da impresia unei ironii din partea poetului pentru gesturile iubitei care nu corespund aşteptărilor lui: „Ea mă întîmpinase cu inima / Plină de îndoieli ca un cornet cu seminţe”. Replica poetului anticipează dificultatea comunicării dintre cei doi („«Tu, neprihănită, i-am zis, ce mai fac / Liliecii necomunicabili şi

sofisticaţi / Ai grădinilor tale?»”) şi, mai mult, constituie un motiv în plus pentru despărţirea lor tacită: „Ea mă privi cu un fel de reproş, / Mirată că nu îi sărut mîna sau nu îmi arăt / Bucuria de a o revedea; / Apoi îmi desprinse de pe umărul drept / Un gîndac auriu şi, fără să spună nimic, / Coborî încet treptele tocite / Ale centenarei noastre catedrale”. Între cei doi nu pare să fie doar o simplă problemă de comunicare, dar şi o inadaptare a gesturilor. Dramatismul reiese din plecarea iubitei fără vreo motivaţie exprimată, ci numai sugerată. Evident iubita se aştepta la altceva, ca poetul să îşi exprime bucuria revederii şi să îi sărute mâna. Gestul neînţeles al fetei, de a desprinde un gândac auriu de pe umărul lui, pune punct întâlnirii eşuate a celor doi. Afirmă Nicolae Manolescu, „descoperim la Alexandru Muşina o mare plăcere de a contraria simţul realităţii, prin acumulare meticuloasă de detalii uneori prozaice, recuperate însă de aşa manieră încât tabloul

care se constituie (

)

să fie enigmatic” 7 .

Melancolia este starea pe care o regăsim

Ana-Maria CONSTANTIN

şi în Septembrie, un scurt poem în forma unui monolog ce abundă în semne ale izolării

poetului de cei din jur, de gesturile şi de vorbele lor: „Vor veni prietenii, vor rîde”. Tot ceea ce ţine de mediul extern, de acest cadru artificial („îngeri neoficiali”), apare ca un element profanator („Inima ta albă o vor păta

cu vin”), de aceea, pentru a-şi păstra puritatea, liniştea interioară, poetul trebuie să se

retragă în sine (singurul refugiu) ca un melc în cochilia sa: „Eu am să cad între pernele moi /

Ca un brotac subţire şi cu ochi albaştri”. Sinele

este singurul loc în care poetul se poate simţi în siguranţă, în care nu îl pot ajunge zgomotul şi mediocritatea celor din jur, fie ei chiar prieteni: „Eu voi stinge însă lumina şi am să-

mi spun / Că a fost o vacanţă frumoasă”. Poezia cotidianului ca „singurul drum

fertil, singurul mod prin care poezia să mai

fie realmente importantă pentru oameni” 8

rămâne sub amprenta lui Alexandru Muşina poezia despre şi din viaţă – un cotidian personal, izolat social, în care intensitatea trăirilor scrie o poezie a (redescoperirii) sinelui.

1 Iulian Boldea, Alexandru Muşina, poetul, „Vatra”, nr. 9-10/2009 pe

http://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_9_10-

2009.pdf (ultima accesare 03.03.2010) 2 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 91.

3 Ibidem.

4 Iulian Boldea, art. cit.

5 Al. Cistelecan, Pe unde mai merge Budila-Express, în Alexandru Muşina, Poeme alese (1975-2000), ed. cit., p. 198.

6 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985:

Începuturile „noii poezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 253.

7 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ed. cit., p. 1323.

8 Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorări, Aula, Brașov, 2008, p. 5.

poesis

Valeria MANTA TăICUţU

Îngerul de ceaţă

1.

devoratorii de lumini amână răsăritul stai, soare, îndesat în sacul de oase de sub linia orizontului, par a spune cele trei cucuvele care înghit, noapte de noapte, crucile de lemn de pe aleea săracilor mamaia se strânge sub nodul basmalei, toată geamăt, toată rugăciune la sfinţii cu ochii lor fierţi în vopsea şi lipiţi pe faţă ca abţibildurile pentru copiii autişti stai, soare, în sacul de oase şi lasă-ne ceaţa cea de toate zilele, singura noastră realitate mamaia face mătănii în lutul cleios, cu gumarii ei de la magazinul de solduri şi ceaţa intră în ea ca o părere de rău.

2.

ceaţa înghite luminile din oraş, intră în oase, întârziindu-le mersul, nu-i perdea, nici cortină, nici cernere, doar o prezenţă sâcâitoare la căpătâiul muribunzilor care suntem vâslim anevoie spre celălalt ţărm nici mai bun, nici mai rău, doar altul, aşteptând schimbarea cu ochii deja albi cresc în noi şopârle şi peşti, plevuşcă roind în ghiolul de ceaţă de sub suflet.

3.

ceaţa mă-nfaşă, ceaţa m-adoarme, între acum şi atunci e o noapte lăptoasă trag din ugerele ei câinii flămânzi ai spaimei şi ai pierzaniei m-aş ascunde în ţipăt, m-aş elibera în cuvânt, dar e mut ascunzişul, leagănul înţepenit aştept să-mi crească ochi pe degetele care

Valeria MANTA TĂICUŢU

vor să scrie să vadă poemul moale şi dulce la pipăit, aştept să-mi crească ochi pe tot trupul, să fiu doar vedere, nu şi auz, nu şi miros şi simţ tactil al nopţii, al ceţei şi al distanţei; aştept.

4.

odată cu vrăbiile, albastrul de sus îşi şterge fruntea de ceaţă, intră pe fereastră lacom, adulmecând aburii de muşeţel ai ceaiului aici, în cana cu flori de câmp, se opreşte plimbarea naivă a gândului încă ademenit de lucrurile mărunte care simulează o realitate a memoriei ianuarie îşi trimite această dimineaţă ca pe o carte poştală, cu acoperişuri strâmbe şi coşuri de fum împingând norii spre un orizont pitit undeva, pe după zidirile în ruină ale domeniului Ghika ce clopot răsună, ce rugăciune se-aude în cuşca albastră de abur şi fum? doar închipuirea, ea, ca o pacoste în hainele ei de-acum jumătate de veac

5.

am devenit ferestre cu vedere unică, lumina se opreşte în exterior, curge spre pământ ca o ploaie în fâşii putrede nu mai oglindim decât peisajul ceţos

dinafară, turlele bisericilor şi antenele parabolice, ciuperci veninoase pe sub care-şi află iluziile culcuş pustiul dinlăuntru, fără strălucire ca ochii bufniţelor în miez de zi, îşi întinde regatul trufaş, moleculă cu moleculă

nici o pasăre nu mai e vie, nici o floare, nici un cântec, doar umbre, ecouri şi-un plâns fără lacrimi culcat în cenuşa cea fără de somn.

poesis

Victor DIACONU

Amintiri

Ai venit când nu mai aveam aer.

Am rămas gol, toate versurile m-au părăsit. Pentru o seara te-am iubit, Te-am iubit prea mult pentru o singura seară.

O seară nouă, seara anului nou.

Venele-mi sunt pline cu versuri despre tine. Trebuie să le scriu, să ţi le spun.

Ne-am întâlnit pentru o seară. Te-am iubit prea mult pentru o singura seară.

Posesia

Nicio stea n-o atingea, Niciun vis n-o împlinea.

Iubeam noaptea şi tăcerea, Iubeam luna, iubeam mierea.

Pe cer noi vom alerga, Pe cerul înstelat de tine.

Niciun vis n-o împlinea, Nicio stea n-o atingea.

Versul

M-am îmbrăcat cu aroma pielii tale. Aş vrea să te gust.

As vrea să mă-nfrupt din zmeura ta,

aş vrea să te-ating

cu un sărut.

Am să mă-mbrac cu tine, cu un vers din tine.

Aş vrea să-ţi dăruiesc lumea Cu tot ce este în ea, Înainte să pleci.

Victor DIACONU

Calea spre tine

În

ploaia cu maci

Caut calea spre tine.

Tu m-ai învăţat florile.

Cu un sărut din ploi de mac Eu am deschis calea spre tine.

Lacrimi

din ploi de mac Eu am deschis calea spre tine. Lacrimi Azi te-am văzut mai frumoasă

Azi te-am văzut mai frumoasă ca niciodată.

Aş fi vrut să te ating – erai de neatins.

Lacrimi îţi curgeau pe obraji, calea lor se sfârşea în palmele mele .

Lacrimile tale îmi curg şi acum prin vene.

Turnuri negre

Te aştept …

Turnuri negre se înalţă în faţa mea. Sunt umbre.

O mulţime de turnuri colindă lumea.

Lumea de fantome, Lumea asta de nimic

În care mă poţi găsi:

Un turn negru.

Cerneala roşie

Îţi scriu în umbra tăcerii

un vers de adio.

Cerneala roşie îmi curge din vene:

scriu pentru tine.

Şi tu mă părăseşti în fiecare seară.

eseu

Florin DOCHIA

Franz Kafka. Oraşul şi angoasa

Am scris de curând despre unul dintre „fenomenele” care nu prea ne mai stau în atenţie, obosiţi tot mai mult de a privi lumea în esenţele ei, acomodaţi, mai degrabă, cu superficiile cotidiene, cu mizerabilismul strecurat cu pricepere în urechea leneşă de propaganda entertainmentului atotstăpânitor. „Fenomenul K” – adică preeminenţa absurdului şi decadenţa principiilor democratice, mimate tot mai convingător, în relaţia omului cu sistemul aflat în criză de identitate – l-am socotit caracteristic, la un secol de la scrierea primelor rânduri din Procesul lui Franz Kafka, pentru o judecată lucidă asupra condiţiei fiinţei umane (şi) din veacul 21. Iar dacă, în rândurile ce urmează, mă întorc la Kafka, este pentru că mă întorc la mine, mereu, fără ostoire, cum, poate, s-ar cuveni să o facă fiecare dintre noi, fie şi la răstimpuri. Situaţia scriitorului praghez nu a fost niciodată dintre cele mai simple. Îl aşezam în rândul marginalilor, lângă Dostoievski, Kierkegaard ori Nietzsche, dar el este mult mai mult: e un străin (în sensul pe care îl va impune, în deceniul 5 al secolului XX, Albert Camus). Angoasa lui, eminamente urbană, vine şi dintr-o identitate incertă, urmare a unei triple ghetoizări: aparţine majorităţii evreieşti burgheze, trăieşte la Praga fără să fie ceh, e germanofon, fără să fie apropiat de pătura elitistă germană. Conştient de situaţia, într-un fel, schizofrenă, Kafka abordează deliberat o scriitură enigmatică, diferită, prin simplitatea ei, cu totul de restul literaturii iudeo-germane a vremii şi locului.

Florin DOCHIA

Aflăm dintr-o scrisoare către Max Brod: „Cei mai mulţi dintre cei care au început să scrie în germană vroiau să se depărteze de iudaism, îndeobşte cu aprobarea tulbure a taţilor (tocmai această tulbureală era lucrul revoltător), o vroiau, dar cu picioruşele dindărăt erau încă lipiţi de iudaismul tatălui iar cele dinainte nu izbuteau să găsească un teren nou. Disperarea provocată de această stare era inspiraţia lor.” (1) Se desparte deliberat de o astfel de cale: „Cel care, viu

fiind, n-o scoate la capăt cu viaţa trebuie să-

şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la

distanţă deznădejdea ce-l cuprinde când se

gândeşte la propria lui soartă, şi asta cu prea puţin succes; cu cealaltă mână însă, poate să-

şi însemneze undeva ce vede el printre ruine, pentru că vede mult mai mult şi mai altfel

decât ceilalţi (subl. mea, F. D); în fond, el este un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real.” - Jurnal, 19 octombrie 1021. (2) Este o profesiune de credinţă la care va ţine mereu. Chiar asociat tinerilor scriitori de limbă germană din Cercul de la Praga (numiţi şi „arconauţii”, pentru că aveau cartierul general la Café Arco, în nordul Oraşului Nou), el va respinge şi atitudinea lor simbolistă, socotită decadentă, şi melancolica nostalgie a vechiului cartier evreiesc supus distrugerii. La început de secol, Johannes Urzidil, Paul Kornfeld, Willy Haas, Franz Werfel, Franz Werfel, Max Brod, Felix Weltsch, Oskar Baum etc. doreau să se rupă de neo-romantism, unii practicau ocultismul, dar Kafka nu se va ralia tendinţelor la modă. Scrierile sale vor aparţine întotdeauna unei arii literare indecidabile. Va prevala, mereu, atracţia apăsării demoniace a „oraşului celor trei popoare”, diferit de Viena, capitala suverană

a estetismului decadent, şi de Berlin,

intimidanta metropolă artificială, marea urbe cehă devenind un spaţiu semiotic, cu o ambianţă de multe ori mistificată, al cărei genius loci îl va face să se vaiete către prietena vieneză, Milena Jesenska Pollak:

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

„până la urmă, oraşul întreg se simte în starea sufletească”. (3) Angoasa existenţială de care suferă la Praga îl conduce la convingerea că este „căsătorit… cu spaima”: „şi spaima mea creşte mereu, pentru că exprimă retragerea din faţa lumii, şi de aici creşte şi apăsarea lumii, şi de aici, mai departe, creşte şi spaima; […] însă spaima e stranie, eu

nu-i cunosc legile lăuntrice, îi simt doar mâna strângându-mă de gât, şi acesta e lucrul cel mai înspăimântător pe care l-am trăit vreodată sau pe care l-aş putea trăi vreodată.” (4) Luând seama de fascinaţia post-romantică pentru metropole, ne-am putea interoga asupra unor corelaţii specifice între subiectul urban şi forma estetică ce-i este dată. Sunt legături evidente, precum aceea între demonizarea oraşului şi stilul antropomorfizant din fantasticul „fin de siècle” (v. Golemul lui Gustav Meyrink), care ne conduc la constatarea unei evoluţii de la obiectivismul realist, la subiectivismul modernist, ceea ce transformă panorama urbană în peisaj psihic. O scurtă privire asupra Pragăi anilor 1900 ne-ar convinge să îl urmăm, împreună cu Annette Runte (5), pe acel pierde-vară ciudat Franz Kafka în „spaţiul transfigurat” al locului său natal, redat ca ireal printr-o scriitură onirică ce nu face nici o diferenţă între exterior şi interior. Analiza aşa-numitului „text urban” se va concentra pe „triunghiul libidinal constituit de cele trei capitale mittel-europene, Praga – Viena – Berlin, locuri de domiciliu ale partenerilor unei duble corespondenţe, pe de o parte între Kafka şi logodnica sa Felice Bauer, pe de alta, cu prietena sa Milena. […] Schimbul epistolar va da seama, implicit, de statutul fantasmatic al marilor oraşe şi de relaţia sa cu feminizarea lor mitică.” Studiul citat subliniază predominanţa spaţialului în opera lui Kakfa şi stilul vizual al scriiturii sale, pe

în opera lui Kakfa şi stilul vizual al scriiturii sale, pe fondul unei deconstrucţii a metaforei

fondul unei deconstrucţii a metaforei pe care scriitorul caută să o evite, deturnarea unei parabole biblice, spre exemplu, arătând în ce măsură naraţiunea autoreferenţială este o apărare contra angoasei. „Omul chinuit de demonii săi se răzbună şi el, fără să-şi dea seama, pe semenii săi”, scrie într-o epistolă către Milena (6). Locul

de baştină ar fi „un loc al amintirii, al nostalgiei, al micimii, al ruşinii” (7). Mai precis, resentimente în sens nietzschean. Kafka nu a scris un roman al oraşului, Praga nu apare în romanele sale, acţiunea se desfăşoară, de fapt, într-un mediu vag şi anonim, fondat pe „heterotopii” (în sensul conceptului lansat de Michel Foucault), adică locuri disfuncţionalizate şi desemnificate, care se referă la alte locuri, suspendând, neutralizând sau inversând date spaţiale normale, cum ar fi tribunalul din pod sau biroul avocatului într-un dormitor. Catedrala gotică din finalul Procesului aminteşte una reală, dar aici este deconcretizată şi delocalizată. Pentru Kafka, Praga este, întâi de toate, un loc de trecere, de tranzitivitate şi de ambiguitate a spaţiului. Frumuseţea amestecului arhitectural, baroc şi Jungedstil, este refulată prin inserarea într- un context banal, modern, sau dispare în atemporalitatea unei poveşti cu zâne. Topografia se supune unei derive suprarealiste. Legile fizicii sunt abolite şi sensul devine fluid, poposim în teritorii inventate, conform unor protocoale ale visului de care Kafka aminteşte în Jurnal, evocând o interşanjabilitate cvasi-psihotică între lumea exterioară şi lumea interioară. Pentru cel care se declară adeptul, mai degrabă, al unei căsătorii abstinente, canaturile uşilor şi ferestrelor capătă uneori semnificaţii sexuale. „Traversam un lung şir de case, la înălţimea primului sau celui de-al

Florin DOCHIA

doilea etaj, ca şi cum aş fi parcurs un tren dintr-un vagon în altul. Am observat abia

uşile caselor, pentru că era o suită imensă de camere. În ciuda acestui fapt, se percepeau în mod clar trecerea nu doar de la un apartament la altul, dar, de asemenea, de la

o clădire la alta. Anfilada era deseori

întreruptă de bordeluri.” (8) Dacă oraşul, la Kafka, nu e o alegorie a

unei idei ori a unui ideal, ci constituie o reţea de forţe, evaluarea celor trei capitale capătă

o funcţie strategică în comunicare. Viena –

„trista Vienă”, îi scrie Milenei - se reduce la camera de lucru a lui Grillparzer (9), în timp ce Berlinul îi pare că arată mult mai bine decât „acest gigantic sat pe cale de a se stinge”. Pentru Kafka, problema esenţială rezidă în existenţa a două moduri de comunicare: 1. statutul imaginar al prezenţei

reale, faţă cu 2. înlocuirea simbolică a realităţii prin scriitură, despre care dă seamă un coşmar povestit Milenei: „Astăzi devreme, cu puţin înainte de a mă trezi, şi de fapt la scurtă vreme după ce adormisem, am avut un vis oribil, ca să nu spun înspăimântător

]. [

Era la Viena, aşa cum mi-o închipui în

visele mele cu ochii deschişi pentru cazul că am să vin acolo […], era oraşul cel mare, adevărat, spre seară, umed, întunecos, o circulaţie nemaipomenită; casa în care locuiam era despărţită de a ta printr-o grădină publică, lungă, dreptunghiulară, deschisă. Venisem pe neaşteptate aici, la Viena, o luasem înaintea unora dintre scrisorile care se găseau încă în drum spre tine (mai târziu asta m-a făcut să sufăr în mod deosebit). Cu toate acestea, tu fuseseşi anunţată şi urma să ne întâlnim. Din fericire (însă în acelaşi timp eram stăpânit de un sentiment apăsător) eu nu eram singur; o întreagă mică societate, chiar şi o fată, cred, venise împreună cu mine; dar n-aş putea spune nimic mai precis despre aceştia, într- un anume fel pentru mine ei aveau rolul unor martori. Dar măcar dacă ar fi stat liniştiţi; de fapt vorbeau fără întrerupere între ei, după

Florin DOCHIA

toate probabilităţile despre situaţia mea – eu

le auzeam doar murmurul vocilor, şi asta mă

făcea nervos, fără să înţeleg însă nimic – de altfel nici nu voiam să înţeleg ceva. / Mă oprisem în dreapta casei mele, pe marginea trotuarului şi observam casa ta. Era o vilă scundă, cu o loggia simplă, frumoasă, cu bolţile rotunjite, de piatră, în faţă, la

înălţimea parterului. / Pe urmă, dintr-o dată

se făcuse vremea micului dejun; în loggia era întinsă masa, se vedea de departe cum a

venit soţul tău, s-a aşezat într-un fotoliul de paie la dreapta – avea un aer încă adormit şi

se întinde, cu braţele desfăcute într-o parte şi

într-alta

masă, astfel că te vedeam întreagă. Precis

însă nu, era prea departe; silueta soţului tău

se arăta mult mai distinctă, nu ştiu de ce; tu erai doar o formă alb-albăstrie, fluidă,

spectrală. Şi tu erai cu braţele desfăcute, nu

ca să te întinzi, era doar o atitudine

solemnă.” (10) Apoi se lasă seara şi se plimbă ţinându-se de mână, având „o convorbire nebunească, grăbită, în fraze scurte, întretăiate, care se urmau sacadate”. Opera lui Kafka angajează în mod substanţial întreg toposul lecturii în cheie modernă. Italo Clavino, autorul Oraşelor invizibile, născut cu un an înainte de moartea lui Kafka, mărturiseşte: „Autorul meu este Kafka şi romanul meu preferat este America”. Poate nu numai din această pricină, Harold

pe urmă ai venit tu şi te-ai aşezat la

Bloom poate vorbi despre „l’importanza di Italo Calvino che definirei la versione italiana

di Kafka” (11)… Johannes Urzidil afirmă că

„povestirile nu sunt povestiri, romanele nu sunt romane; ele sunt pure arhitecturi spirituale”, ţin de „tărâmul sufletului” (12). Dar trăirea praghezului nu e nicidecum mistică, ci mitică. Imaginile lăuntrice sunt atotputernice, copleşitoare, iar el ia act de ele şi le limpezeşte, le află şi le dezvăluie sensul, prin singura modalitate pe care o stăpâneşte pe deplin: scrisul. Consensul asupra stilului vizual la Kafka nu pare incompatibil cu ipoteza carenţei metaforice a

Florin DOCHIA

unei scriituri simple, exacte şi fără retoricitate, influenţată de discursul

administrativ al scriitorului-jurist. Dacă paradoxul creat între semnificaţia literală şi semnificaţia figurată nu se rezolvă decât cu preţul reducerii la autorefenţialitate, mataforicitatea constitutivă a limbajului poate fi considerată ca transcendentală. Într-

o concepţie semiologică, abordată de

Annette Runte (op. cit.), operaţia paradigmatică se efectuează prin substituţie,

în timp ce operaţia sintagmatică se continuă

prin combinaţie. Efectul metaforic nu provine nici din analogia a doi semnificaţi, nici din co- actualizarea a doi semnificanţi, aşadar, înlocuirea metaforică nu e doar supradeterminată de principiul metonimic, ci capătă şi un aspect simptomatic. Simptomul scriiturii kafkiene este renunţarea la metaforă în sens local, fără a putea scăpa retoricităţii globale a limbajului. Astfel că, stilul sintagmatic al lui Kafka se desfăşoară într-o succesivitate strictă şi varietatea sa semantică nu vine din polisemie, ci dintr-o argumentare aproape talmudică, fără respiro, fără lacună. Metafora constitutivă a subiectului e abandonată în favoarea golului

şi Kafka ajunge la alegorie deschizând

prăpastia insurmontabilă a unui neografism (diferanţa derridiană) nereprezentabil ca subiect uman, precum acea imagine despre

o scrisoare „atât de confidenţială, ca şi cum

am fi împreună într-un apartament comun, dar separaţi unul de altul de o mie de încăperi, ale căror uşi sunt larg deschise, astfel încât să vezi, chiar vag şi minuscul, până în ultima cameră” (13). Angoasa existenţială survine, astfel, nu neapărat din spaima, prezentă adesea în corespondenţa cu Milena, care ne aminteşte de aceea definită de Kierkegaard ca „posibilitate a

posibilităţii”, prăpastie a libertăţii, ci dintr- un afect determinat nu de separarea fizică,

ci de lipsa separării interioare, de absenţa

absenţei. Aceasta din urmă fixează subiectul

într-un real ameninţător şi de nenumit,

Florin DOCHIA

exprimat de Kafka într-o identificare jubilatorie cu angoasa, oferind sens spaimei, fără constrângere, cu soi de extaz, care a condus la includerea sa cvasiunanimă în categoria literaturii realismului magic. Dacă dimensiunea spaţială aparţine ordinii realului, lucrurilor ce îşi păstrează locul, se înţelege mai bine temerea autistă încercată de Kafka în raport cu orice fel de schimbare, însă subiectul creator, spre deosebire de cel psihotic, îşi găseşte lesne calea de ieşire spre ordinea simbolică. Atunci când pretinde că Praga „nu-l lasă din gheare”, ştie că e din vina sa, că nu poate schimba ceva ce este deja împlinit. ………………. (1) Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, trad. Mircea Ivănescu, p. 337 (2) ibidem, p. 215 (3) ibidem (4) Ibidem, p. 377 (5) Annette Runte, Prague, métropole de l’angoisse. Transferts culturels et modernité littéraire chez Franz Kafka, în Modes intellectuelles et capitales mitteleuropéennes autour de 1900 : échanges et transferts, revue Germanica, nr. 43 / 2008, p. 95-104 (6) Franz Kafka, Pagini de jurnal… (7) Franz Kafka, Briefe 1902-1914, Frankfurt a. M., Fischer, 1966, p. 265. (8) Franz Kafka, Träume (Visul), Frankfurt a. M., Fischer, 1993, p. 23. (9) Franz Seraphicus Grillparzer (1791– 1872) scriitor austriac, autor de drame sub influenţa spaniolului Pedro Calderón de la Barca (10) Franz Kafka, Pagini de jurnal…, p.

368-372

(11) Corriere della Sera - 7 marzo 2000 (12) Johannes Urzidil, The Oak and the Rock, în The Kafka problem, ed, Angel Flores, (New York: New Directions, 1946), p. 276 (13) Franz Kafka, Briefe…, p. 263 (Portret Kafka - Sergio Aquindo) (Va urma?)

in memoriam

Mihai SăLCUȚAN

Dor de Nicomah

Despre Nicolae Paul Mihail, la trecerea unui an de la plecarea sa la cele veşnice, nu pot să scriu decât cu pana de dor înmuiată în praf stelar cules de pe aripile îngerilor care i-au ocrotit viaţa şi i-au inspirat bogata, diversa şi remarcabila operă. Cu lacrimă de floare de colţ culeasă din grădina Raiului în care a vecuit în volnicie cel cunoscut sub pseudonimul Nicomah, de pe creasta Caraimanului, îmi adun amintirile a mai bine de două decenii, rămase limpezi ca şipotul de sub Peleş în care maestrul căuta perle de spirit şi ierburi purtătoare de iluminare, ascunse printre pietre şi pe sub maluri de nevăzute rusalce sau chiar de Zeul Munte. L-am iubit pe Nicolae-Paul Mihail cu dragostea pe care dascălul şi maestrul a sădit-o în sufletul elevului şi discipolului său, aceea pe care a ştiut să o amplifice prin legături sufleteşti unice, greu de egalat. A fost capabil să dea naştere şi să hrănească prietenii exemplare, durabile cât lumea. Bucuria de a fi fost apropiat al unui senior al scrisului de talia lui Nicomah o păstrezi peste timp, te marchează profund până la capătul cel neştiut al existenţei. Ceasurile de voroavă cu magistrul erau cozerii briante, model de matime, jocuri de polisemii, eliberări ale duhului descătuşat din tainele lăuntrului frământat de îndoială, de aspiraţia la sfinţenie şi la mântuire. Au fost adevărate bucurii intelectuale eclatante care exortau, cu revelaţii surprinzătoare ca albastrul brânduşelor ivite pe pajiştile muntelui Furnica din ultima zăpadă dinaintea dezgheţului. Păstrez în Panteonul nemuririi silueta încărcată de suferinţele vieţii, mereu infatigabilă, sprijinită impozant în baston şi înaintând cu alerteţe, ca lucoare pentru sufletul

Mihai SĂLCUŢAN

întristat ce tânjeşte după prezenţa ei inefabilă. Uneori, mi se pare că Nicomah e una dintre

cefeide, că îi simt răsuflarea în curcubeul răsărit pe azurul cerului după o ploaie trecătoare de vară, căzută ca binecuvântare divină peste viaţa pământeană. Nicolae-Paul Mihail trebuie înţeles mai întâi în spirit, înainte de a fi căutată semnificaţia scrisului său. Universul său moral, ce depăşea linia orizontului, demnitatea şi bunătatea lipsită de abhoră, miracolul răbdării, izvorau din calităţile fundamentale ale omului simplu, călăuzit pe harta destinului de un instinct fără de greş. A aparţinut atât câmpiei cât şi muntelui, fiind o plămadă făcută din cernoziomul cel nesecat de roadă al Caracalului, mestecat cu spice de grâu sfinţit de dansul sânzienelor, cu cremene de Bucegi, cetină de brad şi răşină aromitoare. A ajuns la vârsta patriarhilor îmbătrânind nemaipomenit de frumos, poseda abilitatea de a înfrunta furtunile vieţii şi de a găsi totdeauna calea întoarcerii în port. Fire chisnovată, cu ascuţit spirit de observaţie, ştia ca nimeni altul când să fie sceptic sau cinic, să râdă moralizator, să surprindă clipa sau ceea ce era abnorm în şlefuiri de vers sau catren. Maestrul impresiona

şi impunea. Figura rasată, păr argintiu, protejat

de o şepcuţă coborâtă „şmechereşte” pe frunte, ochi pătrunzători dublaţi de ochelari, nas tolstoian, mustăcioară atent îngrijită, papion negru sau ecarlat aproape nelipsit. Comportamentul era aristocratic, concherant, plin de amenitate, calităţi care certificau absolvirea cursului de maniere elegante de la Peleşul regal lângă care a avut locuinţa timp de mai bine de cinci decenii. În memoria celor care l-au cunoscut este păstrat ca expresie şi conştiinţă a culturii române şi universale aflată tot timpul pe

baricade, pe linia întâi, sub gloanţe. Omniscient, s-a exprimat în multe feluri, prin grai, prin slovă, prin gesturi, prin zâmbet. Cărturar de şcoală veche, firoscos, căuta

aureola sensurilor pancronice în cornul abundenţei limbii şi literaturii române, dar şi în

a celei franceze, cu iluminare şi frenezie,

expunându-le cu vrajă ce te purta peste ore

Mihai SĂLCUŢAN

acronice, risipite în răsunetul clopotului de la Mănăstirea Sinaia. Cu înzestrare benedictină, a scris cu vocaţie, mult şi inspirat, ca prozator, poet, epigramist, scenarist, eseist, jurnalist. Totdeauna era preocupat de opera însăşi, mai puţin de gloria literară. Imaginaţia era fecundă, potrivită subiectelor pe care le aborda predilect – istorice, poliţiste, de aventuri – mănuşă pentru epigramă, domeniu în care a inventat şi lansat endograma. Nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin. Preamărea vinul pe care îl considera elixir magic, comparabil cu nectarul sau ambrozia zeilor, capabil a deschide perspective dincolo de cele ale logicii, spre orizontul virtual al visului, al inspiraţiei, al elanurilor lirice. În periegezele la cramele săpate în inima dealurilor buzoiene, în decor agrest care îl făcea să se simtă ca peştele în apă – la Pietroasele, Merei, Năeni, Zoreşti – se credea a fi una cu Burebista şi cu Zamolxes. Era convins că viţa-de-vie şi roadele sale împărăteşti este una dintre cele mai subtile căi prin care spiritul şi materia interferează armonic. Cu fervoare, dovedind o profundă cunoaştere şi înţelegere a subiectului, spunea povestiri despre viţa-de-vie şi despre vin cu farmec inegalabil, pornind „de la Adam cetire”, de la lăuruscă, reuşind a convinge de ineluctabila empatie sădită de Creator în inima făpturilor sale şi că vinurile sunt o permanentă împărtăşanie datorită căreia elanurile şi speranţele omului pot căpăta adânci şi înalte înţelesuri. Excludea cu desăvârşire macmahonul şi, în faţa cupei cu vin de viaţă lungă şi a tradiţionalei locme specifice zonei, găsea motiv de a lăuda virtuţile licorii divine şi pe cele ale băutorilor pricepuţi, de a prezenta cele mai cunoscute şi autorizate soiuri şi de a le însoţi cu rostirea inegalabilă a unor poezii proprii cu subiect dionisiac, neuitând a sublinia că orice exces este pedepsit prin el însuşi. A cunoscut iubirea şi a cântat femeia ca un adevărat craidon, cu surâs fermecător indus de dulci amintiri cu imagini de almee sau de un ştiut gineceu, cu profunde melancolii, cu miasmă de flori nemuritoare, surprinzând în versuri măiestrite natura ei mirifică, vraja

Mihai SĂLCUŢAN

frumuseţii şi a calităţilor, căldura şi sensibilitatea, slăbiciunile şi metehnele. Spirit sagace, ca toţi oltenii pur sânge, a simţit când una dintre ele i-a pus ierburi de dragoste nebună în cafea, încondeind-o într-un poem savuros ce a făcut înconjurul ţării. L-au atras arta şi lumea ce o înconjoară. A pătruns în esenţa ei, a trăit starea de katarsis exercitată de aceasta, a comentat-o în eseuri cu sublinieri de apartenenţă la categoria estetică a frumosului, ca armonie între expresie şi mesaj. Considera că originalitatea artei trebuie căutată în situaţie, în folosirea unei tehnici adecvate pentru prezentarea unui nou punct de vedere. Afirma că scopul artei nu este, şi că nici nu poate fi noutatea sau bizareria. Ea trebuie să ofere orizonturi noi înţelegerii şi simţirii noastre. Culoarea preferată i-a fost bleumarinul. Mai precis bleu-jandarm, culoarea uniformei purtate de arma pe care a slujit-o ca soldat credincios, care l-a înălţat la gradul de colonel şi i-a dat onoruri militare la buza sepulcrului în care a coborât spre a se ridica la cer. Ca orice militar al acestei ţări mult încercate de vitregiile istoriei a fost un mare patriot, a iubit valorile naţiei şi pe cele ale istoriei sale, privindu-le în legătură strânsă cu religia ortodoxă strămoşească. Nu întâmplător duhovnicul său, părintele Paisie Fantasiu, este doctor în istorie iar discuţiile purtate şi scrisorile pe care şi le-au adresat au abordat pe larg asemenea teme, doct, separat de cele anagogice, hieratice sau de hristoitie. Se considera naţionalist, în sensul modern al noţiunii, fiind convins de caracterul specific al fiecărui neam, de misiunea particulară a acestuia, de necesitatea păstrării şi dezvoltării însuşirilor caracteristice, de desăvârşirea propriei sale spiritualităţi pe care o considera valoare sacrosanctă. Avea încredere în Dumnezeu ca ziditor şi sprijin al neamului său. La vreme de comind dorul de Nicomah ia formă de vis, de ninsoare cu flori de măr, de cireşe prinse la urechi, de timp cu năluciri întrupate în câmpuri de spice unduind sub suspin de adiere, de vii încărcate de roadă cu boabe de aur, de livezi mirosind a pere pergamute, toate pierdute în neguri lipsite de bucuria revederii şi a colindelor.

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN

Mateiu I. Caragiale şi «mistica zarului norocos»

Motto:

„Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene, Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei! Prim şi ultimi Caragiali, ca o holdă de antene Te alegem viu din vântul despletitelor idei” (Ion Barbu, Protocol al unui club Matei Caragiale)

Deschidem disertaţia despre cel mai original scriitor al spaţiului literar interbelic, Mateiu I. Caragiale, cu următoarea insolită întrebare: Să-i fi prezis ursitoarele-torcătoarele, la nedorita ivire pe lume a pruncului Mateiu, cel puţin în parte, destinul damnatului? Răspunsul mi-l anticipez mizând pe soarta învolburată a celui marcat la naştere cu pecetea „nelegitimiăţii”. De altfel, naşterea i- a fost „acceptată” drept condiţie de întemeiere a mariajului, deloc potrivit în optica morală a timpului. Mai mult, femeia, întâmplător ivită, îi condiţionase partenerului acordarea numelui pe actul de naştere al fiului de consfinţirea, tot prin act, a doritului mariaj! Pentru cel care va deveni emblema dramaturgiei noastre, respectivul „contract” se va amâna „sine die”! La 12/25 martie 1885 în Bucureşti, se naşte Mateiu, fiul dramaturgului Ion Luca Caragiale şi al Mariei Constantinescu. „Copilul este înregistrat nelegitim, „fiu natural”, cum îl declara însuşi tatăl, care locuia la aceeaşi adresă. Este limpede, deci, că Ion Luca Caragiale nu avea de gând să oficializeze legătura cu Maria Constantinescu, altfel ar fi recunoscut copilul încă de la început” (1). Şi astfel, pruncul va da piept cu zorii vieţii

Gherasim RUSU TOGAN

doar sub oblăduirea mamei, cu toate că, sigur, o vreme şi neoficializatul tată îi fusese în apropiere. Să-i fi întins dramaturgul o permanentă mână ocrotitoare şi după distanţarea de mama copilului, cu discreţie şi calcul, contrar opticii impuse prin vreme? Enigmă. Dar chiar dacă nu avem dovezi palpabile pentru primii ani de viaţă ai fiului, dând atenţie firii „primăvăratice” a tatălui, credem că sentimentul filial i-a dat clipă de clipă ghes, de a-l captiva material şi afectiv, chiar. Concret, felul în care s-au derulat faptele ne-a convins că o modestă funcţionară, stigmatizată de morala timpului, n-ar fi fost capabilă de a-i contura fiului, singură, devenirile. Notăm faptul că, la 7 ianuarie 1889, I. L. Caragiale se căsătoreşte cu Alexandra Burelly: „Eu, Ion Luca Caragiale voiesc a lua în căsătorie pe Domnişoara Aleandrina Burelly”, scrie dramaturgul în petiţia pentru oficierea căsătoriei (2). Este potrivit, credem, să zăbovim o clipă asupra unui eveniment din căsnicia dramaturgului, care îşi va pune, credem, amprenta asupra întregului curs al vieţii. În primii ani ai căsniciei, soţia îi aduce pe lume două fetiţe. Singurul care în epocă face o referire la ele, ne informează Cadem, este Nicolae Iorga, care mărturiseşte că l-a vizitat pe Caragiale, „tatăl a două încântătoare fetiţe” (3). La rândul său, Şerban Cioculescu notează în Tabelul cronologic al biografiei lui Caragiale, în dreptul anului 1893: „…în iarna trecută, Caragiale pierduse două fetiţe, în vârstă de un an şi jumătate şi de două luni, răpuse de tuse convulsivă” (Ioana şi Agatha; ambele mor în acelaşi an) (4). Tragedia abătută aspra familiei va lăsa urme, iar ştergerea acestui blestem nu era posibil altfel decât prin a-şi întoarce privirile înspre băiatul „părăsit”. Şi ca un prim gest reparator, dramaturgul „îl aduce în casă, înconjurându-l cu dragoste paternă”, iar în toamna anului 1892, tatăl îl înscrie la Şcoala primară nr. 6, unde termină primele patru

Gherasim RUSU TOGAN

clase primare, sub numele de Mateiu Constantinescu. La începutul anului şcolar 1896-1897, respectiv la finalul clasei a IV-a, Mateiu este înscris de către tatăl său în clasa întâi la Liceul privat „Sf. Gheorghe”, sub numele Mateiu Constantinescu Caragiale. „E primul act, atrage atenţia Cadem, în care la numele Constantinescu se adaugă şi cel de Caragiale şi unicul în care numele tatălui apare antepus celuilalt”. (5). Menţionăm, de asemenea, faptul că, datorită intervenţiei lui Caragiale, Mateiu este elev bursier. Pentru a-i contura, cel puţin fragmentat, comportamentul, atât ca elev, cât şi cel de student, apelăm la C. Popescu-Cadem, ale cărui consideraţii par să fie suficient de convingătoare: „Pe cât de diligent a fost Mateiu în anii şcolii primare şi ai liceului… pe atât a fost de indiferent şi lipsit de silinţă în timpul studiilor universitare”. Repulsia faţă de studiu, după Cadem, s-ar fi manifestat „ca o formă de protest, o reacţie obstinată împotriva impulsurilor paterne”. Începe studii de drept la Bucureşti, le întrerupe după absolvirea primului an, apoi încearcă să le reia la Berlin, dar fără tragere de inimă. Explicaţia acestor nereuşite, acelaşi biograf o pune pe seama faptului că, la cele deja menţionate, se adaugă drept coincidenţă de situaţie şi faptul că „Este şi perioada când Mateiu «freiază», când vânează «ponturi”, când vrea pe orice cale să intre în «lumea bună», este vremea flirturilor cu «dame fine»” (6). Cu referire la cursurile universitare ale lui Mateiu, reţinem faptele: în anul 1904, care coincide cu mutarea dramaturgului la Berlin, Mateiu îşi urmează tatăl, cu rost de a urma facultatea în metropola germană. Intenţia i se spulberă însă, sub presiunea tentaţiilor, Mateiu preferând în loc de cursuri „şcoala hoinărelii, petrecerile snobistice”; dar, ca fapt pozitiv, „citeşte nesăţios literatură aleasă, pentru a-şi rafina spiritul şi a-şi cultiva deprinderile artistice” (7). Ca urmare, drasticul tată îl returnează la Bucureşti, unde urmează cu

Gherasim RUSU TOGAN

succes anul întâi de drept, întrerupându-şi strădania, urmare a îmbolnăvirii de pojar, soldată cu revenire la Berlin, de unde tatăl îl readuce la Bucureşti. Acum, lovitură aspră pentru al său părinte, Mateiu pune pentru totdeauna capăt studiilor universitare. „Din 1909, Mateiu îşi începe viaţa de boem, dar şi de creator. Scrie primele poezii, schiţează Craii de Curtea Veche, concepe Remember”, ne informează Constantin Trandafir (8). Dar pentru a convinge cititorul de însemnătatea scrisorilor, jurnalului, agenda- acta-memoranda şi chiar şi însemnările criptografice, ne vom abate, o clipă, de la cursul firesc al discursului nostru, intercalând câteva opinii ale exegeţilor săi, proiectându- le, însă, urmare a contrastelor, pe o pânză destrămată, într-o indeterminare totală. Ne grăbim totodată să exprimăm convingerea că multe dintre ele, devenite de altfel clasice, s-au cristalizat totuşi static, respectiv prin trimitere înspre un anume moment al vieţii, de unde, până azi, dovedindu-se a fi trunchiate şi chiar deformatoare. P. Panaitescu-Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l-am văzut… oarecum de pe celălalt trotuar… De pe celălalt tărâm, încât n-ar fi chiar aşa de impropriu spus, până într-atât omul era distant, sobru, grav şi taciturn” (9). Pentru Eugen Lovinescu, imaginea lui Mateiu Caragiale se conturează în limitele unei „veridigităţi”, contrazisă de realitatea vieţii, totuşi: „Închis în el, cu aerele zbârlite ale unui arici retractat, cu absentă distanţă, cu râie fanariotă acoperită de blazon bizantin, împăunat…, ceremonios şi protocolar…, cu fumuri nobiliare împrăştiate din pipele iluziei, cu risipă de cunoştinţe prezentate sub forma paradoxului mistificator al tatălui său, în faţa cărora competenţa oricui amuţea” (10). „Era dispreţuitor, avar, plin de morgă şi venin… De la 14 ani, cunoştea toate ordinele… Devenit apoi funcţionar public, vânează decoraţii” (11).

Gherasim RUSU TOGAN

Al. George: „Viaţa şi opera lui Mateiu Caragiale se înfăţişează atât de inestimabil împletite, încât a vorbi de avatarile existenţei, fără a le găsi justificarea sau răscumpărarea în operă sau a încerca să-i înţelegi scrisul fără sprijinirea biografiei pare o operaţie hărăzită de la început eşecului…” (12). Asemenea, ieşită din grila convenţionalului este şi opinia criticului Constantin Trandafir, pentru care Mateiu Caragiale este un „ homo duplex”, recunoscând faptul că: „viaţa şi opera se află într-o strânsă indeterminare” (13). Şi chiar dacă ne rezumăm doar la aceste referinţe, suntem, totuşi, încredinţaţi că vom putea oferi în continuare credibilitate, în extragerea din sursele ce ni le oferă, a multiplelor chipuri de femei ce i-au intersectat lui Mateiu I. Caragiale sufletul şi viaţa. Fost coleg, legat printr-o prietenie nealterată pe parcursul întregii vieţi cu Nicolae A. Boicescu, cel care, în expresia lui Barbu I. Cioculescu, „dăduse în lături cortina de catifele grele a unei lumi în crepuscul”, respectiv Mateiu I. Caragiale, prin cele 28 de scrisori păstrate, din corespondenţa purtată, „luminează perioada adolescenţei şi a primei tinereţi a creatorului” (14). La „zestrea documentară” a lui Mateiu I. Caragiale a contribuit, ne informează Al. Oprea, Barbu Cioculescu, exegetul care a dat la iveală scrisorile către Boicescu, alături de Dumitru D. Panaitescu, a cărui strădanie s-a concretizat în reconstituirea Jurnalelor lui Matei, după arhiva lui Perpessicius. La cele două contribuţii, adăugăm sârguinţa lui Ion Iovan, meritosul scriitor-documentarist care a adăugat noi faţete personalităţii enigmaticului autor al Crailor. Revenim, pentru Al. Oprea, respectivele scrisori puse în circulaţie aduc, alături de alte adausuri la biografia marelui Mateiu ,mutaţii considerabile şi mai ales „Cursul subteran al biografiei… şi-a sporit parcă adâncimile

Gherasim RUSU TOGAN

labirintice”; iar dacă opera beneficiază de o analiză declarat comprehensivă, editorul amintit, ca şi analiştii deja menţionaţi, observă la rându-i faptul că „în privinţa înţelegerii omului Mateiu, aprecierile sunt divergente, ba mai mult continuă să stăruie un unghi diminuant” (15). Dar dacă pentru Barbu Cioculescu strădania răsfoirii „scrisoare cu scrisoare” şi reţinerea pasajelor semnificative, aveau drept ipoteză de lucru „identificarea personajelor din „Craii …” cu acele figuri care au izbitoare note comune cu relatările din scrisori” (16), intervenţia noastră, aşa cum am lăsat deja să se înţeleagă, îşi reduce acţiunea, insistând cu deosebire pe imaginea acelor femei dorite, întâlnite fizic ori doar visate…! În fapt, avem rezerve în a vedea, încă dintr-un început, intenţii literare „conştiente” în această corespondenţă, care pe bună dreptate, totuşi, „ne indică modul cum recepta direct şi cum reacţiona viitorul scriitor la spectacolul lumii” (17). Reacţii cu suport ereditar, am adăuga noi! Prima dintre misive (păstrate!) este expediată prietenului de o viaţă, N. A. Boicescu, de la Sinaia, la 10 iulie 1901, când Mateiu avea 16 ani, oferindu-i expeditorului date despre lumea ce popula Sinaia acelor vremi, situându-se, bravând, în centrul mondenităţii şi prin evidenţierea câtorva dintre vedetele ce făceau furori şi peste care plutea admiraţia sa de Don Juan, crud încă, lipsit de sexapilul necesar momentului trăit. În respectiva ordine, Mille Constatinovicz este „o sârboaică foarte frumoasă, cu un ten foarte pur, cu părul blond, cu ochii albaştri. Este o statură de ceară, abia se mişcă, abia vorbeşte şi când râde este splendidă. E aşa delicată şi frumoasă încât toate fetele o sărută şi o mângâie”. Câtă forţă portretistică doar în acest fragment! Dar albumul său mai cuprinde pe Domnişoara Simchy Lahovary, „urâtă ca o focă dar graţioasă şi excelentă „joueuse”, căreia i se alătură Mme Mendel şi Mme

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Robescu, pe care le încondeiază ironic şi caricatural. Pelerinajul nocturn, preferat de tânărul Mateiu, îi apare lui Al. Oprea drept „stare de ceremonial, la care se adaugă… o înclinaţie

Hortense P. cu toaletă princiară şi cu o pălărie de 24 de pene albe ca mareşalul de Villars sau Rohan-Soubise”. Comparativ, îşi etalează şi dotaţia sa, ce-i evidenţiază imaginea aristocratică şi tupeu de curtezan:

bolnăvicioasă pentru traiul aristocratic”. „Eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în Vieux-Saxe cu o linguriţă aurită”, îşi declară Mateiu preferinţele prietenului (18). O coloristică aparte o reprezintă imaginea de curtezan, prea puţin credibilă, pe care şi-o pretinde cu maliţiozitate autorul depeşei. Să-i dăm ascultare: „Aş vrea să grilez o cocotă blondă-foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în

„Eu eram cu capacele la ghete şi oprindu-mă la doi paşi o admiram…” Ce se va întâmpla în continuare, pare un scenariu bine regizat, în care personajul etalează cu un echipament nocturn, fapt ce-i dă curaj în escapadele sale amoroase: „Ea se uita la mine cu mirare… şi vorbea mereu cu franţuzul, lungind vorba.” Apoi, odată cu plecarea franţuzului, se simte descoperit, încurajat până la un punct, dar din impulsuri proprii eleganţei şi structurii

muscal. Într-o seară, când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussée, am văzut-o”. Ca soluţie, tânărul

sale, ce se doreşte excepţie, ştie să-şi etaleze superioritatea: „Auto-ul a plecat, ea a intrat în curte, eu am înaintat câţiva paşi. Atunci s-

recurge la un gest galant, ce-i va deveni prin timp obicei încărcat de semnificaţii: „Pe loc i-

oprit în mijlocul curţei şi s-a uitat cu aşa un aer provocator - şi goguenard, atât că nu mi-

a

am trimis o jerbă de rose printr-un bogomil”.

a

adresat cuvinte invectivându-mă”. Ajuns la

o

asemenea stare tensională, totuşi, don

(Scrisoarea 28/ 10 iulie 1906) (19). În scrisoarea ce urmează îşi nominalizează preferata, dezvăluindu-şi poftele de moment:

„Cu amorul o duc prost şi cum sunt à bout, trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc…” Semnează: „Cel din urmă boier, ca un frate, comte Matheiu-Jean Caragiale” (Scrisoarea Din Bucureşti, Miercuri 16 Noiebrie 1906) (20). Dacă în depeşa anterioară îşi întreba prietenul despre „Ce combinaţie o fi având

Juanul din el nu se dezminte, afişându-şi un comportament demn, elegant: ,,Eu nu m-am turburat, dar, cu toate capacele de la ghete, n-am avut tupeul să intru in curte să o sărut,

ar fi fost o lipsă de tact”. De altfel, are clară convingerea că se află în faţa unei femei de excepţie, a cărei forţă posesivă, în expresia tânărului, „substanţa necesară vieţei ei cocodettă nu e măduva mea arzătoare, nici limbile mele fervente, ci poli, aur scânteietor

Hortensie P… la Paris de zboară în auto…”, în

şi

bilete de bancă multe, multe.” Îşi

Scrisoarea de Luni 4 Decembrie (1906) îşi potopeşte prietenul cu mulţimea mărturiilor. Tentaţiile se înmulţesc, şansele surâzându-i, reuşita flirtului este însă condiţionată: „… caut parale, e un dezastru”. Dar imaginea Hortensiei P. îi surâde. Cu lux de amănunte îi va destăinui prietenului ineditul aventurii sale: „Într-o seară, pe când mă întorceam acasă pe str. Soarelui, am văzut la o poartă un auto electric şi o damă fină vorbind

dezvăluie în cele din urmă caracterul setos de măreţie visată: „De aşa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chretient penseur francais”. Se autoironizează sau sincer se compătimeşte pentru ipostaza sa de perdant ? Şi totuşi, chiar în respectiva misivă, tânărul ne convinge, prin starea meditativă ce o revarsă în proiectarea viitorului, ce o destăinuie fără nicio reţinere şi prietenului:

franţuzeşte cu un chauffeur pontagiu. Am crezut că e o minune cerească”, se extaziază tânărul, cuprins de impulsuri erotice: „era

,,Dragă amice,… gândeşte-te că planurile noastre sunt măreţe că de unde suntem până unde vrem a ajunge e atâta drum.

Gherasim RUSU TOGAN

Drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul supreme al morţei.” Dar trezindu- se din această alunecare în lumea visului, realitatea îi excită din nou ambiţiile, aruncând la coş decepţiile: ,,Pe (aşa-zisa) viaţă viitoare,- oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, Hortese şi Ionica, Marquisette, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e. Eu cred că se va ivi”. Revenind la episodul Hortensia, îşi recunoaşte reveria trăirii, într-o măsură considerabilă devenind prizonierul acestei reverii: ,,m-a impresionat în sensul că am putut să-mi imaginez un singur moment că trăiesc o altă viaţă, acea viaţă de care am

vorbit atâta de atâtea ori“. Dar calea este una singură: ,,Şi mi-am zis, cu bani mulţi, intelligent întrebuinţaţi aş putea să am acum un auto şi chauffeur şi pe Hortense (şi chiar pe Cuştica). Unde sunt acei bani mulţi. E datoria noastră să-i găsim.” Ne grăbim să adăugăm faptul că la acest comportament al tânărului Mateiu, Barbu Cioculescu găseşte circumstanţe atenuante, disculpându-l oarecum prin vârstă, educaţie

şi fire: „La 21 de ani Mateiu C. ni se

înfăţişează în întreaga splendoare a

cusururilor sale, pe care ar fi zadarnic să le măsurăm cu metru comun.” Dar ,,fără îndoială că în rândurile reproduse trebuie să distingem o seamă de factori ai desculpării, cum ar fi tendinţa de exagerare a unui tânăr

al epocii lui… voit realist, dar în fond destul

de naiv”(21). În Scrisoarea din 9 ianuarie 19o7, în expresia lui Barbu Cioculescu, ,,se iveşte un

element nou, în preocupările tânărului student - literatura”. Sunt vizate interesele lui Mateiu de a determina pe Zinqutza, ca printr-

o curtare abilă să-i publice romanul. Mateiu se căinează însă de faptul că drumul spre inima Dulcineei este o afacere «mult mai delicată», conştient fiind că: ,,într-o

Gherasim RUSU TOGAN

asemenea tramă dacă n-ai o fiinţă şi de încredere şi abilă (şi interesată mai ales) nu

faci nimic‘‘. E receptiv la realitatea din jur, dar

şi la o tactică abilă, pe măsură, de a fi

adoptată, când se pune problema cuceririi unei redute, precum respectiva Dulcinee:

,,Nu mă pot introduce aşa ca un bivol prin forţa coarnelor, trebuieşte suptilitate. E înconjurată Dulcineea… de un clan de păsări de pradă, dar pe care să pun ochii?” În faţa

lor, se simte perdant: ,,Toate au să-i spună că sunt un viţios, un pontagiu, un scelerat, un mec sau cine ştie ce gogomănie”. Ca un bun cunoscător al psihologiei sexului frumos, nu pregetă să-i dea prietenului aflat în inima Franţei sfaturi de cum să se comporte în flirturi şi alte jocuri de culise: „Până acum ai fost însă un pontagiu; aventura cu contesa N. de Boicesty a fost fină, mai ales că finanţele erau de partea contesei. Quelle rosse, mon prince! Dacă ai ocazia să mai ai aici o escapadă, nu o pierde. Pontul e însă să o atragi pe juna contesă în flăcările Parisului, de care nu trebuie să te distanţezi. Nu trebuieşte însă (dragă amice, e un scrupul al meu propriu) să te encrapulezi prea tare cu

o asemenea persoană. Corsicanele sunt

perfide ca unda. Mâine, poimâine îţi administrează un coup de poignard sau une balle sau o duşe de vitriol. Asta ar fi un dezastru… Sau îţi poate râni în spinare pe un bandit… Dacă e însă ocazia să te amuzi „sans casquer” nu e rău - prudenţă însă.” Asemenea, încrederea în intervenţia financiară a Zimqutzei, în publicarea cărţii proiectate, nu-l părăseşte, dimpotrivă. Considerentul, unul singur, încrederea în potenţele sale excepţionale: „Eu sunt cel mai talentat literat şi muzicantul cel mai înduioşetor, pictor în miniatură, poet şi heraldist”. (Scrisoarea din Bucureşti, Sâmbătă, 26 ianuarie (1907) (22). În misiva ce a urmat îşi condamnă (pentru a câta oară?) tatăl, pentru incapacitatea de a recepta evenimentele

Gherasim RUSU TOGAN

zilei, dar şi pentru intervenţiile sale pecuniare lipsite de consistenţă: „Sunt foarte

nefericit, unde mă duc, unde mă întorc îmi vine a striga: Cuştia, miroaşe a mijera! Stau şi iau o cafea cu cordon rouge şi mă topesc în gânduri. Noroc că mai am şi eu ceva:

Speranţa. Ce timpuri! Ce timpuri!” Acestor nefericiri le găseşte panaceul, prin trimitere înspre acelaşi personaj care-i refuză totuşi, salvarea: „Dacă însă oarecare persoană n-ar

fi egoistă şi mi-ar vrea sincer binele, ar putea să-mi asigure toată viaţa (sau până când aş

face un joli coup) 1000-1200 pe lună. Tata nu

e bun de nimic fin. Să înveţi să te tâmpeşti;

nu mai are idee nici de lume, nici de viaţă elegantă” (Scrisoarea din 9 ianuarie 1907). Mateiu însă, întreprinzător cum se vrea, explodează din nou în a-i da prietenului relaţii despre escapadele sale amoroase, în majoritatea lor fără să lase dâre sângerii pe inimă. Dar dincolo de aparenta pasivitate în care le îmbracă, ele au totuşi o semantică specifică, impusă, credem, de sinceritatea relatării: „Am avut oarecare escapade amoroase, cari m-a dezgustat şi mi-a uşurat punga. Prima: mica franţuzoaică care-mi ieşea înainte cântând… E o enigmă fiinţa aceasta, un personaj de roman, dar am scopurile mele. Conqista a fost aşa de rapidă că m-a epatat: 2 minute în piaţa Sf. Gheorghe. Am neglijat-o câteva zile şi mi-a

scăpat din ghiară, o voi regăsi iar.” În privinţa artei sale de cuceritor, autorul misivelor dovedeşte că si-a perfecţionat tactica, odată cu vârsta: „Eu mi-am schimbat sistemul:

acum când văd o damă, intru comme un boeuf furiex fără nici un fel de ruşine, mă obrăznicesc, mă umilesc mint, cânt ca un adevărat napoletan, mai ales dacă am avut şi prevederea să iau un Quinquina Dubonnet.”

Şi totuşi, cu „mica franţuzoaică” înregistrează

un rateu total: „Mi-a dat un rendez- vous, dar n-a venit; eram sigur…” Ca gest emblematic, în respectiva scrisoare, întâlnim destăinuire şocantă: „Dragă amice căile providenţei sunt impenetrabile. Un moment m-am gândit să

Gherasim RUSU TOGAN

fac un petit mariage avec un petite dot… Dar azi, când mi-am adus aminte de misterioasele noastre coquii, şi când m-am privit în faţa acestor portrete somptuoase, mi-am adus aminte că sunt cel dintâi şi cel mai mândru senior, şi că, je dois bouter en avant sans défaillance, sans jamais défaillir”. Şi asta trebuie să-ţi aduci şi tu totdeauna aminte” (Scrisoarea din 8 Mai, 1907), (23). După alte câteva narări de escapade amoroase, prea puţin interesante şi lipsite de finalitate, la orizontul speranţelor sale apare tânăra Mile Fernande de Bondy, încărcată de un blazon aristocratic pe măsură. Încântat, tânărul Mateiu se dezlănţuie, recunoscându- şi slăbiciunea: „Amorul mă săgetează”, iar extazul devine debordant, convingându-şi prietenul, cel puţin momentan, de autenticitatea sentimentelor sale:

„E aşa de frumoasă, de fină, cu o figură puerilă, cu nişte ochi catifelaţi, cu o gură mică, cu dinţi albi, aşa de fraîche şi de pufoasă ca o piersică pârguită”. Starea ce o trăieşte începe să-i dea senzaţii de nelinişte:

„Dragă Amice, dacă într-adevăr amorul mă săgetează acum, sunt un om pierdut. Cu ea sunt melancolic şi seara, când fugeam din oraş şi ne plimbam bras-dessusus-bras- dessous pe aleile singuratice de la Grunwald, în mirosul îmbătător al teilor înfloriţi, mă gândea că de ce n-avem nişte rente suficiente ca să ne baladăm fiecare din noi cu aşa o fiinţă şi să trăim cu toţii împreună, să avem un apartament artistic, un auto fin, o garderobă somptuoasă, să nu ne bată nici vântul, nici ploaia, nici gândurile triste”. Cea care îi trezeşte însă la realitate, după cum îndrăgostitul o recunoaşte, este ea. Îndrăgostitul prinde astfel aripi: „…o strig lângă mine şi o sărut cu disperare, parcă ar fi pentru ultima oară. Ea mă remontează mult, se cunoaşte că e dintr-o rasă care-a ştiut să se urce pe eşafod cu fruntea sus, strigând „Vive le roy!”. Dar cu toate aceste efuziuni sufleteşti, dezlănţuite în stări de admiraţie şi extaz,

Gherasim RUSU TOGAN

Mateiu este la curent cu sufletul schimbător al femeii, de care nu se dezminte, chiar dacă-l răneşte dureros: „După întoarcerea ei de la Baden-Baden (unde plecase la nişte rude), se victimizează amorezul, s-a schimbat cu totul. N-a mai voit să se întâlnească cu mine, şi dacă mă întâlnea fugea, parcă aş fi vrut s-o mănânc”. Ameninţat cu duelul, din partea fratelui iubitei, în cele din urmă îndrăgostitul se regăseşte, iluminându-se: „- Am crezut un moment că o iubesc, mă înşelam însă. Dacă ar fi fost amor, altceva era, ca o nebunie, ceea ce la mine n-a fost”. Apoi o nouă dimensiune se adaugă unei realităţi efemere:

„ Fernande e o tipesă sărată care rezumă pe cunoscutele demiverges din romanele moderne. Se amuză, flirtează, vibrează un moment dar mania virginităţii o distruge şi o pun mai sus de încercările unui seducător. Te asigur că am fost ireproşabil, am crezut într-o seară că are să-şi arunce fustele pe un arbor secular, aşa m-a strâns de braţ şi s-a lăsat pe mine”, se spovedeşte cu sinceritate atât amorezul, un dandy ireproşabil, cât şi viitorul scriitor, rafinat şi cult! (24). În plus, ca şi altădată, autorul misivelor e conştient de superioritatea sa intelectuală: „Peste tot am fost acceptat ca un tânăr dilettante cunoscător desăvârşit al artelor fine”. Barbu Cioculescu, criticul care deţine, totuşi, întâietatea în cântărirea comportamentului viitorului romancier, constată: „Corespondentul este, deci, tot timpul sincer şi deschis”. Şi adăugăm noi, capabil să inventarieze situaţii care de care mai şocante. Asemenea, cu plăcerea cronicarului împătimit al jocului erotic, portretele evidenţiate prin observaţii copioase şi analize profunde, îl anunţă pe autorul lui Remember şi al Crailor… Nu putem omite nici faptul că, încă în etapa epistolară, Mateiu Caragiale, scriitorul de mare fineţe imaginativă, face trimiteri caracterologice de marcă, la damele bucureştene. În viziunea sa de cavaler al amorului, recunoaşte că, „În Bucureşti e

de cavaler al amorului, recunoaşte că, „În Bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele”. Motivele

foarte greu de lucrat cu damele”. Motivele sunt multiple: „Sunt dintr-o rasă imposibilă. N-au încredere, le e frică, n-au tradiţii de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau un scop politic sau mai ales un plan financiar”. În fapt, tentaţia banilor este, deopotrivă, obsesie comună! Mai mult, duritatea pare să fie o armă des folosită de către prezumtivii cuceritori: „Mi se pare că i-am tras chiulul şi nu ştie că trebuie uneori să constrângi pe femeie, aproape cu violenţe, când vezi că se pierde în ezitări”. La rându-i obsesia Fernandei nu dispare cu una, cu două, dimpotrivă, ea va reveni chiar dureros, dincolo de fronda ce o afişează: „Mai târziu (Fernanda, n.n.) a explicat unei amice… că eram un om periculos pentru o domnişoară şi că i-a fost

frică de o surpriză neplăcută (să o violez, să

o adorm, dracul mai ştie ce)… un filtru nou

apărea pe orizontul amorurilor mele. Cine ştie dacă voi mai revedea pe adorabila Fernande de Bonty… Săgeata lui Cupidon e încă prea slabă pentru mine”, încheie orgolios amorezul! (25). Ajunşi în acest punct al traseului străbătut de Mateiu, în aventurile sale erotice, din considerente ce ţin de echilibrarea spaţiului aferent, întrerupem relatarea, evitând rătăcirea prin puzderia de hăţişuri aventuroase, în care se dovedeşte de neostoit. Şi devenim circumspecţi, totodată, cu

exagerata afirmaţie a lui Cristian Teodorescu,

a cărui sferă de cuprindere a celebrului

romancier ar avea drept câştig de cauză doar într-o sferă exagerat de restrânsă, respectiv:

„la femeile trecute, pe care le tapa de bani fără jenă, în compensare că-şi sacrifica tinereţea în paturile lor” (26). Înclinăm să credem în cele afirmate de romancierul Ion Iovan care l-a recreat pe Mateiu Caragiale în insolita sa carte „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale”, unde ne oferă o nouă perspectivă asupra vieţii acestui dandy

Gherasim RUSU TOGAN

autentic, afirmând faptul că „Mateiu Cargiale

a fost diminuat de comentatori faţă de

părintele său din cauza „dandysmului”, a stilului de viaţă singularizat” (27).

Căsătoria şi neşansa zarului aruncat pe taraba vieţii Un vechi proverb poartă în ţesătura lui o

semantică fatidică: „Atunci când cobeşti te şi împlineşti!” Ca urmare, ne întrebăm dacă Mateiu şi-a dorit cu adevărat o asemenea căsnicie!? Sau conştient încă din adolescenţă că destinul unui sărman, oricâtă strădanie ar depune pentru schimbarea lui, totul este zădărnicie, Mateiu şi-ar fi urmat deviza tinereţii. S-o reamintim: „Adevărata bogăţie este banul”, îi scria prietenului, convins că deviza sa a prins rădăcini: „Eu cred că n-ai uitat ce am vorbit de atâtea ori, că idealul e să fii bogat, bogăţia e fiica norocului şi norocul ajută pe cei întreprinzători”. În privinţa psihologiei fetelor bătrâne, Mateiu se dovedeşte a fi perfect cunoscător: Pe „gonzessa cea bătrână” o vede imparţial „nu

e un pont de sporuri fine”, dar cu toate

acestea pare hotărât să rămână pe poziţii: „o voi cultiva în speranţa unui testament”. Criteriile opţiunii sunt clare: „nu are rude de aproape, are ură pe oameni şi se poate să lase ceva” (28). Dar, cu referire la căsătoria lui Mateiu, va trebui să luăm în atenţie marea sărăcie care bântuia prin frageda Românie Mare, după prima conflagraţie mondială, care n-a iertat nici pe intelectualii şi scriitorii noştri, din toate provinciile, dar mai cu predilecţie pe cei din capitală. Puţine date s-au reţinut în biografiile lor despre această dramatică etapă, unde s-ar fi putut găsi date de un dramatism sfâşietor, prea cu grabă trecute în dincolo de perdea! Iar Mateiu Caragiale suntem convinşi că şi-a înscris destinul într-o asemenea amarnică lume, bântuită de jignitoare lipsuri materiale şi neputincioasă renaştere morală. Ce ar fi spus tată-său oare, la gestul celui

Gherasim RUSU TOGAN

mai dotat artistic dintre fiii săi, la aflarea veştii că fiul a depăşit natura bunului simţ în plan conjugal ? Nicidecum nu şi-ar fi dat curs ironiilor, dimpotrivă, compasiunea i-ar fi înnegurat bătrâneţea, mai ales că propriile sale experienţe, la rândul său, nu şi le-a şters cu buretele! Dar, desigur că Mateiu şi-ar fi construit şi-n acest caz masca potrivită situaţiei! P. Comarnescu poate fi luat ca martor: „Nu cred, afirmă respectabilul om de cultură, într-una din misiunile sale radiofonice, că Mateiu Caragiale s-ar fi destăinuit cuiva pe larg şi deplin”. Iar portretul de la maturitate al celebrului scriitor dă credibilitate gestului capital ce şochează încă generaţiile, odată cu opera sa, desigur: „Ceea ce te uimea, era tristeţea

ochilor, calitatea înşelătoare a privirii pe care

o credeai scrutând lucrurile din apropiere şi

care, deopotrivă, se îndrepta, asemenea aceleia a faraonilor din sculpturi, spre infinitele depărtări. Ochii îi erau liberi încă, dar buzele strânse într-un rictus dureros, exprimau zvâcnirea stoică la care ajunsese după nenumărate lipsuri, suferinţe, umilinţe, deznădejdi” (29). Pe scurt, fără să mai aducem şi alte dovezi, (de care, în fapt, nu ducem lipsă, dimpotrivă), considerăm că sărăcia a constituit primul dintre motivele ce l-a determinat să facă dramaticul pas. Zarul norocos, ca să-l preluăm pe Al. Oprea, i-a fost totuşi fatidic, dincolo de măştile sale, devenite proverbiale. Apoi „mascarea gestului”, prin diversele tertipuri folosite de cutezătorul ginere se va adăuga la rându-i, drept motivaţii ale dramaticei ştrangulări sufleteşti prin care va trece. Că se plângea adeseori de neşansa

căpătuirii sale, starea este cauzată de ratările din viaţa politică a timpului. Şef de cabinet va ajunge doar după moartea tatălui său, prin intervenţii care vor avea ca finalitate întâlnirea cu Titulescu. Notăm că, în 1912, după decesul tatălui, pe a cărui personalitate

a mizat, ajunge şef de cabinet la Ministerul

Gherasim RUSU TOGAN

lucrărilor publice, unde rezistă doar 14 luni, dar se alege cu medaliile de cavaler Bene Merenti şi de Bărbăţie şi Credinţă. Timpul gol ce i s-a deschis, a pregătit, oarecum, „marea lovitură”. În 1923, se căsătoreşte cu Marica Sion, fiica poetului George Sion, care-i aduce drept bogăţie, cel puţin simbolic, moşia de la Fundulea, rebotezată de Mateiu „Sionu” şi emblemată printr-un stindard reprezentativ. Speculaţiile ce au urmat sunt rezultatul şocantului mariaj care a uimit prin inedit contemporanii, cu câteva excepţii prea puţin semnificative. Mai mult, „excepţiile” au sugerat mai mult milă, toleranţă! Se credea că prin împroprietărirea ce i s-ar fi cuvenit, ginerele scăpa de necazuri materiale, fiindcă, oricum, moşia nu era de neglijat. În privinţa vârstei celor doi parteneri, oricât e şocantă a fi diferenţa, ea nu poate fi ocolită:

Doamna Marica Sion, „majoră, necăsătorită” avea 63 de ani, iar Mateiu, „major necăsătorit” era în vârstă de 38 de ani ! Cheia marilor mistificări, regizate de Mateiu Caragiale cu ocazia originalei sale căsătorii, au derivat din două cauze fundamentale, uşor sesizabile: „teama de indiscreţia publică, situaţia stingheritoare datorită diferenţei mari de vârstă dintre soţi şi poate dorinţa de strânsă familiaritate în celebrarea evenimentului” (30). Dintre dovezile regizării de către Mateiu a actelor căsătoriei amintim: În actul de căsătorie, Mateiu îşi declară ca domiciliu stabil strada Gheorghe Lahovari, unde locuia familia tatălui, unde… nu locuise niciodată. Actul de naştere al lui Mateiu de asemenea lipseşte. Anunţă că a pierdut documentul, ne informează Constantin Popescu-Cadem, şi pentru a nu se întreprinde cercetări de arhivă… plăsmuieşte date fictive, declarând că a venit pe lume la Tuşnad, că mama sa e născută Piteşteanu şi că se află la Viena. „Doi martori, bine plătiţi… întăresc spusele lui Mateiu. El obţine astfel un act de naştere, o altă identificare oficială, autolegalizându-se

Gherasim RUSU TOGAN

şi devenind astfel „fiul legitim” al lui Caragiale, la aproape un deceniu de la moartea marelui dramaturg”. Iar starea de legendă şi mistificare, în care s-a complăcut întreaga viaţă, observă Cadem, „devenise la Mateiu o a doua natură, un mod firesc de existenţă” (31). În privinţa averii, acelaşi cercetător descoperă că în actul de căsătorie, „părţile au declarat că nu s-a făcut contract de căsătorie” şi ca urmare a devenit „proprietar fără titlu, bogat fără avere, nobil fără arbore genealogic”, „un proprietar de facto şi nu unul de iure”. Însemnările din Jurnalul său, datate 22 August 1928, sunt dovezi certe că Mateiu a fost conştient de adevărata situaţie. Nu pe feuda sa era proprietar, ci pe cea a familiei Sion…” Avea în sfârşit un teritoriu anume, rezervat lui, unde să-şi poată înălţa drapelul” (32).

„Distinsa muziciană” Elena Băicoianu - ultima dragoste Era de aşteptat, prin firea aşezării atât de nepotrivită a rosturilor mariajului contractat, ca neliniştitul de altădată, Mateiu cel mereu în goană după vreo madamă, să evadeze până la urmă, realizând „tainice” aerisiri ale căminului său conjugal. Fiindcă chiar dacă „mândrul şi singuraticul om între două vârste”, cum îl definea Tudor Vianu, ascundea în fapt faţetele mariajului său, cu greu îşi putea zăgăzui însă pornirile inimii. Şi chiar dacă era hotărât să se consacre scrisului, „cum n-a mai făcut-o niciodată până acum”, efort încununat cu apariţia Crailor de Curtea- Veche, „un adevărat eveniment literar” (C. Trandafir), faptul în sine, considerăm că n-a schimbat prin nimic datele problemei! El era încă „un neliniştit şi un iritat”, aşa cum va recunoaşte în Jurnalul său din 21 februarie 1935, la distanţă, totuşi, după ultima sa tentaţie de „ieşire din cerc!” . Aşadar, izolarea sa era doar declarativă. Împreună cu soţia, Mateiu frecventa lumea bună şi chiar nu ocolea recepţiile simandicoase, ne convinge severul său cercetător Alexandru

Gherasim RUSU TOGAN

George (33). Una din aceste lumi „simandicoase” se dovedeşte a fi „Societatea muzicală”, aflată sub patronajul unor aristocrate, unde va străluci spuma muzicală a timpului. Aici, Mateiu îşi află ocazia de a străluci spiritual, prin etalarea culturii sale rafinate, dar şi şansa unei aventuri sentimentale. Pe Eliza Băicoianu, o celebritate a vremii, amintitul cercetător afirmă că Mateiu o cunoscuse încă din 1926, fapt e ne convinge că expansivul curtezan avea inoculată în sânge desprinderea din conformismul şi monotonia căsniciei. Fosta doamnă Ceseanu era însă curtată, pare cu mai mult succes, şi de compozitorul D. Kiriac, pe care Mateiu îl numeşte în jurnalul său Bartolo. Tuşarea în negativ a imaginii acestei femei celebre este cauzată e o mascată grijă a curtezanului de a nu deschide gura târgului, setoasă de bârfe şi cancanuri. Aşadar nu era deloc „o femeie oarecare, înhăitată cu un ins modest” (34). Într-un alt diapazon, notaţiile din Agenda, deşi sunt în mare parte telegrafice, unele chiar cifrate, cel puţin scenariile ce o implică pe Elena Băicoianu, ne rămân dovezi certe că această femeie i-a reţinut scriitorului atenţia, chiar obsedându-l cu unduirile ei pasionale. Şi nu sunt puţine, dimpotrivă:

La 7 iulie 1932, află că pianista şi-a pierdut „Craii…”. Îi lasă un exemplar. La 30 martie, Elena Băicoianu îl invită pentru seara muzicală engleză. Şi nu peste multă vreme, constată: „Găsesc prilejul să-i mărturisesc că am fost îndrăgostită de ea” (7 aprilie). Lucid, cu alt prilej face referiri la procedurile adoptate pentru curtarea ei, impunându-şi echilibru şi discernământ: „să fac numai anumite sacrificii materiale”… pentru „evitarea dezastrului”! Bumerang ameninţător, uşor poate să devină artista, pentru unul ca el! Ca urmare, se vrea capabil să şi-o diminueze în proprii săi ochi, turnând, chiar, şi o doză considerabilă de răutate: „Mă tentează o poftă nebună de a-mi bate cumplit joc de ea, dar cu abilitate” (29 aprilie 1933). Altădată, timbrul comportamentului

Gherasim RUSU TOGAN

său este lucid, prudent, circumspect: „Chiar trebuie să evit (întâlnirea), pentru a nu întârzia răcirea (relaţiei, n.n.). Intenţia mea e să dau înapoi, retrăgându-mă cu prudenţă”. Simte deasupra capului sabia lui Damocles? Desigur! Ca urmare, se absolvă de la orice acţiune, conştient că-i va să vină curând rândul să-şi etaleze calităţile. Şi într-adevăr, la 15 mai, când ea urma să cânte la Mano, simte că „Acolo e prilejul să mă arăt un mare rafinat”. Rare i-au fost lui Mateiu împrejurările în care să predomine, în relaţiile sale cu femeile, atâţia nori tulburi, atâtea îndoieli şi mai mult, atâta nesiguranţă şi teamă. Astfel se justifică satisfacţia cu care la 5 mai notează: „15 zile de meditaţie au readus-o pe Elena Băicoianu la proporţiile unei femei accesibile iar poziţiunea mea la rangul unei simple dorinţe de posesiune. Binecuvântată fie… împrejurarea voită, poate chiar de ea, e a nu ne întâlni”. Îi caută cu asiduitate defectele, hotărât ca prin intermediul lor să realizeze desprinderea: „…îngrăşare, sărăcire, ineleganţă, defecte care o descalifică pe oricare alta, ineleganţa, mai ales”. Incertitudinile însă devin în cele din urmă obsesii ce se succed avalanşă. Cu trimitere înspre defectele catalogate mai înainte: „Să mă apuc să le îndrept, ar fi din partea mea cea mai nesăbuită nebunie. Dacă aş putea să obţin ce vreau de la ea în schimbul unor sacrificii uşoare, aş intra în joc.” În fapt nu-l tentează decât „simpla dorinţă de posesiune”, deja divulgată. Explicabil pentru bărbatul aflat în puterea deplină a potenţelor sale, însă încă o ipoteză zace în mănuşa posibilităţilor: „Dar dacă aş lăsa totul baltă n- aş proceda oare mai bine?” Ne întrebăm, n-a devenit, oare, Mateiu, un personaj literar aparte, deloc potrivit tiparelor preconcepute, pe undeva laş, temător, meschin, chiar? Iar modul în care se comportă îndrăgostitul aflat în pragul falimentării ultimei sale aventuri este dovada cea mai pregnantă. Graba distanţării

Gherasim RUSU TOGAN

de această femeie periculoasă pentru starea sa actuală se intensifică, iar reactualizarea vechilor proceduri devin punţi salvatoare: „ În sfârşit, inaugurez vechile mele metode pe care a trebuit să le abandonez timp de aproximativ 30 de ani, metode radicale” (21 mai). Îndrăgostitul însă cade uşor victimă pornirilor sufleteşti greu de cenzurat, printre ele patima pasională ce sparge

crusta lucidităţii, prea în grabă întinsă peste

o stare atât de vulnerabilă: „Emilia

Băicoianu nu-mi răspunde la salut”, constată cu amărăciune, după care se simte împăcat:

„I-am dus Elizei Băicoianu 100 de maci de grădină, roşii”. Ca apoi să-l cuprindă

îngrijorarea: „Aflu că a suferit un accident, a căzut pe scară”. După care urmează gestul firesc al îndrăgostitului: „I-am dus Elizei Băicoianu o cutie de bomboane” (20 septembrie 1933). Starea oscilantă, pentru această femeie, în fapt, şi-o recunoaşte cu francheţe: „Slăbiciunea pentru Elena Băicoianu. Mă cuprinde iarăşi… şi cu intermitenţă”. Cauzele şi le descoperă în imaginarul său vânturat de obsesii: „E sigur că suprimarea cafelei şi reducerea simţitoare a dozei de vin au contribuit din plin”. Şi mai apoi, din nou se autosugestionează: „Mi-am redobândit întreaga superioritate”, după care îşi divulgă iarăşi claustrarea de bărbat nesatisfăcut sexual: „Totuşi, acum, trupeşte o doresc cel mai mult”. Lupta cu sine însuşi continuă: „să o evit, să o uit”, acestea îi sunt armele. Iar ca dorinţa să i se împlinească mai uşor, la 24 ianuarie 1934, autorul îşi notifică retragerea din Asociaţia muzicală. Se pare că la aceste măsuri, drept panaceu, s-ar fi adăugat, dacă

e să-l credem, şi regimul de „purificare

sentimentală” adoptat în urma lecturii cărţii lui Zweig, asupra tămăduirii spiritului. Urmare, satisfacţia divulgării trăirii sale, parcă în cu totul altă sferă: „…superioritatea mea intelectuală, intuiţia şi puterea de reflexie ca şi forţele latente, pe care le simt în

Gherasim RUSU TOGAN

străfundurile fiinţei mele, reclamă pentru a se pune în valoare, o terapeutică a moralului şi a voinţei mele, care trebuie să înceapă prin reacţia împotriva obsesiei trecutului şi prin înăbuşirea obsesiilor erotice” (13 II 1935). Ne reducem comentariul notând câteva din determinantele cărora el însuşi le dă curs:

evadare, emancipare, exclusivism, morgă, snobism, corectitudine, eleganţă, energie, fermitate, calm, răceală de gheaţă. La 25 martie 1935, o adevărată spovedanie aşterne Mateiu pe foile crezute cuib de intimitate binecuvântătoare:

„Dezintoxicarea mea morală este completă… intervalul care separă de acum înainte viaţa mea de moarte, vreau să-l trăiesc după pofta şi placul inimii mele… în prezent, despovărat şi fără nici o piedică, înot contra curentului, despicând valurile” (35). Dar, vai, programul fixat cu atâta zbatere va eşua însă, curând, deoarece în cursul nopţii de 16 spre 17 ianuarie 1936, Mateiu Caragiale suferă un atac de congestie cerebrală, aceasta retezându-i viaţa. Este înmormântat la cimitirul Bellu, la locul de veci al familiei Sion. I-au închinat necrologuri: Al. Rosetti, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Tudor Vianu; deasupra lor tronând acel „Protocol al unui viitor club Mateiu Caragiale”, iniţiat de Ion Barbu. Şi totuşi, câte au rămas, încă, nedezlegate din existenţa acestei personalităţi atât de contradictorii. *

Bibliografie

1 C. Popescu-Cadem, Documente în

replică, Editura Biblioteca Bucureştiului, 2007, p. 153.

2 ibidem, 112;

3 p. 124;

4 p. 115;

5 p. 165;

6 p. 168;

7 ibidem.

Gherasim RUSU TOGAN

8 Mateiu I. Caragiale, Comentat de

Constantin Trandafir, Editura Recif, p. 10.

9 Mateiu Cragiale, …interpretat…Eugen Lovinescu, Editura Eminescu, p. 41.

10 Ibidem.

11 G. Călinescu, Istoria Literaturii

Române…, Editura Minerva…,p. 898.

12 Al. George, în Introducere la Mateiu

Cragiale…, p. 5.

13 Constantin Trandafir, op. cit., p. 13.

14 Barbu Cioculescu, Manuscripum, an. V,

nr. 1-4, pp. 14-17. şi Al. Oprea, Mateiu I.

Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, Muzeul Literaturii Române,1974, p. 164 - subsol.

15 Al. Oprea, op. cit., op VI.

16 Barbu Cioculescu, op.cit., p. 117 şi Al.

Oprea, p. VI.

17 Ibidem

18 Ibidem

19 Al. Oprea,. Op. cit., p. 171.

20 Ibidem, p. 173.

21 Ibidem

22 Ibidem

23 Ibidem

24 Cf. Manuscriptum, nr. 2, 1974, pp. 98-

99 şi Al. Oprea, op. cit., pp.196-197.

25 Ibidem

26 Cf. Cristian Teodorescu, Mateiu

Caragiale, în www.Caţavenci.ro, 19

septembrie, 2011.

27 …Editura Humanitas, 2008.

28 Apud: Al. Oprea, op.cit., p VI.

29 În: Manuscriptum, nr. 2, 1975. P.

Comărnescu - subsol, pp. 102-104

30 Ibidem, p. 140-146.

31 Al. Oprea, op. cit., pp. 287-288 şi

reluări din Manuscriptum, an. VI, nr. 3, 1975

şi an. VII, nr.3, 1977.

32 Ibidem

33 În: Al. George, op. cit, p. 140

34 A Oprea, op. cit., p. 32 - subsol.

35 Eventualele confruntări de la ultimele

surse se pot face prin trimiteri la bibliografia mai sus amintită, respectiv: Al. Oprea şi Manuscriptum

Gherasim RUSU TOGAN

Note:

* www romlit.ro/ Ultimele însemnări criptografice ale lui Mateiu Caragiale, de Liviu D. Dinu, Marius Popescu, România literară, nr. 3, 2009 :

Referirile vizează cartea lui Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale. Evidenţiind cauzele pentru care ele n-au fost publicate la vremea respectivă, printre care, „lipsa materiei olografice”, de unde şi urmările: „…memorialistica autorului Crailor de Curtea-Veche este nevoită să respire aerul fabulaţiei”. Dintre punctele lor de vedere reţinem:

Prezenţa unor pasaje criptate suplimentar, fapt care se explică prin caracterul secret al jurnalului: „ascuns cu mare grijă de către Mateiu Caragiale, de privirile discrete ale Maricăi sau ale spionilor acesteia (Nicolae şi slujnica sa)”. Ca urmare, autorii problematizează situaţia: „De ce să-şi fi luat

personajul central al însemnărilor o precauţie în plus? Era necesară această cheie dublă? Ascund însemnările respective ceva atât de grav încât spionii ar putea afla de pildă de aventurile sale cu Emma Silverştein, dar în nici un caz nu trebuiau să afle ce se ascunde în spatele personajelor respective”. Aflăm de asemenea că la moartea lui Mateiu „a dispărut un plic verde în care pe lângă chestiuni extrem de importante, conţinea şi cheia folosită de Mateiu în criptarea textelor respective”. Tema criptării este amintită de mai multe ori în însemnări „fiind în strânsă legătură cu Ion Barbu” (ibidem).

* „ Mâna nevăzută a destinului a făcut să

se piardă o importantă colecţie de pagini

aparţinând acestui scriitor oarecum

parcimonios”, consideră la rândul său tânărul critic Cosmin Ciotloş, (în România literară, nr.25-27 iunie 2008).

* La rândul său, Elisabeta Lasconi îl

consideră „membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptice şi ”

(în România

preocupat să realizeze stema literară nr. 40, octombrie 2009).

cronica literară

Christian CRăCIUN

Eul, ţara şi istoria prin femei

Sună oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul, biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare, Editura Humanitas, 2013. Cartea impune de la început comentatorului o dificultate de abordare:

cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico-psihologic al lui Dan C. Mihăilescu are un nivel mai adânc de coerenţă, o construcţie „cu skepsis” care îl face să nu fie deloc o simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi frenezie sym- phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând citatele şi cimentându-le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu simultan. De ce a ales aceste Doamne ne-o spune limpede:

pentru a ne oferi modele. „Acelaşi triptic – castelul, biblioteca, puşcăria – l-am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu,

Christian CRĂCIUN

Adică intens iradiante, sper eu, Christian CRĂCIUN în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei

în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care aderă autorul. „Baie de afecte, capricii şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului” (despre Maruca), „…gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu); „Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare, avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit, ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este

Christian CRĂCIUN

primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică. Al doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar, nu sunt doar portrete de femei, ci portrete ale românităţii prin femei. S-a spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de-al treilea nivel: al sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate, în corporalul şi sufletescul ei? Dan C. Mihăilescu spune de mai multe ori că nu-l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi, mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş, Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu ceva se insinuează a le fi tuturora în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într-un trecut trăit nu doar la modul intelectual sau afectiv ci de-a dreptul senzorial (senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic)? „Osmoza cultură- senzualitate-natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică

Christian CRĂCIUN

oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul pentru ultimele două cuvinte: „Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze convergente: „Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor, şi „trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în învăţământul liceal-universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie,

Christian CRĂCIUN

agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d. pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele, inerentele, derapaje în orice clivaj de ”

civilizaţii, în speţă Orient-Occident

58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec în cadrul Generaţiei `27,

Realizarea în social-politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cât mai

pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi baroc- flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării

(p.

în frivolitate gazetărească, dar şi în

sicitate academo-universitară. Lucrurile se vor lămuri şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării în altul, generaţia `27 şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A trăit

aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de feeric-maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-

a cheltuit în zece ani cât alte generaţii în

Christian CRĂCIUN

cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând etape într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii” (p. 111) Cum să nu înţelegi mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într-o frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de opere la atribute sau complemente, strângându-le brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu toată argumentaţia faptică necesară. Este nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac amândurora, ce înseamnă altceva euforia de care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de a fi purtător de bucurie? Avem deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de

Christian CRĂCIUN

altădată. Aş remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului, indiferent că dă un interviu- carte, că face o recenzie scrisă ori televizată, că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei-forţă despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie. Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de Andrei Pleşu, pe care-i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie sunt făcute în aceste texte printr-o smerită retragere în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte faţete.

Christian CRĂCIUN

Cititorul poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine unul m-a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic biruitoare. Precum şi „humusul” etno-istoric din care s-au putut zămisli aceste exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune autorul, prin care s-a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de-a fi (fost)una antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru generaţia blestemată, ci, într-un sens mai larg, pentru toate aceste destine excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus „complementaritate”, termen cheie în opera DCM-ului, fiinţă prin excelenţă a lui „concordia discors”. O carte exemplară, parte dintr-un program nu numai estetic, mai cu seamă paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas”!

note de lectură

Theodor MARINESCU

Strigătul nopţii

Moto:

„Suferinţa este ucenicia marilor voinţe omeneşti” (Honoré de Balzac)

Jurnalist polivalent, redactor la diferite publicaţii locale şi centrale, maestrul Serghie Bucur a surprins cu lansarea primului său roman, APTER, la Târgurile de

Carte din anul 2013, la Braşov şi Bucureşti, precum şi la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti, iar la „Salonul Internaţional de Carte, Presă şi Muzică” de

la Sinaia, lucrarea sa a fost considerată „una

din cele mai bune cărţi din ultimii zece ani”. Noul său roman, NEANT (fr. nefiinţă, nimic), prin dimensiunile (surprizei) declanşate de

tragismul tematicii abordate, depăşeşte (cu mult) imaginaţia celor mai fertili creatori de

o astfel de literatură. Obişnuiţi cu cronicile literare, muzicale şi de artă plastică, cu zecile de reportaje,

recenzii, comentarii, interviuri, anchete etc., semnate de publicistul Serghie Bucur, cititorii săi vor rămâne stupefiaţi de duritatea cu care autorul abordează un subiect cumplit:

povestea unui tânăr bolnav de SIDA 2 * Romanul NEANT, ca specie a genului epic, în proză, are o construcţie complexă – plină de dramatism – cu numeroase personaje, cu

*

*

o intrigă complicată. În pofida numeroaselor dispute privind definiţia şi clasificarea romanului (datorită complexităţii şi interferenţei cu alte genuri literare), considerăm că volumul NEANT se încadrează

Theodor MARINESCU

în zona romanului socio-psihologic, cu următoarea alcătuire: Prefaţă: „O rădăcină”;

Prolog; Partea I, a II-a şi a III-a, şi Epilog. Privit în ansamblu, romanul – din punct de vedere structural – este de tip balzacian (proporţia şi echilibrul volumelor narative, coerenţă, claritatea construcţiei), însă, conţine şi elemente de tip gideian (libertate interogativă şi constructivă). Autorul, datorită rigorilor compoziţionale, stabileşte, cu claritate, încă din debutul cărţii, echilibrul faptelor povestite. Astfel, scriitorul Serghie Bucur, pornind de la „O rădăcină” (genealogică), conturează primul cadru al romanului („Într-o odăiţă de la capătul casei ca un vagon, care dă spre fundul curţii înconjurată de un gard de

scânduri (

trunchiul neamului – moare în pace”) şi introduce, gradual, primele personaje:

preotul Andreoiu, Corin, un copil rubicond, de câteva luni, ultimul descendent al „trunchiului”, Florence, Jorjette şi Margot, rudele bătrânei, şi Caterina. Prologul debutează cu cel de-al doilea cadru narativ (tonalitatea), în care cititorul face cunoştinţă cu Traian CEZEANU, bunicul perechii de nepoţi, Ramona şi Corin. Acesta, mare iubitor de artă, vede în „chipul bucălat” al nepotului, unul din portretele pictorilor Tonitza şi Bulgaru, lucrări executate când „lumea habar n- avea de Human Immunodeficiency Virus”. Anticipaţia bunicului Traian, „Corin nu va trăi prea mult”, corelată cu amintirea, din paragraful anterior – HIV, creează suspiciunea infestării acestuia cu SIDA. De altfel, Prologul se încheie cu exemplul clasic de infestare cu retrovirusul HIV 3 , al celebrului sportiv Greg Louganis, multiplu campion olimpic şi mondial la săriturile în apă. Conţinutul propriu-zis al romanului, compartimentat excelent în trei părţi, este dominat de dialogul deosebit de viu, care oscilează de la un limbaj comun: – „Ce faci,

),

coana mare Măndica –

Theodor MARINESCU

mă Traiane, de nu îmbătrâneşti deloc?”, se

irită cumnaţii şi verii mei, când mă întâlnesc”

) (

palme, că o ştim noi mai bine!” (p. 4), la un dialog elevat: - „Ce bine că ai născut băieţi,

Lia, să îţi trăiască, buna mea prietenă!” – „Să ”

te-audă Dumnezeu, dar mă-ndoiesc

îţi pierde curajul, uite, eu sunt de 19 ani seropozitivă, şi tot vreau copil!” (p. 7).

În alte situaţii, dialogul conturează trăsăturile de caracter ale personajului: - „Tu ai pe tată-tu jurnalist, el are puterea şi motivele să înceapă ancheta zguduitoare şi

scandaloasă ( povestea asta (

întâlnim şi între grupajul unor cuvinte grosiere: „mânca-ţi-aş”, „haoleu”. „arză-te-ar focul”, „şucăli-te-ar dracii” (p. 37) şi altele cultivate: „Mozart”, „Bartholdy”, „Ceaikovski”, „Enescu”, „Grieg”, „Brahms” (p. 80). De asemenea, în roman găsim numele unor personalităţi politice (Stalin, Dej, Ceauşescu, Raţiu, Tito), medicale (Orman, Petris, Robert Moga, Nedelcu, Esmeralda Pritoc, Kluge Finburg, Silvia Ghioc, Amaru, Găleată), artistice (Nicole Kidman, Tom Cruise, Ion Caramitru), de poeţi (Tudor Miu, Mircea Dinescu) şi lista personalităţilor poate continua.

„Să nu ne spui de nevastă-ta, că te ţine-n

– „Nu

)”;

– „Nu se bagă tata în O paralelă interesantă

)”.

* În urma unor remarcabile documentări:

*

*

anatomia, patologia SIDA/HIV (concept, simptomatologie, profilaxie, tratament), asupra implicaţiilor sociale (integrarea pacientului în familie, şcoală, societate), despre personalităţi internaţionale infestate cu HIV (medici, spitale, situaţii statistice interdepartamentale), maestrul Serghie Bucur a întocmit (special) un „Jurnal Înlăcrimat”, „început pentru Corin, când familia a fost anunţată că băieţelul e seropozitiv! Istoria tragediei pe care Lia şi Corin, dar şi restul familiei o trăiesc cu sufletul la gură, zace între coperţile negre” (p.42). De la o copertă la alta – cum remarcă autorul – este Corin. El există aşa „cum l-a

Theodor MARINESCU

văzut, cum a simţit şi cum toate acestea lui i-

a torturat imaginaţia”. Durerea mascată,

nervii, lumina ochilor, lacrimile care însoţesc fiecare moment de cumpănă, pe care părinţii

/ bunicul, îl trăiesc la căpătâiul bolnavului,

sunt impecabil subliniate. Fiecare secvenţă, fiecare capitol – cu rare excepţii – sunt marcate de un crud realism. Inspirat, naratorul îşi alege momente de

mare sensibilitate, pe care le amplasează în împrejurări oportune: „E trecut de miezul nopţii, m-am refugiat în camera lui (Corin – n. a.), acum fără el. Se zbate în ghearele morţii, acolo, în salonul 6 al spitalului ( Aprind candela şi citesc dintr-un caiet (

Ioanei, înecat de plâns”. „Dai târcoale corbule, te ştiu / Peste patul în care doarme

Pusulyk / Mi l-ai luat de mult şi mult prea mic

/ Corbule dement, cu croncănit pustiu” (p.

66). La fel de inspirate sunt şi citatele despre medicină şi boli destinate unui eseu despre Corin: „Gândurile – zdrenţe negre luate de vânt, ca într-un vers din „Nevermore”; „Natura vindecă, medicul e doar asistentul ei” (Hyppocrates); „Viaţa este în mare parte o chestiune de chimie” (William J. Majo M. D.); „Lucrurile care au gust dulce se dovedesc acide când sunt digerate” (Shakespeare, „Richard al II-lea”). Paleta deosebit de bogată şi variată a activităţilor destinate seropozitivilor, menţionată în carte, a cuprins totodată şi acţiunile iniţiate de Fundaţia pentru luptă Anti-SIDA. Astfel, Fundaţia a organizat o serie de audiţii muzicale, desfăşurate la spitalul „Matei Balş”, pentru alinarea suferinţelor bolnavilor de SIDA. Un alt moment important al lucrării îl constituie „hopul” de după 22 decembrie

’89. „(

doborât-o somnul. Visul se petrecuse aevea

). (

lacrimile strivite între pleoape (

mele – continuă naratorul – îi moare fiul, mie – nepotul. În curtea spitalului, o lespede stă scrisă cu numele a peste o sută

).

)

al

)

După miezul nopţii, pe Lia a

Prinţul murise în braţele ei, cu

).

Fiicei

Theodor MARINESCU

de copii ucişi (

apropie îngrozitor de repede momentul

adăugării numelui CORIN! Printre colegii lui de liceu, cu prioritate Sandu, Mihail şi Bogdan, apucă brăţările aurite fixate de

sicriu (

mângâie fruntea îngheţată. Sus, pe umerii lor, Corin atinge pentru ultima dată tivul doliului cu iniţialele sale în alb, în semn de adio. Pleacă spre neant!!!”. Păstrând elementele definitorii ale romanului de calitate – intrigă, personaje şi cadru – maestrul Serghie Bucur oferă cititorilor un excelent volum, o cutremurătoare poveste adevărată a unui tânăr răpus de necruţătoarea SIDA.

).

Eram conştient că se

).

Flamura de pânză neagră îi

Theodor MARINESCU

1 Serghie, Bucur – NEANT, carte în curs de apariţie, 114 pag, 68 cap.

2 Retrovirusul HIV (virusul imunodeficienţei umane), agentul responsbail de SIDA, a fost descoperit în anul 1983, la Institutul Pasteur din Paris de echipa profesorului Luc Montagnier.

3 Primul pacient român (C.P.), bolnav de SIDA (domiciliat în Fieni-Dâmboviţa) a fost diagnosticat prezumtiv pe 8 iulie 1986, de medicul primar dr. Alexandru Marinescu, şeful secţiei de boli interne al Spitalului din Târgovişte. Al doilea bolnav de SIDA din România (B.V.) din Târgovişte (1986) a fost diagnosticat de acelaşi medic, cu prezentare de caz în revista „Viaţa Medicală”.

Alexandru JURCAN Marţea la colţul bisericii

proză

 

Mă pregătesc cu înfrigurare pentru fiecare marţi, când se organizează piaţa

oraşului, unde poposesc oameni din toate satele din împrejurimi. Nu-mi ajunge pensia, de aceea cerşesc artistic la colţul bisericii, imediat după intrarea în piaţă. N-are cum să mă recunoască nimeni, pentru că ştiu să mă deghizez, să-mi fac răni false, oribile, sângerânde - tot tacâmul!

- Îndurare, daţi bani de-o juma de pâine!

- Mai bine dau unui câine!

- Eşti un necioplit, nene!!

- Tu eşti un bou!

Adesea mă apucă disperarea, când întâlnesc asemenea indivizi cu intelect sub nivelul mării, însă nu mă las, sunt perseverent. Astfel n-aş fi cunoscut-o în veci pe cucernica Daniela, care, în mărinimia ei, m-a dus la ea acasă, mi-a dat de mâncare şi m-a lăsat să dorm lângă pisica ei. Mi-a propus un duş, dar am refuzat îngrozit. Riscam să-mi dispară toate rănile cu grijă pictate. Însă chiar şi aşa Daniela m-a sărutat, zicând că simte ceva deosebit, frăţesc, complicat. A acceptat să cerşească alături de mine, după ce i-am dezvăluit secretul. Oamenii trebuie sensibilizaţi, escrocaţi cu eleganţă desăvârşită. Acum avem tot confortul, chiar o vilă la munte. Am înfiinţat o asociaţie de cerşetori intelectuali şi spirituali. Fiecare nou membru trebuie să achite o cotizaţie substanţială. Eu şi Daniela îi învăţăm arta deghizării şi a răbdării. Îmi vine să turbez că am muncit atâţia ani aiurea în slujba statului. Dă, Doamne, mintea de pe urmă! Iată că

sosesc noi membri, trebuie să mă ocup de ei!!!

restituiri

Răsboiul nostru pentru întregirea neamului

(August 1916 – Aprilie 1918),

de Generalul C. Găvănescul

Cartea este tipărită la Iaşi, la Serviciul Geografic al Armatei, in 1918, are 176 pagini şi o coală cu opt planşe în două culori. Lucrarea face parte din ciclul EPOPEEA ROMÂNĂ şi pe coperta I are un citat din „Cronica Moldovei”:

„Dacă duşmanul nostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei Tării noastre. Domnul părinţilor noştri se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va ridica pe cineva dintre voi carele va aşeza iarăşi pe urmaşii noştri în voinicia şi puterea de mai înainte. (Testamentul lui Ştefan-cel-Mare şi Bun, Domnul Moldovei, din Munţi şi până la Nistru şi al Bucovinei)”. Am păstrat ortografia originală. Generalul C. Găvănescul, autorul lucrării, prezintă, în Prefaţă, geneza cărţii:

«M.S. Regina, Augusta Stăpână a sufletelor şi a inimilor a tot ceea ce este Român, s-a gândit în înalta-I bunătate, să trimeată „iubiţilor săi ostaşi” un cuvânt de mângâiere şi de îmbărbătare, cu ocazia sărbătorilor Naşterii Domnului din iarna 1917 şi a anului nou 1918. Şi le-a trimis acest cuvânt, sub forma unei cărţulii:

„Calendarul Regina Maria” care a slujit mult, mult de tot, la reînălţarea sufletelor, şi la renaşterea speranţelor în inimile celor ce începuseră a se îndoi» (1). M. S. Regina i-a cerut autorului să ia parte la alcătuirea calendarului, iar

Marian DULĂ

să ia parte la alcătuirea calendarului, iar Marian DULĂ articolul „Răsboiul nostru pentru întregirea

articolul „Răsboiul nostru pentru întregirea neamului”, introdus în calendar, a fost bine primit de cititori. Generalul Găvănescul a revăzut, modificat şi mărit mult articolul cu un nou capitol: armistiţiul şi pacea. Autorul a încercat să arate situaţia grea, imposibilă chiar, „a noastră, având în faţă un adversar puternic şi înverşunat şi alături un aliat trădător”. Cartea, pe care o prezentăm acum, la peste 95 de ani de la apariţie, este dedicată „oşteanului român, viteaz între viteji” şi are trei părţi: I Ofensiva. Defensiva. Retragerea, II Refacerea, Victoria şi III Armistiţiul. Pacea. În Introducere, generalul C. Găvănescul face o trecere în revistă a etapelor făuririi României moderne. Primul pas a fost „Unirea” şi înjghebarea României:

Muntenia şi Moldova s-au unit sub un singur Domn, Alexandru Ioan I Cuza. Al

Marian DULĂ

doilea pas îl reprezintă primul război al României Unite, în timpul noului Domnitor Carol I împotriva turcilor la 1877-1878. Alt pas, după Războiul de Independenţă, este înălţarea României la rangul de Regat, în 1981. Toţi ceilalţi români, din toate celelalte ţări surori, sufereau mereu jugul străin. Războiul uriaş început de Germania, cu aportul Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei ne-a dat ocazia de a le veni în ajutor, pentru a-i dezrobi şi pentru a înfăptui Marea Unire: Întregirea Neamului. Autorul prezintă apelul regelui Ferdinand către Români:

„Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor (înaintaşii noştri, N.N.), închegând pentru totdeauna ceeace Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă:

Unirea Românilor pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă azi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci”. (2) În Partea I sunt prezentate numărul unităţilor militare, infanteria, cavaleria, artileria, trupele speciale de pionieri şi comunicaţii, Marele Comandament cu cele cinci Corpuri de Armată. Ofensiva (15 august – 15 septembrie 1916) începe chiar în noaptea decretării mobilizării, 14-15 august 1916. Armata română trece Carpaţii, cucereşte capete de pod peste trecători, surprinzând pe inamic. Este descrisă bătălia de la Turtucaia, în încercarea de trecere a Dunării de către Armata Română. Pentru restabilirea situaţiei pe frontul de Sud în urma dezastrului român de la Turtucaia, generalul Alexandru Averescu a conceput manevra ingenioasă de la Flămânda. Deşi manevra a început sub auspicii bune,

Marian DULĂ

provocând panică în Comandamentul generalului Mackensen, o ploaie torenţială a rupt podul de vase şi a permis monitoarelor austro-ungare să bombardeze traversarea trupelor române. „Aeroplanele germano-austro-ungare aruncau sute de proiectile, în lunca de la Flămânda, unde erau trupele noastre îngrămădite, în aşteptarea momentului de trecere, fără a fi împiedicate de aeroplane de ale noastre din cari, ce este drept , nu aveam aproape de loc, dar nici de artilerie antiaeriană, cum ar fi putut fi” (3). După război, generalul Mackensen a recunoscut că dacă românii ar fi continuat manevra şi traversarea Dunării, trupele sale ar fi fost pierdute. În subcapitolul Defensiva (10 septembrie – 5 noiembrie) generalul C. Găvănescul trece în revistă bătăliile pe frontul Armatei de Nord, la Oituz si Valea Uzului, pe frontul Armatei a II-a de la Tabla Buţii şi Predeal şi pe frontul Armatei I la Jiu, Lainici şi Cerna, precum şi pierderea liniei Cernavodă - Constanţa. Desfăşurată în contextul ofensivei austro-ungaro-germane, Bătălia de la Predeal se înscrie în Epopeea Română. „Rezistenţa organizată de români impune comandamentului german decizia de iniţiere a unui bombardament masiv, concentrat, asupra Predealului, care durează aproximativ 10 zile. Sunt consemnate episoade dramatice, precum cel desfăşurat în gara Predeal, unde se fac eforturi de a rezista în faţa superiorităţii masive a trupelor inamice”. (5) În continuare sunt prezentate bătăliile dureroase pe timpul Retragerii (5 noiembrie – 20 decembrie 1916): Târgu Jiu, Carbuneşti, Filiaşi, rezistenţa temporară de pe Olt, bătălia de la Argeş, luptele de la Piteşti, Titu, Mizil, Buzău. Cea mai reprezentativă bătălie de pe timpul

Marian DULĂ

Retragerii este bătălia pentru Bucureşti, de pe Neajlov-Arges, din noiembrie 1916. În subcapitolul Refacerea (15 ianuarie - 1 iunie 1917), din Partea a II-a a lucrării sunt prezentate reorganizarea armatei, misiunea franceză a generalului Berthelot, instruirea şi înzestrarea. În perioada Refacerii este creat, de către Regele Ferdinand, Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, care se conferea „pentru merite excepţionale de război ofiţerilor care s-au distins în faţa inamicului”. Generalul C. Găvănescul prezintă în subcapitolul Victoria, situaţia de pe frontul oriental şi în special pe frontul român, concentrarea şi pregătirea pentru ofensivă a trupelor române şi planul general de acţiune. Planul general era următorul: „1) un bombardament puternic pe întregul front moldovenesc, cu violenţa cea mai mare pe frontul celor două armate române, 2) Armata a II-a română să înceapă ofensiva în direcţia Mărăşeşti şi să înainteze până la râul Putna, în cooperare cu aripa dreaptă a Armatei a IV-a ruse şi 3) la un interval de 1-3 zile, Armata I română să treacă Siretul şi rupând frontul inamicului, să cadă în spatele trupelor inamice care luptau pe Siret şi Putna”.(4) Luptele date de către armatele române în vara anului 1917 se pot împărţi în două perioade: ofensive (11 – 18 iulie) şi defensive (25 iulie – 1 septembrie). Primele au dat naştere victoriei de la Mărăşti, iar cele de al doilea ne-au dat bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, Răchitaşul, Cocoşila, Cireşoaia. Sunt descrise scene de bătălie, unde baioneta şi grenada au jucat rolul hotărâtor, asaltul reţelelor de sârmă ghimpată, fâlfâitul steagurilor româneşti pe înălţimile Mărăşeştilor, trădarea rusească, soldaţii ruşi având ordin de la „revoluţie” să nu mai lupte. În timpul bătăliei de la Mărăşti,

Marian DULĂ

începută la 11 iulie 1917, „după nouă zile de lupte, ca urmare a ofensivei declanşate de Puterile Centrale pe frontul din Galiţia, generalul rus Scerbacev – conformându-se ordinului primit din partea guvernului Kerenski – a cerut oprirea ofensivei de la Mărăşti şi înlocuirea unităţilor ruse ce erau dirijate spre Bucovina. … Succesele militare ale Armatei 2 au avut un important efect psihologic asupra ostaşilor români, care au văzut, pentru prima dată după 11 luni de război, redutabilele trupe germane comandate de generalul Mackensen fugind în faţa lor, cazând prizoniere şi abandonând armamentul”. (6) În finalul subcapitolului sunt arătate aprecierile făcute de presa străină asupra Românilor în Le Petit Journal, Le Gaulois, Excelsior, Herald, Echo de Paris, Times, Corriere della sera, Daily Telegraph, Manchester Guardian, Morning Post, Figaro, Neue Freie Presse, Liverpool Daily Post, dar şi ale unor personalităţi ale vremii: Loyd George, Cadora, generalul Pershing, generalul Blumme. În subcapitolul Armistiţiul (22 noiembrie1917 – 6 martie 1918) este prezentată situaţia generală, victoria bolşevismului în Rusia, părăsirea de către ruşi, în masă, a frontului moldovenesc, dezarmarea ruşilor şi gonirea lor din ţară. În ziua de 13 ianuarie 1918, trupele noastre intră în Chişinău, în aclamaţiile întregii populaţii româneşti. „Vitejii care au oprit la Oituz şi la Mărăşeşti năvala nemţilor, astăzi sunt pe pământul vechii Moldove, pe care tovarăşii lui Lenin îl părăsesc în ruptul capului. Mărire ţie, oaste românească vitează, care aduci pace şi rânduială în această ţară”, scrie ziarul „Ardealul” din Chişinău, la 13 ianuarie 1918. Ultimul subcapitol, Pacea (24 aprilie – 17 mai 1918) prezintă semnarea, la

Marian DULĂ

Bucureşti, la 24 aprilie 1918, a Tratatului de Pace între Puterile Centrale şi România. Capitolul II, al Tratatului, prevede demobilizarea întregii Armatei Române. Diviziile 11 – 15 se demobilizează, din celelalte 10, două rămân în Basarabia mobilizate, până la liniştirea Ucrainei. Dobrogea cea nouă, adică aceea luată în 1913, se retrocedează Bulgariei, restul Dobrogei se cedează Puterilor Centrale, în condominiu. Trupele de ocupaţie rămâneau în ţară, pe cheltuiala noastră. Nu a fost o Pace pe placul românilor. Aceasta este pacea „fără anexiuni şi fără contribuţii”. Pacea germană! Lucrarea generalului C. Găvănescul conţine şi o coală cu opt planşe în două culori (negru şi roşu) care prezintă situaţiile acţiunilor de luptă la diferite date, de la 23 august 1916 până la 26 august 1917, în care sunt evidenţiate aliniamentele trupelor, denumirile unităţilor militare, precum şi manevrele acestora pe câmpul de luptă. În încheiere sunt prezentate câteva concluzii:

România a strâns o armată cu un procent de 12-15 la sută din întreaga sa populaţie, ceea ce reprezintă o proporţie uriaşă. Românii au luptat cu un eroism nesăbuit de mare, jertfele căzând cu miile în mijlocul bătăliilor ce păreau că sunt infernale. „Nu-i vom uita niciodată şi-i vom iubi întotdeauna”. Credinţa noastră nu poate fi distrusă, fiindcă ea se reazemă pe o cauză dreaptă şi sfântă. Mărăştii, Mărăşeştii, Oituzul, Jiul, Neajlovul ne sunt podoabele gloriei noastre şi nestematele coroanei ţării noastre. Tot ce ni s-a luat va reveni lângă noi iarăşi, căci dreptatea trebuie să întroneze pe pământ.

Marian DULĂ

„Vom lupta până ce vom învinge. Şi vom învinge” Aşa îşi încheie, generalul C. Găvănescul, lucrarea „Răsboiul nostru pentru întregirea neamului”, carte documentară de excepţională valoare militară.

Note:

1. Răsboiul nostru pentru întregirea

neamului, Generalul C. Găvănescul, Iaşi, Serviciul Geografic al Armatei, 1918, Prefaţa

2. Op.cit., pag. 4

3. Op.cit., pag.24

4. Op.cit. pag.79

5. Enciclopedia bătăliilor din istoria

românilor, Marcu George, Ilinca Rodica, Ilinca Dragoş, Stoica Stan – Bucureşti, Editura Meronia, 2011, pag. 198

6. Armata şi luptele românilor, Călin

Henţea , ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura

Nemira, 2004, pag. 181

Col. (r) Marian Dulă

Asociaţia „Cultul Eroilor” Câmpina

l

note de lectură

Ani BRADEA

«Sfârşitul nu-i aici»

De curând, am citit în cartea lui Alexandru Petria, „România memorabilă”, interviul acordat de prozatorul, scenaristul, regizorul de film, artistul fotograf şi doctorul în muzică Ioan Mihai Cochinescu. Discuţia face referire şi la cartea reprezentativă pentru opera acestuia, „Ambasadorul”, apărută abia după 1989, reeditată mai târziu. Un roman de debut care a obţinut cele mai prestigioase premii literare din România. Ulterior, de acelaşi autor au mai apărut: „Rock & Depeche. Filmul unui roman”, editura Liberart, 1993, volumele de proză scurtă „Visul de iarnă al Isabellei” şi „Insula”, editura Rao, 1996, volumele de eseuri „Tratatul de caligrafie” şi „Tratatul de alchimie”, la editura Libertas, 2006, „Tratatul despre sublim” în 2007 şi monografia-album „Vivaldi în Veneția”, 2009. Interviul din „România memorabilă”, mi-a amintit de experienţa mea cu romanul „Ambasadorul”, pe care l-am citit în ediţia din 2010, de la „Cartea Românească”. Recunosc, primele patruzeci şi opt de pagini le-am parcurs cu oarecare dificultate şi asta din pricina faptului că autorul nu a folosit liniuţa de dialog, deşi dialogurile nu lipsesc, ba chiar abundă în această parte. Mă întrebam, din conformismul meu cotidian: oare e acesta un exerciţiu de scriere şi, dacă este, de ce a dorit scriitorul ca mie, cititorului, să-mi fie mai greu, să mă concentrez în plus? Dar, pentru că acţiunea mă prinsese deja, m-am străduit să trec peste inconvenient şi am avut plăcuta surpriză ca, după alte câteva

Ani BRADEA

am avut plăcuta surpriză ca, după alte câteva Ani BRADEA pagini, să nu mai sesizez absenţa

pagini, să nu mai sesizez absenţa respectivului semn ortografic. Primul capitol e un amestec de personaje şi de scene, de care, datorită stilului neobişnuit şi contactului neaşteptat cu el, te izbeşti pur şi simplu, iar ele se izbesc de tine în valuri, aproape nu ai timp să te dezmeticeşti. M-au frapat aici, şi nu numai, aş putea spune pe tot cuprinsul cărţii, muzica, zgomotele, auzul permanent incitat. Pur şi simplu am putut să aud, scrierea domnului Cochinescu este şi sonoră! Dacă partea de început a romanului se citeşte oarecum dificil, solicită atenţie sporită din partea cititorului, cu siguranţă e şi cea mai spectaculoasă, cu toată avalanşa de întâmplări, cu trecerile prin sălile „Labiritului oval”, descrierile atât de laborioase, personajele multiple şi scenele care se succed cu o viteză uimitoare. Alexandru, personajul principal al romanului, studiază natura, artele, ştiinţa, e fascinat de studiile lui Leonardo, pasionat de muzică, de alchimie şi de istorie. Am uitat poezia în enumerarea de mai sus, următoarele citate sunt adevărate paragrafe-poem: „De o astfel

Ani BRADEA

de amnezie sufereau parcă şi trandafirii, târându-şi crengile întortocheate printre grilaje de fier, printre scaune de fier mâncate de rugină, cu vopseaua albă scorojită în răsuciri asemănătoare scoarţei mesteacănului, şerpuind cu abilitate întâi, apoi degenerând în istovitoarea îndeletnicire de năpădire, de sufocare a tot ce putea să însemne civilizaţie sau măcar urma omului.”; „Dacă a fost doar o clipă să nu-mi fii gând, asta s-a întâmplat numai murind peste noapte în somn, căci somnul, moarte mi s-a părut, îndepărtându-mi-te din minte”! Câteva rânduri mai departe e descris un scaun de fier scufundat, plin de rugină, scoici şi melci. Mărturisesc că am văzut asta, descrierea mi-a adus înaintea ochilor o imagine, ca o fotografie clară, sau chiar mai mult decât o fotografie, o frântură vie dintr- un cadru pe care l-am imaginat apoi până la detalii. Lectura a început, aşadar, să devină nu numai curgătoare, dar şi acaparantă. Sunt multe de spus, după plecarea lui Alexandru în călătoria sa ca ambasador, de la obsesia pentru labirint, la tărâmul de (din) vis, „Alexia”, şi asemănarea lui cu Veneţia, de la bogăţia „palexandrelor”, cele cu saloane acvatice, cu insula în mijloc şi încrengătura de canale spre celelalte odăi, de la perpetua prezenţă a iernii, e multă iarnă în cartea asta, cu imagini văzute printre florile de gheaţă ale ferestrei (acel convoi care se îndepărtează şi redarea lui estompată odată ce gheaţa reface ţesătura de flori pe sticlă, e iarăşi o imagine pe care am văzut-o aievea!), până la multitudinea detaliilor cu care e descris veşmântul căpeteniei chineze Askaniama la prima întâlnire. De asemenea toate informaţiile istorice şi geografice, descrierea zidului chinezesc şi a locurilor străbătute, despre toate ar trebui scris pe îndelete. Eu pot spune doar, simplu, că mi-a plăcut, chiar foarte mult! Sunt în text şi câteva maxime, create de autor şi strecurate printre rânduri, ca, de exemplu: „Bogăţia, în sine, este o nemernicie” sau „Nu se află cuvinte pentru a

Ani BRADEA

descrie o ţară (…) tot astfel cum nu se află cuvinte pentru a înţelege un popor”. De remarcat umorul fin al scrierii, chiar şi exprimarea unei înjurături e lipsită de vulgaritate: „Înjurătura care urmează, cu glas dogit, implică Divinitatea şi-un grad de rudenie pe linie maternă.” Am constatat, cu plăcută surprindere, alegerea autorului de a înzestra o prinţesă-copil cu multă înţelepciune, într-o discuţie profundă, pentru vârsta fragedă a personajului, purtată cu un alt copil „…un venin îţi curge prin sânge deja, iară tu nici nu ştii. (…) E muşcătura vicleană a aceluiaşi şarpe.” Se spune că noi îi moştenim, de fapt, pe bunici şi nu pe părinţii noştri, poate, în asentimentul acestei credinţe, autorul l-a îmbătrânit în final pe Alexandru şi i-a dat prilejul să se recunoască, interesat şi rebel, în nepotul său Andrei, la care face referire citatul de mai sus. Cartea nu are un sfârşit pentru că ea nu se termină cu o încheiere, ci cu un alt început. În doar puţine rânduri, Ioan Mihai Cochinescu aduce toată acţiunea în prezent, prin personajul fugit de la curtea imperială, în „definitiva sa evadare” (superbă metaforă!), la sanatoriul de pe dealul cu antene parabolice şi gardul pe care-l zgâlţâie noapte de noapte bătrânul solitar. Un final care nu e într-adevăr un final şi nici nu se vrea a fi. „Ambasadorul” e o carte importantă nu doar pentru că îmbogăţeşte, menire, de altfel, comună cărţilor, dar şi pentru că ajută cititorul să mai urce o treaptă spre profesionalism. Îmi spunea odată un prieten, că trebuie să învăţăm a citi orice fel de scriere, doar aşa devenim „cititori profesionişti”, un titlul spre care ar trebui să tindem. Aşa cum, de altfel, consideră şi autorul în paginile acestei cărţi: „Să înveţi a scrie e infinit mai uşor decât să înveţi a citi, căci această ultimă îndeletnicire presupune un efort înzecit, întru asimilarea culturii.” Chiar dacă se face referire la scrierea chineză, scoasă din context, afirmaţia e general valabilă.

la aniversară

Dumitru ANGHEL

Aurel M. BURICEA 101 poeme – Opera Omnia

Dintre cele 19 cărţi publicate, de la debutul editorial din 1977, scriitorul Aurel M. Buricea îşi contabilizează 9 volume în exclusivitate de Sonete, specie literară lirică, de formă fixă, care îi asigură o poziţie confortabilă şi convingătoare printre poeţii români. Primul volum, „Sonete Pascale”, îi apare în 1999, la Editura Danubiu, urmat de „Povestea unui suflet”, la aceeaşi editură, în 2002; „Scara din Ulm”, la Editura Scrisul Românesc, în 2003; „Între număr şi cuvânt”, în 2004; „Masca unui înger”, în 2006; „Vama din rod”, în 2007; „Umbra de vise”, în 2008; „Cântecul reginei”, în 2009, toate la Editura Danubiu; şi ultima carte de sonete, până la antologia pe care a lansat-o de curând, „Crucea din muguri”, Editura Semne, Bucureşti, 2012. Cea de a douăzecea carte, cifră rotundă, ca şi vârsta poetului, rotundă şi ea – 70 de ani de la naştere, 27 octombrie 1943, în localitatea Ulmu, judeţul Brăila - volumul de lirică „101 poeme”, Editura Semne, Bucureşti, 2013, 110 pagini, mă îndeamnă să-i urez La mulţi ani! şi La mai multe cărţi! domnului Aurel M. Buricea, personalitate emblematică pentru cultura şi literatura din arealul dunărean al Bărăganului, pe care l-au nemurit cu un veritabil brand artistic maeştrii scrisului brăilean Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu. „101 sonete – Opera omnia”, o veritabilă antologie de poeme din specia lirică a Sonetului,se păstrează pe o constantă lirică existenţial-nostalgică, pentru că poetul Aurel M. Buricea are dorul, nostalgia câmpiei largi a Bărăganului cu cumpene de fântână, care împung Cerul cu semeţii de „coloană infinită”

Dumitru ANGHEL

brâncuşiană; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcurile sufletului său generos în cântec de dropie; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul român a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ

reavăn; nu şi-a părăsit satul natal, părinţii,

amintirile şi idealurile

intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că „veşnicia s-a născut la sat”. De altfel, toată opera sa literară vine într- un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmu, satul-simbol, satul-legendă, unde un poet autentic, sensibil şi talentat, a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s-a spus că poate visa pe partituri molto-vivace

de speranţe şi succes social, şi a realizat un

fel de

asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în „La Lilieci”. De aceea, poate,

concetăţenii săi ar trebui să-i atribuie titlul şi

calitatea meritate de

al comunei Ulmu” (aşa cum au făcut oamenii

şi a zăbovit la Ulmu,

monografie lirică şi sentimentală,

„Cetăţean de Onoare

Deltei de la Măraşu, care l-au gratulat pe

scriitorul Nicolae Grigore-Mărăşanu cu acest

ba chiar ar merita ca o stradă

din Ulmu să se numească „Aurel M. Buricea” pentru stabilitatea sa sentimental-edilitară! Statornic rămâne poetul şi în latura

construcţiei lirice, într-o vreme când poezia

este bântuită de

nu se mai respectă nicio regulă prozodică iar

o indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură când, de fapt, nu este decât o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, cu un vocabular dur,

licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, rezultată dintr-un misoginism patologic! Aurel M. Buricea scrie sonete, poezie de formă fixă (două catrene, două terţine), care presupune rigoare, măiestrie şi exerciţiu

elaborat în realizarea unei

lirice, fără o stucatură de dragul exibiţionismului

,

titlu onorific

),

„furtuni” înnoitoare, când

„arhitecturi”

Dumitru ANGHEL

poetic. Deşi a cochetat şi cu altă poezie de formă fixă, haiku; cu eseul sau critica literară, în noua sa carte de sonete, poetul Aurel M. Buricea are permanent sentimentul peren al

rădăcinii, al stabilităţii şi al religiosului: „rob

al luminii am trudit de când mă ştiu / în rănile

mele sângerezi Iisuse / de două milenii Te caut în pustiu / şi te-am găsit în cuvintele nespuse” („Poarta din cer”, sonetul 1, pag. 5); şi, de aceea, spaimele, dilemele şi o întreagă psihologie de impas sufletesc au ecouri mistice refulate în rugăciunea păgână a violenţei terestre, într-un decor ostil, neprietenos, dintr-o geografie intim-personalizată: „ce greu mi-a fost Doamne să Te descopăr / în neguri de secole Te-am căutat orb / mi-am lăsat ochii sfâşiaţi de-un corb / n-am crezut să Te superi de-un singur măr” („Poarta

interzisă”, sonetul 23, pag. 27); ca o erezie şi

o nevoie de „Indulgenţe” de Ev Mediu bigot. Sonetele din „101 sonete” se tânguie mistic, cu ison de toacă, în vecernii de seară, cu incantaţii de laic agnostic, şcolit în amfiteatre puritane, cu o morală de paradă, de poet introvertit domolit doar de lecturi de calitate: „în sfera vederii vremea se-nclină / în pomul cunoaşterii toamna cântă / prin cuvinte flux magnetic se-avântă / hrană pentru spirit lumină lină” („Axiome sacre”, sonetul 90, pag. 93). Meditaţia personală, de-o nobleţe plastică, pliată pe-un decor de iarnă din Bruegel cel

Bătrân, se împleteşte surprinzător, constant cu conştiinţa poetică şi mantia lirică a poetului, între luciditate şi fantezie, între calcul matematic şi risc ipotetic. Alteori, sonetele din „Cântecul reginei” induc semantic spre o mistică aparent cazonă, dar au reverberaţii existenţiale prin condiţional-optativul implorării divine, deoarece domnul Aurel M. Buricea este creştinul care se roagă punând condiţii, ca de la egal la egal, cu uşoare nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ decât manifest,

conştient, deliberat: „

acum / când cenuşa lumii mă pătrunde / şi-n uitare visul s-a făcut scrum” (ultima terţină

ce

cale să aleg, Doamne,

Dumitru ANGHEL

din sonetul 84, „Dincolo de cuvânt”, pag. 87). Adevărul este că poetul se complace într-

o mistică de protecţie, într-o alternativă de

creştinism primitiv, de început de

apostolică. Adevărul este că poetul a alergat

perpetuu după certitudini şi a avut parte mai mult de nedumeriri şi sincope existenţiale,

pe care le-a receptat ca

dogmatic, n-a avut curajul revoltei preferând refugiul în păcatul cu şanse de iertare prin acatiste pervertite în scuze elegante şi rugă cucernică. Oricum, domnul Aurel M. Buricea rămâne un poet atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, sonetul, încât cartea aceasta de tip „Opera Omnia” certifică valoarea premiilor şi distincţilor primite de-a lungul vremii;

calitatea sa de membru al Uniunii Scriitorilor din România; prezenţa sa în „Dicţionarul Academiei Române”, în „Dicţionarul biografic

al literaturii române”; ca şi mulţimea de

cronici literare despre cărţile sale şi despre opera sa literară, publicate în revistele de specialitate din ţară şi de peste hotare. Şi-aş mai spune ceva despre domnul Aurel M. Buricea, Omul cu O mare de tipar; un permanent revoltat, un pururea

încrâncenat

timpurile şi pe toate virtualele şanse

personale de a învinge! Nu este un înfrânt,

dar este într-un continuu

toţi şi cu el însuşi; l-aş asemui cu poetul Alexandru Macedonski, în contradicţie cu firea sa blândă, de om instruit şi sensibil, dar posedat de-o inexplicabilă şi păguboasă lipsă de autoprotecţie!? Rarori mi s-a întâmplat să cunosc un poet, care să-şi expună riscant sufletul şi crezul poetic, cum o face nonşalant şi chiar puţin inconştient poetul Aurel M. Buricea, care probabil mizează naiv şi sincer doar pe mesajul său liric, expus programatic, doar pe intenţii agresiv-ideatice dar absolut valoroase. Felicitări pentru cele 101 de sonete şi La

mulţi ani!

iniţiere

încercări divine şi,

;

pe toată lumea, pe toate

contrasens, cu

poesis

Anastasia TACHE

Instigare la păcat

În dar mi-ai dat cutia cu chibrituri ca să incendiez tălpile îngerilor. Îmi plâng unghiile de teama faptei mârşave. Ca să-i atrag în cursă,

o să agăţ la ferestre

disperări îngheţate de fetiţe cu chibrituri. Planul e perfect , dacă nu cumva se vor opri la taifas

ca să-şi înmoaie tălpile în ceai de stele. Îmi plâng unghiile de teama faptei mârşave. Îmi muşc buza de sus a nehotărâre.

O dată cu tălpile îngerilor

îmi incendiez şi sufletul.

Cădere din Eden

Sângele violet se vărsa în albia zorilor. Era sânge de lavandă.

Anastasia TACHE

Respiraţia inocenţei

se desprindea din fiecare făptură, purificând aerul. Curcubeul miruia fruntea fiecărui colţ de Eden. Dar Eva se îndrepta spre flacăra amăgirii. Arcada mărului între degete – dogoarea ruşinii în obraji.

A

vrut să împartă cu Adam amăgirea.

El

a muşcat

şi

ea l-a văzut aşa cum nu trebuia

să-l vadă vreodată –

cu trupul gol

şi cu sufletul în proces de pustiire.

Deodată,curcubeul s-a decolorat

şi aerul era impregnat de regret.

Se înecau la fiecare respiraţie. Au realizat că nu mai au aripi, că templul lor străveziu

a devenit pământ negru şi neroditor.

Dar cel mai mult le lipseau aripile. Aripile – seminţe ascunse-n para omoplaţilor.

Spune-mi,Omule,

va mai prinde în tine sămânţă zborul primordial ?

t

proză

Robert TOMA

Schimbarea la faţă

I

Era prin 1880, într-o toamnă târzie, şi zările dospeau roşietic. Mirosea a vreascuri arse, şi prin curţile caselor se aşternuseră frunze galben-roşcate. Pe un drum pietruit ce părea să nu se mai sfârşească, răsuna duruitul mărunt al unor trăsuri . Se desluşeau, printre râsete, vorbe leneşe, alintate. Numai un domn arhivar, posomorât, îsi consulta, la răstimpuri, ceasornicul. Primiseră cu toţii invitaţia la banchet, şi refuzul cuiva ar fi fost o insultă pentru gazdă. Vizitiii porunciră blând cailor, şi bărbaţii le ajutară numaidecât pe doamne să coboare. Ferestrele se deschiseră larg; lumina inundă încăperile. Vocile se căutară, se adunară, se contopiră. Un actor îşi apropie nasul coroiat de aburii cafelei, şi sorbi lacom, cu buze vinete. Oaspeţii aveau prilejul să admire şi tablouri de natură moartă. Fusese remarcat îndeosebi portretul unei femei cu o expresie mândră, ironic-sfidătoare; mai multe persoane întrebară dacă autorul acestei capodopere se află chiar acolo, printre ceilalţi; însă nu era de găsit. Asistată de mama ei, o domnişoară cu studii la Paris improviza la pian. În altă încăpere, un tânăr deşirat şi pletos, scotea dintr-o vioară bizare tânguiri.

-E adevărat că Apostol va ţine un discurs despre poezie? se adresă o doamnă încărunţită, agitând evantaiul, unei debutante sfioase. -Daţi-mi voie! i se spune Apostol, dar nu se numeşte astfel… -Cum aşa? se arătă uluită respectabila doamnă. Ce vrei să insinuezi? -Liniştiţi-vă, nu insinuez nimic! Nu acesta e numele său real… E o enigmă, la mijloc.

Robert TOMA

Treptat, rumoarea se potoli. Apăru

amfitrionul însuşi: avea un barbişon ursuz, o ţinută rigidă. Îşi înclină uşor capul, în semn de salut, apoi se lăsă grav într-un fel de tron cu spătar înalt, încât părea mai degrabă un judecător. Arunca observaţii tăioase, pe un ton inchizitorial; din ce în ce mai ostenit, se străduia să ţină ochii deschişi. Invitaţii se întrebau din priviri ce mai înseamnă şi asta. Deodată, uşa, ca niciodată până-atunci, scârţâi sonor, şi capetele se-ntoarseră, într- un murmur general. Tânărul despre care se tot vorbea înaintă cu trufie, îl salută pe amfitrion şi făcu o plecăciune înaintea publicului:

„Bine-aţi venit! Demult aşteptam un asemenea moment! Nu înţeleg de ce vă miraţi aşa! Sunt chiar eu, în carne si oase!” Apoi, dregându-si vocea: “ Mă tot întreb- ce

este poezia?

scrii? Cine crede că poate da răspunsuri limpezi, are, fără-ndoială, mintea tulbure… Să nu demontăm poezia în piese minuscule, ca să nu se piardă muzica!…” După o pauză, de parcă ar fi jucat într-o piesă de teatru : “ Ori de câte ori instinctele obişnuite pălesc în atingere cu azurul, se iveşte poezia…” Câteva cucoane din asistenţă îsi acoperiră gura cu palma. Şi tânărul, înviorat de cele spuse, continuă: “Numeroşi detractori (nu le dau numele!) au susţinut prin reviste de mâna a treia, prin te miri ce broşuri, că n-am habar de poezia din ultimele două decenii… Eu am rămas, chipurile, undeva, în urmă, fac mare caz de trubaduri, şi alte bazaconii din acestea…Adică, sunt învechit. Ei bine, aşa nu se mai poate!” Apostol îşi studiase cu grijă atitudinea; figurile, totuşi, păreau încremenite. Scârbit, ar fi vrut să-i lase baltă pe toţi, să respire adânc, sub cerul liber. Amfitrionul, între timp, căzuse pradă somnului, şi sforăia. „Tinere, vorbeşte! Vorbeşte, tinere!” izbucni în sală o voce fanatică. Pereţii vibrară. Tablourile crăpară. Sub tălpile oratorului, covorul pâlpâia şi fumega. Ţipetele de groază îl întărâtară pe maestru, care începu să monologheze iar, mai inspirat ca oricând: „Vă mai amintiţi de

Ce

anume te-ndeamnă să

Robert TOMA

Farinata, ghibelinul? Era închis într-un mormânt de foc, dar ştia ce spune! Câtă măreţie!” Amfitrionul, morocănos că tocmai a fost trezit, îl împunse în coaste cu bastonul în care obişnuia să se sprijine: scânteile răzbăteau până afară, prin ferestre, de nu se mai înţelegea om cu om.

II

O mână se-nfipse-n umărul fratelui adormit la masa de lucru. Tei tresări, cu ochii jucându-i în cap:

-Ce e? Ce e? Petre, asudat, cu fălcile-ncleştate, îl apucă de braţ; îl zăpăcise răspândirea focului. La un strigăt, dădură buzna vecinii, gata să verse găleţi cu apă. Printre opinteli, îşi împărţeau fărâme de îmbărbătare: “ Mai repede! Aşa, frate! Bine! Hop! Alta!” Petre, suflecându-şi mânecile, se repezi spre ei şi se puse pe treabă, suduind. Îi azvârlea priviri ucigaşe fratelui său, care ezita, se frământa pe loc, ducea un deget la tâmplă, mai mult bolborosea. Părea un idiot. Pe masa ferită, încă, de flăcări, rămăsese deschis un volum de istorie românească veche. Netezise cu palma, grăbit, un manuscris pe care ţinea să-l salveze cu orice preţ, fiindcă i se părea semnificativ. -Mă, nenorocitule, ce faci acolo? Pune mâna pe găleată! urla Petre, ca scos din minţi. -Asta şi căutam! răspunse Tei, învârtindu- se în neştire. Apoi, însă, o linişte, o resemnare cum nu mai cunoscuse, începea să-l bântuie. “Şi ce-ar fi, pân’ la urmă?” se gândea. Dacă toate-acestea nu erau decât capriciul imaginaţiei cuiva, o simplă iluzie? Casa de la margine de Bucureşti ademenea o gloată pestriţă de curioşi. Pe copiii desculţi de prin partea locului, mânjiţi pe faţă cu urme ca de păcură, lătratul câinelui ce se zbătea în lanţ nu-i mai speria. În aer se ţesea o pânză acră de sudoare. Pe cer-nicio rămăşiţă de nor, iar jăraticul amiezii se rostogolea în creştete. După câteva ceasuri de trudă, lemnăria încă mocnea. Se arătă în pragul porţii mama celor doi fraţi. Îsi

Robert TOMA

înăbuşi un strigăt; câteva femei o ţinură, să nu cadă. Fusese plecată cu treburi, la târg. Petre se grăbi s-o întâmpine; din obrajii femeii roşeaţa pierise:

-Lasă, mamă, nu mai plânge! O scoatem noi la capăt! Tei nu se putu abţine să admire, la repezeală, printre fâşiile de cămaşă, spatele zdravăn al fratelui său mai mare… Se simţea dintr-o dată pipernicit, inutil. Femeia şi- nţelese, privindu-l:

-Tu ai făcut asta, aşa-i? -Mamă! La şuierul palmei tresări până şi Petre. Tei îsi atinse mecanic obrazul, uitându-se la maică-sa de parcă o vedea pentru prima oară. -Eşti un neisprăvit! Piei din ochii mei! Lumea întorcea întâmplarea pe toate feţele. Câteva babe îsi făcură de mai multe ori semnul crucii, potrivindu-şi basmalele pe cap. Ştiindu-se privit cu milă, Tei ar fi vrut mai degrabă să-l înghită pământul. Încolţi în

el o revoltă, un dezgust de toţi şi de toate. Şi rosti atunci, ca pentru sine: “ Să fi trăit eu altundeva, în alte timpuri, din puţinul

meu!

-Ce mormăi acolo, mă? se mânie fratele; ochii săi, de un albastru spălăcit, se bulbucară. Văzând că Tei lasă capul în jos,

ceva mai potolit, îl luă de bărbie cu degete groase, pătate de fum negru:

-Eu tot n-am înteles! De ce-ai aprins lumânări? Pe ce lume trăieşti? Ce-i cu tine, mă?

Ştiam

o treabă!”

-Nu ştiu!

Aşa, am simţit nevoia!

O

prostie, recunosc! -Îţi lipseşte o doagă, ascultă ce-ţi spun! Eu n-am mai întâlnit una ca asta… Am ajuns să mă-ntreb ce fel de frate am…Ţi s-a cântat prea mult în strună, asta e! Femeii îi tremurau mâinile, culegând ce se mai găsea: copii după manuscrise rare, vase de lut crăpate şi funinginoase, monezi . Căută cu sârg şi un pocal din care-zice-se-ar fi băut nu ştiu ce împărăteasă bizantină, dar, ia- l de unde nu-i! -Acum, na! Ce-o să spuna ăl’ bătrân? S-a

Robert TOMA

dus pe gârlă munca lui de-o viaţă!

Tei ajunsese la capătul puterilor. Şi, ca un făcut, o voce îi ţintui locului, înfrigurându-i pe şira spinării. Bătrânul, agitându-şi braţele, îi gonea pe unii şi pe alţii; la colţurile gurii se ivise o spumă:

-Ieşiţi afară! Ia uite, dom’le, s-au strâns grămadă! Mă, tu, n-auzi? N-aveţi treabă-acasă? Bătrânul respira greu şi-şi clătina barba, în vreme ce mulţimea se-mbulzea pe poartă cu un aer tâmp, ca o turmă de oi silită să iasă dintr-un ţarc. Femeia plângea cu sughiţuri, cei doi fraţi se căzneau să scoată o vorbă din gâtlej. -Vinovatul sunt eu! începu Tei, cu glasul pierit. Taică-su nu-l mai auzea; începu, bezmetic, să umble prin cotloane. Se răsuci pe călcâie:

-Unde sunt? Aşa cum stătea, răvăşit, părea însuşi regele Lear în furtună. Tei făcu doi-trei paşi, nesigur:

-Tată!

-Ah, nenorocitule! Ştiam eu!

Ar trebui să…

Bătrânul se prăbuşi pe un scaun; îl durea pieptul. El, care se lăuda cu o sănătate de nezdruncinat, era acum întins pe targă. La o cotitură, ambulanţa se hurducă aşa de rău, că bolnavului nu i se mai dădură cine ştie ce şanse. De atâta încordare, Petre aproape că

nu mai ştia pe ce lume se află. Ajuns la spital, nu înceta să-i insufle părintelui curaj: “Lasă, c-o să fie bine! Simt că n-o să stai prea mult ”

pe-aici!

vină mintea la cap, mare mirare! Îl satur eu ”

de poezie!

grijă, Petre evită orice discuţie cu fratele său mai mic, pe care-l compătimea, în sinea lui.

Apoi, fără să fie auzit: “De n-o să-i

Totuşi, cu inima strânsă de

III

Familia Apostol săracă nu era. Ca tâmplar, Petre avea mai mereu de lucru; era atât de priceput, că se pomenea solicitat prin recomandări, de la o persoană la alta. Se- ntorcea acasă cu alte şi alte idei, numai bune de pus în practică. Era în stare să dea o mână de-ajutor şi altora, fără să ceară bani. Devenise, cum se zice, mândria familiei. Tatăl

învârtea felurite afaceri în materie de artă. Iubea cercetările ştiinţifice: savantul Faust

Robert TOMA

era deseori adus în discuţie. Chemat de alte zări, bătrânul uita până şi de hrană, chiar dacă nu gustase nimic o zi întreagă. Vindea obiecte interesante, ca să cumpere obiecte rare; când vreun specialist îi deschidea ochii asupra unor falsuri, privea ciudos, într-o parte, sau îsi lovea scurt fruntea cu palma , căutând să pară amuzat. În schimb, Tei (pe numele său real, Matei, nu-l mai striga nimeni), frecventa cenacluri literare; textele citite alunecau pe lângă el,

dar nu lăsa această impresie; le comenta subtil, ca nimeni altul. Opinia lui, azvârlită în treacăt, era menită să contrarieze şi, în repetate rânduri, suna ca un verdict. Persoane importante, cu multe cărţi publicate, îl contraziceau amabil, în câte-o privinţă, ca să-l provoace; însă tânărul se mulţumea să zâmbească. Cei de vârsta lui, înrăiţi, se lăsau şi ei, până la urmă, păgubaşi.

*

În cele din urmă, mama şi cei doi fii se mutară în casă nouă, nu departe de fosta locuinţă-prilej pentru ei, în continuare, de vise întortocheate, cu treziri în puterea nopţii. Într-o zi, în timp ce gătea, după o vizită la spital (starea bătrânului se ameliorase), femeia începu să murmure un cântec. Tei, care stătuse întins pe pat, cu mâinile sub cap, se-apropie de maică-sa, ispitit de mirosul mâncării. -Pot să gust? făcu el, şi suflă într-o bucaţică de carne aburindă. -Ce e, mă? Aşteaptă! Tei, nerăbdător, netezi cu dosul palmei geamul de bucătărie. Femeia, privindu-l dintr-o parte, lăsă câteva clipe lingura de lemn în tigaia care sfârâia, să-şi netezească ochii de lacrimi cu şorţul…

IV

Tei umbla prin oraş, fără o ţintă precisă, oprindu-se, când şi când, pe la anticari. Se pomeni la UNIVERSITATE. Era un zumzet de studente grăbite, preocupate. Nu-i venea să creadă că nu putea smulge măcar o privire, în

treacăt. Larma porumbeilor nu-i alunga senzaţia nelămurită de apăsare sufletească.

Robert TOMA

Pe-o bancă, pălăvrăgeau câţiva bătrâni, părând a nu avea nicio grijă. Atingeau îndeosebi subiecte politice. Înainta agale spre CIŞMIGIU, şi parcă i se lipea de tălpi asfalt încins. Se şi vedea răsfoind nişte file pătate, unsuroase, din care zadarnic se străduia să priceapă ceva. Deschise uşa unei librării; o răcoare stranie îi dezmierdă fruntea, obrajii. Observă numaidecât o fată care se interesa de un autor anume. Profilul, de o fineţe aristocratică, ochii negri, cu sclipiri melancolice, îl neliniştiră plăcut. Şi-ar fi dorit să-i atragă atenţia cumva, dar nu-şi găsea cuvintele. La un moment dat, se poziţionă în faţa ei, frunzărind două-trei cărţi la întâmplare; îşi luase o mină gravă, şi era convins că fata îi remarcase, la rândul ei, profilul. O fură cu coada ochiului. Ea se-ndepărtă câţiva paşi, cu un nu ştiu ce dispreţuitor pe chip, încât se simţea aproape jignit, în stângăcia lui. Tei îl întrebă atunci pe supraveghetor la ce oră se-nchide, doar aşa, ca să spună ceva, iar fata, curioasă oarecum, întoarse o clipă capul, şi zâmbi. Redeveni serioasă, egală cu ea însăşi, dar lui Tei zâmbetul îi ajunsese la inimă. Supraveghetorul, uşor nedumerit, începu să răspundă la întrebările altui client, gesticulând binevoitor şi totuşi mecanic. Până la urmă, fata, cu un aer hotărât, se îndreptă spre casa de marcat; ţinea cu grijă, la piept, cartea cumpărată.

V

Tânăr literat, cu viitor, Tei izbutea să rămână în centrul atenţiei. Dar ceva de altă natură, dincolo de aplauze, lipsea… Era îngândurat, nu o dată, între colegii de breaslă, care se-ntreceau în a-l felicita. Pasionaţii de literatură mestecau de zor din bunătăţile înşirate pe masă; unii dintre ei îl băteau amical pe umăr. Şi, în repetate rânduri, prea semăna totul cu un bâlci. -Am planuri măreţe! îl acostă un profesor de limba română, de curând ieşit la pensie. Voi da o epopee! Ce e? Nu eşti convins! Ai făcut o grimasă! -N-am făcut, domnule, nicio grimasă! se apără Tei, încercând să scape.

Robert TOMA

-Eşti aşa cum aş vrea să fie şi băiatul meu, care nu citeşte nimic… E afacerist. Te-ai gândit să devii membru al Uniunii? -Vă rog! Vă rog! Nu mă simt prea bine!

-Ţi-e rău! făcu profesorul, prosteşte. Bea un vin! E bun, dat naibii! Stai, că ţi-aduc eu

un pahar! Doar să fi rămas ceva!

de ăştia? Gâfâind, profesorul se-amestecă printre ceilalţi, şi se prinse în discuţii politice. Profitând de ocazie, tot mai slăbit, Tei se furişă, să iasă odată la aer. Strada era împânzită cu reclame luminoase şi reci. Părea suspendat; pentru prima oară în viaţa lui, se- ntreba dacă nu cumva traiectoria de până-atunci, în care crezuse şi de care făcea atâta caz, era iluzorie…

Mai apuci,

VI

Înainta, absent, spre CALEA VICTORIEI, ţinându-şi mâinile în buzunare. Amintirea fetei din librărie nu-l părăsise încă. Pe-acolo mai fusese de câteva ori, dar n-a mai întâlnit- o. Erau zile când se-ndoia cumplit de sine. Îl urmărea o presimţire sumbră. Traversând neatent, pe “roşu”, un taximetrist a frânat brusc, la limită; înjurături îi pârjoleau spinarea, câţiva trecători îşi mişcau, mustrător, ţestele. El, cu atât mai descurajat, văzându-şi de drum, îşi zise iar: “Să fi rămas undeva, în trecut…N-ar fi fost mai bine, oare?” În mintea lui buimacă se înşirau colecţiile tatălui cu pasiuni de anticar. Se hotărî să-l viziteze, şi se simţi ceva mai uşurat, ca în ajunul unei spovedanii. Târându- şi paşii, mai mulţi pacienţi cu figura pământie îl priviră fix, ca şi cum l-ar fi aşteptat acolo de cine ştie când… Sunetul nemilos, de truse metalice, îi pricinuia junghiuri în coaste.

Coridoarele miroseau a spaimă, a neputinţă, şi se îngustau tot mai mult, spre nicăieri… Copleşit de mirosuri amestecate, Tei se sprijini cu braţul de-un perete, însă nimeni nu îl întreba nimic. Găsind, în fine, camera, la început, ezită; bătu, şi intră încetişor. Bătrânul, văzându-l, sări ca ars:

-Ce cauţi aici? Ce mai vrei? -Am fost prin oraş…Vroiam să te văd…

Robert TOMA

-Scuteşte-mă!

-Tată! -Să n-aud! -Tată! -Filfizonule! Bătrânul străpungea cu privirea tavanul de un alb cretos, monoton. Tei rămăsese fără grai; apăsă clanţa uşii, cu un oftat, şi părăsi în grabă spitalul.

VII

Ploaia zuruia pe şosele. Fulgere se-nlănţuiau sever, ca într-un ritual. Sub nefericitul Tei se clătinau toate; avea impresia că bubuitul ceresc îl va urmări doar pe el, şi i se năzări că în oraş au năvălit porci mistreţi, gata să sfârtece. Urechile îi trepidau de claxoane. “Eşti un filfizon!” răsuna sentinţa, şi se ciocnea, în mers, de pietonii puşi pe fugă. Adăpostindu-se într-un gang, îşi pipăi chipul supt, ca după o flămânzire în carceră. Ochii îi scăpărau bolnăvicios; se temea să nu-i plesnească vreun organ intern de-atâta umezeală. Aerul, deşi mai curat, păstra un iz anume, de scândură putredă; îşi dorea să zacă într-un fotoliu, acasă, şi să-şi cârpească, netulburat de nimeni, gândurile. Apoi, sub cap-ciment. Respiră precipitat, nevenindu-i să creadă că roţile sinistre au putut să se oprească; era înconjurat de o lume ce se agita fără sens, şi văzu cum spiritele atâtor maşini se adună undeva, în văzduh, ca să-i cânte prohodul… Şoferul îşi alungi faţa spre el, mişcându-şi buzele. Îi spunea ceva, însă Tei nu pricepu o iotă. Sunetele din jur n- aveau nicio noimă. Treptat, vocile se desluşiră şi, copleşit de vacarm, încercă să se ridice. O femeie despletită, palidă, părând ea însăşi cuprinsă de febră, striga de zor:

“Chemati ambulanţa!” Tei nici nu vru s-audă. Accidentul, care nu fusese grav, le smulgea unora exclamaţii de regret în care se putea ghici totuşi un sâmbure de încântare. Tei şchiopăta, dar nu acceptă sprijinul nimănui, zicând că se poate descurca şi singur. Cu toate acestea, punea stăpânire pe el, treptat, o seninătate pe care n-o mai cunoscuse nicicând; tunetele răzbăteau tot mai rar, ca o

Robert TOMA

primejdie îndepărtată. Caldarâmul se zvântase, pe alocuri, în bătaia soarelui, şi Tei începu să se uite binevoitor la oamenii din jur; se aşeză la o masă de lemn, sub umbrela unei terase. Dezmorţit de-a binelea, sorbind tacticos din halba cu bere, tânjea să intre-n vorbă cu cineva, dar nu găsea defel momenul prielnic. Se amuza, în sinea lui, de întâmplările altora, şi le demonta, ca să desprindă piesele ce i se potriveau.

VIII

Tei rămăsese neîndemânatic, însă nimeni nu-l mai trăgea de mânecă. Trebăluia prin curte, sărea în ajutorul mamei; frate-său îl privea cu alţi ochi. Tâmplarul, înduioşat de schimbarea neaşteptată, căuta să pară, în continuare, nemulţumit. Lipăindu-şi papucii de colo până colo, chema din mers: “Teiule, ce stai aşa retras? Vino-ncoace, mai am puţină treabă cu tine!” Fără să se-ncrunte, ca-n alte dăţi, Tei îşi scutura palmele de ţărână, ca omul ce-şi dă silinţa să fie de folos. Prezentul, precum o călăuză de încredere, îi dezvăluia o potecă fără capcane…

IX

Mama şi cei doi fraţi isprăviseră de cules

strugurii, sub ochii încercănaţi ai tatălui. Tei ridică un ciorchine în văpaia molcomă a ”

soarelui, minunându-se: “Ia te uită!

ciuguli un bob, fără să se mai apropie de Petre, care glumea pe seama lui şi a fetei din librărie… Mama tăcea, însă bătrânul, care tocmai înşfăcase o găleată plină de rodul viţei de vie, îşi zguduia pântecul de-atâta râs. În răcoarea serii, crengile se legănau, şi Tei, înfiorat, părea să prindă rădăcini… -Haideţi! La masă! îi îndemnă femeia. Bătrânul tresări de voie-bună, iar Petre se repezi la jgheab, să se spele pe mâini. Era în înfăţişarea lui un fel de-a spune: “Ajunge ”

pentru azi! Mai e şi mâine-o zi!

O vreme, nu se mai auzi decât clinchetul de linguri. În cele din urmă, Tei se retrase în camera lui, să citească, iar tatăl şi fiul mai

mare începură să-l laude, zicând că e „băiat deştept” şi că va ajunge departe…

Şi

momente

Ani BRADEA

Heraldici şterse

L-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruţa sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna şi întrebându- mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minţii şi m-a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ (casa fiindu-i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp. Când i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit că a mai discutat şi cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului, apoi s-a aşezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca şi cum ar fi ştiut că aşa îmi doream şi eu să-l rog să-şi amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea şi memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr

Ani BRADEA

de populaţie şi capitale, cum învăţase în şcoala primară. Și-mi spunea că nu înţelege ce învaţă copiii din ziua de azi la şcoală:

Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, şi vin copiii de la şcoală, şi-i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu ştiu deloc sa-mi răspundă, aşa că mă întreb ce-i învaţă oare acolo, că nu ştiu de niciunele!

Călătorului, care străbate drumul judeţean BH 108 I, din direcţia localităţii Aştileu spre Vadu Crişului, prima localitate ce-i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcţiei de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componenţa comunei Măgeşti, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd 1 . Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărţile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crişului Repede, de-a lungul căii ferate şi că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localităţi anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localităţii se menţionează a fi Rikosd. Acelaşi autor precizează că, denumirea localităţii în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka şi înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderenţă români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877, dar, dată fiind atestarea documentară, se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului 2 . Coborând o pantă domoală, drumul judeţean se odihneşte puţin, pentru ca mai apoi să-şi reia traseul şerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de

Ani BRADEA

popas, ieşind din şirul caselor aliniate la

stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor şi ale roţilor de trăsură, se înalţă semeţ şi mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de şcoală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganţă şi frumuseţe pe care tendinţele moderne nu le-au putut estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n-au ştiut, fie n-au

vrut să ţină seama de arhitectură, cei ce au

contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza 3 spunea că aparţine stilului eclectic. Faţada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se uşă şi ferestre de o altă formă şi construcţie decât restul clădirii, din dorinţa, probabilă, de a adăuga un spaţiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale aminteşte de arhitectura barocă, mai exact

de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec.

XVIII – XIX, ca urmare a integrării

Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vânătoare Zichy

de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din

Cluj, clădire care în prezent adăposteşte

Muzeul de artă al oraşului.

Interlocutorul meu, priveşte cu coada ochiului cutia cu pişcoturi pe care i-am adus- o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi povestească despre conac şi despre imaginea de altădată a proprietăţii. Înainte de al doilea război mondial, îşi începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul şi împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum şi în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte şi de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu şi mărginită de nuci. Livada cuprindea toate

Ani BRADEA

soiurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantaţie de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spaţiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat un spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă şi locuri de şezut. Sistemul de iluminat al parcului şi al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spaţioase şi scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meşteri italieni. La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee de asemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii ‘50), urci panta uşor abruptă a dealului din apropiere şi descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripţii ale numelor, celor ce-şi dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localităţii, până departe, spre malurile Crişului Repede şi dincolo de ele. Obosit, baciul Lica face o pauză, cu mişcări tremurânde soarbe o înghiţitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puţin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu priveşte afară pur şi simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere şi eu nu îndrăznesc să o tulbur. Eu nu i-am cunoscut pe toţi, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar pe ultimul l-am ştiut bine, pe Domnişorul. I se spunea aşa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar şi pentru că s-a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos, foarte elegant şi cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat

Ani BRADEA

Ani BRADEA

şi

în împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia

alcoolului. Oamenii erau bucuroşi că au

la

conac, dar după aceea s-a mutat la casa

primit pământ, unora nici nu le venea să

cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să-şi inspecteze

creadă. Au tăiat brazii şi copacii ornamentali, au scos din rădăcini toţi pomii fructiferi şi viţa

pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar

de vie, au desfiinţat aleile şi au început să-şi are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce

la

călărie şi pe care nu o putea încăleca

aveau să vină Domnişorul le-a spus: nu vă

nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare şi băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnişorul aşa se simţea bine. Dacă vreun ţăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi

bucuraţi că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia şi de la voi! În vremea asta foştii servitori ai familiei au devenit activişti de partid, au primit funcţii în partidul comunist, iar Domnişorul a fost trimis la ”reeducare”, pe şantierul canalului hidro, care atunci se construia. A

să-i ceară o căruţă de lemne, acesta îi dădea

căzut bolnav la pat, într-o cămăruţă din casa

o

pereche de boi să meargă în pădure să-şi

în care trăise cu familia sa şi care avea acum

aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeţi la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împuşcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreţinea relaţii de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut nişte prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieşeau pe la porţi. În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnişorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse nişte datorii la Budapesta. Când au venit ruşii, românii l-au ascuns, împreună

alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinaţiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existenţa. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginaţia şi trupul chinuit de boală şi agonie. S-a stins într-un sfârşit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de şaizeci şi cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei. Da, l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viaţă îndelungată şi nici aşa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost

cu toată familia şi aşa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) şi hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnişorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea şi la cine

milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naţionalizare. Tata a fost birău, spune baciul Lica, ridicând mândru privirea, şi, nemaiputându-se abţine, apucă de pe masă cutia cu pişcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.

îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului

începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moştenită de la părinţi săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945,

l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnişorul a suferit un şoc, care l-

a făcut să cadă iremediabil în patima

1 Coriolan Suciu, Istoric al localităţilor din Transilvania, p. 115

2 I. N. Ciuclea, Măgeşti 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31

3 Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p.

125

poesis

Diana TRANDAFIR

JURNAL CU OMUL DIN DEBARA

1

Vreau să ştiţi, de la început, doar atât:

că scaunul e gol. Desenez literă cu literă, încet ca şi cum mi-aş desăvârşi (ca pe o operă de artă) manichiura. Prin pereţi răzbat, când şi când, scârţâieli, foşnete, glasuri piţigăiate, grohăituri şi flaşnete. Cu siguranţă se află aici, în debara, cineva sau ceva. Îmi zic, cine ştie ce se mai poate întâmpla, doar personajul meu nu-i primul care a descoperit

(a doua oară) America. Tot va mai pune el pe tapet vreo ştire, că e nespus de temerar din fire. Eu mă întorc la boala de a fi om într-o ţară uitată unde tiparniţa originară a fost de multe ori trădată. Mă întorc la rădăcini, doar ştie orişicine că nutriţia numai cu eul empiric se ţine şi că somnul poate fi uneori creator când nu te aleargă prin vise şi nu aruncă drăceşte

cu ce nimereşte. Or fi aberaţii gen câinele cânta nefiresc la un corn englezesc sau la cornul cu lapte al lunii. Am cerşit ca nebunii numai puţină iubire şi am primit o palmă pe obraz ca amintire. Nu ştiu de ce când inventez cuvinte rele ambele palme se lovesc între ele, iar eu n-am nimic împotrivă, nici curaj.

În salopetă albastră nimeni nu (mai) e laş.

Diana TRANDAFIR

2

Ne jucăm de ce-a fost şi ce-o să mai fie, lui nu i se pare că e vreo apostazie. „Eşti doar aşa, un bun comun”, îmi zice-ntr-o doară. Am simţit pe loc muşcătura de fiară. Îi răspund din priviri, e privirea mea de adult, „Când te vei trezi, vor răsuna ecouri de demult”. Sinceritatea asta găunoasă chiar că mă deranjează. Proletarul şi-a prins un şorţ cu pieptar şi curăţă murdăria de pe culoar. Vei aborda tot felul de costumaţii nepotrivite, „În zadar!” voi îngâna pe şoptite şi-o să mă pierd sub dialectica sincerităţii în colbul fin din trecutul cetăţii. Mai şi confund sinceritatea cu depărtarea, apa cu focul, corpul cu raţiunea, trezia cu visarea.

Mare fason are (şi) versiunea asta de viaţă degradată la rangul al doilea, faza

glumeaţă.

3

Lansez degetul laser spre autobiografic, ce egalizează ţesuturile, le şterge din

grafic,

astfel încât nu mai disting scriitura. Simbolurile ad-hoc acoperă sensul şi

natura, s-au înghesuit peste soarele colonizat fără folos. Cavalcada e mult mai aievea privită de jos decât îşi închipuie scamatorul acesta din debara.

Nu-i în stare să facă altceva decât să învârtească acele scaune de parcă ar răsuci maelströmul o barcă.

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

Le aruncă până la urmă în colaps (neeconomic) într-un mod pervers şi destul de comic, Oricum, are picioare frumoase (dar cam scurte), poartă coroană regească prin palat şi prin curte,

Îmi plec şi eu umerii (umilită) gata pentru

Nu notez acestea pentru toate urechile şi toţi ochii, ele răsar din încreţirea lungii rochii numai pentru cine poate înţelege orişicât. Cei mai solicitaţi sunt chelnerii cu papion la gât

ţine capul aplecat pe umăr, ştrengăreşte cumva.

a face altceva.

şi cu steag alb pe un braţ. Mai sunt la fel de solicitaţi medicii, fochiştii, profesoarele şi cizmarii şi, la urma urmelor, toţi bizarii. Am încredere într-un astfel de auditoriu,

sânge.

4

de asta las (intenţionat) căderea în derizoriu. Astfel aripile deznădejdii se strâng

E

prea complicat. Nu mai putem continua

în jurul atomilor din colţul stâng

sub semnul acesta al îndoielii căzut de undeva.

mal,