Revista Nouă

‐ apare de şase ori pe an ‐

În acest număr semnează: Florin DOCHIA Serghie BUCUR Constantin DOBRESCU Iulian MOREANU Mioara BAHNA Ana‐Maria CONSTANTIN Valeria MANTA TĂICUŢU Victor DIACONU Mihai SĂLCUȚAN Gherasim RUSU TOGAN Christian CRĂCIUN Theodor MARINESCU Alexandru JURCAN Marian DULĂ Ani BRADEA Dumitru ANGHEL Anastasia TACHE Robert TOMA Diana TRANDAFIR Elena GLODEAN Marian DRAGOMIR Marina NICOLAEV Octavian ONEA Liliana ENE Corneliu SÂNTIOAN CUBLEȘAN Ştefan Al.‐SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V‐ a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4 Anul X nr. 1 (80) / 2014 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: editorial ‐ Florin DOCHIA ‐ În spatele frontului / 3 * remember 2013 ‐ Serghie BUCUR ‐ Câmpina ‐ Izvor & Cetate pentru Limba Română / 4 * historia mirabilis ‐ Constantin DOBRESCU ‐ Filantropi şi donatori din Câmpina şi împrejurimi / 7 * ethica minima ‐ Iulian MOREANU ‐ A nouăsprezecea povestire cu un copil / 12 * cronica literară ‐ Mioara BAHNA ‐ Theodor Codreanu: Marele zid / 15 * eseu ‐ Ana‐Maria CONSTANTIN ‐ Din istoria optzeciştilor. Alexandru Muşina (1 iulie 1954 – 19 iunie 2013) / 20 * poesis ‐ Valeria MANTA TĂICUŢU / 22 * poesis ‐ Victor DIACONU / 23 * eseu ‐ Florin DOCHIA ‐ Franz Kafka. Oraşul şi angoasa / 24 * in memoriam ‐ Mihai SĂLCUȚAN ‐ Dor de Nicomah / 28 * iubiri de scriitori ‐ Gherasim RUSU TOGAN ‐ Mateiu I. Caragiale şi «mistica zarului norocos» / 30 * cronica literară ‐ Christian CRĂCIUN ‐ Eul, ţara şi istoria prin femei / 42 * note de lectură ‐ Theodor MARINESCU ‐ Strigătul nopţii / 46 * proză ‐ Alexandru JURCAN ‐ Marţea la colţul bisericii / 48 * restituiri ‐ Marian DULĂ ‐ Răsboiul nostru pentru întregirea neamului (August 1916 – Aprilie 1918), de Generalul C. Găvănescul / 49 * note de lectură ‐ Ani BRADEA ‐ «Sfârşitul nu‐i aici» / 53 * la aniversară ‐ Dumitru ANGHEL ‐ Aurel M. BURICEA ‐ 101 poeme – Opera Omnia / 55 * poesis ‐ Anastasia TACHE / 57 * proză ‐ Robert TOMA ‐ Schimbarea la faţă / 58 * momente ‐ Ani BRADEA ‐ Heraldici şterse / 63 * poesis ‐ Diana TRANDAFIR / 66 * poesis ‐ Elena GLODEAN / 68 * poesis ‐ Marian DRAGOMIR / 69 * cronica literară ‐ Marina NICOLAEV ‐ Silvia Caloianu – Narcotango / 70 * hasdeiana ‐ Octavian ONEA ‐ «Nu este cazul.» / 73 * note de lectură ‐ Christian CRĂCIUN ‐ A povesti, povestire / 79 * arte poetice ‐ Philip LEVINE: «Sunt foarte fericit că am devenit poet». Traducere din limba engleză de Liliana ENE / 81 * cronica plastică ‐ Serghie BUCUR ‐ O «dragoste» a pictorilor / 85 * cronica plastică ‐ Serghie BUCUR ‐ Mansarda / 86 * pelingeneze ‐ Christian CRĂCIUN ‐ Împachetarea «Gânditorului» / 88 * proză ‐ Corneliu SÂNTIOAN CUBLEȘAN ‐ Golful / 92 * am primit la redacţie – Pamflet – Albanezii din România, victimele impostorilor / 97 * actualitatea ‐ Theodor MARINESCU ‐ Biblioteca de Câmpina / 99 * Parodii de Ştefan Al.‐SAŞA / 100

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor‐şef)
Ştefan Al.‐Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina
5 lei ISSN 1223 ‐ 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e‐mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

editorial

Florin DOCHIA adunau anual ca să dezbată la Câmpina, în noiembrie, treburile obştii. S‐a dus faima falnicei Veneţii (mă cam obsedează versul acesta în ultima vreme!), Galele APLER au dispărut în neant, dar ceva‐ceva tot s‐a păstrat, un bun obicei de a ţine cont de nevoinţele spiritului. Aşa se face că 2013 a adus cu el şi un Concurs dedicat Cărţii anului şi un Concurs de manuscrise, prilejuri cu care, prin Biblioteca Municipală, autori au fost recompensaţi pentru efortul lor în slujba propăşirii şi gloriei locului şi al literaturii ori au primit un impuls financiar pentru ca încă o scriere să vadă lumina tiparului. Mai mult, aceeaşi Bibliotecă şi‐a luat în grijă să editeze şase volume pe an despre Câmpina şi câmpineni sau cu autori câmpineni – Colecţia „Biblioteca de Câmpina”. Iar la început de an 2014, a lansat o „Campanie de pedagogie a lecturii”, care include şi o tipăritură numită după celebra revistă de avangardă a lui Geo Bogza: URMUZ. Aşa se face că la mine, în urbea cu cele mai multe zile însorite pe an şi cu cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori (date valabile în ultima sută de ani), nu se simte că ministrul culturii e un biet Gigel modest în limbaj, care nu aspiră să ia Nobelul de două ori, că intelighenţia capitalistă (din Capitală, care‐va‐ să‐zică!), dar şi din alte reşedinţe mai acătării, s‐a împărţit şi reîmpărţit în tabere, clanuri şi găşti (cum aflăm din tot felul de luări de atitudine, care mai de care mai hotărâtă), după cât de proaspătă e fărâma de pâinică picată de la masa marilor politicieni atât de mediocri şi de vicleni, în fond. Noi vă aşteptăm, la fel de deschişi ca întotdeauna, pe toţi cei care vă încumetaţi, la Maratonul de lectură din 21 Martie – Ziua Mondială a Poeziei, la Concursul de literatură „Geo Bogza”, la Maratonul din octombrie, găzduit de Casa Memorială „Nichita Stănescu” din Ploieşti, la Taberele de creaţie plastică ori de lectură şi scriere creativă din iulie şi august, la colaborări valoroase pentru Revista Nouă şi pentru URMUZ, la întâlnirile cu tinerii de toate vârstele, cărora aveţi ceva a le spune. Sine ira et studio. 3

Florin DOCHIA În spatele frontului
Lumea aşa‐numită reală a Planetei ne inundă zilnic cu evenimente de toate felurile, care mai de care mai dramatice, umple cu borhoturi şi lumea virtuală a comunicării multiple, ne îneacă până la refuz în zoaie imunde despre care ne‐ar plăcea să credem că am scăpat. Mileniul ăsta nu e mai breaz ca anteriorul. Cum spunea nu‐mi mai amintesc cine, „din secolul vitezei am căzut în secolul acceleraţiei”. Nu ne mai putem opri din degradarea cotidiană, frumuseţile dispar până şi din vise, iar acestea din urmă nu sunt altceva decât biete coşmaruri cu care ne‐am obişnuit şi de care ne‐ar fi dor dacă somnul raţiunii ar fi mai profund. Dar nu e. Însă aici suntem pe pagina unei reviste culturale, vrem să credem că ne‐am spălat de realitatea acaparantă şi ne‐am refugiat în spirit, în limpezimea cerului înstelat de deasupra noastră şi a legii morale din noi (Danke, herr Immanuel Kant!). Dar nici aici imaginile nu sunt mai relaxante, doar mai înşelătoare, cu siguranţă, de aici putem arunca o privire curioasă înspre utopiile veacurilor, înspre credinţele în bine şi frumos, înspre convingerile că artele sunt venite de la zei şi calea spre ei ne‐o deschid nouă, celor robiţi creaţiei. În urbea mea ascunsă între dealuri şi albii de râu (lasă că ultimele se cam usucă din lipsa apei capt[ura]ate pentru a produce niscaiva scântei de electricitate), domneşte un fel de pace relativă, precum în spatele frontului. De vreo zece ani, poate şi mai bine, autorităţile locale iau seama din ce în ce mai mult şi la Cultura scrisă de ieri şi de azi, după ce, mai bine de un deceniu, zeci de şefi de reviste literare se
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

remember 2013

Serghie BUCUR Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc”; „Cezar Bolliac în vara 1836, găzduit la conacul său de colonelul Ion Câmpineanu (1798‐1863), unde scrie poezia „O dimineaţă pe malul lacului”; „Dimitrie Bolintineanu la 1862, care, în romanul său, „Elena” îşi plimbă personajele prin Telega şi Brebu, în drumul spre Poiana descriind lacul Curiacul, redactând şi volumul „Din ţara Basarabilor”; „Trinitatea” Bogdan Petriceicu Hasdeu‐Constantin Istrati‐ Nicolae Grigorescu”; „Alexandru Vlahuţă care, din prieten al marelui nostru Pictor, prin relaţia uneia din fiicele lui, Ana cu fiul impresionistului de la Barbizon, Gheorghe, devine cu acesta curscru”. Caragiale – vizită la reşedinţa lui Hasdeu, Castelul Julia Hasdeu, pentru interviu şi reportaj; „Delavrancea şi Vlahuţă şi Caragiale ore la rând, împreună cu Grigorescu, la taclale, în sufrageria casei memoriale de azi; Nicolae (Neculai, în actul de naştere) Iorga, îndurerat de moartea lui Nicolae Grigorescu, în ferparul publicat în ziarele scoase la Vălenii de Munte” (Silviu Dan Cratochvil); „Boierii Lupoieni şi Câmpineni, Gheorghe Hristodulo, Domnica Gheorghiu, prinţul Barbu Ştirbey şi urmaşii, Profesorul Danielopolu, scriitorul Anton Bacalbaşa, artista Maria Ventura, Anghel Saligny, Dumitru Hernia” (Jenica Tabacu). Încoace vreme, au propăşit cuvântul epic, politic, poetic şi istoric Al. Tudor Miu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ion Lăncrănjan, Ion Miclescu, Theodor‐Zank Chiriacopol, Petruş Luncaşu, Vasile Ilinca, Mihai Lupaşcu, Ovidiu Bogza – continuaţi de Ion Bălu, Viorel Cernica, Ion Şovăială, Constantin Trandafir, Gherasim Rusu Togan, Florin Dochia, Theodor Marinescu, Cristina Dinu, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Gheorghe Dinulescu, Iulian Moreanu, Ştefan Alexandru Saşa etc.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Serghie BUCUR Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română
Sâmbătă, 31 August 2013, la orele însorite ale amiezii, Terasa Casei de Cultură „Geo Bogza” a fosta scena Zilei Limbii Române, actorii ediţiei fiind membri Cercului Literar omonim şi câţiva invitaţi la evenimentul organizat şi moderat de tandemul Florin Dochia – Ştefan Alexandru Saşa. Încă o pagina a Cronicii acestei semimilenare aşezări (510 ani la 8 I 2013) pe versanţii râului Prahova, în sacra vecinătate a spiritelor universale Hasdeu‐Istrati‐Grigorescu.

Aşezătorii
Câmpina, situată între vadurile râului Prahova şi ale afluentului său, pârâul Doftana, a atras, pe lângă negustori, funcţionari, meseriaşi şi comercianţi, încă de la începutul secolului a XIX‐lea, şi intelectuali – unii în treacăt pe aici, spre Braşovul numit când Kronştdat, când Korona, alţii, să adaste undeva, prin arealul fostei Vămi, spre a‐şi limpezi în scris, gânduri şi sentimente înalte, „De realţare (înălţare) a Patriei”, 1848 desăvârşind câte ceva din urmările zaverei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Răsfoim prin Cronica începută de Stoica Teodorescu (1924), continuată de Silviu Dan Cratochvil (1990 şi 2002), Jenica Tabacu (2006) şi apoi de Alin Ciupală & Şerban Băleanu (2013), spre a ne aminti cine au rămas întâii stătători ai Limbii Române pe aceste meleaguri: „Ion Heliade Rădulescu, de‐a lungul verilor anilor 1862‐1867, Cezar Bolliac, George 4

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR răbojul istoriei municipiului Câmpina, graţie preotului ei paroh, precucernicul Petru Moga şi arhitectei Livia Câlţia, diriguitorii acestui megaproiect creştinesc: „Un document din 25 iunie 1714 semnat de domnitorul Ştefan Cantacuzino se referea la înfiinţarea Schitului „Sfântul Nicolae” şi înzestrarea lui prin dania preotului Preda, fiul lui Petraşcu Postelnicu din Câmpina, cu moşia Slobozia şi închinarea acestora Mânăstirii Sinaia. Schitul aşezat la capătul sudic al plaiului câmpinean dominând confluenţa râurilor Prahova şi Doftana, devine după 1896 biserică de parohie. Astăzi este parte a cartierului Slobozia. Biserica veche a schitului datează probabil din 1714, dar „a suferit pe parcursul timpului completări sau chiar modificări mari şi pe de altă parte o slăbire a rezistenţei întregii construcţii” (arh. R. Grigoropol, Memoriu tehnic pt. restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Câmpina, 22 Mai 1977)”. Dinamicul publicist Codruţ Constantinescu, enciclopedică memorie, cu o suculent‐ maliţioasă aducere aminte din anii de şcoală în Câmpina, într‐una din minunatele d‐sale cărţi, „În labirint sunt umbre şi lumini”, capitolul 18, pag. 168‐169, intitulat „Vizită dinastică”: „Ce emoţii au avut târgoveţii mei atunci când au fost vizitaţi de Măria Sa... Cel atât de prezent, lumina călăuzitoare, raza de speranţă, încarnarea genialităţii carpatine, Conducătorul, deschizătorul unei noi ere, cine altul decât Nicolae Ceauşescu. (...) Cu câteva săptămâni înainte, activitatea economică şi nu numai a oraşului a fost paralizată. Motivul era simplu. Maşinăria propagandistică locală avea nevoie de carne de tun, de cât mai multe capete şi cât mai multe palme înroşite de atâtea aplauze, de mii de braţe bine dresate, de florile şi steguleţele din carton şi lemn agitate la comandă, de buzele gata să stea întredeschise într‐un zâmbet angelic. La început, noi, elevii de‐a şasea, am fost 5

Parada
De pe la 1834, când Alecsandri asistă, cu Vodă sub acelaşi acoperiş, la reprezentaţia lui teatrală de debut, cu „Iorgu de la Sadagura”, Limba Română devine Măria Sa Spiritul Principatelor Dunărene. Pe malul cărui lac îl va fi prins acea „O Dimineaţă” a anului 1836, pe Cezar Bolliac, să‐i inspire poezia cu acest titlu, nu ştim; ea durează 25 de strofe (o sută de versuri) din care, dacă deschidem volumul I al Operelor lui, putem citi la pagina 302: „De‐a dreapta‐mi stau Carpaţii ascunşi afund în ceaţă, / Din aburi cu încetul încep a se ivi; / Zăpada lor cea veche, ce vara n‐o dezgheaţă, / Îşi suie‐n cer troienii, sau stă a‐i prăvăli!”; imediat, în 303: „Iar Prahova devale în mii de gârli se‐ mparte, / Şi‐ntinsă argintează ăst prunt al ei pietros; / În văile afunde s‐aude îndeparte / O eco îngânată pe malul cel râpos”. Theodor Zank‐Chiriacopol, fragment din evocarea „Maica Mare” în volumul „Curiacul – Monografia romanţată a Câmpiniţei”, pagina 133, circa 1995: „Mică, rotundă, purtând basma pe cap, îmbrăcată în strai ţărănesc cu ie înflorată, cu fusta groasă din lână maronie împletită cu andrelele şi căreia i se mai zicea şi handroc – poate din nemţescul Hand = mână şi Rock = fustă, adică Handrok, fustă împletită cu mâna – încinsă cu betele, purtând mereu sub braţ sau la brâu furca de tors cu caierul de lână şi fusul în cealaltă mână. Niciodată sau foarte rar ne‐a fost dat să o vedem şi altfel, fără aceste două scule. Ea torcea lână pentru tot neamul ei, pentru toţi vecinii sau clientele din oraş. Harnică, blândă dar mai ales povestitoare, ea ne primea oricând, după anotimp, fie pe prispa cea dată cu lutişor, caldă ca o vatră, fie în camera ei de la stradă, lângă acea sobă zidită, dată cu var şi în care focul ardea blând ca şi vorba ei. De loc, Maica‐mare era din Cornu, un sat din sus de Câmpiniţa, peste valea Ceairului”. Parohia Sfântul Nicolae, ridicată pe promontoriul Slobozia, ce coboară deasupra Băneştilor, a intrat pe
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Serghie BUCUR fericiţi. Chiuleam în mod oficial şi organizat de la şcoală, în frunte chiar cu dirigintele nostru, un bărbat înalt, chiar uriaş pentru nişte puşti într‐a şasea, şi rigid, în felul lui un bun militar educaţional. Eram mici, nu aveam şanse să rezistăm fizic. După două‐ trei zile eram epuizaţi, storşi de entuziasmul chiulului, obosiţi de statul în picioare timp de şapte‐opt ore, însetaţi şi înfometaţi, pentru că, evident, nu ni s‐a pus la dispoziţie nici apă şi nici sandviciuri bine asortate. Într‐o primă fază am fost folosiţi drept materie primă (umplutură) pentru un porumbel uriaş, un porumbel uman din mii şi mii de capete, mâini, piepturi, unul din marii porumbei ai păcii mondiale pe care regizorii momentului îi aranjau, pieptănau, machiau de la înălţimea macaralelor de‐a lungul întregii RSR. Până la urmă am cedat ispitei. Într‐o după‐masă de miercuri, una însorită, am dezertat împreună cu alţi colegi şi am luat‐o la goană spre stadion, acolo unde avea loc un sfert de finală a Cupei RSR la fotbal între cele două mari rivale de mâna a doua: Flacăra Moreni (echipa unui puternic grup de presiune nomenclaturistă care avea pesemne origini în micul oraş dâmboviţean) şi Victoria Bucureşti (echipa Securităţii, rapid desfiinţată în 1990 alături de F.C Olt, printre puţinele măsuri radicale ale Revoluţiei din decembrie 1989)”. O altă secvenţă a parăzii Limbii Române contemporane ne‐o rezervăm din eminenta lucrare a dr. Jenica Tabacu, „Amurgul Demiurgului” editura Saeculum Vizual 2007, o carte despre „Ultimii ani de viaţă ai lui B. P. Hasdeu”. Într‐o minunată scriere românească, autoarea spune la paginile 77‐78: „Primele manuscrise aşa‐zis spiritiste, ce poartă scriitura lui B. P. Hasdeu, arată că modul de scrie şi iscălitura aşezată de câteva ori dedesubtul mesajelor sunt apropiate de scrisul şi semnătura Iuliei.” În prologul cărţii „Sic cogito” savantul menţiona faptul că primul mesaj însemnat pe foaie de mâna lui, într‐o stare care nu era 6

Serghie BUCUR nici somn, nici veghe, „era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”. Pe acest document găsim întrebările lui B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorinţa sa imensă de a o regăsi pe Iulia şi mai ales, de a cunoaşte cum îi este dincolo: „Eşti bine?”, „Eşti la fel de veselă?”. Răspunsurile scrise de savant au calitatea de a‐l consola: „Dragă tată, te rog să vii mai repede căci mă vei vedea fericită”, „Tată, nu dispera”, „Noi doi vorbim continuu”. Alături de acestea pot fi aşezate mesajele scurte, de genul „Da tată, sunt foarte bine” (...) Între ele, un răspuns care vine să întărească ideea despre starea starea psihică în care se afla omul de ştiinţă: „Tată, ştiu că eşti foarte nefericit...”

Limba Română rostită
Reuniunea de pe Terasa „Geo Bogza”, de altfel cordială, ca între slujitori ai Ei, de caracter şi sensibilitate abundentă, a ocazionat un veritabil „maraton” poetic, pe care magistrul Constantin Trandafir l‐a deschis cu o suită de „Reflecţii şi Maxime” din volumul omonim al lui Constantin Bădescu. Au citit din operele lor Florin Dochia, Saşa, Constanţa Mezdrea Coman, soţii Elena Buldum şi Romeo Tarhon ‐ prezenţi în antologia (donată Bibliotecii municipale Dr.Istrati) „Cu Patria în Suflet”, recent întorşi din Spania, Diana Trandafir, Corneliu Cubleşan şi Cătălina Griogore. Emanoil Toma a declamat câteva fabule iar Saşa a făcut un final incendiar cu parodiile lui de un excepţional umor. Subsemnatul a schiţat în câteva cuvinte prezenţa activă a jurnaliştilor autohtoni, în reflectarea fenomenului cultural şi educativ, prin Limba Română, grupaţi de un sfert de veac, în redacţiile publicaţiilor PUBLIC, Jurnalul de Prahova, apoi Oglinda Câmpinei, Zarva, Partener, de 10 ani la Informaţia Prahovei şi Revista Nouă – acestea două, cu ecouri curente în Capitala Ţării, în Ploieşti, Mizil, Sinaia, Buşteni, Slănic, Piteşti, Braşov, Moreni şi Târgovişte...
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

historia mirabilis

Constantin DOBRESCU Între donatorii Prahovei se înscrie fostul deputat Constantin Vasiliu‐Bolnavu, proprietar al minei de bitum de la Matiţa şi proprietar a mai multor moşii printre care şi domeniul Bezdead, cunoscător al vieţii studenţilor care din „cauza insuficienţei mijloacelor de întreţinere nu puteau urma cursurile la Universitate” lucru „care a atins dureros sufletul acestuia şi convins de marea nenorocire ce se abate asupra ţării dacă tinerimea nu va fi ajutată să‐şi poată continua studiile.” În acest scop a donat în centrul Capitalei în Piaţa Amzei un „vast imobil pe care l‐a înzestrat complet, pentru a adăposti într‐un internat cu totul gratuit pe studenţii universitari fii de săteni şi de funcţionari lipsiţi de mijloace”. Tot în acest imobil era şi sediul Fundaţiei C. N. Vasiliu‐Bolnavu. A mai donat un teren în suprafaţă de 160 ha, dobândit în urma exproprierii moşiei Dudeşti‐Cioplea şi prin aprobarea unui schimb de către Comitetul Agrar în 1927. Terenul a fost destinat pentru ferma Fundaţiei şi sporirea veniturilor ei şi a căminului studenţesc, precum şi pentru acordare de burse studenţilor săraci, care studiau în ţară şi în străinătate. O altă donaţie a filantropului este terenul de 575 ha din zona Valea Dorului‐Sinaia‐ Moroeni, oferit cu titlu gratuit şi destinat înfiinţării unei „comune climaterice moderne cu construcţiuni” pentru diferite instituţii culturale şi de interes general obştesc precum şi 400 locuri de case, care se acordă gratuit funcţionarilor „care au adus şi aduc servicii statului şi poporului român.” În anul 1931, C. N. Vasiliu‐Bolnavu a mai făcut o donaţie, de data aceasta pentru profesorii prahoveni. D. Munteanu Râmnic a primit, în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei profesorilor Secundari din Prahova, o adresă din partea Fundaţiei C. N. Vasiliu prin care îi comunică faptul că donează Asociaţiei un teren de 1000 mp în punctul Calea Dorului destinat înfiinţării unui cămin, donând totodată piatra şi materialul lemnos necesare construcţiei. 7

Constantin DOBRESCU Filantropi şi donatori din Câmpina şi împrejurimi
Acest demers poate fi un virtual capitol dintr‐o viitoare monografie complexă a Câmpinii şi a Prahovei. Ţinem să menţionăm că istoria unei comunităţi nu este constituită numai din participările ei la momentele de vârf ale istoriei naţionale (Unirea, Războiul pentru Neatârnare, Primul şi al doilea război mondial etc.) ci din fluxul neîntrerupt de viaţă, din reacţiile comunităţii prahovene la provocările vremii din neodihna spiritului. Important, spunea J. P. Sartre, nu este ceea ce a făcut istoria din noi, ci ceea ce am făcut noi din ceea a făcut istoria din noi. Istoria unei comunităţi nu este istoria naţională în mic, într‐o alveolă geografică, ci pulsul ce s‐a adăugat istoriei naţionale. Prin astfel de fapte încercăm să evităm schematismul, diletantismul şi să abordăm extractul semnificaţional pus la dispoziţie, în special de consultarea publicisticii prahovene, singura care cărăuşeşte câte ceva din viaţa cotidiană locală. Au fost întotdeauna oameni, indiferent de situaţia socială şi politică anumită, care au avut în sânge dorinţa de a ajuta semenii aflaţi în suferinţă. Din averea lor câştigată în mod onest au lăsat prin testament sau au donat în timpul vieţii o mare parte din aceasta comunităţii. Aceşti prahoveni de excepţie au binemeritat de la comunităţile din care făceau parte. Deoarece numărul lor este destul de mare, iar spaţiul rubricii noastre este invers proporţional cu aceştia, ne vom opri la cei mai reprezentativi, dar ale căror opere filantropice nu prea sunt cunoscute.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Constantin DOBRESCU O donaţie generoasă în valoare de 5 milioane de lei a făcut prof. Nicolae G. Lăzărescu, fost director al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, ca fond inalienabil din venitul căruia să se întreţină la Universităţile din Bucureşti şi Cluj absolvenţi ai liceului, fii de ţărani plugari care nu au mijloace şi care să fie de religie creştină ortodoxă şi cu domiciliul în judeţul Prahova. Casa Şcoalelor a delegat pe avocatul său Ovidiu C. C. Dimitrescu să se deplaseze la Ploieşti pentru a autentifica la Tribunal actul de donaţie, care a primit nr. 1780/1929. Aşa cum aprecia ziarul „Ploieşti” din 21 martie 1929, această donaţie este cea mai însemnată „ce s‐a făcut în oraşul şi judeţul nostru cu cât porneşte de la un profesor care a agonisit acea sumă prin economii şi jertfe în cariera sa de vrednic şi cuminte apostol al culturii naţionale.” De menţionat că şi sora defunctului a donat la rândul ei „economiile realizate în viaţă pentru a alimenta fondul Fundaţiei N. G. Lăzărescu”. La parastasul de doi ani de la moartea donatorului, care a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Vechi de pe Bulevard, au participat numeroşi „studenţi care se considerau fiii sufleteşti ai marelui profesor şi donator N. G. Lăzărescu.” Despre această generoasă donaţie ia cunoştinţă şi istoricul N. Iorga care, în ziarul său „Neamul românesc” publica un articol elogios intitulat „Mai sunt donatori.” Ministrul Instrucţiunii Publice din acea vreme, prof. univ. Costăchescu de la Iaşi, luând cunoştinţă de donaţia făcută Casei Şcoalelor, i‐a mulţumit public donatorului şi i‐a decernat ordinul Coroana României în gradul de Comandor. Motivul pentru care a hotărât să facă această donaţie este că, în perioada cât a fost profesor de matematică la liceu, a constatat „că nici un fiu de ţăran prahovean n‐ajunsese pe băncile şcolilor superioare”. Un alt filantrop de seamă al Ploieştiului a fost Max I. Schapira (1866‐1924). Spirit vizionar şi întreprinzător, s‐a lansat în afaceri cu petrol. A fost prieten bun cu liberalul Al. 8

Constantin DOBRESCU Gh. Radovici şi generalul Alex. Candiano Popescu, eroul Războiului de Independenţă. A fost patronul Fabricii de postav „Dorobanţul”, înfiinţată în anul 1915. Preocupările sale lucrative au fost dublate de o alta la fel de importantă, aceea de filantrop. Atenţia sa financiară s‐a îndreptat spre oricine îi solicita ajutorul, indiferent de originea sa etnică. A sprijinit şcoala „Luca Moise”. A fost donator (25.000 lei) pentru construcţia Palatului Şcolii Comerciale din Ploieşti şi un important sprijinitor al societăţii de binefacere a doamnelor din Ploieşti intitulată „Caritatea”, alături de gl. Teodor Văcărescu, proprietarul moşiei Tătărani, prinţul Dimitrie B. Ştirbey, Al. Marghiloman. A sprijinit financiar numeroase parohii ortodoxe din oraş şi judeţ. În anul 1919, Max Schapira a contribuit financiar la aprovizionarea oraşului cu cereale şi articole de primă necesitate. Totodată, a contribuit alături de soţia prietenului său, Victoria Al. Radovici, la înfiinţarea în Ploieşti a 25 de cantine cu sprijinul misiunii militare americane conduse de col. Wels. În anul 1915 Max. I. Schapira a donat suma de 100 lei pentru biblioteca şcolii primare din Câmpina. În semn de preţuire, Max I. Schapira a fost ales în anul 1915 casier al Comitetului Judeţean al Familiei Luptătorilor. De multe ori completa din punga sa ajutoarele insuficiente ce se acordau familiilor celor concentraţi. Un aşezământ filantropic de mare utilitate în Prahova a fost Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Nedelea, înfiinţat în anul 1898. Cu trecerea timpului, acest leagăn a luat o mare amploare. În perioada interbelică, destinele acestuia au fost conduse de Principesa Ecaterina Olimpia Caragea (1893‐1993). Aici se avea grijă de copiii abandonaţi, orfani sau rămaşi pe drumuri din diferite motive. Acei copii defavorizaţi erau plasaţi ‐ concepţie modernă în acea perioadă ‐ la familii de săteni care erau plătite să‐i crească sub atentă supraveghere. Astfel, 2.280 de
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Constantin DOBRESCU copii erau plasaţi în 800 de familii ţărăneşti, repartizate pe o rază de 12 comune din jurul comunei Nedelea. Copiii primeau îmbrăcăminte, încălţăminte şi cărţi, iar familia socială era ajutată material şi financiar. După ce terminau şcoala primară, copiii erau repartizaţi la gimnaziile industriale ale leagănului din comuna Filipeştii de Târg, unde învăţau o meserie practică. În anul 1935, Principesa Caragea a găzduit la Nedelea 120 de copii înfometaţi din Basarabia, pe care i‐a hrănit şi i‐a îmbrăcat. Prinţesa era considerată de aviatorii anglo‐ saxoni şi militari din al doilea război mondial „Îngerul de la Ploieşti”. În anul 1942, luna octombrie, Leagănul a inaugurat noul său dispensar de la Nedelea, care era înzestrat cu instalaţii sanitare moderne, duşuri etc. La inaugurare a participat şi Maria, soţia Mareşalului Antonescu însoţită de Veturia Goga, Ministrul Sănătăţii d‐l P. Tomescu, Principesele Letiţia Ghica, Alexandra Catargi, Ştefania Cantacuzino, Generalul Teodorescu, col. Bartholomeu, Prefectul Judeţului Prahova Av. Gh. N. Ionescu, primarul Ploieştiului şi St. D. Moţoiu. Un alt grup de donaţii au fost cele de ordin cultural şi aici menţionăm gestul magistratului şi omului de litere Victor Bilciurescu, care la sfârşitul veacului al XIX‐ lea „şi‐a jertfit punga pentru a face să apară «Revista nouă»” editată de magul de la Câmpina, B. P. Hasdeu. Activitate filantropică a desfăşurat şi Aneta, soţia politicianului liberal Dim. I. Nicolaescu, original din Comarnic, care a înfiinţat societatea „Asistenţa noastră” cu scopul „ocrotirii copilului femeilor însărcinate şi a mamelor cărora li se dau consultaţii medicale” Această societate a înfiinţat la Ploieşti grădiniţe pentru copii, dispensare, colonii de vară şi căminul pentru lehuze. Construirea dispensarului inaugurat la 3 noiembrie 1929 a fost suportată de Aneta Nicolaescu şi de soţia inginerului Petre Bejan.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Constantin DOBRESCU Tot aici se cuvine să amintim şi operele de binefacere ale Elenei I. G. Obrocea care, prin societatea „Mica maternitate”, a ajutat lehuzele şi sugarii cu scopul de a micşora mortalitatea infantilă. Această societate a beneficiat de donaţia unei doamne din societatea ploieşteană, Mateescu, „o persoană deşi nu bogată materialiceşte dar bogată în generozitate şi inimă nobilă” care a dat posibilitatea de a se înfiinţa aici în Ploieşti prima «Mica Maternitate» din oraşele din provincie din ţară”. Atât Elena Obrocea, soţia primarului Ploieştilor, cât şi Maria Vasile Ene Georgescu au donat câte 10.000 lei. Elena Obrocea, în calitate de preşedinte a societăţii „Profilaxia tuberculozei”, va contribui la construirea unui spital pentru bolnavii de tuberculoză, inaugurat în anul 1928. Aici s‐a experimentat pentru prima dată în ţară serul Colmette la noii născuţi. Societatea a trimis copiii în 1924 în colonii la Brebu, Constanţa şi la Mangalia. Alături de aceşti filantropi care s‐au remarcat în domeniul cultural este cazul să amintim şi pe cei din domeniul social. Aici amintim din nou gestul din 1932 al Elenei Munteanu‐Râmnic, prezidenta Societăţii „Puşculiţa săracilor”, care a hotărât „ca un număr de 500 de şomeri să ia masa atât ei cât şi familiile lor în mod absolut gratuit.” Pe această linie mai amintim şi cantina care funcţiona în curtea casei Hariton din Ploieşti, str. Câmpinei, înfiinţată de familia preotului N. Vasilescu de la biserica Sf. Ioan, unde serveau masa 500 de şomeri săraci „expuşi la cele mai grele nenorociri din pricina vremei aspre, a lipsei de hrană, lemne şi veşminte.” Cantina a funcţionat în iarna lui 1932 şi le servea „ciorbă de carne şomerilor aproape goi cu straie jerpelite, care îndurau frigul şi foamea.” Probabil ruşinată, Primăria, prin Ştefan Moţoiu, a luat măsura deschiderii de noi cantine la biserica Sf. Treime, Buna Vestire şi Sf. Gheorghe (Boldescu). Din iniţiativa ing. Petre Bejan s‐a 9

Constantin DOBRESCU înfiinţat şi o cantină muncitorească în anul 1930, într‐o sală în care se aflau şi o bibliotecă şi un aparat de radio pentru culturalizarea muncitorilor. Aceasta este prima cantină muncitorească înfiinţată în Ploieşti graţie iniţiativei particulare. Deosebirea faţă de celelalte cantine consta în faptul că suma de 15 lei (costul mesei) se suporta de muncitori. Cu toate acestea, cantina era frecventată zilnic de 400 de persoane. Cred că este cazul să amintim cine este inginerul Petre Bejan. Fiul unei ilustre familii de profesori, acesta era liberal, directorul societăţii petroliere Foraj‐ Lemoine înfiinţată în anul 1922 şi care a îndeplinit funcţii ministeriale în guvernul României. Era ginerele lui G. Duque, directorul soc. „Concordia” şi preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Ploieşti şi autorul unui studiu în franceză apărut la Paris, intitulat Canalul Argeş‐Bucureşti‐ Dunăre (lucrare de mare actualitate pe care N. Ceauşescu a pus‐o în practică, dar pe care nu a avut timp s‐o finalizeze, iar I. Iliescu a stopat finalizarea acestuia). Astfel, în anul 1935 lucrătorii de la Societatea „Steaua Română” din Câmpina au înfiinţat şi susţinut financiar o cantină şcolară pentru copiii săraci ai căror părinţi nu aveau nici o legătură cu societatea petroliferă. Sufletul acestei insolite acţiuni filantropice era Elena Ioanina. S‐a luat exemplu de la celelalte societăţi câmpinene ca „Astra Română”, „Electrica”, care deja susţineau financiar astfel de cantine. La cantina înfiinţată de Steaua Română care funcţiona într‐un local dat de Primăria Câmpina în anul 1935 luau masa 240 de copii cărora li se serveau „două feluri de mâncare caldă şi pâine la discreţie iar de două ori pe săptămână o prăjitură”. Totul „costa sute de mii de lei”. Pentru gimnaziul din Sinaia, donaţii a făcut şi Regele Carol al II‐lea. În momentul în care gimnaziul a fost scos din bugetul general al Statului, în anul 1937, Regele a acordat 10

Constantin DOBRESCU anual din caseta sa personală sume importante pentru funcţionarea şcolii. Primarul oraşului Sinaia, I. Manolescu, a trimis Regelui o telegramă prin care mulţumea cu recunoştinţă pentru gestul său regal. O donaţie importantă, care se înscrie pe linia preocupărilor sale cultural, a făcut Regele Carol al II‐lea sinăienilor. Este vorba de construcţia Bisericii cu hramul Sfântul Ilie din Sinaia, a doua capitală a României. Piatra fundamentală a bisericii s‐a pus în 1933 iar construcţia a fost finalizată în anul 1937. La începutul construcţiei Regele a donat 100.000 lei. La sfinţirea bisericii, în anul 1937 a participat şi Patriarhul Miron Cristea. În urma diligenţelor Regelui, fabrica Costinescu din Sinaia a plătit pictura bisericii, executată de Mina Arbore, care a costat 1.200.000 lei. La Câmpina, contesa Martha de Blome proprietara moşiei Voila, a donat în anul 1924 „un foarte frumos şi spaţios imobil pentru liceul din localitate”. În anul 1926, Nicolae I. Stănescu fost consilier comunal „unul din cetăţenii de seamă ai oraşului”, neavând copii, a lăsat „întreaga sa agoniseală” pentru înfiinţarea unei şcoli de gospodărie rurală. În acest scop a donat 30 pogoane de teren arabil de calitate, fost mânăstiresc, situat în Bobolia şi un milion de lei în efecte. Condiţia pe care o pune este ca şcoala să poarte numele părinţilor săi Galiniţa şi Ioan Stănescu precum şi a donatorilor Paraschiva şi Nicolae I. Stănescu, iar actul de donaţie să fie întocmit de prietenul său avocatul şi deputatul Dem. I. Nicolaescu. Casa Regală a donat în anul 1911 pentru construcţia şcolii din Azuga terenul şi 10.000 lei prin Louis Basset, administratorul domeniului regal. La inaugurarea şcolii în acelaşi an a participat şi I.A. Bassarabescu, în calitate de inspector general al învăţământului. La categoria donatori putem include şi acţiunile Ateneului popular „Prahova” condus de Dr. P. Tomaşoiu care, cu mari
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Constantin DOBRESCU eforturi, înfiinţa în comunele din judeţ farmacii rurale, pe care le aproviziona cu medicamente, uneori plătind din buzunarul propriu. Tot prin donaţii substanţiale s‐a reuşit reconstrucţia bisericii plăieşilor, „primul loc de închinăciune clădit de plăieşii stabiliţi aici de voievodul Mircea cel Bătrân şi la care s‐a închinat şi împărtăşit dimpreună cu ostaşii săi domnul Mihai Viteazul în ajunul pornirii peste Carpaţi spre a relua Transilvania cucerită de unguri.” O parte din bisericile rurale din Prahova au fost construite prin donaţii. Astfel, biserica din satele Dobrota şi Măceşti comuna Gornet Cricov prin donaţia însemnată a ing. Ioan M. Drăgulinescu mare proprietar, fost vicepreşedinte al Consiliului general de Prahova. De asemenea, biserica din Comarnic „o prea drăgălaşă biserică” prin donaţiunea din 1911 a principelui Valentin Bibescu proprietar şi cu stăruinţele Doamnei Emma V. Bibescu născută Ioan Lahovary. Principele Valentin Bibescu a donat mai târziu terenul şi banii pentru construcţia, în perioada interbelică, a şcolii şi a dispensarului comunal. Biserica din Valea Lungă s‐a construit în centrul comunei pe terenul donat de principele Gh. Gr. Cantacuzino. Sfântul lăcaş din comuna Poenarii Ralii cu ajutorul financiar al lui Gh. Andreescu, „unul din cei mai devotaţi susţinători ai cauzei conservatoare în Prahova.” La Azuga, col. Georgescu Dumitru comandantul Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş a donat în anul 1921 „o mică capelă” ridicată de acesta pe muntele „Sorica” spre veşnica pomenire a bravilor luptători ai batalionului I din regimentul IV Ilfov, căzuţi vitejeşte în luptele de la Azuga în timpul războiului pentru întregirea neamului, 1916‐1918. Prin Decizia nr. 29 din decembrie 1921, prefectura Prahova aproba această donaţie. Aceştia sunt doar câţiva dintre donatorii şi filantropii pe care documentele vremii îi consemnează şi pe care noi i‐am scos la
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Constantin DOBRESCU lumină. Suntem convinşi că numărul lor este mult mai mare. Demersul nostru nu s‐a vrut să fie decât un imbold pentru cercetări mai ample în acest domeniu.
Bibliografie 1. „Îndreptarea Prahovei”, 1 septembrie 1921; 2. „Ploieştii”‐ 16 dec. 1928, 6 apr. 1924, 18 aug. 1925, 8 nov. 1925, 14 mart. 1926, 22 mai 1927, 15 aprilie 1931, 9 iulie 1933, 1 dec. 1934, 24 iulie 1935, 13 noiembrie 1935, 6 nov. 1936, 13 aug. 1940; 3. „Virtutea”‐ 14 iul. 1928, 30 (17) iul. 1921; 4. „Monitorul Judeţului Prahova”” nr. 18 bis din 22 nov. 1928; 5. „Voinţa Naţională”‐ 23 oct. 1911; 6. Arh. Naţ. Prahova, fond Prefectura Prahova, dosar 68/1927; 7. „Curentul”, 26 aprilie 1937, 1 ianuarie 1937, 17 mai 1937; 8. „Deşteptarea României”, 13 decembrie 1936; 9. „Prahova noastră”, 15 decembrie 1940; 10. Arh. Aţ. Prahova, fond Tribunalul Prahova, S.I. dosar 67/1940; 11. „Lanterna”‐ 29 iul. 1919; 12. „Prahova”‐ 26 oct. 1911, 16 mart. 1908; 13. „Lumina”‐ 13 apr. 1924; 14. Constantin Dobrescu, Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011; 15. Constanti Dobrescu (în colab.), Viaţa cotidiană ploieşteană în documente de presă (1890‐1930), Ploieşti, Editura Elapis, 2009; 16. „Gazeta Câmpinei”‐ 14 iun. 1915; 17. „Propăşirea”, 4 martie 1929; 18. „Ploieştii”, 20 ianuarie 1935; 19. „Ploieştii”, 2 martie 1924, 12 februarie 1936, 28 iunie 1936, 9 mai 1936; 20. „Voinţa Prahovei”, 23 decembrie 1932; 21. „Biruinţa”, 4 mai 1908; 22. „Analele Minelor din România”, 5/1935; 23. „Curentul”, 23 noiembrie 1942; 24. „Ploieştii”, 24 iulie 1935; 25. „Prahova noastră”, 15 noiembrie 1942; 26. Curierul „Liceului Sfinţii Petru şi Pavel”, Ploieşti, 1947.

11

ethica minima

Iulian MOREANU aşezase unul lângă celălalt, după ce i‐a privit cu ochi atent pe toţi cei de la cercul de dansuri populare, aranjându‐i după înălţime. Atunci copilul a început să creadă că visele pot deveni realitate. Întâlnirea de astăzi nu era tocmai o întâlnire, în sensul că nu i‐o ceruse el. Costel, colegul şi vecinul său de scară, şi care ştia cât de mult ţinea copilul la Cristina i‐a zic că, fie ce‐o fi, el se duce la fată şi îi spune că prietenul său este mort după ea şi că ar vrea să se întâlnească şi să stea de vorbă. El ştie dacă a vorbit sau nu cu Cristina, cert e că i‐a spus copilului că aceasta va ieşi după amiază în oraş împreună cu prietena ei, şi că nu are nimic împotrivă să se vadă cu el. „A zis ea asta?” l‐a întrebat copilul pe Costel, iar acesta l‐a asigurat că da, „pe cuvântul meu!” Asta se întâmpla ieri, iar copilul nu a mai avut somn şi a stat tot timpul ca pe ace. S‐a tot gândit ce o să‐i spună Cristinei: o să‐i explice multe din gesturile sale, s‐a uitat prin câteva cărţi ca să‐şi aducă aminte acţiunea ori să reţină nişte replici interesante dacă discuţia va aluneca spre acest tărâm literar, o să‐i spună că a scris chiar şi o poezie pentru ea, o să‐i spună şi de ce nu a îndrăznit să scoată un cuvânt pe tot parcursul repetiţiilor pentru serbare şi câte şi mai câte. Cum va reuşi însă să spună toate lucrurile astea de faţă cu prietena ei? Probabil că aceasta îşi va da seama despre ce e vorba şi o să‐i lase singuri. Ei, uite că tocmai acum îi trece prin minte: s‐ar putea să o invite la film. Da, ar fi chiar mai bine, pentru că la întunericul din sală poate o să îndrăznească să o ia de mână. Şi dacă ea o să strige: „ia mâna de pe mine!?” Doamne, ce probleme îşi făcea! Nici nu ştia ce film rulează, şi mai ales nu ştia dacă fata va trece pe‐acolo, pe unde‐i spusese Costel că o să treacă, şi dacă va accepta să meargă la cinema. Chiar, pe la ce oră a zis că vine? Parcă pe la cinci. Acum e patru, şi deja lumea începe să iasă la plimbare. Soldaţi nu sunt prin
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Iulian MOREANU A nouăsprezecea povestire cu un copil
Dacă s‐ar fi putut vedea de undeva de sus, intersecţia aceea mare ar fi apărut ca fiind perfect rotundă, pentru că cele patru sferturi egale ce se formau din întretăierea celor două şosele păreau rotunjite, ca şi cum mai întâi fusese trasat locul ca atare, cu un compas imens şi apoi aşezate peste el, încrucişate, şoselele respective. Acestea duceau, două câte două către altă reşedinţă de raion, şi erau singurele asfaltate, dar numai până la ieşirea din oraş. În fiecare dintre cele patru sferturi de cerc, foarte aproape de trotuar se afla câte o clădire‐reper pentru întreaga localitate: cofetăria, restaurantul „Rapid”, cinematograful „Munca” şi poşta. În dreptul lor era o forfotă continuă şi tot aici se dădeau şi cele mai multe întâlniri. În acea primă duminică din ultima sa vacanţă de vară, copilul urma să se întâlnească, pentru a face o plimbare probabil prin jurul lacului, cu Cristina, fata ce trecea în clasa a VII‐a şi de care era îndrăgostit de mai bine de una an. Făcuse rost şi de zece lei, în cazul că ar fi venit vorba să meargă la cofetărie. Cu Cristina nu schimbase nici un cuvânt, niciodată. Merseseră odată, împreună într‐ o excursie la Bucureşti, mai scăpa în pauze câte‐o minge spre ea, odată îi făcuse chiar o poză cu un aparat de închiriat, dar cel mai frumos şi nesperat lucru care i se întâmplase fusese faptul că pentru serbarea de sfârşit de an şcolar ce se ţinuse chiar săptămâna trecută făcuse pereche cu ea într‐un dans popular. Profesoara de sport îi 12

Iulian MOREANU oraş, pentru că au fost aduşi de dimineaţă la matineu, în schimb apar din toate părţile o mulţime de puşti, mulţi colegi de‐ai săi, cu care se salută şi evită să intre în vorbă, de teamă ca nu cumva să fie pus în situaţia de a răspunde la întrebarea de ce stă acolo. Îşi dă până la urmă seama că trebuie să se mai şi mişte, să nu stea doar într‐un singur loc, ca să nu atragă cumva atenţia cuiva mai curios. Merge către cinematograf, şi priveşte cele două vitrine în care sunt puse afişe şi imagini din filmul care rulează în prezent, de joia până duminica, şi cel ce va rula de mâine până miercurea viitoare. Azi mai rulează încă „Pentru un pumn de dolari” cu Clint Eastwood, iar de luni începe un film polonez. Copilul traversează strada şi ajunge în dreptul restaurantului dar nu se opreşte, merge puţin, traversează iar şi ajunge la Poşta care este închisă. Iar mai merge, trece din nou strada, ajunge de unde a plecat, adică în faţa cofetăriei, se uită la ceas, a mai trecut un sfert de oră, stă puţin şi face iar traseul de mai înainte, numai să treacă mai repede timpul. Îl vede la un moment dat pe Costel, care îi face semn de la distanţă că e totul în regulă. Aşadar, Cristina trebuie să apară, doar a promis. Costel e cu un băiat pe care copilul nu‐l cunoaşte, şi colegul său îi mai face un semn, e cu tipul ăla, nu poate să vină la el! E deja cinci şi zece, nici pomeneală de Cristina şi colega ei. A, îşi zice, poate una dintre ele nu a reuşit să se aranjeze la timp şi din cauza asta întârzie. Mai aşteaptă un sfert de oră şi iată că apare, venind dinspre „podul mare”. Nu e însă doar cu colega ei, ci şi cu doi băieţi care au terminat clasa a opta şi în curând vor da examen la liceu. Sunt „mari”, iar din toamnă vor fi şi mai „mari”! Îi ştie, nişte înfumuraţi, tocilari notorii, cu care n‐a avut de‐a face niciodată. Grupul trece pe lângă el, dar nici gând ca cea pe care o aştepta să dea vreun semn că trebuia să se vadă cu el. Ba, parcă totuşi,
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Iulian MOREANU Cristina l‐a privit în trecere şi i‐a şoptit ceva la ureche colegei. Despre el, cu siguranţă. Amândouă pufnesc în râs, iar cei doi viitori liceeni revin cu picioarele pe pământ după ce până atunci plutiseră printre stele. Le iau de mână, fiecare pe câte una şi se îndreaptă spre lac. Copilul priveşte în urma lor şi‐şi zice că dacă după cinci secunde Cristina se întoarce ca să‐l privească, înseamnă că ştie ceva. Cele cinci secunde trec, dar Cristina nu se întoarce. Copilul îi mai dă zece secunde, apoi încă zece, şi încă zece, până când cei patru nu se mai zăresc. Îşi zice că ar face bine să meargă la film. Deja prin cele două ieşiri laterale ale cinematografului încep să se reverse spectatorii. În curând începe reprezentaţia de la ora şase. Copilul strânge în buzunar hârtia de zece lei şi se pregăteşte să traverseze strada, când simte o mână pe umăr. E Costel, singur. „Am scăpat de nesuferitul ăla de vără‐miu!... Te‐ai văzut cu Cristina?” Copilului îi vine să‐i ardă una: „Bine, mă, ameţitule! Ce mi‐ai zi tu mie?” Costel rămâne pe loc, mirat, obligându‐l şi pe el să nu mai facă un pas. „Adică?” „Aa‐ dicăăă! îl maimuţăreşte copilul. N‐ai spus că vrea să se vadă cu mine? Cu siguranţă că m‐ am mai făcut şi de râs…” „Eu acum vin de la lac. M‐am întâlnit cu ea, era cu colega aia a ei şi cu doi tipi care‐au terminat şcoala. Am tras‐o de‐o parte şi am întrebat‐o. Mi‐a zis că v‐aţi văzut, când au trecut pe lângă tine… Nu asta ţi‐am zis, că a spus că n‐are nimic împotrivă să vă vedeţi?” Copilului mai că‐i vine să‐i tragă una, la modul serios, „bă, tu mai faci şi mişto de mine!”, dar cum Costel îl privea serios de parcă dăduse un răspuns la şcoală renunţă şi‐ l luă în braţe: „Bine, mă, glume de‐astea faci tu cu mine? Merit eu aşa ceva?” Costel îl strânse la rândul său: „Credeam că te‐ai supărat pe mine! A fost o glumă, te‐ai prins, nu? Dar lasă, că la anu’, când o să vii în vacanţă, de la Breaza, în uniforma aia, o să vezi cum o să‐ţi cadă ea la picioare!” 13

Iulian MOREANU S‐au întrebat apoi ce să facă. La film nu puteau intra pentru că nu mai erau bilete, la cofetărie nu aveau chef, aşa că s‐au îndreptat tot spre lac, locul de plimbare al puştimii şi al tinerilor din oraş. Au dat un ocol lacului, apoi s‐au aşezat pe o bancă, sub o salcie plângătoare. Pe lac pluteau toate cele şase bărci, şi într‐una din ele era şi grupul Cristinei. La un moment dat aceasta s‐a ridicat în picioare şi a început să se legene de pe un picior pe celălalt, clătinând barca într‐o parte şi‐n alta, ţipând râzgâiat, ca o fiţoasă ce era, pentru a atrage atenţia asupra ei. I‐a reuşit figura, pentru că celelalte bărci au fost oprite iar ocupanţii lor, ca şi cei de pe mal au început să privească întocmai ca la circ. Barca zăpăucei se tot înclina, şi cei din ea la început păreau amuzaţi peste măsură, îi ţineau ritmul legănării cu sunete voioase, dar când au văzut că începe să se îngroaşe gluma iar marginile bărcii mai că atingea apa, au lăsat gălăgia şi au încercat s‐o potolească, gata, îşi făcuse damblaua, dacă de asta avusese ea chef, acum era cazul să termine. Dar ea, ţi‐ai găsit, îşi continua legănatul în timp ce, după parcurgerea cu privirea a marginilor lacului, dintre toţi cei de pe mal se opri cu privirea asupra copilului. Se legăna înclinând barca din ce în ce mai periculos şi‐l privea pe copil cu o insistenţă care‐l făcu pe acesta să se întrebe ce vrea de la el, de ce făcea ceea ce făcea, şi când avea de gând să se oprească, pentru că cei ce erau cu ea deja începuseră s‐o implore să termine cu joaca asta prostească. Dar ea, nu. Se legăna mai departe şi‐l privea ţintă pe copil. Nici nu o mai interesa ce se întâmpla cu barca, îl fixase pe copil şi nu‐şi mai lua ochii de la el. Până la urmă, în mod inevitabil, barca s‐a răsturnat. Dar nu de tot, doar cât să cadă ea în apă, pentru ca apoi să‐şi revină în mod miraculos pe poziţie, ceilalţi trei rămânând în ea, galbeni la faţă de frică, dar fericiţi că scăpaseră cu bine. 14

Iulian MOREANU În urma căzăturii, Cristina se îndepărtase vreo doi, trei metri de barcă. Rochia albă de voal se ridicase deasupra apei, înfoiată, şi Cristina încercă să şi‐o întindă cu mâinile înspre trupul ce‐i rămăsese gol sub nivelul apei, de parcă cei de pe mal i l‐ar fi putut vedea. Cei trei din barca ei o priveau neştiind ce să facă dar şi fără a încerca să ajungă lângă ea. Întindeau degeaba nişte mâini pe care ea nu avea cum să le apuce, pentru că între timp se mai îndepărtase puţin de barcă. Nu era în pericol, pentru că se ştia că apa nu era adâncă, şi de altfel, după câteva secunde în care parcă savurase întâmplarea, Cristina începu să înoate liniştită spre mal. Se îndreptă chiar spre locul în care, pe bancă, alături de Costel care nici el nu scosese un sunet cât timp Cristina dăduse spectacolul acesta măreţ, copilul rămăsese mut şi incapabil să mişte măcar un deget. Cristina ieşi din apă cu oarecare greutate, după ce mai căzu, înapoi, de câteva ori, pentru că sandalele îi alunecaseră pe pământul lutos de la mal. Arăta, săraca, jalnic. Părul, frumosul ei păr lung şi blond, tot numai inele arăta ca un şomoiog de cânepă fleşcăită, rochia i se murdărise de la noroiul de pe mal, iar de faţă i se lipiseră tot felul de fire de plante acvatice. Se opri în faţa băncii pe care stătea copilul şi‐l ţinti cu aceeaşi privire fixă care de data asta transmitea în mod evident un dispreţ fără margini. „Şi eu care credeam că vrei să fim prieteni!... Iar tu nu ai fost în stare să sări ca să mă ajuţi! Nici măcar acum, când am ajuns la mal. Să nu te mai văd în faţa ochilor!” Şi, făcând un pas înainte, îi trase copilului o palmă în care pusese probabil toată ura de care era în stare. Se îndreptă apoi spre cei trei care trăseseră barca la mal şi veneau în fugă către ea. „Da, da, zise Cristina întorcându‐şi capul din mers spre copil, să nu te mai văd niciodată!…”
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

cronica literară

Mioara BAHNA Debutul balzacian al romanului, amintind, în acelaşi timp, de scrierile marilor prozatori interbelici, Rebreanu, Călinescu sau Camil Petrescu, mai ales, ca şi caracterul anticalofil al scrisului, pe care îl subliniază scriitorul însuşi, prin mărturisirea preferinţei pentru arta care are în vedere, în primul rând, structurile interne ale lucrurilor, „dezbrăcate” de deşertăciunea formelor care, în scris, devin detalii „inutile”, atestă înrâurirea pe care o are asupra scriitorului creaţia de valoare, indiferent că se înscrie în sfera romanului obiectiv sau a celui subiectiv. Construit sferic/simetric, asemenea romanelor lui Liviu Rebreanu, Marele zid îşi poartă cititorii prin universul pe care‐l conţine, însoţiţi, dar şi ghidaţi de personajul care îşi face apariţia la începutul cărţii, descoperind o lume nouă pentru el, şi care, în final, la o lună distanţă, se află la marginea aceluiaşi sat, dar îndreptându‐şi paşii în sens invers, părăsind perimetrul acesta, în care a crezut că se va regăsi, uitându‐şi, deliberat, viaţa dinainte cu neîmplinirile, dar, în special, cu dramele care au traversat‐o, fără a se afla – finalul e deschis – dacă, în cele din urmă, acest „sejur” a avut sau nu valoare terapeutică, dacă l‐a vindecat sau, măcar, i‐a atenuat suferinţa, de altfel bine ascunsă. Cartea se dezvoltă, într‐un ritm susţinut, liniar la început, valorificând miijloacele prozei obiective, prin acumularea episoadelor acţiunii în ordine cronologică, satisfăcând, în felul acesta, dorinţa cititorului, în general, de a lua rapid în stăpânire problematica romanului. Vizita inopinată însă a Doniei Raşcu pe care i‐o face lui Daniel Durban, personajul principal, anticipează mari schimbări, pe toate planurile: atât în privinţa modului în care se alcătuieşte, în continuare, textul, accentul mutându‐se acum pe analiza psihologică şi, mai mult, pe introspecţie, cât şi în viaţa personajelor din prim‐plan, cu deosebire în privinţa noii perspective care li se oferă celorlalţi asupra protagonistului tuturor 15

Mioara BAHNA
Theodor Codreanu: Marele zid
Referindu‐se la propriul parcurs literar, Theodor Codreanu îi subliniază atipicitatea (Eu am început atipic – ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism), prin raportare la teoria vârstelor creatoare a lui Camil Petrescu, având în vedere debutul său ca prozator, iar, în comparaţie cu scriitorii care compun generaţia căreia ar fi trebuit să‐i aparţină prin vârstă şi prin exigenţele acesteia, îşi asumă, pentru începuturile literare, statutul de „ratat ca prozator”, pe care îl explică prin neputinţa de a nara gratuit, într‐un estetism „esoteric”, în realitate, pur lingvistic, cum o făceau prozatorii de succes ai momentului, în iluzia că au depăşit, astfel, proletcultismul prin verbiaj estet, manifestare căreia a preferat să‐i opună, la timpul respectiv, anonimatul marginalizării în provincie şi să aleagă, apoi, subterfugiul criticii literare, dar şi în acest domeniu cu oprelişti serioase, abandonând literatura. Conform spuselor autorului, din Marele zid – Editura Junimea, Iaşi, 1981 – au fost publicate mai întâi cinci capitole în Convorbiri literare, în 1970, de către Ion Istrati, iar, în prefaţa la romanul următor, Varvarienii – Editura Porto‐Franco, Galaţi, 1998 –, intitulată De ce am eşuat ca prozator?, referitor la acest prim roman al său, Theodor Codreanu afirmă că este o carte juvenilă, scrisă nu fără un patos al lucidităţii, de pe vremea studenţiei, scoasă din sertar silit de împrejurări.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mioara BAHNA acestor metamorfoze, ceea ce temperază ritmul amintit. În plus, timpului obiectiv i se substituie tot mai mult cel subiectiv, cu tot ceea ce presupune aceasta – libertatea de a retrăi trecutul, de a adăsta mai mult asupra unui eveniment, a unei clipe de viaţă trăită, de a se deplasa înainte şi înapoi pentru a căuta să înţeleagă ceea ce nu s‐a putut sub tirania timpului măsurabil, prin şansa transcendenţei eului –, ultimele patru capitole ale romanului cuprinzând aproape exclusiv confesiunea lui Daniel Durban pe care i‐o face Doniei, înainte de a părăsi satul în care sperase că îşi va găsi liniştea. Pentru naratorul omniscient, Daniel Durban, cel care deschide drumul spre Opăriţi, satul unde se concentrează nucleul epic al cărţii, este factorul căruia îi cedează o parte din competenţele epice, construindu‐l ca personaj‐reflector, alături de care lectorul descoperă atmosfera unei lumi rurale, din perioada comunismului românesc, având în prim‐plan şcoala şi avatarurile ei, deloc spectaculoase însă faţă de ale celei mai mari părţi a societăţii vremii. Lumea ţărănească, în schimb, e doar schiţată şi bănuită, în fundal. Clişeele funcţionării şcolii în comunism compun, în mare parte, decorul în care se reliefează treptat profilul şi destinul personajului principal care, descinzând într‐ un sat aflat la vreo sută cincizeci de kilometri de Iaşiul de unde vine, nu poate să trezească decât curiozitate sau chiar suspiciune celor în mijlocul cărora ajunge, prin gratuitatea gestului de a‐l fi ales ca loc de muncă şi de viaţă, la repartiţia în învăţământ, dar, şi mai mult, prin obstinaţia de a‐l păstra, în pofida voinţei discreţionare a directorului şcolii, un mic satrap local, în cutumele căruia vine să producă o neaşteptată, nemaivăzută, aproape incredibilă, pentru localnici, breşă, când nu acceptă, cu toate eforturile pe care 16

Mioara BAHNA le depune acesta, să schimbe postul cu al fiicei lui, dintr‐un sat vecin, nici mai bun, nici mai rău decât Opăriţi. Lumea şcolii se constituie ca personaj colectiv al cărui glas, de cele mai multe ori în off, o instituie ca barometru al evenimentelor, dar şi al stărilor de conştiinţă pe care acestea le declanşează. Figuri de profesori care ies în prim‐plan, episodic, conturează un univers uman deloc dominat de platitudini sau de complexul provincialului, al ruralului, (în conformitate cu o convingere a lui Theodor Codreanu, afirmată deseori: Pariul meu existenţial şi cultural a fost că poţi face cultură mare oriunde te‐ai afla, că provincia nu este, prin natura ei, strivitoare, ci poate fi „colţul“ prin care un geniu ca Eminescu poate privi teatrul lumii, cunoscându‐l prin detaşare şi perspectivă integratoare), pentru care chiar bovarismul amintit în câteva rânduri e mai mult la nivel declarativ. Deloc resentimentari, deci, pentru situaţia lor de dascăli de ţară, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt fii ai locului sau, oricum, tot de extracţie rurală, eroii romanului sunt perfect integraţi în viaţa satului, au cercurile lor de apropiaţi, şi‐au format tabieturi, au fireştile împliniri şi dezamăgiri, între care spaţii importante ocupă, pe de o parte, tribulaţiile lor sentimentale, iar pe de alta, şcoala cu tot ce incumbă această instituţie într‐un timp special, cum e cel dominat de comunism. Legat de cele arătate mai sus, Theodor Codreanu aduce în romanul său o intelectualitate surprinzător de normală doar pentru cine priveşte cu prejudecată spre viaţa spirituală care a continuat să existe, contrar tuturor rigorilor comuniste. La Opăriţi, de exemplu, sunt profesori cu studii superioare sau suplinitori, cu studii medii, oameni care predau orice materie
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mioara BAHNA şcolară, de la educaţie fizică şi până la matematică, pentru care familiaritatea culturii e evidentă în discuţii prin care nu vor să epateze, să‐şi impresioneze interlocutorii, ci doar să‐şi argumenteze punctele de vedere. Firescul acestor manifestări aşază lumea adusă de scriitor în descendenţa celei interbelice, căreia însă îi perpetuează şi alte trăsături. În felul acesta, nume ale unor personalităţi ale artei, ale filosofiei, discuţii în care se fac referiri, de pildă, la metafizica neoscolastică ori la o sofistică a iubirii etc. trasează imaginea unei umanităţi pentru care contează substanţial şi lăuntrul a individului, nu doar viaţa din afară, din societate. De aici derivă, organic, apoi, existenţa în roman a unor pagini sau pasaje eseistice, spre exemplu despre raportul dintre laşitate şi vinovăţie, prin care se menţine la conducerea şcolii Mavrichi Tomina, un oportunist, devenit, câtă vreme are toate condiţiile prielnice, un zbir, cu tendinţa de înveşnicire a poziţiei – sociale, politice, ierarhice – la care, oricum, nu atentează nimeni, orice adversitate fiind înfrântă din proiect, din germene. Personajele lui Theodor Codreanu sunt tineri, acaparaţi, ca şi întreaga societate, de un sistem care impune o monotonie, fără nicio perspectivă de schimbare. De aceea, lumea cărţilor, existenţa lor imediată sunt principalele, dacă nu unicele, preocupări şi subiecte de discuţie între prieteni. Căsnicia, fidelitatea sau infidelitatea, tentaţia fructului oprit, în ipostaza femeii care nu‐ţi aparţine sunt teme, în acest context, care amintesc disputele dintre ofiţerii lui Camil Petrescu, pe care Ştefan Gheorghidiu le considera sterile, fiindcă vorbele camarazilor lui nu se bazau pe experienţa personală directă. Personajele Marele zid însă teoretizează iubirea, dar o şi trăiesc, făcând din ea, după modelele culturale, mod de cunoaştere şi de autocunoaştere: Anticiparea unei forme superioare a unei fericiri erotice posibile revine mereu cu încăpăţânată insistenţă în
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mioara BAHNA cugetul nostru picurând exasperare şi speranţa de a deveni conform imaginilor promise de chemarea absolutului. Ceea ce suntem însă ne exasperează la gândul de a rămâne în aceeaşi situaţie veşnic. E poate chiar izvorul evoluţiei noastre latente. Ne descoperim doar în clipele unor zguduitoare procese de conştiinţă. Probabil, singura modalitate concretă de a ne realiza sufleteşte. Chiar şi în ce priveşte dragostea. Concret, dezbaterile personajelor lui Theodor Codreanu au drept tramă relaţia amoroasă dintre doi tineri profesori, căsătoriţi, Şerban şi Cârjan, şi o aceeaşi colegă, Donia Raşcu, încât, deci, mai mult decât personajele camilpetrescine, eroii acestui roman pornesc şi dinspre existenţial spre livresc, nu doar invers. Dincolo de aspectele care ţin strict de arta literară, se remarcă radiografierea lumii româneşti a epocii, necosmetizată, fără parti‐ pris‐uri, fără exagerări în vreo direcţie sau alta, într‐o carte publicată în plin comunism. Răzbate din text un soi de ingenuitate, paradoxal, neutră, surprinsă, spre exemplu, în cuvintele unui personaj, cu oarecare atribuţii politice, dar şi în atitudinea celor care le ascultă, referitoare la insuficienta implicare a „tovarăşilor” intelectuali din sat în munca de ridicare a nivelului cultural al ţăranilor, cât timp mai şchioapătă pe ici, pe colo, dovadă că nivelul conştiinţei ţăranului nu prea creşte şi de aceea furturile de porumb, sfeclă şi altele, în loc să se împuţineze, cresc. Chicotelile de la şedinţe, discuţiile colaterale sunt tot dovezi de normalitate şi ale faptului că personajele trăiesc o vreme când regimul politic nu‐şi arată încă absurditatea, iar mai micile sau mai marile deraieri sunt trecute cu vederea de o lume adaptabilă la multe. Aşa se explică, între altele, toleranţa manifestată de cadrele didactice de la şcoala din Opăriţi faţă de comportamentul dictatorial al directorului care e nu doar vexat, ci de‐a dreptul înfuriat de atitudinea ireverenţioasă a nou‐venitului 17

Mioara BAHNA care, nesocotindu‐i voinţa, refuză pur şi simplu să plece din sat la altă şcoală. În ce‐l priveşte pe Daniel Durban, acesta nu se opune directorului pentru că el însuşi ar fi în dezacord cu regimul politic, iar directorul, o rotiţă a acestuia, ci pentru că e, prin firea lui, altfel decât ceilalţi, reuşind să atragă atenţia foarte repede tuturor. Receptat, la început, ca un fel de Quasimodo, mutatis mutandis, de a cărui figură Donia Raşcu e impresionată puternic, exact în ziua sosirii lui la Opăriţi, încă înainte de a intra în sat, Daniel Durban îi surprinde pe cei de la şcoală, mai ales, prin maturitatea severă, în ciuda celor doar douăzeci şi şase de ani, vârstă foarte apropiată de a majorităţii profesorilor din colectivul în care intră, prin siguranţa de sine, prin cunoştinţele vaste, deşi se declară doar absolvent de liceu. Impactul asupra noilor lui colegi e fulgerător, pentru că gestul de nesupunere îi e apreciat de doi dintre ei care, în felul acesta, devin, automat, ţinta criticilor directorului, neobişnuit cu indisciplina, aşa cum înţelege el, stimulat de moment, ideea de ierarhie. În traiectul prin Opăriţi, paşii lui Durban se intersectează cu ai Doniei în momente esenţiale pentru viitorul personajului care, totuşi, rămâne doar o potenţialitate. Donia e, aşa cum am arătat, un factor de destabilizare a „cuminţeniei” pe care o doresc locuitorii satului şi, îndeosebi, oamenii şcolii. Arătată cu degetul, bârfită de‐ a dreptul şi în sat şi la şcoală, tânăra profesoară are neîmplinirile ei, deziluziile care o determină să‐şi arate personalitatea distinctă de a celorlalţi. Aceste date o îndeamnă să‐i facă o vizită neanunţată lui Daniel Durban pentru a‐i vorbi despre frământările ei. Are neprevăzuta şansă, cu acest prilej, ca aşteptându‐l, în camera lui închiriată, din casa unor ţărani bătrâni care‐l privesc şi‐l îngrijesc de parcă ar fi propriul lor copil, să‐i umble prin lucruri, prin cărţi şi să descopere cu uimire câteva exemplare ale unei prestigioase reviste de ştiinţă franţuzeşti 18

Mioara BAHNA – Cahiers du Nord –, în care se află şi numele lui. Tot Donia citeşte într‐un ziar românesc un anunţ al unui universitar, Leon Dumitrescu adresat celor care ar putea oferi date legate de locul unde se află Durban, ceea ce o determină să‐i scrie acestuia la Iaşi şi să‐l informeze în legătură cu adresa celui căutat. Dacă până în acest moment evenimentele intraseră într‐un fel de rutină, venirea celui care‐l căuta pe Durban, în urma intervenţiei Doniei, la Opăriţi dezleagă misterul în care era învăluit personajul central, dar la realitate nu au acces decât parţial celelalte personaje, cel puţin până în clipa plecării lui din sat: fostă mare speranţă a ştiinţei medicale mondiale, în urma unui accident mortal al unui tânăr, e mai întâi acuzat de omor, pentru ca, ulterior, să fie achitat, ca fostă potenţială victimă, aflată în legitimă apărare. Însoţit, aşadar, de prietenul său, un mare savant francez, Jean Pitou, care îşi declină competenţa în a‐i salva fiica alienată în urma unui şoc emoţional, îndemnându‐l să‐l caute pe singurul om care ar putea s‐o facă – doctorul Daniel Durban –, profesorul universitar Leon Dumitrescu vine să‐l caute şi, cu mare greutate, reuşeşte să‐l convingă să facă drumul înapoi spre oraşul din care fugise, să scape de amintiri şi de sine, cu toate că avea rezervată o catedră la o importantă universitate, fiind oricând primit cu braţele deschise la orice mare universiate europeană. Apariţia celor două somităţi clarifică, în parte, situaţia personajului, dar o tehnică a amânării, la care apelează naratorul auctorial, face ca destinul lui Daniel Durban, cuprinzând şi o esenţială poveste de dragoste, pentru ca încununarea personajului să fie deplină, să prelungească suspansul. În consecinţă, după plecarea celor doi oaspeţi inopinaţi, la Iaşi, cu promisiunea că Durban îi va urma peste două zile, se încheie acţiunea romanului, ceea ce urmează fiind confesiunea eroului făcută Doniei, cea care reuşise, în foarte scurt timp, să‐l determine
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mioara BAHNA să se accepte şi să‐şi dorească să pornească pe un nou drum. Destăinuindu‐i‐se femeii pe care pare a o simţi asemenea lui, personajul îi vorbeşte nu numai despre evenimentele care au determinat acest intermezzo din viaţa sa, escala făcută la Opăriţi, ci şi despre viaţa lui de copil abandonat într‐un tren şi crescut la orfelinat, despre visurile pe care le‐a nutrit, despre oamenii pe care i‐a cunoscut, despre idealurile lui umaniste, în care, în conformitate cu spiritul epocii, intră şi Marx, Engels, Lenin, eroul observând că admiraţia lui pentru socialism s‐a petrecut înainte ca acesta să devină ce s‐a întâmplat mai târziu: am luat‐o înaintea contemporanilor fără să‐ mi dau seama. Introspectându‐se, de‐a lungul mai multor ore, cât îi vorbeşte Doniei, personajul caută să se elibereze de tensiunile acumulate în ultimele luni, pentu că acţiunea propriu‐zisă se derulează pe parcursul unei singure luni cât durează „cariera” didactică de profesor suplinitor de ţară a lui Daniel Durban, fiind consecinţa evenimentelor care s‐au petrecut cu doar patru sau cinci luni în urmă şi care au dus la continua mea izolare de oameni către care alunecam vertiginos, încât criza a trecut prin toate fazele posibile, de la gândul sinuciderii la ură şi deznădejde, de la indiferenţă şi până la cinism. În rezumat, drama lui Daniel Durban – de fapt, punctul culminant al dramei lui existenţiale – are o excepţională intrigă amoroasă: o fată de o frumuseţe cu totul ieşită din comun şi pe care o descoperise citind Mitul lui Sisif pe o bancă din Copou ajunge – hazard sau predestinare – de câteva ori în preajma lui, trezindu‐i interesul, dar fără să simtă altceva. Când, la o şedinţă a unui cenaclu literar la care participă, prietenul sau colegul fetei citeşte o poezie pastişată a lui Doinaş, Durban nu poate să tacă şi o avertizează pe fată să‐i atragă atenţia lui Dinu Felecan, însoţitorul ei, să nu o publice pentru a nu suferi consecinţele unui asemenea act. Din laşitate
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mioara BAHNA sau altceva, acesta nu ascultă, urmează un ghem de încurcături care, cu aportul benefic al lui Durban se rezolvă, dar se creează impresia că între fată şi el s‐a născut o incredibilă poveste de dragoste. Incredibilă având în vedere urâţenia lui care se sugerează a fi monstruoasă şi frumuseţea ei excepţională. Tot întâmplător, cei trei, legaţi cu firele reale sau închipuite al dragostei, se întâlnesc în tren, Felecan caută să‐l sugrume pe Durban, dar, când e pe punctul de a‐l ucide, acesta găseşte puterea să‐l lovească, urmarea fiind fatală, nu doar pentru că moare atacatorul, ci şi pentru că vina îl umăreşte pe cel care a fost iniţial în pericol, până într‐atât, încât nu vrea să fie apărat în justiţie, ceea ce face, totuşi, cu succes, cel mai bun prieten al său. În schimb, fata, Ozana, fiica Lui Leon Dumitrescu, îndrăgostită de Daniel Durban, înnebuneşte. Personajele, construcţia subiectului atestă similitudini inerente în spaţiul literaturii sau îi dau posibilitatea cititorului de a le apropia de alte creaţii ale literaturii române ori universale. Dacă, din sfera literaturii române, cartea lui Theodor Codreanu se întâlneşte, cum am arătat, cu scrierile lui Rebreanu, Călinescu, Camil Petrescu, Preda, dar poate fi pus – de pildă, prin anumite scene, cum sunt cele în care apare micul tiran de la Opăriţi, directorul şcolii – şi în relaţie cu lumea lui Caragiale, aceasta trimite şi spre literatura universală, amintind, în unele privinţe, între altele, de creaţiile lui Balzac, Gide, Proust sau Kafka. Cu titlu metaforic şi îmbinând elemente ale artei romaneşti tardiţionale şi ale celei moderne, aşadar, romanul lui Theodor Codreanu prezintă un personaj a cărui viaţă e fracturată de hazard sau de destin, oricum de un „mare zid” peste care caută să treacă pentru a se regăsi ori pentru a‐şi găsi cu adevărat sinele, într‐o lume care, dincolo de bulversările pe care le naşte regimul politic, încearcă să‐şi împlinească menirea indiferent de adversităţile de orice natură. 19

eseu

Ana-Maria CONSTANTIN imediată adevărate spectacole ale derizoriului, ale anodinului: „Peste spectacolul cotidianului prozaic, poetul trage o cortină somptuoasă de pluş, înălţînd banalitatea la rang de spectacol pervers”3. Poeziile sunt oglindirea viziunilor lui îndreptate spre concret, trăgându‐şi seva din rădăcinile puternic ancorate în real, însă „apelul la percepţia directă a lumii se îmbină în multe poeme cu expunerea fiinţei în regimul translucid al visului, prin care elementele realului îşi pierd ponderea lor referenţială, sunt transferate într‐un alt regim ontic, al levitaţiei, al desprinderii de terestru şi al extazului trăirii”4. Un exemplu în acest sens îl constituie poemul Podul Cotroceni în care cotidianul se reflectă în sfera himerei erotice. Cititorul este purtat treptat în lumea real‐imaginată deconspirată a poeziei („În apa galbenă a Dîmboviţei m‐am privit. / Era, cred, toamnă şi mă credeam student.”), în acelaşi timp fiindu‐i dezvăluită iluzia poetului şi dezamăgirea ce o însoţeşte: „Credeam că te iubesc, că eşti nebună / De mine”. Versurile următoare sunt ecoul unei tristeţi profunde, pe care poetul şi‐o asumă ca pedeapsă. „Criteriul viziunii e unul strict melancolic atunci cînd operează în anamneză şi strict dezolant, cu notaţii groteşti, cînd se exersează în «prezentul» biografic. Pentru că pactul fundamental din poezia lui Muşina e cel cu frustrarea”5, spune Al. Cistelecan. Privind din acest unghi, versurile pot fi interpretate ca o încercare de a recunoaşte, de a accepta şi poate mai ales de a înfrunta frustrarea, deziluzia: „Eram aşa cum sunt: gălbui nedefinit. / Oraşul tot se urinează‐n mine. / Dar nu îmi pasă. // Ai vrut să mori. Am vrut / Să simt cum mîna/ Mi se desprinde şi pluteşte peste case. Şi că rămîne / O mînă galbenă în loc”. Nu întâmplător galbenul domină, acesta fiind mai mult decât o culoare. Ultima strofă o reia pe cea dintâi, modificată, subliniind anotimpul ca expresie în plan exterior a interiorului, a sufletului: „În apa Dîmboviţei m‐am privit. / Ce dacă era toamnă! Ce dacă
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Ana-Maria CONSTANTIN
Din istoria optzeciştilor

Alexandru Muşina
(1 iulie 1954 – 19 iunie 2013)
„Dar nu‐ţi fie teamă, nimeni nu moare! Nici măcar eu, Mai fragil şi ghinionist ca un cristal Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă Sau pe un raft din Magazinul Universal. Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă Şi cumva indiferent, Dintr‐un recipient în alt recipient.” (ALEXANDRU MUȘINA ‐ În loc de postfaţă)

Semnatar al antologiei Cinci, debutat individual cu volumul Strada Castelului 104, la Editura Cartea Românească, în 1984, Alexandru Muşina „s‐a făcut remarcat, în ansamblul generaţiei din care face parte, prin felul în care a ştiut să redea grotescul şi precaritatea existenţei în culorile unui sarcasm abia atenuat de o ironie ce distinge cu subtilitate aparenţa de esenţă, autenticul de fals, realul de iluzie. Sugestia terifiantului şi a anomiei ca trăsături ale unui real dezarticulat persistă, în subsidiar, în spatele unor forme şi imagini aparent calme, de aici rezultând şi aerul uneori neliniştitor al poemelor lui (...)”1. Poezia lui constă într‐un amestec de stări dintre cele mai diferite de la nostalgie la patetism, de la decepţie, deprimare şi până la ironie sau sarcasm, toate acestea bine întreţesute în firele discursului liric – „Poezia sa are, de aceea, o fizionomie complicată, în care interferează trăsăturile unui lirism genuin şi rictusul sardonic al pamfletului”2. Regăsim şi în poeziile lui Alexandru Muşina realismul impregnat de biografism, însă în forma unor notaţii care fac din realitatea 20

Ana-Maria CONSTANTIN aveam frunze / De soc şi de arţar pe faţă!”. În acest context se indică, deşi într‐o notă melancolică, apropierea de final a unui ciclu ce la rândul lui va fi urmat de un alt început. Întîmplare XXI este o poezie de dragoste „în care amănuntele nefireşti dau o notă de sentimentalitate curată, aproape ca‐n basme, în timp ce sugestia unei fisuri în comunicare aduce un accent dramatic de bună calitate”6. Poezia evocă un episod din povestea celor doi, mai precis momentul întâlnirii, la o oră imposibilă, când poetul sosise „cu marfarul de 4,50 / Îmbrăcat în hainele albe de gală”. Detaliile despre iubită, o asociere neobişnuită de cuvinte, nu doar şochează, ci pot da impresia unei ironii din partea poetului pentru gesturile iubitei care nu corespund aşteptărilor lui: „Ea mă întîmpinase cu inima / Plină de îndoieli ca un cornet cu seminţe”. Replica poetului anticipează dificultatea comunicării dintre cei doi („«Tu, neprihănită, i‐am zis, ce mai fac / Liliecii necomunicabili şi sofisticaţi / Ai grădinilor tale?»”) şi, mai mult, constituie un motiv în plus pentru despărţirea lor tacită: „Ea mă privi cu un fel de reproş, / Mirată că nu îi sărut mîna sau nu îmi arăt / Bucuria de a o revedea; / Apoi îmi desprinse de pe umărul drept / Un gîndac auriu şi, fără să spună nimic, / Coborî încet treptele tocite / Ale centenarei noastre catedrale”. Între cei doi nu pare să fie doar o simplă problemă de comunicare, dar şi o inadaptare a gesturilor. Dramatismul reiese din plecarea iubitei fără vreo motivaţie exprimată, ci numai sugerată. Evident iubita se aştepta la altceva, ca poetul să îşi exprime bucuria revederii şi să îi sărute mâna. Gestul neînţeles al fetei, de a desprinde un gândac auriu de pe umărul lui, pune punct întâlnirii eşuate a celor doi. Afirmă Nicolae Manolescu, „descoperim la Alexandru Muşina o mare plăcere de a contraria simţul realităţii, prin acumulare meticuloasă de detalii uneori prozaice, recuperate însă de aşa manieră încât tabloul care se constituie (...) să fie enigmatic”7. Melancolia este starea pe care o regăsim
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Ana-Maria CONSTANTIN şi în Septembrie, un scurt poem în forma unui monolog ce abundă în semne ale izolării poetului de cei din jur, de gesturile şi de vorbele lor: „Vor veni prietenii, vor rîde”. Tot ceea ce ţine de mediul extern, de acest cadru artificial („îngeri neoficiali”), apare ca un element profanator („Inima ta albă o vor păta cu vin”), de aceea, pentru a‐şi păstra puritatea, liniştea interioară, poetul trebuie să se retragă în sine (singurul refugiu) ca un melc în cochilia sa: „Eu am să cad între pernele moi / Ca un brotac subţire şi cu ochi albaştri”. Sinele este singurul loc în care poetul se poate simţi în siguranţă, în care nu îl pot ajunge zgomotul şi mediocritatea celor din jur, fie ei chiar prieteni: „Eu voi stinge însă lumina şi am să‐ mi spun / Că a fost o vacanţă frumoasă”. Poezia cotidianului ca „singurul drum fertil, singurul mod prin care poezia să mai fie realmente importantă pentru oameni”8 rămâne sub amprenta lui Alexandru Muşina poezia despre şi din viaţă – un cotidian personal, izolat social, în care intensitatea trăirilor scrie o poezie a (redescoperirii) sinelui.

............
Iulian Boldea, Alexandru Muşina, poetul, „Vatra”, nr. 9‐10/2009 pe http://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_9_10‐ 2009.pdf (ultima accesare 03.03.2010) 2 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III‐a, Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 91. 3 Ibidem. 4 Iulian Boldea, art. cit. 5 Al. Cistelecan, Pe unde mai merge Budila‐Express, în Alexandru Muşina, Poeme alese (1975‐2000), ed. cit., p. 198. 6 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 253. 7 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ed. cit., p. 1323. 8 Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorări, Aula, Brașov, 2008, p. 5.
1

21

poesis

Valeria MANTA TĂICUŢU vor să scrie să vadă poemul moale şi dulce la pipăit, aştept să‐mi crească ochi pe tot trupul, să fiu doar vedere, nu şi auz, nu şi miros şi simţ tactil al nopţii, al ceţei şi al distanţei; aştept. 4. odată cu vrăbiile, albastrul de sus îşi şterge fruntea de ceaţă, intră pe fereastră lacom, adulmecând aburii de muşeţel ai ceaiului aici, în cana cu flori de câmp, se opreşte plimbarea naivă a gândului încă ademenit de lucrurile mărunte care simulează o realitate a memoriei ianuarie îşi trimite această dimineaţă ca pe o carte poştală, cu acoperişuri strâmbe şi coşuri de fum împingând norii spre un orizont pitit undeva, pe după zidirile în ruină ale domeniului Ghika ce clopot răsună, ce rugăciune se‐aude în cuşca albastră de abur şi fum? doar închipuirea, ea, ca o pacoste în hainele ei de‐acum jumătate de veac 5. am devenit ferestre cu vedere unică, lumina se opreşte în exterior, curge spre pământ ca o ploaie în fâşii putrede nu mai oglindim decât peisajul ceţos dinafară, turlele bisericilor şi antenele parabolice, ciuperci veninoase pe sub care‐şi află iluziile culcuş pustiul dinlăuntru, fără strălucire ca ochii bufniţelor în miez de zi, îşi întinde regatul trufaş, moleculă cu moleculă nici o pasăre nu mai e vie, nici o floare, nici un cântec, doar umbre, ecouri şi‐un plâns fără lacrimi culcat în cenuşa cea fără de somn.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Valeria MANTA TĂICUţU
Îngerul de ceaţă 1. devoratorii de lumini amână răsăritul stai, soare, îndesat în sacul de oase de sub linia orizontului, par a spune cele trei cucuvele care înghit, noapte de noapte, crucile de lemn de pe aleea săracilor mamaia se strânge sub nodul basmalei, toată geamăt, toată rugăciune la sfinţii cu ochii lor fierţi în vopsea şi lipiţi pe faţă ca abţibildurile pentru copiii autişti stai, soare, în sacul de oase şi lasă‐ne ceaţa cea de toate zilele, singura noastră realitate mamaia face mătănii în lutul cleios, cu gumarii ei de la magazinul de solduri şi ceaţa intră în ea ca o părere de rău. 2. ceaţa înghite luminile din oraş, intră în oase, întârziindu‐le mersul, nu‐i perdea, nici cortină, nici cernere, doar o prezenţă sâcâitoare la căpătâiul muribunzilor care suntem vâslim anevoie spre celălalt ţărm nici mai bun, nici mai rău, doar altul, aşteptând schimbarea cu ochii deja albi cresc în noi şopârle şi peşti, plevuşcă roind în ghiolul de ceaţă de sub suflet. 3. ceaţa mă‐nfaşă, ceaţa m‐adoarme, între acum şi atunci e o noapte lăptoasă trag din ugerele ei câinii flămânzi ai spaimei şi ai pierzaniei m‐aş ascunde în ţipăt, m‐aş elibera în cuvânt, dar e mut ascunzişul, leagănul înţepenit aştept să‐mi crească ochi pe degetele care 22

poesis

Victor DIACONU Calea spre tine În ploaia cu maci Caut calea spre tine. Tu m‐ai învăţat florile. Cu un sărut din ploi de mac Eu am deschis calea spre tine. Lacrimi Azi te‐am văzut mai frumoasă ca niciodată. Aş fi vrut să te ating – erai de neatins. Lacrimi îţi curgeau pe obraji, calea lor se sfârşea în palmele mele . Lacrimile tale îmi curg şi acum prin vene. Turnuri negre Te aştept … Turnuri negre se înalţă în faţa mea. Sunt umbre. O mulţime de turnuri colindă lumea.

Victor DIACONU
Amintiri Ai venit când nu mai aveam aer. Am rămas gol, toate versurile m‐au părăsit. Pentru o seara te‐am iubit, Te‐am iubit prea mult pentru o singura seară. O seară nouă, seara anului nou. Venele‐mi sunt pline cu versuri despre tine. Trebuie să le scriu, să ţi le spun. Ne‐am întâlnit pentru o seară. Te‐am iubit prea mult pentru o singura seară. Posesia Nicio stea n‐o atingea, Niciun vis n‐o împlinea. Iubeam noaptea şi tăcerea, Iubeam luna, iubeam mierea. Pe cer noi vom alerga, Pe cerul înstelat de tine. Niciun vis n‐o împlinea, Nicio stea n‐o atingea. Versul M‐am îmbrăcat cu aroma pielii tale. Aş vrea să te gust. As vrea să mă‐nfrupt din zmeura ta, aş vrea să te‐ating cu un sărut. Am să mă‐mbrac cu tine, cu un vers din tine. Aş vrea să‐ţi dăruiesc lumea Cu tot ce este în ea, Înainte să pleci.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Lumea de fantome, Lumea asta de nimic În care mă poţi găsi: Un turn negru. Cerneala roşie Îţi scriu în umbra tăcerii un vers de adio. Cerneala roşie îmi curge din vene: scriu pentru tine. Şi tu mă părăseşti în fiecare seară. 23

eseu

Florin DOCHIA Aflăm dintr‐o scrisoare către Max Brod: „Cei mai mulţi dintre cei care au început să scrie în germană vroiau să se depărteze de iudaism, îndeobşte cu aprobarea tulbure a taţilor (tocmai această tulbureală era lucrul revoltător), o vroiau, dar cu picioruşele dindărăt erau încă lipiţi de iudaismul tatălui iar cele dinainte nu izbuteau să găsească un teren nou. Disperarea provocată de această stare era inspiraţia lor.” (1) Se desparte deliberat de o astfel de cale: „Cel care, viu fiind, n‐o scoate la capăt cu viaţa trebuie să‐ şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea ce‐l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă, şi asta cu prea puţin succes; cu cealaltă mână însă, poate să‐ şi însemneze undeva ce vede el printre ruine, pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi (subl. mea, F. D); în fond, el este un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real.” ‐ Jurnal, 19 octombrie 1021. (2) Este o profesiune de credinţă la care va ţine mereu. Chiar asociat tinerilor scriitori de limbă germană din Cercul de la Praga (numiţi şi „arconauţii”, pentru că aveau cartierul general la Café Arco, în nordul Oraşului Nou), el va respinge şi atitudinea lor simbolistă, socotită decadentă, şi melancolica nostalgie a vechiului cartier evreiesc supus distrugerii. La început de secol, Johannes Urzidil, Paul Kornfeld, Willy Haas, Franz Werfel, Franz Werfel, Max Brod, Felix Weltsch, Oskar Baum etc. doreau să se rupă de neo‐romantism, unii practicau ocultismul, dar Kafka nu se va ralia tendinţelor la modă. Scrierile sale vor aparţine întotdeauna unei arii literare indecidabile. Va prevala, mereu, atracţia apăsării demoniace a „oraşului celor trei popoare”, diferit de Viena, capitala suverană a estetismului decadent, şi de Berlin, intimidanta metropolă artificială, marea urbe cehă devenind un spaţiu semiotic, cu o ambianţă de multe ori mistificată, al cărei genius loci îl va face să se vaiete către prietena vieneză, Milena Jesenska Pollak:
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Florin DOCHIA Franz Kafka. Oraşul şi angoasa
Am scris de curând despre unul dintre „fenomenele” care nu prea ne mai stau în atenţie, obosiţi tot mai mult de a privi lumea în esenţele ei, acomodaţi, mai degrabă, cu superficiile cotidiene, cu mizerabilismul strecurat cu pricepere în urechea leneşă de propaganda entertainmentului atotstăpânitor. „Fenomenul K” – adică preeminenţa absurdului şi decadenţa principiilor democratice, mimate tot mai convingător, în relaţia omului cu sistemul aflat în criză de identitate – l‐am socotit caracteristic, la un secol de la scrierea primelor rânduri din Procesul lui Franz Kafka, pentru o judecată lucidă asupra condiţiei fiinţei umane (şi) din veacul 21. Iar dacă, în rândurile ce urmează, mă întorc la Kafka, este pentru că mă întorc la mine, mereu, fără ostoire, cum, poate, s‐ar cuveni să o facă fiecare dintre noi, fie şi la răstimpuri. Situaţia scriitorului praghez nu a fost niciodată dintre cele mai simple. Îl aşezam în rândul marginalilor, lângă Dostoievski, Kierkegaard ori Nietzsche, dar el este mult mai mult: e un străin (în sensul pe care îl va impune, în deceniul 5 al secolului XX, Albert Camus). Angoasa lui, eminamente urbană, vine şi dintr‐o identitate incertă, urmare a unei triple ghetoizări: aparţine majorităţii evreieşti burgheze, trăieşte la Praga fără să fie ceh, e germanofon, fără să fie apropiat de pătura elitistă germană. Conştient de situaţia, într‐un fel, schizofrenă, Kafka abordează deliberat o scriitură enigmatică, diferită, prin simplitatea ei, cu totul de restul literaturii iudeo‐germane a vremii şi locului. 24

Florin DOCHIA „până la urmă, oraşul întreg se simte în starea sufletească”. (3) Angoasa existenţială de care suferă la Praga îl conduce la convingerea că este „căsătorit… cu spaima”: „şi spaima mea creşte mereu, pentru că exprimă retragerea din faţa lumii, şi de aici creşte şi apăsarea lumii, şi de aici, mai departe, creşte şi spaima; […] însă spaima e stranie, eu nu‐i cunosc legile lăuntrice, îi simt doar mâna strângându‐mă de gât, şi acesta e lucrul cel mai înspăimântător pe care l‐am trăit vreodată sau pe care l‐aş putea trăi vreodată.” (4) Luând seama de fascinaţia post‐romantică pentru metropole, ne‐am putea interoga asupra unor corelaţii specifice între subiectul urban şi forma estetică ce‐i este dată. Sunt legături evidente, precum aceea între demonizarea oraşului şi stilul antropomorfizant din fantasticul „fin de siècle” (v. Golemul lui Gustav Meyrink), care ne conduc la constatarea unei evoluţii de la obiectivismul realist, la subiectivismul modernist, ceea ce transformă panorama urbană în peisaj psihic. O scurtă privire asupra Pragăi anilor 1900 ne‐ar convinge să îl urmăm, împreună cu Annette Runte (5), pe acel pierde‐vară ciudat Franz Kafka în „spaţiul transfigurat” al locului său natal, redat ca ireal printr‐o scriitură onirică ce nu face nici o diferenţă între exterior şi interior. Analiza aşa‐numitului „text urban” se va concentra pe „triunghiul libidinal constituit de cele trei capitale mittel‐europene, Praga – Viena – Berlin, locuri de domiciliu ale partenerilor unei duble corespondenţe, pe de o parte între Kafka şi logodnica sa Felice Bauer, pe de alta, cu prietena sa Milena. […] Schimbul epistolar va da seama, implicit, de statutul fantasmatic al marilor oraşe şi de relaţia sa cu feminizarea lor mitică.” Studiul citat subliniază predominanţa spaţialului în opera lui Kakfa şi stilul vizual al scriiturii sale, pe
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Florin DOCHIA fondul unei deconstrucţii a metaforei pe care scriitorul caută să o evite, deturnarea unei parabole biblice, spre exemplu, arătând în ce măsură naraţiunea autoreferenţială este o apărare contra angoasei. „Omul chinuit de demonii săi se răzbună şi el, fără să‐şi dea seama, pe semenii săi”, scrie într‐o epistolă către Milena (6). Locul de baştină ar fi „un loc al amintirii, al nostalgiei, al micimii, al ruşinii” (7). Mai precis, resentimente în sens nietzschean. Kafka nu a scris un roman al oraşului, Praga nu apare în romanele sale, acţiunea se desfăşoară, de fapt, într‐un mediu vag şi anonim, fondat pe „heterotopii” (în sensul conceptului lansat de Michel Foucault), adică locuri disfuncţionalizate şi desemnificate, care se referă la alte locuri, suspendând, neutralizând sau inversând date spaţiale normale, cum ar fi tribunalul din pod sau biroul avocatului într‐un dormitor. Catedrala gotică din finalul Procesului aminteşte una reală, dar aici este deconcretizată şi delocalizată. Pentru Kafka, Praga este, întâi de toate, un loc de trecere, de tranzitivitate şi de ambiguitate a spaţiului. Frumuseţea amestecului arhitectural, baroc şi Jungedstil, este refulată prin inserarea într‐ un context banal, modern, sau dispare în atemporalitatea unei poveşti cu zâne. Topografia se supune unei derive suprarealiste. Legile fizicii sunt abolite şi sensul devine fluid, poposim în teritorii inventate, conform unor protocoale ale visului de care Kafka aminteşte în Jurnal, evocând o interşanjabilitate cvasi‐psihotică între lumea exterioară şi lumea interioară. Pentru cel care se declară adeptul, mai degrabă, al unei căsătorii abstinente, canaturile uşilor şi ferestrelor capătă uneori semnificaţii sexuale. „Traversam un lung şir de case, la înălţimea primului sau celui de‐al 25

Florin DOCHIA doilea etaj, ca şi cum aş fi parcurs un tren dintr‐un vagon în altul. Am observat abia uşile caselor, pentru că era o suită imensă de camere. În ciuda acestui fapt, se percepeau în mod clar trecerea nu doar de la un apartament la altul, dar, de asemenea, de la o clădire la alta. Anfilada era deseori întreruptă de bordeluri.” (8) Dacă oraşul, la Kafka, nu e o alegorie a unei idei ori a unui ideal, ci constituie o reţea de forţe, evaluarea celor trei capitale capătă o funcţie strategică în comunicare. Viena – „trista Vienă”, îi scrie Milenei ‐ se reduce la camera de lucru a lui Grillparzer (9), în timp ce Berlinul îi pare că arată mult mai bine decât „acest gigantic sat pe cale de a se stinge”. Pentru Kafka, problema esenţială rezidă în existenţa a două moduri de comunicare: 1. statutul imaginar al prezenţei reale, faţă cu 2. înlocuirea simbolică a realităţii prin scriitură, despre care dă seamă un coşmar povestit Milenei: „Astăzi devreme, cu puţin înainte de a mă trezi, şi de fapt la scurtă vreme după ce adormisem, am avut un vis oribil, ca să nu spun înspăimântător [...]. Era la Viena, aşa cum mi‐o închipui în visele mele cu ochii deschişi pentru cazul că am să vin acolo […], era oraşul cel mare, adevărat, spre seară, umed, întunecos, o circulaţie nemaipomenită; casa în care locuiam era despărţită de a ta printr‐o grădină publică, lungă, dreptunghiulară, deschisă. Venisem pe neaşteptate aici, la Viena, o luasem înaintea unora dintre scrisorile care se găseau încă în drum spre tine (mai târziu asta m‐a făcut să sufăr în mod deosebit). Cu toate acestea, tu fuseseşi anunţată şi urma să ne întâlnim. Din fericire (însă în acelaşi timp eram stăpânit de un sentiment apăsător) eu nu eram singur; o întreagă mică societate, chiar şi o fată, cred, venise împreună cu mine; dar n‐aş putea spune nimic mai precis despre aceştia, într‐ un anume fel pentru mine ei aveau rolul unor martori. Dar măcar dacă ar fi stat liniştiţi; de fapt vorbeau fără întrerupere între ei, după 26

Florin DOCHIA toate probabilităţile despre situaţia mea – eu le auzeam doar murmurul vocilor, şi asta mă făcea nervos, fără să înţeleg însă nimic – de altfel nici nu voiam să înţeleg ceva. / Mă oprisem în dreapta casei mele, pe marginea trotuarului şi observam casa ta. Era o vilă scundă, cu o loggia simplă, frumoasă, cu bolţile rotunjite, de piatră, în faţă, la înălţimea parterului. / Pe urmă, dintr‐o dată se făcuse vremea micului dejun; în loggia era întinsă masa, se vedea de departe cum a venit soţul tău, s‐a aşezat într‐un fotoliul de paie la dreapta – avea un aer încă adormit şi se întinde, cu braţele desfăcute într‐o parte şi într‐alta.. pe urmă ai venit tu şi te‐ai aşezat la masă, astfel că te vedeam întreagă. Precis însă nu, era prea departe; silueta soţului tău se arăta mult mai distinctă, nu ştiu de ce; tu erai doar o formă alb‐albăstrie, fluidă, spectrală. Şi tu erai cu braţele desfăcute, nu ca să te întinzi, era doar o atitudine solemnă.” (10) Apoi se lasă seara şi se plimbă ţinându‐se de mână, având „o convorbire nebunească, grăbită, în fraze scurte, întretăiate, care se urmau sacadate”. Opera lui Kafka angajează în mod substanţial întreg toposul lecturii în cheie modernă. Italo Clavino, autorul Oraşelor invizibile, născut cu un an înainte de moartea lui Kafka, mărturiseşte: „Autorul meu este Kafka şi romanul meu preferat este America”. Poate nu numai din această pricină, Harold Bloom poate vorbi despre „l’importanza di Italo Calvino che definirei la versione italiana di Kafka” (11)… Johannes Urzidil afirmă că „povestirile nu sunt povestiri, romanele nu sunt romane; ele sunt pure arhitecturi spirituale”, ţin de „tărâmul sufletului” (12). Dar trăirea praghezului nu e nicidecum mistică, ci mitică. Imaginile lăuntrice sunt atotputernice, copleşitoare, iar el ia act de ele şi le limpezeşte, le află şi le dezvăluie sensul, prin singura modalitate pe care o stăpâneşte pe deplin: scrisul. Consensul asupra stilului vizual la Kafka nu pare incompatibil cu ipoteza carenţei metaforice a
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Florin DOCHIA unei scriituri simple, exacte şi fără retoricitate, influenţată de discursul administrativ al scriitorului‐jurist. Dacă paradoxul creat între semnificaţia literală şi semnificaţia figurată nu se rezolvă decât cu preţul reducerii la autorefenţialitate, mataforicitatea constitutivă a limbajului poate fi considerată ca transcendentală. Într‐ o concepţie semiologică, abordată de Annette Runte (op. cit.), operaţia paradigmatică se efectuează prin substituţie, în timp ce operaţia sintagmatică se continuă prin combinaţie. Efectul metaforic nu provine nici din analogia a doi semnificaţi, nici din co‐ actualizarea a doi semnificanţi, aşadar, înlocuirea metaforică nu e doar supradeterminată de principiul metonimic, ci capătă şi un aspect simptomatic. Simptomul scriiturii kafkiene este renunţarea la metaforă în sens local, fără a putea scăpa retoricităţii globale a limbajului. Astfel că, stilul sintagmatic al lui Kafka se desfăşoară într‐o succesivitate strictă şi varietatea sa semantică nu vine din polisemie, ci dintr‐o argumentare aproape talmudică, fără respiro, fără lacună. Metafora constitutivă a subiectului e abandonată în favoarea golului şi Kafka ajunge la alegorie deschizând prăpastia insurmontabilă a unui neografism (diferanţa derridiană) nereprezentabil ca subiect uman, precum acea imagine despre o scrisoare „atât de confidenţială, ca şi cum am fi împreună într‐un apartament comun, dar separaţi unul de altul de o mie de încăperi, ale căror uşi sunt larg deschise, astfel încât să vezi, chiar vag şi minuscul, până în ultima cameră” (13). Angoasa existenţială survine, astfel, nu neapărat din spaima, prezentă adesea în corespondenţa cu Milena, care ne aminteşte de aceea definită de Kierkegaard ca „posibilitate a posibilităţii”, prăpastie a libertăţii, ci dintr‐ un afect determinat nu de separarea fizică, ci de lipsa separării interioare, de absenţa absenţei. Aceasta din urmă fixează subiectul într‐un real ameninţător şi de nenumit,
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Florin DOCHIA exprimat de Kafka într‐o identificare jubilatorie cu angoasa, oferind sens spaimei, fără constrângere, cu soi de extaz, care a condus la includerea sa cvasiunanimă în categoria literaturii realismului magic. Dacă dimensiunea spaţială aparţine ordinii realului, lucrurilor ce îşi păstrează locul, se înţelege mai bine temerea autistă încercată de Kafka în raport cu orice fel de schimbare, însă subiectul creator, spre deosebire de cel psihotic, îşi găseşte lesne calea de ieşire spre ordinea simbolică. Atunci când pretinde că Praga „nu‐l lasă din gheare”, ştie că e din vina sa, că nu poate schimba ceva ce este deja împlinit. ………………. (1) Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, trad. Mircea Ivănescu, p. 337 (2) ibidem, p. 215 (3) ibidem (4) Ibidem, p. 377 (5) Annette Runte, Prague, métropole de l’angoisse. Transferts culturels et modernité littéraire chez Franz Kafka, în Modes intellectuelles et capitales mitteleuropéennes autour de 1900 : échanges et transferts, revue Germanica, nr. 43 / 2008, p. 95‐104 (6) Franz Kafka, Pagini de jurnal… (7) Franz Kafka, Briefe 1902‐1914, Frankfurt a. M., Fischer, 1966, p. 265. (8) Franz Kafka, Träume (Visul), Frankfurt a. M., Fischer, 1993, p. 23. (9) Franz Seraphicus Grillparzer (1791– 1872) scriitor austriac, autor de drame sub influenţa spaniolului Pedro Calderón de la Barca (10) Franz Kafka, Pagini de jurnal…, p. 368‐372 (11) Corriere della Sera ‐ 7 marzo 2000 (12) Johannes Urzidil, The Oak and the Rock, în The Kafka problem, ed, Angel Flores, (New York: New Directions, 1946), p. 276 (13) Franz Kafka, Briefe…, p. 263 (Portret Kafka ‐ Sergio Aquindo) (Va urma?) 27

in memoriam

Mihai SĂLCUŢAN
întristat ce tânjeşte după prezenţa ei inefabilă. Uneori, mi se pare că Nicomah e una dintre cefeide, că îi simt răsuflarea în curcubeul răsărit pe azurul cerului după o ploaie trecătoare de vară, căzută ca binecuvântare divină peste viaţa pământeană. Nicolae‐Paul Mihail trebuie înţeles mai întâi în spirit, înainte de a fi căutată semnificaţia scrisului său. Universul său moral, ce depăşea linia orizontului, demnitatea şi bunătatea lipsită de abhoră, miracolul răbdării, izvorau din calităţile fundamentale ale omului simplu, călăuzit pe harta destinului de un instinct fără de greş. A aparţinut atât câmpiei cât şi muntelui, fiind o plămadă făcută din cernoziomul cel nesecat de roadă al Caracalului, mestecat cu spice de grâu sfinţit de dansul sânzienelor, cu cremene de Bucegi, cetină de brad şi răşină aromitoare. A ajuns la vârsta patriarhilor îmbătrânind nemaipomenit de frumos, poseda abilitatea de a înfrunta furtunile vieţii şi de a găsi totdeauna calea întoarcerii în port. Fire chisnovată, cu ascuţit spirit de observaţie, ştia ca nimeni altul când să fie sceptic sau cinic, să râdă moralizator, să surprindă clipa sau ceea ce era abnorm în şlefuiri de vers sau catren. Maestrul impresiona şi impunea. Figura rasată, păr argintiu, protejat de o şepcuţă coborâtă „şmechereşte” pe frunte, ochi pătrunzători dublaţi de ochelari, nas tolstoian, mustăcioară atent îngrijită, papion negru sau ecarlat aproape nelipsit. Comportamentul era aristocratic, concherant, plin de amenitate, calităţi care certificau absolvirea cursului de maniere elegante de la Peleşul regal lângă care a avut locuinţa timp de mai bine de cinci decenii. În memoria celor care l‐au cunoscut este păstrat ca expresie şi conştiinţă a culturii române şi universale aflată tot timpul pe baricade, pe linia întâi, sub gloanţe. Omniscient, s‐a exprimat în multe feluri, prin grai, prin slovă, prin gesturi, prin zâmbet. Cărturar de şcoală veche, firoscos, căuta aureola sensurilor pancronice în cornul abundenţei limbii şi literaturii române, dar şi în a celei franceze, cu iluminare şi frenezie, expunându‐le cu vrajă ce te purta peste ore
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mihai SĂLCUȚAN Dor de Nicomah
Despre Nicolae Paul Mihail, la trecerea unui an de la plecarea sa la cele veşnice, nu pot să scriu decât cu pana de dor înmuiată în praf stelar cules de pe aripile îngerilor care i‐au ocrotit viaţa şi i‐au inspirat bogata, diversa şi remarcabila operă. Cu lacrimă de floare de colţ culeasă din grădina Raiului în care a vecuit în volnicie cel cunoscut sub pseudonimul Nicomah, de pe creasta Caraimanului, îmi adun amintirile a mai bine de două decenii, rămase limpezi ca şipotul de sub Peleş în care maestrul căuta perle de spirit şi ierburi purtătoare de iluminare, ascunse printre pietre şi pe sub maluri de nevăzute rusalce sau chiar de Zeul Munte. L‐am iubit pe Nicolae‐Paul Mihail cu dragostea pe care dascălul şi maestrul a sădit‐o în sufletul elevului şi discipolului său, aceea pe care a ştiut să o amplifice prin legături sufleteşti unice, greu de egalat. A fost capabil să dea naştere şi să hrănească prietenii exemplare, durabile cât lumea. Bucuria de a fi fost apropiat al unui senior al scrisului de talia lui Nicomah o păstrezi peste timp, te marchează profund până la capătul cel neştiut al existenţei. Ceasurile de voroavă cu magistrul erau cozerii briante, model de matime, jocuri de polisemii, eliberări ale duhului descătuşat din tainele lăuntrului frământat de îndoială, de aspiraţia la sfinţenie şi la mântuire. Au fost adevărate bucurii intelectuale eclatante care exortau, cu revelaţii surprinzătoare ca albastrul brânduşelor ivite pe pajiştile muntelui Furnica din ultima zăpadă dinaintea dezgheţului. Păstrez în Panteonul nemuririi silueta încărcată de suferinţele vieţii, mereu infatigabilă, sprijinită impozant în baston şi înaintând cu alerteţe, ca lucoare pentru sufletul

28

Mihai SĂLCUŢAN
acronice, risipite în răsunetul clopotului de la Mănăstirea Sinaia. Cu înzestrare benedictină, a scris cu vocaţie, mult şi inspirat, ca prozator, poet, epigramist, scenarist, eseist, jurnalist. Totdeauna era preocupat de opera însăşi, mai puţin de gloria literară. Imaginaţia era fecundă, potrivită subiectelor pe care le aborda predilect – istorice, poliţiste, de aventuri – mănuşă pentru epigramă, domeniu în care a inventat şi lansat endograma. Nimic din ceea ce este omenesc nu i‐a fost străin. Preamărea vinul pe care îl considera elixir magic, comparabil cu nectarul sau ambrozia zeilor, capabil a deschide perspective dincolo de cele ale logicii, spre orizontul virtual al visului, al inspiraţiei, al elanurilor lirice. În periegezele la cramele săpate în inima dealurilor buzoiene, în decor agrest care îl făcea să se simtă ca peştele în apă – la Pietroasele, Merei, Năeni, Zoreşti – se credea a fi una cu Burebista şi cu Zamolxes. Era convins că viţa‐de‐vie şi roadele sale împărăteşti este una dintre cele mai subtile căi prin care spiritul şi materia interferează armonic. Cu fervoare, dovedind o profundă cunoaştere şi înţelegere a subiectului, spunea povestiri despre viţa‐de‐vie şi despre vin cu farmec inegalabil, pornind „de la Adam cetire”, de la lăuruscă, reuşind a convinge de ineluctabila empatie sădită de Creator în inima făpturilor sale şi că vinurile sunt o permanentă împărtăşanie datorită căreia elanurile şi speranţele omului pot căpăta adânci şi înalte înţelesuri. Excludea cu desăvârşire macmahonul şi, în faţa cupei cu vin de viaţă lungă şi a tradiţionalei locme specifice zonei, găsea motiv de a lăuda virtuţile licorii divine şi pe cele ale băutorilor pricepuţi, de a prezenta cele mai cunoscute şi autorizate soiuri şi de a le însoţi cu rostirea inegalabilă a unor poezii proprii cu subiect dionisiac, neuitând a sublinia că orice exces este pedepsit prin el însuşi. A cunoscut iubirea şi a cântat femeia ca un adevărat craidon, cu surâs fermecător indus de dulci amintiri cu imagini de almee sau de un ştiut gineceu, cu profunde melancolii, cu miasmă de flori nemuritoare, surprinzând în versuri măiestrite natura ei mirifică, vraja
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Mihai SĂLCUŢAN
frumuseţii şi a calităţilor, căldura şi sensibilitatea, slăbiciunile şi metehnele. Spirit sagace, ca toţi oltenii pur sânge, a simţit când una dintre ele i‐a pus ierburi de dragoste nebună în cafea, încondeind‐o într‐un poem savuros ce a făcut înconjurul ţării. L‐au atras arta şi lumea ce o înconjoară. A pătruns în esenţa ei, a trăit starea de katarsis exercitată de aceasta, a comentat‐o în eseuri cu sublinieri de apartenenţă la categoria estetică a frumosului, ca armonie între expresie şi mesaj. Considera că originalitatea artei trebuie căutată în situaţie, în folosirea unei tehnici adecvate pentru prezentarea unui nou punct de vedere. Afirma că scopul artei nu este, şi că nici nu poate fi noutatea sau bizareria. Ea trebuie să ofere orizonturi noi înţelegerii şi simţirii noastre. Culoarea preferată i‐a fost bleumarinul. Mai precis bleu‐jandarm, culoarea uniformei purtate de arma pe care a slujit‐o ca soldat credincios, care l‐a înălţat la gradul de colonel şi i‐a dat onoruri militare la buza sepulcrului în care a coborât spre a se ridica la cer. Ca orice militar al acestei ţări mult încercate de vitregiile istoriei a fost un mare patriot, a iubit valorile naţiei şi pe cele ale istoriei sale, privindu‐le în legătură strânsă cu religia ortodoxă strămoşească. Nu întâmplător duhovnicul său, părintele Paisie Fantasiu, este doctor în istorie iar discuţiile purtate şi scrisorile pe care şi le‐au adresat au abordat pe larg asemenea teme, doct, separat de cele anagogice, hieratice sau de hristoitie. Se considera naţionalist, în sensul modern al noţiunii, fiind convins de caracterul specific al fiecărui neam, de misiunea particulară a acestuia, de necesitatea păstrării şi dezvoltării însuşirilor caracteristice, de desăvârşirea propriei sale spiritualităţi pe care o considera valoare sacrosanctă. Avea încredere în Dumnezeu ca ziditor şi sprijin al neamului său. La vreme de comind dorul de Nicomah ia formă de vis, de ninsoare cu flori de măr, de cireşe prinse la urechi, de timp cu năluciri întrupate în câmpuri de spice unduind sub suspin de adiere, de vii încărcate de roadă cu boabe de aur, de livezi mirosind a pere pergamute, toate pierdute în neguri lipsite de bucuria revederii şi a colindelor.

29

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN doar sub oblăduirea mamei, cu toate că, sigur, o vreme şi neoficializatul tată îi fusese în apropiere. Să‐i fi întins dramaturgul o permanentă mână ocrotitoare şi după distanţarea de mama copilului, cu discreţie şi calcul, contrar opticii impuse prin vreme? Enigmă. Dar chiar dacă nu avem dovezi palpabile pentru primii ani de viaţă ai fiului, dând atenţie firii „primăvăratice” a tatălui, credem că sentimentul filial i‐a dat clipă de clipă ghes, de a‐l captiva material şi afectiv, chiar. Concret, felul în care s‐au derulat faptele ne‐a convins că o modestă funcţionară, stigmatizată de morala timpului, n‐ar fi fost capabilă de a‐i contura fiului, singură, devenirile. Notăm faptul că, la 7 ianuarie 1889, I. L. Caragiale se căsătoreşte cu Alexandra Burelly: „Eu, Ion Luca Caragiale voiesc a lua în căsătorie pe Domnişoara Aleandrina Burelly”, scrie dramaturgul în petiţia pentru oficierea căsătoriei (2). Este potrivit, credem, să zăbovim o clipă asupra unui eveniment din căsnicia dramaturgului, care îşi va pune, credem, amprenta asupra întregului curs al vieţii. În primii ani ai căsniciei, soţia îi aduce pe lume două fetiţe. Singurul care în epocă face o referire la ele, ne informează Cadem, este Nicolae Iorga, care mărturiseşte că l‐a vizitat pe Caragiale, „tatăl a două încântătoare fetiţe” (3). La rândul său, Şerban Cioculescu notează în Tabelul cronologic al biografiei lui Caragiale, în dreptul anului 1893: „…în iarna trecută, Caragiale pierduse două fetiţe, în vârstă de un an şi jumătate şi de două luni, răpuse de tuse convulsivă” (Ioana şi Agatha; ambele mor în acelaşi an) (4). Tragedia abătută aspra familiei va lăsa urme, iar ştergerea acestui blestem nu era posibil altfel decât prin a‐şi întoarce privirile înspre băiatul „părăsit”. Şi ca un prim gest reparator, dramaturgul „îl aduce în casă, înconjurându‐l cu dragoste paternă”, iar în toamna anului 1892, tatăl îl înscrie la Şcoala primară nr. 6, unde termină primele patru
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN
Mateiu I. Caragiale şi «mistica zarului norocos»
Motto: „Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene, Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei! Prim şi ultimi Caragiali, ca o holdă de antene Te alegem viu din vântul despletitelor idei” (Ion Barbu, Protocol al unui club Matei Caragiale)

Deschidem disertaţia despre cel mai original scriitor al spaţiului literar interbelic, Mateiu I. Caragiale, cu următoarea insolită întrebare: Să‐i fi prezis ursitoarele‐torcătoarele, la nedorita ivire pe lume a pruncului Mateiu, cel puţin în parte, destinul damnatului? Răspunsul mi‐l anticipez mizând pe soarta învolburată a celui marcat la naştere cu pecetea „nelegitimiăţii”. De altfel, naşterea i‐ a fost „acceptată” drept condiţie de întemeiere a mariajului, deloc potrivit în optica morală a timpului. Mai mult, femeia, întâmplător ivită, îi condiţionase partenerului acordarea numelui pe actul de naştere al fiului de consfinţirea, tot prin act, a doritului mariaj! Pentru cel care va deveni emblema dramaturgiei noastre, respectivul „contract” se va amâna „sine die”! La 12/25 martie 1885 în Bucureşti, se naşte Mateiu, fiul dramaturgului Ion Luca Caragiale şi al Mariei Constantinescu. „Copilul este înregistrat nelegitim, „fiu natural”, cum îl declara însuşi tatăl, care locuia la aceeaşi adresă. Este limpede, deci, că Ion Luca Caragiale nu avea de gând să oficializeze legătura cu Maria Constantinescu, altfel ar fi recunoscut copilul încă de la început” (1). Şi astfel, pruncul va da piept cu zorii vieţii 30

Gherasim RUSU TOGAN clase primare, sub numele de Mateiu Constantinescu. La începutul anului şcolar 1896‐1897, respectiv la finalul clasei a IV‐a, Mateiu este înscris de către tatăl său în clasa întâi la Liceul privat „Sf. Gheorghe”, sub numele Mateiu Constantinescu Caragiale. „E primul act, atrage atenţia Cadem, în care la numele Constantinescu se adaugă şi cel de Caragiale şi unicul în care numele tatălui apare antepus celuilalt”. (5). Menţionăm, de asemenea, faptul că, datorită intervenţiei lui Caragiale, Mateiu este elev bursier. Pentru a‐i contura, cel puţin fragmentat, comportamentul, atât ca elev, cât şi cel de student, apelăm la C. Popescu‐Cadem, ale cărui consideraţii par să fie suficient de convingătoare: „Pe cât de diligent a fost Mateiu în anii şcolii primare şi ai liceului… pe atât a fost de indiferent şi lipsit de silinţă în timpul studiilor universitare”. Repulsia faţă de studiu, după Cadem, s‐ar fi manifestat „ca o formă de protest, o reacţie obstinată împotriva impulsurilor paterne”. Începe studii de drept la Bucureşti, le întrerupe după absolvirea primului an, apoi încearcă să le reia la Berlin, dar fără tragere de inimă. Explicaţia acestor nereuşite, acelaşi biograf o pune pe seama faptului că, la cele deja menţionate, se adaugă drept coincidenţă de situaţie şi faptul că „Este şi perioada când Mateiu «freiază», când vânează «ponturi”, când vrea pe orice cale să intre în «lumea bună», este vremea flirturilor cu «dame fine»” (6). Cu referire la cursurile universitare ale lui Mateiu, reţinem faptele: în anul 1904, care coincide cu mutarea dramaturgului la Berlin, Mateiu îşi urmează tatăl, cu rost de a urma facultatea în metropola germană. Intenţia i se spulberă însă, sub presiunea tentaţiilor, Mateiu preferând în loc de cursuri „şcoala hoinărelii, petrecerile snobistice”; dar, ca fapt pozitiv, „citeşte nesăţios literatură aleasă, pentru a‐şi rafina spiritul şi a‐şi cultiva deprinderile artistice” (7). Ca urmare, drasticul tată îl returnează la Bucureşti, unde urmează cu
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN succes anul întâi de drept, întrerupându‐şi strădania, urmare a îmbolnăvirii de pojar, soldată cu revenire la Berlin, de unde tatăl îl readuce la Bucureşti. Acum, lovitură aspră pentru al său părinte, Mateiu pune pentru totdeauna capăt studiilor universitare. „Din 1909, Mateiu îşi începe viaţa de boem, dar şi de creator. Scrie primele poezii, schiţează Craii de Curtea Veche, concepe Remember”, ne informează Constantin Trandafir (8). Dar pentru a convinge cititorul de însemnătatea scrisorilor, jurnalului, agenda‐ acta‐memoranda şi chiar şi însemnările criptografice, ne vom abate, o clipă, de la cursul firesc al discursului nostru, intercalând câteva opinii ale exegeţilor săi, proiectându‐ le, însă, urmare a contrastelor, pe o pânză destrămată, într‐o indeterminare totală. Ne grăbim totodată să exprimăm convingerea că multe dintre ele, devenite de altfel clasice, s‐au cristalizat totuşi static, respectiv prin trimitere înspre un anume moment al vieţii, de unde, până azi, dovedindu‐se a fi trunchiate şi chiar deformatoare. P. Panaitescu‐Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l‐am văzut… oarecum de pe celălalt trotuar… De pe celălalt tărâm, încât n‐ar fi chiar aşa de impropriu spus, până într‐atât omul era distant, sobru, grav şi taciturn” (9). Pentru Eugen Lovinescu, imaginea lui Mateiu Caragiale se conturează în limitele unei „veridigităţi”, contrazisă de realitatea vieţii, totuşi: „Închis în el, cu aerele zbârlite ale unui arici retractat, cu absentă distanţă, cu râie fanariotă acoperită de blazon bizantin, împăunat…, ceremonios şi protocolar…, cu fumuri nobiliare împrăştiate din pipele iluziei, cu risipă de cunoştinţe prezentate sub forma paradoxului mistificator al tatălui său, în faţa cărora competenţa oricui amuţea” (10). „Era dispreţuitor, avar, plin de morgă şi venin… De la 14 ani, cunoştea toate ordinele… Devenit apoi funcţionar public, vânează decoraţii” (11). 31

Gherasim RUSU TOGAN Al. George: „Viaţa şi opera lui Mateiu Caragiale se înfăţişează atât de inestimabil împletite, încât a vorbi de avatarile existenţei, fără a le găsi justificarea sau răscumpărarea în operă sau a încerca să‐i înţelegi scrisul fără sprijinirea biografiei pare o operaţie hărăzită de la început eşecului…” (12). Asemenea, ieşită din grila convenţionalului este şi opinia criticului Constantin Trandafir, pentru care Mateiu Caragiale este un „ homo duplex”, recunoscând faptul că: „viaţa şi opera se află într‐o strânsă indeterminare” (13). Şi chiar dacă ne rezumăm doar la aceste referinţe, suntem, totuşi, încredinţaţi că vom putea oferi în continuare credibilitate, în extragerea din sursele ce ni le oferă, a multiplelor chipuri de femei ce i‐au intersectat lui Mateiu I. Caragiale sufletul şi viaţa. Fost coleg, legat printr‐o prietenie nealterată pe parcursul întregii vieţi cu Nicolae A. Boicescu, cel care, în expresia lui Barbu I. Cioculescu, „dăduse în lături cortina de catifele grele a unei lumi în crepuscul”, respectiv Mateiu I. Caragiale, prin cele 28 de scrisori păstrate, din corespondenţa purtată, „luminează perioada adolescenţei şi a primei tinereţi a creatorului” (14). La „zestrea documentară” a lui Mateiu I. Caragiale a contribuit, ne informează Al. Oprea, Barbu Cioculescu, exegetul care a dat la iveală scrisorile către Boicescu, alături de Dumitru D. Panaitescu, a cărui strădanie s‐a concretizat în reconstituirea Jurnalelor lui Matei, după arhiva lui Perpessicius. La cele două contribuţii, adăugăm sârguinţa lui Ion Iovan, meritosul scriitor‐documentarist care a adăugat noi faţete personalităţii enigmaticului autor al Crailor. Revenim, pentru Al. Oprea, respectivele scrisori puse în circulaţie aduc, alături de alte adausuri la biografia marelui Mateiu ,mutaţii considerabile şi mai ales „Cursul subteran al biografiei… şi‐a sporit parcă adâncimile 32

Gherasim RUSU TOGAN labirintice”; iar dacă opera beneficiază de o analiză declarat comprehensivă, editorul amintit, ca şi analiştii deja menţionaţi, observă la rându‐i faptul că „în privinţa înţelegerii omului Mateiu, aprecierile sunt divergente, ba mai mult continuă să stăruie un unghi diminuant” (15). Dar dacă pentru Barbu Cioculescu strădania răsfoirii „scrisoare cu scrisoare” şi reţinerea pasajelor semnificative, aveau drept ipoteză de lucru „identificarea personajelor din „Craii …” cu acele figuri care au izbitoare note comune cu relatările din scrisori” (16), intervenţia noastră, aşa cum am lăsat deja să se înţeleagă, îşi reduce acţiunea, insistând cu deosebire pe imaginea acelor femei dorite, întâlnite fizic ori doar visate…! În fapt, avem rezerve în a vedea, încă dintr‐un început, intenţii literare „conştiente” în această corespondenţă, care pe bună dreptate, totuşi, „ne indică modul cum recepta direct şi cum reacţiona viitorul scriitor la spectacolul lumii” (17). Reacţii cu suport ereditar, am adăuga noi! Prima dintre misive (păstrate!) este expediată prietenului de o viaţă, N. A. Boicescu, de la Sinaia, la 10 iulie 1901, când Mateiu avea 16 ani, oferindu‐i expeditorului date despre lumea ce popula Sinaia acelor vremi, situându‐se, bravând, în centrul mondenităţii şi prin evidenţierea câtorva dintre vedetele ce făceau furori şi peste care plutea admiraţia sa de Don Juan, crud încă, lipsit de sexapilul necesar momentului trăit. În respectiva ordine, Mille Constatinovicz este „o sârboaică foarte frumoasă, cu un ten foarte pur, cu părul blond, cu ochii albaştri. Este o statură de ceară, abia se mişcă, abia vorbeşte şi când râde este splendidă. E aşa delicată şi frumoasă încât toate fetele o sărută şi o mângâie”. Câtă forţă portretistică doar în acest fragment! Dar albumul său mai cuprinde pe Domnişoara Simchy Lahovary, „urâtă ca o focă dar graţioasă şi excelentă „joueuse”, căreia i se alătură Mme Mendel şi Mme
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN Robescu, pe care le încondeiază ironic şi caricatural. Pelerinajul nocturn, preferat de tânărul Mateiu, îi apare lui Al. Oprea drept „stare de ceremonial, la care se adaugă… o înclinaţie bolnăvicioasă pentru traiul aristocratic”. „Eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în Vieux‐Saxe cu o linguriţă aurită”, îşi declară Mateiu preferinţele prietenului (18). O coloristică aparte o reprezintă imaginea de curtezan, prea puţin credibilă, pe care şi‐o pretinde cu maliţiozitate autorul depeşei. Să‐i dăm ascultare: „Aş vrea să grilez o cocotă blondă‐foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal. Într‐o seară, când îmi plimbam melancolia într‐un muscal vertiginos la chaussée, am văzut‐o”. Ca soluţie, tânărul recurge la un gest galant, ce‐i va deveni prin timp obicei încărcat de semnificaţii: „Pe loc i‐ am trimis o jerbă de rose printr‐un bogomil”. (Scrisoarea 28/ 10 iulie 1906) (19). În scrisoarea ce urmează îşi nominalizează preferata, dezvăluindu‐şi poftele de moment: „Cu amorul o duc prost şi cum sunt à bout, trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n‐o găsesc…” Semnează: „Cel din urmă boier, ca un frate, comte Matheiu‐Jean Caragiale” (Scrisoarea Din Bucureşti, Miercuri 16 Noiebrie 1906) (20). Dacă în depeşa anterioară îşi întreba prietenul despre „Ce combinaţie o fi având Hortensie P… la Paris de zboară în auto…”, în Scrisoarea de Luni 4 Decembrie (1906) îşi potopeşte prietenul cu mulţimea mărturiilor. Tentaţiile se înmulţesc, şansele surâzându‐i, reuşita flirtului este însă condiţionată: „… caut parale, e un dezastru”. Dar imaginea Hortensiei P. îi surâde. Cu lux de amănunte îi va destăinui prietenului ineditul aventurii sale: „Într‐o seară, pe când mă întorceam acasă pe str. Soarelui, am văzut la o poartă un auto electric şi o damă fină vorbind franţuzeşte cu un chauffeur pontagiu. Am crezut că e o minune cerească”, se extaziază tânărul, cuprins de impulsuri erotice: „era
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN Hortense P. cu toaletă princiară şi cu o pălărie de 24 de pene albe ca mareşalul de Villars sau Rohan‐Soubise”. Comparativ, îşi etalează şi dotaţia sa, ce‐i evidenţiază imaginea aristocratică şi tupeu de curtezan: „Eu eram cu capacele la ghete şi oprindu‐mă la doi paşi o admiram…” Ce se va întâmpla în continuare, pare un scenariu bine regizat, în care personajul etalează cu un echipament nocturn, fapt ce‐i dă curaj în escapadele sale amoroase: „Ea se uita la mine cu mirare… şi vorbea mereu cu franţuzul, lungind vorba.” Apoi, odată cu plecarea franţuzului, se simte descoperit, încurajat până la un punct, dar din impulsuri proprii eleganţei şi structurii sale, ce se doreşte excepţie, ştie să‐şi etaleze superioritatea: „Auto‐ul a plecat, ea a intrat în curte, eu am înaintat câţiva paşi. Atunci s‐ a oprit în mijlocul curţei şi s‐a uitat cu aşa un aer provocator ‐ şi goguenard, atât că nu mi‐ a adresat cuvinte invectivându‐mă”. Ajuns la o asemenea stare tensională, totuşi, don Juanul din el nu se dezminte, afişându‐şi un comportament demn, elegant: ,,Eu nu m‐am turburat, dar, cu toate capacele de la ghete, n‐am avut tupeul să intru in curte să o sărut, ar fi fost o lipsă de tact”. De altfel, are clară convingerea că se află în faţa unei femei de excepţie, a cărei forţă posesivă, în expresia tânărului, „substanţa necesară vieţei ei cocodettă nu e măduva mea arzătoare, nici limbile mele fervente, ci poli, aur scânteietor şi bilete de bancă multe, multe.” Îşi dezvăluie în cele din urmă caracterul setos de măreţie visată: „De aşa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chretient penseur francais”. Se autoironizează sau sincer se compătimeşte pentru ipostaza sa de perdant ? Şi totuşi, chiar în respectiva misivă, tânărul ne convinge, prin starea meditativă ce o revarsă în proiectarea viitorului, ce o destăinuie fără nicio reţinere şi prietenului: ,,Dragă amice,… gândeşte‐te că planurile noastre sunt măreţe că de unde suntem până unde vrem a ajunge e atâta drum. 33

Gherasim RUSU TOGAN Drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul supreme al morţei.” Dar trezindu‐ se din această alunecare în lumea visului, realitatea îi excită din nou ambiţiile, aruncând la coş decepţiile: ,,Pe (aşa‐zisa) viaţă viitoare,‐ oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto‐uri, valeţi stilaţi, Hortese şi Ionica, Marquisette, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e. Eu cred că se va ivi”. Revenind la episodul Hortensia, îşi recunoaşte reveria trăirii, într‐o măsură considerabilă devenind prizonierul acestei reverii: ,,m‐a impresionat în sensul că am putut să‐mi imaginez un singur moment că trăiesc o altă viaţă, acea viaţă de care am vorbit atâta de atâtea ori“. Dar calea este una singură: ,,Şi mi‐am zis, cu bani mulţi, intelligent întrebuinţaţi aş putea să am acum un auto şi chauffeur şi pe Hortense (şi chiar pe Cuştica). Unde sunt acei bani mulţi. E datoria noastră să‐i găsim.” Ne grăbim să adăugăm faptul că la acest comportament al tânărului Mateiu, Barbu Cioculescu găseşte circumstanţe atenuante, disculpându‐l oarecum prin vârstă, educaţie şi fire: „La 21 de ani Mateiu C. ni se înfăţişează în întreaga splendoare a cusururilor sale, pe care ar fi zadarnic să le măsurăm cu metru comun.” Dar ,,fără îndoială că în rândurile reproduse trebuie să distingem o seamă de factori ai desculpării, cum ar fi tendinţa de exagerare a unui tânăr al epocii lui… voit realist, dar în fond destul de naiv”(21). În Scrisoarea din 9 ianuarie 19o7, în expresia lui Barbu Cioculescu, ,,se iveşte un element nou, în preocupările tânărului student ‐ literatura”. Sunt vizate interesele lui Mateiu de a determina pe Zinqutza, ca printr‐ o curtare abilă să‐i publice romanul. Mateiu se căinează însă de faptul că drumul spre inima Dulcineei este o afacere «mult mai delicată», conştient fiind că: ,,într‐o 34

Gherasim RUSU TOGAN asemenea tramă dacă n‐ai o fiinţă şi de încredere şi abilă (şi interesată mai ales) nu faci nimic‘‘. E receptiv la realitatea din jur, dar şi la o tactică abilă, pe măsură, de a fi adoptată, când se pune problema cuceririi unei redute, precum respectiva Dulcinee: ,,Nu mă pot introduce aşa ca un bivol prin forţa coarnelor, trebuieşte suptilitate. E înconjurată Dulcineea… de un clan de păsări de pradă, dar pe care să pun ochii?” În faţa lor, se simte perdant: ,,Toate au să‐i spună că sunt un viţios, un pontagiu, un scelerat, un mec sau cine ştie ce gogomănie”. Ca un bun cunoscător al psihologiei sexului frumos, nu pregetă să‐i dea prietenului aflat în inima Franţei sfaturi de cum să se comporte în flirturi şi alte jocuri de culise: „Până acum ai fost însă un pontagiu; aventura cu contesa N. de Boicesty a fost fină, mai ales că finanţele erau de partea contesei. Quelle rosse, mon prince! Dacă ai ocazia să mai ai aici o escapadă, nu o pierde. Pontul e însă să o atragi pe juna contesă în flăcările Parisului, de care nu trebuie să te distanţezi. Nu trebuieşte însă (dragă amice, e un scrupul al meu propriu) să te encrapulezi prea tare cu o asemenea persoană. Corsicanele sunt perfide ca unda. Mâine, poimâine îţi administrează un coup de poignard sau une balle sau o duşe de vitriol. Asta ar fi un dezastru… Sau îţi poate râni în spinare pe un bandit… Dacă e însă ocazia să te amuzi „sans casquer” nu e rău ‐ prudenţă însă.” Asemenea, încrederea în intervenţia financiară a Zimqutzei, în publicarea cărţii proiectate, nu‐l părăseşte, dimpotrivă. Considerentul, unul singur, încrederea în potenţele sale excepţionale: „Eu sunt cel mai talentat literat şi muzicantul cel mai înduioşetor, pictor în miniatură, poet şi heraldist”. (Scrisoarea din Bucureşti, Sâmbătă, 26 ianuarie (1907) (22). În misiva ce a urmat îşi condamnă (pentru a câta oară?) tatăl, pentru incapacitatea de a recepta evenimentele
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN zilei, dar şi pentru intervenţiile sale pecuniare lipsite de consistenţă: „Sunt foarte nefericit, unde mă duc, unde mă întorc îmi vine a striga: Cuştia, miroaşe a mijera! Stau şi iau o cafea cu cordon rouge şi mă topesc în gânduri. Noroc că mai am şi eu ceva: Speranţa. Ce timpuri! Ce timpuri!” Acestor nefericiri le găseşte panaceul, prin trimitere înspre acelaşi personaj care‐i refuză totuşi, salvarea: „Dacă însă oarecare persoană n‐ar fi egoistă şi mi‐ar vrea sincer binele, ar putea să‐mi asigure toată viaţa (sau până când aş face un joli coup) 1000‐1200 pe lună. Tata nu e bun de nimic fin. Să înveţi să te tâmpeşti; nu mai are idee nici de lume, nici de viaţă elegantă” (Scrisoarea din 9 ianuarie 1907). Mateiu însă, întreprinzător cum se vrea, explodează din nou în a‐i da prietenului relaţii despre escapadele sale amoroase, în majoritatea lor fără să lase dâre sângerii pe inimă. Dar dincolo de aparenta pasivitate în care le îmbracă, ele au totuşi o semantică specifică, impusă, credem, de sinceritatea relatării: „Am avut oarecare escapade amoroase, cari m‐a dezgustat şi mi‐a uşurat punga. Prima: mica franţuzoaică care‐mi ieşea înainte cântând… E o enigmă fiinţa aceasta, un personaj de roman, dar am scopurile mele. Conqista a fost aşa de rapidă că m‐a epatat: 2 minute în piaţa Sf. Gheorghe. Am neglijat‐o câteva zile şi mi‐a scăpat din ghiară, o voi regăsi iar.” În privinţa artei sale de cuceritor, autorul misivelor dovedeşte că si‐a perfecţionat tactica, odată cu vârsta: „Eu mi‐am schimbat sistemul: acum când văd o damă, intru comme un boeuf furiex fără nici un fel de ruşine, mă obrăznicesc, mă umilesc mint, cânt ca un adevărat napoletan, mai ales dacă am avut şi prevederea să iau un Quinquina Dubonnet.” Şi totuşi, cu „mica franţuzoaică” înregistrează un rateu total: „Mi‐a dat un rendez‐ vous, dar n‐a venit; eram sigur…” Ca gest emblematic, în respectiva scrisoare, întâlnim destăinuire şocantă: „Dragă amice căile providenţei sunt impenetrabile. Un moment m‐am gândit să
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN fac un petit mariage avec un petite dot… Dar azi, când mi‐am adus aminte de misterioasele noastre coquii, şi când m‐am privit în faţa acestor portrete somptuoase, mi‐am adus aminte că sunt cel dintâi şi cel mai mândru senior, şi că, je dois bouter en avant sans défaillance, sans jamais défaillir”. Şi asta trebuie să‐ţi aduci şi tu totdeauna aminte” (Scrisoarea din 8 Mai, 1907), (23). După alte câteva narări de escapade amoroase, prea puţin interesante şi lipsite de finalitate, la orizontul speranţelor sale apare tânăra Mile Fernande de Bondy, încărcată de un blazon aristocratic pe măsură. Încântat, tânărul Mateiu se dezlănţuie, recunoscându‐ şi slăbiciunea: „Amorul mă săgetează”, iar extazul devine debordant, convingându‐şi prietenul, cel puţin momentan, de autenticitatea sentimentelor sale: „E aşa de frumoasă, de fină, cu o figură puerilă, cu nişte ochi catifelaţi, cu o gură mică, cu dinţi albi, aşa de fraîche şi de pufoasă ca o piersică pârguită”. Starea ce o trăieşte începe să‐i dea senzaţii de nelinişte: „Dragă Amice, dacă într‐adevăr amorul mă săgetează acum, sunt un om pierdut. Cu ea sunt melancolic şi seara, când fugeam din oraş şi ne plimbam bras‐dessusus‐bras‐ dessous pe aleile singuratice de la Grunwald, în mirosul îmbătător al teilor înfloriţi, mă gândea că de ce n‐avem nişte rente suficiente ca să ne baladăm fiecare din noi cu aşa o fiinţă şi să trăim cu toţii împreună, să avem un apartament artistic, un auto fin, o garderobă somptuoasă, să nu ne bată nici vântul, nici ploaia, nici gândurile triste”. Cea care îi trezeşte însă la realitate, după cum îndrăgostitul o recunoaşte, este ea. Îndrăgostitul prinde astfel aripi: „…o strig lângă mine şi o sărut cu disperare, parcă ar fi pentru ultima oară. Ea mă remontează mult, se cunoaşte că e dintr‐o rasă care‐a ştiut să se urce pe eşafod cu fruntea sus, strigând „Vive le roy!”. Dar cu toate aceste efuziuni sufleteşti, dezlănţuite în stări de admiraţie şi extaz, 35

Gherasim RUSU TOGAN Mateiu este la curent cu sufletul schimbător al femeii, de care nu se dezminte, chiar dacă‐l răneşte dureros: „După întoarcerea ei de la Baden‐Baden (unde plecase la nişte rude), se victimizează amorezul, s‐a schimbat cu totul. N‐a mai voit să se întâlnească cu mine, şi dacă mă întâlnea fugea, parcă aş fi vrut s‐o mănânc”. Ameninţat cu duelul, din partea fratelui iubitei, în cele din urmă îndrăgostitul se regăseşte, iluminându‐se: „‐ Am crezut un moment că o iubesc, mă înşelam însă. Dacă ar fi fost amor, altceva era, ca o nebunie, ceea ce la mine n‐a fost”. Apoi o nouă dimensiune se adaugă unei realităţi efemere: „ Fernande e o tipesă sărată care rezumă pe cunoscutele demiverges din romanele moderne. Se amuză, flirtează, vibrează un moment dar mania virginităţii o distruge şi o pun mai sus de încercările unui seducător. Te asigur că am fost ireproşabil, am crezut într‐o seară că are să‐şi arunce fustele pe un arbor secular, aşa m‐a strâns de braţ şi s‐a lăsat pe mine”, se spovedeşte cu sinceritate atât amorezul, un dandy ireproşabil, cât şi viitorul scriitor, rafinat şi cult! (24). În plus, ca şi altădată, autorul misivelor e conştient de superioritatea sa intelectuală: „Peste tot am fost acceptat ca un tânăr dilettante cunoscător desăvârşit al artelor fine”. Barbu Cioculescu, criticul care deţine, totuşi, întâietatea în cântărirea comportamentului viitorului romancier, constată: „Corespondentul este, deci, tot timpul sincer şi deschis”. Şi adăugăm noi, capabil să inventarieze situaţii care de care mai şocante. Asemenea, cu plăcerea cronicarului împătimit al jocului erotic, portretele evidenţiate prin observaţii copioase şi analize profunde, îl anunţă pe autorul lui Remember şi al Crailor… Nu putem omite nici faptul că, încă în etapa epistolară, Mateiu Caragiale, scriitorul de mare fineţe imaginativă, face trimiteri caracterologice de marcă, la damele bucureştene. În viziunea sa de cavaler al amorului, recunoaşte că, „În Bucureşti e 36 foarte greu de lucrat cu damele”. Motivele sunt multiple: „Sunt dintr‐o rasă imposibilă. N‐au încredere, le e frică, n‐au tradiţii de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau un scop politic sau mai ales un plan financiar”. În fapt, tentaţia banilor este, deopotrivă, obsesie comună! Mai mult, duritatea pare să fie o armă des folosită de către prezumtivii cuceritori: „Mi se pare că i‐am tras chiulul şi nu ştie că trebuie uneori să constrângi pe femeie, aproape cu violenţe, când vezi că se pierde în ezitări”. La rându‐i obsesia Fernandei nu dispare cu una, cu două, dimpotrivă, ea va reveni chiar dureros, dincolo de fronda ce o afişează: „Mai târziu (Fernanda, n.n.) a explicat unei amice… că eram un om periculos pentru o domnişoară şi că i‐a fost frică de o surpriză neplăcută (să o violez, să o adorm, dracul mai ştie ce)… un filtru nou apărea pe orizontul amorurilor mele. Cine ştie dacă voi mai revedea pe adorabila Fernande de Bonty… Săgeata lui Cupidon e încă prea slabă pentru mine”, încheie orgolios amorezul! (25). Ajunşi în acest punct al traseului străbătut de Mateiu, în aventurile sale erotice, din considerente ce ţin de echilibrarea spaţiului aferent, întrerupem relatarea, evitând rătăcirea prin puzderia de hăţişuri aventuroase, în care se dovedeşte de neostoit. Şi devenim circumspecţi, totodată, cu exagerata afirmaţie a lui Cristian Teodorescu, a cărui sferă de cuprindere a celebrului romancier ar avea drept câştig de cauză doar într‐o sferă exagerat de restrânsă, respectiv: „la femeile trecute, pe care le tapa de bani fără jenă, în compensare că‐şi sacrifica tinereţea în paturile lor” (26). Înclinăm să credem în cele afirmate de romancierul Ion Iovan care l‐a recreat pe Mateiu Caragiale în insolita sa carte „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale”, unde ne oferă o nouă perspectivă asupra vieţii acestui dandy
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN autentic, afirmând faptul că „Mateiu Cargiale a fost diminuat de comentatori faţă de părintele său din cauza „dandysmului”, a stilului de viaţă singularizat” (27). Căsătoria şi neşansa zarului aruncat pe taraba vieţii Un vechi proverb poartă în ţesătura lui o semantică fatidică: „Atunci când cobeşti te şi împlineşti!” Ca urmare, ne întrebăm dacă Mateiu şi‐a dorit cu adevărat o asemenea căsnicie!? Sau conştient încă din adolescenţă că destinul unui sărman, oricâtă strădanie ar depune pentru schimbarea lui, totul este zădărnicie, Mateiu şi‐ar fi urmat deviza tinereţii. S‐o reamintim: „Adevărata bogăţie este banul”, îi scria prietenului, convins că deviza sa a prins rădăcini: „Eu cred că n‐ai uitat ce am vorbit de atâtea ori, că idealul e să fii bogat, bogăţia e fiica norocului şi norocul ajută pe cei întreprinzători”. În privinţa psihologiei fetelor bătrâne, Mateiu se dovedeşte a fi perfect cunoscător: Pe „gonzessa cea bătrână” o vede imparţial „nu e un pont de sporuri fine”, dar cu toate acestea pare hotărât să rămână pe poziţii: „o voi cultiva în speranţa unui testament”. Criteriile opţiunii sunt clare: „nu are rude de aproape, are ură pe oameni şi se poate să lase ceva” (28). Dar, cu referire la căsătoria lui Mateiu, va trebui să luăm în atenţie marea sărăcie care bântuia prin frageda Românie Mare, după prima conflagraţie mondială, care n‐a iertat nici pe intelectualii şi scriitorii noştri, din toate provinciile, dar mai cu predilecţie pe cei din capitală. Puţine date s‐au reţinut în biografiile lor despre această dramatică etapă, unde s‐ar fi putut găsi date de un dramatism sfâşietor, prea cu grabă trecute în dincolo de perdea! Iar Mateiu Caragiale suntem convinşi că şi‐a înscris destinul într‐o asemenea amarnică lume, bântuită de jignitoare lipsuri materiale şi neputincioasă renaştere morală. Ce ar fi spus tată‐său oare, la gestul celui
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN mai dotat artistic dintre fiii săi, la aflarea veştii că fiul a depăşit natura bunului simţ în plan conjugal ? Nicidecum nu şi‐ar fi dat curs ironiilor, dimpotrivă, compasiunea i‐ar fi înnegurat bătrâneţea, mai ales că propriile sale experienţe, la rândul său, nu şi le‐a şters cu buretele! Dar, desigur că Mateiu şi‐ar fi construit şi‐n acest caz masca potrivită situaţiei! P. Comarnescu poate fi luat ca martor: „Nu cred, afirmă respectabilul om de cultură, într‐una din misiunile sale radiofonice, că Mateiu Caragiale s‐ar fi destăinuit cuiva pe larg şi deplin”. Iar portretul de la maturitate al celebrului scriitor dă credibilitate gestului capital ce şochează încă generaţiile, odată cu opera sa, desigur: „Ceea ce te uimea, era tristeţea ochilor, calitatea înşelătoare a privirii pe care o credeai scrutând lucrurile din apropiere şi care, deopotrivă, se îndrepta, asemenea aceleia a faraonilor din sculpturi, spre infinitele depărtări. Ochii îi erau liberi încă, dar buzele strânse într‐un rictus dureros, exprimau zvâcnirea stoică la care ajunsese după nenumărate lipsuri, suferinţe, umilinţe, deznădejdi” (29). Pe scurt, fără să mai aducem şi alte dovezi, (de care, în fapt, nu ducem lipsă, dimpotrivă), considerăm că sărăcia a constituit primul dintre motivele ce l‐a determinat să facă dramaticul pas. Zarul norocos, ca să‐l preluăm pe Al. Oprea, i‐a fost totuşi fatidic, dincolo de măştile sale, devenite proverbiale. Apoi „mascarea gestului”, prin diversele tertipuri folosite de cutezătorul ginere se va adăuga la rându‐i, drept motivaţii ale dramaticei ştrangulări sufleteşti prin care va trece. Că se plângea adeseori de neşansa căpătuirii sale, starea este cauzată de ratările din viaţa politică a timpului. Şef de cabinet va ajunge doar după moartea tatălui său, prin intervenţii care vor avea ca finalitate întâlnirea cu Titulescu. Notăm că, în 1912, după decesul tatălui, pe a cărui personalitate a mizat, ajunge şef de cabinet la Ministerul 37

Gherasim RUSU TOGAN lucrărilor publice, unde rezistă doar 14 luni, dar se alege cu medaliile de cavaler Bene Merenti şi de Bărbăţie şi Credinţă. Timpul gol ce i s‐a deschis, a pregătit, oarecum, „marea lovitură”. În 1923, se căsătoreşte cu Marica Sion, fiica poetului George Sion, care‐i aduce drept bogăţie, cel puţin simbolic, moşia de la Fundulea, rebotezată de Mateiu „Sionu” şi emblemată printr‐un stindard reprezentativ. Speculaţiile ce au urmat sunt rezultatul şocantului mariaj care a uimit prin inedit contemporanii, cu câteva excepţii prea puţin semnificative. Mai mult, „excepţiile” au sugerat mai mult milă, toleranţă! Se credea că prin împroprietărirea ce i s‐ar fi cuvenit, ginerele scăpa de necazuri materiale, fiindcă, oricum, moşia nu era de neglijat. În privinţa vârstei celor doi parteneri, oricât e şocantă a fi diferenţa, ea nu poate fi ocolită: Doamna Marica Sion, „majoră, necăsătorită” avea 63 de ani, iar Mateiu, „major necăsătorit” era în vârstă de 38 de ani ! Cheia marilor mistificări, regizate de Mateiu Caragiale cu ocazia originalei sale căsătorii, au derivat din două cauze fundamentale, uşor sesizabile: „teama de indiscreţia publică, situaţia stingheritoare datorită diferenţei mari de vârstă dintre soţi şi poate dorinţa de strânsă familiaritate în celebrarea evenimentului” (30). Dintre dovezile regizării de către Mateiu a actelor căsătoriei amintim: În actul de căsătorie, Mateiu îşi declară ca domiciliu stabil strada Gheorghe Lahovari, unde locuia familia tatălui, unde… nu locuise niciodată. Actul de naştere al lui Mateiu de asemenea lipseşte. Anunţă că a pierdut documentul, ne informează Constantin Popescu‐Cadem, şi pentru a nu se întreprinde cercetări de arhivă… plăsmuieşte date fictive, declarând că a venit pe lume la Tuşnad, că mama sa e născută Piteşteanu şi că se află la Viena. „Doi martori, bine plătiţi… întăresc spusele lui Mateiu. El obţine astfel un act de naştere, o altă identificare oficială, autolegalizându‐se 38

Gherasim RUSU TOGAN şi devenind astfel „fiul legitim” al lui Caragiale, la aproape un deceniu de la moartea marelui dramaturg”. Iar starea de legendă şi mistificare, în care s‐a complăcut întreaga viaţă, observă Cadem, „devenise la Mateiu o a doua natură, un mod firesc de existenţă” (31). În privinţa averii, acelaşi cercetător descoperă că în actul de căsătorie, „părţile au declarat că nu s‐a făcut contract de căsătorie” şi ca urmare a devenit „proprietar fără titlu, bogat fără avere, nobil fără arbore genealogic”, „un proprietar de facto şi nu unul de iure”. Însemnările din Jurnalul său, datate 22 August 1928, sunt dovezi certe că Mateiu a fost conştient de adevărata situaţie. Nu pe feuda sa era proprietar, ci pe cea a familiei Sion…” Avea în sfârşit un teritoriu anume, rezervat lui, unde să‐şi poată înălţa drapelul” (32). „Distinsa muziciană” Elena Băicoianu ‐ ultima dragoste Era de aşteptat, prin firea aşezării atât de nepotrivită a rosturilor mariajului contractat, ca neliniştitul de altădată, Mateiu cel mereu în goană după vreo madamă, să evadeze până la urmă, realizând „tainice” aerisiri ale căminului său conjugal. Fiindcă chiar dacă „mândrul şi singuraticul om între două vârste”, cum îl definea Tudor Vianu, ascundea în fapt faţetele mariajului său, cu greu îşi putea zăgăzui însă pornirile inimii. Şi chiar dacă era hotărât să se consacre scrisului, „cum n‐a mai făcut‐o niciodată până acum”, efort încununat cu apariţia Crailor de Curtea‐ Veche, „un adevărat eveniment literar” (C. Trandafir), faptul în sine, considerăm că n‐a schimbat prin nimic datele problemei! El era încă „un neliniştit şi un iritat”, aşa cum va recunoaşte în Jurnalul său din 21 februarie 1935, la distanţă, totuşi, după ultima sa tentaţie de „ieşire din cerc!” . Aşadar, izolarea sa era doar declarativă. Împreună cu soţia, Mateiu frecventa lumea bună şi chiar nu ocolea recepţiile simandicoase, ne convinge severul său cercetător Alexandru
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN George (33). Una din aceste lumi „simandicoase” se dovedeşte a fi „Societatea muzicală”, aflată sub patronajul unor aristocrate, unde va străluci spuma muzicală a timpului. Aici, Mateiu îşi află ocazia de a străluci spiritual, prin etalarea culturii sale rafinate, dar şi şansa unei aventuri sentimentale. Pe Eliza Băicoianu, o celebritate a vremii, amintitul cercetător afirmă că Mateiu o cunoscuse încă din 1926, fapt e ne convinge că expansivul curtezan avea inoculată în sânge desprinderea din conformismul şi monotonia căsniciei. Fosta doamnă Ceseanu era însă curtată, pare cu mai mult succes, şi de compozitorul D. Kiriac, pe care Mateiu îl numeşte în jurnalul său Bartolo. Tuşarea în negativ a imaginii acestei femei celebre este cauzată e o mascată grijă a curtezanului de a nu deschide gura târgului, setoasă de bârfe şi cancanuri. Aşadar nu era deloc „o femeie oarecare, înhăitată cu un ins modest” (34). Într‐un alt diapazon, notaţiile din Agenda, deşi sunt în mare parte telegrafice, unele chiar cifrate, cel puţin scenariile ce o implică pe Elena Băicoianu, ne rămân dovezi certe că această femeie i‐a reţinut scriitorului atenţia, chiar obsedându‐l cu unduirile ei pasionale. Şi nu sunt puţine, dimpotrivă: La 7 iulie 1932, află că pianista şi‐a pierdut „Craii…”. Îi lasă un exemplar. La 30 martie, Elena Băicoianu îl invită pentru seara muzicală engleză. Şi nu peste multă vreme, constată: „Găsesc prilejul să‐i mărturisesc că am fost îndrăgostită de ea” (7 aprilie). Lucid, cu alt prilej face referiri la procedurile adoptate pentru curtarea ei, impunându‐şi echilibru şi discernământ: „să fac numai anumite sacrificii materiale”… pentru „evitarea dezastrului”! Bumerang ameninţător, uşor poate să devină artista, pentru unul ca el! Ca urmare, se vrea capabil să şi‐o diminueze în proprii săi ochi, turnând, chiar, şi o doză considerabilă de răutate: „Mă tentează o poftă nebună de a‐mi bate cumplit joc de ea, dar cu abilitate” (29 aprilie 1933). Altădată, timbrul comportamentului
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN său este lucid, prudent, circumspect: „Chiar trebuie să evit (întâlnirea), pentru a nu întârzia răcirea (relaţiei, n.n.). Intenţia mea e să dau înapoi, retrăgându‐mă cu prudenţă”. Simte deasupra capului sabia lui Damocles? Desigur! Ca urmare, se absolvă de la orice acţiune, conştient că‐i va să vină curând rândul să‐şi etaleze calităţile. Şi într‐adevăr, la 15 mai, când ea urma să cânte la Mano, simte că „Acolo e prilejul să mă arăt un mare rafinat”. Rare i‐au fost lui Mateiu împrejurările în care să predomine, în relaţiile sale cu femeile, atâţia nori tulburi, atâtea îndoieli şi mai mult, atâta nesiguranţă şi teamă. Astfel se justifică satisfacţia cu care la 5 mai notează: „15 zile de meditaţie au readus‐o pe Elena Băicoianu la proporţiile unei femei accesibile iar poziţiunea mea la rangul unei simple dorinţe de posesiune. Binecuvântată fie… împrejurarea voită, poate chiar de ea, e a nu ne întâlni”. Îi caută cu asiduitate defectele, hotărât ca prin intermediul lor să realizeze desprinderea: „…îngrăşare, sărăcire, ineleganţă, defecte care o descalifică pe oricare alta, ineleganţa, mai ales”. Incertitudinile însă devin în cele din urmă obsesii ce se succed avalanşă. Cu trimitere înspre defectele catalogate mai înainte: „Să mă apuc să le îndrept, ar fi din partea mea cea mai nesăbuită nebunie. Dacă aş putea să obţin ce vreau de la ea în schimbul unor sacrificii uşoare, aş intra în joc.” În fapt nu‐l tentează decât „simpla dorinţă de posesiune”, deja divulgată. Explicabil pentru bărbatul aflat în puterea deplină a potenţelor sale, însă încă o ipoteză zace în mănuşa posibilităţilor: „Dar dacă aş lăsa totul baltă n‐ aş proceda oare mai bine?” Ne întrebăm, n‐a devenit, oare, Mateiu, un personaj literar aparte, deloc potrivit tiparelor preconcepute, pe undeva laş, temător, meschin, chiar? Iar modul în care se comportă îndrăgostitul aflat în pragul falimentării ultimei sale aventuri este dovada cea mai pregnantă. Graba distanţării 39

Gherasim RUSU TOGAN de această femeie periculoasă pentru starea sa actuală se intensifică, iar reactualizarea vechilor proceduri devin punţi salvatoare: „ În sfârşit, inaugurez vechile mele metode pe care a trebuit să le abandonez timp de aproximativ 30 de ani, metode radicale” (21 mai). Îndrăgostitul însă cade uşor victimă pornirilor sufleteşti greu de cenzurat, printre ele patima pasională ce sparge crusta lucidităţii, prea în grabă întinsă peste o stare atât de vulnerabilă: „Emilia Băicoianu nu‐mi răspunde la salut”, constată cu amărăciune, după care se simte împăcat: „I‐am dus Elizei Băicoianu 100 de maci de grădină, roşii”. Ca apoi să‐l cuprindă îngrijorarea: „Aflu că a suferit un accident, a căzut pe scară”. După care urmează gestul firesc al îndrăgostitului: „I‐am dus Elizei Băicoianu o cutie de bomboane” (20 septembrie 1933). Starea oscilantă, pentru această femeie, în fapt, şi‐o recunoaşte cu francheţe: „Slăbiciunea pentru Elena Băicoianu. Mă cuprinde iarăşi… şi cu intermitenţă”. Cauzele şi le descoperă în imaginarul său vânturat de obsesii: „E sigur că suprimarea cafelei şi reducerea simţitoare a dozei de vin au contribuit din plin”. Şi mai apoi, din nou se autosugestionează: „Mi‐am redobândit întreaga superioritate”, după care îşi divulgă iarăşi claustrarea de bărbat nesatisfăcut sexual: „Totuşi, acum, trupeşte o doresc cel mai mult”. Lupta cu sine însuşi continuă: „să o evit, să o uit”, acestea îi sunt armele. Iar ca dorinţa să i se împlinească mai uşor, la 24 ianuarie 1934, autorul îşi notifică retragerea din Asociaţia muzicală. Se pare că la aceste măsuri, drept panaceu, s‐ar fi adăugat, dacă e să‐l credem, şi regimul de „purificare sentimentală” adoptat în urma lecturii cărţii lui Zweig, asupra tămăduirii spiritului. Urmare, satisfacţia divulgării trăirii sale, parcă în cu totul altă sferă: „…superioritatea mea intelectuală, intuiţia şi puterea de reflexie ca şi forţele latente, pe care le simt în 40

Gherasim RUSU TOGAN străfundurile fiinţei mele, reclamă pentru a se pune în valoare, o terapeutică a moralului şi a voinţei mele, care trebuie să înceapă prin reacţia împotriva obsesiei trecutului şi prin înăbuşirea obsesiilor erotice” (13 II 1935). Ne reducem comentariul notând câteva din determinantele cărora el însuşi le dă curs: evadare, emancipare, exclusivism, morgă, snobism, corectitudine, eleganţă, energie, fermitate, calm, răceală de gheaţă. La 25 martie 1935, o adevărată spovedanie aşterne Mateiu pe foile crezute cuib de intimitate binecuvântătoare: „Dezintoxicarea mea morală este completă… intervalul care separă de acum înainte viaţa mea de moarte, vreau să‐l trăiesc după pofta şi placul inimii mele… în prezent, despovărat şi fără nici o piedică, înot contra curentului, despicând valurile” (35). Dar, vai, programul fixat cu atâta zbatere va eşua însă, curând, deoarece în cursul nopţii de 16 spre 17 ianuarie 1936, Mateiu Caragiale suferă un atac de congestie cerebrală, aceasta retezându‐i viaţa. Este înmormântat la cimitirul Bellu, la locul de veci al familiei Sion. I‐au închinat necrologuri: Al. Rosetti, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Tudor Vianu; deasupra lor tronând acel „Protocol al unui viitor club Mateiu Caragiale”, iniţiat de Ion Barbu. Şi totuşi, câte au rămas, încă, nedezlegate din existenţa acestei personalităţi atât de contradictorii. * Bibliografie 1 C. Popescu‐Cadem, Documente în replică, Editura Biblioteca Bucureştiului, 2007, p. 153. 2 ibidem, 112; 3 p. 124; 4 p. 115; 5 p. 165; 6 p. 168; 7 ibidem.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Gherasim RUSU TOGAN 8 Mateiu I. Caragiale, Comentat de Constantin Trandafir, Editura Recif, p. 10. 9 Mateiu Cragiale, …interpretat…Eugen Lovinescu, Editura Eminescu, p. 41. 10 Ibidem. 11 G. Călinescu, Istoria Literaturii Române…, Editura Minerva…,p. 898. 12 Al. George, în Introducere la Mateiu Cragiale…, p. 5. 13 Constantin Trandafir, op. cit., p. 13. 14 Barbu Cioculescu, Manuscripum, an. V, nr. 1‐4, pp. 14‐17. şi Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale ‐ un personaj. Dosar al existenţei, Muzeul Literaturii Române,1974, p. 164 ‐ subsol. 15 Al. Oprea, op. cit., op VI. 16 Barbu Cioculescu, op.cit., p. 117 şi Al. Oprea, p. VI. 17 Ibidem 18 Ibidem 19 Al. Oprea,. Op. cit., p. 171. 20 Ibidem, p. 173. 21 Ibidem 22 Ibidem 23 Ibidem 24 Cf. Manuscriptum, nr. 2, 1974, pp. 98‐ 99 şi Al. Oprea, op. cit., pp.196‐197. 25 Ibidem 26 Cf. Cristian Teodorescu, Mateiu Caragiale, în www.Caţavenci.ro, 19 septembrie, 2011. 27 …Editura Humanitas, 2008. 28 Apud: Al. Oprea, op.cit., p VI. 29 În: Manuscriptum, nr. 2, 1975. P. Comărnescu ‐ subsol, pp. 102‐104 30 Ibidem, p. 140‐146. 31 Al. Oprea, op. cit., pp. 287‐288 şi reluări din Manuscriptum, an. VI, nr. 3, 1975 şi an. VII, nr.3, 1977. 32 Ibidem 33 În: Al. George, op. cit, p. 140 34 A Oprea, op. cit., p. 32 ‐ subsol. 35 Eventualele confruntări de la ultimele surse se pot face prin trimiteri la bibliografia mai sus amintită, respectiv: Al. Oprea şi Manuscriptum…

Gherasim RUSU TOGAN Note: * www romlit.ro/ Ultimele însemnări criptografice ale lui Mateiu Caragiale, de Liviu D. Dinu, Marius Popescu, România literară, nr. 3, 2009 : Referirile vizează cartea lui Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale. Evidenţiind cauzele pentru care ele n‐au fost publicate la vremea respectivă, printre care, „lipsa materiei olografice”, de unde şi urmările: „…memorialistica autorului Crailor de Curtea‐Veche este nevoită să respire aerul fabulaţiei”. Dintre punctele lor de vedere reţinem: Prezenţa unor pasaje criptate suplimentar, fapt care se explică prin caracterul secret al jurnalului: „ascuns cu mare grijă de către Mateiu Caragiale, de privirile discrete ale Maricăi sau ale spionilor acesteia (Nicolae şi slujnica sa)”. Ca urmare, autorii problematizează situaţia: „De ce să‐şi fi luat personajul central al însemnărilor o precauţie în plus? Era necesară această cheie dublă? Ascund însemnările respective ceva atât de grav încât spionii ar putea afla de pildă de aventurile sale cu Emma Silverştein, dar în nici un caz nu trebuiau să afle ce se ascunde în spatele personajelor respective”. Aflăm de asemenea că la moartea lui Mateiu „a dispărut un plic verde în care pe lângă chestiuni extrem de importante, conţinea şi cheia folosită de Mateiu în criptarea textelor respective”. Tema criptării este amintită de mai multe ori în însemnări „fiind în strânsă legătură cu Ion Barbu” (ibidem). * „ Mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oarecum parcimonios”, consideră la rândul său tânărul critic Cosmin Ciotloş, (în România literară, nr.25‐27 iunie 2008). * La rândul său, Elisabeta Lasconi îl consideră „membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptice şi preocupat să realizeze stema...” (în România literară nr. 40, octombrie 2009). 41

Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

cronica literară

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Eul, ţara şi istoria prin femei
Sună oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul, biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare, Editura Humanitas, 2013. Cartea impune de la început comentatorului o dificultate de abordare: cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico‐psihologic al lui Dan C. Mihăilescu are un nivel mai adânc de coerenţă, o construcţie „cu skepsis” care îl face să nu fie deloc o simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi frenezie sym‐ phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite le‐au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând citatele şi cimentându‐le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu simultan. De ce a ales aceste Doamne ne‐o spune limpede: pentru a ne oferi modele. „Acelaşi triptic – castelul, biblioteca, puşcăria – l‐am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu,
42

în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care aderă autorul. „Baie de afecte, capricii şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului” (despre Maruca), „…gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu); „Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare, avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit, ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică. Al doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar, nu sunt doar portrete de femei, ci portrete ale românităţii prin femei. S‐a spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de‐al treilea nivel: al sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate, în corporalul şi sufletescul ei? Dan C. Mihăilescu spune de mai multe ori că nu‐l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi, mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş, Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu‐ Lovinescu ceva se insinuează a le fi tuturora în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într‐un trecut trăit nu doar la modul intelectual sau afectiv ci de‐a dreptul senzorial (senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic)? „Osmoza cultură‐ senzualitate‐natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul pentru ultimele două cuvinte: „Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze convergente: „Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor, şi „trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de‐a dreptul zdrobitor prin firescul bunului‐simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în învăţământul liceal‐universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie,
43

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d. pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele, inerentele, derapaje în orice clivaj de civilizaţii, în speţă Orient‐Occident...” (p. 58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec în cadrul Generaţiei `27, „Realizarea în social‐politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cât mai pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi baroc‐ flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate gazetărească, dar şi în sicitate academo‐universitară. Lucrurile se vor lămuri şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr‐un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării în altul, generaţia `27 şi‐a consumat utopiile într‐o combustie delirantă. A trăit aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de feeric‐maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S‐ a cheltuit în zece ani cât alte generaţii în
44

cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând etape într‐un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii” (p. 111) Cum să nu înţelegi mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într‐o frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de opere la atribute sau complemente, strângându‐le brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu toată argumentaţia faptică necesară. Este nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac amândurora, ce înseamnă altceva euforia de care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de a fi purtător de bucurie? Avem deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

altădată. Aş remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului, indiferent că dă un interviu‐ carte, că face o recenzie scrisă ori televizată, că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei‐forţă despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie. Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu‐ Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de Andrei Pleşu, pe care‐i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie sunt făcute în aceste texte printr‐o smerită retragere în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte faţete.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Cititorul poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine unul m‐a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic biruitoare. Precum şi „humusul” etno‐istoric din care s‐au putut zămisli aceste exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune autorul, prin care s‐a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de‐o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de‐a fi (fost)una antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru generaţia blestemată, ci, într‐un sens mai larg, pentru toate aceste destine excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus „complementaritate”, termen cheie în opera DCM‐ului, fiinţă prin excelenţă a lui „concordia discors”. O carte exemplară, parte dintr‐un program nu numai estetic, mai cu seamă paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s‐a dus, ce nimic ne‐a rămas”!
45

note de lectură

Theodor MARINESCU în zona romanului socio‐psihologic, cu următoarea alcătuire: Prefaţă: „O rădăcină”; Prolog; Partea I, a II‐a şi a III‐a, şi Epilog. Privit în ansamblu, romanul – din punct de vedere structural – este de tip balzacian (proporţia şi echilibrul volumelor narative, coerenţă, claritatea construcţiei), însă, conţine şi elemente de tip gideian (libertate interogativă şi constructivă). Autorul, datorită rigorilor compoziţionale, stabileşte, cu claritate, încă din debutul cărţii, echilibrul faptelor povestite. Astfel, scriitorul Serghie Bucur, pornind de la „O rădăcină” (genealogică), conturează primul cadru al romanului („Într‐o odăiţă de la capătul casei ca un vagon, care dă spre fundul curţii înconjurată de un gard de scânduri (...), coana mare Măndica – trunchiul neamului – moare în pace”) şi introduce, gradual, primele personaje: preotul Andreoiu, Corin, un copil rubicond, de câteva luni, ultimul descendent al „trunchiului”, Florence, Jorjette şi Margot, rudele bătrânei, şi Caterina. Prologul debutează cu cel de‐al doilea cadru narativ (tonalitatea), în care cititorul face cunoştinţă cu Traian CEZEANU, bunicul perechii de nepoţi, Ramona şi Corin. Acesta, mare iubitor de artă, vede în „chipul bucălat” al nepotului, unul din portretele pictorilor Tonitza şi Bulgaru, lucrări executate când „lumea habar n‐ avea de Human Immunodeficiency Virus”. Anticipaţia bunicului Traian, „Corin nu va trăi prea mult”, corelată cu amintirea, din paragraful anterior – HIV, creează suspiciunea infestării acestuia cu SIDA. De altfel, Prologul se încheie cu exemplul clasic de infestare cu retrovirusul HIV 3 , al celebrului sportiv Greg Louganis, multiplu campion olimpic şi mondial la săriturile în apă. Conţinutul propriu‐zis al romanului, compartimentat excelent în trei părţi, este dominat de dialogul deosebit de viu, care oscilează de la un limbaj comun: – „Ce faci,
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Theodor MARINESCU Strigătul nopţii
Moto: „Suferinţa este ucenicia marilor voinţe omeneşti” (Honoré de Balzac) Jurnalist polivalent, redactor la diferite publicaţii locale şi centrale, maestrul Serghie Bucur a surprins cu lansarea primului său roman, APTER, la Târgurile de Carte din anul 2013, la Braşov şi Bucureşti, precum şi la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti, iar la „Salonul Internaţional de Carte, Presă şi Muzică” de la Sinaia, lucrarea sa a fost considerată „una din cele mai bune cărţi din ultimii zece ani”. Noul său roman, NEANT (fr. nefiinţă, nimic), prin dimensiunile (surprizei) declanşate de tragismul tematicii abordate, depăşeşte (cu mult) imaginaţia celor mai fertili creatori de o astfel de literatură. Obişnuiţi cu cronicile literare, muzicale şi de artă plastică, cu zecile de reportaje, recenzii, comentarii, interviuri, anchete etc., semnate de publicistul Serghie Bucur, cititorii săi vor rămâne stupefiaţi de duritatea cu care autorul abordează un subiect cumplit: povestea unui tânăr bolnav de SIDA2 * * * Romanul NEANT, ca specie a genului epic, în proză, are o construcţie complexă – plină de dramatism – cu numeroase personaje, cu o intrigă complicată. În pofida numeroaselor dispute privind definiţia şi clasificarea romanului (datorită complexităţii şi interferenţei cu alte genuri literare), considerăm că volumul NEANT se încadrează 46

Theodor MARINESCU mă Traiane, de nu îmbătrâneşti deloc?”, se irită cumnaţii şi verii mei, când mă întâlnesc” (...) „Să nu ne spui de nevastă‐ta, că te ţine‐n palme, că o ştim noi mai bine!” (p. 4), la un dialog elevat: ‐ „Ce bine că ai născut băieţi, Lia, să îţi trăiască, buna mea prietenă!” – „Să te‐audă Dumnezeu, dar mă‐ndoiesc...” – „Nu îţi pierde curajul, uite, eu sunt de 19 ani seropozitivă, şi tot vreau copil!” (p. 7). În alte situaţii, dialogul conturează trăsăturile de caracter ale personajului: ‐ „Tu ai pe tată‐tu jurnalist, el are puterea şi motivele să înceapă ancheta zguduitoare şi scandaloasă (...)”; – „Nu se bagă tata în povestea asta (...)”. O paralelă interesantă întâlnim şi între grupajul unor cuvinte grosiere: „mânca‐ţi‐aş”, „haoleu”. „arză‐te‐ar focul”, „şucăli‐te‐ar dracii” (p. 37) şi altele cultivate: „Mozart”, „Bartholdy”, „Ceaikovski”, „Enescu”, „Grieg”, „Brahms” (p. 80). De asemenea, în roman găsim numele unor personalităţi politice (Stalin, Dej, Ceauşescu, Raţiu, Tito), medicale (Orman, Petris, Robert Moga, Nedelcu, Esmeralda Pritoc, Kluge Finburg, Silvia Ghioc, Amaru, Găleată), artistice (Nicole Kidman, Tom Cruise, Ion Caramitru), de poeţi (Tudor Miu, Mircea Dinescu) şi lista personalităţilor poate continua. * * * În urma unor remarcabile documentări: anatomia, patologia SIDA/HIV (concept, simptomatologie, profilaxie, tratament), asupra implicaţiilor sociale (integrarea pacientului în familie, şcoală, societate), despre personalităţi internaţionale infestate cu HIV (medici, spitale, situaţii statistice interdepartamentale), maestrul Serghie Bucur a întocmit (special) un „Jurnal Înlăcrimat”, „început pentru Corin, când familia a fost anunţată că băieţelul e seropozitiv! Istoria tragediei pe care Lia şi Corin, dar şi restul familiei o trăiesc cu sufletul la gură, zace între coperţile negre” (p.42). De la o copertă la alta – cum remarcă autorul – este Corin. El există aşa „cum l‐a
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Theodor MARINESCU văzut, cum a simţit şi cum toate acestea lui i‐ a torturat imaginaţia”. Durerea mascată, nervii, lumina ochilor, lacrimile care însoţesc fiecare moment de cumpănă, pe care părinţii / bunicul, îl trăiesc la căpătâiul bolnavului, sunt impecabil subliniate. Fiecare secvenţă, fiecare capitol – cu rare excepţii – sunt marcate de un crud realism. Inspirat, naratorul îşi alege momente de mare sensibilitate, pe care le amplasează în împrejurări oportune: „E trecut de miezul nopţii, m‐am refugiat în camera lui (Corin – n. a.), acum fără el. Se zbate în ghearele morţii, acolo, în salonul 6 al spitalului (...). Aprind candela şi citesc dintr‐un caiet (...) al Ioanei, înecat de plâns”. „Dai târcoale corbule, te ştiu / Peste patul în care doarme Pusulyk / Mi l‐ai luat de mult şi mult prea mic / Corbule dement, cu croncănit pustiu” (p. 66). La fel de inspirate sunt şi citatele despre medicină şi boli destinate unui eseu despre Corin: „Gândurile – zdrenţe negre luate de vânt, ca într‐un vers din „Nevermore”; „Natura vindecă, medicul e doar asistentul ei” (Hyppocrates); „Viaţa este în mare parte o chestiune de chimie” (William J. Majo M. D.); „Lucrurile care au gust dulce se dovedesc acide când sunt digerate” (Shakespeare, „Richard al II‐lea”). Paleta deosebit de bogată şi variată a activităţilor destinate seropozitivilor, menţionată în carte, a cuprins totodată şi acţiunile iniţiate de Fundaţia pentru luptă Anti‐SIDA. Astfel, Fundaţia a organizat o serie de audiţii muzicale, desfăşurate la spitalul „Matei Balş”, pentru alinarea suferinţelor bolnavilor de SIDA. Un alt moment important al lucrării îl constituie „hopul” de după 22 decembrie ’89. „(...) După miezul nopţii, pe Lia a doborât‐o somnul. Visul se petrecuse aevea (...). Prinţul murise în braţele ei, cu lacrimile strivite între pleoape (...). Fiicei mele – continuă naratorul – îi moare fiul, mie – nepotul. În curtea spitalului, o lespede stă scrisă cu numele a peste o sută 47

Theodor MARINESCU de copii ucişi (...). Eram conştient că se apropie îngrozitor de repede momentul adăugării numelui CORIN! Printre colegii lui de liceu, cu prioritate Sandu, Mihail şi Bogdan, apucă brăţările aurite fixate de sicriu (...). Flamura de pânză neagră îi mângâie fruntea îngheţată. Sus, pe umerii lor, Corin atinge pentru ultima dată tivul doliului cu iniţialele sale în alb, în semn de adio. Pleacă spre neant!!!”. Păstrând elementele definitorii ale romanului de calitate – intrigă, personaje şi cadru – maestrul Serghie Bucur oferă cititorilor un excelent volum, o cutremurătoare poveste adevărată a unui tânăr răpus de necruţătoarea SIDA.
1

Theodor MARINESCU Serghie, Bucur – NEANT, carte în curs de apariţie, 114 pag, 68 cap. 2 Retrovirusul HIV (virusul imunodeficienţei umane), agentul responsbail de SIDA, a fost descoperit în anul 1983, la Institutul Pasteur din Paris de echipa profesorului Luc Montagnier. 3 Primul pacient român (C.P.), bolnav de SIDA (domiciliat în Fieni‐Dâmboviţa) a fost diagnosticat prezumtiv pe 8 iulie 1986, de medicul primar dr. Alexandru Marinescu, şeful secţiei de boli interne al Spitalului din Târgovişte. Al doilea bolnav de SIDA din România (B.V.) din Târgovişte (1986) a fost diagnosticat de acelaşi medic, cu prezentare de caz în revista „Viaţa Medicală”.

Alexandru JURCAN Marţea la colţul bisericii

proză

Mă pregătesc cu înfrigurare pentru fiecare marţi, când se organizează piaţa oraşului, unde poposesc oameni din toate satele din împrejurimi. Nu‐mi ajunge pensia, de aceea cerşesc artistic la colţul bisericii, imediat după intrarea în piaţă. N‐are cum să mă recunoască nimeni, pentru că ştiu să mă deghizez, să‐mi fac răni false, oribile, sângerânde ‐ tot tacâmul! ‐ Îndurare, daţi bani de‐o juma de pâine! ‐ Mai bine dau unui câine! ‐ Eşti un necioplit, nene!! ‐ Tu eşti un bou! Adesea mă apucă disperarea, când întâlnesc asemenea indivizi cu intelect sub nivelul mării, însă nu mă las, sunt perseverent. Astfel n‐aş fi cunoscut‐o în veci pe cucernica Daniela, care, în mărinimia ei, m‐a dus la ea acasă, mi‐a dat de mâncare şi m‐a lăsat să dorm lângă pisica ei. Mi‐a propus un duş, dar am refuzat îngrozit. Riscam să‐mi dispară toate rănile cu grijă pictate. Însă chiar şi aşa Daniela m‐a sărutat, zicând că simte ceva deosebit, frăţesc, complicat. A acceptat să cerşească alături de mine, după ce i‐am dezvăluit secretul. Oamenii trebuie sensibilizaţi, escrocaţi cu eleganţă desăvârşită. Acum avem tot confortul, chiar o vilă la munte. Am înfiinţat o asociaţie de cerşetori intelectuali şi spirituali. Fiecare nou membru trebuie să achite o cotizaţie substanţială. Eu şi Daniela îi învăţăm arta deghizării şi a răbdării. Îmi vine să turbez că am muncit atâţia ani aiurea în slujba statului. Dă, Doamne, mintea de pe urmă! Iată că sosesc noi membri, trebuie să mă ocup de ei!!!
48
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

restituiri

Marian DULĂ

(August 1916 – Aprilie 1918),

Răsboiul nostru pentru întregirea neamului de Generalul C. Găvănescul

Cartea este tipărită la Iaşi, la Serviciul Geografic al Armatei, in 1918, are 176 pagini şi o coală cu opt planşe în două culori. Lucrarea face parte din ciclul EPOPEEA ROMÂNĂ şi pe coperta I are un citat din „Cronica Moldovei”: „Dacă duşmanul nostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei Tării noastre. Domnul părinţilor noştri se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va ridica pe cineva dintre voi carele va aşeza iarăşi pe urmaşii noştri în voinicia şi puterea de mai înainte. (Testamentul lui Ştefan‐cel‐Mare şi Bun, Domnul Moldovei, din Munţi şi până la Nistru şi al Bucovinei)”. Am păstrat ortografia originală. Generalul C. Găvănescul, autorul lucrării, prezintă, în Prefaţă, geneza cărţii: «M.S. Regina, Augusta Stăpână a sufletelor şi a inimilor a tot ceea ce este Român, s‐a gândit în înalta‐I bunătate, să trimeată „iubiţilor săi ostaşi” un cuvânt de mângâiere şi de îmbărbătare, cu ocazia sărbătorilor Naşterii Domnului din iarna 1917 şi a anului nou 1918. Şi le‐a trimis acest cuvânt, sub forma unei cărţulii: „Calendarul Regina Maria” care a slujit mult, mult de tot, la reînălţarea sufletelor, şi la renaşterea speranţelor în inimile celor ce începuseră a se îndoi» (1). M. S. Regina i‐a cerut autorului să ia parte la alcătuirea calendarului, iar
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

articolul „Răsboiul nostru pentru întregirea neamului”, introdus în calendar, a fost bine primit de cititori. Generalul Găvănescul a revăzut, modificat şi mărit mult articolul cu un nou capitol: armistiţiul şi pacea. Autorul a încercat să arate situaţia grea, imposibilă chiar, „a noastră, având în faţă un adversar puternic şi înverşunat şi alături un aliat trădător”. Cartea, pe care o prezentăm acum, la peste 95 de ani de la apariţie, este dedicată „oşteanului român, viteaz între viteji” şi are trei părţi: I Ofensiva. Defensiva. Retragerea, II Refacerea, Victoria şi III Armistiţiul. Pacea. În Introducere, generalul C. Găvănescul face o trecere în revistă a etapelor făuririi României moderne. Primul pas a fost „Unirea” şi înjghebarea României: Muntenia şi Moldova s‐au unit sub un singur Domn, Alexandru Ioan I Cuza. Al
49

Marian DULĂ

Marian DULĂ

doilea pas îl reprezintă primul război al României Unite, în timpul noului Domnitor Carol I împotriva turcilor la 1877‐1878. Alt pas, după Războiul de Independenţă, este înălţarea României la rangul de Regat, în 1981. Toţi ceilalţi români, din toate celelalte ţări surori, sufereau mereu jugul străin. Războiul uriaş început de Germania, cu aportul Austro‐Ungariei, Turciei şi Bulgariei ne‐a dat ocazia de a le veni în ajutor, pentru a‐i dezrobi şi pentru a înfăptui Marea Unire: Întregirea Neamului. Autorul prezintă apelul regelui Ferdinand către Români: „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor (înaintaşii noştri, N.N.), închegând pentru totdeauna ceeace Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă azi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci”. (2) În Partea I sunt prezentate numărul unităţilor militare, infanteria, cavaleria, artileria, trupele speciale de pionieri şi comunicaţii, Marele Comandament cu cele cinci Corpuri de Armată. Ofensiva (15 august – 15 septembrie 1916) începe chiar în noaptea decretării mobilizării, 14‐15 august 1916. Armata română trece Carpaţii, cucereşte capete de pod peste trecători, surprinzând pe inamic. Este descrisă bătălia de la Turtucaia, în încercarea de trecere a Dunării de către Armata Română. Pentru restabilirea situaţiei pe frontul de Sud în urma dezastrului român de la Turtucaia, generalul Alexandru Averescu a conceput manevra ingenioasă de la Flămânda. Deşi manevra a început sub auspicii bune,
50

provocând panică în Comandamentul generalului Mackensen, o ploaie torenţială a rupt podul de vase şi a permis monitoarelor austro‐ungare să bombardeze traversarea trupelor române. „Aeroplanele germano‐austro‐ungare aruncau sute de proiectile, în lunca de la Flămânda, unde erau trupele noastre îngrămădite, în aşteptarea momentului de trecere, fără a fi împiedicate de aeroplane de ale noastre din cari, ce este drept , nu aveam aproape de loc, dar nici de artilerie antiaeriană, cum ar fi putut fi” (3). După război, generalul Mackensen a recunoscut că dacă românii ar fi continuat manevra şi traversarea Dunării, trupele sale ar fi fost pierdute. În subcapitolul Defensiva (10 septembrie – 5 noiembrie) generalul C. Găvănescul trece în revistă bătăliile pe frontul Armatei de Nord, la Oituz si Valea Uzului, pe frontul Armatei a II‐a de la Tabla Buţii şi Predeal şi pe frontul Armatei I la Jiu, Lainici şi Cerna, precum şi pierderea liniei Cernavodă ‐ Constanţa. Desfăşurată în contextul ofensivei austro‐ungaro‐germane, Bătălia de la Predeal se înscrie în Epopeea Română. „Rezistenţa organizată de români impune comandamentului german decizia de iniţiere a unui bombardament masiv, concentrat, asupra Predealului, care durează aproximativ 10 zile. Sunt consemnate episoade dramatice, precum cel desfăşurat în gara Predeal, unde se fac eforturi de a rezista în faţa superiorităţii masive a trupelor inamice”. (5) În continuare sunt prezentate bătăliile dureroase pe timpul Retragerii (5 noiembrie – 20 decembrie 1916): Târgu Jiu, Carbuneşti, Filiaşi, rezistenţa temporară de pe Olt, bătălia de la Argeş, luptele de la Piteşti, Titu, Mizil, Buzău. Cea mai reprezentativă bătălie de pe timpul
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Marian DULĂ

Marian DULĂ

Retragerii este bătălia pentru Bucureşti, de pe Neajlov‐Arges, din noiembrie 1916. În subcapitolul Refacerea (15 ianuarie ‐ 1 iunie 1917), din Partea a II‐a a lucrării sunt prezentate reorganizarea armatei, misiunea franceză a generalului Berthelot, instruirea şi înzestrarea. În perioada Refacerii este creat, de către Regele Ferdinand, Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, care se conferea „pentru merite excepţionale de război ofiţerilor care s‐au distins în faţa inamicului”. Generalul C. Găvănescul prezintă în subcapitolul Victoria, situaţia de pe frontul oriental şi în special pe frontul român, concentrarea şi pregătirea pentru ofensivă a trupelor române şi planul general de acţiune. Planul general era următorul: „1) un bombardament puternic pe întregul front moldovenesc, cu violenţa cea mai mare pe frontul celor două armate române, 2) Armata a II‐a română să înceapă ofensiva în direcţia Mărăşeşti şi să înainteze până la râul Putna, în cooperare cu aripa dreaptă a Armatei a IV‐a ruse şi 3) la un interval de 1‐3 zile, Armata I română să treacă Siretul şi rupând frontul inamicului, să cadă în spatele trupelor inamice care luptau pe Siret şi Putna”.(4) Luptele date de către armatele române în vara anului 1917 se pot împărţi în două perioade: ofensive (11 – 18 iulie) şi defensive (25 iulie – 1 septembrie). Primele au dat naştere victoriei de la Mărăşti, iar cele de al doilea ne‐au dat bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, Răchitaşul, Cocoşila, Cireşoaia. Sunt descrise scene de bătălie, unde baioneta şi grenada au jucat rolul hotărâtor, asaltul reţelelor de sârmă ghimpată, fâlfâitul steagurilor româneşti pe înălţimile Mărăşeştilor, trădarea rusească, soldaţii ruşi având ordin de la „revoluţie” să nu mai lupte. În timpul bătăliei de la Mărăşti,
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

începută la 11 iulie 1917, „după nouă zile de lupte, ca urmare a ofensivei declanşate de Puterile Centrale pe frontul din Galiţia, generalul rus Scerbacev – conformându‐se ordinului primit din partea guvernului Kerenski – a cerut oprirea ofensivei de la Mărăşti şi înlocuirea unităţilor ruse ce erau dirijate spre Bucovina. … Succesele militare ale Armatei 2 au avut un important efect psihologic asupra ostaşilor români, care au văzut, pentru prima dată după 11 luni de război, redutabilele trupe germane comandate de generalul Mackensen fugind în faţa lor, cazând prizoniere şi abandonând armamentul”. (6) În finalul subcapitolului sunt arătate aprecierile făcute de presa străină asupra Românilor în Le Petit Journal, Le Gaulois, Excelsior, Herald, Echo de Paris, Times, Corriere della sera, Daily Telegraph, Manchester Guardian, Morning Post, Figaro, Neue Freie Presse, Liverpool Daily Post, dar şi ale unor personalităţi ale vremii: Loyd George, Cadora, generalul Pershing, generalul Blumme. În subcapitolul Armistiţiul (22 noiembrie1917 – 6 martie 1918) este prezentată situaţia generală, victoria bolşevismului în Rusia, părăsirea de către ruşi, în masă, a frontului moldovenesc, dezarmarea ruşilor şi gonirea lor din ţară. În ziua de 13 ianuarie 1918, trupele noastre intră în Chişinău, în aclamaţiile întregii populaţii româneşti. „Vitejii care au oprit la Oituz şi la Mărăşeşti năvala nemţilor, astăzi sunt pe pământul vechii Moldove, pe care tovarăşii lui Lenin îl părăsesc în ruptul capului. Mărire ţie, oaste românească vitează, care aduci pace şi rânduială în această ţară”, scrie ziarul „Ardealul” din Chişinău, la 13 ianuarie 1918. Ultimul subcapitol, Pacea (24 aprilie – 17 mai 1918) prezintă semnarea, la
51

Marian DULĂ

Marian DULĂ

Bucureşti, la 24 aprilie 1918, a Tratatului de Pace între Puterile Centrale şi România. Capitolul II, al Tratatului, prevede demobilizarea întregii Armatei Române. Diviziile 11 – 15 se demobilizează, din celelalte 10, două rămân în Basarabia mobilizate, până la liniştirea Ucrainei. Dobrogea cea nouă, adică aceea luată în 1913, se retrocedează Bulgariei, restul Dobrogei se cedează Puterilor Centrale, în condominiu. Trupele de ocupaţie rămâneau în ţară, pe cheltuiala noastră. Nu a fost o Pace pe placul românilor. Aceasta este pacea „fără anexiuni şi fără contribuţii”. Pacea germană! Lucrarea generalului C. Găvănescul conţine şi o coală cu opt planşe în două culori (negru şi roşu) care prezintă situaţiile acţiunilor de luptă la diferite date, de la 23 august 1916 până la 26 august 1917, în care sunt evidenţiate aliniamentele trupelor, denumirile unităţilor militare, precum şi manevrele acestora pe câmpul de luptă. În încheiere sunt prezentate câteva concluzii: România a strâns o armată cu un procent de 12‐15 la sută din întreaga sa populaţie, ceea ce reprezintă o proporţie uriaşă. Românii au luptat cu un eroism nesăbuit de mare, jertfele căzând cu miile în mijlocul bătăliilor ce păreau că sunt infernale. „Nu‐i vom uita niciodată şi‐i vom iubi întotdeauna”. Credinţa noastră nu poate fi distrusă, fiindcă ea se reazemă pe o cauză dreaptă şi sfântă. Mărăştii, Mărăşeştii, Oituzul, Jiul, Neajlovul ne sunt podoabele gloriei noastre şi nestematele coroanei ţării noastre. Tot ce ni s‐a luat va reveni lângă noi iarăşi, căci dreptatea trebuie să întroneze pe pământ.
52

„Vom lupta până ce vom învinge. Şi vom învinge” Aşa îşi încheie, generalul C. Găvănescul, lucrarea „Răsboiul nostru pentru întregirea neamului”, carte documentară de excepţională valoare militară. Note: 1. Răsboiul nostru pentru întregirea neamului, Generalul C. Găvănescul, Iaşi, Serviciul Geografic al Armatei, 1918, Prefaţa 2. Op.cit., pag. 4 3. Op.cit., pag.24 4. Op.cit. pag.79 5. Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Marcu George, Ilinca Rodica, Ilinca Dragoş, Stoica Stan – Bucureşti, Editura Meronia, 2011, pag. 198 6. Armata şi luptele românilor, Călin Henţea , ediţia a 2‐a, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, pag. 181

Col. (r) Marian Dulă
Asociaţia „Cultul Eroilor” Câmpina

l
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

note de lectură

Ani BRADEA

Ani BRADEA «Sfârşitul nu-i aici»
De curând, am citit în cartea lui Alexandru Petria, „România memorabilă”, interviul acordat de prozatorul, scenaristul, regizorul de film, artistul fotograf şi doctorul în muzică Ioan Mihai Cochinescu. Discuţia face referire şi la cartea reprezentativă pentru opera acestuia, „Ambasadorul”, apărută abia după 1989, reeditată mai târziu. Un roman de debut care a obţinut cele mai prestigioase premii literare din România. Ulterior, de acelaşi autor au mai apărut: „Rock & Depeche. Filmul unui roman”, editura Liberart, 1993, volumele de proză scurtă „Visul de iarnă al Isabellei” şi „Insula”, editura Rao, 1996, volumele de eseuri „Tratatul de caligrafie” şi „Tratatul de alchimie”, la editura Libertas, 2006, „Tratatul despre sublim” în 2007 şi monografia‐album „Vivaldi în Veneția”, 2009. Interviul din „România memorabilă”, mi‐a amintit de experienţa mea cu romanul „Ambasadorul”, pe care l‐am citit în ediţia din 2010, de la „Cartea Românească”. Recunosc, primele patruzeci şi opt de pagini le‐am parcurs cu oarecare dificultate şi asta din pricina faptului că autorul nu a folosit liniuţa de dialog, deşi dialogurile nu lipsesc, ba chiar abundă în această parte. Mă întrebam, din conformismul meu cotidian: oare e acesta un exerciţiu de scriere şi, dacă este, de ce a dorit scriitorul ca mie, cititorului, să‐mi fie mai greu, să mă concentrez în plus? Dar, pentru că acţiunea mă prinsese deja, m‐am străduit să trec peste inconvenient şi am avut plăcuta surpriză ca, după alte câteva
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

pagini, să nu mai sesizez absenţa respectivului semn ortografic. Primul capitol e un amestec de personaje şi de scene, de care, datorită stilului neobişnuit şi contactului neaşteptat cu el, te izbeşti pur şi simplu, iar ele se izbesc de tine în valuri, aproape nu ai timp să te dezmeticeşti. M‐au frapat aici, şi nu numai, aş putea spune pe tot cuprinsul cărţii, muzica, zgomotele, auzul permanent incitat. Pur şi simplu am putut să aud, scrierea domnului Cochinescu este şi sonoră! Dacă partea de început a romanului se citeşte oarecum dificil, solicită atenţie sporită din partea cititorului, cu siguranţă e şi cea mai spectaculoasă, cu toată avalanşa de întâmplări, cu trecerile prin sălile „Labiritului oval”, descrierile atât de laborioase, personajele multiple şi scenele care se succed cu o viteză uimitoare. Alexandru, personajul principal al romanului, studiază natura, artele, ştiinţa, e fascinat de studiile lui Leonardo, pasionat de muzică, de alchimie şi de istorie. Am uitat poezia în enumerarea de mai sus, următoarele citate sunt adevărate paragrafe‐poem: „De o astfel 53

Ani BRADEA de amnezie sufereau parcă şi trandafirii, târându‐şi crengile întortocheate printre grilaje de fier, printre scaune de fier mâncate de rugină, cu vopseaua albă scorojită în răsuciri asemănătoare scoarţei mesteacănului, şerpuind cu abilitate întâi, apoi degenerând în istovitoarea îndeletnicire de năpădire, de sufocare a tot ce putea să însemne civilizaţie sau măcar urma omului.”; „Dacă a fost doar o clipă să nu‐mi fii gând, asta s‐a întâmplat numai murind peste noapte în somn, căci somnul, moarte mi s‐a părut, îndepărtându‐mi‐te din minte”! Câteva rânduri mai departe e descris un scaun de fier scufundat, plin de rugină, scoici şi melci. Mărturisesc că am văzut asta, descrierea mi‐a adus înaintea ochilor o imagine, ca o fotografie clară, sau chiar mai mult decât o fotografie, o frântură vie dintr‐ un cadru pe care l‐am imaginat apoi până la detalii. Lectura a început, aşadar, să devină nu numai curgătoare, dar şi acaparantă. Sunt multe de spus, după plecarea lui Alexandru în călătoria sa ca ambasador, de la obsesia pentru labirint, la tărâmul de (din) vis, „Alexia”, şi asemănarea lui cu Veneţia, de la bogăţia „palexandrelor”, cele cu saloane acvatice, cu insula în mijloc şi încrengătura de canale spre celelalte odăi, de la perpetua prezenţă a iernii, e multă iarnă în cartea asta, cu imagini văzute printre florile de gheaţă ale ferestrei (acel convoi care se îndepărtează şi redarea lui estompată odată ce gheaţa reface ţesătura de flori pe sticlă, e iarăşi o imagine pe care am văzut‐o aievea!), până la multitudinea detaliilor cu care e descris veşmântul căpeteniei chineze Askaniama la prima întâlnire. De asemenea toate informaţiile istorice şi geografice, descrierea zidului chinezesc şi a locurilor străbătute, despre toate ar trebui scris pe îndelete. Eu pot spune doar, simplu, că mi‐a plăcut, chiar foarte mult! Sunt în text şi câteva maxime, create de autor şi strecurate printre rânduri, ca, de exemplu: „Bogăţia, în sine, este o nemernicie” sau „Nu se află cuvinte pentru a 54

Ani BRADEA descrie o ţară (…) tot astfel cum nu se află cuvinte pentru a înţelege un popor”. De remarcat umorul fin al scrierii, chiar şi exprimarea unei înjurături e lipsită de vulgaritate: „Înjurătura care urmează, cu glas dogit, implică Divinitatea şi‐un grad de rudenie pe linie maternă.” Am constatat, cu plăcută surprindere, alegerea autorului de a înzestra o prinţesă‐copil cu multă înţelepciune, într‐o discuţie profundă, pentru vârsta fragedă a personajului, purtată cu un alt copil „…un venin îţi curge prin sânge deja, iară tu nici nu ştii. (…) E muşcătura vicleană a aceluiaşi şarpe.” Se spune că noi îi moştenim, de fapt, pe bunici şi nu pe părinţii noştri, poate, în asentimentul acestei credinţe, autorul l‐a îmbătrânit în final pe Alexandru şi i‐a dat prilejul să se recunoască, interesat şi rebel, în nepotul său Andrei, la care face referire citatul de mai sus. Cartea nu are un sfârşit pentru că ea nu se termină cu o încheiere, ci cu un alt început. În doar puţine rânduri, Ioan Mihai Cochinescu aduce toată acţiunea în prezent, prin personajul fugit de la curtea imperială, în „definitiva sa evadare” (superbă metaforă!), la sanatoriul de pe dealul cu antene parabolice şi gardul pe care‐l zgâlţâie noapte de noapte bătrânul solitar. Un final care nu e într‐adevăr un final şi nici nu se vrea a fi. „Ambasadorul” e o carte importantă nu doar pentru că îmbogăţeşte, menire, de altfel, comună cărţilor, dar şi pentru că ajută cititorul să mai urce o treaptă spre profesionalism. Îmi spunea odată un prieten, că trebuie să învăţăm a citi orice fel de scriere, doar aşa devenim „cititori profesionişti”, un titlul spre care ar trebui să tindem. Aşa cum, de altfel, consideră şi autorul în paginile acestei cărţi: „Să înveţi a scrie e infinit mai uşor decât să înveţi a citi, căci această ultimă îndeletnicire presupune un efort înzecit, întru asimilarea culturii.” Chiar dacă se face referire la scrierea chineză, scoasă din context, afirmaţia e general valabilă.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

la aniversară

Dumitru ANGHEL brâncuşiană; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcurile sufletului său generos în cântec de dropie; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul român a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ reavăn; nu şi‐a părăsit satul natal, părinţii, amintirile şi idealurile... şi a zăbovit la Ulmu, intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că „veşnicia s‐a născut la sat”. De altfel, toată opera sa literară vine într‐ un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmu, satul‐simbol, satul‐legendă, unde un poet autentic, sensibil şi talentat, a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s‐a spus că poate visa pe partituri molto‐vivace de speranţe şi succes social, şi a realizat un fel de... monografie lirică şi sentimentală, asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în „La Lilieci”. De aceea, poate, concetăţenii săi ar trebui să‐i atribuie titlul şi calitatea meritate de... „Cetăţean de Onoare al comunei Ulmu” (aşa cum au făcut oamenii Deltei de la Măraşu, care l‐au gratulat pe scriitorul Nicolae Grigore‐Mărăşanu cu acest titlu onorific...), ba chiar ar merita ca o stradă din Ulmu să se numească „Aurel M. Buricea”..., pentru stabilitatea sa sentimental‐edilitară! Statornic rămâne poetul şi în latura construcţiei lirice, într‐o vreme când poezia este bântuită de... „furtuni” înnoitoare, când nu se mai respectă nicio regulă prozodică iar o indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură când, de fapt, nu este decât o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist‐indecentă, cu un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, rezultată dintr‐un misoginism patologic! Aurel M. Buricea scrie sonete, poezie de formă fixă (două catrene, două terţine), care presupune rigoare, măiestrie şi exerciţiu elaborat în realizarea unei... „arhitecturi” lirice, fără o stucatură de dragul exibiţionismului 55

Dumitru ANGHEL Aurel M. BURICEA 101 poeme – Opera Omnia
Dintre cele 19 cărţi publicate, de la debutul editorial din 1977, scriitorul Aurel M. Buricea îşi contabilizează 9 volume în exclusivitate de Sonete, specie literară lirică, de formă fixă, care îi asigură o poziţie confortabilă şi convingătoare printre poeţii români. Primul volum, „Sonete Pascale”, îi apare în 1999, la Editura Danubiu, urmat de „Povestea unui suflet”, la aceeaşi editură, în 2002; „Scara din Ulm”, la Editura Scrisul Românesc, în 2003; „Între număr şi cuvânt”, în 2004; „Masca unui înger”, în 2006; „Vama din rod”, în 2007; „Umbra de vise”, în 2008; „Cântecul reginei”, în 2009, toate la Editura Danubiu; şi ultima carte de sonete, până la antologia pe care a lansat‐o de curând, „Crucea din muguri”, Editura Semne, Bucureşti, 2012. Cea de a douăzecea carte, cifră rotundă, ca şi vârsta poetului, rotundă şi ea – 70 de ani de la naştere, 27 octombrie 1943, în localitatea Ulmu, judeţul Brăila ‐ volumul de lirică „101 poeme”, Editura Semne, Bucureşti, 2013, 110 pagini, mă îndeamnă să‐i urez La mulţi ani! şi La mai multe cărţi! domnului Aurel M. Buricea, personalitate emblematică pentru cultura şi literatura din arealul dunărean al Bărăganului, pe care l‐au nemurit cu un veritabil brand artistic maeştrii scrisului brăilean Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu. „101 sonete – Opera omnia”, o veritabilă antologie de poeme din specia lirică a Sonetului,se păstrează pe o constantă lirică existenţial‐nostalgică, pentru că poetul Aurel M. Buricea are dorul, nostalgia câmpiei largi a Bărăganului cu cumpene de fântână, care împung Cerul cu semeţii de „coloană infinită”
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Dumitru ANGHEL poetic. Deşi a cochetat şi cu altă poezie de formă fixă, haiku; cu eseul sau critica literară, în noua sa carte de sonete, poetul Aurel M. Buricea are permanent sentimentul peren al rădăcinii, al stabilităţii şi al religiosului: „rob al luminii am trudit de când mă ştiu / în rănile mele sângerezi Iisuse / de două milenii Te caut în pustiu / şi te‐am găsit în cuvintele nespuse” („Poarta din cer”, sonetul 1, pag. 5); şi, de aceea, spaimele, dilemele şi o întreagă psihologie de impas sufletesc au ecouri mistice refulate în rugăciunea păgână a violenţei terestre, într‐un decor ostil, neprietenos, dintr‐o geografie intim‐personalizată: „ce greu mi‐a fost Doamne să Te descopăr / în neguri de secole Te‐am căutat orb / mi‐am lăsat ochii sfâşiaţi de‐un corb / n‐am crezut să Te superi de‐un singur măr” („Poarta interzisă”, sonetul 23, pag. 27); ca o erezie şi o nevoie de „Indulgenţe” de Ev Mediu bigot. Sonetele din „101 sonete” se tânguie mistic, cu ison de toacă, în vecernii de seară, cu incantaţii de laic agnostic, şcolit în amfiteatre puritane, cu o morală de paradă, de poet introvertit domolit doar de lecturi de calitate: „în sfera vederii vremea se‐nclină / în pomul cunoaşterii toamna cântă / prin cuvinte flux magnetic se‐avântă / hrană pentru spirit lumină lină” („Axiome sacre”, sonetul 90, pag. 93). Meditaţia personală, de‐o nobleţe plastică, pliată pe‐un decor de iarnă din Bruegel cel Bătrân, se împleteşte surprinzător, constant cu conştiinţa poetică şi mantia lirică a poetului, între luciditate şi fantezie, între calcul matematic şi risc ipotetic. Alteori, sonetele din „Cântecul reginei” induc semantic spre o mistică aparent cazonă, dar au reverberaţii existenţiale prin condiţional‐optativul implorării divine, deoarece domnul Aurel M. Buricea este creştinul care se roagă punând condiţii, ca de la egal la egal, cu uşoare nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ decât manifest, conştient, deliberat: „...ce cale să aleg, Doamne, acum / când cenuşa lumii mă pătrunde / şi‐n uitare visul s‐a făcut scrum” (ultima terţină 56

Dumitru ANGHEL din sonetul 84, „Dincolo de cuvânt”, pag. 87). Adevărul este că poetul se complace într‐ o mistică de protecţie, într‐o alternativă de creştinism primitiv, de început de... iniţiere apostolică. Adevărul este că poetul a alergat perpetuu după certitudini şi a avut parte mai mult de nedumeriri şi sincope existenţiale, pe care le‐a receptat ca... încercări divine şi, dogmatic, n‐a avut curajul revoltei preferând refugiul în păcatul cu şanse de iertare prin... acatiste pervertite în scuze elegante şi rugă cucernică. Oricum, domnul Aurel M. Buricea rămâne un poet atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, sonetul, încât cartea aceasta de tip „Opera Omnia” certifică valoarea premiilor şi distincţilor primite de‐a lungul vremii; calitatea sa de membru al Uniunii Scriitorilor din România; prezenţa sa în „Dicţionarul Academiei Române”, în „Dicţionarul biografic al literaturii române”; ca şi mulţimea de cronici literare despre cărţile sale şi despre opera sa literară, publicate în revistele de specialitate din ţară şi de peste hotare. Şi‐aş mai spune ceva despre domnul Aurel M. Buricea, Omul cu O mare de tipar; un permanent revoltat, un pururea încrâncenat...; pe toată lumea, pe toate timpurile şi pe toate virtualele şanse personale de a învinge! Nu este un înfrânt, dar este într‐un continuu... contrasens, cu toţi şi cu el însuşi; l‐aş asemui cu poetul Alexandru Macedonski, în contradicţie cu firea sa blândă, de om instruit şi sensibil, dar posedat de‐o inexplicabilă şi păguboasă lipsă de autoprotecţie!? Rarori mi s‐a întâmplat să cunosc un poet, care să‐şi expună riscant sufletul şi crezul poetic, cum o face nonşalant şi chiar puţin inconştient poetul Aurel M. Buricea, care probabil mizează naiv şi sincer doar pe mesajul său liric, expus programatic, doar pe intenţii agresiv‐ideatice dar absolut valoroase. Felicitări pentru cele 101 de sonete şi La mulţi ani!
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

poesis

Anastasia TACHE

Anastasia TACHE
Instigare la păcat
În dar mi‐ai dat cutia cu chibrituri ca să incendiez tălpile îngerilor. Îmi plâng unghiile de teama faptei mârşave. Ca să‐i atrag în cursă, o să agăţ la ferestre disperări îngheţate de fetiţe cu chibrituri. Planul e perfect , dacă nu cumva se vor opri la taifas ca să‐şi înmoaie tălpile în ceai de stele. Îmi plâng unghiile de teama faptei mârşave. Îmi muşc buza de sus a nehotărâre. O dată cu tălpile îngerilor îmi incendiez şi sufletul.

Cădere din Eden
Sângele violet se vărsa în albia zorilor. Era sânge de lavandă.

Respiraţia inocenţei se desprindea din fiecare făptură, purificând aerul. Curcubeul miruia fruntea fiecărui colţ de Eden. Dar Eva se îndrepta spre flacăra amăgirii. Arcada mărului între degete – dogoarea ruşinii în obraji. A vrut să împartă cu Adam amăgirea. El a muşcat şi ea l‐a văzut aşa cum nu trebuia să‐l vadă vreodată – cu trupul gol şi cu sufletul în proces de pustiire. Deodată,curcubeul s‐a decolorat şi aerul era impregnat de regret. Se înecau la fiecare respiraţie. Au realizat că nu mai au aripi, că templul lor străveziu a devenit pământ negru şi neroditor. Dar cel mai mult le lipseau aripile. Aripile – seminţe ascunse‐n para omoplaţilor. Spune‐mi,Omule, va mai prinde în tine sămânţă zborul primordial ?

Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

t

57

proză

Robert TOMA Treptat, rumoarea se potoli. Apăru amfitrionul însuşi: avea un barbişon ursuz, o ţinută rigidă. Îşi înclină uşor capul, în semn de salut, apoi se lăsă grav într‐un fel de tron cu spătar înalt, încât părea mai degrabă un judecător. Arunca observaţii tăioase, pe un ton inchizitorial; din ce în ce mai ostenit, se străduia să ţină ochii deschişi. Invitaţii se întrebau din priviri ce mai înseamnă şi asta. Deodată, uşa, ca niciodată până‐atunci, scârţâi sonor, şi capetele se‐ntoarseră, într‐ un murmur general. Tânărul despre care se tot vorbea înaintă cu trufie, îl salută pe amfitrion şi făcu o plecăciune înaintea publicului: „Bine‐aţi venit! Demult aşteptam un asemenea moment! Nu înţeleg de ce vă miraţi aşa! Sunt chiar eu, în carne si oase!” Apoi, dregându‐si vocea: “ Mă tot întreb‐ ce este poezia?...Ce anume te‐ndeamnă să scrii? Cine crede că poate da răspunsuri limpezi, are, fără‐ndoială, mintea tulbure… Să nu demontăm poezia în piese minuscule, ca să nu se piardă muzica!…” După o pauză, de parcă ar fi jucat într‐o piesă de teatru : “ Ori de câte ori instinctele obişnuite pălesc în atingere cu azurul, se iveşte poezia…” Câteva cucoane din asistenţă îsi acoperiră gura cu palma. Şi tânărul, înviorat de cele spuse, continuă: “Numeroşi detractori (nu le dau numele!) au susţinut prin reviste de mâna a treia, prin te miri ce broşuri, că n‐am habar de poezia din ultimele două decenii… Eu am rămas, chipurile, undeva, în urmă, fac mare caz de trubaduri, şi alte bazaconii din acestea…Adică, sunt învechit. Ei bine, aşa nu se mai poate!” Apostol îşi studiase cu grijă atitudinea; figurile, totuşi, păreau încremenite. Scârbit, ar fi vrut să‐i lase baltă pe toţi, să respire adânc, sub cerul liber. Amfitrionul, între timp, căzuse pradă somnului, şi sforăia. „Tinere, vorbeşte! Vorbeşte, tinere!” izbucni în sală o voce fanatică. Pereţii vibrară. Tablourile crăpară. Sub tălpile oratorului, covorul pâlpâia şi fumega. Ţipetele de groază îl întărâtară pe maestru, care începu să monologheze iar, mai inspirat ca oricând: „Vă mai amintiţi de
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Robert TOMA Schimbarea la faţă
I Era prin 1880, într‐o toamnă târzie, şi zările dospeau roşietic. Mirosea a vreascuri arse, şi prin curţile caselor se aşternuseră frunze galben‐roşcate. Pe un drum pietruit ce părea să nu se mai sfârşească, răsuna duruitul mărunt al unor trăsuri . Se desluşeau, printre râsete, vorbe leneşe, alintate. Numai un domn arhivar, posomorât, îsi consulta, la răstimpuri, ceasornicul. Primiseră cu toţii invitaţia la banchet, şi refuzul cuiva ar fi fost o insultă pentru gazdă. Vizitiii porunciră blând cailor, şi bărbaţii le ajutară numaidecât pe doamne să coboare. Ferestrele se deschiseră larg; lumina inundă încăperile. Vocile se căutară, se adunară, se contopiră. Un actor îşi apropie nasul coroiat de aburii cafelei, şi sorbi lacom, cu buze vinete. Oaspeţii aveau prilejul să admire şi tablouri de natură moartă. Fusese remarcat îndeosebi portretul unei femei cu o expresie mândră, ironic‐sfidătoare; mai multe persoane întrebară dacă autorul acestei capodopere se află chiar acolo, printre ceilalţi; însă nu era de găsit. Asistată de mama ei, o domnişoară cu studii la Paris improviza la pian. În altă încăpere, un tânăr deşirat şi pletos, scotea dintr‐o vioară bizare tânguiri. ‐E adevărat că Apostol va ţine un discurs despre poezie? se adresă o doamnă încărunţită, agitând evantaiul, unei debutante sfioase. ‐Daţi‐mi voie! i se spune Apostol, dar nu se numeşte astfel… ‐Cum aşa? se arătă uluită respectabila doamnă. Ce vrei să insinuezi? ‐Liniştiţi‐vă, nu insinuez nimic! Nu acesta e numele său real… E o enigmă, la mijloc. 58

Robert TOMA Farinata, ghibelinul? Era închis într‐un mormânt de foc, dar ştia ce spune! Câtă măreţie!” Amfitrionul, morocănos că tocmai a fost trezit, îl împunse în coaste cu bastonul în care obişnuia să se sprijine: scânteile răzbăteau până afară, prin ferestre, de nu se mai înţelegea om cu om. II O mână se‐nfipse‐n umărul fratelui adormit la masa de lucru. Tei tresări, cu ochii jucându‐i în cap: ‐Ce e? Ce e? Petre, asudat, cu fălcile‐ncleştate, îl apucă de braţ; îl zăpăcise răspândirea focului. La un strigăt, dădură buzna vecinii, gata să verse găleţi cu apă. Printre opinteli, îşi împărţeau fărâme de îmbărbătare: “ Mai repede! Aşa, frate! Bine! Hop! Alta!” Petre, suflecându‐şi mânecile, se repezi spre ei şi se puse pe treabă, suduind. Îi azvârlea priviri ucigaşe fratelui său, care ezita, se frământa pe loc, ducea un deget la tâmplă, mai mult bolborosea. Părea un idiot. Pe masa ferită, încă, de flăcări, rămăsese deschis un volum de istorie românească veche. Netezise cu palma, grăbit, un manuscris pe care ţinea să‐l salveze cu orice preţ, fiindcă i se părea semnificativ. ‐Mă, nenorocitule, ce faci acolo? Pune mâna pe găleată! urla Petre, ca scos din minţi. ‐Asta şi căutam! răspunse Tei, învârtindu‐ se în neştire. Apoi, însă, o linişte, o resemnare cum nu mai cunoscuse, începea să‐l bântuie. “Şi ce‐ar fi, pân’ la urmă?” se gândea. Dacă toate‐acestea nu erau decât capriciul imaginaţiei cuiva, o simplă iluzie? Casa de la margine de Bucureşti ademenea o gloată pestriţă de curioşi. Pe copiii desculţi de prin partea locului, mânjiţi pe faţă cu urme ca de păcură, lătratul câinelui ce se zbătea în lanţ nu‐i mai speria. În aer se ţesea o pânză acră de sudoare. Pe cer‐nicio rămăşiţă de nor, iar jăraticul amiezii se rostogolea în creştete. După câteva ceasuri de trudă, lemnăria încă mocnea. Se arătă în pragul porţii mama celor doi fraţi. Îsi
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Robert TOMA înăbuşi un strigăt; câteva femei o ţinură, să nu cadă. Fusese plecată cu treburi, la târg. Petre se grăbi s‐o întâmpine; din obrajii femeii roşeaţa pierise: ‐Lasă, mamă, nu mai plânge! O scoatem noi la capăt! Tei nu se putu abţine să admire, la repezeală, printre fâşiile de cămaşă, spatele zdravăn al fratelui său mai mare… Se simţea dintr‐o dată pipernicit, inutil. Femeia şi‐ nţelese, privindu‐l: ‐Tu ai făcut asta, aşa‐i? ‐Mamă!... La şuierul palmei tresări până şi Petre. Tei îsi atinse mecanic obrazul, uitându‐se la maică‐sa de parcă o vedea pentru prima oară. ‐Eşti un neisprăvit! Piei din ochii mei! Lumea întorcea întâmplarea pe toate feţele. Câteva babe îsi făcură de mai multe ori semnul crucii, potrivindu‐şi basmalele pe cap. Ştiindu‐se privit cu milă, Tei ar fi vrut mai degrabă să‐l înghită pământul. Încolţi în el o revoltă, un dezgust de toţi şi de toate. Şi rosti atunci, ca pentru sine: “ Să fi trăit eu altundeva, în alte timpuri, din puţinul meu!...Ştiam o treabă!” ‐Ce mormăi acolo, mă? se mânie fratele; ochii săi, de un albastru spălăcit, se bulbucară. Văzând că Tei lasă capul în jos, ceva mai potolit, îl luă de bărbie cu degete groase, pătate de fum negru: ‐Eu tot n‐am înteles! De ce‐ai aprins lumânări? Pe ce lume trăieşti? Ce‐i cu tine, mă? ‐Nu ştiu!... Aşa, am simţit nevoia!...O prostie, recunosc! ‐Îţi lipseşte o doagă, ascultă ce‐ţi spun! Eu n‐am mai întâlnit una ca asta… Am ajuns să mă‐ntreb ce fel de frate am…Ţi s‐a cântat prea mult în strună, asta e! Femeii îi tremurau mâinile, culegând ce se mai găsea: copii după manuscrise rare, vase de lut crăpate şi funinginoase, monezi . Căută cu sârg şi un pocal din care‐zice‐se‐ar fi băut nu ştiu ce împărăteasă bizantină, dar, ia‐ l de unde nu‐i! ‐Acum, na! Ce‐o să spuna ăl’ bătrân? S‐a 59

Robert TOMA dus pe gârlă munca lui de‐o viaţă! Tei ajunsese la capătul puterilor. Şi, ca un făcut, o voce îi ţintui locului, înfrigurându‐i pe şira spinării. Bătrânul, agitându‐şi braţele, îi gonea pe unii şi pe alţii; la colţurile gurii se ivise o spumă: ‐Ieşiţi afară! Ia uite, dom’le, s‐au strâns grămadă! Mă, tu, n‐auzi? N‐aveţi treabă‐acasă? Bătrânul respira greu şi‐şi clătina barba, în vreme ce mulţimea se‐mbulzea pe poartă cu un aer tâmp, ca o turmă de oi silită să iasă dintr‐un ţarc. Femeia plângea cu sughiţuri, cei doi fraţi se căzneau să scoată o vorbă din gâtlej. ‐Vinovatul sunt eu! începu Tei, cu glasul pierit. Taică‐su nu‐l mai auzea; începu, bezmetic, să umble prin cotloane. Se răsuci pe călcâie: ‐Unde sunt? Aşa cum stătea, răvăşit, părea însuşi regele Lear în furtună. Tei făcu doi‐trei paşi, nesigur: ‐Tată!... ‐Ah, nenorocitule! Ştiam eu!... Ar trebui să… Bătrânul se prăbuşi pe un scaun; îl durea pieptul. El, care se lăuda cu o sănătate de nezdruncinat, era acum întins pe targă. La o cotitură, ambulanţa se hurducă aşa de rău, că bolnavului nu i se mai dădură cine ştie ce şanse. De atâta încordare, Petre aproape că nu mai ştia pe ce lume se află. Ajuns la spital, nu înceta să‐i insufle părintelui curaj: “Lasă, c‐o să fie bine! Simt că n‐o să stai prea mult pe‐aici!...” Apoi, fără să fie auzit: “De n‐o să‐i vină mintea la cap, mare mirare! Îl satur eu de poezie!...” Totuşi, cu inima strânsă de grijă, Petre evită orice discuţie cu fratele său mai mic, pe care‐l compătimea, în sinea lui. III Familia Apostol săracă nu era. Ca tâmplar, Petre avea mai mereu de lucru; era atât de priceput, că se pomenea solicitat prin recomandări, de la o persoană la alta. Se‐ ntorcea acasă cu alte şi alte idei, numai bune de pus în practică. Era în stare să dea o mână de‐ajutor şi altora, fără să ceară bani. Devenise, cum se zice, mândria familiei. Tatăl învârtea felurite afaceri în materie de artă. Iubea cercetările ştiinţifice: savantul Faust 60

Robert TOMA era deseori adus în discuţie. Chemat de alte zări, bătrânul uita până şi de hrană, chiar dacă nu gustase nimic o zi întreagă. Vindea obiecte interesante, ca să cumpere obiecte rare; când vreun specialist îi deschidea ochii asupra unor falsuri, privea ciudos, într‐o parte, sau îsi lovea scurt fruntea cu palma , căutând să pară amuzat. În schimb, Tei (pe numele său real, Matei, nu‐l mai striga nimeni), frecventa cenacluri literare; textele citite alunecau pe lângă el, dar nu lăsa această impresie; le comenta subtil, ca nimeni altul. Opinia lui, azvârlită în treacăt, era menită să contrarieze şi, în repetate rânduri, suna ca un verdict. Persoane importante, cu multe cărţi publicate, îl contraziceau amabil, în câte‐o privinţă, ca să‐l provoace; însă tânărul se mulţumea să zâmbească. Cei de vârsta lui, înrăiţi, se lăsau şi ei, până la urmă, păgubaşi. * În cele din urmă, mama şi cei doi fii se mutară în casă nouă, nu departe de fosta locuinţă‐prilej pentru ei, în continuare, de vise întortocheate, cu treziri în puterea nopţii. Într‐o zi, în timp ce gătea, după o vizită la spital (starea bătrânului se ameliorase), femeia începu să murmure un cântec. Tei, care stătuse întins pe pat, cu mâinile sub cap, se‐apropie de maică‐sa, ispitit de mirosul mâncării. ‐Pot să gust? făcu el, şi suflă într‐o bucaţică de carne aburindă. ‐Ce e, mă? Aşteaptă! Tei, nerăbdător, netezi cu dosul palmei geamul de bucătărie. Femeia, privindu‐l dintr‐o parte, lăsă câteva clipe lingura de lemn în tigaia care sfârâia, să‐şi netezească ochii de lacrimi cu şorţul… IV Tei umbla prin oraş, fără o ţintă precisă, oprindu‐se, când şi când, pe la anticari. Se pomeni la UNIVERSITATE. Era un zumzet de studente grăbite, preocupate. Nu‐i venea să creadă că nu putea smulge măcar o privire, în treacăt. Larma porumbeilor nu‐i alunga senzaţia nelămurită de apăsare sufletească.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Robert TOMA Pe‐o bancă, pălăvrăgeau câţiva bătrâni, părând a nu avea nicio grijă. Atingeau îndeosebi subiecte politice. Înainta agale spre CIŞMIGIU, şi parcă i se lipea de tălpi asfalt încins. Se şi vedea răsfoind nişte file pătate, unsuroase, din care zadarnic se străduia să priceapă ceva. Deschise uşa unei librării; o răcoare stranie îi dezmierdă fruntea, obrajii. Observă numaidecât o fată care se interesa de un autor anume. Profilul, de o fineţe aristocratică, ochii negri, cu sclipiri melancolice, îl neliniştiră plăcut. Şi‐ar fi dorit să‐i atragă atenţia cumva, dar nu‐şi găsea cuvintele. La un moment dat, se poziţionă în faţa ei, frunzărind două‐trei cărţi la întâmplare; îşi luase o mină gravă, şi era convins că fata îi remarcase, la rândul ei, profilul. O fură cu coada ochiului. Ea se‐ndepărtă câţiva paşi, cu un nu ştiu ce dispreţuitor pe chip, încât se simţea aproape jignit, în stângăcia lui. Tei îl întrebă atunci pe supraveghetor la ce oră se‐nchide, doar aşa, ca să spună ceva, iar fata, curioasă oarecum, întoarse o clipă capul, şi zâmbi. Redeveni serioasă, egală cu ea însăşi, dar lui Tei zâmbetul îi ajunsese la inimă. Supraveghetorul, uşor nedumerit, începu să răspundă la întrebările altui client, gesticulând binevoitor şi totuşi mecanic. Până la urmă, fata, cu un aer hotărât, se îndreptă spre casa de marcat; ţinea cu grijă, la piept, cartea cumpărată. V Tânăr literat, cu viitor, Tei izbutea să rămână în centrul atenţiei. Dar ceva de altă natură, dincolo de aplauze, lipsea… Era îngândurat, nu o dată, între colegii de breaslă, care se‐ntreceau în a‐l felicita. Pasionaţii de literatură mestecau de zor din bunătăţile înşirate pe masă; unii dintre ei îl băteau amical pe umăr. Şi, în repetate rânduri, prea semăna totul cu un bâlci. ‐Am planuri măreţe! îl acostă un profesor de limba română, de curând ieşit la pensie. Voi da o epopee! Ce e? Nu eşti convins! Ai făcut o grimasă! ‐N‐am făcut, domnule, nicio grimasă! se apără Tei, încercând să scape.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Robert TOMA ‐Eşti aşa cum aş vrea să fie şi băiatul meu, care nu citeşte nimic… E afacerist. Te‐ai gândit să devii membru al Uniunii? ‐Vă rog! Vă rog! Nu mă simt prea bine! ‐Ţi‐e rău! făcu profesorul, prosteşte. Bea un vin! E bun, dat naibii! Stai, că ţi‐aduc eu un pahar! Doar să fi rămas ceva!... Mai apuci, de ăştia? Gâfâind, profesorul se‐amestecă printre ceilalţi, şi se prinse în discuţii politice. Profitând de ocazie, tot mai slăbit, Tei se furişă, să iasă odată la aer. Strada era împânzită cu reclame luminoase şi reci. Părea suspendat; pentru prima oară în viaţa lui, se‐ ntreba dacă nu cumva traiectoria de până‐atunci, în care crezuse şi de care făcea atâta caz, era iluzorie… VI Înainta, absent, spre CALEA VICTORIEI, ţinându‐şi mâinile în buzunare. Amintirea fetei din librărie nu‐l părăsise încă. Pe‐acolo mai fusese de câteva ori, dar n‐a mai întâlnit‐ o. Erau zile când se‐ndoia cumplit de sine. Îl urmărea o presimţire sumbră. Traversând neatent, pe “roşu”, un taximetrist a frânat brusc, la limită; înjurături îi pârjoleau spinarea, câţiva trecători îşi mişcau, mustrător, ţestele. El, cu atât mai descurajat, văzându‐şi de drum, îşi zise iar: “Să fi rămas undeva, în trecut…N‐ar fi fost mai bine, oare?” În mintea lui buimacă se înşirau colecţiile tatălui cu pasiuni de anticar. Se hotărî să‐l viziteze, şi se simţi ceva mai uşurat, ca în ajunul unei spovedanii. Târându‐ şi paşii, mai mulţi pacienţi cu figura pământie îl priviră fix, ca şi cum l‐ar fi aşteptat acolo de cine ştie când… Sunetul nemilos, de truse metalice, îi pricinuia junghiuri în coaste. Coridoarele miroseau a spaimă, a neputinţă, şi se îngustau tot mai mult, spre nicăieri… Copleşit de mirosuri amestecate, Tei se sprijini cu braţul de‐un perete, însă nimeni nu îl întreba nimic. Găsind, în fine, camera, la început, ezită; bătu, şi intră încetişor. Bătrânul, văzându‐l, sări ca ars: ‐Ce cauţi aici? Ce mai vrei? ‐Am fost prin oraş…Vroiam să te văd… 61

Robert TOMA ‐Scuteşte‐mă! ‐Tată!... ‐Să n‐aud! ‐Tată!... ‐Filfizonule!... Bătrânul străpungea cu privirea tavanul de un alb cretos, monoton. Tei rămăsese fără grai; apăsă clanţa uşii, cu un oftat, şi părăsi în grabă spitalul. VII Ploaia zuruia pe şosele. Fulgere se‐nlănţuiau sever, ca într‐un ritual. Sub nefericitul Tei se clătinau toate; avea impresia că bubuitul ceresc îl va urmări doar pe el, şi i se năzări că în oraş au năvălit porci mistreţi, gata să sfârtece. Urechile îi trepidau de claxoane. “Eşti un filfizon!” răsuna sentinţa, şi se ciocnea, în mers, de pietonii puşi pe fugă. Adăpostindu‐se într‐un gang, îşi pipăi chipul supt, ca după o flămânzire în carceră. Ochii îi scăpărau bolnăvicios; se temea să nu‐i plesnească vreun organ intern de‐atâta umezeală. Aerul, deşi mai curat, păstra un iz anume, de scândură putredă; îşi dorea să zacă într‐un fotoliu, acasă, şi să‐şi cârpească, netulburat de nimeni, gândurile. Apoi, sub cap‐ciment. Respiră precipitat, nevenindu‐i să creadă că roţile sinistre au putut să se oprească; era înconjurat de o lume ce se agita fără sens, şi văzu cum spiritele atâtor maşini se adună undeva, în văzduh, ca să‐i cânte prohodul… Şoferul îşi alungi faţa spre el, mişcându‐şi buzele. Îi spunea ceva, însă Tei nu pricepu o iotă. Sunetele din jur n‐ aveau nicio noimă. Treptat, vocile se desluşiră şi, copleşit de vacarm, încercă să se ridice. O femeie despletită, palidă, părând ea însăşi cuprinsă de febră, striga de zor: “Chemati ambulanţa!” Tei nici nu vru s‐audă. Accidentul, care nu fusese grav, le smulgea unora exclamaţii de regret în care se putea ghici totuşi un sâmbure de încântare. Tei şchiopăta, dar nu acceptă sprijinul nimănui, zicând că se poate descurca şi singur. Cu toate acestea, punea stăpânire pe el, treptat, o seninătate pe care n‐o mai cunoscuse nicicând; tunetele răzbăteau tot mai rar, ca o 62

Robert TOMA primejdie îndepărtată. Caldarâmul se zvântase, pe alocuri, în bătaia soarelui, şi Tei începu să se uite binevoitor la oamenii din jur; se aşeză la o masă de lemn, sub umbrela unei terase. Dezmorţit de‐a binelea, sorbind tacticos din halba cu bere, tânjea să intre‐n vorbă cu cineva, dar nu găsea defel momenul prielnic. Se amuza, în sinea lui, de întâmplările altora, şi le demonta, ca să desprindă piesele ce i se potriveau. VIII Tei rămăsese neîndemânatic, însă nimeni nu‐l mai trăgea de mânecă. Trebăluia prin curte, sărea în ajutorul mamei; frate‐său îl privea cu alţi ochi. Tâmplarul, înduioşat de schimbarea neaşteptată, căuta să pară, în continuare, nemulţumit. Lipăindu‐şi papucii de colo până colo, chema din mers: “Teiule, ce stai aşa retras? Vino‐ncoace, mai am puţină treabă cu tine!” Fără să se‐ncrunte, ca‐n alte dăţi, Tei îşi scutura palmele de ţărână, ca omul ce‐şi dă silinţa să fie de folos. Prezentul, precum o călăuză de încredere, îi dezvăluia o potecă fără capcane… IX Mama şi cei doi fraţi isprăviseră de cules strugurii, sub ochii încercănaţi ai tatălui. Tei ridică un ciorchine în văpaia molcomă a soarelui, minunându‐se: “Ia te uită!...” Şi ciuguli un bob, fără să se mai apropie de Petre, care glumea pe seama lui şi a fetei din librărie… Mama tăcea, însă bătrânul, care tocmai înşfăcase o găleată plină de rodul viţei de vie, îşi zguduia pântecul de‐atâta râs. În răcoarea serii, crengile se legănau, şi Tei, înfiorat, părea să prindă rădăcini… ‐Haideţi! La masă! îi îndemnă femeia. Bătrânul tresări de voie‐bună, iar Petre se repezi la jgheab, să se spele pe mâini. Era în înfăţişarea lui un fel de‐a spune: “Ajunge pentru azi! Mai e şi mâine‐o zi!...” O vreme, nu se mai auzi decât clinchetul de linguri. În cele din urmă, Tei se retrase în camera lui, să citească, iar tatăl şi fiul mai mare începură să‐l laude, zicând că e „băiat deştept” şi că va ajunge departe…
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

momente

Ani BRADEA de populaţie şi capitale, cum învăţase în şcoala primară. Și‐mi spunea că nu înţelege ce învaţă copiii din ziua de azi la şcoală: Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, şi vin copiii de la şcoală, şi‐i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu ştiu deloc sa‐mi răspundă, aşa că mă întreb ce‐i învaţă oare acolo, că nu ştiu de niciunele! ................................. Călătorului, care străbate drumul judeţean BH 108 I, din direcţia localităţii Aştileu spre Vadu Crişului, prima localitate ce‐i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcţiei de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componenţa comunei Măgeşti, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd1. Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărţile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crişului Repede, de‐a lungul căii ferate şi că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localităţi anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localităţii se menţionează a fi Rikosd. Acelaşi autor precizează că, denumirea localităţii în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka şi înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderenţă români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877, dar, dată fiind atestarea documentară, se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului2. Coborând o pantă domoală, drumul judeţean se odihneşte puţin, pentru ca mai apoi să‐şi reia traseul şerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de 63

Ani BRADEA Heraldici şterse
L‐am cunoscut pe Vasile Negrean într‐o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruţa sa, după ce m‐a primit curtenitor, sărutându‐mi mâna şi întrebându‐ mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m‐a impresionat cu sprinteneala minţii şi m‐a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr‐o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa‐i spun apropiaţii, mi‐a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ (casa fiindu‐i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne‐a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp. Când i‐am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându‐mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi‐a mărturisit că a mai discutat şi cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului, apoi s‐a aşezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca şi cum ar fi ştiut că aşa îmi doream şi eu să‐l rog să‐şi amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea şi memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Ani BRADEA popas, ieşind din şirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor şi ale roţilor de trăsură, se înalţă semeţ şi mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de şcoală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganţă şi frumuseţe pe care tendinţele moderne nu le‐au putut estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n‐au ştiut, fie n‐au vrut să ţină seama de arhitectură, cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza3 spunea că aparţine stilului eclectic. Faţada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându‐i‐se uşă şi ferestre de o altă formă şi construcţie decât restul clădirii, din dorinţa, probabilă, de a adăuga un spaţiu interior în plus. Forma superior‐concavă a ferestrelor originale aminteşte de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vânătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăposteşte Muzeul de artă al oraşului. .................................... Interlocutorul meu, priveşte cu coada ochiului cutia cu pişcoturi pe care i‐am adus‐ o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să‐mi povestească despre conac şi despre imaginea de altădată a proprietăţii. Înainte de al doilea război mondial, îşi începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul şi împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum şi în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte şi de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu şi mărginită de nuci. Livada cuprindea toate 64

Ani BRADEA soiurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantaţie de brazi. La circa 100 de metri de conac, într‐un spaţiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat un spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă şi locuri de şezut. Sistemul de iluminat al parcului şi al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spaţioase şi scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meşteri italieni. La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr‐o alee de asemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii ‘50), urci panta uşor abruptă a dealului din apropiere şi descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripţii ale numelor, celor ce‐şi dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localităţii, până departe, spre malurile Crişului Repede şi dincolo de ele. Obosit, baciul Lica face o pauză, cu mişcări tremurânde soarbe o înghiţitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puţin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu priveşte afară pur şi simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere şi eu nu îndrăznesc să o tulbur. Eu nu i‐am cunoscut pe toţi, înnoadă el povestea întorcându‐se brusc spre mine, doar pe ultimul l‐am ştiut bine, pe Domnişorul. I se spunea aşa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar şi pentru că s‐a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos, foarte elegant şi cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Ani BRADEA şi în împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la conac, dar după aceea s‐a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să‐şi inspecteze pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie şi pe care nu o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi‐i trata foarte bine cu mâncare şi băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnişorul aşa se simţea bine. Dacă vreun ţăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi să‐i ceară o căruţă de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să meargă în pădure să‐şi aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeţi la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împuşcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreţinea relaţii de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut nişte prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieşeau pe la porţi. În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s‐a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnişorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse nişte datorii la Budapesta. Când au venit ruşii, românii l‐au ascuns, împreună cu toată familia şi aşa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi‐boieri) şi hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnişorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea şi la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului începuseră să‐l vorbească de rău, că vindea toată averea moştenită de la părinţi săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945, l‐a deposedat de tot ce‐i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnişorul a suferit un şoc, care l‐ a făcut să cadă iremediabil în patima
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Ani BRADEA alcoolului. Oamenii erau bucuroşi că au primit pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii şi copacii ornamentali, au scos din rădăcini toţi pomii fructiferi şi viţa de vie, au desfiinţat aleile şi au început să‐şi are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină Domnişorul le‐a spus: nu vă bucuraţi că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să‐l ia şi de la voi! În vremea asta foştii servitori ai familiei au devenit activişti de partid, au primit funcţii în partidul comunist, iar Domnişorul a fost trimis la ”reeducare”, pe şantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într‐o cămăruţă din casa în care trăise cu familia sa şi care avea acum alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinaţiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existenţa. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginaţia şi trupul chinuit de boală şi agonie. S‐a stins într‐un sfârşit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de şaizeci şi cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei. Da, l‐am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viaţă îndelungată şi nici aşa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi‐a fost milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naţionalizare. Tata a fost birău, spune baciul Lica, ridicând mândru privirea, şi, nemaiputându‐se abţine, apucă de pe masă cutia cu pişcoturi, rupându‐i ambalajul cu gesturi febrile. ........................ 1 Coriolan Suciu, Istoric al localităţilor din Transilvania, p. 115 2 I. N. Ciuclea, Măgeşti 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31 3 Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p. 125 65

poesis

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR
JURNAL CU OMUL DIN DEBARA 1 Vreau să ştiţi, de la început, doar atât: că scaunul e gol. Desenez literă cu literă, încet ca şi cum mi‐aş desăvârşi (ca pe o operă de artă) manichiura. Prin pereţi răzbat, când şi când, scârţâieli, foşnete, glasuri piţigăiate, grohăituri şi flaşnete. Cu siguranţă se află aici, în debara, cineva sau ceva. Îmi zic, cine ştie ce se mai poate întâmpla, doar personajul meu nu‐i primul care a descoperit (a doua oară) America. Tot va mai pune el pe tapet vreo ştire, că e nespus de temerar din fire. Eu mă întorc la boala de a fi om într‐o ţară uitată unde tiparniţa originară a fost de multe ori trădată. Mă întorc la rădăcini, doar ştie orişicine că nutriţia numai cu eul empiric se ţine şi că somnul poate fi uneori creator când nu te aleargă prin vise şi nu aruncă drăceşte cu ce nimereşte. Or fi aberaţii gen câinele cânta nefiresc la un corn englezesc sau la cornul cu lapte al lunii. Am cerşit ca nebunii numai puţină iubire şi am primit o palmă pe obraz ca amintire. Nu ştiu de ce când inventez cuvinte rele ambele palme se lovesc între ele, iar eu n‐am nimic împotrivă, nici curaj. În salopetă albastră nimeni nu (mai) e laş.

2 Ne jucăm de ce‐a fost şi ce‐o să mai fie, lui nu i se pare că e vreo apostazie. „Eşti doar aşa, un bun comun”, îmi zice‐ntr‐o doară. Am simţit pe loc muşcătura de fiară. Îi răspund din priviri, e privirea mea de adult, „Când te vei trezi, vor răsuna ecouri de demult”. Sinceritatea asta găunoasă chiar că mă deranjează. Proletarul şi‐a prins un şorţ cu pieptar şi curăţă murdăria de pe culoar. Vei aborda tot felul de costumaţii nepotrivite, „În zadar!” voi îngâna pe şoptite şi‐o să mă pierd sub dialectica sincerităţii în colbul fin din trecutul cetăţii. Mai şi confund sinceritatea cu depărtarea, apa cu focul, corpul cu raţiunea, trezia cu visarea. Mare fason are (şi) versiunea asta de viaţă degradată la rangul al doilea, faza glumeaţă.

3 Lansez degetul laser spre autobiografic, ce egalizează ţesuturile, le şterge din grafic, astfel încât nu mai disting scriitura. Simbolurile ad‐hoc acoperă sensul şi natura, s‐au înghesuit peste soarele colonizat fără folos. Cavalcada e mult mai aievea privită de jos decât îşi închipuie scamatorul acesta din debara. Nu‐i în stare să facă altceva decât să învârtească acele scaune de parcă ar răsuci maelströmul o barcă.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

66

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

Le aruncă până la urmă în colaps (neeconomic) într‐un mod pervers şi destul de comic, Oricum, are picioare frumoase (dar cam scurte), poartă coroană regească prin palat şi prin curte, ţine capul aplecat pe umăr, ştrengăreşte cumva. Îmi plec şi eu umerii (umilită) gata pentru a face altceva.

4 E prea complicat. Nu mai putem continua sub semnul acesta al îndoielii căzut de undeva. Scena vernil e în ton verosimil‐virtual, casa asemenea unui vagon se scufundă la mal, chiar şi dantura e străjuită de vitrine‐vitralii şi oglinzile memoriei recurg la represalii Observ obsesiv, aproape în fiece secundă, cum omul din debara îşi scufundă prin gaura cheii privirea lui vie. Literatura s‐a propus ea însăşi ca magazie de vechituri, bună la toate fără să fie. Debaraua e mare, în ea încap toţi amicii care stau de vorbă despre virtuţi şi vicii, despre mersul pe apă, norii purtaţi de inspiraţie, ouă de prepeliţă, faraoni, stări de graţie. Eu îi ascult stând nonşalant pe sofa, la fel şi proprietarul din debara, cu toate că afişează un aer arogant de condamnat care se dă comandant. 5 Din pătucurile lor, copii duc până la capăt verticalitatea eliberată de sub lacăt Carne macră sunt limbile lor mici, ace de ceasornic, ţepi de arici.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Nu notez acestea pentru toate urechile şi toţi ochii, ele răsar din încreţirea lungii rochii numai pentru cine poate înţelege orişicât. Cei mai solicitaţi sunt chelnerii cu papion la gât şi cu steag alb pe un braţ. Mai sunt la fel de solicitaţi medicii, fochiştii, profesoarele şi cizmarii şi, la urma urmelor, toţi bizarii. Am încredere într‐un astfel de auditoriu, de asta las (intenţionat) căderea în derizoriu. Astfel aripile deznădejdii se strâng în jurul atomilor din colţul stâng şi inima‐nghimpată înţeapă regina cu sânge. Obligatoriu spiritul devine intransigent şi plânge. 6 Surâsul (amar), fondul muzical (desuet), vertijul (catifelat) stau mărturie pentru cenuşa din vatră. Aripile fumegă, pleoapele tivite cu smog, tavanul învăluit în lumină (crepusculară). Dincolo e ţinutul candorii. Reţeaua prinde (în fălcile sale) contur, Îl devorează ca pe o muscă, pragmatic, Din cauze necunoscute contextual. chiar şi unica (marea) iubire pare trucată şi jucată pe o singură carte Fără filtrul livresc se ajunge la formatul firesc Dacă o facem, să o facem o dată şi bine, cu stil Cauzele şi efectele rămân necunoscute, decor pur. Poate (în felul acesta ciudat) în cele din urmă se va desăvârşi golul.
67

poesis

Elena GLODEAN Eu le răspund: l‐am risipit în patimi pe drumul meu timid câtre apus. Mi‐au mai rămas: o lacrimă de piatră, un trist cuvânt pe care nu l‐am spus, un boţ de lut să‐mi fie mâine trupul, un suflet mai secat ca o fântână, o mare‐mbrăţişând la ţărm nisipul şi‐un zbor cu o aripă în ţărână.

Elena GLODEAN
Poem şoptit Aş locui în ochii tăi, o vreme, să văd cum munţii încă nasc izvoare; când o sărută‐n taină căprioare, să simt cum iarba‐‛nfiorată geme. În pumnul tău aş locui, o vreme, de tine să mă simt la sân purtată precum o mierlă care‐a fost vânată şi stă rănită printre crizanteme. Aş locui în părul tău, o vreme, s‐ascult cum vântul şuieră prin crânguri; tu, scuturându‐ţi tâmplele de gânduri, să îmi reciţi în şoaptă mici poeme. Aş locui sub paşii tăi, o vreme, să‐mi poţi reda odihna unui drum, iar norii grei, bolnavi de‐atâta fum, să îi aduni cu sârg în ninse gheme. În gândul tău aş locui, o vreme, să desluşesc ce griji şi dor te‐apasă şi ca pe‐un talisman, ce‐l porţi şi‐acasă, în suflet te‐aş păstra o‐ntreagă vreme. Un zbor cu o aripă în ţărână De la un timp mă risipesc în gânduri, arzându‐mă ca o făclie vie, şi‐ascunsă‐n mine, într‐o albă noapte, croiesc cu sârg un fel de schelărie pe care urc un munte în surpare; alături stau prăpăstii fără fund, în care nici izvorul nu mai curge, ci...doar ecouri stranii îmi răspund. Iar amintiri, când mi se‐ntorc mirate, mă‐ntreabă ce‐am făcut cu‐atâta cer ascuns cândva în suflet drept comoară cu visul stând alături, grănicer. 68

Cât rătăcesc pe‐un minutar de ceas (rondel) Pecetluiesc cu viaţă înc‐un an cât rătăcesc pe‐un minutar de ceas. Sunt un umil drumeţ sosit la han ce‐şi cară‐n traistă vise de pripas. De soartă strâns în nodul gordian, pe drumul spre apus mai fac un pas şi pun pecete vieţii înc‐un an cât rătăcesc pe‐un minutar de ceas. Cotidianul meu, banal cancan, îmi lasă veşnic sufletu‐n impas. Mă pierd ades în vers Bacovian şi, stând în carapacea mea retras, pecetluiesc cu viaţă înc‐un an. Între două tăceri Ne‐au iubit anotimpurile unei vieţi întregi şi, acum, când bate ora ieşirii din schimb, înfiorate cuvintele se‐ascund într‐un surâs fără putinţă de recunoaştere. Cu gesturi ofilite, privirea ni se surpă între două tăceri. Niciodată secundele nu au întârziat atât pe lângă noi. S‐a făcut târziu în iubire şi în calmul zăpezii ce ni s‐a aşternut în suflet, indiferenţa pluteşte sonor, lăsându‐ne drept amintire ciobul de stea în care ne‐am retuşat surâsul de adio.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

poesis

Marian DRAGOMIR girafa girafa banală a plecat seara trecută strecurându‐se printre gratiile pixului şi copitele cititorilor elefantul reiat şi ursuleţul din denim se uitau cu jind printre gratii observ intenţia de a slăbi ce încolţea în ochii lor frumoşi ieri zeul cu gâtul de aur a murit pe aleea din faţa ferestrei când un şoarece se căţăra printre stelele de neon şi cojile de seminţe cuţitele l‐au spintecat într‐o baltă de nepăsare iar râsetul s‐a pierdut ca virginitatea femeilor peste noapte am îmbătrânit iar diavolii dau ecou iubirii goale dar sunt prea slab să opresc trilul lor gând

Marian DRAGOMIR
priveliştea nu exista nicio instrucţiune totul era strălucitor cu nimic între chiar şi pentru mintea mea nu exista un concept nimic să oprească ritmul nu exista suferinţa miilor de ani iar munţii păreau idioţi cu mâinile ridicate spre cer nu existau reguli ale proporţiei noi eram născuţi în mijlocul cenuşiului cu gesturi pline de fiinţă am ucis până când etica a devenit unealtă iar cuvintele au construit casa singurătăţii dar asta a fost acum mult timp când cineva dansa iar noi eram simpli fulgi credinţa sunt mobil şi pretutindeni iar dincolo de emoţie ascult vântul ce şuieră prin omul înţepenit în asfaltul moale sfătos am verificat dacă durerea este durere şi am îngenuncheat îmbrăcat de lucru tăiat în bucăţi pentru a înţelege că sunt oameni pentru care credinţa o chestie bună
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

a trecut pe lângă mine ca femeia de pe facebook am văzut‐o de câteva ori dar chipul a rămas legat de tavan cuvintele ei sunt culorile din acadelele copiilor de la sân iar vocile ei sunt artificiile ce bubuie inimile aşa cum se ştie din străbuni este bine să intervii în natura intimă a unui cuvânt iar zilele se transformă în tinereţe şi iubire 69

cronica literară

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV Silvia Caloianu – Narcotango
La sfârşitul acestui an a avut loc la Târgul Gaudeamus din Bucureşti, lansarea volumului de versuri «Narcotango» al poetei Silvia Caloianu din Chişinău. Apărut la editura Vinea din Bucureşti, cartea Silviei Caloianu este ilustrată de Vasile Botnaru, artist plastic şi jurnalist, un contemporan al energiilor volatile deschise stării de sentiment, cum ar putea fi definit, dintr‐un singur penel. Această copertă îşi păstrează o notă neaşteptată de originalitate şi prin faptul că toate lucrările lui Vasile Botnaru sunt «executate în cafea şi în vin». Cunoscută de mai bine de un deceniu multor cititori în lumea virtuală, a internetului, cu predilecţie pe site‐urile literare româneşti, Silvia Caloianu este nu numai jurnalistă, realizatoare tv şi organizatoare a Festivalului‐Concurs Internaţional de Muzică «Nova Latinitas» ci, mai ales, licenţiată a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Locul de naştere al Silviei Caloianu e cordonul ombilical legând‐o de propria identitate, «purtând ecourile unei istorii abia scrise într‐un oraş pe care mulţi nu au ajuns să‐l vadă, nu au cum să îl cunoască, să îl respire ‐ „tu nu ai văzut niciodată oraşul ăsta cu mine” (din păcate, nu), alţii nu se pot dezlega niciodată, pentru că, pur şi simplu, a pleca, a te îndepărta din inima lui, mare precum statuia lui Ștefan cel
70

Mare şi Sfânt, înseamnă a muri in tine câte puţin: „pur şi simplu mi‐a intrat în ochi arcul de triumf /cu tot cu ceas /şi nu mai văd soborul şi clopotniţa de după /nu mai văd /nu văd”» ‐ mărturiseşte autoarea în propria sa «relatare din oman» din anii trecuţi. Deşi creaţiile Silviei Caloianu au fost publicate de‐a lungul anilor pe cel mai mare site de poezie românească, «agonia.ro», au reuşit să cunoască sporadic, aş putea spune (obiectiv şi sincer), lumina tiparului. Astfel, găsim câteva titluri, respectiv în 2004 – „niciodată pe nume” (concursul „Soros”, Chişinău), editura Arc, Chişinău; 2005 ‐ „Ultima Generaţie – Primul Val” (antologie poezie.ro), editura Muzeul Literaturii Române; 2010 – „Clauza poeziei celei mai favorizate. Antologia poeziei maramureşene şi basarabene contemporane” (Igor Ursenco), editura „Limes”. «Narcotango» nu este doar o colecţie
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

de poezii de dragoste cum poate unii ar fi tentaţi superficial să o catalogheze, ci un contract peren cu starea imponderabilă a supravieţuirii cu sine însăşi, înlăutrul şi înafara Fiinţei, într‐o simbioză indestructibilă pe viaţă şi pe moarte, atunci când «sângele îmi urcă în clopotniţă încă o sărbătoare/care nu se legitimează nu se explică» (vals cu shostakovich), reuşind să fie un real manifest de credinţă şi fidelitate pentru SPERANȚĂ, despre care Silvia Caloianu nu spune decât că «am în ochi nişte lacrimi rebele mă enervează/am o inimă de aceea cu accent moldovenesc tu cum ai crezut/iată florile mele bleu frumos mirositoare parcă le zice frezii/de fapt zambile/primăvara e doar o ambasadă cu pretenţii ce să fac.» (bună seara bucureşti) într‐un singur sens magistral, vital, al uluitoarei şi imponderabilei tinereţi «acum trupul meu e doar un tunel de litere înroşite/prin care emoţiile trec încolonate ţinându‐se de mâini/ca nişte copii la grădiniţă.» (stare de urgenţă şi poezie cuminte) Mai mult, «Narcotango» este un demers inefabil pentru înzidirea propriei fiinţe în matca limbii române de dincolo şi dincoace de Prut, un pod de flori al liricii contemporane. Deseori veţi descoperi printre versurile autoarei că «Zăpezile îşi poartă sutanele gri pentru primăverile în care nu mai avem ce să ne mai spunem, într‐o mare catedrală disco a singurătăţii. Vânător şi vânat, într‐o comuniune sălbatică a ceea ce nu moare între noi, viaţa însăşi ca o pradă (Marin Preda...), viaţa ca un raptor imuabil, indezirabilă trecere...» «noi am văzut fericirea/închide cartea şi taci mai departe dragostea mea/ ce să ne/ mai/ spunem/ nimic nu moare/ ce voce ai ce tristă/ ce ochi ai vânătorule ce blânzi ce
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

tandri» (cântec pentru vânătorul meu). Poezia Silviei Caloianu reprezintă «O metamorfoză prielnică pietrelor din inima femeii dintr‐o „erupţie” estetică a ceea ce marmura conferă acesteia, trecere organică majestuoasă a semnelor gestante din acest incest ireal desemnat astfel „cuvintelor ei li se puteau ghici omoplaţii/coapsele tălpile/păreau să plece”. Un fragment dintre cele mai originale construit într‐un ritm unic marca „Silvia Caloianu”: „îmbrăţişând pe cineva de mult prea departe iar asta numai/şi numai dacă femeia nu se devora cumva pe sine însăşi/întrebându‐se”. (Femei şi pietre)» Acolo, numai acolo, în poezia ei «Grădinile cerului înzăpezite îşi ridică ziduri funerare de cetate neagră din spaimele noastre cotidiene cu durere şi disperare: „ce povară/de parcă aş duce un mort pe braţe şi nu aş avea cui să îl las şi neputinţa/de parcă aş fi eu însămi mortul din braţele mele” pentru că ştim deja sensul curgător al Stixului crescut prin carnea efemeră, inevitabil, Începutul şi Sfârşitul laolaltă al păsărilor din noi muribunde prin iarna dezvelită de sensuri „şi nu aş găsi o linişte mai încăpătoare” decât acolo la căpătâiul lumii în descompunere. Povara semnelor devine malignă, fiecare îşi leapădă neputinţele în virtual, ca într‐un ocean imens greoi al aşteptărilor pierdute. Speranţele se aneantizează în plină iarnă cu „o pasăre mică îngheţată pe zăpadă”, devin inerte, irecognoscibile. Şi atunci da, da, „sigur doriţi să navigaţi în altă parte”.» (sigur doriţi să navigaţi în altă parte) Silvia Caloianu este „un soldat/cu rănile în lesă” cu sufletul agăţat pe harta invizibilă a lumilor interioare, acolo unde «am plâns şi m‐am făcut cumva frumoasă/îmi strălucesc ochii precum
71

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

creştinilor din catacombe/nu că l‐ar interesa/acum o să plec/oraşul ăsta /oraşul ăsta /oraşul ăsta pur şi simplu nu mi se cuvine» ( problemă în aeroport) care ştie că «între noi pământul câte o dată se strângea miraculos în colţuri/să ne spunem cât suntem de singuri/şi că nu am avut o veşnicie pe nimeni atât de aproape». Există în volum un poem preferat, al Silviei Caloianu, pe care nu‐l pot recita (ştii tu, Silvia…) fără să nu‐mi tremure orele de veghe la căpătâiul bunicilor mei deportaţi, fără să nu mi se împartă inima în raţii de pâine înfometaţilor din amintirile celor dispăruţi, fără să nu strig la colţuri de lume tragediile istoriei. Este o adevărată poezie patriotică emoţionantă, aşa cum rar mi‐a fost dat să întâlnesc, aşa cum rar se poate scrie, doar cu sângele celor din gropile comune, morţi pentru Patrie: «când ai tăcut ascuns în telefonul meu negru / ai tăcut atât de frumos / încât m‐am gândit că nu e nicio deosebire / între giulgiu şi tăcere / şi am zis ah / am tras în mine tot aerul vagonului şapte / şi am zis / ce e românia fără tine ce e limba română / mi‐am lins buzele de lacrimi şi am zis tu eşti românia mea / tu eşti cineva care din timp în timp reface harta lumii / trenul prietenia scotea fum pe nas şi pe urechi / părea un balaur fericit la culme / că mă duce / în dinţi / peste prut / înapoi pasăre / împuşcată» ( prada altuia) Recitind poeziile din «Narcotango» revin şi îmi susţin încă o dată ceea ce am comentat cândva pe agonia.ro la poemul care dă însuşi titlul volumului: «Dar tot acest poem este o doar interfaţă. Acest poem nu trebuie privit doar ca un simplu poem de dragoste. Este o declaraţie de apartenenţă spirituală. Profunzimile textului sunt în alt registru, pe care, da, Silvia Caloianu, unii dintre noi l‐am putea intui: această nevoie
72

vitală de Nichita în contextul arealului geografic (şi politic...) al autoarei, pretextele folosite: visul‐coşmar, cei doi iubiţi dansând fără a mai respira „niciunul dintre noi nu părea să respire”, nevoia de protecţie, o altfel de protecţie, subtil spusă, nevoia de Poezie ‐ această „haină de ploaie” a celor de departe, un dans narcotic, hipnotic, ca un ritual al celor care deşi se mai vor în viaţă, sunt deja pierduţi...dansăm nevăzuţi narcotango / şi nu mai ştim ... ce nu mai ştim? Nici ei, nici noi, nici voi? Argentina plânge, de acord, dar Basarabia...? Toate aceste inserţii în/dinspre textele lui Nichita nu sunt absolut deloc întâmplătoare, această sete şi foame de Nichita în pasajele poemului, într‐un colaj conştient, de mare subtilitate, tot acest dans cu efect halucinant căruia nu‐i putem niciodată rezista... Tonul întregului poem este tragic, ca la sfârşit de lume. Poemul Silviei Caloianu îmi aminteşte de Gabriela Szabó alergând cu tricolorul pe umeri pe stadion atunci când a câştigat la Jocurile olimpice din 2000. Silvia Caloianu dansează hipnotic, la nesfârşit, cu poemul de suflet al poeziei româneşti, şi mai ales, Nichita, nu întâmplător Nichita... În faţa acestui tricolor din inima Silviei Caloianu, mă înclin.» Aştept deja un volum retrospectiv, poate bilingv, adunând toate poeziile risipite pe site‐uri, prin ani, ca pe o nouă sărbătoare. Această sărbătoare este deja în noi. ........ Silvia Caloianu – Narcotango, Editura Vinea, Bucureşti, 2013, ISBN 9789736 983764, 120 pagini, Coperta: Vasile Botnaru
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

hasdeiana

Octavian ONEA circuit. După un timp, destul de îndelungat, am primit înapoi dactilograma, cu observaţia autografă a Secretarului cu propaganda de la Comitetul judeţean de partid, Petre Constantin: „Nu este cazul” sau, cam aşa ceva. Scrisă în dreptul unui paragraf din comentariul meu. Am scos acel paragraf şi am restituit lucrarea. A mai trecut un timp şi am primit‐o din nou. De data aceasta, în locul comentariului era retraducerea în română a resumatului frances – de o pagină – pe care‐l ataşasem anterior. Retraducere în care retraducătorul adăugase de la sine ceva despre tinerii istorici. Schimbând şi sensul resumatului meu. Traducând: „Quant à l’historien G. I. Ionnescu‐Gion, il lui lègue le titre d’héritier du nom de Petriceicu‐Hasdeu, lequel sans cela se serait éteint pour toujours par la mort du dernier Petriceicu‐Hasdeu, Bogdan”, prin: „În ceea ce‐l priveşte pe istoricul G.I. Ionnescu‐Gion, scrisoarea exprimă deosebita afecţiune pe care învăţatul B. P. Hasdeu o rezerva cunoscutului istoric bucureştean, reieşind din aceasta aprecierea de care se bucurau tinerii istorici din partea savantului de renume mondial.” Trebuia să fiu de acord cu această formă? Am răspuns imediat, printr‐un referat înregistrat la 26 Ianuarie 1984 (zi mare!) că, dacă nu mai este posibil să fie reintegrat în volum comentariul scris de mine, atunci cel existent acum să fie retras şi el, urmând ca după titlu să se spună simplu: „Comunicate de Octavian Onea”. Iar, dacă se adoptă această din urmă formulă, să se adauge în subsolul scrisorilor o serie de note. Fără ca prin aceasta să se modifice şi spaţiul ultim acordat. Astfel că lucrarea se înscria în acelaşi număr de pagini, câte cuprindea varianta propusă de editori. Pentru ambele casuri am depus şi câte un exemplar dactilografiat. Şi, pentru orice eventualitate, am depus şi prima variantă – cea cu „observaţia tovarăşului secretar C.Petre – rugând ca apoi 73

Octavian ONEA «Nu este cazul.»
Zece scrisori ale lui B. P. Hasdeu către G. L. Frollo, I. Ghica, G. I. Ionnescu‐Gion, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi „Revista nouă”, pentru Anuarul Muzeului
Prin 1983, dacă nu mă înşel, căci ar fi putut fi ceva mai devreme, ni s‐a comunicat că va apărea – şi, în consecinţă, să colaborăm la – „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie al judeţului Prahova”. Eram atunci muzeograf principal la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina – secţie a Muzeului amintit – şi am pregătit imediat ceva pe măsură. Care să corespundă exigenţelor celor mai înalte. Şi ce altceva putea fi deasupra acestor exigenţe, decât înseşi textele lui B.P.Hasdeu? Aproape toate – cu excepţia unuia – inedite! Am mai vorbit şi altă dată despre problemele care erau atunci la Muzeul Hasdeu. Şi tocmai datorită lor, am ales acele scrisori. Ca să nu i se găsească nici un nod în papură colaborării mele. Am redactat comunicarea şi am presentat‐o directorului Victor Teodorescu. Acesta a scris pe prima filă, în colţul de sus, dreapta: Tov. Petrache, a tras o linie sub şi s‐a semnat dedesubt: V.T. „Tov. Petrache” era D‐ na Octavia Petrache, nepoata Profesorului Simache, secretara şi, totodată, dactilografa Muzeului. (Nu făcea greşeli de ortografie şi de nici un fel.) Nu mai intru în toate amănuntele – obişnuite în acel timp pentru un astfel de
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Octavian ONEA să‐mi fie restituită”. Resumatul frances neridicând obiecţii, a rămas neschimbat. Nu mai ştiu dacă acea variantă mi‐a fost restituită. Cel puţin acum, dând de plicul în care erau toate celelalte hârtii, inclusiv manuscrisul cu apostila directorului Teodorescu şi copia referatului meu, cu ştampila de înregistrare de la „Muzeul de Istorie şi Arheologie al judeţului Prahova, Nr. 89, 1984, luna I ziua 26” (italicele sunt scrise cu pixul), n‐am găsit‐o. „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova. Studii şi cercetări”, I, Ploieşti, 1984, 301 pagini, a apărut fără scrisorile lui Hasdeu. Excluderea lor (şi a mea, implicit) rămâne pentru mine un mister, pe care nu l‐am lămurit nici până azi. Dintre cei şase redactori – cinci menţionaţi la pagina 2, în Colectivul de redacţie – mai trăesc acum trei. Ar putea – fiindcă eliminarea în causă ţine de practica timpului – să ne dea desluşiri. După tipărirea „Anuarului” s‐a publicat, la câteva luni de zile, de Universitatea Bucureşti şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu”, la Editura Minerva din Bucureşti, cartea B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini (Corespondenţă emisă şi primită). Text stabilit, traduceri, note şi indici de Crina Bocşan‐Decusară, Nicolae Mecu, Mihai Mitu, Viorica Nişcov, Al Săndulescu. Coordonare şi postfaţă: Al. Săndulescu, Volumul III (bun de tipar la 20.08.84), în care s‐au editat şi primele 9 scrisori dintre cele ce ar fi trebuit să apară întâi la Ploeşti. Încredinţez acum D‐lui Şovăială varianta cea mai scurtă, lipsită de comentarii. Că tot vrea onorabilul redactor numai pastile de două‐trei rânduri. E ca un fel de reparaţie, în ruina tristeţii ce mă cuprinde, rememorându‐ mi acele timpuri. O reparaţie nu pentru mine, căci mie nu‐mi foloseşte la nimic, ci, pentru Muzeul Hasdeu, ca să se ştie că încercam să‐l ţin acolo unde‐i era locul: între instituţiile serioase de cultură. Ca o 74

Octavian ONEA subliniere pentru calitatea lucrului la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina, asigur că textele date de mine sunt cele de încredere. Mai de încredere, adică, decât cele din vol. III. În cas că se va îndemna cineva să le compare. De pildă, şi ca să nu intru în amănunte, scrisoarea I începe cu Frate Frollo (adresare omisă din volum), scrisorile II şi III au elemente certe de datare: 17 Ianuarie 1889, respectiv 1 Mai 1890, scrisoarea VII este din 23 Septembrie 1874 (sau zilele următoare, inaugurarea Statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul făcându‐se la 8 Noembrie 1874, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril) şi nu, ignorând însăşi datarea adresantului: „1874 / Sau 1875”, din 1888‐ 1889, cum o dau editorii („după anii de ministeriat ai lui T.Maiorescu în cabinetul conservator junimist al lui Theodor Rosetti”, vol. III, p. 55, deşi mentorul Junimii fusese ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi în guvernul Lascăr Catargiu, de la 7 Aprilie 1874 până în 1876, când a demisionat, în locul său fiind numit, la 30 Ianuarie, P.P.Carp; nu‐l chemase el, Maiorescu, atunci, pe Hasdeu la Universitate?!), scrisoarea IX este către Iacob Negruzzi, şi nu către Titu Maiorescu, Negruzzi fiind redactorul „Convorbirilor literare”. Etc. B.P.Hasdeu – zece scrisori către G.L.Frollo, I.Ghica, G.I.Ionnescu‐Gion, T. Maiorescu, I.Negruzzi şi „Revista nouă” Comunicate de Octavian Onea A. B. P. Hasdeu către G. L. Frollo I. [1880, Octombrie, Bucureşti] *B.P.HASDEU membre de l’Académie Roumaine, professeur à la Faculté de Lettres, / directeur général des Archives de l’État, / membre au Conseil supérieur de l’Instruction publique.* [pe verso:] Frate Frollo1),
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Octavian ONEA Astăzi prânzesce la mine Caix2). Vino dară şi D[umnea]ta. Amic devotat ______________ Biblioteca Academiei Române, S. LXXII/2, original; carte de visită. *...* ‐ text tipărit. B. B. P. Hasdeu către I. Ghica II. [1889, Ianuarie 17, Bucureşti] POST OFFICE TELEGRAPHS [...] Dated Stamp of. Delivering Office *LONDON . SOUTH.WESTERN. OFFICE. JA[NUARY] 17. [18]89* Handed in at the Bucarest Office at 10 35 p. Received here at 9.52 h To Prince Ghika 50 Grosvenor G[ar]d[e]ns L[on]d[o]n La banchetul revistei s au tzinut un toast calduros pentru jubitul nostru coleg jon ghika Hasdeu3) ______________ Biblioteca Academiei Române, S. DCXVI / 35 (1), original; telegramă pe formular tipărit. *...* ‐ ştampilă; cuvintele subliniate sunt scrise cu creionul, prin indigo. Telegrafistul engles scrie: tzihut. III. [1890, Mai 1, Bucureşti] POST OFFICE TELEG[RAPHS] Foreign and Colonial Telegrams *L[ON]D[O]N DE BUCAREST 148 19 2/5 12 15 M=* on the 1 . 5 188 at h. m. m. Service Instructions Received by me on Instrument 392 Telegraphist Cox at Sent or sent out at To By Office Stamp. **CENTRAL TELEGRAPH. OFFICE . FOREIGN M[A]Y 1 [18]90**
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Octavian ONEA To *PRINCE GHICA 50 GROSVENOR GARDENS LONDON COLABORATORII REVISTEI NOUE INTRUNITZI LA BANCHET VE UREAZA ANI MULTI = HASDEU D[im] STURDZA +* **WEST. STRAND – B.O. W.C. C. M[A]Y 2 [18]90**4)
_____________

Biblioteca Academiei Române, S. DCXVI / 35 (2), original; telegramă pe formular tipărit. *...* ‐ bandă de telegraf lipită; **...** ‐ ştampile; cuvintele subliniate sunt scrise cu creionul. C. B. P. Hasdeu către G. I. Ionnescu‐Gion IV. [1890, Iulie 14, Bucureşti] Amice Gion, Ultimul Petriceicu‐Hasdeu, doresc a nu se stinge în România un nume vechiu de patru veacuri şi pe care cu atâta vredniciă l’au purtat bunicul meu, tatăl meu, fie‐mea. Sînt sigur că ceasul morţii mele nu e departe: O mon âme! ayons bon espoir: Dieu sans doute a marqué notre heure; Jamais l’éternité ne leurre; Un beau jour amène un beau soir...* şi de aceia, cunoscând mintea şi inima D[umi]tale, te‐am ales pentru a purta după încetarea mea din vieaţă, D[umnea]ta şi urmaşii Dtale, numele Petriceicu‐Hasdeu, împreună cu armele neamului meu şi cu devisa lor: „Pro fide et Patria” – Dumnezeu şi România! Strîngere de mână B. P. Hasdeu Bucuresci, [sigiliul Hasdeilor, în ceară roşie:] 14 Iulie 1890. PRO FIDE ET PATRIA D sale / D[lui] G.Ionnescu‐Gion5)
___________________

Biblioteca Academiei Române, S. LXIII/8, original. 75

Octavian ONEA * – versurile 1‐4 ale strofei XII – ultima – din poesia Solitude, de Iulia Hasdeu. La pagina 4, însemnare cu creionul: Donat de Dl. M.Ciupagea / 33 Strada Colţei (fost Sfinţilor) / 25/[1]937 D. B. P. Hasdeu către Titu Maiorescu V. [1863, Ianuarie – Mai, Iaşi] Domnule Direptor! Fiind bolnav din receală, am onoare a Ve însciinţa, potrivit Aşezem[întului] Scolar. Primiţi încredinţările distinsei consideraţiuni Profesor Hajdeu Sîmbăta Domnului Direptor [al] Institutului de Interni.6) ___________________ Biblioteca Academiei Române, S. XIV/14 (1), original. Sus, însemnare cu altă mână, tremurată, şi altă cerneală: Iaşi, 1863. VI. [1872, Mai 10, Bucureşti] Domnule şi amice, Citesc în „Convorbiri Litterare” nr. 2, că despre cartea lui Rösler ar fi scris Schuchardt în „Beilage zur Augsb[urger] Allg[emeine] Zeitung”, nr. 90 şi 91 din 30 şi 31 Martiu. În Bucuresci peste putinţă a’mi procura această publicaţiune. Dacă o ai, comunică‐mi‐o pe o septemână, şi mă vei găssi totdauna gata a te servi cu aceiaşi promptitudine, oricât de mare ar fi între noi differinţa de direcţiuni. Primesce o sinceră strîngere de mână amicu Hasdeu 10 Mai [18]72 ____________________ Biblioteca Academiei Române, S. XIV/14 (2), original. Ghilimelele noastre, Onea. 76

Octavian ONEA VII. [1874, Septembrie 23?, Bucureşti] Domnule Ministru,7) Mă grăbesc a Vă mulţumi pentru onoarea pe care’mi propuneţi de a vorbi la inaugurarea statuei lui Mihai. O voi face cu cea mai mare plăcere, deşi aş crede că oratorul cellu mai potrivit în această occasiune ar fi D. Odobescu, cu atât mai mult că d‐sea a publicat istoria lui Mihai de Bălcescu. Deacă înse D. Odobescu nu va putea să vorbească, atunci voi vorbi eu, rugându‐Vă şi de astă dată a primi încredinţările cellei mai distinse consideraţiuni All Domniei Voastre devotat B.P.Hasdeu ___________________ Biblioteca Academiei Române, S. XIV/14 (3), original. Însemnare cu creionul, de Titu Maiorescu: Pe la 1874 / Sau 1875. VIII. [1876, Noembrie, Bucureşti] *DIRECŢIUNEA GENERALĂ / A / ARCHIVELOR STATULUI* Domnul meu, D. M.Gaster, student la Breslau, pe care – dacă nu mă‐nşel – îl cunoasceţi, ocupându‐se cu dialectologia română, ar avea o neapărată trebuinţă de preţiosul vocabular istrian al părintelui D[omniei]voastre, publicat întreg în „Convorbiri” şi pe care eu numai în parte l’am reprodus în „Columna”. Adresându‐se în această privinţă la D. Iacob Negruzzi, junele linguist n’a primit nici un respuns. Nu mă îndoesc că Dv. nu veţi refusa de a face un serviciu sciinţei, procurând D‐lui Gaster sau făcând să i se procure acel vocabular. Adresa’i este: M.Gaster, Breslau, Büttnerstrasse G. III. Vă rog, Domnul meu, a primi încredinţările distinsei mele consideraţiuni Al D‐voastre
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Octavian ONEA plecat B. P .Hasdeu Duminica Noemvr[ie] 1876. [Însemnare cu cerneală, sus, de Maiorescu:] Trimis lui Gaster „Itinerariul” şi respuns despre aceasta d‐lui Hasdeu _______________________ Biblioteca Academiei Române, S. XIV/14 (4), original. *...* ‐ antet. E. B. P. Hasdeu către Iacob Negruzzi IX. [1886, Bucureşti] Iubite colegă, Mi’i face chiar o plăcere, reproducând raportul despre A.Densuşianu; eu însă l’am depus la Academie în mânile lui Bianu, încât tot ce poci face este a te autorisa formal prin această scrisoare să’ţi iei de acolo o copiă. Strîngere de mână cordială Devotat Hasdeu Marţi 1886 P.S. Deseară la Teatrul Naţional Răsvan şi Vidra. ___________________ Biblioteca Academiei Române, S. XIV/14 (5), original (unde adresantul este socotit a fi Titu Maiorescu). F. B. P. Hasdeu către „Revista nouă” X. [1888, August 31, Bucureşti] Scumpilor colegi, Plecând în străinătate, las sarcina direcţiunii până la întoarcerea mea D‐lui Bianu, care – în momentele sale de chef – este cel mai energic dintre noi toţi. Strîngeri de mână
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Octavian ONEA Hasdeu 31 Aug[ust 18]88 [Pe verso, cu creionul, însemnare de I.Bianu:] Cătră Redactorii „Revistei Noue”. _____________________ Biblioteca Academiei Române, S. D/5, original. NOTE 1). G.L.Frollo (1832–1899) – titularul catedrei de literatură neolatină la Universitatea din Bucureşti, autor al unui Vocabular italian‐ român, 1869, apreciat de Hasdeu. 2). Napoleone Caix (1845–1882) – filolog italian, profesor la Florenţa. 3). Ion Ghica (1816–1897) era trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1881–1890). Colaborator la „Revista nouă” – condusă de Hasdeu – începând cu numărul 5, din 15 Aprilie 1888. 4). După banchetul de la sfîrşitul anului III al revistei, Ion Ghica a fost înştiinţat telegrafic: „Ion Ghica / Gara Ghergani / Fiind aclamaţi redactori ai Revistei Noui d‐nia voastră şi d. Sturdza, suntem mândri a vă avea în fruntea noastră, viu recunoscători pentru concursul ce ne‐aţi dat până acum. La mulţi ani! / Hasdeu, Sturdza, Socec, Mirea, Şăineanu, Bianu, Speranţia, Gion, Victor Bilciurescu, Lugoşianu, Pitiş, C.Ghionis.” (Victor Bilciurescu, Ion Ghica. Amintiri, în „Universul”, anul 54, nr. 123, Vineri, 7 Mai 1937, p.2). Cu nr. 1, anul IV, 15 Aprilie 1891, redacţia indicată pe copertă este: Director – B.P.Hasdeu; Redatori: Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, De la Vrancea, Th. Speranţia, G.I.Ionnescu‐Gion, V.Bilciurescu, I.Bianu, V.Cosmovici; Secretar: C.Ghionis. 5). G.I.Ionnescu‐Gion (1857–1904) – istoric de la „Revista nouă”, autor al monumentalei Din istoria Bucureştilor, 1899. Nicolae Iorga îl întâlneşte la „Revista nouă” tocmai în perioada din care este scrisoarea‐ testament: „Era acolo, ca mai aproape al lui 77

Octavian ONEA [Hasdeu, n.O.], Ionescu‐Gion, pe care se spunea că şi‐l dorise ginere: nalt, gras, pieptos şi învârtindu‐şi eroic bustul, faţa lui ea însăşi având aceeaşi înfăţişare a unui baron medieval care şi‐a părăsit platoşa, aşa de dârz îi era înfipt părul aspru şi aşa de răsucită a bătaie roşcata mustaţă.” Pe‐atunci Hasdeu „anunţa, în prada ilusiilor spiritiste, pe care i le servea cu dobândă Ghionis şi soţia lui, o profesoară francesă dar, cu aceeaşi lipsă de sinceritate şi alţii, ziua precisă, din Martie 1891, când mila Domnului îl va reuni sufleteşte cu cea necontenit plânsă” – Iulia. (N.Iorga, Orizon‐ turile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 169‐171). Despre dorinţa din scrisoarea lui Hasdeu, Radu D. Rosetti, Ieri, Universul, Bucureşti, 1931, pp. 105‐112. 6). Titu Maiorescu (1840–1917) fusese numit director al Gimnasiului din Iaşi la 16/28 Noembrie 1862. Hasdeu preda acolo, la cursul superior, Istoria. O altă scrisoare: „Stimabile Domnule Director, fiind răcit nu pot veni la clasa a VII‐a. Binevoiţi dar a mă însemna bolnav. Serv şi amic, Hăjdău, Sâmbătă 27 Aprilie 1863”, la Barbu Lăzăreanu, Cu privire la meşteşugarii cuvintelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 10 (citează V.A.Urechia, Istoria şcoalelor, tomul al III‐lea). 7). Răspuns la scrisoarea din 23 Septembrie 1874, a lui Titu Maiorescu – acum ministru al Instrucţiunii publice – publicată în B.P.Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini (Corespondenţă primită), Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 350. RÉSUMÉ Parmi ces dix lettres de B.P.Hasdeu (1838, Cristineşti, près de Hotin – 1907, Câmpina, district de Prahova) – illustre personnalité de la culture roumaine – quatre en sont adressés à Titu Maioresco. Dans la première – datée de janvier‐mai 1863, H., professeur d’Histoire au Collège National de Jassy, dont 78

Octavian ONEA le directeur était M., s’excuse de ne pouvoir pas faire son cours, ayant pris froid. Dans une autre – datée du 10 mai 1872 – H. le prie de lui envoyer „Beilage zur Augsburger Allgemeine Zeitung”, Nos 90 et 91, du 30 et 31 mars 1872, signalés dans „Convorbiri literare” (Entretiens littéraires) No 2/1872. Dans la troisième, H. remercie au M., Ministre de l’Instruction publique, pour la proposition de prononcer le discours d’inauguration de la statue de Michel le Brave, estimant toutefois que ce serait Al. Odobesco le plus indiqué – car il avait publié l’Histoire des Roumains sous Michel le Brave, par N. Bălcesco. Dans la dernière, H. le prie d’envoyer à Moses Gaster – étudiant à Breslau – le Vocabulaire Istrien de Ioan Maioresco. H. invite à un déjeuner G.L.Frollo, professeur de Littérature néo‐latine à l’Université de Bucarest, ayant l’occasion de connaître le professeur italien Napoleone Caix de Florence. Il autorise Jacob C. Negruzzi – académicien, professeur universitaire et redacteur des „Convorbiri literare” – de reproduir dans les C.L. son rapport concernant A. Densusiano. Il félicite – à deux reprises – Ion Ghica, homme politique, écrivain et économiste de ’48, de la part de la „Revista nouă” (La Revue Nouvelle), à laquelle Ghica était collaborateur. Par la lettre adressée à la „Revue Nouvelle”, H. laisse la direction de la revue aux soins de Ioan Biano, durant la période où H. sera absent, se trouvant à l’étranger. Quant à l’historien G.I.Ionnescu‐Gion, il lui lègue le titre d’héritier du nom de Petriceicu‐Hasdeu, lequel sans cela se serait éteint pour toujours par la mort du dernier Petriceicu‐Hasdeu, Bogdan. ______________ Nota bene Redacția menţionează că a păstrat intactă ortografia autorului Octavian Onea!
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

note de lectură

Christian CRĂCIUN prin tot felul de aventuri… şi care are şi el o soră care e măritată cu Z. Şi face şi biografia acelor personaje, răsfirându‐se la nesfârşit. Tocmai în bucuria aceasta de a intra în vieţile personajelor – care e bucuria primilor romancieri, pe care nu prea îi interesa realitatea, pentru că într‐o mână eroul avea pistolul, cu o mână ţinea frâul calului şi cu a treia o ridica pe prinţesă în şa ‐ stă căldura paginilor lui Toma. Toate astea vin din bucuria de a povesti şi presupun acest stil care este alegru. Şi de‐aia, în momentul când intră în chestiuni de eseistică, în care face trimiteri la subiecte de politică, de istorie, de sociologie, ce intră în felul de a fi al romanelor lui Toma – nu mai e la fel de interesant. Romanele sale sunt construcţii foarte libere, el este preocupat nu de stil, ci de adevărul vieţii la firul ierbii. Şi azi, aici, suntem într‐o situaţie de teorie literară, nu ştiu dacă unică, dar în orice caz extrem de rară, în care protagonistul şi autorul cărţii sunt de faţă. Nu ştii care este, de fapt, autorul. Din punct de vedere al teoriei literare, este foarte interesant lucrul acesta: foarte multă lume spune:”Viaţa mea e un roman” , şi probabil că vieţile noastre sunt romane. Numai că se petrece următorul lucru: nu are cine povesti acest roman. Doctorul a avut norocul sau nenorocul să se întâlnească cu povestaşul. Din această întâlnire a ieşit o carte care se citeşte cu mare plăcere, pentru că musteşte de viaţă, clocoteşte de adevăr. Personajul are un destin necomun, nu e banal, nu este genul de personaj a cărui viaţă curge lin de tipul ”am treabă, n‐am treabă, la zece trecute fix sunt în târg!” Nu. E o biografie extrem de agitată, ca şi a tuturor personajelor care intersectează acest destin. Şi acesta este încă un motiv pentru care cartea se citeşte cu plăcere. Eu nu cred că viaţa fiecăruia se poate transforma în roman. Şi oricum, nu povestită de el însuşi. Trebuie să ai norocul să dai de un Toma. Poţi să fii un mare urcător pe Himalaia sau explorator în junglă ori Polul Nord, să treci prin tot felul de aventuri, şi totuşi să nu rezulte o carte interesantă. Sau 79

Christian CRĂCIUN A povesti, povestire
Am vorbit la aproape toate cărţile lui Toma, 18 la număr. Romanul acesta, un fel de docu‐roman, reduce la minimum ficţiunea pentru a reconstitui o biografie suficient de spectaculoasă în sine pentru a nu mai necesita invenţia. Să vă spun ce‐mi place la prozele, romanele sale: îmi place bucuria lui Toma de a căuta faptul simplu, de a căuta întâmplarea de povestit. Are o adevărată voluptate de bârfitor, şi prozatorul este un bârfitor; n‐are cum să nu ştie tot, cine cu cine, de ce, când şi cum şi are o adevărată voluptate de căuta întâmplările, de a le exagera şi de a le pune o montură teribilă din care ele să ne apară extraordinar de importante. Ca şi Fănuş Neagu, de exemplu, are bucuria asta de a născoci tot timpul, de a descoperi fabulosul banalului şi de a face dintr‐o întâmplare cotidiană o poveste cu dimensiuni epopeice. Fără să aibă stilul lui Fănuş – pentru că autorul este total anticalofil – dimpotrivă, are un stil foarte nervos şi grăbit, reportericesc, stil care vrea să consume cât mai multe întâmplări, să nu‐i scape niciuna. E pur şi simplu o bucurie de a povesti, care dă şi ritmul, dă şi alerteţea stilului. Din acest motiv, îl citeşti cu plăcere. Dacă ar fi să vizualizez stilul lui, mă gândeam că arată cam aşa: ca focurile de artificii din care porneşte o tiribombă luminoasă, alea explodează şi ele şi din fiecare ies altele care se risipesc pe tot cerul. Cam ăsta este procedeul lui Toma, care însă presupune şi nişte riscuri de construcţie. Pentru că el porneşte cu o întâmplare a personajului X . Acest X se întâlneşte cu Y şi naratorul face imediat şi biografia lui Y, care trece la rându‐i
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN poţi să te învârţi în jurul propriei camere şi să iasă o carte plină de tensiune. E greu de făcut diferenţa între persoana de carte şi persoana de hârtie. Personajul de hârtie ‐ cel care se naşte din aceste pagini – este extrem de viu, e puternic ca personaj, repet, cu toate frământările şi aventurile sale, în sensul serios al cuvântului. Nu în sensul de roman de aventură. E un tip de proză în care ficţiunea e redusă la minimum, în care nu imaginaţia e pe primul loc şi în care se cedează locul istorico‐biografic realului. Ceea ce i se întâmplă protagonistului sunt lucruri pe care un scriitor nu ar avea curajul să şi le imagineze. Dacă un scriitor ar născoci povestea cu căsătoria la 16 ani, ar suna melodramatic, neveridic, dar nu ar fi atât de necredibil când ştii că această felie de real este chiar felie de real şi nu este imaginaţie. Repet: imaginaţia realului depăşeşte imaginaţia scriitorului. Nu ştiu ce a fost mai întâi: mărturisirea sau scrierea. Mărturisirea

Christian CRĂCIUN pare a fi fost mult mai grea decât scrierea, deşi, aparent, mărturisirea vine din sentimentul acela de oală sub presiune. Cartea aceasta e o carte ce trebuia făcută şi poate că vreodată ‐ aşa cum este la ”Maitreyi”‐ aceeaşi poveste spusă de Eliade şi, în alt roman, de Maitreyi – vom vedea această biografie rescrisă încrucişat, dl. doctor va avea curajul să spună el însuşi aceeaşi poveste a vieţii sale. Care, fireşte, va fi cu totul alta. Ar fi un experiment interesant. E o carte pe care o recomand, dincolo de farafastâcurile şi pretenţiile de autorlâcuri, cred că trebuie să ne regăsim această plăcere de a citi un text simplu, un text năpădit de viaţă ca de lumină. Viaţa în roman trebuie să fie ca buruiana ce răzbate şi prin zidurile cele mai pline de mortar. (Secvenţe, înregistrate în direct şi păstrând trăsăturile oralităţii, de la lansarea volumului DOCTORUL MIHAI CONSTANTIN ÎNTRE DA ŞI NU de Toma Emanoil.)

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE DE DRAGOSTE LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA… Ediţia a XIV‐a, 28 martie 2014
Centrul Cultural al municipiului Piteşti, prin revista de cultură Cafeneaua literară, organizează ediţia a XIV‐a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea… La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare. Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, numai pe o faţă, semnată cu numele real al autorului şi având indicat numărul de telefon. Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într‐un singur document cu extensia .doc, cules cu corp 14, Times New Roman CE, mărime 150. Textele vor fi expediate fie la adresa e‐mail cultcentre@yahoo.com, fie poştal, pe C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 15 martie 2014. Manuscrisele nu se înapoiază. Juriul va fi desemnat de organizator. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi în bani, astfel: Premiul I: 370 lei; Premiul al II‐lea: 280 lei; Premiul al III‐lea: 250 lei; Menţiune I: 200 lei; Menţiune II: 200 lei. Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, vineri, 28 martie 2014, ora 13.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la festivitate. În caz de neprezentare, premiile se acordă următorilor clasaţi. Poeziile premiate vor fi publicate în revista Cafeneaua literară. Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare. Responsabil de proiect, Centrul Cultural Piteşti Virgil Diaconu Director, Carmen Elena Dumitrache

80

Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

arte poetice

Philip LEVINE

Philip LEVINE: «Sunt foarte fericit că am devenit poet»
Philip Levine s‐a născut în Detroit, în anul 1928, şi a părăsit acest oraş, mărturiseşte, după o succesiune de job‐uri stupide. Este autorul a numeroase cărţi de poezie, incluzând 7 Years from Somewhere (care a câştigat Premiul Naţional al Criticilor Literari), Ashes (Premiul NBCC şi Premiul Naţional Book Awards), They Feed They Lion şi, mai recent, A Walk with Tom Jefferson. (Fragmente) [……] În volumul Plăcerile secolului al 20‐ lea, Robert Hass spune că ritmul în poezie oferă o bază revoluţionară prin accesul său direct în inconştient… Philip Levine: Suntem cu toţii de acord cu asta. Ritmul este profund şi ne atinge în moduri pe care nu le înţelegem. Cunoaştem faptul că limba utilizată în mod ritmic are un fel de putere de a încânta, de a supăra, de a exalta şi acest gen de limbă ritmică m‐a entuziasmat la început. Dar nu am întâlnit‐o pentru prima dată în poezie… poate doar în discurs, în rugăciune, în predică. Asta m‐a determinat să îmi doresc să o creez. Poemele mele de început erau un mijloc de a vorbi cuiva. Le‐am schimbat în mod constant. Aş ieşi afară şi aş lucra la poemul despre ploaie, pentru a‐l corecta. Ploaia a fost mereu o temă favorită? PL: Ploaia a fost prima, şi cred că a fost o temă constantă. Dar şi lucruri precum vântul iernii, copacii şi simţul relaţiei cu ele. Ai putea vedea de fapt stelele, eram la periferia Detroit‐ului, nu erau fabrici împrejur. Deci poţi vedea stelele şi, ştii tu, lumea este un cosmos, este imensă.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Când aţi început să scrieţi? PL: Am scris din timpul şcolii cu o anumită plăcere, pentru că o făceam bine. Apoi am lăsat această pasiune – cred că am început să fiu interesat de fete. Nu îmi amintesc să fi scris ceva la 16‐17 ani. Am redescoperit poezia la 18 ani. Cum s‐a întâmplat asta? PL: L‐am citit pe Stephen Crane. M‐a emoţionat profund. L‐am citit şi l‐am imitat. Chiar cred că poemele mele erau la fel de bune ca ale lui. Poemele lui sunt teribile, sunt foarte clare – ştiţi: Am văzut un om alergând spre orizont. Am spus: de ce alergi spre orizont? El mi‐a spus: pentru că bla, bla, bla*. Ştiţi multe poeme pe de rost? PL: Memoria mea s‐a diminuat rău. Ştiam la un moment dat zeci de poezii pe de rost. Le‐am memorat când lucram în fabrici şi mi le recitam. [….] Unde începe un poem pentru dumneavoastră? Luaţi notiţe? Vă treziţi în miez de noapte? PL: Poeziile încep în diferite feluri, şi, de‐a lungul vieţii mele, procesul s‐a schimbat. Când eram copil, vorbeam poezia, nu o scriam; acele poeme începeau cu o frază şi apoi încercam să folosesc vocabularul şi structura frazei pentru a crea o fabrică de repetiţii. Când am început să scriu poezie, la 18 ani, poemele păreau a se ivi dintr‐o imagine vizuală. Capturam acea imagine şi asta mă fascina; poemul împingea înainte acea captură de imagine, pe care doream ca 81

Philip LEVINE cititorul să o devoreze. Apoi Yeats m‐a aprins. Mă refer la limba care exalta, care suna ca şi cum cineva ar vorbi şi ar cânta în acelaşi timp. Am crezut: Asta e! Şi, într‐un fel, încă simt că asta e. Aceasta este perfecţiunea formei. A căpătat discurs, cântec, retorică înaltă şi tot nu sună vag sau fals. Un poem ca Easter, 1916. Am spus, Iisuse, asta este ceea ce‐mi doresc atât de mult. Nu contează atitudinile sale stupide. A scris un poem despre fiica sa, un poem atât de sexist. Dar este atât de frumos realizat. Mi‐am amintit de faptul că i‐am spus unei prietene: „Nu‐i aşa că este un poem incredibil?”, iar ea, furioasă, mi‐a răspuns: „Este atât de sexist”. I‐am spus: „Uită‐te aici”, sigur, seamănă cu scrierile anti‐semite ale lui Eliot, „Evreul ghemuit pe pervaz” [„And the jew squats on the window sill, the owner” ‐ versul opt în poemul Gerontion, 1920 – n. red.]; la naiba, cu Eliot, dar poemul este excelent. Mai apoi, undeva pe la 40 de ani, am trecut la o fază a scrisului automat. Trebuia să fiu puţin luat, cum s‐ar spune apucat, şi scriam exact acel lucru. Se revărsa, pur şi simplu, în sute de versuri. Apoi procesul realizării poemelor a devenit destul de diferit: am început să văd ceea ce era în interiorul acestei mari explozii a limbii şi a imaginii, şi am găsit esenţa. Cum v‐aţi corectat? Care a fost procedeul de a da formă? PL: Am redus, să zicem, de la 500 de versuri la 150, croind şi ajustând, găsind imaginea centrală şi aruncând ceea ce părea în exces sau ceea ce era doar o parte a drumului spre ceea ce‐mi doream. Pe urmă, punând totul la un loc într‐un gen de structură dramatică, coerentă sau narativă. Era amuzant şi aşa. V‐aţi creat propriul simţ recognoscibil al versului. Cum s‐a întâmplat? PL: Versul scurt; a avut două surse. În primele mele două cărţi, veţi găsi un număr mare de poezii scrise cu vers rimat de şapte silabe. După un timp, am descoperit faptul că nimeni nu auzea rimele, care sunt foarte 82

Philip LEVINE subtile, şi absolut nimeni nu auzea cele şapte silabe. Am devenit atât de încrezător în vers încât nu am ezitat să îl diversific. Nu mai aveam nevoie de numărătoarea strictă. Am început să rimez în mod neregulat şi uneori să scriu fără nicio rimă. Ce să vezi? Am devenit un poet al versului liber! Mai târziu, am scris poeme cu versuri lungi. A fost acest lucru un mijloc pentru felul dvs. de a asculta? A fost această extindere a versului o decizie conştientă? PL: Nu a fost conştientă. Materialul, scrisul care a ieşit, avea o calitate relaxată, plin de detalii, evenimente; avea un puternic vers narativ şi m‐am simţit mai puţin constrâns. Se întâmplă atât de repede încât scrii aceste lucruri cu mult timp înainte de a avea ocazia de a le cugeta. În toamna trecută, am avut un minunat sezon de scris în Boston; am scris două poeme de mărime potrivită, ambele cu versuri lungi. Au venit în cascade, care mi‐au ocupat zile întregi. Unul este un adevărat poem narativ : O plimbare cu Tom Jefferson. Tom Jefferson se dovedeşte a fi un muncitor pensionat, negru, din Detroit, cu acest nume… […] Trataţi cele mai cunoscute teme de roman – război şi pace, putere şi conflict între clase, oprimarea în societate, schimbările de noroc şi şansă în timp – mai ales în poemele lungi. PL: Ceea ce consider a fi romanesc în opera mea este povestirea, care mi se pare absolut naturală, ca şi prezentarea caracterelor. De curând, în timp ce depuneam mărturie într‐un proces de nesupunere civică, avocatul districtului a obiectat împotriva prezentării mele, deoarece, spunea el, a fost narativă. Judecătorul a susţinut obiecţia; am încercat să îl întreb ce nu a fost în regulă în nararea mea, dar nu a răspuns. Am fost profund ofensat. Cum poate un poet sau un scriitor de ficţiune să spună adevărul în justiţie, dacă el sau ea nu pot prezenta evenimentele într‐o secvenţă plină de înţeles, aşa cum este o povestire? Mesajul este următorul : Stai departe de Instanţă! Unul din
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Philip LEVINE aspectele care îmi place foarte mult, din propria poezie, este prezenţa oamenilor, care nu prea apare în poemele altora. Multe din poeziile recente par a fi total fără oameni. Cu excepţia vorbitorului, nimeni nu este acolo. Există multă zăpadă, un elan străbătând câmpul, copaci întunecaţi, soarele apunând, o fereastră deschizându‐se. Poate, de la distanţă, se poate zări o femeie în vârstă, purtând un şal negru, cărând un pachet de nerecunoscut, în amurg. Acesta este un poem familiar. În altele, apar oameni pe care mai degrabă nu ai vrea să‐i cunoşti. Ei locuiesc în suburbiile unui mare oraş, au doi copii şi deţin o dubiţă Volvo; îşi iubesc psihiatrii, dar au de‐a face cu altcineva. Cea mai mare teamă este a deveni ca părinţii lor şi poate a face ceva senzaţional, cum ar fi să îşi mobileze casa cu lemn noduros. Citeşti douăzeci de poeme de felul acesta şi eşti cuprins de dorul câmpurilor pline de zăpadă şi al urmelor de elan. […] Cineva v‐a întrebat, la un moment dat, ce întrebare v‐ar plăcea să vă fie adresată şi aţi răspuns astfel: „Sunteţi fericit ca poet?” Care ar fi răspunsul acum? PL: Oh, este la fel. Sunt foarte fericit pentru că am devenit poet, din aceleaşi motive. Acum câţiva ani, mă pregăteam să plec în California, pentru a preda în est, în localitatea Tufts; eram singur, soţia plecase înainte pentru a găsi o locuinţă pentru noi. Eram cam demoralizat – melancolia sfârşitului de vară. Telefonul începu să sune. Am primit şase apeluri într‐o zi, toate de la persoane pe care le‐am întâlnit prin intermediul poeziei, apeluri grozav de afectuoase, fie pentru a mă primi cu bucurie la Boston, fie pentru a‐mi ura rămas bun. […] Aş vrea să vă întreb despre rădăcinile anumitor poeme. De asemenea, vreau să vă întreb despre poemul On the edge din volumul de început cu acelaşi titlu. PL: Îmi amintesc foarte clar cum a apărut On the edge; o conferinţă despre Edgar Allan Poe, avea loc în Franţa, o limbă pe care nu o
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Philip LEVINE înţelegeam. Am stat chiar în faţă; nu ştiam că se va vorbi în franceză. Vorbitorul era un tânăr drăguţ, un argentinian pe care l‐am cunoscut. Nu era prea multă lume – poate 10 persoane – deci când a început să vorbească în franceză, nu am putut pleca, ar fi fost nepoliticos; am rămas pentru aproximativ 50 de minute, o oră academică. M‐am concentrat pe lucruri mărunte, precum modul încântător în care pronunţa numele lui Poe în franceză, ed‐ga‐po…, mult mai delicios decât Edgar Allan Poe în limba grea din Midwestern, în modul în care o spunea profesorul meu de literatură din liceu. Atât de muzical, ed‐ga‐po. Francezul îl ia pe Poe mult mai în serios decât o facem noi. Mereu m‐am gândit la Poe ca la ultimul poet din lume cu care aş vrea să mă asemăn; deci doar m‐am imaginat ca Poe. Poemul, de asemenea, a apărut din ne‐ scriere. Treceam prin una dintre perioadele mele de secetă, de trei luni, sau eram pur şi simplu nesatisfăcut de ceea ce scriam. Aşa am devenit Poe. Poemul este chiar despre ne‐scriere, cred, despre puterea pe care cineva o câştigă prin a nu se compromite, astfel acea persoană poate deveni aproape ca Dumnezeu. Aceasta era viziunea unui poem, Dumnezeu nu se va compromite. Noi nu Îl vedem, avem aceste zvonuri despre existenţa Lui, indicii ale imensei Sale puteri, ni se spune despre marea Sa grijă faţă de noi, dar nu o vedem. Deci am spus, bine, poate că voi fi ca Dumnezeu, voi rămâne tăcut, nu voi mai da nimic. Sunt sigur că ideea mi‐a venit din confruntarea cu anumite persoane care păreau a nu se compromite niciodată şi au câştigat o putere temporară, mai ales în faţa unei persoane dezagreabile ca mine. […] Există vreo poezie care v‐a surprins şi care v‐a oferit o idee complet diferită despre caracterul scriitorului? PL: Byron m‐a surprins foarte mult. Am găsit la el o prezenţă atât de pătimaşă şi de umană; în biografii şi în multe dintre poeme, pare atât de distant, atât de… byronian ca şi 83

Philip LEVINE cum ar fi tot timpul conştient de figura pe care o prezintă. Scrierile lui Dylan Thomas au fost o revelaţie incredibilă, în special cele de început. Omul este atât de sofisticat din punct de vedere politic; prin asta vreau să spun că a văzut lumea mai mult decât o văd eu, precum un adevărat anarhist blakean (referire la poetul englez William Blake, 1757–1827 – n. red.). Ultimele scrieri sunt îngrozitoare, peste tot despre bani, peste tot lamentaţie. Dar le‐aş rezista tuturor doar pentru a avea acele versuri magnifice pe care le‐a scris pentru tânăra romancieră de care era îndrăgostit, în mod atât de generos şi de vizionar. Îmi plac scrierile lui Hart Crane. Era la început doar un tânăr fără experienţă din Midwestern, ca şi mine, şi spunea poveşti minunate, ce te mişcau într‐adevăr. Cea în care o descrie pe Isadora Duncan din Cleveland valorează cât multe dintre poemele sale mai mici. Sunt uimitoare pentru că nu este atât de multă poezie în ele şi pentru că ceea ce există acolo este atât de dificil de pătruns, atât de fascinant, atât de confuz; în comparaţie cu povestirile, scrisorile sunt deschise. Ceea ce este atât de fermecător la aceste scrisori, este faptul că ele apar din aceleaşi sensibilităţi, şi adesea arată acelaşi extraordinar fler al limbii. […] Vă cunoaşteţi poemele pe de rost? PL: Nu, fac un efort de a nu le învăţa. Ştiu multe persoane care îşi memorează poemele şi recită din memorie, dar eu încerc să le uit pe ale mele. Cred că recitarea devine astfel mai interesantă pentru mine; sunt adeseori chiar surprins de frazare şi complet încântat de ea. De asemenea, nu vreau să iau loc şi să‐mi scriu poemele din nou; vreau ca mintea să îmi fie liberă. La vârsta mea, cel mai mare pericol pentru un poet este acela de a rescrie propria muncă. Unii se pot simţi în siguranţă scriind o altă versiune a ceea ce au lucrat deja. Ce îmi puteţi spune despre poemul Let me begin again (Lăsaţi‐mă să o iau de la început)? 84

Philip LEVINE PL: Mi‐a venit în minte fraza „Lăsaţi‐mă să o iau de la început”, iar imaginile m‐au condus spre un câmp emoţional care trebuie să fi aşteptat undeva în interiorul meu un fel de eliberare. Am realizat că îmi doream să intru în viaţa mea exact în acelaşi mod în care o făcusem prima oară, dar cu o uriaşă diferenţă: de data aceasta vroiam să îmi iubesc viaţa, să mă iubesc pe mine însumi. Eram brusc îngrozit de faptul că, în ciuda acestui dar imposibil şi unic al vieţii, mi‐a luat atât de mult timp să învăţ că eu şi viaţa mea meritam iubire. Ce a provocat această schimbare? PL: Probabil a fost dragostea constantă pe care am primit‐o de la copii, soţie şi prieteni buni. M‐am gândit, hei, trebuie să fiu bine. În orice caz, într‐un anumit punct, am început să simt în mod diferit în ceea ce mă priveşte şi, în privinţa poeziei, am spus „Lăsaţi‐mă să o iau de la început”. M‐am născut pentru a doua oară într‐un spital cu nume de automobil – în care mă aflam – Spitalul Henry Ford. Dar de data asta, voi fi înţelept, cu ştiinţa a ceea ce este enorm de puţin familiar fiinţelor umane, diferit şi demn de iubire. Cred că este un poem al afirmării. […] * Stephen Crane I saw a man pursuing the horizon I saw a man pursuing the horizon; Round and round they sped. I was disturbed at this; I accosted the man. “It is futile,” I said, “You can never —” “You lie,” he cried, And ran on. Interviu realizat de Mona Simpson pentru The Art of Poetry No. 39 (The Paris Review, 1988)

Traducere din limba engleză de Liliana ENE
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

cronica plastică

Serghie BUCUR fiind cea mai ferventă expozantă a lucrărilor sale, de grafică, sub cerul liber la unison cu bucuria celor de faţă la eveniment. Surprinzător ca totdeauna, Tiberiu Adet a semnat tabloul în care el a pictat terasa cu stâlpi şi balustradă e unei Case de la începutul secolului XX, sugerând clipa melancolică a unei înserări către care soarele se uită nehotărât înapoi. Purificând secundele cu un colţ de Natură ‐ locuinţă de la ţară înconjurată de pomi fructiferi, Sterică Bădălan s‐a încumetat să discearnă discreţia mutării secvenţei din realitate, pe pânză. Sentimentală, Lucia Călinescu a rechemat spiritul Juliei Hasdeu, închizându‐l în umbra statuară a Poeziei, pe ordonata sinistră a morţii angelicei urmaşe a Magului din Câmpina! Artista a fixat pe pânză una din reveriile avute de Savant în camera lui spiritistă. Fire sadoveniană, Emil Comşa ne‐a relevat un colţ din Muscelul Câmpinei – meleag al primei şcoli de Zbor fără Motor, edificiul dispărând sub buldozerul unui ins rapace, potrivnic, prin ştergerea clădirii de pe pământ şi, astfel, a unei pagini glorioase din istoria şi cultura Câmpinei. Un sugestiv Castel al Juliei Hasdeu ne‐a lăsat prin lucrarea ei Daniela Deaconu, sublimându‐l într‐un simbolic‐mistic univers guvernat de legi necunoscute muritorilor de rând. Viziune cu izbucniri geometrice, în nota unei secrete matematici, Elena Dinu s‐a prezentat cu un ciudat Mozaic – pe care oricât am căutat să îl decriptăm, strădania noastră n‐a reuşit. Un „sunet” cât de cât filozofic ni s‐a părut a vibra ‐ şi atunci parcă „ceva” a ricoşat din rigida noastră obişnuinţă cu clasicismul. Pe când cele două umbre feminine din lucrarea semnată de Vioara Dinu, dezlănţuiseră o acută metaforă a inocenţei. Exuberanţa Alinei Dumitrescu flutura de pe balconul Mansardei muzeului Grigorescu, în suplul edificiu creştinesc redat prin turla uneia din bisericile Câmpinei, de pe Lac sau dintre Brazi sau din piaţa BIG‐ului, aidoma unei emblematice flamuri a ortodoxismului. 85

Serghie BUCUR O «dragoste» a pictorilor
De ani buni, maestrul Florin Dochia diriguieşte, pe multiple planuri, treburile Casei de Cultură „Geo Bogza” a municipiului Câmpina. În relaţia domniei sale cu lumea artiştilor plastici autohtoni şi străinezi, în vara tocmai trecută a gestionat un fenomen artistic vizual emblematic pentru urbea marilor Hasdeu‐Istrati‐Grigorescu: Tabăra „Câmpina – Dragostea Mea”, ediţia 2013, pe care au alcătuit‐o un grup de doamne, domni şi domnişoare – membri titulari ai Filialei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Sâmbătă / 13 Julie 2013 ora 11 a. m., Expoziţia a reunit majoritatea taberiştilor, în spaţiul Mansardei casei muzeale „Nicolae Grigorescu”. Deschiderea oficială a aparţinut criticului de Artă Dan Rădulescu şi maestrului Florin Dochia, oficiată mai întâi la parterul Muzeului, în ambianţa solemnă a Atelierului marelui nostru Pictor. Din spatele uriaşei ferestre am avut tot timpul senzaţia că, „Ghiocel” râcâie cu corniţele în geamuri, să bine‐voim a trage perdelele, să ne vadă şi că ne aude... Personaj inspirator pentru generaţii de pictori, graficieni şi sculptori, ca şi pentru muzicieni şi scriitori, Câmpina a fost generoasă şi în 2013, între 1 şi 15 iulie, în „a se dărui cu trup şi suflet” combatanţilor şi combatantelor Taberei. Simezele Mansardei „Nicolae Grigorescu” au jubilat prin culorile şi stilurile autorilor, „îndrăgostiţi lulea” de „Bătrâna Doamnă”. Fireşte că Mansarda nu avea cum să primească în intimitatea ei toate lucrările, de aceea câţiva au folosit gazonul din curtea Casei muzeale, Alina Dumitrescu
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Serghie BUCUR Alegoricul ulei al Floricăi Ionescu amplifica semnificantul grigorescianism, prin desenul legendarei Case memoriale cu rezonanţă universală. Credem că aceeaşi clădire pe care Tiberiu Adet a surprins‐o în uleiul său cu accente romantice, există şi în pânza lui Augustin Lucici, evident însorită de o dimineaţă primăvăratică cum numai la Câmpina putem vedea. Cu ecouri din versurile lui Macedonski, pictura lui Aurel Manole – o stufoasă buchetă florală – aminteşte de versul „veniţi, privighetoarea cântă / şi liliacul a‐nflorit”! Companie, „Hortensiile” Adrianei Mocanu, minuscule „Boule de neige” augustale. Resurecţie la „Muzicanţii” epicei pictoriţe care este Lidia Nicolae, creatoarea unor personaje de o factură villon‐baudelaireană, o paradă excepţională de fiinţe din galeria lui La Bruyere. În dragostea lor pentru Câmpina, personajele Lidiei Nicolae opresc o clipă să respire aerul citadin – eliberat de noxele industriei pierite sub tăvălugul privatizărilor, în tihna Peisajului Mariei Pelmuş, în luminişul căruia Scutul cruciat (sugerat nouă) al Irinei Tudose revigorează semnificaţia celor 510 ani de durată ai Câmpinei – Dragoste căreia artiştii trecuţi aci în revistă, i‐au arătat‐o şi în 2913, cu sinceritate şi ataşament.

Serghie BUCUR viziuni picturale din care, în parte, El le‐a lăsat posterităţii. O „odaie” – totdeauna locul de taină şi revelaţie a Umbrei Artistului. Iar pentru artiştii plastici prahoveni şi din provincie, răscrucea întâlnirilor vernisate cu un ceremonial intim, familiar. Modestele simeze ale Mansardei fluidizează o stare de spirit aparte, unde expozanţii şi invitaţii lor se simt învăluiţi de aura comuniunii sentimente ‐ culori, reiterând unul din conceptele pictorului Theodor Pallady: „Spiritul nostru, ca şi Frumosul, e făcut din proporţii armonice şi destinat să sugereze frumuseţea morală”. Stilistul Maestrul Valeriu Scărlătescu a onorat Mansarda cu 20 de uleiuri în majoritatea lor inedite. Figurativ în stil şi muzical în formă, domnia sa ne‐a împăcat cu gândul că nimic din ce vedem de regulă, nu este adevărat şi că tocmai ceea ce nu credem că e posibil să existe, este într‐adevăr ireal. Poematice, picturile d‐lui Scărlătescu re‐creează această lume imposibilă şi totuşi adevărată, pensulând subiectul ales în ritmurile unei muzici numai de dânsul auzită, sonificată de măsuri din Mahler – Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră, ca şi din Ceaikovski – Serenada pentru contesa Bloom. Însufleţirea schematicului geometrizant a fost şi cu această ocazie – sâmbătă / 19 ianuarie 2013, trăsătura de seamă a expoziţiei d‐sale în spaţiul Mansardei grigoresciene. Ne‐a convins „Adela” – portretul posibilei omonime din romanul lui Ibrăileanu, „Pan” – prototipul probabil din versul eminescian, „Îngerul din grădină” – revelaţia umană a unei dimineţi fecundate de smerenie şi adoraţie, „Omul şi Pasărea” – elocventa dualitate a existenţei fără de care, ca astăzi, suntem goi şi sălbatici, „Oglinda veneţiană” – sinteza dramaticelor vieţuiri prin încăperile palatului dinastiei De Medicis etc. Euforia şi spiritul capodoperei stăpânesc penelul Maestrului.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Serghie BUCUR Mansarda
Casa în care a pictat şi a murit Nicolae Grigorescu (1838‐1907) are un loc aproape ascuns privirilor vizitatorilor, sus, la ultimul etaj. Este pur şi simplu o Mansardă – spaţiu unde marele nostru Artist se va fi retras pentru odihnă, pentru meditaţie, pentru stările spiritului său străluminat de 86

Serghie BUCUR Arpegii de culoare Neoimpresionismul picturii doamnei Florica Ionescu surprinde dimineaţa, amiaza şi înserarea, în tonuri proaspete, de la exuberant la nostalgic. Cuvintele rostite la vernisarea lucrărilor domniei sale, sâmbătă / 16 martie 2013, însumează sufragiile vorbitorilor şi ale publicului venit masiv, au alcătuit o pagină vie, Homorâciul natal şi Perişul familial, ca circumstanţe a destinului artistei, ni s‐au relevat prin intermediul tablourilor expuse în bine‐cuvântata Mansardă. Arpegii de culoare, lucrările d‐sale au definit acel misterios transfer din numele său floral, în senzuala materializare a numelui, în structura seriei de Peisaje – de la Cîmpulung, de la Nămăieşti, de la Câmpina, de la Breaza, de la Movila, din Perişul domiciliar, ca şi‐n acela de la Vălenii magnificaţi de Nicolae Iorga. Din toate aceste uleiuri, graţia – căpătând, paradoxal, o asprime relaxantă, alertată de arta mânuirii pensulelor – continua în excelent‐romantica Casa Mamei – univers tulburător, exhaustivă povestire zugrăvită din zvâcnelile penelului copleşit de sacre aduceri‐aminte. Conversaţie sub nuc – uleiul care filtra cu dicreţie un taifas de pomină undeva, într‐o livadă incredibil de ospitalieră, ne‐a motivat estetic vocaţia artistei plastice Florica Ionescu, pe care a ridicat‐o la cub prin efervescenţa dialogului dintre două fotolii din lemn, vopsite în alb, într‐un tête‐à‐tête tăcut, tihnindu‐se sub rămurişurile arămite de o toamnă volubilă, în aşteptarea gazdei şi a invitatului / invitatei acesteia. Cred că le‐am auzit paşii, îndreptându‐se către ele... Solaria Mansarda Grigorescu a palpitat orbitor, sub impulsurile incandescente ale pânzelor semnate de plasticiana Camelia Profirescu, într‐o altă sâmbătă, de 6 iunie 2013. Peisajele Doamnei Camelia Profirescu fixează epoci şi civilizaţii, conservă timpul, prin puterea de a‐l
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Serghie BUCUR opri în loc şi astfel de a sorti etenităţii clipe din plain‐air‐ul pe care muritorii îl iau aşa, socotindu‐l o banală dimineaţă, o obişnuită amiază – curbă insignifiantă a zilei către noaptea aducătoare de insomnii, de odihne şi plăceri. Fecunda elaborare a lor, expresia prospeţimii şi vigoarea coloristicii distinsei Camelia Profirescu e un regal mozartian, acel perpetuu‐mobile în care domnia‐sa integrează vivacităţile galbenului cu ale brunului şi ale verdelui cu reflexe marine, pe geometria clădirilor, a ţărmurilor, a gardurilor imperiale, din fier forjat, ca şi ale acelor colţuri de Veneţie – romantic şi glorios ţinut al Cetăţii Eterne. Trecerea timpului, în pânzele Veneţiene ale Doamnei Camelia Profirescu se substituie succesiunii generaţiilor de duci, conţi marchizi şi principi cu apogeul în Quatrocento şi Cincuecento, cu dogii, bazilicile şi campanilele lor, cu gondolierii făcând să plutească pe luciul Canalelor, cohortele de amorezi sau nobili prinşi în carnavaluiri de zile şi nopţi costisitoare. Lumina este elementul esenţial în oricare pictură a Doamnei Camelia Profirescu. Uleiurile expuse atât la Galeria de Artă, cu prilejul personalei cât şi în universul intim al Mansardei grigoresciene, au relevat vocaţia coloristicii autentice favorabile permanenţei tonusului fiecărei respiraţii şi optimismul fiecărei speranţe. Să ne‐o închipuim pe rafinata artistă Camelia Profirescu pictând, pradă îndoielilor şi riscurilor – cu genială finalitate în capodopere cărora e de prisos a le mai pomeni denumirile, devreme ce, ieşind dintre superbele sale tablouri, retinele închid în ele solaritatea iar simţurile, acorduri din Concertul în Do major pentru orchestră, de Wolfgang Amadeus Mozart. De la o apariţie la alta, picturile semnate Camelia Profirescu intensifică vibraţiile aurorei care le încununează frenetic. Existenţa fotonilor este reconsiderată, pune legile Fizicii în cumpănă... 87

pelingeneze

Christian CRĂCIUN posturile noastre Tv. De altfel, Andrei Pleşu i‐ a făcut un portret devastator, şi s‐ar putea ca dl. Barbu să rămână în istoria (mică) a culturii române numai prin acest portret. Ceea ce nu cred că‐l interesează prea tare. Domeniul culturii este socotit un fel de no man’s land numai bun de acordat feude clienţilor politici. În locul dlui Barbu a fost scos din joben exemplarul domn Gigel Ştirbu. Emblemă a culturii române de performanţă (bietul Noica!). Asta în timp ce o întreagă falangă de tineri bine şcoliţi în Occident şi chiar la noi, specializaţi în management cultural îşi găsesc cu greu un rost pe piaţa atât de săracă a acţiunilor noastre culturale. Dar magia schimbărilor „cu tâlc” este mai răspândită. Un anume Valentin Iovan, de pe la Direcţia Sanitar veterinară Dolj, ajunge secretar general adjunct la ICR. Deci de la direcţia veterinară la promovarea internaţională a culturii române. Liviu Jicman, fusese numit deja ceva mai înainte vicepreşedinte la ICR. Era consilier pe la nu ştiu ce sector. Faptul că reacţia artiştilor, oamenilor generic numiţi „de cultură” a fost mai mult decât anemică…nu mă mai surprinde. Merită din plin asemenea administratori. Cultura română se întoarce în catacombe şi individualism premodern. * Aşa se întâmplă că într‐o minte odihnită a încolţit ideea ciuce de a contopi Muzeul Ţăranului, cu Muzeul Satului. Ura politrucilor împotriva a tot ce funcţionează şi este bine făcut, mai ales în domeniul culturii, este atavică. Din fericire, de această dată protestele publice au împiedicat desfiinţarea celui mai interesant muzeu din România, dar, oare, pentru cât timp? * Ce face un stat care respectă cultura putem afla de exemplu, din însemnările lui Radu Aldulescu din România Literară nr. 4. Beneficiar, la 59 de ani, al unei burse la Akademie Schloss Solitude, scriitorul
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN Împachetarea «Gânditorului»
O scenă emblematică pentru starea administraţiei noastre culturale: aflat într‐un nesfârşit proces de restaurare, ‐ de vreo 12 ani ‐ Muzeul Naţional de Istorie îşi evacuează şi puţinele exponate care mai sunt accesibile, gata de a fi expediate în vreun depozit: am văzut două mâini grijulii care împachetau în hîrtie de ambalaj celebrul Gânditor de la Hamangia. Asta după ce un articol (http://www.contributors.ro/cultura/muzeul‐ national‐de‐istorie‐un‐caz/) ne informa despre tot felul de inconveniente, (specifice mai tuturor muzeelor noastre): muzeul nu are cititor de card pentru a se putea plăti intrarea, situl muzeului nu există, personalul nu vorbeşte engleza, numărul de vizitatori este incredibil de mic etc. Avem un obicei de a ne bate cu pumnii în piept despre măreţia noastră istorică, dar când e vorba să promovăm (în sensul din şcoală al cuvântului) cu adevărat tot ce ţine de valoarea naţională suntem francamente netrebnici. * Şi cum ar putea fi altfel când ex‐ministrul culturii, dl. Daniel Barbu, intelectual fin, face declaraţii atât de şocante şi scăpate de sub autocontrol, încât este chiar obligat să demisioneze. Sigur, nu rămâne fără coledzi, i se găseşte o sinecură la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (drept care, în semn de protest, scriitorul Liviu Antonesei demisionează şi el, neacceptând onoarea de a fi coleg cu dl. Barbu) şi rămâne invitat seral al celui mai imund dintre 88

Christian CRĂCIUN constată miracolul că se poate primi o bursă de 1100 de euro pentru ca să scrii în linişte. „Realitatea de la Solitude însă, batjocoreşte pur şi simplu ficţiunea. Ţi se oferă tot confortul şi eşti plătit ca să scrii. Culmea, scrisul literar este socotit o muncă ce se cuvine plătită, preţuită, ocrotită”. Iar mai departe, relatând intervenţia directorului complexului pe lângă secretarul de stat Radu Boroianu: „Domnule Boroianu, vă rog din tot sufletul, faceţi ceva pentru scriitorii români. I‐ am văzut şi i‐am cunoscut aici, sînt incredibil de săraci, n‐au nici un fel de sprijin şi condiţii pentru a crea. În felul ăsta literatura română va dispărea... Ca un soi de consolare pentru directorul Academiei, domnul secretar de stat a spus că nu doar scriitorii suferă de sărăcie în România, ci şi artiştii plastici şi alte categorii de artişti. O concluzie (care‐mi aparţine) ar fi că sărăcia în România este ingredientul de bază al artelor, de care nu se cuvine să facem caz”. Unde e Germania? De ce e Germania? * Pentru că veni vorba de România Literară… Total de acord cu Nicolae Manolescu din editorialul numărului 2 unde comentează ironic, sub titlul Nu mă tem de Big Brother psihoza supravegherii informatice. Criticul porneşte de la un apel semnat de peste 500 de scriitori din lumea întreagă împotriva supravegherii electronice de către state şi corporaţii. „Un antiamericanism visceral îi mână în luptă pe semnatarii protestului. De ce nici unul nu suflă un cuvânt despre serviciile ruseşti şi despre vânătoarea lor de vrăjitoare din anii de după Războiul Rece? De ce sunt atât de mulţi protestatarii care au trăit în Occident şi atât de puţini cei care au trăit în regimurile comuniste din Est? Protestul e cea mai recentă manifestare a unei stângi intelectuale care nu vrea să‐i fie amintite păcatele dintr‐un trecut nu atât de îndepărtat încât să aibă dreptul la
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN uitare. Mie personal nu‐mi este teamă de Big Brother. De acte de terorism, oho, mi‐e groază! Dar, vorba lui Caragiale, asta e o altă căciulă” – încheie criticul, şi parcă nu mai e nimic de adăugat. * Cifre. Legate şi de primele însemnări din tabloul de faţă. Aflăm astfel că în Franţa, sectorul cultural are o cifră de afaceri de 74 de miliarde de euro şi însumează 1,2 milioane de angajaţi. Este considerat una dintre mizele majore ale creşterii si competitivităţii. Sectorul industriilor culturale îl depăşeşte pe cel al industriilor telecomunicaţiilor (66,2 miliarde €), chimiei (68,7 mld) si automobilului (60,4 mld). Numai la noi se crede că activităţile culturale sunt doar consumatoare de bani. Sigur, aici nu se pot da tunuri, trebuie să investeşti inteligent şi pe termen lung. Tot prin toamnă s‐au dat publicităţii rezultatele unui sondaj UE referitor la activităţile culturale. România este pe ultimul loc (glorios!) în ceea ce priveşte participarea cetăţenilor la astfel de activităţi. Şi încă, privind cifrele, eu le cred exagerate, intuiţia îmi spune că situaţia e mult mai rea. Românii au o mare capacitate de a oferi „răspunsuri dezirabile”, nu pe cele sincere. La întrebarea de câte ori pe an vă duceţi la teatru sau cumpăraţi o carte?‐ ei vor da răspunsuri „nobile”, chiar dacă n‐au fost la teatru de şapte ani. Noi nu avem nici măcar asemenea cifre serioase pe care să ne putem fonda analizele. * Chestia asta ţine, fireşte de educaţia elementară, a cărei degradare caricaturală la noi eu o socot una dintre sursele principale ale Răului care ne domină. Nici pomeneală ca în sutele de „cursuri de perfecţionare” sau examene ale profesorilor să se dezbată la noi ceva de genul subiectului evocat tot în R. L nr. 2. Este citată publicaţia Le Point unde 89

Christian CRĂCIUN filosoful Alain Finkielkraut afirmă că şcoala trebuie să‐şi regăsească exigenţa, să nu confunde umanismul ca temei filosofic cu umanitarismul, id est egalitarismul, învăţământul să aibă o ştachetă ridicată. Tot aici e reprodus un discurs consacrat necesităţii de „Recucerire a limbii franceze” în şcoală al Hélènei Carrère d’Encausse, secretarul permanent, adică preşedintele Academiei Franceze. Numărul mic de ore acordat limbii şi literaturii este principalul vinovat de faptul că 20% din absolvenţii şcolii primare nu ştiu să citească şi să scrie, procent care creşte cu 1% în fiecare an. Autoarea militează pentru revenirea la plăcerile lecturii, ale scrisului, la educaţia patriotică (horribile dictu pentru unii de la noi). Oare când vom vedea şi în presa noastră culturală asemenea dezbateri, precum şi o presiune a oamenilor de carte asupra decidenţilor pentru a schimba complet perspectiva în care sunt predate azi ştiinţele umaniste? La noi e „cool” să promovezi un fel de „pragmatism” antiumanist de foarte joasă întemeiere ideatică, socotit a fi ceva de „ultimul răcnet” pedagogic. * Este vorba de întemeierea memoriei. Cum să reacţionezi când, la numai câteva zile după ce tot felul de politicieni se îngrămădiseră la ceremonia de beatificare a prinţului martir Vladimir Ghika, casa acestuia a fost dărâmată? Într‐o indiferenţă asurzitoare. * Am scris cu mulţi ani în urmă că probabil unul dintre motivele inaparente, dar foarte puternice, pentru care „grupul de la Păltiniş” este atât de atacat şi invidiat şi duşmănit este faptul că oamenii ăştia scriu foarte bine, o română curată, expresivă, plină de seve. M‐am bucurat pentru perspicacitatea mea văzând, în 90

Christian CRĂCIUN sfârşit, acest lucru recunoscut expresis verbis de către Ovidiu Şimonca într‐o recenzie din Observatorul Cultural nr.698 la cartea lui Gabriel Liiceanu Dragul meu turnător. Un text plin de onctuozităţi: „Talentul dumneavoastră epistolar, domnule Liiceanu, nu îl pune nimeni la îndoială. Ştiţi să scrieţi scrisori frumoase, scrisori caustice, scrisori duioase, scrisori inimitabile. Aveţi şarm, plasticitate şi – citite şi de alţii, nu doar de adrisant – aceste scrisori au darul să te furnice. Faceţi portrete extraordinare, ştiţi să strecuraţi atîta filozofie în ele încît să te dea gata, fără să fie considerate, din perspectiva cititorului, prea docte, povestiţi inimitabil. În plus, un volum care se promovează în staţiile de metrou din Bucureşti trebuie să fie plăcut la citit, să nu obosească, deşi spune lucruri grave, petrecute în comunism”. O mai crasă voinţă de a nu citi adevărul textului matcă rar mi‐a fost dat să văd, într‐o vreme când falsa lectură face ravagii, nu numai în mediul virtual. E un articol „rău” care dezamăgeşte nu atât prin atacul lipsit de fundament, cât pentru faptul că, „neavând de unde să‐şi apuce” preopinentul, autorul construieşte mici „incidente” introducând în discuţie o „eficienţă morală” care nu înseamnă mare lucru în contextul acestei cărţi ale cărei mize evidente se află în cu totul alte direcţii. Nu pot crede că Liiceanu şi‐a închipuit măcar o clipă că epistolele sale ar putea provoca o măruntă tresărire de conştiinţă unui turnător sau securist… O carte mare, un recenzent mic. * Mare zaveră mare în strâmta noastră lume literară! Poetul Dan Sociu, desemnat câştigătorul premiului Cartea de poezie a anului 2013, a refuzat acest premiu, întrucât era oferit de ICR, adică de puterea actuală, cum a justificat scriitorul. Mai mult din spirit
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN de imitaţie şi cel desemnat să câştige „de pe locul 2”, Andrei Dosa, a refuzat. Nimic de zis: în toată lumea au loc scandaluri în jurul premiilor literare, refuzuri, contestări şi contestaţii şamd. Numai că gestul legitim al celor doi a stârnit un aflux de discuţii cam ieşite din ţâţâni ale stângii noastre aflate în plină reconfigurare. Astfel, Bogdan Ghiu, faţă de care am personal o admiraţie deosebită, a dat la iveală pe blog un text delirant, o beţie de cuvinte în care proslăvea (acesta e cuvântul!) gestul lui Sociu ca instituind o nouă paradigmă, început de eră de dizidenţă de stânga şamd. Textul mi s‐a părut involuntar comic prin inadecvare. Stânga noastră juvenilă mi se pare periculoasă prin precaritate de idei şi aplicarea fără discernământ a módelor după patentul nemuritor: să avem şi noi faliţii noştri. Nu pot să înţelege în ruptul capului ce legătură are gestul lui Sociu cu orientarea lui ideologică, dacă cel care refuza era de dreapta conservatoare gestul însemna altceva? Cât despre dl. Dosa, m‐a lăsat melancolic un scurt text justificativ al său, în care, combătând adânc, îi incrimina pe Leşe şi pe Hruşcă, înţeleg pentru că ar reprezenta un fel de păşunism, o vârstă revolută a culturii. Să nu vezi că cei doi joacă în ligi diferite, că valoarea lor culturală se situează pe alte trepte, denotă o cecitate axiologică pe care, oricât de post, post modern ai fi, oricât ai milita pentru nivelarea (id est dispariţia) tuturor valorilor personal nu pot decât s‐o deplâng. Hruşcă e un folkist care şi‐a găsit o nişă într‐o anume zonă a folclorului, Leşe e un tezaur viu, şi, lucru rar, un profesionist impecabil în domeniul său. Cred că tot acest zgomot pentru nimic cu premiile eşuează într‐o banală operaţie de PR. * În Observator Cultural nr. 706 Miruna Runcan, unul dintre puţinii noştri teoreticieni de teatru, comentează un „decalog” al lui Marius Florea Vizante referitor la relaţia
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Christian CRĂCIUN spectacol (actor – regizor‐ spaţiu etc) ‐ critic – public. Ambele texte extrem de provocatoare. Mă gândesc la cât de necesară ar fi o teoretizare de aceeaşi acuitate şi pentru critica literară, la fel de bolnavă de autism ca şi literatura noastră în genere. Teatrul are avantajul/dezavantajul de fi mult mai dependent de public decât cartea, în consecinţă criticul teatral e şi el mai obligat publicului decât cel literar, din păcate mult prea rar preocupat de cei cărora li se adresează. O discuţie complicată, care ar trebui măcar deschisă. * Cine vrea o mostră de ego supradimensionat, un adevărat spectacol de auto‐promovare poate citi interviul acordat de Nicolae Breban ziarului Adevărul din 5 octombrie 2013. Nu poate fi citat, e un show integral. Există doar două entităţi: Breban şi restul literaturii române. Splendid. * Şi ca şi cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, una dintre prea multele instituţii care nu‐şi justifică existenţa, CNC, a căpătat brusc valenţe de cenzor, interzicând partea a doua din Nymphomaniac, în vreme ce prima parte rula deja pe ecrane. În faţa hohotului de râs rece care a răsunat în toată ţara, stimabilii ajunşi acolo nu se ştie niciodată după ce criterii au dat înapoi. Ceea ce nu a făcut decât să sporească ridicolul situaţiei. * Nu ne rămâne decât să împachetăm Gânditorul şi să ne refugiem în munţi. Pardon: nu mai sunt nici măcar păduri!

l
91

proză

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN vreunul, acela nu s‐ar mai fi sculat degrabă. Când nu mai putea îndura o anumită situaţie, înjura cu dinţii strânşi: „Aia lui Şandor!” Ceruse boii lui Şandorel să‐i ducă lemne mătuşii sale, care locuia singură, la marginea oraşului Gherla. Pe drum dăduse de Gavril, directorul şcolii, vecinul său. Şcoala şi Sfatul Popular funcţionau în fostul conac al unui grof fugit, după alipirea Ardealului la patria mumă, în Austria. Conacul, impunător, construit pe un soi de platou, se vedea de la distanţă, impunându‐se, dominând satele din jur. Pe acest platou înconjurat, pe de o parte, cu brazi uriaşi, în faţă, la intrarea în curtea largă, străjuia un pâlc de castani care, primăvara, umplea locul cu mireasma florilor. Nu departe de conac se înălţa, calm şi măreţ, un stejar, pe care abia l‐ar fi cuprins zece oameni, ţinându‐se de braţe. Aici îşi duceau viaţa şase familii învecinate, părtaşe la bucurii, cât şi la necazuri. Se bucura că avusese prilejul să‐l scoată din încurcătură pe director care se răsturnase cu sania în şanţ, picase la timp, trase sania în drum, cusu hamul cu sârmă, prinse iapa la sanie şi‐l porni. „Directorul acesta e un om deştept, pe o parte, a scos copii învăţaţi, de‐ au ajuns la Cluj, în capitală, pe de altă parte se zice că s‐a băgat în politică, lucru necuratului”. Într‐o duminică se pomeni cu şeful de post în ogradă. Beldie, venit din alt raion, mutat disciplinar, om cât stejarul, apăru cu câinele – lup. Petrea, pe prag, în capul târnaţului, fuma o naţională. Gândurile, ca viespii, nu‐l lăsau în pace. Era vremea grâului. Căruţe, care, un furnicar, cărau grâul în saci, la conacul grofului, adică la şcoală, îl aduceau de la batoză, grâu cald, aburind, pe care îl urcau în pod cărăuşii, să se zvânte, îl întindeau cu lopeţi, în strat subţire, cel care se zvânta era pus în grămezi uriaşe, aurii, o dată uscat îl împărţeau oamenilor din colectivă, o parte, cea mai mare parte, venea cotă la stat, aşa se spunea, oficial. C.A.P. – ul era sărac, abia le ajungea oamenilor, cât să nu moară de foame, mai fura şi magazionerul
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEȘAN

Golful
„Aia lui Şandor de vreme, iarna asta îşi face de cap, cea Bimbor, cea Ţigane, mânaţi mă, nu mai avem mult până la moară!”, Petrea încerca să iuţească mersul boilor, mers greoi, zăpada se aşternea din nou, alt strat proaspăt, se săturase deja de frig, deşi iarna era la început. Boii abia se mişcau, boi graşi, îi hrănea mai bine decât îşi hrănea cei patru copii, boii îi ţineau în viaţă. La înfiinţarea C.A.P. – ului, Şandorel, preşedintele cooperativei, i‐a dat boii în primire: „Mă, Petre, no vezi tu, colectiva ţi‐a dat boii înapoi, înapoi pe mâna ta, acum ei slujesc oamenilor din Sântioana, da şi familiei tale, asta‐i diferenţa, comunismul acesta a luat de la chiaburi şi a dat la nevoiaşi, da le‐a lăsat şi lor, a făcut dreptate, i‐a făcut egali mă, aşa cum şi Dumnezeul acela al tău o face, de ajută omul sărac cu duhul”. Şandorel râse scurt, lovindu‐şi uşor, cu biciuşca, cizmele din piele, cizme subţiri făcute la comandă. Boala lui Şandorel, să umble în cizme de vară şi de iarnă bine lustruite. De cum se crăpa de ziuă până la apus, uneori şi noaptea, era pe câmp, pe la grajduri, prin satele, cătunele apropiate. Ajungea acasă obosit, nu se plângea nimănui. Petrea era potrivit de statură, vorbea puţin, vorbea într‐un an cât alţii într‐o zi, chipul său, bătut de vânt, de soare, de ploi, părea aspru, parcă dăltuit în lemn, pomeţii reliefaţi, faţa suptă, bronzată, fruntea brăzdată de riduri îi dădeau o alură de răzvrătit, dar ochii săi albaştri aveau inocenţa unui copil, în ei se citea bunătate şi blândeţe. Nu a ridicat mâna asupra cuiva, deşi a avut de furcă, uneori, cu unul sau cu altul, deşi, dacă l‐ar fi atins pe 92

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN la cântar, venea noaptea cu omul lui, lua saci cu căruţa, îi duceau în loc ştiut numai de ei. Cine să mai ştie cât lua, unde‐l vindeau. Dăvicu avea casa cu etaj şi acareturi, fata învăţa la şcoli înalte la Cluj, deşi nu fusese niciodată premiantă, înţolită la modă, o aducea cu şareta de la tren, mai venea însoţită de încă doi – trei indivizi, îmbrăcaţi domneşte, la patru ace, avocaţi, doctori, profesori universitari, îi ducea la peşte la lacul Sântejudelui, chiolhanuri peste chiolhanuri. Vica era asigurată de o diplomă, de un post la oraş, de un soţ cu funcţie mare, cu bani. Necazul era că, la batoză îl prinsese cureaua de transmisie pe‐a lui Manu, cel mic, un puţandru de şaptesprezece ani, care, în loc să ia seama la maşinărie, se holba la fetele, femeile ce prindeau cu secera snopii şi‐i lăsau în gura de măcinat a batozei, cureaua îi prinsese mâna. Ţipete, văicăreli în toiul întâmplării, în căldura de iad, apărură preşedintele Şandorel, Ion al lui Mil, mic, îndesat, crăcănat, nu terminase patru clase, se înscrisese primul în Întovărăşirea Agricola, deşi nu avusese decât o palmă de pământ. Tărăboi mare, oamenii opriră lucrul, în plină zi, tulburaţi şi debusolaţi. Când medita asupra soartei sale, Petrea, ieşea în capul târnaţului, târnaţul era lung, cu podele groase de lemn tare, se întindea dintr‐un capăt în altul al casei, cuprinzând bucătăria, camera a doua, camera dintâi, era străjuit, apărat pe latura din afară, de scânduri lăcuite, bine prinse în grindă, cu stâlpi de lemn ce legau târnaţul de grindă din marginea acoperişului din şindrilă. Din acest loc înalt, sigur, se vedea curtea şcolii, curte care de multe ori, în sărbători, dumineci sau alte ocazii se umplea de oameni, tineret, copii, de aici se vedeau casele, curţile vecinilor, drumul ce cobora în sat trecea pe lângă curtea lui. Petre ridicase casa pe temelie de piatră înaltă şi solidă. Îşi sprijinea picioarele pe treptele înalte din piatră, stând pe pragul de lemn, scotea pachetul de naţionale, lua o ţigară, o răsucea, o bătea în palmă, îşi punea pachetul alături.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN Chiar şi atunci când era tulburat, locul din capul târnaţului îi dădea o anume siguranţă. Aici îşi rânduia gândurile. Vorbea cu duşmanii nevăzuţi, căuta să nu‐i urască, vorbea cu Dumnezeu: „Doamne, de ce ai lăsat şi rele şi bune, mai multe rele pe lume, de ce ai adus strigoii ăştia pe capul românului, ce avem noi de împărţit cu ţara sovietică, ce păcate a făptuit neamul acesta? Şi bunicul şi străbunicul au fost gospodari cinstiţi pe glia lor, n‐au făptuit moarte de om, nici pricini rele nu au adus altora, noi am fost, Doamne, cu biserica şi cu dreptatea, au pus ăştia jugul pe noi, mi‐au luat pământul dintre Gureţe, mi‐au luat păşunea din Husuier, caii, boii şi am devenit slugă pe pământul tuturor şi al nimănui, acum vor să‐mi ia şi sufletul, vor să te scoată, Doamne, din Rai, vremurile necuratului, apără‐ne Mărite, dacă nu aş avea copiii ăştia, nu ştiu la ce m‐ar putea duce capul, iartă‐mă că gândesc aşa!” Între timp, ninsoarea încetase, nu mai avea mult până la Moara Roşie. Cea Bimbore, cea Ţigane! „Ehei, ne hodinim, ne hodinim, tovarăşu Codorean!” Petrea auzea glasul lui Beldie de parcă i‐ar fi vorbit acum, de parcă ar fi auzit şi boii. Se întâmplase duminica, Beldie apăru pe nepusă masă, Florica şi copiii erau plecaţi la biserică, gânduri negre îl opriră acasă, nu putea amesteca lucrurile sfinte cu înnegurarea ce îl prinsese. Apariţia lui Beldie îl surprinse neplăcut, statura sa uriaşă pe care atârna capul mic şi chel îi stârni o stare de panică, în acelaşi timp, râsul. Umbra‐i imensă cădea peste el, trupu‐i acoperise soarele. Capu‐i cu pielea alb – gălbuie, cu ochii măriţi în orbite, răsări deasupra sa, semăna cu faţa unui bolnav de ciroză. Sătenii îl botezaseră cap – de – mort. Chiar şi când se clătina pe picioare din cauza băuturii, faţa avea aceeaşi paloare, doar nasul se înroşea, stârnind ilaritate. „Ehei, ne hodinim, tovarăşu!” Trezit ca dintr‐un vis, Petrea simţi mirosul de vinars, auzi vocea piţigăiată, agresivă, stranie, o voce produsă, parcă, de o fiinţă ambiguă, ceva între om şi pasăre, între şarpe şi viezure. 93

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN Nu se clinti din loc după momentul de buimăceală, îşi privi în ochi musafirul, mirat, surprins de faptul că îi călcase curtea în zi de duminică: „Trăiţi dom sergent, cu ce vă pot fi de folos?” „Măi Codorene, domnii sunt la puşcărie şi nu mă face sergent, am grad de plutonier, în curând voi deveni locotenent, după merite, bagă bine la cap!” Îl înfuriase, nu‐i era frică, îl provocase, nu mai avea ce să‐i facă, acum devenise colectivist, nu se mai putea lega de el. Totuşi, în adâncul său era neliniştit, ce căuta în zi de duminică, unul ca el, să‐l tulbure, ce scop îl purta pe drumuri? „Mă miră că nu eşti cu bisericoşii”. Dacă văzu că Petrea nu se clinteşte din loc, urcă treptele şi i se alătură în capul târnaţului. „Măi Codorene, tovarăşe Codorean, ce părere ai tu despre intelectualii ăştia care vor să ducă ţara de râpă? Şobolanii ăştia trăiesc pe spatele statului, pe spatele vostru, mănâncă pâine albă şi se plimbă ziulica întreagă cu mâinile la spate”. Duhnea a „ginars” de şaizeci de grade, devenea insuportabil. Beldie îşi apropie faţa de a lui, încercând să convingă, expunându‐şi argumentele: „eu nu vreau să te ţin mult, ai devenit unul de‐ai noştri şi trebuie să mă ajuţi în munca mea, care e cea mai afurisită.” „Cum să‐l ajut eu în munca lui, ce muncă?” „Ce muncă, tovarăş plutonier, eu sunt ţăran din tată‐n fiu, ce am eu cu muncile matale încurcate, ai şcoală, ai grade, munceşti cu capul, eu cu braţele astea, nu se potriveşte una cu alta”. „Măi omule, ascultă la mine, tovarăşe Petre, cine îţi dă zahăr, cine‐ţi dă ulei, cine te apără de duşman, cine apără ţara asta? Statul, partidul, mă, cât trăieşti ai o datorie faţă de acestea, ţara e în straie noi, nimeni nu are voie să‐i păteze numele. Ai auzit cuvântul trădător, trădător de ţară, Petre!” Aici, încerca să‐şi îngroaşe vocea, dar nu reuşi decât să şuiere cuvintele, pe buze apăru o spumă subţire ce se prelinse pe bărbie, o şterse furios cu mâneca uniformei albastre. Îşi scoase chipiul, îşi şterse sudoarea cu aceeaşi mânecă, gâfâind excitat, culoarea 94

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN feţei rămânea aceeaşi. Căldura devenise insuportabilă, trupul încins al miliţianului sporea dogoarea, o tăcere complice se aşternu între ei. În timp ce îşi ştergea sudoarea ce nu mai contenea, Beldie îl fixa cu privirea de broscoi în călduri: „Auzi mă, Petre? Tră‐dă‐tori!” Un fluierat scurt şi câinele – lup se aşeză dinaintea lui Petre, un câine – lup pe măsura stăpânului, gâfâia cu limba scoasă, nemişcat, ca o statuie. „Tovarăşu miliţian, mie să nu‐mi spui tovarăşe, sunt român, nu rus! Eşti mai tânăr şi să‐mi spui bade, cum se zice pe aici, bade Codorean sau bade Petre şi ia javra asta de aici!” Stătea în aceeaşi poziţie pe marginea târnaţului, trăgând cu aceeaşi sete din naţională, vorbise cu glas moale, răspicat, egal. „Mânia trebuie stăpânită să nu simtă fiara”. Aparent, păru că oaspetele de duminică se domolise, arăta calm, deşi nu mai contenea cu ştersul cheliei. Cu un zâmbet reţinut, se adresă gazdei: „Ştiu că nu ai intenţii duşmănoase, da nu eşti şcolit, partidul e obligat să vă şcolească, să puteţi înţelege, tu nu mai eşti un duşman al poporului, însă vorbeşti ca unul de‐al lor, ai educaţie veche, confunzi denumirile, eu nu am timp să te fac un om nou la comandă, am răbdare, avem răbdare”, apoi, deodată „Marş, ia loc!” Câinele – lup coborî treptele în fugă, se aşeză nemişcat la vechiul loc, ciulindu‐şi urechile, cu ochii la stăpân. „Şi acum, tovarăşe Codorean, pronunţă cuvintele apăsat, cu ton ameninţător sau bade Petre, aici lăsă din nou tonul jos, vorbi pe şoptite, rotindu‐şi capul, ştiu că nevasta şi copiii sunt la dracu‐n praznic, la biserică, nu sunt acasă, nu ne aude nimeni, să ştii că n‐am făcut drumul de la Ţaga până aici, dumineca de pomană, să pierd vremea, cască urechile şi ascultă cu luare aminte, tu trebuie să serveşti ţara, să o salvezi, să o cureţi, cu alte cuvinte eşti vecin cu directorul, începând de mâine eşti cu ochii şi urechile pe casa lui, cine vine, cine iese, ce se vorbeşte în casă, în jur, ce‐i pe la grajd, ce‐i prin sălile de clasă, prin
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN spatele conacului, nu‐i lucru curat pe aici. Cam atât, unu şi cu unu face doi, peste o săptămână te calc”. Un fluierat scurt şi câinele – lup sări treptele, aşezându‐se în faţa lui Petrea. Apoi Beldie se înălţă la cei un metru nouăzeci, îşi puse chipiul pe cap, îşi netezi pistolul, mai scurtcircuită cu privirea gazda, ţipând scurt: „După mine!” „Cea Bimbor, cea Ţigane!” Nu mai bătea vântul, vremea se înăsprise, se auzea fâlfâitul îngerilor prin aer, scârţâitul saniei pe zăpadă. Tatăl lui Petrea, Augustin, îi dăruise bourenii, dar de nuntă. Fusese timp cu noroc, timp de pace şi muncă făcută cu folos şi dăruire, cu Dumnezeu, cu legile pământului strămoşeşti. Cel bătrân primise pământ după război, rămăsese fără o mână de la un bombardament, fericit că românii biruiseră în final. Ce folos acum, că primise medalia de război, o păstra prinsă pe un pandantiv în odaia dintâi, medalie pe care o admira nimicul. Era măsura staturii Codorenilor, a românilor, căreia doar păianjenii îi măsurau strălucirea, îţi era şi frică să aminteşti de aceasta, cuiva sau să o arăţi. Moara Roşie, un punct viu din care s‐au născut destine, întâmplări fericite şi nefericite, un punct viu din care prinsese viaţă iubirea dintre el şi Florica. Totul se întâmplase, parcă, la început de lume. Fusese o toamnă bogată, carele şi căruţele nu se mai opreau, veneau din câmp încărcate, osiile se îndoiau sub greutatea ştiuleţilor de porumb, sub greutatea sacilor de grâu, cartofi, floarea soarelui, napi dulci, bostani strălucitori, sătenii mulţumeau cerului pentru liniştea care domnea în casele luminate. Şi cei săraci reuşiseră să umple cămara, să‐şi crească un porc, să ţină o vacă, galiţe. Copiii zburdau în câmp, pe bătătură, fusese un an când nu se întâmplase nici un lucru rău în sat, iar vorbele, gândurile se aşezau ca păsările în cuiburi, în suflete. Augustin cu Petrea ajunseseră la Moara Roşie să macine grâu. Lume pestriţă, cei care măcinau, cei care veneau să cumpere, să facă, apoi, negoţ, câţiva cerşetori, acei care deveneau prieteni pe viaţă pentru un pahar
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN de vin de Lechinţa ori de vinars de şaizeci de grade, trecătorii care se opreau la Hanul Roşia, aşezat alături de moară. Hanul avea locuri de dormit pentru cei mai avuţi, pentru negustori, pentru câte‐un hoţ mai acătării, avea şi un şopron larg cu podea din dulapuri, unde omul putea să‐şi ia bunda, un braţ‐două de fân, să se înfăşoare în ea, să tragă un pui de somn, să se odihnească după cum îi era voia. După ce‐şi luaseră rând la măcinat, intrară în salonul hanului. Fraţii Ferica tocmai cântau bărbuncul sau fecioreasca, aşa‐i mai spuneau. Câţiva feciori se întreceau să dovedească faptul că e cel mai bun jucăuş. Se ştia că Valer era de neîntrecut în centrul unui soi de cerc, acesta atrăgea privirile oamenilor şi mai ales ale fetelor, se înălţa, se arcuia mlădios, lovind cu palmele, cizmele bine lustruite, un ritm care creştea pe măsură ce jocul se apropia de sfârşit, apoi totul se sfârşea brusc, rămânea starea de euforie, efort plăcut, ceteraşii se înclinau uşor, se răcoreau cu un pahar de vin, comentând dansatorii, atmosfera. Lumea guralivă se bucura de ziua însorită de octombrie, nu mai isprăveau cu amintirile din armată, cu aventurile şi libertăţile tinereţii, apoi întâmplări petrecute sau inventate, iubiri pierdute, istorisiri nemaiauzite despre puterea vrăjilor, chiar întâmplări cu strigoi, întâmplări petrecute de sânziene, de Sfântul Andrei sau în alte nopţi, chiar aici la Moara Roşie, unii îi spuneau în şoaptă, moara dracului, desigur, nu lipseau nici istorioarele despre cuceriri ale celor mai frumoase femei, dar acestea erau spuse pe şoptite şi cu ochii aţintiţi spre vecinii de la mese. Petre ochise o masă mai în spate, când să se aşeze, călcă, din nebăgare de seamă, piciorul unei fete, mesele erau apropiate, fata ţipă uşor. Petrea îi ceru iertare, privind‐o, rămase o clipă buimăcit, văzu un chip de înger cu ochi verzi şi părul prins într‐o coadă blondă ce‐i atârna pe spate, mai jos de mijloc. Nu‐l mai auzi pe tatăl său care‐l poftea de zor să şadă la masă, inima începu să‐i bată cu putere, nimic în lume nu l‐ar fi impresionat atât de mult, mişcarea trupului 95

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN se opri în timp, deveni rigid şi stângaci ca hipnotizat, i se păru că masa vecină e bântuită de o lumină din altă lume şi că cele două persoane, fata şi omul de alături, tatăl ei erau două entităţi din poveşti, se împiedică de scaunul pe care i‐l oferea Augustin, fata cu chip de înger începu să râdă, avea un râs subţire ca un izvor ce se scurgea printre pietre de argint, ca sunetul unui clopoţel de cristal dus de vânt. Reuşi să ia loc alături de Augustin, vorbiră de una, de alta, de recoltă, în locul, în ceasul acela erau mulţumiţi, împăcaţi sufleteşte. Petrea făcu cinste cu o şliboviţă, „ginars” aveau pus la damigeana de cinci în car. Fraţii Ferica, lăutari, ţigani, începură o nouă cântare, bătuta. Unul cânta la vioară, altul la cobză, Luci, băiatul vioristului, bătea duba. Muzicanţi vestiţi pe valea Sântioanei, a Sântejudelui, a Ţăgii, a Cesarului, oricât de moale ai fi fost, când începeau cântarea, dansai şi de unul singur pe scaun. Petrea nu‐şi mai lua ochii de la codană, un magnet îl atrăgea spre ea. Dădu pe gât ţoiul de şliboviţă, ca un făcut, se trezi la masa de alături, cerându‐i voie tatălui ei să joace o bătută cu fata dânsului. Mesenii rămaseră încremeniţi când îl văzură înclinându‐se, apoi luând meseana aproape săltând‐o şi intrând în jocul aprins, alături de alte câteva perechi. Petrea dansa foarte rar, când intra în joc era nestăvilit. Fata simţi că se înalţă, apoi, că toată lumea se învârte în jurul ei, Petrea o învârtea, apoi o ţinea aproape, fiinţele lor deveneau una, planau deasupra satului, deasupra lumii. Presimţea că niciodată nu se va înstrăina de această făptură, o bucurie imensă îşi făcea loc în suflet. Simţi că nu mai are loc în han, femei, bărbaţi, rămăseseră cu gurile căscate, văzându‐i, o forţă nestăvilită îi conducea, împreunându‐i într‐o îmbrăţişare fără sfârşit, ceteraşii se opriră din cântat, ei continuau să joace. Această ultimă imagine era vie ca o flacără, Petre închise ochii, îi deschise să o alunge, la vârsta lui simţea la fel ca atunci în tinereţe, nu mai simţi gerul de afară, îndemna boii la drum, ardea de nerăbdare să ajungă la moară, 96

Corneliu SÂNTIOAN CUBLEŞAN acele clipe, acele vremuri îi ţineau fiinţa în putere, în speranţă. Îşi aminti de Beldie „Tu trebuie să serveşti ţara, să o salvezi, cu alte cuvinte eşti vecinul directorului, începând de mâine eşti cu ochii şi urechile pe casa lui, cine vine, cine iese, ce se vorbeşte în casă, ce‐i pe la grajd, ce‐i prin spatele conacului”. Începuse să ningă din nou, fulgii rari, uriaşi îl loveau peste pleoape, făcându‐l să lăcrimeze. Visase, în noaptea dinaintea venirii lui Beldie, un vis ciudat. Se făcea că soba din bucătărie avea găuri în anumite locuri şi flăcările ieşeau, cu furie, ameninţând să‐i ia foc casa. Atunci, el luă zăpada şi astupă găurile, zăpada se topea, era nevoit să repete mişcările degeaba. Se trezise speriat, în sudori, ştia că visul prevestea ceva rău. Timpurile acestea, noi, se jucau cu viaţa sa aşa cum o pisică se joacă, în voie, cu prada sa minusculă, omul a devenit mic asemenea unui şoricel în faţa uriaşei maşinării care măcina vieţi omeneşti, uruind, lovind, mişcându‐se, nestingherită, pe locurile sfinte, atinse de mâna Domnului. Omului nu‐i mai foloseau nici mânia, nici puterea, nici gândirea. Flăcările ieşeau furioase prin găurile sparte ce se lărgeau, lipea zăpada, încercând să oprească limbile de foc, dar acestea ieşeau cu o şi mai mare furie, ameninţând să ia foc casa. La Moara Roşie avea să‐şi stâmpere durerea cu un ţoi de şliboviţă, o luminiţă a speranţei mai licărea în sufletul său, micul colţ de lume, ce‐a mai rămas din frumuseţea de altă dată, acolo amintirile îi dădeau puteri noi, îl luminau. Niciodată nu consuma mai mult de un ţoi de tărie, acolo, la masa la care o văzuse întâia oară pe Florica, masa care, acum şchiopăta puţin, se simţea ca într‐o mică grădină, unde înfloreau amintirile, în locul acela devenea, un timp, din nou tânăr, în putere, auzea glasul tatălui său, sigur pe el, pe destinul său, vioara lui Ferica, acum oale şi ulcele, vioara lui Ferica, umplând sufletele de bucurie, chipul Floricăi, uimit de întâmplarea ce avea să‐i schimbe viaţa. Fragment din romanul în lucru „La moara roşie”
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

am primit la redacţie

albanezii de la noi Vinul şi femeile golesc punga bărbaţilor, iar Oana Manolescu goleşte bugetul de stat al comintăţii albaneze în interesul unui grup de interese. Când vine vorbă despre istoria banilor, pentru bani mulţi oameni se trezesc dimineaţă şi fac lucruri pe care nu le doresc neapărat. Pentru bani se poartă războaie, cu bani se cumpără hrană, îmbrăcăminte, cărţi, medicamente salvatoare. Adoraţi sau detestaţi, temuţi sau iubiţi, banii sunt în centrul activităţilor sociale şi numai sfinţii trăitori în pustiu, cu ierburi şi apă de izvor, au ieşit complet de sub stăpânirea teribilului magnetism al banilor. Din cauza banilor, în istoria relaţiilor româno‐albaneze a apărut şi un intrus care a pus mână pe ei, înghiţind peste un milion de euro în cinci mandate nemeritate parlamentare (1996‐2016). Cine este aceasta? O fosta utecistă de origine sârba după bunicul mamei, Oana Manolescu, nealbaneza comunităţii albaneze din România, exclusă din comunitatea căreia nu‐i aparţine (1996). Aceasta nedreptate împotrivă neamului Bessei a apărut în ultima vreme, dar ce s‐a mai întâmplat cândva? Din cercetările la Arhivele Ministerului de Interne, istoricul Maksutovici aduce o serie de date privind suspendarea ziarului Kosova, întemeiat de Gjergj Bubani la Constanţa (1932). Fusese primul ziarul din lume dedicat Kosovei şi aspiraţiilor albaneze pentru Marea Unire Naţională. Recomandările pentru suspendarea acesteia vin pe linia Belgrad‐ Tirana‐Bucureşti. Ziarul a apărut doar un an şi jumătate, şi a fost suspendat pe motive politice. Aceeaşi soarta a avut şi săptămânalul Albania Nouă (1919‐1935). Nu cumva şi Baki Ymeri, care susţine Guvernul Ponta şi nu cel a Cotrocenilor, a fost dat în judecată de către Marius Dobrescu pe motive politice? Acest domn, care i‐a trădus pe românii în limba lui Kadare, a avut norocul să fie decorat cu un NUP. Faptul că România încă nu a recunoscut Independenţa Kosovei, este un alt argument 97

Pamflet
ALBANEZII DIN ROMÂNIA, VICTIMELE IMPOSTORILOR
Jurnalistul prezintă fapte, investighează, relatează şi informează. Cineva publică pe Faceboc o ştire falsă parcă albanezii sunt nceredincioşi, dar eu combat această idee necoaptă. Bessa albaneză este renumită în lume, Bessa însemnând Cuvântul dat. Cu toate personajele pozitive, chiar uriaşe, pe care le au auvut albanezii din România, de la Naum Vechilhargi, Dora d’Istria şi Nicolae Nacio, până la Gelcu Maksutovici şi Baki Ymeri, în istoria relaţiilor dintre cele două popoare apar şi unele personaje negative. Unul dintre ei, numitul Marius Dobrescu, omul lui Oana Manolescu, traducătorul lui Kadare care l‐a trădat pe această fiindcă n‐a ştiut să‐l prezintă cum trebuie la Neptun (2004)! Am pus un semn de mirare pentru cercetare. Tovarăşul Dobrescu este chiar o nultitate. De ce? Fiindcă nu numai că nu a tradus nicio carte a lui Kadare despre Kosova, ci a folosit toate şmecheriile neocomuniste de a se infiltra în comunitatea albaneză, dar când a văzut că este o persoana non‐grata, a devenit duşmanul ei, încercând de două ori să‐l „arunce” după gratii pe Baki Ymeri (2013), dar încă nu‐a reuşit, fiindcă justiţia română a ştiut să‐şi apără opiniile libere ale unui ziarist, în acest caz şi pe cele ale scriitorului Baki Ymeri care ne iubeşte şi afirmă peste hotare. Îl cunosc foarte bine pe acest domn, fiul Vulturilor care n‐a calomniat pe nimeni, ci a exprimat adevărul în presă pentru un caz demn de cercetat şi de către DNA. Unde sunt banii comunităţii albaneze şi cine bate joc de ei?
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

albanezii de la noi al impostorilor care mânâncă banii românilor destinaţi pentru comunitatea albaneză, şi nu fac nimic pentru afirmarea Kosovei în această ţară. Iată, deci, cine este Oana Manolescu a tovarâşului Marius Dobrescu care a ignorat chiar şi cererea NATO către Parlamentul României (22 aprilie 1999)! Uniunea Culturală a Albanezilor din România era o instituţie importantă, cu o întreagă istorie în spate, dar întretimp a apărut o organizaţie fantasmogorică, actualmente fără nici un albanez în sânul ei, ALAR‐ul Oanei Manolescu, un club privat ale unor interese de grup care a sărăcit bugetul statului român cu peste un milion de euro din 1996 până în zilele noastre. Care este lista albanezilor lui Oana care l‐au votat‐o, nu pentru preşedinte, ci pentru deputat? De ce nu pleacă Oana Manolescu din Parlament? Nu cumva îi e frică de faptul că dacă rămâne făra imunitate parlamentară va răspunde pentru şantaj, fals, uz de fals şi corupţie? Am intrat în anul când justiţia va cerceta starea de incompatibilitate şi abuzurile comise de către Oana Manolescu, parlamentar din partea Asociației Liga Albanezilor din România şi va solicita

albanezii de la noi cercetările care se impun în cazul deputatei, analizând faptele abuzive ale acesteia, iar dacă se vor confirma indiciile privind posibila încălcare a dispoziţiilor articolului 253 indice 1 din Codul Penal, ANI va sesiza Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se dispune verificări temeinice în cazul respectiv, având ca obiect conflictul de interese. Se va invoca în acest context, faptul că aceasta foloseşte în mod nejustificat banii publici, săvârşind infracţiunea de spălare de bani prin vânzări şi cumpărări repetate de imobile sub şi supraevaluate, inclusiv infracţiunea de deturnare din fondurile destinate albanezilor din România. În susţinerea sesizării, albanezii vor demonstra că Oana Manolescu nu a respectat dispoziţiile articolului 70 din Legea 161/2003, şi în calitate de deputat din partea ALAR, a promovat nepostismul, având printre privilegiaţii rudele care se plimbă pe banii ALAR. Aceasta pentru că asociaţia este o afacere de familie, iar adevarăţii albanezi nu sunt bineveniţi în acest „club privat”. Deocamdată atât, pentru a nu plictisi cititorul unui ziar literar cu un subiect fierbinte despre care vom reveni! (Daniel Marian)

CONCURS NAŢIONAL DE POEZIE
Asociaţia Culturală „ VATRA DUDEŞTEANĂ” şi revista „SINTAGME LITERARE” lansează, sub patronajul Consiliului local al comunei DUDEŞTII NOI, Concursul naţional de poezie, intitulat „Uşor nu e nici cântecul” şi adresat autorilor care nu sunt membri ai USR. Poeziile, în număr de 6‐8, scrise cu diacritice şi însoţite de câteva date personale (numele şi prenumele, adresa poştală, nr. de telefon, adresa de email, eventuale volume publicate), vor fi trimise pe adresa de email: geogaletaru@yahoo.com sau pe adresa poştală: Geo Galetaru, Calea Timişoarei, nr. 32, com. Dudeştii Noi – cod 307041, jud. Timiş, până la data de 10 martie a.c. Între 10 martie şi 31 martie va avea loc jurizarea poeziilor, iar în data de 1 aprilie vor fi anunţate rezultatele. Juriul, format din scriitorii Geo Galetaru (preşedinte), Ion Căliman şi Alexandru Moraru (membri), va acorda premii în diplome şi în bani, după cum urmează: Premiul I: 800 lei Premiul al II‐lea: 600 lei Premiul al III‐lea: 400 lei. Se vor acorda şi trei menţiuni, fiecare în valoare de 200 lei. Poeziile premiate vor fi incluse într‐un număr viitor al revistei „Sintagme literare”. Dorim succes tuturor participanţilor! 98
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

actualitatea

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU

Biblioteca de Câmpina
Realizat în condiţii remarcabile (după un proiect al d‐nei Liliana ENE – directoare a Bibliotecii Municipale „Dr. C.I. Istrati”), cu o machetare fină, profesionistă (concepţie grafică şi DTP – Florin DOCHIA – directorul Casei de Cultură „Geo Bogza”), bogat ilustrată(28 fotografii color), Buletinul trimestrial BIBLIOTECA DE CÂMPINA, nr.3‐ 4(10,11)/2013, se distinge printr‐o tematică amplă, utilă tuturor categoriilor de cititori: şcolari, elevi, studenţi, adulţi, oameni de cultură, profesori, medici, scriitori, etc. În cadrul rubricaţiei [concursuri, in memoriam, lansări de carte, avanpremieră, colecţii, noutăţi, eveniment, poezie, rondeluri, istoric, rebus, ş.a.] sunt prezente articole deosebit de interesante, dintre care amintim: „Concursul de manuscrise 2013” (poezie, proză, critică literară şi eseuri‐publicistică), „Lansări de carte” („Stare de lectură” – volum premiat şi „Colocviile Revista Nouă 2004‐2008”, autor Florin DOCHIA şi „Mirajul utopiei – călătoriile în URSS: control şi propagandă”, autor Codruţ CONSTANTINESCU), „Concursul de teatru pentru elevi” (ediţia a IV‐a), „Colecţia «Biblioteca de Câmpina»” şi „Noutăţi editoriale în colecţia bibliotecii”, toate semnate de Liliana ENE.
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014

Bine structurată, publicaţia mai conţine articolele: „Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza»” (ediţia a III‐ a), „Fondul «Daniela şi Ion TOMESCU»”, de Florin DOCHIA; „In memoriam Nicolae BOARU”, „Zilele Bibliotecii Municipale” (64 de ani de lectură şi informare; 20 de ani de la atribuirea denumirii: Biblioteca «Dr. C. I. Istrati»), „Biblioteca Engleză” (15 ani de existenţă 1998‐2013), semnate de Theodor MARINESCU; „Avanpremieră” (Fragmente din cartea în curs de apariţie: „Chipuri, locuri, întâmplări”), autori: Alin CIUPALĂ, Șerban BĂLEANU; „Istoricul secţiei de carte în limba engleză”, de Constanţa Mezdrea COMAN şi Liliana ENE; „Rondeluri” („Rondelul piţipoancelor televizate”, „Rondelul cărămizii”, „Rondelul filmelor de acţiune”, „Rondelul cârcotaşului”), autor Ştefan Al.‐SAŞA; „Poezii” – Maria DOBRESCU şi Emil SUDE; „Rebus”/”Integramă” de Gheorghe ENE. Depăşind cu mult nivelul unui simplu buletin trimestrial, BIBLIOTECA DE CÂMPINA, prin problematica abordată, prin varietatea, complexitatea şi claritatea articolelor etalate, se înscrie în rândul publicaţiilor de calitate.

l
99

parodii
GEO BOGZA ÎN SEARA AMINTITĂ Era seară Erau şi câteva felinare Şi o bicicletă. Eu pedalam Eram transpirat şi precis tânăr Şi mă mândream. Imediat m‐a depăşit o limuzină Şi din ea a coborât o cochetă Cu o rochie strâmtă, strălucitoare Era o târfă de lux. Limuzina a demarat Pe carosabilul ud Atunci cocheta m‐a privit Şi‐a pus domol palma Pe un picior Apoi la confluenţă. Poseda un fizic de cover‐girl, apetisant Şi pantofi înalţi, de crocodil Freca două degete codificând preţul; Eu făceam socoteala lângă bicicletă Şi contabilul interior calcula, tasta în minte Aşa încât cocheta exasperată M‐a străpuns critic. Era o cochetă blondă, arătoasă Dar a dat din mână a lehamite Şi mie îmi venea să mă pălmuiesc; Cocheta s‐a volatilizat. Avea un decolteu până la călcâie care năştea vertijuri Eu am pedalat din nou Pe sub felinare. M‐a depăşit iarăşi o limuzină Din ea a coborât altă faună Cochete şi vampe incendiare. Şi eu mergeam mai departe pe bicicletă 100

ŞŞtefan Al._SAŞA
Şi reflectam La sărăcie La onanism, Era seară Şi mai erau şi câteva felinare. ARON COTRUŞ TIMPURI RECI (01. AI VENIT) Ai venit cu trenul rece‐azi noapte, Veselo, în gara mea pustie… Cu săruturi profi dar răscoapte, Ai venit cu trenul rece‐azi noapte, Plină de‐a iubirii veşnicie… Ai venit… Pe şine numai vânt Mătura pisici fără noroace, Ai venit cu un sărut rapace, Cum veneai de‐atâtea ori pe vânt Când desfăşuram în pat noroace… Ai venit cu trenul rece‐azi noapte Şi gândeam că mergi spre Polul Nord… Îmi dădeai răspuns în dezacord, Îmi dădeai total un dezacord Ce‐l striviră roţile cu sete Şi chiar trenul ce‐a venit azi noapte… VICTOR EFTIMIU FARDURI Aşteaptă‐mă‐adorato la amiază Cu sâni siliconaţi, cu buze groase… În dar ţi‐aduc o sută zece farduri, Ca să bifăm iubirea ce rămase… În dar ţi‐aduc o sută zece farduri… Culori pastel,culori din ţări apuse, Cu tuşele picturilor minore, Şi tuşele ce‐au fost pe ziduri puse… Aşteaptă‐mă‐adorato la amiază Cu gene false,păr de cârlionţ ‐ În dar ţi‐aduc o sută zece farduri Şi‐n revolver, un cel din urmă glonţ…
Revista Nouă nr. 1 (80) /2014