Gândire şi trăire

de Florin CARAGIU Referindu-se, potrivit tradiţiei patristice, la „nedespărţirea cunoaşterii raţionale şi apofatice a lui Dumnezeu“, părintele Dumitru Stăniloae a descris apofatismul ca pe o experiere a prezenţei tainice a lui Dumnezeu. Acest inefabil al trăirii depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte, prin înţelesuri intelectuale. În modul cum are loc raportarea omului la Dumnezeu, raţiunea nu se opune trăirii, ci, asemenea unei plante care are nevoie de a fi sădită pentru a prinde rădăcini şi a exista, trăirea devine pentru raţiune chiar pământul hrănitor şi dătător de viaţă. Teologul român a afirmat că raţiunea însăşi are nevoie să fie adâncită şi completată prin trăire. Trăirea este, în Ortodoxie, mai mult decât via negativa a teologiei. Teologia apofatică, fiind, în esenţă, altceva decât o operaţie de negare intelectuală, este descrisă ca o experienţă directă. „Noi socotim“, concluzionează pr. Dumitru Stăniloae, „că cele două feluri de cunoaştere nu se contrazic şi nu se exclud, ci se completează“. Progresul într-o viaţă duhovnicească aduce cu sine o mai bună coordonare şi creşterea spre o sinergie ideală a funcţiunilor psihice. Din contra, păcatul este cel ce a desfigurat chipul omului şi a dus la destructurarea profundă a unităţii sale spirituale şi materiale. Prin urmare, raţiunea şi trăirea tind să devină ca două moduri de cunoaştere care nu pot privi împreună în aceeaşi direcţie. În ultima vreme mai ales, se încearcă, nu fără o deosebită insistenţă, acreditarea acestei opinii, afirmându-se că gândirea în sine nu are un sistem de referinţă, şi în consecinţă este opusă trăirii cu tot ceea ce implică aceasta, în primul rând aderarea la un crez. O asemenea despărţire tranşantă între gândire şi trăire totuşi - şi nu trebuie să căutăm prea multe argumente în sprijinul afirmaţiei noastre - nu se susţine psihologic, pe lângă faptul că nu poate fi fundamentată teologic şi nici posibil de argumentat cu destulă acribie filosofică. Din punct de vedere psihologic, unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând aproape de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind. Cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică, legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi“. Este adevărat că dintr-o perspectivă filosofică gândirea se manifestă cu o aparentă neutralitate, adoptând adesea o poziţie contrară propensiunii spre certitudine. Dar despre ce fel de gândire este vorba când ne referim la această lipsă de culoare afectivă ce a impregnat nu gândirea în genere (preferăm noi să spunem), ci doar o anumită specie a ei? În acest sens, ni se pare extrem de relevant un citat cules din cartea „Riscul gândirii“ (autori - Terente Robert şi Sorin Vieru). Citim acolo: „Crede (gândirea, n.n.) că este lipsită de sentimente, dar de fapt e dominată de unul. O liniştită afecţiune - fără emoţii explozive - pentru uitare. Practicarea deliberată a

uitării este tocmai un exemplu de decizie pe care gândirea o poate impune în absenţa oricărei pasiuni“. „Gândirea fără calificativ“ ajunge, aşadar, să recunoască în sine „o pasiune pentru uitare“. Ceea ce este fără culoare în gândire este, de fapt, uitarea. Uitând de Dumnezeu şi de taina persoanei, uitând - chiar deliberat - de imensa problematică a existenţei rămasă neexplorată şi neelucidată, gândirea pozitivistă este ceea ce în termeni psihanalitici s-ar putea numi un „super-ego“ represiv. Pentru a exista, acesta trebuie să reprime sinele adânc, să stingă culorile vieţii, să ignore semnalele şi semnificaţia enigmatică a frumuseţii. A postula, aşadar, separaţia dintre trăire şi gândire, invocând poate şi o filosofie a nivelurilor de realitate, reprezintă, fără doar şi poate, o afirmaţie abuzivă psihologic şi superfluă filosofic. În primul rând, acest gând este resimţit ca fiind ameninţător la adresa unităţii ontologice a fiinţei umane. Prin umbra consecinţelor sale, el tinde să perturbe grav acel elan dinamic unificator al trăirii, ce caută să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze - prin cooperare, prin consens ideal, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare răbdător - orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arătase poeticianul imaginarului Jean Burgos, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Trăirea devine în acest caz înaintemergător al convertirii gândirii. Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de sinergia părţilor, de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său“ (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel care a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat - destul de convingător - că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele“. Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia momentană de disonanţă e, oricum, motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă, integrând o mai mare complexitate. Articol aparut in Ziarul Lumina Duminică, 23 August 2009

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful