You are on page 1of 239

Monografia comunei Saschiz

Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz Colaboratori Dr. Nicolae Teșculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ Saschiz, Cloașterf, Mihai Viteazu

Monografia comunei Saschiz

Carte apărută cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Saschiz

Monografia comunei Saschiz

Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz Colaboratori Dr. Nicolae Teșculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai

MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ Saschiz, Cloașterf, Mihai Viteazu

Editura NICO

Monografia comunei Saschiz

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CĂLUGĂR, FLORENTINA “MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ”/Florentina Călugăr, Târgu Mureș, Editura NICO I. Șoaita, Ovidiu (pref.) II. Teșculă, dr.Nicolae III. Câmpeanu, dr. Liviu IV. Pora, prof. Alin V. Mihai, înv. Ghoerghe I.S.B.N 978-606-546-190-1

Foto coperta I : cea mai veche fotografie a Saschizului, de la 1870 Foto Copertă IV (colțul din stânga, jos): Harta Transilvaniei LA 1532, după Johannes Honteru. Titlul original al Hărții este “Chorographia Transylvaniae Sybemburgen” și este publicată ca anexă a lucrării lui Johannes Honterus' –“Ausgewählte Schriften”, ed. Dr. Oskar Netolicka, Viena-Sibiu, 1898 Editura NICO Târgu Mureș, str. Ilie Munteanu nr. 29 Apărut 2012 Copyright©Primăria comunei Saschiz și Florentina Călugăr 2012 Toate drepturile rezervate Format A4 Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP Târgu Mureș, Str. Cuza Vodă nr. 57 România

Monografia comunei Saschiz

Monografia comunei Saschiz

Cuvânt înainte

Mărturia timpurilor încearcă să redea generaţiilor prezente şi viitoare prin această lucrare trecutul strămoşilor noştri precum şi succesiunea celor mai importante evenimente care au marcat localitatea şi ne-au dăruit Saschizul de astăzi. Comuna Saschiz, loc binecuvântat de Dumnezeu printr-un cadru natural plin de farmec şi multiculturalitate…generaţii trecute si prezente, indiferent de religie, au dus cu ele frumuseţea sufletului şi a credinţei în Dumnezeu. Oricine, din orice vreme a timpului, a simţit şi simte cu dulce nostalgie anii copilăriei, ai adolescenţei, locul unde a văzut prima dată lumina zilei, mândria şi bucuria de a fi Saschizean. În asentimentul concetăţenilor , mulţumim străbunilor, bunilor şi părinţilor care de-a lungul vremurilor cu trudă şi sudoare , braţe istovite şi palme bătătorite au încununat această aşezare cu fapte admirabile şi i-au oferit unele dintre cele mai preţioase monumente istorice ale ţării, mărturii vii ale însemnătăţii pe care Saschizul ca şi comunitate o are în zonă şi care ne determină să fim motivaţi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le transmite mai departe de o aşa manieră încat urmaşii noştri să poată povesti cu mandrie despre aceste locuri. Mulţumesc şi felicit iniţiativa colectivului de lucru care, cu dăruire şi pricepere, a dus la realizarea acestei monografii. Dumnezeu să binecuvânteze aşezarea, pe locuitorii săi şi pe toţi cei ce sprijină şi au bunul gând la Saschiz, Mihai Viteazu si Cloasterf.

Primarul comunei Saschiz, Ovidiu Şoaita

1

Monografia comunei Saschiz

VORWORT

Durch die vorliegende Arbeit wird versucht den heutigen und den künftigen Generationen die Vergangenheit unserer Vorfahren und die wichtigsten chronologischen Ereignisse, die dieses Dorf geprägt haben, wiederzugeben. Keisd, ein balladischer Ort, den Gott mit einer naturreichen und zauberhaften Landschaft gesegnet hat, ein Ort geprägt von Multikulturalität… wo mehrere Generationen verschiedener Religionen aufeinandertreffen und die Schönheit und den Glauben an Gott mit sich bringen. Jeder von uns spürt die Nostalgie der eigenen Kindheitsjahre und auch der Jugend und erinnert sich an den Ort, wo er das Licht der Welt erblickte und sich mit großem Stolz, Keisder nennen darf. Gemeinsam mit den Mitbürgern danke ich unseren Urgroßeltern, Großeltern und Eltern, die jahrelang mit Mühseligkeit, Schweiß und harter Arbeit diese Gemeinde aufgebaut und erhalten haben. Durch ihre bewundernswerten Taten hat Keisd wertvolle historische Monumente und Sehenswürdigkeiten, die wir bewundern und schätzen gelernt haben. Unsere Motivation ist es, sie unseren Nachkommen zu hinterlassen, so dass auch diese die Chance haben, mit Stolz über diese Orte weiterzuerzählen. Ich danke den Mitarbeitern für ihre Arbeit, ihr Engagement und beglückwünsche sie für die Realsierung dieser Monographie. Gott bewahre diese Gegend, ihre Bewohner und alle die, die Keisd unterstützen und in Gedanken hier sind.

Ovidiu Soaita, der Bürgermeister aus Keisd

2

Monografia comunei Saschiz

Acknowledgements

The testimony of time is trying to give to present and future generations through this paper,the past of our ancestors and the succession of the most important events which marked our village and gave us Saschiz as we know it today. Saschiz, a mioritic place, blessed by God with natural beauty,full of charm and multiculturality…past and present generations,regardless of their beliefs,have brought with them the beauty of their soul and the belief in God. Anyone,from any time,felt and stil feels the sweet nostalgia of childhood adolescence,the place where he first saw the light of the day,the pride and the joy of being from the Village of Saschiz . With the consent of fellow citizens we thank our ancestors ,grandparents and parents during times of hard work ,with weary hands and arms they crowned this settlement with admirable facts and gave one of the most beautifull historical monuments of our country,living testimonials the importance that Saschiz as a comunity has it in the area, and the motivation to do everything that we can to keep the traditional values alive in such a way that our descendants can proudly tell about this places. I thank and congratulate the initiative of staff working with dedication and skill that has led to this Monography. God bless this place,all who live here and those who kindly think about Saschiz.

Mayor of Saschiz Mr.Ovidiu Soaita

3

Monografia comunei Saschiz

Préface
Cette oeuvre a pour vocation de raconter aux générations présentes et futures les témoignages d'antan, le passé de nos ancêtres ainsi que la succession des évènements les plus importants qui ont marqué ce village, et qui nous ont offert le Saschiz d'aujourd'hui. Saschiz, est une terre de légendes, lieu béni de Dieu par son cadre naturel, plein de charme et multiculturel... Les générations passées et présentes, quelle que soit leur religion, ont porté avec eux la beauté de l'âme et la croyance en Dieu. Qui, à travers le temps, n'a pas senti et ne ressent pas encore avec une douce nostalgie ses années d'enfance ou le parfum de l'adolescence, et ne gardera à jamais dans son coeur le lieu où il a vu pour la première fois la lumière du jour, ainsi que la fierté et la joie d'être Saschizien. Avec le même assentiment que nos concitoyens, nous remercions nos ancêtres, nos grandsparents et nos parents qui, pendant des années, ont effectué ce dur labeur dans la sueur, les bras endoloris et les mains calleuses, qui ont couronné ce village par des faits admirables et ont offert quelqu'uns des plus beaux monuments de l'histoire de notre Pays, témoignages vivants de l'importance de Saschiz comme communauté dans la région, et qui nous motivent à faire de notre mieux pour le transmettre, de la même manière, à nos descendants pour qu’ils puissent à leur tour raconter avec fierté l'histoire de ce lieu. Je remercie et félicite l'initiative du collectif qui a oeuvré sur cette monographie avec

dévouement et professionnalisme. Dieu bénisse notre localité, ses habitants et tous ceux qui soutiennent et pensent du bien de Saschiz

Ovidiu Soaita, Maire de la commune de Saschiz

4

Monografia comunei Saschiz

INTRODUCERE
Să scrii monografia unei commune , mai ales a uneia precum Saschizul, cu sate încărcate de istorie şi multiculturalitate nu e lucru uşor, dar e lucru mare şi, mai ales, o mare responsabilitate . În ce privește localităţile Saschiz și Mihai Viteazu, izvoarele, sursele ….au fost foarte multe, începand de la arhive, biblioteci, muzee ş.a., pană la oamenii din comunitate de la care am „cules” informatii despre tradiţii, obiceiuri, port popular; aşa au rezultat ore întregi de înregistrări audio şi video plus fotografii care, toate împreună, ar putea face obiectul unui volum separat, dedicat tradiţiilor acestor locuri. Din păcate însă, pentru satul Cloașterf, informaţiile păstrate în arhive sunt foarte puţine iar oameni care să povestească despre tradiţiile și obiceiurile locale cu greu se mai găsesc în sat. Metodologic, prima grijă a fost să ne stabilim ipotezele de lucru şi să ne eliberăm de prejudecăţi. Istoric, faptele vorbesc; documentele scrise şi patrimoniul cultural moştenit ne sunt mărturii. Iar grija noastră a fost să accesăm informaţiile şi să vi le transmitem într -o manieră corectă şi documentată. Tradiţia orală, informaţia vie şi spontană oferită de conversaţia firească , pe care am invocat-o în relatarea mai multor aspecte legate îndeosebi de viaţa de zi cu zi a saschizenilor, sperăm să fie pentru cititori o provocare aşa cum a fost şi mai este pentru noi. Pe de altă parte, acolo unde nici documentele din arhive si nici traditia orală nu au putut „susţine” o informaţie pană la momentul publicării, am ales să nu o reproducem, din motive lesne de înţeles şi care ţin în primul rând de etică, toleranţă şi de respect. Pentru că simpla constatare a lui „ce este” nu va fi niciodată satisfăcătoare , iar mintea noastră aleargă după înţelegerea măcar a lui „cum”, dacă nu a lui „de ce”, ne face să credem că „Monografia comunei Saschiz este una din cărţile care obligă la a fi reeditată atunci când „de ce -urile” din noi îşi vor găsi răspunsuri. Până atunci, pe măsură ce vom descoperi noi informaţii care nu se regăsesc aici, acestea vor fi publicate în Vatra Saschizană la rubrica “Povești saschizene” . Realizarea monografiei întregii comune Saschiz a obligaţie morală pe care ne-am asumat-o imediat după ce, în noiembrie 2011, lansam monografia satului Saschiz. Mulţumim domnului primar Şoaita Ovidiu şi Consiliului Local Saschiz pentru că au susţinut realizarea acestei lucrări, mulţumim și colectivului de lucru : Dr. Nicolae Tesculă, dr. Liviu Cîmpeanu, prof. Alin Pora, d-lui învăţător Mihai Gheorghe și Florentinei Călugăr-Primăria Saschiz. Mulţumirile noastre se îndreaptă, de asemeni, către colaboratorii care au ajutat la traducerile din limba germană şi în limbile germană, franceză şi engleză, precum şi celor care ne -au oferit informaţii pentru capitolele „personalităţi locale” şi „folclor muzical” : d-na Floarea Băjan, d-na prof. Sechel Celita, Diana Şoaita, Anca Dalmasso, Christophe Coret , Ana-Maria Movileanu , Alice Burje şi Carmen Burje ş.a. Saschizenilor care ne-au primit în casele lor şi ne-au împărtăşit informaţii , cântece, amintiri şi fotografii vechi preţioase, de asemeni le mulţumim. Numele lor le veţi regăsi în capitolele despre portul popular românesc şi săsesc, tradiţii şi obiceiuri locale. Lectură plăcută tuturor!

5

Monografia comunei Saschiz

CAPITOLUL I Aşezarea geografică
Prof. Alin Pora Din punct de vedere administrativ teritorial, comuna Saschiz este situată în sud-estul judeţului Mureș, pe străvechile meleaguri ce au constituit vatra şi leagănul de zămislire a poporulu i român: Transilvania. Comuna Saschiz este străbătuta de paralela 46’12’ latitudine nordică şi de meridianul 24’58’ longitudine estică, ceea ce, din punct de vedere al aşezării geografice, înseamnă centrul ţării1(Pl 1). Privită în ansamblu, comuna face parte din Podişul Târnavelor, fiind situată în estul Podişului Hârtibaciului, o subunitate a primului. În sens mai restrâns, Saschizul se încadrează într -o zonă de culoar aflată în estul Podişului Vânători, la rândul său o subunitate a Podişului Hârtibaciului, adică la contactul cu Subcarpaţii interni ai Transilvaniei. Saschizul se “ desfăşoară” de-a lungul Văii Scroafa, care străbate satul de la sud spre nord vărsandu-se în Târnava Mare2. Comuna Saschiz se învecinează cu comuna Vânători, în sud-vest- comuna Apold, iar în sud-est cu comuna Bunești (judeţul Brașov) Între aceste limite este cuprinsă o suprafaţă totală de 9120 ha, din care 9816 ha reprezintă extravilanul, iar 145 ha intravilan localitatea Saschiz, 27 ha intravilan sat Cloasterf, 32 de ha intravilan sat Mihai Viteazu intravilanul. Cu aceste “dimensiuni”, Saschiz intră în categoria localităţilor rurale mari, chiar dacă deţine doar 1,51 % din întregul judeţ, în care predomină satele mici şi foarte mici. Saschizul este străbătut de drumul naţional DN 13, tronson din şoseaua europeană E60 (Bucureşti-Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş-Oradea-Borş spre Europa Centrală). Satul- reședinţă a comunei este situate la 22 km distanţă de Sighişoara (cea mai apropiată legăturî cu magistrala feroviară) şi 266 km - nord de Bucureşti. Înca din cele mai vechi timpuri, regiunea în care se află şi Saschizul a avut o poziţie favorabilă din punct de vedere economic, fiind situată la adăpostul arcului carpatic, în apropierea cursului Târnavei Mari, dispunând de bogăţii ale solului (păduri, păşuni, fâneţe) şi ale subsolului (gaz metan şi argilă) ceea ce explică şi aria de umanizare timpurie de aici, pusă în evidenţă de vestigii preistorice cum ar fi: Cetatea Uriaşilor “Hubnenburg” şi basilica romanică peste care s-a construit (se presupune) ulterior biserica evanghelică fortificată. Importante vestigii istorice se afla și în satele apatinatoare comunei Saschiz cum ar fi Castelul Haller din localitatea Mihai Viteazu și Biserica evanghelica fortificata din Cloașterf.

Primăria Saschiz, Broşură aniversara Saschiz 700, 2009 Mulţumim profesorului Gârlea Petru, pentru ca ne-a pus la dispozitie o lucrare de unde am selectat câteva informaţii referitoare la aşezarea geografica a localitaţii Saschiz
1 2

6

Monografia comunei Saschiz

CAPITOLUL II Vestigii istorice aflate pe teritoriul comunei Saschiz
Prof. Alin Pora După cum arată sondajele arheologice efectuate de specialiştii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 şi continuate mai târziu, putem afirma că istoria acestor asezari începe încă din “preistorie”
.În

împrejurimile comunei au fost atestate aşezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis

din epoca bronzului , iar aceste urme ale civilizaţiei le putem observa în nordul comunei, în locul numit CETATEA URIAŞILOR sau în interiorul cetăţii de ţărăneşti. Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populaţiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susţin că pe locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade (sistem de aparare folosit în epoci mai vechi)3. Un alt eveniment care a schimbat cursul istoriei comunei este colonizarea populaţiilor germanice aduse de regii maghiari Geza aII-lea şi Andrei aII-lea pentru a-şi întări stăpânirea maghiară în zonă. Colonizarea a fost făcută în secolul al XII-lea-în jurul anilor 1150-1200, când în zona centrală a comunei au fost aşezaţi saşi (populaţie germanică)4. De la venirea saşilor, statutul zonei se va schimba în bine. În această zonă, în jurul anilor 1200, a fost instalat “Scaunul Keisd “de care aparţineau 7 sate din jurul comunei Saschiz, pentru o scurtă perioadă de timp, acesta fiind centrul de putere al întregii zone. Acest lucru este demonstrat şi de vastul sistem de fortificaţii care s-a păstrat . Dintre aceste vestigii, mărturii vii ale trecutului glorios, putem menţiona: Biserica fortificată , Turnul cu Ceas şi nu în ultimul rând Cetatea ţărănească. Aceasta din urmă a fost denumită şi Cetatea celor 7 sate: construcţia sa a început în jurul anilor 134 7, o inscripţie de pe zidul de vest al cetăţii indicând că acesta ar fi fost anul de începere a lucrărilor. Vastul sistem de de fortificaţie este compus din: curtea intrării <<zwingerul>> şi incinta principală cu cele 7 turnuri, dintre care unele erau locuite. Foarte important de menţionat este că unul dintre turnuri era denumit turnul şcolii, ceea ce ne arată interesul populaţiei locale pentru educaţie. În incinta cetăţii se mai găseau un heleşteu şi o fântână adâncă de 50 m , despre care legenda spune că ar avea legături printr-un tunel subteran cu biserica fortificată5. În jurul anilor 1493 (invazia tătară) a început construcţia Bisericii Fortificate, aşezate pe un platou din centrul comunei. Atestarea bisericii este dovedită şi de Ordinul pe care principele Tranisilvaniei l-a dat la vremea respectivă, prin care poruncea jujilor saschizeni să aresteze pe oricine se opunea plăţii tributului pentru ridicarea bisericii închinate Sfântului Ştefan. Biserica Fortificată este construită în stilul gotic tardiv, fiind ridicată de locuitorii din Saschiz împreună cu cele 7 sate afiliate şi
3

Ibidem Ibidem 5 Marcu Daniela, ,” Cetatea Saschiz.Note istorice si arheologice”, în Materiale şi cercetări arheologice, seria noua VI, 2010 ,p. 186
4

7

Monografia comunei Saschiz
cu ajutor acordat de Scaunul Sibiului în trei rânduri pentru construirea acestui monument impresionant. Biserica este ridicată pe temelia unei basilici (biserici) romane din care au rămas până în prezent unele urme. Construcţia bisericii fortificate a început în 1493 şi s-a încheiat la 15256. Turnul Bisericii este o parte a sistemului defensiv, formând împreună cu zidul înconjurător un sistem de fortificaţie greu de trecut. Modelul Turnului din Saschiz este aproape identic cu Turnul din Sighişoara. Dacă privim atent putem observa găurile din partea superioară, folosite pentru a ataca populaţiile de năvălitori. Important este şi ceasul din turn, dar şi statueta numită popular BOGDAN care, la fiecare sfert de oră, producea câte o bătaie de ceas de avertizare. Cetatea Uriaşilor, Huhnenburg Aşezare preistorică numită Cetatea Uriaşilor sau denumirea în limba germană: Huhnenburg. Punct situat la 4 km nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat numită popular Volsoc, Cetatea domină spaţiul din jurul ei şi are o formă circulară.Vârful Cetăţii Uriaşilor, un platou înalt de 681,5m epistolar are diametrul de 60 m. La 150 m mai jos de vârf, Cetatea Uriaşilor este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest şi nord-vest7. Această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949. Aceştia, facând mai multe sondaje în zonă , au deschis trei mari secţiuni : A: 40 m x 1m în partea estică, B: 12m x 1m pe panta estică şi C: 18 m x1m în panta nord-estică8. Din aceste sondaje au ieşit fragmente de ceramică de tip Coţofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 îHr.-1800 îHr, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării, dar şi pe teritoriul judeţului Mureş: Albeşti , Rupea (jud. Braşov), Sighişoara, Bratei (jud.Sibiu), Silvaşi ( jud. Hunedoara) şi în alte multe locuri din ţară şi străinătate. În urma acestor descoperiri , Cetatea Uriaşilor este datată în jurul anilor 2500 îHr. -1800 îHr. Sondajele au dovedit că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. În sprijinul apărării cetăţii exista şi un aşa numit "val de pământ" specific aşezărilor din neoliticul dezvoltat9. Este important de ştiut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă şi înclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care mai trăiesc şi astăzi. În trecut exista în folclorul popular credinţa că uriaşii care locuiau pe vremuri în Cetatea Uriaşilor aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Pentru a
6
7 8 9

Revista Transilvania, 1960, p.60
Informație Erman Johann

Lazar V. , Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Targu Mureş, 1995, p 206 Ibidem

8

Monografia comunei Saschiz
se feri de răzbunarea lor, localnicii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii le-ar fi putut arunca peste ei şi înşirat cuminţi, la porţile caselor lor 10. Tot legenda spune că uriaşii dacă prindeau un om pe câmp, împreună cu boii, îi luau în sorţ si se jucau cu el11. Cetatea Ţarănească La puţin timp după ce “s-au aşezat”, coloniştii saşi au început să construiască cetatea ţărănească de refugiu, pe locul unei fortificaţii neolitice (palisade, val de pământ, locuinţe adâncite şi semi-adâncite şi de suprafaţă). Cetatea a adăpostit, în vreme de pericol şi războaie, locuitori din Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf (un sat mic, care a dispărut în timp, situat între Saschiz şi Daia), Diavaldia şi Abzen (sate mici, dispărute, între Saschiz şi Cloaşterf nu departe de locul unde astăzi se înalţă uscătoria de hamei a fostului I.A.S. Saschiz)12. În această zonă favorabilă vieţuirii, pe o vatră locuită aproape fără întrerupere de-a lungul veacurilor, în Evul Mediu a fost întemeiată localitatea Saschiz. În mod tradiţional se consideră că această întemeiere se datorează secuilor, o populaţie războinică aşezată de Regatul maghiar la graniţele sale temporare, pe măsura extinderii spre linia Carpaţilor în cursul secolului al XI-lea13. O astfel de evoluţie nu a fost însă confirmată prin descoperiri arheologice realizate în vatra actuală a satulu i, ea rămânând în stadiul actual al cercetărilor o ipoteză de lucru. În contextul general al colonizării sudului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, o comunitate de hospites a fost aşezată la Saschiz în ultima parte a secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea. O parte dintre secui au fost deplasaţi spre nord-est, întemeind scaunul Kezdi, alţii par să fi rămas pe loc. Istoricii iau în calcul o posibilitatea convietuirii celor două populaţii pe parcursul câtorva decenii, până după mijlocul secolului al XIII-lea, când ultimul grup de secui a plecat spre scaunul Arieş14. Amprenta acestei locuiri mixte nu se regăseşte însă în structura localităţii care păstrează un caracter specific săsesc15. În stadiul actual al cercetărilor, pentru a ţine cont de ipotezele de lucru formulate atât de istorici şi de arheologi, este de luat în considerare posibilitatea existenţei a două nuclee de locuire, cel secuiesc fiind absorbit în timp16.(Pl.2) Coloniştii au construit o primă biserică parohială în stil romanic, foarte probabil o basilică, din care se mai păstrează elemente de pietrărie profilată şi ruinele unui osuar de formă circulară, și despre care nu ştim dacă a fost o clădire de sine stătătoare sau o criptă subterană. Aceste construcţii au fost probabil edificate în jurul anului 1200 şi au parcurs o etapă de renovare în stil gotic în jurul anului 1400.

10
11

Informaţie obţinută de la Radu Emillia
Informatie Călugăr Nicolaie

12
13

Informaţie obţinută de la dl. Johann Schaaser, Broșura: Saschiz 700 de ani, 2009
Informatie obținută de la Teodor Vaidasigan

14 15

Dana Marcu Op. Cit. ,p. 186 Ibidem 16 Ibidem

9

Monografia comunei Saschiz
În organizarea comunităţii au avut loc transformări importante în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, odată cu deschiderea şantierului bisericii actuale -construcţie impunătoare, realizată în stil gotic târziu, concepută nu numai pentru serviciul religios, ci şi ca o fortificaţie care poate oferi locuitorilor un adăpost rapid în caz de pericol. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania , biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face faţă independent unui atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit17. Aproximativ în aceeaşi perioadă a fost construită o cetate de refugiu în afara localităţii, în partea de nord-vest a acesteia. Literatura de specialitate indică deseori ca termen post quem pentru iniţierea şantierului anul 134718 , dar abia din 1470 deţinem o informaţie concretă, conform căreia ansamblul se afla, la acea dată, în construcţie. În mod tradiţional se consideră că pentru realizarea cetăţii s-au asociat şapte sate, dimensiunile ei depăşind posibilităţile materiale ale unei singure comunităţi. Cetatea din Saschiz este deseori menţionată în lucrările de istorie precum şi în “istoria artei” referitoare la Transilvania, dar nici unul dintre autori nu s-a ocupat în mod deosebit cu descrierea şi cercetarea ruinelor19. Virgil Vătăşianu atribuie cetatea sfârşitului secolului XIV sau primei jumătăţi a veacului următor, considerând însă că forma actuală este „opera prefacerilor" ulterioare, opinie preluată ulterior şi de alţi autori20. Descrierea cetăţii medievale Cetatea a fost construită pe un versant stâncos aflat în imediata apropiere a localităţii, în partea de nord-vest a acesteia, pe dealul care ulterior a fost numit Dealul Cetăţii (Burgberg). Locul se bucură de o poziţie strategică privilegiată, rămânând împrejurimile şi asigurând o vizibilitate perfectă asupra principalelor căi de acces şi totodată spre văile laterale. Pe trei laturi este delimitat de pante extrem de abrupte, singurul acces posibil fiind dinspre localitate, uşor controlabil şi conferind astfel celor din interior un grad ridicat de siguranţă21. Tipologic, ansamblul face parte din categoria cetăţilor de refugiu prin care comunităţile şi-au creat un adăpost sigur, relativ apropiat şi uşor de apărat în cazul unui pericol direct. În general comunităţile săseşti au rezolvat această necesitate prin construirea unor incinte fortificate în jurul bisericilor parohiale22.

17 18 19

Ibidem Ibidem Ibidem V. Vătăşeanu, Istoria artei feudale în Ţarile Române, I, Bucureşti, 1959, p. 598 – 599.
Descrierea amanunţită a ansamblului si sinteza bibliografiei la: D. Marcu, Op. cit., p. 187.

Mulțumiri stimatei doamne dr. Dana Marcu Istrate, care ne -a pus la dispoziţie studiile privind cercetările arheologice desfăşuratte la cetatea Saschiz şi la biserica fortificată Saschiz
20

21
22

10

Monografia comunei Saschiz
Cetatea de refugiu din Saschiz are o formă poligonală neregulată, impusă de configuraţia terenului, un platou cu dimensiunile de 90 m pe axa lungă, respectiv 52 m lăţime. Acest platou a fost înconjurat cu un zid de incintă prevăzut iniţial cu trei turnuri: turnul de poartă turnul şcolii pe latura de sud turnul voievodal pe latura de nord.

Ulterior, extremităţile de nord-est şi sud-est au fost consolidate prin construirea altor două turnuri: turnul preotului muniţiei.

De asemenea, zona intrării a fost reorganizată prin crearea unui mic zwinger, delimitat spre sud de un al şaselea turn, cel de pază. Într-o a treia etapă cetatea a fost extinsă spre est printr-o incintă secundară23. Cetatea a fost construită din bolovani de piatră de diferite dimensiuni şi fragmente de cărămidă folosite mai ales pentru egalizare, liantul fiind un mortar friabil, din nisip cu mici bulgări de var. Zidurile au înălţimi de până la 10 m şi grosimi ce pot ajunge la bază până la 2 m. Zidul de incintă a fost prevăzut cu guri de tragere şi cu un drum de strajă suspendat pe console din lemn, care asigura totodată legătura dintre turnuri. De asemenea, pe laturile de nord şi parţial pe cea de sud au existat şi alte clădiri, probabil un fel de cămări în care se puteau adăposti locuitorii în caz de pericol, dacă erau siliţi să rămână în cetate o perioadă mai lungă. Urmele acestor încăperi sunt parţial vizibile, iar unele detalii au fost evidenţiate prin cercetările arheologice. În partea mediană a incintei se păstrează ruinele unei construcţii dreptunghiulare formată din două încăperi, cu axul pe direcţia est-vest, considerată a fi fost capela cetăţii24. În partea vestică a incintei sunt vizibile şi urmele unei fântâni cu o adâncime estimată de 80 m săpată în masivul stâncos până aproape de baza acestuia, care asigura necesarul de apă asediaţilor. Starea actuală În prima parte a secolului XX cetatea se păstra în stare bună, fiind încă folosită de comunitate cu ocazia unor evenimente locale. Odată ajungerea la putere a comunistilor cetatea a fost abandonată şi s-a degradat în mod constant în ultimele decenii, astfel că la data realizării cercetărilor ce fac obiectul acestui studiu se afla într-o stare de ruină 25. Toate acoperişurile erau prăbuşite, turnurile erau parţial îngropate în moloz, pe creasta zidurilor crescuse vegetaţie, iar tumul de poartă era încoronat cu un arbust. Turnurile păstrau integral elevaţia, cu excepţia celui de pază din care rămăsese un singur perete, minele celorlalţi fiind abia vizibile printre buruieni. Cea de-a doua incintă dispăruse complet,

23 24

Ibidem, p.188. Ibidem. 25 Ibidem.

11

Monografia comunei Saschiz
doar câteva urme de ziduri amintind de clădirea mai mare ce se afla pe latura de sud a acesteia, numită casa pazei26. De asemenea, aşa numita capelă din mijlocul incintei principale era într-o stare de ruină pe cale de dispariţie, întreaga curte era înecată în vegetaţie, numeroşi copaci şi arbuşti făcând zona impracticabilă şi componentele cetăţii inaccesibile. Campania arheologică din anul 2000 a debutat, de altfel, cu defrişarea incintei principale27. Cercetările arheologice Începând din anul 1999, au fost iniţiate proiecte de restaurare pentru unele componente ale cetăţii, sub coordonarea arh. Gabriel Lambescu. În acest context a fost posibilă şi realizarea unei cercetări arheologice parţiale. În acel an, investigaţiile s-au concentrat pe turnul preotului, plasat în colţul de nord-est al incintei şi aflat, la momentul respectiv, în cel pericolul cel mai mare de prăbuşire. Ulterior s-a întocmit un proiect de cercetare completă a incintei, din care s-a desfăşurat doar o primă etapă în anul 2000 , proiectarea fiind apoi întreruptă. În cea de-a doua campanie au fost cercetate acele componente aflate în relaţie directă cu întocmirea unei expertize, respectiv 13 suprafeţe a căror amplasare a fost stabilită. Cercetarea s -a concentrat pe turnurile cetăţii, iar un şanţ magistral a fost trasat pe mijlocul curţii, între zidul de incintă şi ruinele capelei28. Principalele obiective urmărite au fost stabilirea caracteristicilor tehnice ale monumentului (talpa fundaţiilor, structura zidăriilor, etape de construcţie), identificarea unei matrice stratigrafice pe baza căreia să poată fi descrisă evoluţia nivelului de călcare şi descărcarea terenului de sarcină istorică. Stratigrafia generală a complexului Configuraţia naturală a zonei este un lut galben ce alternează cu lentile de balast şi nisip, pe un miez stâncos deseori vizibil la suprafaţă.Săpăturile arheologice au pus în evidenţă faptul că acest platou a cunoscut o intensă locuire pre-istorică, urmele mai multor complexe din neolitic şi epoca bronzului fiind evidenţiate prin cercetări: gropi de provizii, umie de vetre, locuinţe îngropate şi o mare cantitate de material ceramic, între care menţionăm ceramica pictată de o deosebită frumuseţe aparţinând culturii Petreşti. Şantierul medieval a debutat prin nivelarea terenului în pantă, deranjând astfel complexele preistorice şi deplasând materialul arheologic spre marginile platoului, în special spre sud şi vest, acolo unde acesta a fost descoperit din abundenţă. Materialul de construcţie pare să fi provenit, cel puţin parţial, din apropiere: nisipul necesar amestecului de mortar a fost luat chiar din zona centrală, constructorii urmărind filoanele de balast fin şi nisip, fapt ce a dat terenului un aspect vălurit.

26 27

Ibidem Ibidem. 28 Ibidem.

12

Monografia comunei Saschiz
Configuraţia astfel rezultată nu a fost de natură să deranjeze, având în vedere caracterul sezonier al fortificaţiei. Cele mai vechi monede datează de la începutul secolului al XV-lea şi au fost descoperite într-un strat de pământ negru cu pigment de cărbune, mortar şi rare fragmente ceramice, în colţul de nord-est al incintei. În stadiul actual al cercetărilor considerăm că acestea pot fi puse în relaţie cu operaţiunile pregătitoare pentru deschiderea şantierului medieval29. Zidul de incintă Incinta principală a cetăţii Saschiz a fost construită din piatră de râu, rar observându-se fragmente de cărămidă, folosită mai ales la muchii sau pentru anumite egalizări şi reparaţii. Partea superioară a zidurilor, elevaţia, păstrează un parament îngrijit, deşi nu a fost construită în asize, pietrele fiind în general neregulate. Zidul are la nivelul fundaţiei o grosime de 1,70-2 m, dar se subţiază pe verticală printr-o retragere importantă la nivelul drumului de strajă. La limita superioară incinta păstrează o grosime medie de 1 m. În elevaţia zidului de incintă, se observă unele inegalităţi (în apropierea turnului de poartă), rosturi sau muchiile zidite ale unor mici retrageri (în special între turnurile voievodal şi cel al muniţiei). Pe ansamblu, zidăria este uniformă şi nu suntem în situaţia de a vedea în ace ste nereguli etape diferite de construcţie sau reparaţii majore, ci mai degrabă scurte întreruperi ale şantierului sau consecinţe ale adaptării la un teren foarte inegal desigur, nu excludem eventuale reparaţii majore, dar urmele acestora nu sunt evidente30. În general, compoziţia peretelui urmează linia pantei, care în mod evident nu a suferit transformări importante din perioada construcţiei până în prezent. Acest lucru este vizibil mai ales între turnurile voievodal şi cel al muniţiei, unde atât drumul de strajă cât şi gurile de tragere urmează o linie ascendentă. În aceeaşi zonă, partea superioară a zidurilor păstrează porţiuni importante de tencuială. Din construcţie a fost prevăzută amenajarea unui drum de strajă sprijinit pe un parapet de zidărie cu grosimi variabile şi pe o podină din lemn în consolă. De la acest nivel erau accesate numeroase guri de tragere care se deschid spre exterior, asigurând supravegherea completă a împrejurimilor. Acelaşi element de fortificare asigura accesul în turnuri la nivelul al doilea sau al treilea al acestora, precum şi legătura dintre turnuri. Drumul de strajă era accesibil din curte printr -un mic culoar boltit semicilindric, aflat între turnul de poartă şi zidul de incintă, dispus într -un unghi îngust extrem de uşor de protejat31. Gurile de tragere nu prezintă o anumită regulă de dispunere . Acestea au forme şi chiar dimensiuni variate, cu greu evidenţiindu-se două identice. Golurile au fost rezervate în zidărie, partea
29 30

Ibidem

31

Ibidem Ibidem, p.190.

13

Monografia comunei Saschiz
superioară fiind asigurată printr-un buiandrug din materiale diverse: lespezi de piatră, grinzi şi scânduri de lemn. În segmentul dintre turnul muniţiei şi turnul voievodal, gurile de tragere au fost construite într o primă etapă ca nişte ferestre, cu laturile paralele. Partea dinspre exterior a fost apoi înzidită şi s-a lăsat o deschidere în formă de gaură de cheie întoarsă sau o fantă verticală. Probabil meşterii nu au reuşit să creeze o astfel de formă în toată grosimea peretelui şi atunci au recurs la o formulă mai simplă. Gaura de cheie prezintă şi ea multe variante, uneori seamănă mai degrabă cu un triunghi cu vârful în sus. Pe latura de sud, între turnurile şcolii şi cel al muniţiei deschiderile par uniforme din interior, dar îşi modifică forma în grosimea peretelui, astfel încât două devin dreptun ghiulare foarte înguste, iar celelalte două rămân cu o deschidere pătrată destul de largă. Pe latura de nord a incintei, se observă guri de tragere pătrate care se îngustează mult spre exterior; toate au fost consolidate la partea superioară prin lespezi de piatră. Biserica fortificată ”Sfântul Ștefan” În 1494, localitatea Saschiz (Keisd) a primit de la provincia Sibiu, membră a celor Sapte scaune săseşti, suma de 50 de guldeni, apoi în 1497 suma de 25 guldeni. În 1521 încă 16 guldeni şi, în sfarşit, în 1525 alţi 15 guldeni, contribuţie pentru construirea Bisericii fortificate. Bisericii Sf. Ştefan ia fost atribuit în perioada 1503-1507, dreptul de acordare a indulgenţelor. Indulgenţele erau acordate contra-cost de Biserica Catolică exact în perioada 1503-1507, epoce ce a premers Reformei protestante32. (Pl. 3) În anul 1677 a fost supraînălţat turnul principal de un maistru constructor tirolez, care a luat ca model Turnul cu Ceas din Sighişoara. În aprilie 1714, un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a clădirilor din Saschiz, topind – la propriu -şi cele trei clopote ale turnului cu ceas. În afară de biserica fortificată Sf. Ştefan, în Saschiz mai existau alte şase biserici, motiv pentru care localitatea mai era cunoscută sub denumirea neoficială de Siebenkirchen (şapte biserici). Mai există astăzi urme a patru din ele. Biserica evanghelică Sf. Ştefan dispune de un etaj fortificat suprapus peste navă şi cor, precum şi de un drum de strajă scos în consoăa deasupra arcurilor masive. Din exterior, edificiul apare ca un bastion, cu arcuri impuăatoare construite deasupra uriaşilor contraforţi de piatră şi caramidă, elemente caracteristice tuturor monumentelor gotice. Frumuseţea arhitecturală se îmbină însă cu destinaţia defensivă a Bisericii fortificate, în spatele arcurilor fiind încă vizibile fantele gurilor de aruncare33. Datorită distanţei considerabile dintre vatra satului şi colina pe care a fost construită Cetatea

32 33

Transilvania, 1980, p.67

Ibidem

14

Monografia comunei Saschiz
ţărănească, în decursul timpului Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al sătenilor. Pe locul unde altă dată se afla o basilică romanică, s-a ridicat în 1493 o mare biserică fortificată34. Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este de tip sală, întarită cu 22 de contraforturi. Sala este foarte lată şi lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz face parte din patrimoniul mondial UNESCO din anul 1999. Ultimel e lucrări de restaurare s-au încheiat în 2011. Scurtă descriere a monumentului Biserica dedicată Sfântului Ştefan a fost construită în stil gotic târziu, originalitatea ei fiind dată de proiectul arhitectural care a inclus de la început componentele necesare unei duble funcţiuni, biserică şi în acelaşi timp foritificaţie care poate asigura refugiul şi apărarea eficientă a locuitorilor în cazul unui pericol neaşteptat. Biserica din Saschiz a devenit astfel modelul unei întregi serii de biserici fortificate din sudul Transilvaniei, cunoscute sub denumirea de biserici reduit35. Biserica este alcătuită dintr-o sală de dimensiuni mari (41 × 4 m), un cor alungit încheiat cu o absidă poligonală şi o sacristie pe partea de nord, alipită corului şi supraetajată, astfel încât din exterior are aspectul unui mic turn (Pl. 6). Faţadele sunt ritmate prin contraforturi cu retrageri tripartite, iar accesul se realizează în navă pe laturile de vest, nord şi sud, prin portaluri prevăzute cu ancadramente din piatră. Într-o etapă mult mai târzie, în secolul al XIX-lea, aceste intrări au fost protejate prin porticuri36. Corul şi nava au aceeaşi înălţime, fiind uniform suprapuse de un etaj de apărare ieşit în consolă şi sprijinit pe arcade de zidărie descărcate pe contraforturi. Parapetul acestui etaj, construit din cărămidă, este prevăzut cu 40 de ferestre de tragere pătrate, iar în spatele arcadelor se deschid guri de aruncare. Sacristia este şi ea inclusă în acest sistem de apărare dezvoltat sub şarpanta înaltă învelită cu ţiglă. Spaţiile interioare sunt acoperite cu bolţi semicilindrice cu reţea de nervuri din teracotă. Bolta corului a fost refăcută în 1878-1879, primind un aspect baroc, iar cea a navei a suferit modificări în aceeaşi perioadă, dar în ambele cazuri se păstrează suficiente elemente pentru o reconstituire teoretică a formelor originale, care au inclus elemente de pietrărie sculptată cu un decor diversificat (Pl. 2) 37. Nava şi corul sunt despărţite de un arc de triumf sprijinit pe pilaştri decroşaţi spre interior şi încheiat la partea superioară în arc frânt. Construit din bolţari de piatră şi articulat de cornişe decorate, arcul triumfal pare să păstreze forma originală, fiind singurul element care marchează segmentarea spaţiului interior al bisericii. Nivelul de călcare din navă şi cor pare să se fi situat în toate epocile la
34 35

Transilvania, 1980, p.68 D. Marcu, ”Biserica evanghelica din Saschiz,jud. Mureş”. Materiale şi cercetări arheologice, seria noua VII,anul 2011, p.116 36 Ibidem 37 Ibidem

15

Monografia comunei Saschiz
aceeaşi cotă. Corul este luminat prin ferestre înalte, bipartite, cu muluri în stil gotic, unele dintre ele păstrând ochiurile din sticlă originale, montate în rame din plumb. Absida este dominată de un altar masiv, realizat în 1735, conform unei inscripţii pictate pe spatele tăbliilor38. Pe peretele nordic se păstrează acoperişul unui monumental tabernacol gotic, aparţinând unei serii datate în jurul anului 1500, aceleiaşi epoci aparţinându-i şi piciorul unei cristelniţe din gresie. În cor se păstrează de asemenea trei pietre de mormânt inscipţionate, datate în 1572, 1631 şi 1650, dislocate din amplasamentele lor originale odată cu refacerea interiorului în secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în legătură cu edificarea masivei mese a altarului. Mai multe fragmente de pietre profilate aparţinând secolelor XII-XVI s-au păstrat mereu în spatele altarului, pe baza lor fiind speculată existenţa primei biserici a comunităţii săseşti, probabil o bazilică, pe acelaşi amplasamen39. Se păstrează de asemenea mai multe piese din lemn care pot fi legate de dotarea iniţială a interiorului două strane din lemn în cor, dulăpiorul din zidul sudic al sacristiei (ambele databile în jurul anului 1500), respectiv uşa sacristiei din 157840. Nava a suportat mai multe redimensionări ale spaţiului interior începând din secolul al XVIIIlea, mai întâi prin construirea tribunei în care a fost instalată orga, în 1778. Apoi au fost construite în mai multe etape tribune perimetrale din lemn, prima cea de pe latura sudică în 1788, apoi în 1824 cea de pe latura nordică. Şantierul de construire a bisericii Sf. Ştefan a fost deschis în anul 1493 şi pare să fi evoluat rapid deoarece în 1496 corul era deja înălţat, conform unei inscripţii ce a fost citită pe latura de nordest, pe parapetul drumului de strajă. Începând chiar din 1493, locuitorii Saschizului primesc mai multe scutiri de impozite din partea autorităţilor, pentru a-şi putea concentra eforturile la construirea bisericii. Ultima scutire de acest fel datează din 1525 şi în principiu această dată poate fi legată de închiderea şantierului, dar în stadiul actual al cercetărilor nu putem detalia modul în care au fost eşalonate lucrările pe parcursul acestui interval. Cercetările de parament efectuate în cursul restaurării au arătat faptul că etajul de apărare a fost construit în două etape, mai întâi cel de deasupra corului şi apoi cel de deasupra navei şi sacristiei. Infrastructura bisericii a fost realizată însă într-o singură etapă, astfel că putem interpreta aceste informaţii în sensul că în anul 1496 corul era apropiat de final, în vreme ce nava şi sacristia se aflau în stadii mai puţin evoluate. Între 1496 şi 1525 au fost presupuse astfel lucrări de finisare la nivelul etajului de apărare şi acoperişului şi foarte probabil realizarea elementelor de pietrărie şi a mobilierului41.

38 39

Ibidem Ibidem 40 Ibidem 41 Ibidem

16

Monografia comunei Saschiz
De asemenea, este foarte probabil ca în această perioadă să fi fost construit turnul aflat pe latura de nord a bisericii, la o distanţă de cca 10 m, şi o presupusă incintă fortificată din care nu s-au păstrat urme. Pilonul arcului de triumf de pe partea nordică, cercetat în S.4/2010, este ţesut cu zidăria corului. Talpa fundaţiei se află însă la o adâncime mai mică (- 1,56 m), iar limita superioară a acesteia este marcată printr-un decroş lat de 0,14 m la - 0,34 m. Caracteristicile tehnice şi de construcţie sunt aceleaşi cu cele din fundaţia corului. Colţul de S-V al corului, în zona scărilor de acces în amvon (datat 1709), a fost cercetat prin S.5/201042. Fundaţia scării, amplasată la 0,60 m distanţă faţă de peretele corului, este superficială, din piatră şi cărămidă, cu talpa la - 0,36 - 0,26 m. Stâlpul pentru balustrada acestei scări a fost fixat într-o groapă adâncită în groapa M.31. Zona de trecere spre absida altarului a fost cercetată prin secţiunile S.1/2010 şi S.2/2010. S-a constatat că într-o primă etapă de funcţionare cele două spaţii aveau acelaşi nivel de călcare. Într -o epocă pe care nu o putem preciza, absida a fost evidenţiată prin creşterea nivelului de călcare cu cca 0,40 m, prin adăugarea unei umpluturi prăfoase şi delimitarea spaţiului cu ajutorul unui parapet. Peste parapet a fost aşezată o structură din lemn de stejar cu o lungime totală de 8,42 m şi 0,17 × 0,215 m în secţiune, alcătuită din două elemente principale43. 1. O bârnă refolosită din stejar masiv cu o lungime de 7,11 m, aşezată la o distanţă de 0,14 m de zidul de sud şi 1,20 m de la cel de nord. Pe aceasta sunt vizibile urmele celor doi stâlpi care susţineau balustradele scărilor de acces din cor în altar; două orificii în axul bârnei (6 cm diametru, 2 cm adâncime) al căror rost nu îl putem preciza; un placaj pe planul orizontal cu o scândură de stejar (3,5 cm grosime) care acoperă până la limita zidului de sud un „decroş” cioplit în corpul grindei pentru o îmbinare care ţinea de destinaţia ei iniţială44. 2. Un fragment de bârnă din stejar şi ea refolosită, care pe o lungime de 1,20 m prelungeşte grinda principală până la zidul de nord. O destinaţie anterioară a acesteia este dovedită de profilaturile vizibile în plan orizontal şi vertical. Diferenţa de nivel relativ mare a impus realizarea unor trepte de acces, amplasate în imediata apropiere a pereţilor de nord şi de sud, prevăzute cu câte o balustradă din lemn. Astfel, la limita dintre cele două spaţii au fost ridicate două scurte ziduri de cărămidă cu o lungime de 1,2 m la nord (în S.1.) şi 1,10 la sud (în S.2), pe de o parte, menite a sprijini lemnăria în care au fost fixaţi baluştrii aferenţi scărilor de acces din cor în altar, pe de altă parte, pentru a susţine umplutura necesară urcării nivelului de călcare în altar. La capetelor celor două ziduri, perpendicular pe axul lor, au fost alăturate alte două scurte structuri din cărămidă zidită ce au constituit suportul scărilor de acces. În zona S.1/ 2010,

42 43

Ibidem Ibidem 44 Ibidem

17

Monografia comunei Saschiz
parapetul este adosat zidăriei N-S iar în partea opusă, în S.2/2010, acesta se află la o distanţă de 0,30 m către nord. Fără fundaţie, talpa tuturor celor patru ziduri se găseşte la - 0,18 - 0,16 m, pe strat45. Baluştrii (de formă circulară şi diametrul de cca 12 cm) pentru mâna curentă a scării au fost parţial sprijiniţi şi fixaţi în bârna de stejar, parţial îngropaţi (aproximativ 0,30 m) în umplutura de sub aceasta. Diferenţa este că, dacă la nord balustrul a fost fixat lângă zidul parapetului către interior, la sud el se găseşte către exterior, între parapetul scărilor şi zidul de susţinere. Dimensiunile cărămizilor din zidăriile menţionate sunt: L. 30 cm, l. 13 cm, h. 4,5 cm. Între parapete straturile continue (1-5) sunt întrerupe doar de gropile baluştrilor. Pe de altă parte, cele două ziduri care susţin bârna din stejar prezintă urme de tencuială care nu coboară mai jos de cota 0, adică foarte aproape de cota ultimului nivel de călcare, reprezentat de podina din lemn. 3. Absida altarului a fost cercetată printr-o singură săpătură, amplasată la sud de masa altarului, prin hazard poziţionată exact peste o criptă din secolul al XVII-lea, ceea ce a limitat drastic cercetarea arheologică. În partea de nord zidul criptei este lipit de masa şi scările altarului, iar spre sud distanţa dintre latura exterioară a acesteia şi zidul corului este de cca 0,40 m, spaţiu care nu a permis decât o adâncire superficială (Pl. 8)46.

Stratigrafia Duşumeaua din scânduri a fost aşezată într-un strat de nisip galben, partea superioară aflânduse la + 0,44 m. Sub acesta se află o depunere consistent de pământ negru-cenuşiu, care acoperă deopotrivă ruina criptei. Urmează apoi, pe de o parte, umplutura criptei, pe de altă parte, straturile aflate între zidul criptei şi cel al absidei altarului , atât cât au putut fi ele identificate47. Stratul 1, un pământ cenuşiu puternic pigmentat, tasat, cu partea superioară în jurul cotei 0, pare să fie legat de construirea criptei. Limita lui superioară corespunde cu baza celei mai vechi tencuieli identificate în absidă, astfel încât putem identifica la această cotă un nivel de călcare cert în acest compartment al bisericii. Celelalte trei depuneri observate până la - 0,30 m (straturile 2-4) conţin în diferite proporţii mortar şi chiar fragmente de cărămidă, fiind fără îndoială ulterioare construirii corului. Fără să avem elemente sigure pentru datare, putem presupune că aceste straturi au fost depuse pe suprafaţă în timpul sau imediat după încheierea construcţiei, cu scopul stabilirii unui anumit nivel de călcare48. Cercetarea arheologică a bisericii Cercetarea arheologică a bisericii evanghelice din Saschiz s-a realizat în trei etape, în paralel cu desfăşurarea procedurilor de restaurare a clădirii. În anii 1999-2000, cercetările au demarat deodată cu
45 46

Ibidem Ibidem 47 D. Marcu, ”Biserica evanghelica din Saschiz,jud. Mureş”. Materiale şi cercetări arheologice, seria noua VII,anul 2011, 168 48 Ibidem

18

Monografia comunei Saschiz
proiectul de restaurare, fiind investigat exteriorul bisericii, respectiv interiorul şi exteriorul turnului. Cercetarea interiorului bisericii s-a realizat în toamna anului 2010, când şantierul de restaurare ajuns la final a creat condiţiile necesare desfacerii pardoselii şi evacuării umpluturii. Se înţelege din acest context că săpătura arheologică a fost subordonată rigorilor restaurării, amploarea acesteia fiind limitată la rezolvarea unor probleme de ordin tehnic privind caracteristicile şi stabilitatea construcţiei, etapele de construcţie, evoluţia nivelului de călcare. Dimensiunile şi poziţia săpăturilor au fost stabilite împreună cu proiectantul general49.

Structuri construite Biserica actuală din Saschiz (nava, corul şi sacristia) a fost construită într-o singură etapă, iar în toate punctele investigate fundaţiile sunt ţesute. Proiectul de construcţie a inclus de asemenea şi contraforturile, doar porticurile fiind adăugate ulterior. Fundaţiile au fost realizate din bolovani de piatră de dimensiuni mari şi mici, înecaţi într-un mortar nisipos extrem de friabil; foarte rar apar şi fragmente de cărămidă Sacristia a fost cercetată doar în exterior, pe latura de vest printr-o casetă, S.4, prelungită ulterior spre nord prin S.4a. S-a constatat că talpa fundaţiei laturii de vest a sacristiei oscilează între 0,74 m în apropierea corului şi - 1,96 m la limita dinspre nord a acestei laturi. Adâncimea superficială dinspre cor a fost determinată de existenţa unui strat de balast natural, foarte dur, la limita superioară a căruia s-a oprit şanţul de fundare. În aceeaşi zonă, fundaţia corului este şi ea neregulată, adaptându -se la configuraţia naturală a terenului. Zidurile celor două compartimente ale bisericii sunt ţesute, ele fiind construite în aceeaşi etapă50. Osuar. În secţiunea 4 au fost surprinse urmele unei construcţii superficial adosată sacristiei (foarte probabil şi corului); a fost dezvelită parţial latura de nord a acesteia, aflată la o distanţă de 2,60 -2,70 m faţă de latura nordică a corului. Zidul are o lăţime de 0,50 - 0,60 m partea superioară, apare imediat sub stratul vegetal, iar talpa fundaţiei se află la - 0,40 m, în stratul de umplutură a mormintelor medievale (aici stratul 4). Edificarea acestei părţi a clădirii poate fi pusă în relaţie cu depunerile ce conţin mult mortar şi fragmente de cărămidă (straturile 5 şi 8), aflate aproximativ la nivelul fundaţiei şi suprapuse direct de un strat consistent de oseminte umane depozitate dezordonat (stratul 9). Acesta din urmă a fost identificat pe cea mai mare parte a suprafeţei investigate şi constituie principalul argument pentru a considera această construcţie ca având destinaţia de osuar. Pentru stabilirea limitelor cronologice nu deţinem indicii certe51. Faptul că umplutura mormintelor este mult mai curată în această zonă permite presupunerea că prelungirea sacristiei spre vest a avut loc la un interval destul de scurt după

49 50

Ibidem Ibidem 51 Ibidem

19

Monografia comunei Saschiz
construirea bisericii. Ruina este acoperită cu stratul 2, pe această bază putem avansa ipoteza că deja era demolată atunci când a fost construit porticul de vest. Porticul de vest a fost cercetat prin S.12, trasată pe latura de sud a clădirii, astfel încât să surprindă şi intersecţia cu peretele vestic al bisericii. Săpătura a pornit de la un nivel de călcare situat la - 0,86 - 1,04 m. Talpa fundaţiei porticului a fost identificată la - 2,42 m. Zidăria este destul de regulată, din piatră de dimensiuni medii aşezată în asize, rar folosindu -se fragmente de cărămidă. Şanţul de fundare a fost săpat în cea mai mare parte într-un pământ de umplutură (gropile mormintelor medievale), ceea ce explică marginile neregulate ale acestuia52. Porticul de sud a fost cercetat pe latura vestică prin S.11, săpătura pornind de la un nivel de călcare situat la - 0,30 m. Talpa fundaţiei a fost cercetată la - 1,06 m, la limita dintre pământul de umplutură (gropi de morminte) şi solul viu (lut galben). Nivelul de construcţie al acestei etape s -a aflat probabil între - 0,60 - 0,70 m, marcat printr-un strat de piatră şi mortar; rezultă de aici că adâncimea reală a fundaţiei a fost de numai 0,30 - 0,40 m. Remarcăm faptul că zidăria este regulată, cu profilul aproape vertical, fără decor53. Porticul de nord a fost cercetat în S.3, săpătura pornind de la un nivel de călcare situat la 0,18 m. Talpa fundaţiei se află la - 1,38 m, la limita dintre pământul de umplutură (gropi de morminte) şi solul viu (lut galben), şi aproape la acelaşi nivel cu talpa fundaţiei bisericii în acest punct. Nivelul de construcţie s-a aflat probabil în jurul cotei de - 0,44 m, marcat printr-un uşor decroş, care poate fi corelat cu stratul 2. Rezultă că adâncimea reală a fundaţiei a fost de aproximativ 1 m. Remarcăm faptul că acesta este cel mai bine construit dintre cele trei porticuri ale bisericii, zidăria subterană prezentând asize regulate din piatră de dimensiuni medii ce alternează cu şape regulate de mortar54. Relatările arheologului Biserica evanghelică din Saschiz a fost construită pe un platou scund, de formă neregulată, cu o zonă mai înaltă aproximativ în partea centrală a navei actuale. Diferenţa de nivel era mai accentuată spre vest, unde terenul cade abrupt spre valea Pârâului Scroafei, şi mai atenuată spre est. Această configuraţie corespunde în linii mari celei actuale, piaţa centrală a localităţii fiind plasată într-un fel de căldare, ale cărei margini urcă lin spre est şi nord, înregistrând însă căderi accentuate spre sud şi vest. Pe acest teren neregulat a fost amplasată biserica, fără ca suprafaţa să fie în prealabil uniformizată. Şanţurile de fundare s-au adâncit într-un strat de lut galben cu inserţii maronii foarte dure, în unele segmente aproape pietrificat. Acestea au avut în general o adâncime de 1,30 m, cu variaţii determinate de structura rigidă a solului, cele mai accentuate surprinse în zona sacristiei55.

52 53

Ibidem Ibidem 54 D. Marcu, ”Biserica evanghelica din Saschiz,jud. Mureş”. Materiale şi cercetări arheologice, seria noua VII,anul 2011 55 Ibidem

20

Monografia comunei Saschiz
Infrastructura zidită a bisericii este regulată, construită din piatră de râu şi gresie nisipoasă locală, de dimensiuni variabile, cu folosirea unei cantităţi mari de mortar din var şi nisip, relativ friabil. Profilul fundaţiilor este neregulat, mai ales văzut din exterior. Cercetarea arheologică a stabilit că biserica formată din navă, cor alungit încheiat cu absidă pentagonală şi sacristie pe latura de nord, a fost construită într-o singură etapă, inclusiv contraforturile fiind prevăzute în proiectul iniţial. Primul nivel de călcare amenajat în interior a fost o pardoseală din cărămidă cu dimensiunile 36 × 18 cm, identificată în navă la - 0,40 m. În cor s-a evidenţiat faptul că, după construirea fundaţiilor, suprafaţa a fost nivelată, nivelul de călcare fiind uniformizat în jurul cotei de - 0,20 m, printr-un strat lutos ce trebuie să fi făcut parte din structura unei prime pardoseli. Primul nivel de călcare în absida altarului este propus ipotetic în jurul cotei 0, corespunzând cu limita inferioară a unui strat vechi de tencuială. Nivelul de călcare dinaintea restaurării se afla în navă şi cor la - 0,10 m (medie), iar în absida altarului la + 0,46 m56. În jurul bisericii s-a dezvoltat un cimitir din care au fost cercetate peste 30 de morminte. Necropola este rarefiată, iar suprapunerile sugerează existenţa unor locuri de înmormântare familiale. Nu au fost sesizate înmormântări anterioare bisericii, deci înhumările au debutat cel mai devreme conco-mitent cu deschiderea şantierului de construcţii, în jurul anului 1500. După cum se cunoaşte aceste cimitire s-au închis însă spre mijlocul sec. XVI, după instaurarea Reformei a cărei adoptare la Saschiz este acceptată pentru anul 154522. Faptul că cimitirul nu este foarte dens se explică aşadar prin durata limitată de funcţionare, pe care o putem estima cu destulă siguranţă la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Fac excepţie înmormântările din interior, rezervate de obicei membrilor marcanţi ai comunităţii şi îndeosebi preoţilor şi familiilor acestora, care au continuat şi după închiderea cimitrului exterior57. Deşi săpăturile au fost relativ restrânse, putem concluziona că nu a existat un lăcaş de cult mai vechi pe acelaşi amplasament. Niciun fel de vestigii care să poată fi legate de o astfel de etapă nu au fost identificate, prin vestigii înţelegând ruine, depuneri stratigrafice, cimitir aferent sau artefacte care să poată documenta o astfel de prezenţă. Această situaţie a părut destul de evidentă şi după săpăturile din anii 1999-2000, stratigrafia deosebit de simplă sugerând faptul că ne aflăm în faţa unei singure etape de construcţie 23, dar totuşi abia acum poate fi considerată o certitudine. Literatura de specialitate mai veche a susţinut constant o astfel de evoluţie, în care vechea biserică a comunităţii săseşti, probabil o bazilică din secolul al XII-lea, a fost suprapusă mai mult sau mai puţin direct de biserica sală fortificată de la sfârşitul secolului al XV-lea58. După cum am mai spus, o astfel de teorie a fost susţinută de prezenţa unui mic lapidariu în interiorul bisericii, de refolosirea unor pietre profilate în clădirea gotică, şi desigur de faptul că în mod firesc lucrurile au evoluat în acest fel în majoritatea comunităţilor săseşti din sudul Transilvaniei, între
56 57

Ibidem Ibidem 58 Ibidem

21

Monografia comunei Saschiz
bisericile din diferite etape conservându-se o continuitate spaţială. La Saschiz, realităţile constatate arheologic nu confirmă însă un astfel de scenariu, fiind evident faptul că biserica romanică a funcţionat pe un alt amplasament, împreună cu cimitirul aferent, rămas probabil până la Reformă cimitir principal al comunităţii59. Cea determinat abandonarea acestei biserici şi construirea celei noi în altă parte, este o întrebare care rămâne deschisă cercetărilor viitoare. Răspunsul nu poate fi în orice caz unul banal, deoarece nu este vorba despre simpla poziţionare a unei clădiri într-un loc mai favorabil (mai larg, mai bine apărat natural, mai luminat etc.), ci despre transferul real al nucleului comunităţii. Această afirmaţie se întemeiază pe constatarea că biserica gotică se află de fapt în piaţa centrală a localităţii, având în imediata vecinătate clădiri reprezentative precum şcoala veche, casa parohială, sala comună sau primăria. Topografia actuală a localităţii este considerată însă ca fiind medievală şi tipică pentru coloniştii saşi, astfel încât această situaţie nu se poate datora decât unor începuturi mai puţin convenţionale, determinate de prezenţa în apropiere a unei ale comunităţi. Biserica evanghelică fortificată Sf. Nikolai din satul Cloașterf Dupa cum izvoarele mentionează, localitatea este prezentă in jurul secolului XIII odată cu venirea sașilor. Satul Cloașterf cunoaște de-a lungul timpului mai multe denumiri. Pentru prima dată este atestat sub numele de Villa Nikolai și alături de Criţ și Meșendorf făcea parte din Abaţia Cârţa60, pentru ca, mai târziu, în jurul anului 1500 să facă parte din scaunul Sighișoarei. Totuși denumirea cea mai cunoscută este denumirea germană de Cloașterf care se folosește până în prezent. (Pl. 4) Analizând din punct de vedere geographic, localitatea se află în apropiere de drumul european E60 (2kilometri) la nord, pe drumul comunale DC 53, învecinându-s cu satele Mihai Viteazu și Daia. Satul Cloașterf face parte din teritoriul administrativ al comunei Saschiz având o suprafaţă în intravilan egala cu 32 ha. Comunitatea mai sus amintită se mândrește din anul 1353 cu Biserica Evanghelică fortificată care poartă hramul Sfântului Nicolae. Biserica este construită într-un ansamblu de o deosebită splendoare. Din vechea biserică s-a păstrat până astăzi doar cristelnţa, restul edificiului fiind distrus. Ansamblul conţine: - Biserica fortificată - Zidul de incintă - Turnurile de apărare - Locuinţa preotului

59

Ibidem Gernot Nussbächer, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 33 (în continuare: G. Nussbächer, Klosdorf...).
60

22

Monografia comunei Saschiz
Se pare că numele localitătii provine de la hramul bisericii Sf. Nicolae. Dupa cum aminteam mai sus, vechea biserică este distrusă iar intre anii 1521- 1524 se va ridica întregul ansamblu ce dăinuie cu străjnicie și astăzi. Biserica fortificată din Cloașterf este un monument istoric de categoria A, cu deosebită importanţă pentru comuna Saschiz61. Construcţia bisericii evanghelice a fost terminată în anul 1524, mărturie a acestui lucru fiind inscripţia aflată pe unul din pereţii edificiului: “1524 a fost terminată construcţia prin mine Stephan Ungar , zidar din Sighișoara”62.( Pl. 6). Se pare că această inscripţie este cea mai veche și singura cunoscută care conţine numele complet a unui meșter din Transilvania63. Ansamblul fortificat al bisericii evanghelice se numără printre cele mai omogene din Transilvania fiind opera cunoscută a unei singure perioade de construcţie. Biserica evanghelica a fost construită ca o biserică de tip hală, având nava acoperită cu o boltă stelată cu nervuri, corul fiind la aceeași înalţime. Contraforturile ce sprijină la exterior zidurile sunt închise în partea superioara cu arce plate ce ascund gurile de tun, deasupra lor sunt pozitionate multiple abajururi. Pe latura nordică a corului se află sacristia boltită cu arce semicilindrice dispuse pe orizontală. Intrarea în edificiu se face prin porticulul de vest încheiat în arc plat pe consolă. De observat este faptul că porticulul a fost prevăzut cu o hersă (grătar cu glisare verticala) , contraforturile ce flanchează intrarea având aspectul unor piloni masivi și preponderent alipiţi laturii de vest. În interiorul bisericii se află barbacanele de lemn din sec. XVI-XVII. La fel ca în majoritatea bisericilor evanghelice se regăsesc strane și bănci destinate enoriașilor. La etaj se află stranele pentu tineret. Pe strane se pot observa picturi, care din punctul meu de vedere sunt picturi fanteziste. (Pl.7). În anul 1716 pictorul Andreas Hermann din Sibiu realizează un altar în stil baroc. Deasupra altarului se află orga care datează din 1832.(Pl. 8) Conform tradiţiei în bisericile evangelice întâlnim placa cu numele sătenilor decedati în lupte, în cazul de faţă, în cele doua războaie mondiale. O scară duce deasupra bolţii bisericii de unde poate fi observată șarpanta de susţinere a acoperișului , “o adevărată ţesătură de bârne groase”. Corul și sala sunt acoperite de un nivel de apărare. Odata cu biserica se ridică și incinta patrulateră cu turnuri la fiecare colţ acoperite în interior pentru a nu oferi dușmanilor prilejul de a incendia sau distruge ansamblul. Intrarea se face prin partea sudică in vecinătatea turnului. Între anii 1916- 1919 în colţul de sud al incintei se construieste paracliserul si turnul Clopotniţa. Pîna la plecarea sașilor, satul era denumit și “Mica Vienă”.

61 62

Ibidem Tradusă de dr. Liviu Câmpean 63 Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 394

23

Monografia comunei Saschiz
În localitate au existat mai multe bresle dar cea mai importantă dintre el e a fost breasla pălărierilor. O vorbă spunea “că în șurile cloșterfenilor puteai întoarce tractorul cu remorcă”. Ceea ce denotă că, comunitatea era una destul de înstărită și cu foarte multe proprietăti.

Castelul Haller din Mihai Viteazu După cum și numele precizează, castelul a fost una din reședinţele importantei familii

nobiliare Haller. Castelul Haller din Mihai Viteazu, se afla chiar la intarea în localitate. Date istorice nu am putut găsi foarte multe dar se presupune că acest castel datează din secolul XVI. Din relatările unor localnici se pare ca locuinţa a fost folosită ca reședinţă de vară. (Pl. 9) După cel de-al doilea război mondial acesta a fost naţionalizat şi pană in 1989, aici a funcţionat sediul C.A.P.-ului. Un fermier din localitate a cumpărat după revoluţie întreaga proprietate, fără să ştie la acea ora adevarata sa valoare. Despre Castelul Haller arhivele pastreaza prea putine date, aflam insa informatiile din relatarile unor localnici precum Moș Culiţă : Bunicul meu nu mi-a povestit prea multe despre grofi. Aceştia nu stăteau tot anul aici, iar cand veneau, nu prea ieşeau in lume. Din cate imi amintesc, aveau mai multe domenii, iar aici veneau cand vroiau linişte. De asta nici nu aveau mai multe slugi... Asta era casa bătranei baronese, mama lui Gabor”. (n.r. Gabor Haller) “Era doar o poveste ce mi-o zicea moşul mereu. Odată, au venit nişte talhari, să fure de la conac. Noroc că era el aici, că atunci grofoaia era singură. I-a alungat vitejeşte”. “Dar şi grofii au fost generoşi cu el. Altfel crezi că mai stăteam eu in casa asta, in curte de castel?“ Din relatările localnicilor reiese că grofii foloseau castelul ca resedinta pentru recreere și veneau aici mai ales vara cu diferite ocazii. Din nefericire măreţia castelului s-a pierdut odată cu negura timpului, iar în prezent nu a rămas decat o ruină care te întâmpină la intrarea în localitate

24

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL III Saschizul în Evul Mediu
Dr. Cîmpeanu Liviu 1. Saschizul 1.1. Considerente generale. Numele localităţii. Satul Saschiz, care dă numele unei comune în judeţul Mureş, situată la poalele unor dealuri împădurite din sud-estul Posişului Târnavelor, la confluenţa dintre pârâiele Saschizului şi Flosa64, a fost întemeiat în evul mediu de către coloniştii germani, chemaţi de regii Ungariei înc epând cu mijlocul secolului al XII-lea65. Aşezarea, subordonată scaunului săsesc Sighişoara, este atesată abia la începutul secolului al XIV-lea sub denumirea de Kizd sau Kyzd, apoi cu variaţiuni cum ar fi Kezd, Kyzdy, Zaazkezd sau (cu grafie maghiară) Szasz Kezd sau chiar Kysch sau Kyszch. Forma românească, Saschiz, este o preluare a formei maghiare Szasz Kezd şi s-ar traduce literal Kezdul Săsesc66. Din păcate, pentru Saschiz, ca dealtfel pentru toate aşezările rurale şi urbane din Transilvania, nu s-a păstrat un „document de fondare” sau ceva asemănător care să vorbească despre actul de întemeiere în sine, a aşezării. Singurul lucru ce se poate afla din sursele istorice este că, aşa cum am arătat mai sus, la începutul secolului al XIV-lea (1308) localitatea fiinţa deja. Una dintre legile Istoriei arată că orice lucru, aşezare sau fenomen, în general, atestat la o dată de sursele istorice, exista cu cel puţin o jumătate de veac înaintea primei atestări. Aşadar dacă, potrivit acestei legi, Saschizul este atestat la începutul secolului al XIV-lea, el trebuie să fi existat cel puţin la 1250, dacă nu mai devreme. În acest sens există indicii istorice dar nu dovezi sau surse isorice. Pentru a putea desluşi începuturile aşezării şi pentru a înţelege procesul de înt emeiere a aşezărilor săseşti în general şi a Saschizului în particular este nevoie de o privire de ansamblu asupra colonizării germanilor în Transilvania şi asupra organizării lor administrativ-juridice, care se poate urmări din secolul al XIII-lea. 1.2. Date despre colonizarea saşilor în Transilvania şi organizarea lor administrativ-juridică. Problema colonizării germanilor în Transilvania a fost analizată foarte limpede şi pertinent de către profesorul Thomas Nägler în 197867. Sintetizând, putem reţine faptul că aşezarea saşilor în Transilvania s-a încadrat într-un fenomen istoric general de colonizare a Estului Europei cu populaţie
64 65

Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Buc.,ur 2002, p.1072 sub voce. Despre colonizarea germană rămâne fundamentală lucrarea lui Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981 (în continuare: Aşezarea saşilor…). Mai nou, vezi lucrarea de sinteză a lui Konrad G. Gündisch şi Mathias Beer Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005, p. 27-47. 66 Coriolan Suciu, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, vol.II, Bucureşti, [1968], p. 98 sub voce; Misch Orend, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLIII/1926, Tom 2-3, p. 277 (în continuare M. Orend, Ortsnamen); Ernst Wagner, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977, p. 360 (în continuare E. Wagner, Ortsnamenbuch...) 67 Thomas Nägler, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979 (în continuare: Die Ansiedlung...) şi trad. rom. deja citată: Thomas Nägler, Aşezarea saşilor...

25

Monografia comunei Saschiz
germană, provenită în principal din zona renană, fenomen iniţiat de monarhii tinerelor regate ale Europei de Est (Boemia, Polonia, Ungaria) dar şi de diferiţi mari seniori sau episcopi din acele regate68. Din păcate, procesul de colonizare a Ungariei este cel mai puţin cunoscut, datorită lipsei de izvoare istorice, unele pierdute încă din evul mediu69. Aşadar, nu se cunoaşte nici modul în care s-a desfăşurat colonizarea şi nici data exactă a acesteia. Este cert însă că un rol capital în procesul de colonizare l-au avut greavii saşi70, de la numele cărora se trag denumirile unor aşezări ale coloniştilor germani: villa Hermanni (Sibiu, de la greavul-locator Hermann), villa Humperti (Guşteriţa sau, în germană Hammersdorf, de la greavul-locator Humpert), villa Epponis (Turnişor sau, în germană, Neppendorf), villa Heldwini (Cisnădie sau, în germană, Heltau, de la greavul-locator Heldwin) ş.a.m.d.71. Prin intermediul acestor greavi, provenind din nobilimea mică, războinică a Impeiului Roman de Naţiune Germană, regii Ungariei îi recrutau pe coloniştii germani. Tot greavii însoţeau diferitele grupuri de colonişti şi se îngrijeau de aşezarea lor pe pământul crăiesc (fundus regius), devenind astfel locatores. Potrivit lui Thomas Nägler, este posibil ca greavul unei aşezări, în calitatea lui de locator să fie însoţit, în mai multe rânduri, mai multe grupuri de colonişti între „patria de baştină şi Transilvania”72. Cert este că după colonizare greavii au îndeplinit în noile aşezări funcţii juridice şi au prestat regalităţii servicii militare în schimbul cărora au primit bunuri imobile cu drept ereditar. S au format asfel adevărate familii nobiliare care au dăinuit până în prima jumătate a sec. al XVI-lea. Revenind la problema colonizării73, istoriografia săsească şi germană a reţinut ca perioadă a colonizării săseşti domnia regelui arpadian Geza al II-lea. Nu s-a ajuns încă la un consens asupra anului de început al procesului de colonizare, K. G. Gündisch a propus însă anii 1141, 1147 sau 1158, ani în care regele Geza al II-lea se afla în relaţii diplomatice bune cu Imperiul Roman de Naţiune Germană, ceea ce ar fi favorizat mutări de populaţie dinspre spaţiul germanic spre spaţiul maghiar74. Dincolo de aceste ipoteze, Diploma Andreană de la 1224, care stabileşte principalele privilegii şi obligaţii ale coloniştilor germani din jurul Sibiului, nu vorbeşte decât despre oaspeţii teutoni 75, chemaţi

Ibidem, p. 53-93, un amplu capitol dedicat acestei teme, unde este tratată şi istoriografia problemei. Martyn Rady, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000, p. 9: După înfrângerea de la Mohacs regina Maria, soţia defunctului rege Ludovic al II-lea, a încercat să salveze arhivele regale din Buda, acuma ameninţată de turci. Arhivele au fost încărcate pe barje care urmau să le ducă la Viena, dar la 12 mile în amonte de Buda barjele s-au scufundat şi astfel arhiva a fost pierdută. 70 Liviu Cîmpeanu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010, p. 33-42, cu bibliografia problemei. 71 Thomas Nägler, op. cit., p. 159-161; Konrad Gündisch, Mathias Beer, Siebenbürgen ..., p. 34-35; Konrad Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993, p. 107-108, 109, 117 (în continuare: Das Patriziat...) . 72 Thomas Nägler, op. cit., p. 159-160. 73 Liviu Cîmpeanu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrat iv-juridică a Sibiului şi a provinciei aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010, p. 81-90. În zona Sătmarului au fost aşezaţi colonişti germani deja la începutul sec. al XI -lea, imediat după încreştinarea Ungariei de către regele Ştefan I. Vezi ibidem, p. 82, cu bibliografia problemei. 74 Konrad Gündisch , Mathias Beer, Siebenbürgen..., p. 33-34. 75 Despre diferitele nume al coloniştilor (hospites, hospites Theutonici, Teutones vel Saxones) vezi: Wilfried Loth, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în vol. Zur Rechts68 69

26

Monografia comunei Saschiz
de prea-evlaviosul rege Geza, bunicul nostru..., fără a oferi alte elemente de datare. În ceea ce priveşte arealul colonizării, potrivit documentului, acesta se întindea de la Vest la Est din Orăştie până la Baraolt76. Sub nici o formă nu se poate formula ipoteza că toţi coloniştii germani din întreaga Transilvania au venit de-odată, la chemarea regelui Geza, deoarece Diploma se referă exclusiv la oaspeţii germani (hospites theutonici) din arealul mai sus menţionat. Acest lucru a fost arătata încă în 1979 de profesorul Nägler, care se referea la Andreanum ca la singurul document care vorbeşte, vag şi lapidar, depre colonizarea germanilor, cu referire la cei din regiunea Sibiului77. La 1186 regele Bela al III-lea a cerut mâna Mariei Capet de la fratele ei Filip August, regele Franţei. În vederea încheierii căsătoriei, Bela al III-lea a trimis regelui Franţei o listă a tuturor veniturilor regatului său, în care figurau 15.000 de mărci de argint de la „oaspeţii” din Transilvania. În document nu este specificată naţionalitatea oaspeţilor şi nici unde era situată colonia lor dar este indubitabil, aşa cum observa şi Th. Nägler, că nu poate fi vorba decât despre provincia săsească a Sibiului78. Aşadar, potrivit documentului mai sus citat, putem concluziona că spre sfârşitul sec. al XIIlea oaspeţii meţionaţi constituiau o comunitate destul de numeroasă şi importantă din punct de vedere economic (chiar dacă suma venitului pare exagerată), comunitate ce avea chiar şi biserică proprie. Despre biserica Theutonicorum Ultrasilvanorum vorbea însăşi papa Celestin al III-lea la 1191. Pontiful a hotărât înfiinţarea unei prepozituri libere a germanilor din Transilvania: ...Cum autem ecclesia Theutonicorum Vltrasiuanorum in praeposituram sit liberam instituta...79. Această prepozitură, subordonată direct arhiepiscopului de Esztergom, a fost înfiinţată şi, contestată fiind de episcopul Transilvaniei, a fost întărită şi confirmată de papalitate (papa Inocenţiu al III-lea), prin cardinalul-legat Gregor, în 119880. Începând cu 1199-1200 deja este atestat un prepozit sibian în persoana lui Desiderius, care îndeplinea în acelaşi timp funcţia de cancelar al regelui Emeric 81. Noua prepozitură avea trei subunităţi administrative bisericeşti şi anume capitlurile Sibiu, Nocrich şi

und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971, p. 250-260, cu toată problematica (în continuare volumul se va cita: Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte...) 76 Documente privind Istoria României, C. Transilvania, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti, 1951, p. 208 (în continuare seria se va cita: DIR.C, volumul va fi indicat cu cifre romane); Cf. Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 159; Ernst Wagner, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte..., p. 70-87. Wagner consideră că la momentul emiterii Andreanumului Rupea şi scaunul aferent nu aparţinea de comitatul sibian, ea fiind castru rgal. 77 Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 159. 78 Ibidem, p. 170. 79 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.I (1191-1342), ed. Fr. Zimmermann şi Carl Werner, Sibiu, 1892, p. 1, doc. 1 (în continuare seria se va cita Ub., numărul volumului va fi indicat cu cifre romane). 80 Ibidem, p. 2-4, doc. 2 şi 4; Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 171; Cf. K. K. Klein, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte ..., p. 56. (în continuare:K. K. Klein, Geysanum und Andreanum...); Konrad Gündisch , Mathias Beer, op. cit., p. 35: Gündisch subliniază că diploma papală face diferenţa între „primii” oaspeţi flandrensi, între „ceilalţi” oaspeţi flandrensi şi între „toţi” oaspeţii flandrensi, diferenţă pe care domnia sa o consideră a fi un indiciu pentru mai multe faze succesive ale colonizării. 81 Ub. I, p. 5-6, doc. 7-13.

27

Monografia comunei Saschiz
Cincu82, amănunt ce ne permite să stabilim arealul coloniilor germane din jurul Sibiul, denumit până astăzi Altland (germ.= Ţara Veche). De remarcat că acesta se încadrează în teritoriul demarcat de Diploma Andreeană, cuprins între Orăştie şi Baraolt. Cu toate acestea nu se poate s tabili cu exactitate forma de organizare juridică şi administrativă a oaspeţilor germani din Transilvania la acea dată, cel mai probabil fiind vorba de un comitat, aşa cum se va arăta mai jos. La începutul sec. al XIII-lea sunt atestate deja mai multe aşezări ale coloniştilor germani din Transilvania, fără a se specifica unitatea administrativ-teritorială şi juridică de care acestea depindeau. Astfel, la 1204 se distingea un Johannes Latinus inter Theutonicos Transiluanensis in villa Reutel, pe care regele Emric îl răsplătea pentru fapte de arme83. Importantă aicea este atestarea comunităţii „teutonilor” din Cisnădie (germ. Heltau, lat. villa Riuetel)84, pe care regele o atestă, fără alte specificaţii. În legătură cu acelaşi Johannes Latinus la 1206 sunt atestate aşezările Bărcut (în doc. Baracvth), Lovnic (în doc. Lewenech), Cobor lângă Făgăraş (în doc. Cowrnh), Felmer, tot lângă Făgăraş (în doc. Welmer)85. Toate aceste aşezări mărgineau posesiunea acordată de regele Andrei al IIlea lui Johannes Latinus, şi aveau statut de villa, adică sat. Deşi mai târziu aceste aşezări au fost săseşti nu se poate stabili cu certitudine dacă în momentul acestei (subl. n.) atestări au fost locuite de hospites germani şi cu atât mai puţin nu se poate stabili unitatea sau unităţile administrativ teritoriale de care ele au depins la început. Prima atestare certă a unei autonomii teritoriale a germanilor din Transilvania datează de la 1206, când regele Andrei al II-lea îi scoate pe saşii din aşezările Cricău, Ighiu şi Romoş, de sub jurisdicţia voievodului şi îi eliberează de alte sarcini publice86. Sprijinindu-se pe acest document în care regele îi numeşte pe coloniştii germani din cele trei aşezări rurale (în document sunt numit villa) primos hospites regni istoriografia săsească a ajuns la concluzia că aceştia chiar au fost primii colonişti germani din Regatul Ungariei, cu atât mai mult cu cât există indicii potrivit cărora la ridicarea catedralei din Alba Iulia au contribuit meşteri germani din aşezările germane aproiate (Cricău, Gârbova şi Câlnic)87. Cele trei sate eliberate de jurisdicţia voievodului Transilvanei la 1206 constituie un prim nucleu teritorial liber, din punct de vedere juridic, al hospites-ilor germani, prefigurând oarecum statutul pe care îl va dobândi comitatul sibian odată cu Diploma Andreană, la 1224. După constituirea comitatului sibian, Cricăul (Karako) şi Ighiul (Crapundorpf) se bucurau în constinuare de
Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale româneşti, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română. Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 56-57 (în continuare Th. Nägler Aşezarea şi aportul...); Idem, Aşezarea saşilor…, p. 174; K. K. Klein op. cit., p. 56. 83 Ub. I, p. 7, doc. 15. 84 E. Wagner, Ortsnamenbuch..., p. 350.; Coriolan Suciu, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, vol. I, Bucureşti [1968], p. 151. 85 Ub. I, p. 8, doc. 16. 86 Ibidem, p. 9-10, doc. 17; K. K. Klein, Geysanum und Andreanum..., p. 57, autorul vorbeşte de coloniştii din cele trei aşzări ca despre o grupă de colonişti cu drepturi speciale; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971, p. 119-120 (în continuare se va cita: Şt. Pascu, Voievodatul..I) 87 Thomas Nägler, Die Ansiedlung..., p. 126-128; Idem, Aşezarea saşilor…, p. 164; Şt. Pascu, loc. cit. .
82

28

Monografia comunei Saschiz
privilegii speciale faţă de celelalte aşezări, ca de pildă cele obţinute la 1238 de la regele Bela al IV lea88. Totuşi, cele trei aşezări nu constituiau efectiv o autonomie administrativ-teritorială, astfel că ele trebuie să fi fost subordonate unui comitat. Desigur, este vorba despre unul dintre comitatele nenumite dar atestate în Diploma Andreană de la 1224, care au fost desfiinţate „din rădăcină” la data constituirii comitatului sibian89. Ar putea fi vorba de comitatul Alba, în care ştim că existau mai târziu aşezări germane sau poate chiar o primă formă de organizare a comitatului sibian care a funcţionat înai nte de 1224 . Nucleul comitatului creat de regele Andrei al II-lea pare să se fi întins între Sibiu şi Cincu (azi în jud. Braşov) în teritoriul numit până astăzi Altland adică Ţara Veche. Parte din acest teritoriu a aparţinut în secolul al XII-lea de comitatul Alba90 şi abia odată cu Andreanum-ul din 1224 s-a coagulat în jurul Sibiului şi a comitatului aferent91. Prima organizare administrativ-teritorială a regatului Ungariei, preluată de la regatele creştine occidentale şi îndeosebi de la Imperiul romano-german, a fost cea castrensă sau, cu alte cuvinte, cea a comitatelor de cetate92. Această organizare a durat cel puţin până la începutul secolului al XIII-lea când existau deja pe teritoriul regatului cel puţin 50 de comitate 93, aşadar când organizarea castrensă a fost înlocuită cu cea comitatensă. Cele două forme de organizare par să fi coexistat încă multă vreme atâta timp cât la 1333 sunt atestaţi iobagiones et conditionarii castrenses de Fagach, de comitatu Heweswyuar94 [subl.n.]. Nu se poate stabili dacă a existat un teritoriu castrens care să fi precedat comitatul sibian deoarece nu există o atestare directă a castrelor regale în extremitatea estică a Ungariei (adică în zonele Transilvaniei în care au fost colonizaţi saşii). Există totuşi unele elemente caracteristice organizării castrense care ne permit să intuim prezenţa a unui castru regal în zona Sibiului: în primul rând organizarea populaţiei germane din sudul şi sud-estul Transilvaniei în centurii (Hundertschaften) şi decurii (Zehntschften)95, caracteristică a organizării fiscale a comitatelor de cetate96. Un alt element ar fi prezenţa în sud-estul Transilvaniei a „porţilor” (magh. porta sau kapu), importante şi indispensabile elemente strategice ale castrelor regale maghiare de la marginea

88 89

Ub.I, p. 66-68. DIR. C. vol. I, p. 208; Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276. 90 Gyula Kristo, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004, p. 191. 91 G.E. Müller, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der Hermannstädter Provinz oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische Landeskunde, vol. XXIX/1906. Despre perioada de început a regiunii şi mai ales a aşezării Sibiu vezi şi Harald Roth, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006, p. 3-8. 92 Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006, p. 96-99; K. G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval , în vol. Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001, p. 35-36 (în continuare: Autonomie de stări şi regionalitate...). 93 Engel Pál, op.cit., p. 100. 94 Ub. I, p. 458, doc. 503. 95 Gernot Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 11-13; idem, Din Cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987, p. 11-13; Idem şi Géza Bakó, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur Geschichte der sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976; Cf. Thomas Nägler Aşezarea saşilor în Transilvania, p. 191 şi Şt. Pascu, op. cit., p. 123. 96 Engel Pál op.cit., p. 98.

29

Monografia comunei Saschiz
regatului97. Este vorba de cele două porţi (ung. kapuk) de la Copşa Mare şi Copşa Mică (azi în jud. Sibiu) de la prisăcile (lat. indagines) care barau teritoriul încă neocupat de regalitatea maghiară98. Cele două aşezări strategice sunt situate la Nord-Est de Sibiu către teritoriul Târnavelor, care, se ştie a fost printre cele din urmă teritorii colonizate de saşi99 şi astfel ocupate de regalitatea maghiară. Însăşi faptul că ulterior (1224) Sibiul a fost făcut centru de comitat este o dovadă a existenţei anterioare a unui castru regal în regiune, dat fiind faptul că întotdeauna un comitat se agrega în jurul unei cetăţi regale, comandate de un slujbaş regal (castelan sau comite)100, care în cazul de faţă nu putea fi decât Sibiul. Este interesantă şi interpretarea cercetătorului A.A. Rusu, potrivit căreia teritoriul mărginaş al regatului era organizat în comitate de hotar iar comiţii şi castelanii „de la începutul sec. XIV au fost cei care au intermediat „contractele” cu locatores, respectiv cu responsabilii direcţi ai colonizării germane”101. Aceasta este realitatea pentru nordul regatului (regiunea spre Slovacia) dar dl. Rusu consideră că nici Transilvania nu putea fi străină de „asemenea procedee” şi că cel care s -ar fi ocupat de colonizarea din partea de sud a Transilvaniei ar fi fost comitele de Sibiu. Este posibil ca această realitate să fi premers data de 1224, când a fost creat comitatul Sibian. Acesta a fost unul din cele aproximativ 50 de pe cuprinsul regatului maghiar, care funcţionau la începutul secolului al XIII-lea. Fiecare comitat era condus de un comite, numit de rege care exercita în numele acestuia autoritatea juridică, administrativă şi militară asupra populaţiei comitatense (nobile sau nenobile). Autoritatea comitelui era restrânsă doar de libertăţile individuale sau colective a populaţiei locuitoare din comitatul pe care îl administra102. Atestarea destul de timpurie, pe la 1210, a comitelui sibian Joachim este încă o dovadă a funcţionalităţii unui comitat cu centrul la Sibiu. Într-un document de la 23 iunie 1250 regele Bela al IV-lea, întăreşte fiilor şi urmaşilor comitelui Joachim moşia Szalnye, pe care tatăl şi înaintaşul său, regele Andrei al II-lea a scos-o de sub autoritatea cetăţii Zala şi a donat-o răposatului de fericită amintire Ioachim, comite al Sibiului, fiul comitelui Beche103. Donaţia a fost o răsplată pentru toate serviciile militare aduse de comitele sibian Ioachim regelui Andrei al II-lea. Într-o primă misiune, comitele Ioachim, în caltitate de comandant al unei oştiri formate din saşi, români, secui şi pecenegi a fost trimis să îl ajute pe ţarul vlaho-bulgar Asan Borilă (în doc. Asan Burul) împotriva unor rebeli din Vidin, care îi contestau stăpânirea104. După ce i-a învins pe cumani la treversarea Cumaniei, comitele

Ibidem, p. 100-101; K. G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate..., p. 37-38. Ibidem. 99 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 74. 100 K. G. Gündisch, Das Patriziat..., p.107-108, cu întrega discuţie despre statutul comandanţilor cetăţilor regale. 101 A. A. Rusu, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 403. 102 Engel Pál op. cit., p. 99-101; K.G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate..., p. 36. 103 DIR. C. vol. I, p. 338. 104 Ibidem; Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998, p. 312: uzurparea tronului ţaratului vlaho-bulgar de către Asan Borilă (care l-a otrăvit pe unchiul său după
97 98

30

Monografia comunei Saschiz
Ioachim a ajuns la Vidin şi, în urma unor lupte crâncene a reuşit să recupereze cetatea din mâinile rebelilor şi să o redea ţarului Asan Borilă105. Alte servicii militare a prestat comitele Ioachim în timpul campaniilor din Lodomeria, împotriva lui Roman cneazul ruenilor (este vorba de Danilo Romanovici)106. Din document reţinem mai ales informaţia despre misiunea îndeplinită de comitele Ioachim la Vidin, asupră căruia am insistat şi care este databilă în 1211107. De subliniat că la acea data Ioachim avea deja demnitatea de comite al Sibiului (în doc.= regele... numindu-l pe comitele Ioachim cap al oştirii) şi că în armata sa erau saşi (în doc.=comitele Ioachim şi-a adunat pe saşi, români, secui şi pecenegi...)108. Atestarea lui Ioachim în calitate de comite al Sibiului la 1211, este o atestare (din păcate indirectă) ante quem a comitatului sibian înainte de atestarea literală a acestuia de Andreanum, în 1224. Desigur, comitatul sibian la acea dată nu putea avea aceeaşi întindere ca şi cel instituit la 1224 de Andrei al II-lea, dar atestarea unui nucleu a lui, alături de celelalte comitate şi formaţiuni administrativ-teritoriale, desfiinţate „din rădăcină” la instituire, este importantă. În sfârşit, la 1224, regele Andrei al II-lea dispune ca tot poporul începând de la Orăştie până la Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sepsi şi cu pâmăntul Draos [= Drăuşeni, azi în jud. Braşov n.n.] să fie un popor şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu109. Noua unitate administrativ teritorială, întinsă pe o fâşie de circa 190 km.110, este pusă sub autoritatea unui comite numit de rege111, ca dealtfel toate comitatele regatului Ungariei şi se bucura de dreptul de a folosi sigiliu propriu, drept acordat de obicei marii nobilimi laice sau ecleziastice: ...le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştrii în chip lămurit112. Odată cu instituirea comitatului, regele a acordat saşilor o serie de drepturi şi privilegii care au stat la baza viitoarei Universităţi Saxone din Transilvania. În primul rând este vorba de unitatea politică, menţionată în citatul de mai sus. Acest drept de unitate politică este secondat de dreptul de autoadministraţie şi de jurisdicţie proprie, exercitate de juzi, aleşi după dreptul lor c utumiar: Iar comitele Sibiului, oricine ar fi el, să nu cuteze a orândui dregători în sus -zisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc printre dânşii; şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi

mama, Ioniţă Caloianul) a dus la o serie de revolte şi rebeliuni, una dintre ele fiind cea de la Vidin. Pentru înăbuşirea acesteia, Asan Borilă a cerut ajutorul regelui Andrei al II lea, care l -a trimis pe comitele Ioachim. 105 DIR. C. vol. I, p. 338-339. 106 Ibidem; Engel Pál, op. cit., p. 116-117. 107 C-tin Rezachevici, op. cit., p. 312; Editorii colecției D.I.R., C., au datat campania din Bulgaria la 1213. (p. 338, nota 6). 108 Ibidem. 109 DIR. C. vol. I, p. 208; Textul latin în Ub. I, p. 32, doc. 43; comentariu şi text în română la Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 180-184; comentariu şi text german la Konrad Gündisch şi Mathias Beer, op.cit., p. 4043; Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276; Idem, Aşezarea şi aportul..., p. 107; Ştefan Pascu, Voievodatul...IV, p. 73. 110 G. Gündisch, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, ed. C. Göllner, Bucureşti, 1979, p. 41 (în continuare: G. Gündisch, Sächisches Leben...). 111 Thomas Nägler, Aşezarea şi aportul..., p. 108. 112 DIR. C. vol. I, p. 209.

31

Monografia comunei Saschiz
nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra dregătorie cu bani113. Şi mai jos: Voim şi poruncim cu tărie, ca pe dânşii să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom aşeza noi, la locul şi la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecaţi numai după dreptul obişnuielnic [cutumiar, n.n.] şi nimeni să nu cuteze a-i chema în faţa noastră, afară de atunci când pricina lor nu s-ar putea hotărâ în faţa judelui lor114. În completare şi următorul paragraful al aceluiaşi document: Iar dacă vreunul dintre dânşii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să nu poată întrebuinţa alţi martori înaintea judelui, decât oameni care să se afle în hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de orice jurisdicţie străină (subl. n.)115. Din analiza Diplomei Andreane trebuie reţinute în studiul de faţă informaţiile despre organizarea comitatului sibian şi despre statutul său juridic în cadrul regatului Sfântului Ştefan. Dela 1224 până în deceniul al treilea al secolului XIV provincia Sibiană are statut de comitat, iar din documentele păstrate se poate alcătui şi o cronologie a comiţilor regali 116. Comiţii erau numiţi, aproape anual, direct de către rege din rândurile noblilimii de la Curte şi, de foarte multe ori, titularul funcţiei de comite al Sibiului nu părăsea anturajul regal. Că este aşa o dovedesc actele emise de rege în care apar ca martori dregătorii regatului, printre care se număra şi comitele de Sibiu. De foarte multe ori funcţia de comite al Sibiului era acordată unui mare dregător din anturajul regelui doar pen tru veniturile care le aducea după sine117. De problemele comitatului se ocupa efectiv, vice-comitele numit, potrivit Andreanum-ului, de către comite dintre germanii din provincie. În demnitatea vicecomitelui, coroborată cu cea a judelui liber ales, putem ghici premergătorul judelui regal instituit după anul 1325. La nivel local autoritatea era exercitată de juzii aleşi liberi de coloniştii germani, desigur din rândul greavilor, atestaţi de către Andreanum118. În deceniul al treilea al secolului XIV, comitatul sibian a suferit o schimbare majoră şi anume cea a statutului juridic de la comitat la scaun principal. Circumstanţele acestei transformări au fost explicate de cercetătorul sas G. E. Müller în 1941: înlocuirea comitelui cu judele regal este o măsură a regelui Carol Robert de reorganizare administrativ-juridică, dintr-o serie mai largă de astfel de măsuri luate în Transilvania şi Slavonia în perioada 1325-1329. Müller consideră că nu întâmplător comitele a fost înlocuit de un jude regal la 1325119 şi doar în provincia Sibiu, punând această schimbare în legătură cu răscoala împotriva regelui a populaţiei germane din zonă, din acel an. Aşadar schimbarea ar fi o urmare a amintitei răscoale, regele schimbând statutul juridic-administrativ al provinciei sibiene

113 114

Ibidem, p. 208. Ibidem, p. 209. 115 Ibidem. 116 Vezi lista la Liviu Cîmpeanu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010, p. 87-88, cu bibliografia specifică. 117 Ibidem. 118 DIR. C. vol. I, p. 208. 119 Th. Nägler, Aşezarea şi aportul..., p. 109.

32

Monografia comunei Saschiz
pentru a recâştiga loialitatea răsculaţilor germani120, cu atât mai mult cu cât situaţia noii dinastii angevine era destul de precară în regat121. Revenind, juzii regali ai Sibiului au început să fie numiţi, de către rege, din rândul greavilor saşi, spre deosebire de comiţii din epoca arpadiană care erau, aşa cum am văzut, membrii ai noblimii (maghiare) a regatului122. De fapt, prefacerea a constat în diminuarea autorităţii juridice, administrative şi fiscale a reprezentanţei regale din Sibiu (adică a comitelui) şi o lărgire a libertăţilor şi atribuţiilor de tot felul a autorităţilor locale sau, mai bine spus a reprezentanţei germanilor din Sibiu şi din provincia aferentă. Prefacerea amintită a fost una profundă şi a fost resimţită nu doar în capitala comitatului, adică în oraşul Sibiu, ci în întreg teritoriu. De la această dată vechile autorităţi juridice locale ajung în prim-plan, fiind denumite de acuma încolo scaune de judecată sau, simplu, scaune, în fruntea cărora regele numeşte juzi regali, tot din rândul elit ei germane a provinciei sibiene123. Aceştia aveau aceleaşi prerogative pe care le-a avut comitele sibian înainte de 1325, inclusiv jurisdicţia penală124, îngrădind astfel sfera de atribuţii a comitelui din Sibiu125. Abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea se pot constata juzi din rândurile nobilimii maghiare, numiţi de autoritatea centrală în fruntea unora dintre scaunele săseşti126. La 1340 se emite la Sibiu un document în numele tuturor locuitorilor Celor Şapte Scaune aparţinătoare de Sibiu (...ad eosdem provinciales Cybinienses pertinentes)127, la fel şi în 1355 sunt atestate iarăşi Cele Şapte Scaune, alături de scaunul sibian (documentul începe cu: Nos universi provinciales sedis Cybinensis ac aliarum septem sedium universi provinciales ad eandem sedem Cybiniensem pertinentes...)128. Aşadar, spre mijlocul secolului al XIV-lea provincia Celor Şapte Scaune era funcţională, autorităţile din Sibiu, în frunte cu judele regal al provinciei, prezidând reprezenanţa celorlalte scaune saăseşti, mai ales în imprejurări juridice, dar şi administrative şi fiscale. Această formă de organizare a durat până în a doua jumătate a secolului al XV-lea când saşii au obţinut de la regele Matia Corvin dreptul de a-şi alege juzii regali, aceştia trebuind doar să fie confirmaţi de către rege129. Cu excepţia câtorva situaţii în care regele a numit juzii din rândurile nobilimii, ca metodă de coerciţie pentru unele acte de nesupunere, saşii i -au ales liber pe reprezentanţii lor, până în secolul al XIX-lea.

120

Georg Eduard Müller, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941, p. 11 (în continuare G.E. Müller, Stühle und Distrikte...); Cf. K. Gündisch , Mathias Beer, op. cit., p. 55-56; şi Harald Roth, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, p. 16-18; G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 41. 121 Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan..., p. 160-162. 122 G.E. Müller, op. cit., p. 12. 123 Idem, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931, p. 37 (în continuare: G.E. Müller, Die Gräven...); G. Gündisch, op. cit., p. 41. 124 Ibidem, p. 42. 125 Şt. Pascu, Voievodatul...IV, p. 75. 126 G.E. Müller, Die Gräven..., p. 12. 127 Şt. Pascu , op. cit., p. 78; Cf. doc. în Ub.I, p. 504-505. 128 Ub. II, ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897, p. 110.-111; Cf. G. Gündisch, op. cit., p. 42. 129 Gernot Nussbächer Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, p. 14; idem, Din Cronici şi hrisoave, p. 15.

33

Monografia comunei Saschiz
Aşadar, pe la mijlocul secolului al XIV-lea autoritatea scaunelor aparţinătoare de Sibiu a început să se manifeste, dar trebuie arătat care au fost cele Şapte Scaune, care este originea lor şi care a fost componenţa lor. Potrivit istoriografiei germane şi săseşti scaunele au apărut la cumpăna dintre veacurile XIII-XIV (1291 este atestat scaunul Alţâna, nucleul viitorului scaun Nocrich. Vezi Infra!)130 şi, mai ales, în prima jumătate a sec. al XIV-lea131, fenomen aflat desigur în legătură cu prefacerea comitatului sibian. Se pare că iniţial chiar au fost şapte scaune, la acestea adăugându-se scaunul Sighişoara. În fruntea scaunelor săseşti erau juzi regali numiţi de rege, de obicei din rândul greavilor, şi juzi scăunali, ales liber de către locuitorii scaunului132, după litera Andreanum-ului: şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra dregătorie cu bani133. Aşezările rurale ale saşilor aveau în frunte câte un jude sătesc (vilic) care avea şi jurisdicţia inferioară, secondat fiind de reprezentanţii comunităţii. Autorităţile scăunale aveau atribuţii fiscale. financiare, administrative, formând totodată reprezenaţa universitas-ului (aicea cu sens de comunitate) săsesc din Cele Şapte Scaune134. Hotărârile privitoare la întreaga provincie erau luate în cadrul unei adunări generale la care participau autorităţile scăunale, şi cele din Sibiu, care se întrunea de două ori pe an., de Sf. Gheorghe şi de Sf. Ecaterina135 Referitor la originea scaunelor săseşti astăzi nu mai poate fi acceptată teoria lui Nicolae Iorga potrivit căreia saşii ar fi adoptat şi adaptat forma de organizare a judeciilor româneşti 136, fără îndoială premergătoare colonizării săseşti. Originea acestora trebuie căutată în primul rând în prerogativele juridice inferioare ale greavilor-locatori, care după colonizare au devenit juzii noilor aşezări. Potrivit Andreanum-ului, juzii erau aleşi liber de către membrii comunităţilor germane, mai ales din rândul elitelor germane, adică a greavilor137. Astfel în secolele XIV-XV demnitatea de greav se confundă cu cea de jude: spre exemplu la 1402 este menţionat un comes seu iudex iar în 1430 un iudex seu grebio138. Cu alte cuvinte comes-ul sau greavul nu era altceva decât un jude al unei aşezări germane, atestată în cutare document. Documentul din 1440 care atestă că Biertanul era un comitatus seu grebatus139 arată că la acea dată exista acolo un scaun de judecată. Cel mai bun exemplu că saşii alegeau în demnitatea de jude pe acela care va părea mai potrivit 140 se întâlneşte la Biertan unde la 1440 comunitatea a ales, cu acordul Celor Două Scaune de care aparţinea, în calitate de greav -jude un
130 131

G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 41. Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276-277. 132 Ibidem. 133 DIR. C. vol. I, p. 208. 134 Thomas Nägler, op. cit., p. 277-278; Idem, Aşezarea şi aportul..., p. 109. 135 G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 42. 136 Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009, p. 64-65. 137 DIR. C. vol. I, p. 208. 138 G.E. Müller Die Gräven..., p. 26; Ub.III (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1902, p. 290. 139 G.E. Müller op.cit., p. 27. 140 Ibidem.

34

Monografia comunei Saschiz
nobil maghiar învecinat, din familia Apafy141. Motivul pentru care erau aleşi nobilii ca juzi, chiar şi de către comunităţile libere ca Biertanul, era că nobilii erau persoanele cele mai adecvate pentru rezolvarea problemelor interne sau externe ale comunităţii, datorită prestigiului lor social. Datorită prestigiului unei familii de greavi, reşedinţa acestora putea deveni scaun de judecată (cum este cazul greavilor din Alţâna, care au mutat vremelnic sediul scaunului Nocrich la reşedinţa lor din Alţâna, vezi infra!). S-a presupus chiar că scaunele (sau scaunele de judecată) s-au format din comitatele atestate de Andreanum, care au fost desfiinţate cu ocazia constituirii comitatului Sibian142. Astfel, vechile comitate ar fi devenit circumscripţii de autoritate juridică infeioară, în fruntea cărora se aflau greavi-juzi, doar cazurile grave sau penale ajungând la judele regal, sau la reprezenatnul acestuia143. La o cercetare mai atentă se poate constata că multe dintre centrele scăunale, în secolul XIV şi chiar XV erau încă aşezări rurale (de villa sau pagus, vezi infra!), aşadar nu puteau avea înainte de epoca Andreanum-ului alt statut, necum să fie cetăţi (castre) regale, în jurul cărora să se poată agrega comitatele care au premers comitatul Sibian. Aşadar această teorie, deşi tentantă, nu credem că poate rezista dacă se urmăreşte evoluţia centrelor scăunale de la prima atestare a lor ca şi localităţi, până la obţinerea statutului de sediu scăunal (majoritatea obţin acest statut pe la mijlocul sec. al XIV-lea). Putem reţine însă, din această teorie, rolul jucat de juzii locali în constituirea scaunelor de judecată. Există însă şi scaune care s-au agregat în jurul unor centre devenite urbane, ca urmare a unor dispoziţii, uneori arbitrare, a regalităţii. Aceasta, în schimbul unor beneficii şi avantaje, a făcut jocul elitelor locale ridicându-le localităţile la rang de oraş şi totodată de sediu scăunal (este cazul Sibiului, al Sebeşului, al Orăştiei, al Sighişoarei, al Bistriţei şi al Braşovului)144. Pe lângă scaunul principal al Sibiului au funcţionat următoarele Şapte Scaune: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea145, la care s-a adăugat domeniile orăşenesti, devenite scaunele filală Sălişte şi Tălmaciu, plus vremelnic domeniul Vinţu de Jos şi Vurpăr. Într-o diplomă din 14 Iulie 1349 sunt atestate pentru prima dată toate Cele Şapte Scaune, în frunte cu Scaunul principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach, Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches, Kozd146. Asupra acestui document o să revenim mai jos, deoarece atestă Saschizul ca scaun separat de Sighişoara. Pentru prezentul studiu este însă relevantă evoluţia şi componenţa scaunului Sighişoara din care a făcut parte şi aşezarea Saschiz.

141 142

Ibidem, p. 20. Th. Nägler Aşezarea şi aportul..., p. 108; Idem, Aşezarea saşilor…, p. 276; Şt. Pascu, Voievodatul...IV, p. 75. 143 G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 41. 144 K.G. Gündisch, Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in Siebenbürgen, ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990, p. 65 (în contunuare: K. G. Gündisch, Entestehung der Nationsuniversitä...). 145 Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276. 146 Ub.II, p. 60-61; Cf. Gernot Nussbächer, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010, p. 34.

35

Monografia comunei Saschiz
Scaunul Sighişoara147. Cele mai vechi urme ale coloniştilor germani de la Sighişoara, nişte locuinţe de lemn, datează din jurul anului 1200, şi sunt plasate pe locul unei colonii secuieşti mai vechi, din care s-au găsit pe cale arheologică donjonul şi capela rotondă148. Prima atestare documentară a localităţii datează de la 1298, când în Schespurch este atestată o mănăstire dominicană, ceea ce denotă că la acea dată aşezarea avea caracter urban, deoarece aceste mănăstiri erau fondate în evul mediu doar în aşezări urbane149. După colonizare, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, Sighişoara s-a aflat în rivalitate cu aşezarea învecinată Saschiz, care era şi sediu de decanat, ca urmare a faptului că împrejurimile Saschizului a fost prima zonă colonizată de saşi, formând ulterior aşa-numitul Scaun-de-Sus150. După cum s-a arătat spre sfârşitul secolului al XIII-lea Sighişoara avea deja caracter urban, depăşind astfel aşezarea rivală, fiind atestată deja la 1337 ca sediu scăunal151 iar la 1339 ca şi comitatus Segusvar, ceea ce denotă că în fruntea scaunului era un comite sau Jude152, ca dealtfel şi la 1349153. La 1366 are loc o reformă adminsitrativă prin care se hotăreşte că în fruntea oraşelor din Cele Şapte Scaune trebuie să stea un consiliu format din doisprezece juraţi (germ. Ratsherren), prezidaţi de un primar (lat. magister civium). În acest context este atestată la 1367 şi Sighişoara cu rang de civitas154. Şi la Sighişoara judele regal era secondat de un jude scăunal (iudex provincialium), atestat prima dată la la 1374, în persoana lui Nicolaus155. Scaunul Sighişoara se întindea de-a lungul Târnavei Mari şi era împărţit în trei subunităţi: Scaunul-de-Sus, cu centru la Saschiz, Scaunul-de-Mijloc, cu centrul la Sighişoara şi Scaunul-de-Jos, în jurul localităţilor Daneş, Hoghilag şi Laslea156. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea era compus din circa şaisprezece aşezări157. Componenţa scaunului: Scaunul Sighişoara (atestat la 1337)158 Apold (germ. Trappold, mag. Apold/Trapold, lat. Apoldia/Appoldya/Oplid) atestat la 1231. Archita (germ. Arkeden/ Ergetten, mag. Erked, Szaszerked, lat. Erkud, Erkenthynum) atestat la 1341.
147

Sighişoarei i-a fost dedicat de curând un volum ce cuprinde 50 (cincizeci) de studii de specialitate în limba germană, semnate de distinsul istoric braşovean, Gernot Nussbächer, constituid al IX -lea volum, deja citat, din seria Aus Urkunden un Chroniken, Braşov, 2010. 148 Historische Stätten. Siebenbürgen, ed. Harald Roth, Stuttgart, 2003, p. 186 (în constinuare: Historische Stätten...); Gheorghe Baltag, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca, 2004, p. 21-24. 149 G. Nussbächer, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte Schäßburgs, în vol. cit., p. 19; 150 Gh. Baltag, op. cit., p. 22-23. 151 Ub.I, p. 490-491. 152 G. Nussbächer, loc. cit.; Idem, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în vol. cit., p. 33. 153 Coriolan Suciu, Dicţionar localităţi..., vol. II, p. 120. 154 G. Nussbächer, Über das erste Vierteljahrtausend..., p. 20; Ub. II, p. 283-284. 155 Ub.II, p. 433. 156 Gh. Baltag, op. cit., p. 22-23; Şt. Pascu, Voievodatul..., IV, p. 82-83. 157 Georg Reichesdorffer, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque prouinciarum et regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550 [fila 17, faţă] (tradus fragmentar în Călători străini privind Ţările Române,vol. I, ed. Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 207-230). 158 E. Wagner, Ortsnamenbuch, p. 360; Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 281; G.E. Müller, Stühle und Distrikte..., p. 192-194; M. Orend, Ortsnamen..., p. 275-279, cu datele primelor atestări documentare şi denumirile săseşti ale localităţilor; Franz Zimmermann, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch das selbe, Sibiu, 1901, p. 44 fără data atestărilor (în continuare: F. Zimmermann, Das Archiv...); Pentru fiecere localitate Coriolan Suciu, op.cit., vol. I-II, sub voce.

36

Monografia comunei Saschiz
Beia/Bea/Baia (germ. Meeburg, mag. Homorodbéne/Benne/Béne, lat. Meburch/Mehburgum) atestat la 1442. Brădeni/Hendorf/Hejdor (germ. Henndorf/Hegendorf, mag. Hégen/Heden, lat. Hegun/Hendorf/Hegen) atestat la 1349. Buneşti/Bundorf/Budu (germ. Bodendorf/Budendorf, mag. Szaszbuda, lat. Boda/Budendorff/Buda Sax.) atestat la 1337. Colaşterf (germ. Klosdorf, mag. Miklostelke, lat. villa Nicolai)159 Daia/Sasdaia (germ. Denndorf, Dellendorf, mag. Szaszdállya/ Szasz-Dálya, lat. Dalia/Dala/ Dalya/ Dulya) atestat la 1280. Daneş/Danoş(germ. Dunesdorf/Dansdorf, mag. Dános, lat. Villa Sancti Dyonisii, Danus) atestat la 1348. Hoghilag/Holdoileag (germ. atestat la 1345. Laslea (Mare)/Laslie (germ. Gross-Lasseln,mag. Szaszsszentlaszlo, Szt. Laszlo, lat. Zentlazlo, Sanct Ladislaus) atestat la 1309. Netuş (germ. Neithausen/Nithusen, mag. Nethus/Netus, lat. Sithuz/Nithuz/Nithwsen) atestat la 1309. Michelsdorf (astăzi dispărut) (mag. Mihalyfalva/Muhalytelke, lat. Myhalfalua) atestat 1349 Prod/Brod/Brud (germ. Pruden/Proden, mag. Prod/Prot, lat. Prod/Prodium/Prooden/Prud) atestat la 1348. Roadeş/Radeş (germ. Radeln/Radenthal, mag. Rados, lat. Radus/Radas/Radendal) atestat la 1356. Saschiz/Chizduc Săsesc (germ. Keisd/Kaizd, mag. Szaszkezd, lat. Kyzd/Kysdy/Zaazkysd) atestat la 1309 Seleuşu (Mare) (germ. Gross-Alisch/Olesch, mag. Nagyszölös, lat. Sedews, Ewluesch/Megalesium) atestat la 1348. Sighişoara - atestată la 1280 (vezi supra!) Şaeş (germ. Schaas/Schees, mag. Segesd, lat. Sugus/Zegus/Segud/Schais) atestat la 1302. Ţeline/Ţelina (germ. Wossling, mag. Pusztacelina/Voszling, lat. Wossling/Wasstung) atestat a 1614. Sintetizând putem reţine că primii colonişti germani din Transilvania au venit la mijlocul secolului al XII-lea, în timpul domniei regelui Geza al II-lea. Ei au întemeiat, pe măsură ce s-au aşezat în Transilvania, mai multe aşezări, atestate deja în primul deceniu al secolului al XIII-lea. Există indicii potrivit cărora la Sibiu a funcţionat din a doua jumătate a sec. al XII-lea un castru regal de care depindeau aşezările din împrejurimi. Oricum, la 1224, odată cu fixarea principalelor privilegii şi obligaţii ale saşilor, de care s-au bucurat până în epoca modernă, s-a pus bazele comitatului sibian ce se întindea de la vest la est de la Orăştie la Baraolt. Acest comitat, condus de jure de un comite regal şi Halwelagen/Helvlegen, mag. Holdvilag, lat. Hodwylag, Halbalegen)

Aşezarea intră sub autoritatea scaunului Sighişoara pe la 1500, vezi H. Fabini, Atlas der siebenbürgischsächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 395.
159

37

Monografia comunei Saschiz
de facto de vice-comitele numit de comite dintre colonişti, a fiinţat nestingherit până în deceniul al treilea al sec. XIV. În perioada 1325-1329, în cadrul unui amplu program de reforme administrative şi pentru a câştiga loialitatea saşilor la acea dată rebeli faţă de rege, Carol Robert de Anjou a schimbat statutul juridic al Sibiului din comitat în scaun principal. Aceasta însemna înlocuirea comitelui cu un jude regal de origine germană şi cu o lărgire a libertăţilor de tot felul a saşilor dintre Orăştie şi Baraolt. Cam tot pe la începutul sec. al XIV-lea (după 1291) au început să apară scaunele de judecată ca subunităţi a comitatului sibian respectiv a scaunului principal de la Sibiu. Acestea au apărut fie în urma exercitării autorităţii juridice a unor greavi locali (cum au fost cei din Alţâna-Nocrich) fie ca obţinere a statutului urban (de târg/oppidum sau oraş/civitas) a unor aşezări ca urmare a intervenţiei arbitrare a regalităţii. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIV-lea sunt atestate deja Cele Şapte Scaune subordonate Scaunului Sibiu: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea. Apariţia şi evoluţia scaunului Sighişoara este relevantă pentru prezentul studiu deoarece aşezarea Saschiz a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul acestui scaun. Cu o scurtă întrerupere la mijlocul secolului al XIV-lea când aşezarea devine pentru scurt timp sediu scăunal, a aparţinut neîntrerupt de scaunul Sighişoara cu a cărui sediu omonim s-a aflat în rivalitate continuă. 1. 3. Saschizul în evul mediu. Chiar dacă prima atestare documentară a Saschizului datează de la începutul sec. al XIV-lea, aşa cum s-a afirmat în primele rânduri ale prezentei lucrări, începuturile aşezării trebuie să fie mult mai vechi. S-a demonstrat pe cale arheologică faptul că la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia a existat o cominitate de secui destul de numeroasă, care a premers în secolele XI-XII colonizarea săsească. Secuii, un popor de stepă al cărui origine (hunică, alană sau turanică) a stârnit destule controverse, s -au aliat destul de devreme (cca. la sfârşitul sec. IX) cu triburile maghiare, se aflau în plină migraţie înspre apus. Maghiarii şi triburile aliate, după ce au trecut prin stepele nord-pontice, au migrat către vest spre Câmpia Pannonică, trecânc Carpaţii prin pasul Verecke (cit, Vereciche!) din Slovacia de astăzi. În timpul migraţiei dar şi în luptele ulterioare cu Imperiul Roman de Naţiune Germană (Germania medievlă) secuii au constituit avangarda maghiarilor. După ce migraţia maghiară spre vest a fost oprită de către Imperiul German, prin marea înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Lechfeld (955), a început mi graţia şi expansiunea înspre răsărit, adică înspre ceea ce avea să devină Transilvania. Luptele ma ghiarilor, în rândurile cărora luptau întotdeauna secuii ca şi avangardă, cu diferite populaţii (români, slavi bulgari) şi principi locali (vestiţii Gelu, Glad, Menumorut şi Ahtum dar şi principele Salanus ş.a.m.d.) au durat, în mare, din a doua jumătate a sec. X până pe la începutul sec. al XII-lea. Toate acestea le conoaştem, în principal din cronica Notarului Anonim al regelui Bela 160. După supunerea populaţiilor şi principilor locali, dinspre Câmpia Pannonică înspre răsărit, în Transilvania, până apro ximativ în zona râurilor Mureş şi Olt, secuii au fost aşezaţi pe graniţa răsăriteană a regatului Ungariei,

Vezi textul latin cu traducere la G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934. O abordare critică, modernă a textului cezi la Tudor Sălăgean, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006, passim.
160

38

Monografia comunei Saschiz
cu scopul de a asigura paza dinspre teritoriile încă nesupuse. Pe măsură ce graniţa regatului a fost împinsă înspre sud şi est, secuii au fost mutaţi odată cu această păstrându-şi atribuţiile de grăniceri militari. Abia la sfârşitul sec. al XII-lea, când fruntariile regatului au atins în sud şi în est Carpaţii, secuii au fost mutaţi în regiunea pe care o locuiesc şi astăzi (aşa -zisa Ţară Secuiască/Szekely Aföld), păstrându-şi atribuţiile militare de paznici de hotar ai regatului până în epoca modernă. Din expunerea de mai sus trebuie reţinut faptul că în sec. XI-XII, în timpul expansiunii spre răsărit a regatului Ungariei, secuii au fost colonizaţi în jurul Sighişorii unde au întemeiat o serie de aşezări, printre care şi Saschizul161. Secuii au locuit la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia până spre sfârşitul secolului al XII-lea, când locul lor a fost luat de coloniştii germani. Nu există elemente de datare sigure dar faptul că regele Andrei al II-lea a instituit la 1224, prin renumita Diplomă Andreană, un comitat al oaspeţilor germani (subl. n.) ce se întindea de la vest spre est din Orăştie până la Baraolt, zonă ce cuprinde şi Sighişoara şi Saschizul, pledează în acest sens. Tot arealul amintit tr ebuie să fi fost colonizat cu germani destul de dens cel puţin câteva decenii înainte iar atestarea expresă a comitatului oaspeţilor germani este fără echivoc, secuii au fost mutaţi înspre est cu mult înainte de 1224. Cercetătorul sibian Hermann Fabini acceptă ca perioadă de translatare a secuilor înspre răsăritul Transilvaniei 1161-1241. Post 1241 secuii întemeiază în răsăritul Transilvaniei scaunul Kezdi, aşadar omonim cu vechea lor aşezare din apropierea Sighişorii162. Potrivit aceluiaşi cercetător, ultimele elemente de populaţie secuiască din zona Sighişoara-Saschiz au fost translatate de către regalitate în estul Transilvaniei după 1264163. Putem plasa, aşadar, începuturile aşezării săseşti de la Saschiz la cumpăna dintre veacurile XIIXIII, deodată cu începuturile Sighişorii (vezi mai sus!). Pentru această perioadă timpurie a aşezării nu s-au păstrat izvoare istorice, deci nu se poate spune nimic. Cea mai veche atestare documentară a aşezării datează din anul 1309164. Înainte de a analiza datele, foarte sumare dealtfel, despre Saschiz din documentul care îl atestă pentru prima dată, trebuie să schiţăm împrejurările politice şi militare din Transilvania primului deceniu al sec. al XIV-lea. La 1301 a murit, fără urmaşi, Anderi al III-lea - ce purta cognomenul Veneţianul, după rudele dinspre mamă – ultimul rege din dinastia arpadiană, ce a condus regatul Ungariei de la sfârşitul veacului al IX-lea. Odată cu moartea regelui şi cu stingerea dinastiei au început puternice disensiuni între nobilimea regatului ce au culminat cu un crâncen război civil. O parte din nobilime îl susţinea pe Otto de Bavaria, o altă parte a nobilimiiîl susţinea pe Carol Robert de Anjou, din ramura napolitană, iar voievodul Transilvaniei, atotputernicul Ladislau Kan îşi susţinea cauza proprie165. Războiul civil a durat până în 1310 când facţiunea ce îl sprijinea pe Carol
161

Gheorghe Baltag, Sighişoara, Schässburg, Segesvar, Cluj-Napoca, 2004, p. 17-18; Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 2002, p. 335. 162 Ibidem, p. 335-336. 163 Ibidem. 164 Ibidem; idem, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009, p. 172. 165 Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, p. 152-158; Despre activitatea voievodului Ladislau Kan vezi Tudor Sălăgean, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007, passim.

39

Monografia comunei Saschiz
Robert a reuşit să se impună iar voievodul Ladislau Kan l-a recunoscut ca rege166. În contextul acestui război civil, puterea militară şi cea politică a voievodului se sprijinea pe propria lui bază economică, clădită prin uzurparea şi acapararea, după 1301, a minelor, oraşelor şi comitatelor regale, din raza sa de acţiune. Este vorba de minele din Rodna, de aşezările miniere Dej, Cojocna şi Sic, de comitatele secuieşti şi, cel mai important pentru prezenta lucrare, de comitatele săseşti: Sibiu, Cele Două Scaune, Braşov şi Bistriţa167. Astfel, la 1310 (şi bine înţeles şi înaintea acelei date) demnitatea de comite al Sibiului era deţinută de atotputernicul voievod al Transilvaniei. La 1309 Saschizul,împreună cu scaunul Sighişoara – de care aparţinea - şi cu întreg comitatul săsesc al Sibiului se afalu sub autoritatea voievodului Ladislau Kan. Situaţia comitatului sibian, cu toate aşeările sale urma să se schimbe foarte repede după această dată. Un an mai târziu, la 1310 Ladislau Kan reconoştea în cadru festiv puterea lui Carol Robert de Anjou ca rege al Ungariei: Nos Ladislaus vaivoda Transilvanus et comes de Zonuk praesentium per tenorem significamus quibus expedit universis, quod ab hac hora et die in antea dominum Karolum dei gratia regem Hungariae recognoscimus et recipimus in dominum nostrum naturalem et legitimum, et eidem fideliter assumis tamquam domino nostro naturali servituri in persona propria et propinquis nostris universis, qui nostrum voluerint consilium acceptare et asssistere eidem in omnibus auxilio, consilio et potentia, quam habebimus et habemus168. De asemenea voievodul s-a angajat să restituie coroana Ungariei, capturată de la pretendentul Otto de Bavaria şi mai multe comitate şi oraşe capturate, printre care se numărau, desigur, şi cele săseşti169. Iată pasajul din document: de asemenea promitem să-i dăm înapoi şi să predăm [regelui] minele de argint din Rodna, districtul Bistriţei, hotarul [=provincia] sibiană, teritoriul secuilor, satele (sic!) Dej, Cluj şi Sic împreună cu Cămara Sării [=direcţia de exploatare a sării], ce aparţine de acestor aşezări170. Odată intrată sub autoritatea regală, provincia sibiană cu toate aşezările sale, inclusiv Saschizul au revenit la libertăţile lor de odinioară, despre care am vorbit mai sus şi la situaţia de dependenţă directă faţă de regalitate. Trecând acuma la documentul din 1309, care atestă Saschizul, trebuie să precizăm că relevant în sine pentru tema prezentului studiu. El reprezintă consemnarea unui proces (un fel de stenogramă din ziua de astăzi) dintre capitlul sau episcopia Transilvaniei de la Alba Iulia şi mai mulţi decani (protopopi) saşi printre care şi cel din Saschiz, Georg (Georgius de Kyzd)171. Faptul că la începutul sec. al XIV-lea Saschizul era sediu de capitlu (protopopiat catolic şi apoi, de la mijlocul sec. XVI,
166 167

E. Pál, op.cit., p. 157-158. T. Sălăgean, op.cit., p. 74-77; Şt. Pascu, Voievodatul I., p. 195-196. 168 Ub.I, p. 295. 169 Ibidem, p. 295-296; Traducere în limba germană în Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. Robert Csallner, Sibiu, 1905, p. 55; Cf. Istoria Transilvaniei, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2003, p. 237-238. 170 Trad. n. după textul german din Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. cit., p. 55. 171 Ub.I p. 240, 245, 247, 252, 275, 288, 289, 290, 292. Documentul-„stenogramă” a procesului, nr. 314, pp. 239-292; un instrument de lucru deosebit de util este Diplomatarium Kisdense de Gernot Nussbächer în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009, p. 42-68. Doc. semnalat la p. 44 (în continuare G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense).

40

Monografia comunei Saschiz
evanghelic), arată că aşezarea avusese însemnătate deja timpuriu, cel puţin în a doua jumătate a sec. XII-lea172. Pentru a înţelege locul şi însemnătatea capitlului (protopopiatului catolic) din Saschiz în cadrul organizării ecleziastice saseşti din Transilvania este nevoie de o scurtă expunere a acesteia. Pe lângă o organizare administrati-juridică proprie, saşii s-au bucurat şi de o organizare ecleziastică proprie, instituită de-a dreptul de papalitate, cu concursul regalităţii ungare medievale. Aşa cum arătam mai sus, la 1191 papa Celestin al III-lea a instituit o prepozitură liberă a saşilor din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Prepozitura saşilor era dependentă direct de arhiepiscopul de Esztergom 173, care la rândul lui era locţiitorul papei în regatul apostolic al Ungariei. Astfel, germanii din Transilvania erau din punct de vedere ecleziastic erau dependenţi direct de papalitate cum din punct de vedere administrativ-juridic erau dependenţi direct de regele Ungariei, ocolind autoritatea voievodală din Transilvania. Revenind la prepozitura sibiană, aceasta era împărţită în mai multe decanate şi/sau capitluri atestate începând cu sec. al XIII-lea174. Cele mai vechi atestate sunt capitlurile Ţării Bârsei (1223), a Sibiului (1264) şi Mediaşului (1283). La începutul sec. al XIV-lea sunt atestate capitlurile din Sebeş (1303), Saschiz, Bălcaciu, Criş/Laslea, Şeica Mare şi Orăştie (toate atestate în amintitul document de la 1309) şi printrecele mai târziu atestate, decanatul de Bistriţa (în perioada 13321337)175. În secolele XIV-XVI au existat nu mai puţin de 24 de capitluri săseşti, în cadrul prepoziturii de Sibiu176. Criteriile după care o aşezare devenea sediu de capitlu au fost stabilite în perioada interbelică de arhivistul şi cercetătorul sas Georg Eduard Müller: o aşezare putea deveni sediu de capitlu dacă se bucura de dreptul de a strânge dijma bisericească (darea pe care trebuiau să o plătească toţi supuşii bisericii catolice, constând din a 10-a parte din recolta/venitul pe un an de zile - lat. decima, de unde termenul istoric românesc dijmă). Cel care se bucura de acest drept în evul mediu, avea de obicei, un cuantum propriu din suma încasată de 1/3. De asemenea, din punctul de vedere al dreptului colonizator, aşezările primare (întemeiate primele de către coloniştii germani) aveau întâietate faţă de aşezările secundare (întemeiate ulterior)177. Pornind de la aceste premise, putem trage concluzia că Saschizul, alături de alte centre de capitlu, a fost una dintre primele aşezări întemeiate de cooniştii germani din Transilvania, bucurându-se şi de dreptul de a strânge dijma178. Date ulterioare din sec. XVI şi XVIII atestă faptul că decanatul de la Saschiz avea autoritate asupra 18 (optisprezece) aşezări: Archita, Buneşti, Daia, Criţ, Drăuşeni, Brădeni/Hendorf, Saschiz, Cloaşterf, Beia, Meşendorf, Netuş, Roadeş, Şaeş, Sighişoara, Fişer, Jimbor, Apold şi Vulcan (azi în jud. Braşov)179.

172

Cf. idem, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, p. 13. (în continuare: G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd). 173 Vezi mai sus! 174 Georg Eduard Müller, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936, p. 8-14. 175 Ibidem, p. 9-11. 176 Enumărate alfabetic în ibidem, p. 15. 177 Ibidem, p. 4. 178 Cf. Ibidem, p. 148-151. 179 Ibidem, p. 40-41.

41

Monografia comunei Saschiz
Episcopia catolică a Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia, a intrat în repetate rânduri în conflict cu prepozitura săsească demla Sibiu (deci şi cu toate subunităţile ei) deoarece a încercat să o impună la plata dijmei, pe care de altminteri o datoraul arhiepiscopului de Esztergom. Dată fiind această dependenţă directă, saşii au avut întotdeauna sprijinul papalităţii, reuşind să evite plata dijmei către episcopul Transilvaniai. Astfel se explică poziţiile adverse ale celor două entităţi ecleziastice. A doua atestare documentară, din 4 mai 1328, are loc tot în legătură cu amintitul proces, auditorul papal Dynus interzicând orice fel de modificări la deciziile procesului anterior. Dincolo de importanţa sa pentru istoria ecleziastică a saşilor ardeleni, documentul este important pentru Saschiz, respectiv pentru capitlul de Saschiz, deoarece îl atestă pe decanul acestuia, ca pe unul dintre cei mai activi lideri spirituali ai saşilor transilvăneni180. Aşezarea în sine, da dealtfel toate aşezările săseşti de pe pământul crăiesc, era sub autoritatea laică a unui greav sau comite. Greavii erau noblii-locatori, întemeietori de aşezări şi urmaşii acestora. Ei erau reprezentanţii autorităţii regale în teritoriu exercitând jurisdicţia inferioară (civilă) şi în unele cazuri şi cea penală (putând condamna la moarte – vezi cazul greavilor de Nocrich-Alţâna, expus mai sus!). Greavii puteau fi aleşi liber de către comunităţile în fruntea cărora se aflau, teoretic cel puţin – în litera Andreanum-ului. De foarte multe ori se comportau ca adevăraţi stăpâni feudali, având inclusiv reşedinţe fortificate, încălcând astfel drepturile obţinute de oaspeţii germani la 1224. Aceste încălcări au dus la numeroase disensiuni între comunităţi şi greavii lor181. Primul greav al Saschizului este atestat, indirect, la 18 decembrie 1337, în persoana lui Wernherus. La acea dată sunt atestaţi de fapt fii lui Wernherus, Daniel, Michael, Nicolae şi Petru, ca martori într-un document emis de voievodul Transilvaniei Thomas, pentru greavii din Apold în ceea ce priveşte stăpânirea asupra Albeştiului, de lângă Sighişoara182. Dacă la 1337 sunt atestaţi fii lui Wernherus, el trebuie să fi fost greavul Saschizului de pe la începutul secolului al XIV-lea. La 1345 aflăm o poveste interseantă desfăşurată la Noul Săsesc şi Roandola, la care au luat parte şi locuitorii din Saschiz. Cele două aşezări stăpânite, am zice „în devălmăşie” de către noblii din Mălâncrav Ioan fiul lui Gegus, fraţii săi Nicolae şi Grigore dar şi de către Andrei, Iacob şi Ioan fii lui Iacob a lui Apa, au fost trecute prin foc şi sabie de o ceată înarmată din care făceau parte greavii din Jimbor, Hoghilag, Albeşti şi Saschiz, cu care intraseră în conflict 183. Ceata înarmată (manibus armatis) a venit „cu putere” (potentialiter) asupra Noului Săsesc şi a distrus toate clădirile, dând foc şi capelei închinată Sf. Ecaterina în care au pierit în flăcări trei oameni (copii). De asemenea au distrus toate bunurile mobile şi imobile ale greavilor de Mălâncrav, evaluată la şaizeci de mărci de argint184. Moara distrusă a fost evaluată la patuzeci de mărci de argint. În această afacere a intervenit vicevoievodul
180 181

Ub. I, p. 416; Cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. Despre greavi vezi Liviu Cîmpeanu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în AltSchaessburg, Nr. 3/2010, p. 33-42, passim. 182 Ub. I, p. 490; Cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. 183 Ub. II, p. 25; cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. 184 Ub. II, p. 25.

42

Monografia comunei Saschiz
Transilvaniei Petru, care a rugat capitlul de la Alba Iulia să trimită o delegaţie la faţa locului pentru a inspecta cazul185. După inspecţie, capitlul de la Alba Iulia a trimis un raport vicevoievodului Transilvaniei confirmând pagubele făcută de ceata înarmată a greavilor asupra aşezărilor Noul Săsesc şi Roandola, posesiunile greavilor de Mălâncrav186. Deşi la o primă vedere documentul este relevant mai degrabă pentru cele două sşezări distruse, el este importnat în egală măsură şi pentru Saschiz. Din document reiese că greavii din Saschiz, adică Wernelyus, Petru, Nicolae şi cu o arecare Johannes Zeuke, atestaţi literal de către document187, aveau, ca deltfel orice noblili, îndeletniciri războinice şi că alături de alţii de starea lor, puteau alcătui adevărate cete militare (documentul îi arată acţionând cu „mâinile înarmate”). Se vede aşadar că,pe lângă autoritatea juridică, greavii din Saschiz şi nu numai reprezentau şi autoritatea militară în aşezările săseşti. O acţiune similară au intreprins la 1356 toţi (univesi) saşii din Saschiz, alături de cei din Archita, Roadeş, precum şi cei din aşezările Criţ, Meşendorf şi Cloaşterf, toate trei posesiuni ale abaţiei (mănăstirii) de la Cârţa188, împotriva aşezărilor Vânători, Şard şi Buneşti, posesiuni ale gravului Iacob fiul lui. Potrivit mărturiei depuse de Iacob fiul lui Gebul în faţa voievodului Transilvaniei Andrei, atacatorii au distrus cele trei aşezări şi multe bunuri mobile şi imobile, cu răutate preconcepută (praeconcepta malitia). De asemenea saşii atacatori au vrut să o ucidă pe soţia sa şi pe cele trei fiice ale sale şi au jefuit biserica ctitorită de el189. Voievodul Transilvaniei a intervenit pe lângă capitlul din Alba Iulia să cerceteze la faţa locului, ca şi în trecut, distrugerile făcute de saşii din cele şase aşezări. Nu cunoaştem deznodământul acestui conflict, deoarece nu s-au păstrat documente în acest sens. Putem să concluzionăm din acest document că, la nevoie, toţi locuitorii din Saschiz şi, din aşezările săseşti în general, puteau pune mâna pe arme, devenind o forţă militară periculoasă pentru orice fel de inamic intern sau extern. Nu ştim însă dacă totalitatea saşilor (universi Saxonum) din Saschiz au mers la arme din iniţiativa greavului. Este sigur că acesta, cu fii lui, se afla în ceata înarmată, deoarce documentul vorbeşte despre toţi saşii (deci inclusiv greavii) din cele şase aşezări pomenite. Cam în aceeaşi perioadă (prima jumătate a secolului al XIV-lea) Saschizul devine sediu scăunal, fiind predecesorul scaunului Rupea190. Aşezarea este atestată pentru prima dată ca sediu scăunal în deja amintitul document din 18 Decembrie 1337, care îi atestă pe greavii Daniel, Michael, Nicolae şi Petru, fii lui Wernherus191. Acelaşi document atestă, laolaltă, scaunele Sibiu, Mediaş Sigişoara şi Saschiz (sedium de Cybinio, de Medies, de Seguzwar et Koz)192. În sfârşit, la 14 Iulie 1349
185 186

Ibidem, p. 25-26. Ibidem, p. 26-27. 187 Ibidem, p. 25, 26. 188 G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 13. 189 Ub. II, p. 121; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45. 190 Liviu Cîmpeanu, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi epoca modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj -Napoca, 2011, p. 72-73. 191 Ub.I, p. 490-491. 192 Ibidem.

43

Monografia comunei Saschiz
reprezentanţa Celor Şapte Scaune emit un document pentru comunitatea Şelimbăr (de lângă Sibiu) în chestiunea unei hotărnicii cu Cisnădia. Dacă documentul în sine nu pare spectaculos (există sute de documente de hotărnicie), el este deosebit de important pentru că atestă pentru prima dată toate cele Şapte Scaune în frunte cu Scaunul principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach, Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches, Kozd193. De remarcat faptul că şi la această dată lipseşte scuanul Rupea (Reps) în locul căruia este atestat din nou scaunul Saschiz. Nu se conosc împrejurările în care Saschizul a devenit sediu scăunal. Putem bănui doar că la dobândirea acestui statut a contribuit faptul că era sediu capitular (protopopiat), deci o aşezare veche, ce se bucura de dreptul de a strânge dijme, având şi o importanţă economică. La 1407 este atestat din nou scaunul Saschiz (sedis Kysd), într-o diplomă a episcopului Transilvaniei Ştefan, prin care reglementa obligaţiile decanului (protopopului catolic) din Saschiz faţă de oraşul Sighişoara194 Saschizul şi-a menţinut acest statut până spre jumătatea secolului al XV-lea, când sediul scăunal a fost translatat la Rupea195. Nu se cunosc nici circumstanţele acestei translatări, se poate însă urmări evoluţia celor două aşezări şi se poate constata că spre mijlocul secolului al XV-lea Rupea este atestată deja ca sediu scăunal. Iată o schiţă a acestei evoluţii: cetatea din Rupea, desigur ca şi castru regal, este atestată sub numele de Kohalom la 1324 (în jurul acesteia au fost aşezaţi colonişti germani deja în secolul al XIII-lea )196. Castelanii regali ai cetăţii sunt atestaţi până în anul 1418. După această dată şi înainte de 1433, când Rupea este atestată ca oppidum, cetatea trece în mâinile comunităţii săseşti (în circumstanţe necunoscute), care o transformă în cetatea de refugiu197. La 1452 aşezarea este numită civitas (oraş), dar nu se cunosc privilegii acordate în acest sens 198, la 1458 fiind denumită iarăşi villa (sat)199. Până spre mijlocul secolului al XV-lea sediul scaunului a fost, aşadar, Saschizul200, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, în cetatea din Rupea rezida un castelan regal. Deja la 1440 este atestat un jude regal al scaunului Rupea: Andreas iudex regius din Rwppass, alături de Johannes Lwtsch, iuratus senior201, dar judele scăunal (iudex terrestris) este atestat la 1449 în persoana lui Martinus de Ruppas, judex terrestris in Kosd202, villicul este atestat la 1446: Michael Zallm villicum de Rwppas203.

193

Ub.II, p. 60-61; Cf. Gernot Nussbächer, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010, p. 34. 194 Ub.III ed. cit., p. 424-425. 195 L. Cîmpeanu, op.cit., p. 72. 196 Ub.I, p. 388-389; Historische Stätten..., p. 157. 197 Ibidem. 198 Ibidem. Statutul de oraş nu putea fi dobândit decât cu privilegii speciale în acest sens. 199 Ub.VI, (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981, p. 5. 200 G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 13-15. 201 Ub.V (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975, p. 54, 66. 202 Ibidem, p. 285. 203 Ub.VI, p. 434.

44

Monografia comunei Saschiz
De la 1453 începe să fie atesat definitiv scaunul Rupea (Kwhalm)204, în fruntea căruia se afla, la fel ca şi în cazul celorlalte scaune un jude regal (numit de regalitate), un jude scăunal (ales liber, potrivit literei Andreanum-ului) şi un villic, ce se ocupa de problemele administrative ale aşezării 205. În ceea ce priveşte Saschizul, acesta intră sub autoritatea scaunului Sighişoara devenind, aşa cum s-a arătat, parte integrantă a scaunului superior. Revenind la evoluţia istorică a aşezării, trebuie să subliniăm că în tot decursul secolului al XIVlea, aceasta a avut rang de villa, adică de sat. Este atestată ca atare de Capitlul din Alba Iulia, la 1389 când Georgius, preot şi decan (protopop catolic) de Saschiz, în calitate de reprezentant al satului (lat. villa), cumpără pentru comunitate o moară, cu tot ce ţine de ea, cu 350 de guldeni, de la Ladislau, fiul greavului Iacob de Vânători, de la fratele acestuia Nicolae şi de la Ioan, fiul greavului Nicolae de Saschiz (aminitit mai sus ca fiu a lui Wernherus), care stăpâneau moara „în devălmăşie” 206. Acest document nu numai că atestă statutul juridic al aşezării, dar atestă şi existenţa unei mori, situată pe râul (sic!) care trece prin mijlocul acelui sat Saschiz (trad. n., în doc.: molendinum... in fluvio, qui transit per medium eiusdem villae Kyzd). Din acest document se pot trage unele concluzii importante cu privire la aşezarea satului: satul era aşezat de-a lungul pârâului (care, potrivit documentului, trecea prin mijlocul lui), pe a cărui mal era amplasată (cel puţin) o moară. Atestarea unui mori la Saschiz lasă să se întrevadă şi o parte din activităţiile locuitorilor din secolul al XIV-lea: ei cultivau, pe hotarul satului, cereale, care trebuiau apoi măcinate (de aceea comunitatea cumpără moara). De asemenea, trebuie să fi avut cel puţin un morar. Atestarea, indirectă, a practicării agriculturii permite concluzionarea unei relative bunăstări a populaţiei. Din amintitul document se mai poate extrage o informaţie utilă şi anume faptul că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea majoritatea (dacă nu totalitatea) populaţiei Saschizului era formată din colonişti germani. Locuitorii aşezării sunt numiţi oaspeţi (hospites)207 formulă-standard pentru desemnarea coloniştilor germani, veniţi în Transilvania în secolele anterioare. Cumpărarea morii a fost confirmată, tot de către Capitlul din Alba Iulia la 4 iulie 1417, când Laurentius, fiul lui Ştefan, jurat de Saschiz, s-a prezentat la Alba Iulia şi a cerut acest lucru, în numele comunităţii208. Capitlul a reconfirmat cumpărarea, incluzând vechiul act de vânzare-cumpărare în noul act, cuvânt-cu-cuvânt. Şi în acest document comunitatea din Saschiz este denumită totalitatea oaspeţilor (universi hospites), se subânţelege, germani. Deci şi componenta etnică principală, la începutul secolului al XV-lea, era cea germană. Doi ani mai târziu, comunitatea a primit un privilegiu deosebit de important de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1427). La 22 mai 1419, comitele secuiesc Michael, fiul lui Solomon de Nadeş, în calitate de reprezentant al Saschizului, s-a prezentat în faţa regelui la Caşovia
Ibidem, V, p. 425; Cf. Şt. Pascu, Voievodatul, IV, p. 79. Pentru villic vezi: G.E. Müller, Stühle und Distrikte..., p. 39-52. 206 Ub. II, p. 634-635; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45. 207 Ub. II, p. 635. 208 Ub.IV (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937, p. 44.
204 205

45

Monografia comunei Saschiz
(în Slovacia) şi a cerut reconoaşterea şi confirmarea vechilor libertăţi juridice ale aşezării 209. După ce comitele secuiesc a pledat cauza Saschizului în faţa regelui, acesta din urmă a confirmat vechile privilegii şi obiceiuri (libertates et consuetudines) ale oraşului nostru zis Saschiz, din părţile noastre Transilvănene (civitatis nostrae Zaazkyzd vocatae partium nostrarum Transsiluanarum)210. Este cea mai veche atestare a Saschizului cu statut de oraş. Nu se poate spune dacă acest statut er a doar o pretenţie a locuitorilor, exprimată prin intermediul comitelui secuiesc Michael, sau dacă aşezarea chiar a dobândit rangul de oraş de la regalitatea maghiară. Dacă acceptăm această din urmă variantă, nu se poate specifica data la care Saschizul a fost ridicat la rang de oraş, în tot cazul cândva după 1389 când, am văzut, că a fost atestat cu rang de villa, adică de sat. Totuşi, la 1419 regele Ungariei recunoştea acest statut printr-un privilegiu regal, fapt deloc neglijabil. În ceea ce priveşte libertăţiile juridice amintite în document, este vorba de jurisdicţie proprie sau, cu alte cuvinte, dreptul judecată (civilă şi penală) şi cel de exprimare a sentinţelor judecătoreşti. Potrivit documentului regal, Saschizul devine for superior de judecată în scaunul omonim şi subordonat, sau instanţă primară. Instanţa secundară era sediul scăunal învecinat de la Sighişoara iar ultima instanţă (a treia) adunarea reprezentativă comună a Celor Şapte Scaune211. Potrivit documentului în cauză, aşezarea Saschiz a obţinut dreptul de jurisdicţie proprie (de exprimare a sentinţelor judecătoreşti) cu mult înainte de a deveni oraş şi anume în timpul regelui Ludovic I de Anjou (1340-1382)212. Odată cu acest drept, la Saschiz a fost instituit un jude regal şi un sfat (cu atribuţii juridice şi administrative), ceea ce însemna că aşezarea a fost scoasă de sub autoritatea greavilor (nobililor) locali. Nu se poate preciza data la care regele Ludovic a acordat amintitele privilegii şi la care a instituit judele regal şi sfatul; arhivistul şi cercetătorul braşovean Gernot Nussbächer pune acestea în legătură cu vastele reforme administrative din 1366, care au vizat întreaga Transilvanie213. Sintetizând toate datele de la începutul sec. al XV-lea, Saschizul se prezintă ca o aşezare cu statut urban (despre caracterul de facto al aşezării nu se poate spune nimic), sediu scăunal şi sediu de capitlu. În fruntea aşezării era un jude regal şi un sfat (format din12 juraţi) care se ocupau de problemele administrative, fiscale (strângerea dărilor) şi, mai ales juridice ale aşezării şi ale scaunului. Nu se poate preciza însă care eau aşezările de sub jurisdicţia scaunului deoarece nu s-au păstrat izvoare medievale iar după 1450 sediul scăunal, am văzut, s-a mutat la Rupea, astfel că informaţiile ulterioare la componenţa scaunului Rupea nu credem să fie concludente pentru scaunul Saschiz din sec. XIV-XV.

209 210

Ibidem, p. 84-86; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45-46. Ub.IV, p. 85. 211 Ibidem, p. 86; G. Nussbächer, loc. cit.; idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 14 212 Această concluzie poate fi trasă în urma unui calcul simplu: regele Ludovic domneşte în Ungaria până la 1382 iar la 1389 Saschizul este atestat expres ca sat (villa). 213 G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 14; Cf. H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 336-337.

46

Monografia comunei Saschiz
Deşi recunoscut de însuşi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca şi oraş (civitas), Saschizul a decăzut la rang de târg (lat. oppidum) cândva înainte de anul 1450, când este atestat ca atare214. Saschizul rămâne târg până în epoca modernă. Magistratul oraşului Sighişoara, oraş mult mai dezvoltat din punct de vedere economic şi, deci, urbanistic, a reuşit să se impună în regiune şi să înlăture concurenţa „oraşului” Saschiz, la o dată şi în circumstanţe necunoscute. Că este aşa o demonstrează un document din 31 martie 1430, emis de magistratul oraşului Sighişoara pentru greavii din Vânători, Michael şi Ioan, fii lui Simon, care au cumpărat de la reprezentaţa târgului Saschiz (oppidum Kisd) patruzeci de iugăre de pământ şi o casă cu curte în schimbul a 20 (douăzeci) de guldeni-aur215. Documentul este important nu doar pentru poziţia Sighişorii faţă de aşezarea vecină şi rivală, Saschiz dar şi pentru că atestă reprezentanţii comunităţii. Etse vorba de Martinus Herbert villicul (un fel de administrator) şi de Nicolaus Junglink juratul, alături de alţi domni juraţi, reprezentanţi ai întregii comunităţi (circumspecti viri Martinus Herbert villicus et Nicolaus Junglik cum aliquot iuratis senioribus de Kisd nomine et in persona iuratorum totisquae communitatis opidi predicte)216. Dincolo de atestarea nominală a celor doi, este importantă atestarea instituţiilor locale, în sine. Coroborând datele acestea cu cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că spre mijlocul sec. al XV-lea aparatul administrativ şi juridic al târgului Saschiz era deja constituit. Pe lângă judele regal şi sfatul instituit de regele Ludovic şi confirmat de regele Sigismund, funcţiona şi villicul, ales anual (în litera Andreanumului) şi însărcinat cu administraţia bunurilor imobile ale aşezării (hotarul, pădurea, drumul, paza, etc.). Sfatul este atestat încă odată de documentul din 1450 sub forma de domnii juraţi (iuratis senioris). După pierderea rangului de sediu scăunal în deceniul şase a secolului al XV-lea, autoritatea judelui şi a sfatului s-a restrâns doar la circumscripţia târgului. La mijlocul secolului al XV-lea Saschizul a găzduit o serie de personalităţi din Transilvania şi Ungaria. Această concluzie se poate trage după o serie de documente ale unor importante personalităţi din Transilvania şi Ungaria medievală, emise la Saschiz. Este vorba despre căpitanul supren Ioan Gereb de Vingard, care emite de aici, la 1459 două diplome, de comiţii secuieşti Oswald de Rozgon şi Ladislau de Losoncz care au ţinut la 1460 o adunare a scaunelor secuieşti Odorhei şi Mureş. Chiar despre regele Matia Corvinul, care în toamna anului 1467 s-a aflat în Transilvania după ce a înabuşit o răscoală a nobilimii şi care pregătea o campanie militară împotriva voievodului moldovenesc Ştefan cel Mare, a emis o diplomă la Saschiz în 4 noiembrie. Trei ani mai târziu, voievodul Transilvaniei Ioan Pongracz a trecut prin Saschiz, unde a emis două diplome la 26 şi 27 octo mbrie 1470217. Deoarece, înafară de una, aceste diplome nu sunt relevante la istoria Saschizului, nu vor fi analizate în cadrul acestei lucrări. Prima dintre diplomele emise de voievodul Ioan Pongracz, cea din 26 octombrie 1470
214 215

Ub.V, p. 297. Ibidem; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 47; idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 14. 216 Ub.V, p. 297. 217 G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 48-49.

47

Monografia comunei Saschiz
este importantă pentru Saschiz. Voievodul îi anunţă pe comandanţii militari ai Transilvaniei, aflaţi în subordinea sa, că la rugămintea tuturor cetăţenilor şi locuitorilor târgului Saschiz (petitionem universorum civium et populorum in oppidum Zaazkyzd) a permis ca jumătate din oamenii aşezării, ce pot fi chemaţi la arme în caz de război, să rămână pentru a asigura paza cetăţii şi pentru apărarea lucrurilor şi bunurilor acelora – a tuturor locuitorilor din Saschiz 218

. Este cea mai veche atestare

documentară a cetăţii din Saschiz, deşi există dovezi arheologice (este vorba despre modul de constucţie) care permit datarea construcţiei în secolul al XIV-lea219. Voievodul precizează în document şi locaţia ei arătând că cetatea a fost construită deasupra acelui târg (castrum supra idem oppidum constructi)220. Este fără echivoc vorba despre cetatea de pe deal şi nu de fortificaţiile bisericii, asupra cărora o să revenim mai jos. Cât despre cealaltă jumătate a oamenilor ce pot fi mobilizaţi, ei urmau să fie trimişi în rândurile oştirii generale a Transilvaniei. În afară de aspectele militare din amintitul document se pot trage următoarele concluzii: în a doua jumătate a secolului al XV-lea statutul de târg al aşezării era deja consacrat. Populaţia trebuie să fi fost destul de numeroasă, atâta timp cât din oamenii chemaţi la arme puteau fi formate două cete, una destinată pazei cetăţii, cealaltă destinată rândurilor oştii generale a Transilvaniei. Tot din a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a şi un document relevant la dezvoltarea economică a târgului Saschiz: Statutele breslei blănarilor din 28 decembrie 1479221. Dincolo de prevederile care privesc strict organizarea internă a breslei (condiţii de intrare în breslă, obligaţiile meşterilor, ale calfelor, etc.) documentul atestă existenţa unor meseriaşi, organizaţi deja în bresle. Desigur, au existat şi alte ramuri meşteşugăreşti, atestate în secolul al XVI-lea, cum ar fi pantofarii sau fierarii222, dar hazardul istoriei a făcut ca aceste statute ale blănarilor din 1479 să fie păstrate până în ziua de astăzi. Aproximativ din aceeaşi perioadă s-a păstrat şi cel mai vechi „recensământ” din Saschiz. Este vorba de o conscripţie fiscală, o listă a plătitorilor de dări, din anul 1488. Această listă înregistrează 209 gospodari (germ. Wirte), 7 locuitori fără proprietăţi imobile (germ. Sedler, denumiţi în lat. incolae), 8 păstori, 2 mori şi un magsitru al şcolii223. Acest document deosebit de valoros ne permite să reconstituim situaţia demografică şi chiar stagiul de dezvoltare a aşezării, la sfârşitul sec. al XV-lea. Trebuie subliniat de la bun început că aceste „recensăminte” din sec. al XV-lea consemnau doar capii de familie. Socotiţi toţi la un loc, Saschizul avea în total 225 de capi de familie. În baza acestei date se poate reconstitui, în termeni ideali, numărul de locuitori ai aşezării. La sfârşitul evului
218 219

Ub.VI, p. 468; Cf. H. Fabini, op.cit., p. 337. Ibidem, p. 338-339. 220 Ub.VI, p. 468. 221 Ub.VII (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer, Bucureşti, 1991, p. 224-226. 222 Gernot Nussbächer, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 27-28. 223 Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; idem, Diplomatarium Kisdense, p. 51.

48

Monografia comunei Saschiz
mediu o familie avea în medie 5 membrii. Înmulţind această cifră cu numărul de capi de familie 225, dă o sumă ideală de 1125 de locuitori, cifră deloc neglijabilă pentru sfârşitul secolului al XV-lea. Din enumerarea de mai sus se pot distinge trei categorii de oameni: gospodarii, locuitorii fără proprietăţi imobile şi păstorii. Magistrul şcolii nu poate fi considerat ca şi categorie deoarece este doar unul. Cele trei categorii sunt enumerate separat deoarece aveau obligaţii fiscale diferite. În evul mediu nu exista o impozitare unică ci, fiecare categorie era impusă la plata taxelor în funcţie de averea pe care o deţinea. Astfel, gospodarii trebuiau să plătească un cuantum mai mare decât ceilalţi locuitori, deoarece erau posesori de bunuri imobile (casa, curtea, pământul, livada, via, etc.). Locuitorii fără bunuri imobile plăteau un cuantum mai scăzut, sau, cu alte cuvinte o dare specială. La fel şi păstorii, care puteau fi români, unguri sau ţigani, veniţi de aiurea. Documentul nu vorbeşte despre etnia sau (dacă a fost cazul) de provenienţa păstorilor. În această perioadă, ca dealtfel până în epoca modernă) majoritatea locuitorilor Saschizului au fost saşi deoarece celelalte populaţii din Transilvania (români, secui, unguri, ţigani) nu puteau, în niciun chip, dobândi „dreptul de cetăţenie”. Cu alte cuvinte, pentru români, unguri sau ţigani nu exista posibilitatea dobândirii de bunuri imobile (case, curţi, pământuri) pe pământul crăiesc locuit de saşi, acest drept fiind rezervat exclusiv saşilor, încă din secolul al XIIIlea, prinprivilegiul regelui Annderi al II-lea. Acest drept a fost în vigoare până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a emis Edictul de concivilitate, care acorda românilor şi ungurilor dreptul de a dobândi bunuri imobile pe pământul crăiesc locuit de saşi, dizolvând astfel spaţiul cvasi-ermetic al saşilor din Transilvania. Documentul din 1488, coroborat cu celelalte date expuse mai sus, prmite şi o „radiografie” economică a aşezării, la sfârşitul evului mediu. Cei 209 gospodari atestaţi erau în cea mai mare parte agricultori. Dovadă în acest sens sunt cele două mori atestate de acelaşi document, mori destinate măcinării cerealelor obţinute de pe hotarul satului. Dacă la 1389 este atestată doar o moară, o sută de ani mai târziu sunt atestate două (a doua a fost construită în acest interval), fapt ce arată că o moară nu făcea faţă nevoii locuitorilor. O parte dintre gospodari erau însă şi meşteşugari, fapt atestat de existanţa breslelor în secolele XV-XVI (post 1479). Pe lângă agricultură şi meşteşuguri, aşezarea trebuie să fi avut şi mai multe turme de animale, fapt ce reiese din atestarea de către document a celor opt păstori. Ultimul, dar nu cel din urmă, este magistrul şcolii (am zice astăzi învăţătorul) a cărei prezenţă atestă (la 1488!) existenţa unei şcoli, amplasate în arealul bisericii parohiale (în evul mediu şcolile erau astfel amplasate). Prezenţa unei şcoli la o dată atât de timpurie nu trebuie să ne mire. Am evocat mai sus faptul că deja la începutul secolului al XIV-lea Saschizul era sediu capitular (protopopiat catolic) pe lângă care trebuie să fi funcţionat deja o şcoală (putem găsi analogii în acest sens la Braşov, la Sibiu ş.a.m.d.). În tot cazul, la 1429 la universitatea din Viena a fost înscris un Petrus de Kysd, care trebuie să îşi fi dobândit primele noţiuni de scris şi citit în localitatea natală224.

224

Ibidem, p. 46.

49

Monografia comunei Saschiz
Potrivit datelor din acest recensământ, Saschizul era, ca mărime şi dezvoltare a doua localitate, după Sighişoara (care avea 600 de gospodari) din scaunul omonim225. Într-o asemenea perioadă de prosperitate a început construcţia bisericii închinată sfântului rege Ştefan (cel care i-a încreştinat pe maghiari), care poate fi văzută şi admirată şi în ziua de astăzi. Desigur, pe locul actualei biserici a existat o biserică mai veche, construită cel târziu din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în stil romanic, care a fost sediul Capitlului Saschiz, atestat la 1309. Se pare că bazilica romanică a suferit unele modificări gotice, din care s-au păstrat unele elemente de piatră încastrate în zidurile bisericii actuale. Dar nici despre această biserică nu se mai poate spune astăzi aproape nimica deoarece a fost demolat iar pe locul ei a început la 1493 construcţia bisericii actuale226. La 23 iunie 1493, voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragfy, aflat la Rupea, îşi dă acordul pentru cosntrucţia bisericii închinate sfântului rege Ştefan. Voievodul arată că iniţiativa construcţiei noii biserici din mijlocul târgului, a aparţinut comunităţii: vos ecclesiam in honore ipsius Sanctissimi Regis in medio ipsius opidi fundare et construere proposuissetis. De asemenea permite reprezenanţilor comunităţii să îi aresteze pe toţi cei ce se vor opune construcţiei bisericii şi să le confişte bunurile, pentru a le folosi apoi la construcţie227. Biserica urma să fie construită a sua fundamento (din fundaţie). Mai mult, în acceaşi zi, tot din Rupea, voievodul emite încă o diplomă prin intermediul căreia îi scuteşte pe locuitorii târgului Saschiz (oppidum Zaazkyzdy vocatum) de găzduirea oştilor strânse împotriva turcilor (contra Turcos), pe toată durata construcţiei noii biserici228. Voievodul nu uită să menţioneze că cetăţenii Saschizului au început construcţia bisericii cu acordul său (ipsi cives in eodem oppido ex nostro consensu et annuencia ecclesiam in honore beati Regis Stephani, de Nouo fundare et edificare vellent et niterentur)229. Construcţia bisericii a durat între 1493 şi 1525230. Constructorii nu s-au bucurat doar de bunăvoinţa voievodului Transilvaniei ci şi de ajutor bănesc din partea reprezentanşei Celor Şapte Scaune231. Astfel la 1494 au obţinut 50 (cincizeci) de guldeni-aur, la 1506 12 guldeni-aur, la 1507 16 guldeni.aur, la 1521 16 (şaisprezece) guldeni-aur şi la 1525 încă 15 (cincisprezece) guldeni-aur. De asemenea, pe lângă ajutoarele băneşti, în această perioadă (1503-1508), scutirea târgului de încartiruire a oştilor destinate luptelor cu turcii a fost reînoită iar biserica în sine primeşte scutiri (tota le sau parţiale ) de dijme232. Locuitorii din Saschiz au beneficiat deci atât de ajutorul Celor Şapte Scaune, cât
225 226

Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15. H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 339. Autorul menţionează unele capiteluri de coloane rămase din vechea bazilică romanică. 227 Karl Fabritius, Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation und der auf dem Gebiete desselben ehedem befindlichen Orden, Sibiu, 1875, p. 110-111; cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 31. 228 K. Fabritius, op. cit., p. 111-112. 229 Ibidem, p. 111. 230 H. Fabini, op.cit., p. 339. 231 G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; H. Fabini, op.cit., p. 339. 232 Ibidem; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 57.

50

Monografia comunei Saschiz
şi de cel al autorităţilor Transilvaniei (voievodul) dar şi de cel al bisericii catolice. Astfel de ajutoare erau obişnuite în epocă pentru toate comunităţiile care îşi renovau sau reconstruiau bisericile. Odată cu biserica s-au construit, la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui următor, elemente de fortificaţie. Este vorba despre gangul de apărare din piatră, cu găuri de tragere am plasat pe bolte, deasupra zidurilor bisericii, vizibil şi astăzi şi despre zidul ce înconjura biserica, demantelat la o dată necunoscută. Urme din acest zid se pot vedea încastrate în pereţii clădirii amplasate în sud -vestul bisericii, constuită în secolul al XIX-lea şi care a servit ca şcoală până la 1911, după care a devenit sală de evenimente. Urme din fostul zid de apărare au fost descoperite şi cu ocazia unor săpături arheologice pe latura nordică a bisericii233. Turnul-clopotniţă datează, după modul de construcţie, din secolul al XIV-lea. Dimensiunile neobişnuit de mari ale turnului (latura are 11,6 m. iar diametrul grosimii, la bază, 3 m.!) 234, indică faptul că la origine, în secolul al XIV-lea a fost un turn-locuinţă. A fost probabil locuinţa fortificată a greavului Wernherus şi a familiei sale, atestate în secolul al XIV-lea. Analogii de turnuri-locuinţă din aceeaşi perioadă se por găsi în multe aşezări ale saşilor din Transilvania (Viscri, Aţel, Hoghilag ş.a.m.d.). La sfârşitul secolului al XV-lea, turnul a fost cuprins în noua centură de apărare a bisericii. Ultimele două nivele ale turnului au fost adăugate, după pilda Turnului cu Ceas din Sighişoara, post 1678. Tot atuncea a fost construit pe turn un acoperiş baroc, care a ars în repetate rânduri în decursul secolului al XVIII-lea235. Forma actuală a acoperişului datează din 1832, după cum se poate citi. După 1525, aşezarea avea două puncte fortificate: biserica şi cetatea, ce confereau siguranţă vieţii şi avutului celor peste o mie de locuitori. În perioada în care saşii din Saschiz terminau lucrările la noua biserică, regatul Ungariei, sub a cărei autoritate se afla Transilvania de mai bine de jumătate de mileniu, a fost confruntat cu una dintre cele mai grave crize politice şi militare, care în cele din urmă a dus la desfiinţarea sa. Confruntările cu turcii otomani au început de fapt la sfârşitul secolului al XIV-lea,în timpul regelui Sigismund de Luxemburg. De-a lungul secolului al XV-lea, personalităţi de talia voievozilor Iancu de Hunedoara sau Ştefan Bathory sau a regelui Matia Corvinul au reuşit să menţină granişa dintre regatul Sf. Ştefan şi Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune, pe lina Dunării. La începutul secolului al XVI-lea Imperiul Otoman era la apogeul puterii sale, dispunând de resurse umane şi materiale aproape nelimitate. Sub conducerea unor sultani de talia lui Selim I sau Suleiman Magnificul, au supus ţările islamice rivale din orient (Siria, Egiptul) şi au reluat energic lupta în Europa Centrală. Primul punct cucerit a fost Belgradul, în anul 1521. Următorul asalt general asupra Ungariei a avut loc la 1526 şi s-a terminat cu bătălia de la Mohacs, în care forţele regatului au fost înfrânte zdrobitor iar regele Ludovic al II-lea a murit pe câmpul de luptă. După această bătalie a început în Ungaria o situaţie confuză, de instabilitate
Ibidem, p. 341; idem, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, p. 173. H . Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 340. 235 Ibidem.
233 234

51

Monografia comunei Saschiz
şi insecuritate, tipică pentru perioadele de război civil. Cea mai mare parte a nobilimii l-au încoronat ca rege pe voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, având şi concursul sultanului. Magnaţii l-au sprijinit pe arhiducele Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului romano-german Carol al V-lea), care avea drepturi asupra Ungariei în urma unor complicate alianţe matrimoniale. Rezultatul a fost un război civil care a răvăşit întreg regatul şi care s-a terminat cu intervenţia sultanului. Turcii au ocupat partea centrală a Ungarieişi capitala acesteia Buda, unde au aşezat un paşă. Autoritatea regală s -a mutat în Transilvania iar Ungaria Superioară a rămas sub autoritatea lui Ferdinand şi a susţinătorilor Habsburgilor. Regatul nu a putut fi menţinut, datorită nerecunoaşterii de către celelalte regate europene a lui Ioan Zapolya şi a fiului său, Ioan Sigismund. După 1571, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană iar Ungaria a rmas împărţită până în secolul al XIX-lea, în timpul Dualismului (1865). În aceste vremuri tulburi, de ridicări la oaste şi lupte, locuitorii din Saschiz au fost scutiţi în repetate rânduri de mersul la oaste236, situaţia provizorie din timpul construcţiei bisericii permanentizându-se. Cele două fortificaţii ale aşezării (biserica şi cetatea) fiind în asemenea vremuri de restrişte deosebit de utile. Criza nu s-a manifestat doar în plan politic şi militar ci şi în plan spiritual. Reforma lui Martin Luther a început să câştige din ce în ce mai mult adepţi şi să se răspândească pe largi arii europene. După o tentativă eşuată pe la 1520, după 1540 Reforma religioasă a fost adoptată de locuitorii Transilvaniei în varianta ei calvină (răspândită mai ales în rândurile ungurilor) şi luterană (adoptată mai ales de către saşi). La 1557 autoritatea centrală a Transilvaniei reconoscut saşilor, oficial, cultul reformat în varianta luteană. Cam în aceeaşi perioadă trebuie să fi adoptat şi saşii din Saschiz Reforma (nu se cunosc date în acest sens), în timpul preotului Egidius Hermann237 Din plină epocă de război civil ni s-a păstrat încă un „recensământ”, care ne permite să vedem „situaţia populaţiei”. Este vorba de fapt tot despre o conscripţie fiscală (listă a plătitorilor de taxe) elaborată în anul 1532, care se numeşte Zählung de Wirte im Sachsenland, adică Numărătoarea gospodarilor de pe pământul săsesc238. Acest document nu este la fel de bogat în informaţii şi consemnează, aşa cum anunţă şi titlul, doar gospodarii din aşezările săseşti din Transilvania. În Saschiz (Kyszd) din scaunul Sighişoara (yn Schesberger stul sic!) sunt consemnaţi 180 de gospodari sau prorpietari de case (vy fyl heyser aber vyrt seyn)239. La o primă confruntare a acestei cifre cu datele de la 1488 (209 gospodari) se poate constata o scădere a numărului populaţiei, probabil ca urmare a stării de război, care la data întocmirii recensământului (1532) dura deja de şase ani. Desigur că pe lângă gospodari mai erau locuitorii fără proprietîţi imobile şi păstorii, care puteau fi alogeni, dar
236 237

G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 61-62. Pentru preotul Egidius Hermann şi urmaşii lui la preoţie vezi idem, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15. und 16. Jh., în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 20. 238 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, Braşov, 1889, p. 282-284; semnalat de G. Nussbächer, op.cit., p. 63. 239 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, 283.

52

Monografia comunei Saschiz
aceştia nu sunt atestaţi în acest document. La 1532 s-a făcut doar starea proprietarilor de bunuri imobile (gospodari) deoarece fiecare categorie de oameni era, aşa cum s-a arătat mai sus, impozitată altfel, în funcţie de avere. Înmulţind cifra de 180 (o sutăoptzeci) de gospodari cu media de cinci membri pe famile, dă numărul ideal de 900 (nouăsute) de locuitori. La aceştia se mai adăugau cei fără proprietăţi imobile (Sedleri sau incolae), tot ca cifră ideală, încă 100 (o sută). Deci în total aşezarea ar fi putut avea circa 1000 (una mie) de locuitori. Se poate constata o scădere a populaţiei, dar nu una drastică. Îndeletnicirile principale au rămas agricultura şi creşterea animalelor dar se poate vorbi şi de o dezvolatre a meşteşugurilor de vreme ce în această perioadă sunt atestate, pe lângă bresla cojocarilor (atestaă la 1479), breslele pantofarilor (la 1508) şi cea a fierarilor (la 1535)240. La începutul secolului al XVII-lea sunt atestate încă două bresle: cea a dogarilor (1614)241 şi a olarilor (în prima jumătate a secolului al XVII-lea)242. Chiar dacă cele două bresle sunt atestate în secolul al XVII-lea, ele trebuie să fi existat cel puţin în secolul anterior, dacă nu cumva deja în a doua jumătate a sec. XV. Meseriaşii din Saschiz prelucrau pieile, deci aşezarea trebuie să fi avut turme de animale de la care să provină pieile (desigur, meşterii breslaşi puteau achiziţiona piei de animale şi de la alte aşezări). Activitatea dogarilor este o atestare indirectă a cultivării viţei de vie (butoaiele fiind necesare pentru păstrarea mustului şi a vinului). Pantofarii şi fierarii asigurau necesarul de încălţăminte, obiecte şi arme de fier. Ca şi în cazul altor aşezări, surplusul de marfă (care de obicei reprezenta majoritatea acesteia) era vândut en-gross sau en-detail în alte aşezări sau chiar în alte ţări (este cunoscut comerţul intens al Moldovei şi al Ţării Româneşti cu oraşele săseşti din sudul şi estul Transilvaniei). Olarii, care în epocă făceau şi cărămizi, asigurau material de construcţie şi vasele pentru uzul zilnic243. Imaginea de ansamblu a aşezării este una de bunăstare şi evoluţie. Saschizul beneficia de mori, de o cetate de refugiu, de o biserică nouă cu fortificaţii în jurul căreia funcţiona o şcoală şi chiar de un spital, atestat documentar la 1570244. Trebuie specificat faptul că spitalele medievale erau întrucâtva diferite de cele din ziua de astăzi: ele erau mai degrabă nişte aziluri pentru cei săraci, bătrâni sau bolnavi. Celor găzduiţi li se oferea hrană şi adăpost iar celor bolnavi tratamente rudimentare (ceaiuri, comprese, bandaje). În epocă exista chiar şi un fel de „serviciu” de întrajutorare a celor afectaţi de incendii, care nu erau deloc rare, casele fiind construite în principal din bârne de lemn (casele de cărămidă, aşa cum pot fi ele văzute astăzi, au început să fie construite târziu, abia în secolul al XVIII-lea, de unde şi elemente baroc, precum frontoanele de faţadă cu luminatoare, decoraţiuni etc.). La 1543, 1545 şi 1546

240

Gernot Nussbächer, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 27-28. 241 Ibidem, p. 28. 242 Idem, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în acelaşi volum la p. 30. 243 Despre bresle şi meşteşuguri vezi cartea lui Ştefan Pascu , Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, passim. 244 H . Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 338.

53

Monografia comunei Saschiz
reprezenaţa Celor Şapte Scaune a hotărât scutire de taxe totală sau acordarea de ajutoare băneşti celor afectaţi de incendiu245. Voievodul Transilvaniei Christofor Bathory (principele titular, Ştefan Bathory fusese ales rege al Poloniei) a acordat în 1577 târgului Saschiz (atestat ca atare în toate docuemntele păstrate din secolul al XVI-lea – oppidum Zaazkyzd), dreptul de a ţine iarmaroc (germ. Jahrmarkt – târg anual) în prima luni după Înalţarea la Ceruri şi încă două zile următoare246. Saschizul a primit astfel, desigur ca urmare a dezvoltării economice (mai ales a breslelor), dreptul de a ţine un târg anual de trei zile. Cu obţinerea acestui drept, târgul Saschiz a atins dezvoltarea economică maximală, acuma la începutul epocii moderne timpurii247. După 1556 otomanii, prin intermediul domnilor Ţărilor Române şi a paşalelor din Ungaria Centrală aflată sub stăpânire otomană, au reuşit să înlăture stăpânirea habsburgică din Transilvania pentru aproape o jumătate de secol. Astfel, a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost o perioadă de pace şi prosperitate, dovedită ca atare de cronicarii epocii şi de călătorii străini care au vizitat Transilvania. Sfârşitul secolului al XVI-lea urma să aducă o perioadă de război şi de instabilitate datorită conflictului dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman, iscat în 1593. Războiul dintre cele două mari puteri a durat între 1593 şi 1606, şi a fost denumit Războiul de 13 ani sau Războiul cel Lung. În această perioadă în care se înscriu şi faptele semi-legendare ale lui Mihai Vodă din Ţara Românească. Teritoriul Transilvaniei (cu unele excepţii locale) a fost afectat de război doar în perioada 15991606, deci după bătălia de la Şelimbăr până la încheierea Păcii de la Zsitvatorok în 1606. Evenimentele care au afectat direct Transilvania au fost: ocuparea Ţării de către Mihai Vodă în toamna lui 1599, răscoala nobililor conduşi de Istvan Csaki şi alungarea lui Mihai Vodă în urma înfrângeri de la Mirăslău în toamna lui 1600. Întoarcerea lui Mihai Vodă cu ajutorul oştii habsburgice conduse de George Basta în 1601, culminată cu o formidabilă răsturnare de situaţie prin uciderea lui Mihai Viteazul de către oamenii lui Basta în august 1601. Alternanţa la putere, în perioada 1601-1605, a lui George Basta (ca reprezentant al Habsburgilor) cu Sigismund Bathory şi apoi, succesiv cu Moise Secuiul şi Ştefan Bocskay, sprijiniţi de Poarta Otomană. Această perioadă a fost una de recrutări abuzive, manevre militare, încartiuruiri bătălii şi tot cortegiul de nenorociri adus de acestea: jafuri, abuzuri, ucideri, violuri şi spaimă generală. Toate acestea sunt descrise copios şi cu lux de amănunt de către cronicarii epocii248. Nici Saschizul nu a fost ocolit de aceste necazuri, cronica sighişoreană a lui
245 246

G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 64-66. Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; Cf. H. Fabini, op.cit., p. 338. 247 Epoca modernă timpurie a durat din sec. XVI până în secolul al XVIII-lea. În cazul particular al Transilvaniei, se consideră că Epoca Modernă Timpurie a ţinut de la 1526 până la 1688 când Transilvania a intrat sub autoritatea Imperiului Habsburgic. Manifestaţii de restaurare a regimului princiar ca cea a lui Imre Thököli (1690-1691) sau Francisc Rakoczi al II-lea (1701-1711) au fost reprimate iar regimul habsurgic a fost instaurat definitiv până la 1918. Perioada stăpânirii habsburgice (1688/1711-1918) corespunde cu Epoca Modernă propriuzisă. 248 Vezi Nagy Szabo Ferenc, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993, p. 73-144; Aus Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus den Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Kraus, Juratus notarius der Stadt Schaessburg, ed. Fritz Mild, Sighişoara, 1926, passim.

54

Monografia comunei Saschiz
Gerog Krauss semnalând o astfel de încartiruire abuzivă la 1604. Un detaşament al oştii habsburgice a lui G. Basta, comandat de Franciscus Hoersel a fost încartiruit la Saschiz vreme de opt luni, făcându -le o pagubă de 38, 561 guldeni-aur249. Acesta a fost doar un episod pe care prosperul târg Saschiz şi locuitorii săi au trebuit să îlîndure în vremurile de restrişte. 2. Cloaşterf 2.1. Considerente generale, numele localităţii Cloaşterful este situat la 7 km în sud-estul comunei Saschiz, la o distanţă de 1 km de şoseaua naţională care leagă Sighişoara de Braşov250. Deşi numele se aseamănă, din punct de vedere fonetic, cu substantivul german Kloster (= mănăstire din lat. claustrum) el are altă rădăcină şi anume germanul Klosdorf, o coruptelă de la Nikolausdorf, adică satul lui Sf. Nicolae protectorul aşezării, cum reiese dealtminteri şi din denumirea maghiară (Miklostelke) şi latină (Villa Nicolai) a localităţii. Iniţial, în evul medium Cloaşterful a aparţinut, alături de Meşendorf şi de Criţ, de abaţia cisterciană de la Cârţa (din Ţara Făgăraşului)251. La 1474 regele Ungariei Matia Corvinul a dizolvat domeniul abaţiei şi l-a dăruit prepoziturii saşilor din Sibiu. De pe la 1500 aşezarea a intrat în componenţa scaunului Sighişoara252, sub a cărei autoritate a rămas, cu foarte scurte întreruperi, până în epoca modernă. 2.2. Cloaşterful în evul mediu. Începuturile aşezării Cloaşterf se leagă de prezenţa Ordninului Cistercian în Transilvania. Ordinul Cistercian a luat fiinţă în Franţa, la Cîteaux, în a doua jumătate a secolului XI253, membrii lui urmând regula monahală benedictină: izolare de lume, sărăcie, castitate, umilinţă, simplitate şi hărnicie (membrii Ordinului trebuiau să muncească şapte ore pe zi!)254. Ordinul s-a răspândit în întreg spaţiul latin (= romano-catolic) al Europei, fiind notorie activitatea lui colonizatoare din spaţiul germanic (mai ales în zona Ţărilor de Jos) şi în Europa răsăriteană (Polonia şi Ungaria). Aşezămintele monahale cisterciene se întemeiau cu precădere în zone sălbatice şi nepopulate. Acolo unde luau naştere astfel de abaţii, aveau loc, sub îndrumarea şi cu ajutorul Fraţilor cistercieni, defrişări masive de pădure şi asanări de mlaştini şi turbării pentru obţinerea de pământ arabil şi de loc pentru aşezări. De asemenea, una dintre activităţile principale ale Ordinului cistercian a fost colonizarea noilor spaţii, obţinute cu atâta trudă de la Natură255.

249 250

Ibidem, p. 30. Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 394. 251 Gernot Nussbächer, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 33 (în continuare: G. Nussbächer, Klosdorf...). 252 Ibidem, p. 34; H. Fabini, op.cit., p. 395. 253 Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, 2003, p. 14 şi urm. 254 Ibidem. 255 Pentru istoria Ordinului Cistercian vezi Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, op. cit., passim.

55

Monografia comunei Saschiz
Pentru toate aceste calităţi, Fraţii cistercieni au fost chemaţi în a doua jumătate a sec. al XII-lea, de regii arpadieni ai Ungariei, în părţile răsăritene ale stăpânirii lor, adică în Banat şi Transilvania, unde populaţia nu era prea densă şi unde existau regiuni enorme dominate de păduri şi mlaştini. Cistercienii au întemeiat deja la 1179 abaţia de la Igriş, în dieceza Cenad (din Banat) iar la începutul secolului al XIII-lea abaţia de la Cârţa din Ţara Făgăraţului şi mănăstirea de maici de pe teritoriul actual al centrului oraşului Braşov256, ambele sub autoritatea arhiepiscopului de Esztergom (Strigoniu). Fără a insista asupra evoluţiei celor trei aşezăminte şi mai ales a abaţiei de la Cârţa din Ţara Făgăraşului257, amintim doar pe scurt faptul că de la întemeiere şi până în secolul al XV-lea cele trei aşezăminte monahale au primit de la regii Ungariei diferite danii de sate şi moşii, care au constituit adevărate domenii mănăstireşti. După cum arătam mai sus, în secolele XIV-XV satul Cloaşterf era parte integrantă a domeniului abaţiei cisterciene de la Cârţa şi, alături de Meşendorf şi Criţ, formau o adevărată insulă a Ordinului din Ţara Făgăraşului. Aşezarea pare să fi fost întemeiată pe la începutul secolului al XIV -lea, atâta timp cât la 1289 întreaga zonă este atestată sub numele de Papteluke, nume care arată clar că la acea dată era vorba doar despre o moşie a cărui stătpân era un membru al clerului258 (adică abatele de la Cârţa). Potrivit tradiţiei, o seamă de slujitori de pe un domeniu al abaţiei de la Cârţa, au întemeiat aşezarea la hotarul Saschizului259. Această tradiţie este verosimilă, iar întemeierea Cloaşterfului pare să fi avut loc cu acordul Ordinului. Aşezarea este atestată pentru prima dată într-un document de la 1322. Documentul arată că locuitorii aşezătilor Cruz, Messendorf şi villa Nicholai, plini de spirit rebel, s-au revoltat împotriva Fraţilor cistercieni, stăpânii lor. Regele Carol Robert de Anjou le-a confirmat cistercienilor, prin acest document, vechile lor posesiuni din tot sudul Transilvaniei260. Următorul document care atestă Cloaşterful datează de la 1353. La acea dată Marsilius, abatele cistercian de la Cârţa, l-a sprijinit pe Cunradus în ocuparea demnităţii de preot în villa Nicolai, împotriva lui Johannes, candidatul decanului de Saschiz, Petrus. Pentru recunoaşterea situaţiei, abatele cistercian se adresează însăşi episcopului Transilvaniei de la Alba Iulia261. Din acest document reiese că, din punct de vedere al administraţiei ecleziastice, Cloaşterful aparţinea, cum este şi firesc, de abaţia de la Cârţa262 dar că asupra lui ridica pretenţii decanul din Saschiz. Medierea situaţiei de către

256 257

Ibidem, p. 217. Despre evoluţia abaţiei de la Cârţa în secolele XIII-XV, vezi ibidem, p. şi 252-344; Dan Nicolae Busuioc von Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, 2 vol., Cluj-Napoca, 2000 passim. 258 G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 33. 259 Juliana Dancu-Fabritius, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, Sibiu, 1980, planşa 29. 260 Documentul în Ub. I, p. 358; Cf. G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 36 şi H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 394. 261 Ub.II, p. 100-101; Cf. H. Fabini, loc. cit. 262 Este curios că Dl. Nussbächer conchide exact contrariul şi anume că la 1353 Cloaşterful aparţinea de capitlul de Saschiz! Vezi G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 33.

56

Monografia comunei Saschiz
episcopul Transilvaniei demonstrează că acesta încerca să îşi extindă autoritatea asupra unor parohii care aparţineau de dieceza de Esztergom (Strigoniu). Din acelaşi document mai reiese un amănunt important, chiar dacă nu este menţionat explicit: existenţa unei biserici catolice cu hramul Sf. Nicolae, de bună seamă sfântul protector al aşezării. Atestarea indubitabilă a unui pleban este şi atestarea indirecta dar sigură a unei biserici în aşezare. Din păcate nu se poate stabili niciun amănunt despre această biserică, pe locul căreia s-a construit în anii 20 ai secolului XVI biserica Sf. Nicolae, care s-a păstrat până astăzi.263 Un document emis trei ani mai târziu (1356) de voievodul Transilvaniei Andreas, îi atestă pentru prima dată pe locuitorii Cloaşterfului. Aceştia, alături germanii din Saschiz, Archita şi Roadeş, au fost copărtaşi la distrugerea caselor greavului Jacob, fiul lui Gebul din Vânători264. Evenimentul în sine şi intervenţia greavului păgubit la voievodul Transilvaniei a fost prezentată mai sus, la istoria medievală a Saschizului (vezi supra!). Documentul ne interesează aici doar pentru atestarea populaţiei săseşti din Cloaşterf: Saxones [...] in tribus villis abbatis de Keerch, videlicet Kereztur, Mesche et Zenthmiclosteleke. Pentru următoarele şase decenii de la acest eveniment nu s-au păstrat documente în baza cărora să poată fi reconstituită istoria medievală a Cloaşterfului. Următoarele trei documente păstrate datează din anul 1418265. În acel an, în 4 aprilie regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a confirmat de la Konstantz, drepturile şi libertăţile abaţiei de la Cârţa, precum şi dreptul de patronaj asupra aşezărilor de pe domeniul abaţiei, printre care se număra şi Cloaşterf266. Cu alte cuvinte, regele confirma abatelui cistercian, printre altele, dreptul de a numi preoţi în aşezările aflate sub autoritatea sa. Câteva zile mai târziu, la 9 aprilie, regele emite un ordin către decanul saşilor din Sibiu şi către judele regal al Sibiului prin care le porunceşte să intervină pentru ca locuitorii din Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf să îşi plătească dările şi să îşi îndeplinească îndatoririle faţă de stăpânii lor de la Cârţa. Regele arată că populi et iobagiones praedicti monasterii in possessionibus eiusdem Crucz, Clostorff et Meschendorff, (oamenii şi slujitorii sus-menţionatei mănăstiri [de la Cârţa], din posesiunile aceleia Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf), contrar obligaţiilor avute faţă de mănăstire, contrar lui Dumnezeu şi a Dreptăţii, nu şi-au plătit taxele şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile în ultimii cinci ani. De aceea porunceşte autorităţilor săseşti din Sibiu, laice şi ecleziastice, să intervină pentru ca cei din aşezările menţionate să îşi îndeplinească îndatoririle267. Documentul este deosebit de interesant: pe de-o parte arată clar că locuitorii celor trei aşezări erau supuşi şi slujitori (populi et iobagiones) ai cistercienilor, pe de altă parte regele intervine la

263 264

Cf. Juliana Dancu-Fabritius, loc. cit. Ub.II, p. 121-122. 265 G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 34; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395. 266 Ub.IV, p. 68-70. 267 Ibidem, p. 70-72; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395.

57

Monografia comunei Saschiz
autorităţile laice şi ecleziastice săseşti din Sibiu pentru a-i face pe aceştia să îşi îndeplinească îndatoririle. Din această situaţie reiese că saşii din Cloaştef, Criţ şi Meşendorf nu mai vroiau să recunoască autoritatea abatelui cistercian de la Cârţa şi au căutat oblăduire la autorităţile săseşti din Sibiu, considerându-se astfel liberi, la fel ca ceilalţi saşi din Cele Şapte Scaune. Faptul că regele a apelat la autorităţile sibiene pentru a media situaţia arată că acestea aveau autoritate asupra celor în cauză, însă ele nu puteau trece peste autoritatea regală, dovadă în acest sens fiind faptul că saşii din cele trei aşezări au rămas în continuare sub autoritatea cistercienilor până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Acelaşi document atestă aşezarea pentru prima dată cu numele ei german: Closdorff268. Un al treilea document din acelaşi an atestă unele abuzuri ale castelanului de Tălmaci asupra celor trei aşezări de pe domeniul abaţiei cisterciene. Regele îi ordonă voievodului Transilvaniei Nicolae, să protejeze cele trei aşezări de abuzurile castelanului de Tălmaci 269. Conflictul s-a stins definitiv abia la 1427 când Lorand Lepes, vicevoievodul Transilvaniei, a emis un document prin care confirma că regele Sigismund a scutit cele trei aşezări de orice obligaţii faţă de castelanul de Tălmaci270 Însă nu doar castelanul de Tălmaciu a comis abuzuri asupra saşilor din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf ci chiar şi stăpânii lor de drept, cistercienii de la Cârţa. Acest lucru reiese dintr-un document emis de regele Sigismund la Vişegrad în 1 mai 1419. Prin acest document regele îi interzicea abatelui de la Cârţa să îi împovăreze pe populi şi hospites din cele trei aşezări cu dări şi obligaţii nedrepte271. Douăzeci de ani mai târziu disensiunile dintre supuşi şi stăpâni s-au materializat într-un proces intentat de saşii din cele trei aşezări împotriva abatelui de la Cârţa, Johannes de Bornequel272. Obiectul conflictului a fost, din nou, impunerea la dări nedrepte a locuitorilor celor trei aşezări. Aceştia din urmă au apelat la notarul public Lorenz Michelis, la capelanul Nicolae de Copşa Mare şi Johann Greb (greavul) de Criţ273. În urma certurilor şi neînţelegerilor tot mai dese dintre saşii din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf pe de-o parte şi abatele de la Cârţa pe de altă parte au dus, într-o primă fază, la încorporarea parţială a celor trei aşezări în scaunul Sighişoara. Acest lucru reiese dintr-o plângere a arhidiaconului de Târnave, Nicolae, adresată magistratului (sfatului orăşenesc) Sibian potrivit căreia cele trei sate nu şi au plătit o taxă regală extraordinară în valoare de 40 de dinari274. Din document275 reiese că la acea dată Sibiul avea o oarecare autoritate asupra saşilor din cele trei aşezări, manifestată desigur prin intermediul scaunului Sighişoara, de pe la începutul secolului al XV-lea.
268 269

Cf. Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. Ub.IV, p. 72-75; G. Nussbächer, loc. cit. 270 Ub.IV, p. 323-324; Cf. H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395. 271 Ub.IV, p. 82-83. 272 H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395; Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 273 Ub.VI, p. 251-253. 274 H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395; Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 275 Publicat în Ub. VI, p. 437.

58

Monografia comunei Saschiz
În sfârşit, la 1474, aşa cum arătam la începutul acestui subcapitol, regele Matia Corvinul a desfiinţat domeniul abaţiei cisterciene de la Cârţa276, eliberând astfel Cloaşterful şi celelalte două aşezări de autoritatea cisterciană. Cele trei sate au devenit domeniu feudal al Sibiului, fiind încorporate în aşa-zisa posesiune a Celor Şapte Juzi, dependentă direct de autorităţile săseşti de la Sibiu277. Autorităţile sibiene au ordonat la 1488 întocmirea unui recensământ278, care este o adevărată radiografie a Celor Şapte Scaune din secolul XV. În acest recensământ se poate vedea pentru prima dată situaţia demografică şi economică concretă a Cloaşterfului: la 1488 Cloaşterful avea 46 de gospodari, fiind cea mai mică dintre aşezările Scaunului de Sus al Sighişorii (Criţ avea 60 de gospodari şi Meşendorf 58). Reiese limpede că recensământul a înregistrat doar capetele de familie, cu cetăţenie deplină, adică pe cei care aveau proprietăţi imobile. Din această informaţie se poate calcula (aproximativ) şi numărul populaţiei Cloaşterfului la 1488: o familie avea, în medie, 5 membrii (raportul fiind aşadar de 1 la 5) astfel, raportându -ne la cei 46 de gospodari atestaţi, putem conchide că Cloaşterful avea o populaţie ce circa 230 de lociutori. La aceştia se adăugau şi doi păstori cu familiile lor. Acelaşi recensământ atestă la 1488 în sat o moară şi o şcoală 279, amplasată, desigur lângă vechea biserică Sf. Nicolae. Prezenţa morii şi a păstorilor arată că saşii din Cloaşterf practicau în principal agricultura (culturi de cereale), vitele ţinute pe lângă casă fiind lăsate în grija celor doi păstori. Aşezarea nu numai că era mică, dar era şi săracă, după cum reiese din registrele de impozit de la începutul secolului al XVI-lea. În perioada 1504-1508 Cloaşterful a plătit anual doar jumătate din sumele plătite de celelalte două aşezări din Scaunul de Sus al Sighişorii, fiind uneori scutit de tot de plata dărilor280. Numărul populaţiei din Cloaşterf a involuat, într-un recensământ de la 1532 sunt atestaţi la Cloaşterf abia 32 de gospodari281, deci cca. 160 de oameni. În ciuda numărului redus de populaţie şi a posibilităţilor financiare modeste, locuitorii Cloaşterfului au început în deceniul al doilea al secolului al XVI-lea construcţia bisericii şi a fortificaţiilor din jurul ei. Desigur, construcţia costisitoarei structuri nu a putut fi susţinută din mijloace proprii. Astfel, începând cu anul 1521 autorităţile sibiene au început să acorde subsidii pentru construcţia bisericii şi a fortificaţiilor din jurul ei282.

Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, p. 286-287. Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 278 Este cel mai vechi recensământ păstrat de pe teritoriul Celor Şapte Scaune. 279 Toate datele din recensământ la Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 280 Ibidem. 281 Ibidem, p. 35. 282 Ibidem; Juliana Dancu-Fabritius, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, planşa 29.; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 396.
276 277

59

Monografia comunei Saschiz
Lucrările de construcţie au durat trei-patru ani, la 1524, potrivit unei inscripţii de pe peretele de est al corului, contrucţia a fost terminată283. 1524 hec structura finita est per me, mum. Stephanu Ungar Schesebur (sic!), [La 1524 această clădire a fost terminată de mine, zidarul Stephan Ungar din Sighişoara] notează lapidar inscripţia. Acest meşter zidar a construit şi alte biserici fortificate în aceeaşi manieră, respectând un curent arhitectonic răspândit în sudul Transilvaniei, un gotic târziu cu particularitîţi locale. Biseri ca din Cloaşterf are vădite asemănări cu cea de la Saschiz, caracteristic fiind coridorul de apărare de pe structura bisericii, sprijinit pe arcade şi stâlpi, amplasaţi în exteriorul bisericii, stâlpi care au şi rol de contraforturi. La 1526 autorităţile sibiene au acordat subsidii pentru terminarea fortificaţiilor şi pentru dotarea lor cu două bombarde şi o puşcă de mână284. După vreo 20 de ani de la terminarea lucrărilor la biserică şi la fortificaţiile din jurul ei, în 1549 un incendiu cumplit a devastat micuţa aşezare, astfel că autorităţile sibiene i-au scutit pe locuitori, din nou, de plata dărilor285. Din secolul al XVI-lea mai există doar două informaţii: una despre un proces de hotar între cei din Cloaşterf şi cei din Criţ, la 1567-1568 şi cealaltă despre intenţia principelui Sigismund Bathory de a acorda fostele posesiuni ale cistercienilor de la Cârţa, fratelui său Balthazar Bathory. Împotriva acestei intenţii au protestat vehement autorităţile săseşti din Sibiu şi din Cele Şapte Scaune, protest care l-a făcut pe principe să se răzgândească, Cloaşterful şi celelalte aşezări din zonă rămânând sub autoritate săsească286.

3. Mihai Viteazu 3.1. Considerente generale, numele localităţii Satul este aşezat la 7 km în sud-estul localităţii Saschiz, pe drumul naţional ce leagă Sighişoara de Braşov, pe malul stâng al Târnavei Mari287. Numele istoric al localităţii este în germană Zultendorf, în maghiară Zoltán, în latină Sultanus, chiar şi în româna veche localitatea era denumită Zoltan. În evul mediu domeniul, apoi aşezarea Zoltan reprezenta o enclavă a comitatului Alba, între hotarele scaunului Sighişoara (cu care se învecina pe trei laturi) şi hotarele satelor Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf (posesiuni ale abaţiei cisterciene de la Cârţa, cu care se învecina în sud-vest). 3.2. Elemente de istorie medievală a domeniului şi aşezării Zoltan

Juliana Dancu-Fabritius, loc.cit., unde reproduce şi inscripţia. Nussbächer, Klosdorf..., p. 35. 285 Ibidem; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 396. 286 Ibidem. 287 Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 837; Gernot Nussbächer, Zur Geschichte von Zoltendorf – Mihai Viteazu, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 37 (în continuare: Nussbächer, Zoltendorf...).
283 284

60

Monografia comunei Saschiz
De la început trebuie specificat faptul că Zoltan a avut întrucâtva o altă evoluţie faţă de aşezările săseşti. În primul rând apartenenţa administrativă de comitatul Alba a impus o dezvoltare aparte a aşezării. Apoi însăşi statutul iniţial de domeniu nobiliar a dus la o dezvoltare aparte: dacă pe pământul crăiesc (lat.= fundus regius) veneau colonişti în grupuri relativ compacte, care se bucurau de privilegii, etc., pe un domeniu feudal erau aduşi, de către stăpâni, şerbi care să muncească pământul, care încropeau o aşezare mai mică sau mai mare. La fel şi în cazul Zoltanului, atestat la început ca domeniu feudal. Prima atestare documentară a domeniului, datează de la 1341. La acea dată, domeniul a fost primit de Egidius, fiului lui Basarab de Zanchal288. De-a lungul secolului al XIV-lea, Zoltan este atestat ca possessio, adică domeniu nobiliar289. La 1383 domeniul ajunge în posesia lui Solomon, fiul lui Michael de Sighişoara. A rămas în stăpânirea familiei greavului Solomon până la mijlocul secolului al XV-lea290. La mijlocul aceluiaşi secol, Michael, fiul lui Solomon, a arendat moşia Zoltan din comitatul albens, spitalului Sfântului Spirit din Oradea. Domeniul a fost împărţit astfel că în perioada 1448-1451 apar mai mulţi coproprietari ai domeniului. La 1451 întreg domeniul a intrat în stăpânirea atunci atotputernicului Iancu de Hunedoara291. De la ilustrul erou domeniul a trecut de la un stăpân la altul, al căror nume nu sunt relevante pentru lucrarea de faţă, afară doar dacă am dori să alcătuim o lungă listă cu nume total necunoscute pentru largul public. Trebuie reţinut doar că de-a lungul evului mediu Zoltan a fost un domeniu nobiliar, pe care s-a înfiripat o aşezare vremelnică de şerbi, care puteau fi mutaţi de stăpânii lor, după bunul lor plac, de pe un domeniu pe altul. În orice caz, la 1669 domeniul pare să fi fost pustiu292.

288 289

Ibidem; H. Fabini, loc.cit. Ibidem. 290 Nussbächer, Zoltendorf..., p. 38. 291 Ibidem. 292 H. Fabini, loc. cit.

61

Monografia comunei Saschiz
CAPITOLUL IV Comuna Saschiz în epoca modernă ( sec. XVII-1918) dr. Nicolae Teşculă Habitat şi populaţie în epoca modernă în satul Saschiz Spre deosebire de perioada medievală, modernitatea aduce informaţii precise cu privire la evoluţia populaţiei. Existenţa acestor date statistice sunt strâns legate de necesitatea statului de a aduna de la contribuabil bani din taxe şi impozite, care sunt absolut necesari în administrarea unei ţări sau a unei localităţi. De-a lungul timpului, autoritatea centrală a făcut apel la recensăminte cunoscute în epocă sub numele de conscripţii, urbarii, tabele de impunere. Toate aceste izvoare documentare ne oferă nouă, posibilitatea de a analiza populaţia, ocupaţiile şi gradul de dezvoltare a unei localităţi. La nivelul secolului al XVIII-lea în jurul anului 1765, conform conscripţiei urbariale, populaţia Sachizului era de 1.008 persoane.293O nouă lucrare de numărare a populaţiei o avem la nivelul anilor 20-30 ai secolului al XIX-lea. Atunci, Exactoratul Provincial, o secţiune cu competenţe fiscale a Guberniului Marelui Principat al Transilvanei a reuşit să finalizeze în anul 1828 o conscripţie a populaţiei contribuabile şi a resurselor din provincie. Apoi, între anii 1829-1831 a elaborat o statistică oficială a localităţiilor din Transilvania, cu populaţia şi instituţiile de cult din fiecare aşezare. Astfel a fost realizată: Consignatio Statstico Topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae existentium Locorum, Civitatum item et Oppidorum ut et Ecclesiarum...”294 Cu această ocazie aflăm că numele localităţii este Kaisd în limba germană, Szász Késd în maghiară şi Kizdu în limba română. Localitatea dispunea de două edificii de cult, una evanghelică şi una ortodoxă. Tipul de habitat era al unui târg, făcea parte din scaunul Sighişoara şi avea 1702 locuitori. 295 Un mare recensământ al populaţiei îl avem din anul 1850. Cu această ocazie aflăm că localitatea are 1941 de locuitori, avea statut de târg şi erau 555 case şi 583 de locuinţe. Din târg erau plecaţi 60 de persoane, iar aici erau si 40 de străini. La cei 1941 de locuitori, bărbaţi erau 929, dintre aceştia 417 erau necăsătoriţi, 475 căsătoriţi şi 38 de văduvi. Bărbaţi incorporabili între 17 şi 26 de ani erau 134. Din totalul populaţiei 1012 erau femei, necăsătorite 415 căsătorite 475 şi văduve 122. 296

293

Friedrich P. Menning, Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenbürgen im Wandel der Zeit, Schriften der Siebenbürgisch-Sächsischen Stifting, Band 20, p. 76. 294 Bogdan Crăciun, Ioan Bolovan, Consignatio statistico toporgaphica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae ( Transilvania la 1829-1831), Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 7-8 295 Ibidem, p. 85. 296 Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania, ediţia a II-a revizuită, Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2004, pp. 382-383 ( în continuare: Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania…)

62

Monografia comunei Saschiz
Confesional erau 546 ortodocşi, 176 de greco-catolici, 15 romano-catolici, 1204 evanghelici. După naţionalitate 427 români, 1 maghiar, 1218 saşi şi 294 ţigani. O persoană era de altă naţionalitate. Tot aici erau 491 de cai şi 1054 de bovine. 297 Saschizul făcea parte din circumscripţia Sighişoara, care avea ca şi cercuri: Apold, Hoghilag, Seleuş, Saschiz, Laslea, Zagăr şi Sighişoara. Cercul Saschiz avea în componenţă satele: Buneşti, Archita, Feleag, Beia, Roadeş, Mureni, Vânători, Albeşti, Saschiz şi Zoltan ( azi Mihai Viteazu n.n.).
298

După câţva ani, în 1857 avem de a face cu o nouă numărare a populaţiei transilvane. Atunci erau 1.969 de locuitori, dintre care 1.231 erau saşi, 723 români, maghiari 15. 299 La următoarea analiză demografică a Ardealului în 1880, la Saschiz avem 2.001 locuitori. Aici, un număr de 1.174 erau saşi, 652 erau români, 64 de maghiari şi 122 ţigani. Vedem aici o creştere a numărului maghiarilor, apariţia în recensământ a ţiganilor şi scăderea destul de semnificativă a numărului de germani şi de români din comunitate. 300 Creşterea demografică a populaţiei în ton cu evoluţia demografică a Transilvaniei o vedem în anul 1900. Atunci erau 2163 locuitori dintre care 4 militari. Români erau 838, maghiari 54, germani 1271. Din punct de vedere confessional, 843 erau ortodocşi şi nu mai existau greco-catolici. Localitatea avea 12.551 iugăre de pământ, 531 de case, deci mai puţine cu 24 de case ca în 1850. Casele din cărămidă erau în număr de 343, iar din lemn 186. Acoperite cu ţiglă 527 şi 4 erau cu paie sau trestie. 301 Tot acum mai aflăm că erau 1224 de persoane alfabetizate, din care ştiau maghiara 280. Pe vârste populaţia ştiutoare de carte era următoarea: între 0-5 ani – 313 persoane; între 6-11 ani- 299 persoane; între 12-14 ani-120 persoane; între 15-19 ani- 174 persoane; între 19-39 ani-557 persoane; între 40-59 ani-445 persoane; peste 60 de ani-254 persoane.302 Evanghelicii reprezentau 1266 de sulflete, la care se mai adăugau 36 de refomaţi şi un unitarian.

297 298

Ibidem, pp. 384-385. Ibidem, p. 512. 299 Friedirch Menning, Op. cit. p. 75. 300 Ibidem.  Un iugăr reprezenta 0,57 hectare. 301 Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1900. Transilvania, ediţia a II-a revizuită, ed. Staff, Cluj-Napoca, 1999. pp. 642-643 ( în continuare: Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1900. Transilvania…). 302 Ibidem.

63

Monografia comunei Saschiz
Din punctul de vedere al situaţiei civile: 1037 erau necăsătoriţi, 951 căsătoriţi 174 văduvi. Pentru prima dată în istoria Saschizului apare o persoană, care se declară a fi divorţată. Pe sexe situaţia era astfel: 1074 bărbaţi şi 1089 femei.303 Din punct de vedere administrativ, Saschizul după 1876, o dată cu refoma adminstrativă, când vechile scaune şi districte săseşti sunt desfiinţate îşi va pierde statutul de târg, devenind comună în cadrul comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. 304 La 1910 curios, scade numărul populaţiei totale la 1985, 305 ceea ce atestă parţial scăderea ponderii administrative a comunităţii şi a faptului că aceasta cunoaşte un avansat proces de ruralizare, unde agricultura deţine un rol primordial şi o parte dintre locuitori părăsesc obştea natală în căutarea de locuri de muncă bine plătite. Un număr de 265 locuitori sunt plecaţi din localitate, majoritatea în Canada şi Statele Unite ale Americii la lucru.306 De asemenea, din punct de vedere etnic avem 1209 germani, 744 de români şi 32 de maghiari. Confesional, statistica se prezenta aşa: 1205 evanghelici, 645 ortodocşi, 29 de reformaţi şi 17 romanocatolici. Habitat şi populaţie în epoca modernă în satele Cloaşterf şi Mihai Viteazu La anul 1750 Conscripţia fiscală a Transilvaniei referitor la localitatea Cloaşterf amintea că satul depindea la acea vreme din punct de vedere administrativ de scaunul Sibiu: „ Satul Cloaşterf este un sat săsesc din Domeniul celor Şapte Juzi, în care locuiesc şi niste români toleraţi. Nu se practică alt comerţ în afara culturii viilor, a ogoarelor şi a cânepii. /Locuitorii/ îşi duc la vânzare cânepa în Sighişoara şi Rupea, la două mile, dar mai ales în Sibiu şi Braşov, oraşe la opt mile distanţă de aici. Teritoriul, gunoit la trei ani o dată, este de fertilitate medie şi împărţit în trei părţi de hotar, în care sunt incluse şi fâneţele. Ele fiind restrânse, nu sunt suficiente, pentru cei de aici, care suplinesc lipsa achiziţionând pământ din vecinătăţi, anume dintr-o parte a teritoriului din Saschiz în care, conform tabelelor, mai mulţi dintre ei posedă ogorare şi fâneţe prin zălogire. Acest teritoriu, după cum declară localnicii, a fost odinioară al lor şi se află şi acum în litigiu307. Pământul este în mare parte negru şi poate fi arat cu patru boi sau cai. Un cubulde grâu de toamnă semănat într-un an de fertilitate medie produce circa nouă clăi, numărând câte 20 de snopi. Fiecare claie oferă o măsură de grăunţe. Un cubul din semănătura de primăvară dă, la rândul său, şapte clăi şi claia câte o măsură şi jumătate de grăunţe. Există vii, dar vinul produs este de calitate proastă. Urna de must valorează la
303
304

Ibidem. Ibidem. 305 Friedirch Menning, Op. cit. p. 75. 306 Ibidem.p. 48
307

Acest litigiu dintre Saschiz şi Cloaşterf, după cum arată actele existente azi la Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş, a continuat până în secolul al XIX-lea.  un cubul sau câblă, găleată ardeleană reprezenta patru măsuri, adică 92,55 litri.  măsura reprezenta o felderă , deci 22,63 litri.  o rună reprezenta o vadră de vin.

64

Monografia comunei Saschiz
ei, în perioada culesului, 10 creiţari. Pădurile şi lemnele de foc sunt de-ajuns pentru nevoile proprii, dar nu din abundenţă, iar atunci când se face ghinda şi jirul pot fi îngrăşaţi 200 dintre porcii localnicilor. Păşuni nu există deloc pentru animalele proprii, lipsa fiind suplinită procurându-se, prin convenţii anuale, păşuni, precum şi fâneţe, din teritorile vecine de la Daia, Vânători şi Albeşti. Mai sunt de asemenea, trei păşuni comune, incluse între cele trei părţi de hotar, care se cosesc, în funcţie de alternarea anuală a acestora, zece care de fân pentru necesităţiile publice ale satului, ele fiind consumate, în general, de către călătorii găzduiţi. Şi în acest sat, câţiva străini posedă / pământ/ în modul, sub titlu de drept...”308 Observăm că ocupaţia principală a locuitorilor era la acea vreme agricultura. Lipsa pâmântului necesat pentru comunitate făcea ca locuitorii satului să cultive plante tehnice, cum este cânepa, cu care prin vânzarea ei la târgurile din oraşele ardelene îşi rotunjeau veniturile. Spre deosebire de Cloaşterf, Zoltanul făcea parte din Comitatul Alba Superioară. Avem de a face cu trei localităţi aflate una lângă alta şi care depindeau de trei unităţi administrative separate: Saschizul de scaunul Sighişoara, Cloaşterful de scaunul Sibiu şi Zoltan de comitatul Alba Superioară. Pe de altă parte, dacă Saschizul şi Cloaşterful făceau parte din Pământul Crăiesc administrat de saşi, Zoltanul făcea parte din zona comitatensă. Această situaţie a rămas până în anul 1876, când în urma reformei administrative scaunele săseşti şi secuieşti au fost desfinţate, cele trei localitaţi intrând în componenţa comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. Cele două localitaţi, Cloaşterf şi Mihai Viteazu, vor fi comune separate şi în anul 1968, cu ocazia noii legi administrative a României devin părţi comunei Saschiz cum sunt şi astăzi. Revenind la Zoltan aflăm că: „ Acest sat aşezat între munţi, într-un ţinut nu prea fertil şi cu totul nepotrivit pentru comerţ. Locuitorii săi trăiesc mai ales din munca mâinilor proprii şi se întreţin, în general, din venitul agriculturii. Ei îşi desfac puţinele lor produse în piaţa oraşului liber regesc Sighişoara, alfat la o distanţă de două mile. Acest sat deţine trei părţi de hotar în cadrul teri toriului său, dintre care una se utlizează pentru semănături de toamnă, cealaltă pentru cele de primăvară, iar a treiaeste lasată în odihnă, cu schimbarea părţilor de hotar alternând şi fâneţele. / Ogoarele/ pot fi arate peste tot cu patru animale de jug şi necesită îngrăşăminte la fiecare tre ani o dată. Un cubul de semănătură de grău de toamnă produce, într-un an de fertilitate medie, un număr de zece clăi netreierate, care constau din câte 20 de snopi, şi fiecare claie / oferă/ câte o măsură de grăunţe. Un cubul de semănătură de primăvară / dă/, la rândul său opt clăi, iar claia o măsură şi jumătate /de grăunţe/. Nu există folosinţa viilor, iar a pădurilor numai pentru foc. Deţinând păşuni puţine / locuitorii/ trebuie să recurgă la teritoriile satelor vecine, contra taxă. Nu se află aici străini care să posede /pământ/.”309

308

Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. I Descrierea localităţiilor conscrise, Partea a II -a, ed. Encilopedică, Bucureşti, 2009, p. 2367 309 Ibidem, p. 335.

65

Monografia comunei Saschiz
Conscripţia din 1820 arată că în satul Zoltan existau 30 de gospodării ţărăneşti, care deţineau alături de fâneaţă, trei iugăre pe sesie. Producţia de grâu nu era una mare. La trei clăi de grâu tăiat se obţineau şase mierţe, Acelaşi lucru era valabil şi pentru secară. Ciudat era faptul că nu se pomenea nimic de cultivarea orzului sau a ovăzului. 310 Cu ocazia recensământului din anul 1850 la nivelul satului Cloaşterf avem următoarea situaţie. Localitatea avea 104 case şi 134 de locuinţe. Populaţia era de 413 suflete. Dintre aceştia 10 erau plecaţi şi 9 erau străini. Erau de asemenea 218 bărbaţi dintre care 83 necăsătoriţi. 118 căsătoriţi şi 11 văduvi. Dintre aceştea 19 erau încorporabili în armată. Femei erau 195 dintre care 57 căsătorite şi 119 văduve. Din punct de vedere religios 55 erau ortodocşi, 91 greco-catolici şi 267 evanghelici. După naţionalitate, majoritatea populaţiei era formată din saşi şi anume 267, urmaţi de români 62 şi ţigani 94. Preocuparea principală în sat era agricultura şi existau la cea vreme 115 cai şi 296 de bovine. Aceaşi recenzare a populaţiei atestă în satul Zoltan un un număr de 417 persoane, 4 erau plecaţi şi 35 erau străini. Acest lucru face ca numărul populaţiei prezente să se ridice la 448. Existau de asemenea 64 de case şi 98 de locuinţe. Pe sexe erau 221 bărbaţi, dintre care 122 necăsătoriti, 86 aveau familie şi 13 erau văduvi şi 30 cu vârste cuprinse între 17 şi 26 de ani erau încorporabili. Femeile erau în înferioritate, doar 196 de suflete căsătorite fiind 94 şi văduve 86. Profilul satului era unul agricol deoarece existau 12 cai şi 353 de bovine. Din punct de vedere religios spre deosebire de Cloaşterf sau Saschiz majoritatea populaţiei era ortodoxă şi anume 408 membrii, mai exista un romano-catolic, 6 reformaţi, la care se adăugau 2 unitarieni. Structura etnică făcea ca la Mihai Viteazu să fie majoritar românească cu 362 de suflete, la care se adăugau 2 maghiari, un sas şi 52 de ţigani.
311

O altă numărătoare a populaţiei are loc în 1890 când populaţia civilă era de 359 de persoane dintre care majoritatea era formată şi acum din saşi, deşi numărul acestora scade la 233. Românii sunt în creştere şi anume 97, la care se adaugă 6 maghiari şi 23 erau de altă naţionalitate. Numărul ţiganilor, cu ocazia recensământului special organizat pentru această etnie în 1893 era de 79. După confesiune erau 234 evanghelici, 120 ortodocşi, un greco- catolic, 3 reformaţi şi un unitarian. Erau mai puţine case în 1890 şi anume doar 84 şi suprafaţa agricolă era de 2091 iugăre. La Mihai Viteazu existau acum 574 de suflete. Avem de a face cu o creştere semificativă a populaţiei pe o perioadă de 40 de ani. Punem această creştere cu pe un spor natural, cu mai degrabă, după cum arată structura etnică pe colonizări. Din punct de vedere etnic erau acum 459 de români, 87

310

Oliviu Dan, Monografia Parohiei Ordodoxe Române Mihai Viteazu mss. Arhiva Parohiei Ordodoxe Române Mihai Viteaz, p. 14.
311

Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania..., pp. 382-385

66

Monografia comunei Saschiz
de maghiari, 3 vorbitori de limbă germană şi alţi 29 de altă naţionalitate. După religie 483 erau ortodocşi, 10 romană-catolici, 69 de reformaţi, 8 unitarieni şi 4 de confesiune mozaică. suprafaţă iugăre Cloaşterf Zoltan 2092 2662 108 119 73 8 58 Ştiu să scrie Cloaşterf Mihai Viteazul 198 266 croaţi 91 374 664 străini plecaţi
312

Anul 1900313 avem de a face cu o recenzare acum în cele două sate avem următoarea statistică: case civili militari Total populaţie 374 664 Ştiu limba maghiară 54 112 alţii 1 Obs.

După numărul cunoscătorilor de carte:

Din punct de vedere etnic avem următoarea situaţie: români Cloaşterf Zoltan 154 486 ortodocşi maghiari 5 83 germani 215 slovaci 2 reformaţi ruteni 1 sârbi -

Confesional, avem componenţa următoare: grecocatolici Cloaşterf Zoltan După vârstă: 0-5 ani Cloaşterf Zoltan 6-11 ani 12-14 ani 15-19 ani 20-39 ani 40-59 ani peste 60 de ani 46 86 bărbaţi Cloaşterf Zoltan 194 361 34 81 19 38 39 67 116 166 căsătoriţi 170 269 79 163 văduvi 31 38 41 63 divorţaţi 3 romanocatolci evanghelci unitarieni Mozaici sau izraeliţi 155 491 105 4 51 215 6 9

După statutul social: femei 180 283 necăsătoriţi 170 357

312

Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer Recensământul din 1890 şi recensământul ţiganilor din 1893. Transilvania., Presa Universitară Clujeană, 2009, pp. 270-271; ( în continuare: Recensământul din 1890... ).
313

Ibidem, Recensământul din 1900. Transilvania... pp. 642-643;

67

Monografia comunei Saschiz
De asemenea în Cloaşterf existau 79 de case construite din cărămidă şi 29 din lemn. Dintre acestea 107 erau acoperite cu ţiglă şi una cu trestie şi paie. În celălalt sat, la Mihai Viteazu existau 35 case din cărămidă şi 84 din lemn, 96 erau acoperite cu ţigă şi 23 încă cu trestie şi cu paie.314 La anul 1910 numărătoarea populaţiei stabileşte prezenţa unui număr de 352 de locuitori la Cloaşterf şi 477 la Mihai Viteazu. Deci avem de a face într-o decadă de zece ani cu o scădere a populaţiei. Colonişti prezenţi la Mihai Viteazul au prăsit satul deoarece statistica arată că în 130 de persoane sunt declarate plecate. La Cloaşterf sunt doar 30. Numărul de case este de 103 la Cloaşterf şi 117 la Mihai Viteazul. Deci o scădere a numărului acestora în cele două sate faţă de 1900. De asemenea, o scădere a numărului cunoscătorilor de carte 179 în Cloaşterf şi 247 în Zoltan şi o creştere a cunoscătorilor de limbă maghiară şi anume 61 în Cloaşterf şi respectiv 151 în Mihai Viteazu.315 Din punct de vedere etnic şi confesional la Cloaşterf majoritatea populaţiei era tot săsească şi anume 206, la care se adăugau 50 de români, 7 maghiari şi 90 de ţigani. La Mihai Viteazu populaţia majoritară rămâne tot română cu 413 suflete, urmată de maghiari 40 şi ţigani 24. 316 Tot acum avem şi o repartizare a populaţiei după ocupaţie317 şi tipul acesteia:
Populaţi e ocupată Cloaşter f Zoltan 226 251 213 1 4 1 1 2 2 1 173 Populaţie întreţinut ă 180 162 Agriculto ri alte ocupaţi i 1 2 5 Industri e Comer ţ transpor t Armat ă zilier i Servitor i casnici 2

Proprietari mijlocii

Proprietari săraci

Membrii ajutători de familie

Servitori în gospodărie

Muncitori sub 16 ani

Muncitori peste 16 ani

Ocupaţii în industrie

Obs.

Cloaşterf Zoltan

31 21

35 73

42 88

11 2

4 -

39 25

4

La Zoltan mai existau un morar şi un măcelar

314 315 316 317

Ibidem.

Iidem Recensământul din 1910. Transilvania, ed. Staff, Cluj-Napoca, 1999. pp. 440-441.

Ibidem. Iidem, Recensămîntul din 1910. Transilvania, vol II. Populaţia după ocupaţii, Presa Universitară Clujeană , ClujNapoca, 2006. pp. 460-461.

68

Monografia comunei Saschiz

Perioada interbelică aduce în 1930318 o nouă numărătoare a populaţiei, prima de acest fel din România Mare. Pentru cele două sate avem următoarea situaţie: Populaţia gospodării ortodocşi totală Cloaşterf Mihai Viteazu Din punct de vedere etnic la Cloaşterf avem majoritatea populaţiei încă formată din saşi şi anume 208 suflete urmaţi îndeaproape de români cu 167 de membrii şi la care se mai adaugă 5 maghiari. Nu se pomeneşte nimic despre prezenţa tiganilor, însă mai mult ca sigur erau înglobaţi la numărul de români. La Mihai Viteazul majoritatea covârşitoare era formată din români cu 418 suflete, urmaţi de maghiari 19 şi saşi 2. Aici spre deosebire de celelalte recensăminte lispsesc menţionaţi evreii, care probabil au părăsit localitatea. 319 După 11 ani statul român face o nouă numărătoare a populaţiei şi avem următoarea statistică: clădiri Cloaşterf Mihai Viteazu Din vremuri de restriște. Istoria Saschizului în secolele XVII-XVIII. Secolele XVII-XVIII au reprezentat pentru istoria Transilvaniei și implicit a Sachizului o perioadă încărcată de evenimente de prefaceri instituţionale care vor marca profund mentalitatea colectivă a oamenilor. Dacă ne gândim la secolul al XVII-lea acesta a adus încartiruri de trupe, conflicte, foamete, evenimente naturale neobișnuite, ciumă într-o perioadă de prefaceri extradordinară, când în principatul calvin al Transilvaniei se ducea o luptă acerbă între tabăra imperială, de factură catolică, care susţinea succesiunea la tronul Ungariei a casei de Habsburg și tabăra otomană, în special protestantă, care speriată de elanul reformei catolice promovate de Habsburgi, găsea în suzeranitatea Porţii otomane reazămul pentru păstrarea unei conștiinţe religioase protestante libere. gospodării Total persoane 99 128 97 125 368 498 189 234 179 264 81 437 21 210 3 77 37 bărbaţi femei români maghiari germani alţii 308 439 95 117 162 418 grecocatolici 5 romano- reformaţi evanghelici unitarieni catolici 2 5 12 208 1 6

318 319

Iidem, Recensământul din 1930. Transilvania, Presa Universitară Clujeană , Cluj-Napoca, 2011. pp. 460-467. Ibidem.

69

Monografia comunei Saschiz
Din punct de vedere constituţional avem de a face cu un principat automon, Transilvania, aflat sub suzeranitate otomană, o adevărată republică nobiliară, unde cele trei stări privilegiate, nobilii, secuii și sașii alegeau principele.320 În această perioadă statutul sașilor era unul privilegiat, după cum am arătat mai sus, însă era o eternă luptă pentru păstrarea autonomiei lor juridice, a scaunelor și districtelor în jurul Universităţii Saxone. Luptau de asemenea pentru păstrarea privilegilor econo mice deţinute de breslele meșteșugărești din orașe, mai ales că, acum, tot mai mult privilegiul comercial de secole al lor era profund lovit de apariţia comercianţilor levantini, aromâni, care vor înfiinţa la Brașov, Compania Orientală de Comerţ.321 Secolul al XVIII-lea, spre deosebire de cel anterior, va fi mai stabil din punct de vedere al conflictelor. Se știe că la finele veacului XVII, Transilvania intră în componenţa Imperiului Habsburgic în urma păcii de la Karlovitz din 1699. Putem spune că în afara conflictului dintre austrieci și curuţii conduși de Francisc Rakoczy la debutul deceniului I al secolului, când nobilimea maghiară s a răzvrătit împotriva stăpânirii austriece și au atacat localităţiile săsești fidele Casei de la Viena, avem de a face cu o stabilitate. Autorităţiile aulice au respectat regimul constituţional al Transilvaniei cu cele trei naţiuni privilegiate ( nobilii, secuii și sașii) și cele patru religii recepte ( catolică, luterană, calvină și unitariană).322 Alături de acest element de stabilitate, sub influenţa iluminismului, împăraţi ca Maria Terezia și Iosif al II-lea vor interveni în sistemul constituţional al Ardealului, pentru modernizarea provinciei, făcând o serie de reforme în domeniul școlar, al relaţiilor dintre ţăranii iobagi și nobili, precum și în domeniul clerical prin promovarea toleranţei religioase. Aceste elemente au dus la nemulţumirea stărilor ardelene, însă, în același timp au reprezentat un element decisiv pe calea modernizării ţării. Sași ardeleni, în secolul luminilor au dus aceeași luptă pentru păstrarea drepturilor și libertăţiilor deţinute din Evul Mediu și în acest sens au dus o politică ambivalentă, pragmatică. Deși putem spune că aveau multe în comun cu Austria, prin intermediul limbii, au avut diferende religioase. Se știe că Casa de Habsburg promova catolicismul și acest lucru lovea în interesele sașilor ardeleni, care erau evanghelici. De aceea, sașii ardeleni au avut acest pragmatism: s-au aliat cu autorităţile centrale, ori de câte ori interesele nobilimii maghiare au acţionat în detrimentul privilegilor săsești și s-au aliat cu magnaţii maghiari, când interesul Vienei era în sensul centralismului.323

320

Carl Göllner, Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, Erster Band: 12 Jahrhundert bis 1848, Kriterion Verlag, Bukarest, 1979, p. 189. 321 Ibidem, pp. 190-191. 322 Referitor la statutul Transilvaniei în secolul al XVIII-lea vezi: Istoria Transilvaniei, vol III, ( 1711-1918), coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Andras Magyari, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca 2009, passim. 323 A se vedea aici excelentul studiu ” Casa de Habsburg și sașii ardeleni ( 1688 -1867) în Harald Heppner, Contribuții la Istoria României și a românilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 65-78.

70

Monografia comunei Saschiz
Tot acum, pentru prima dată, prin decretul de concivilitate al împăratului Iosif al II-lea sașii ardeleni vor pierde privilegiile din orașe. Mai mult decât atât se va desfiinţa autonomia sașilor de pe Pământul Crăiesc. Deși, după moartea lui Iosif se va reveni la vechea ordine constituţională, pierderea autonomei va avea repercursiuni deosebite asupra vieţii naţionalităţilor ardelene în veacul al XIXlea.324 Revenind la Saschiz, târgul își va păstra statutul în cadrul scaunului Sighișoara, istoria acestuia în secolele XVII-XVIII se va integra în cea a Transilvaniei şi a Sighişoarei cu care, după cum vom vedea mai jos va avea un răsunător conflict în deceniul 8 al secolului al XVII-lea. Apartenenţa la scaunul sighişorean şi rolul de localitate exponenţială în cadrul acestuia va face ca destinul său să fie apropiat de cel al burgului de pe Târnava Mare. Dacă ne vom referi la Sighişoara, acest oraş va suferi de pe urma numeroaselor încartiruri de trupe, de pe urma epidemiilor de ciumă şi a foametei. Saschizul a părut mai protejat, nefiind expus atât de mult din partea unor invadatori. Mai mult decât atât, burgul Saschizului a fost loc de refugiu pentru mulţi sighişoreni şi nu numai. Existenţa cetăţii saschizene este adusă în discuţie în urma conflictului dintre primarul sighişorean Martin Eisenburger şi principele Gheorghe Rakoczy I la anul 1637. Cu un an înai nte, suveranul transilvan a dorit în interiorul cetăţii medievale sighișorene, în apropiere de Turnul Cositorarilor, unde azi se găseşte casa parohială evanghelică, să construiască un palat, care să aibă o ieşire separată de oraş. Acest lucru a stârnit nemulţumirea sfatului sighişorean care s-au opus acestui proiect, motivând vechile privilegii acordate de regii maghiari saşilor. Mai mult decât atât, primarul hotărăşte să ardă stâna de oi a principelui aflată în hotarul satului Buneşti, deci în interiorul scaunului. 325 Acest fapt îl va sărăci pe destoinicul primar al oraşului, după cum afirmă notarul Georgius Krauss, deoarece în urma procesului intentat de principe îşi va pierde funcţia şi averea. În cadrul procesului, primarul a fost acuzat că a ars bunirile de preţ ale lui Rakoczy, însă acesta a afirmat că ele se găsesc depuse într-o ladă, în cetatea Saschizului, care însă nu este găsită şi practic Martin Eisenburger este condamnat.326 La 2 septembrie 1649 întreg scaunul şi implicit Saschizul s-a confruntat cu o invazie de lăcuste sosite din Ţara Bârsei, care a afectat grav producţia agricolă. Numărul acestora a fost extrem de mare deoarece, după cum arată acelaşi cronicar, pentru împrăștierea lor s-a :”... tras cu tunurile şi cu puştile de pe bastionul din Curtea Călugărilor (azi în faţa primăriei Sighişoara n.n.) căci veneau din acea parte...”327

324

Carl Göllner, Op. cit. pp. 264-265. Richard Schuller, Alt Schäβurg, Markus Verlag, Schäβurg, 1899, p.25. 326 Georgius Krauss, Cronica Transilvaniei 1608-1665, seria Cronicile medievale ale României, ediţie îngrijită de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mârza, ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, pp. 98-100 327 Ibidem, pp. 137-138.
325

71

Monografia comunei Saschiz
Un alt eveniment deosebit a fost în 1658. Atunci, în luna noiembrie ajunge la Sighişoara principele Acaţiu Barcsai însoţit de suita sa şi de un corp de armată tur cesc. Acesta va fi cazat la Saschiz şi era condus de beiul Mustafa. Chemat de principe, acesta merge în urbea de pe Târnavă, unde află cu surprindere că ostaşii săi s-au răzvrătit contra vicecăpitanului, care pentru a scăpa de linşaj va fugi prin pârâul Saschizului şi de aici într-o casă. Doar sosirea beiului a făcut ca spiritele să fie calmate şi comunitatea saschizeană să scape de năpasta otomană.328 Mijlocul veacului al XVII-lea face ca luptele dintre tabăra Habsburgilor şi cea otomană să se înteţească şi la 1661 cu ocazia conflictului dintre Janos Kemeny şi Mihai Apaffy mulţi nobili se refugează la Sighişoara şi îşi depun averea spre păstrare în cetatea din Saschiz. Apropiindu -se armatele otomane conduse de Ali Paşa, aceştia au fugit şi au lăsat o avere impresionantă la Saschiz, care a intrat în visteria princiară. Georgius Krauss arată că obiectele de aur şi argint valorau 135 de mărci de argint, deci cam aproximativ 249 de kilograme de aur. La aceste bunuri se mai adăugau 820 de taleri şi 3200 de florini, apoi frumoase harnaşamente pentru cai, săbii şi lănci din argint.329 Prezenţa lor la Saschiz demonstrează încă o dată faptul că, cetatea de aici era de necucerit şi oferea oricui un sentiment de securitate. Existenţa trupelor otomane determină mari pierderi scaunului Sighişoara. După moartea lui Janos Kemeny în bătălia de la Seleuşul Mare din 1661, Kuciuk Paşa refuză să părăsească Sighişoara şi cere mari sume de bani. El solicită 30.000 de taleri şi în cele din urma sfatul oraşului îi plăteşte o parte din sumă şi părăseşte oraşul. Tot acum, Ali Paşa impune o taxă Transilvaniei de 500.000 de taleri, cunoscută în istoriografie sub numele de impozitul lui Ali Paşa. Din această taxă scanului Sighişoara îi revenea 40. 000 de taleri.330 Această sumă s-a împărţit între localităţiile scaunului. După urbea de pe Târnava Mare cea mai mare sumă revenea Saschizului. Acesta era nevoit să plătească 2100 de taleri şi 63 ½ mărci de argint. O sumă colosală, care a împovărat greu comunitatea şi după cum vom vedea în continuare va avea repercusiuni asupra relaţiilor cu reşedinţa scaunului. 331 Prezenţa încartiruirilor de trupe, a rechiziţionării alimentelor vor duce după lupta de la Seleuşul Mare la apariţia ciumei în scaunul sighişorean. Referitor la această epidemie, Georgius Krauss arăta: “ În ziua de 15 august, ciuma începe din nou să bântuie cu putere pe alocuri în ţară, mai ales, la noi, la Sighişoara. Au murit de această ( boală n.n.) un număr destul de mare de bărbaţi, tineri, femei şi copii. De asemenea mulţi oameni voinici au murit la Saschiz şi Apold.”332 Vedem cum acest flagel loveşte toate localităţile din jurul oraşului. Deşi, se spunea în epocă că în calea ciumei, doar poţi să fugi, mulţi se refugiau în zonele rurale, unde erau protejaţi de epidemie.
328
329

Ibidem, p. 282.
Ibidem, pp. 434-435.

Gheorghe Baltag, Sighişoara. Schäβburg. Segesvàr. ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004, p. 101. Johannis Goebel et Georgi Wachsmann, „ Chronica Civitas Schaessburgensis 1514-1663”, în Josef Kemeny, Deutsche Fundgruben der Geschichte Siebenbürgens, II Band, Klausenburg, Verlag von J. Tilsch, 1840, p. 127. 332 Georgius Krauss, Op. cit. p. 507.
330
331

72

Monografia comunei Saschiz
Existenţa trupelor străine precum şi penuria de alimente a făcut ca şi Saschizul să fie lovit de ciumă şi locuitorii săi să aibă de suferit. Anul 1662 aduce un eveniment major în istoria localităţii Saschiz şi anume, faptul că aici se organizează o şedinţă a Dietei Transilvaniei. Pustiirile şi nelegiuririle trupelor otomane determină stările ardelene să îl forţeze pe noul principe, Mihai Apaffi să organizeze o dietă. Localitatea aleasă va fi Saschizul. Aici la 22 februarie 1662 se deschid lucrările în care sunt aduse în discuţie devastările provocate de turci, în special de Kuciuk Paşa. La dietă soseşte o delegaţie din Ţara Românească, din care făcea parte şi un episcop român. Delegatia anunţă că Kuciuk Paşa a ajuns comandant al trupelor otomane pentru războiul, care urma să aibe loc împotriva austriecilor. Dieta va cere paşei otomane să-şi mute trupele în Ţara Bârsei. Acesta refuză şi sunt delegati Mihail Czeperegi şi pe Mihail Balogh la Poartă să se plângă de tirania turcilor. Principele Apaffi părăseşte lucrările dietei şi se îndreaptă spre Făgăraş, de unde se întoarce la 15 mai pentru a calma spiritele din cetatea Sighişoarei, între turci şi administraţia locală. 333 Sachizul nu scapă de încartiruiri de trupe. În 1663 domnul Moldovei, Eustratie Dabija, soseşte în Transilvania, în scaunul Sighişoara cu 6000 de oameni şi îşi aşează tabăra la Saschiz. Aici se comportă ca un tâlhar, deoarce: “...porunci să fie jefuite, din pricini neînsemnate bisericiile şi târgul, care nu se aştepta la aşa ceva şi luă cu sine o mare pradă. La fel porunci să se facă în ziua următoare la Criţul german şi la Buneşti, fapt pentru care ( aceste localităţi n.n.) şi mai ales Saschizul nu s-a mai putut reface cum se cuvine.”334 După plecarea lui Dabija, anul următor vor sosi trupe imperiale austriece în Ardeal. O parte dintre ele vor cantona şi la Saschiz. La 13 iulie moare comandantul trupelor de la Remetea şi în locul lui va fi numit cel din Saschiz. Stegarul de la Tg. Mureş, Albrich Hoffrichter va fi numit locotenent la Saschiz.335 Pe lângă aceste încartiruri de trupe, în anul 1668 stihiile naturii vor lovi Saschizul. Deşi protejat de inundaţii, aflându-se la o oarecare distanţă de râul Târnava Mare, cunoscut prin cursul său destul de învolburat, în acel an pârâul din Saschiz va ieşi din matcă, inundând localitatea.336 Perioada domniei lui Mihai Apaffi aduce în prim plan un conflict major între Sighişoara şi Saschiz. La 1673 se revoltă saschizenii faţă de conducerea oraşului Sighişoara, unde era reşedinţa de scaun pentru un drept primit încă din anul 1419 de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg. Acest privilegiu acorda târgurilor din zona Pământului Crăiesc dreptul de a-şi alege singuri conducerea. 337

333 334

Ibidem, pp. 514-516. Ibidem, p.569. 335 Ibidem, p. 589. 336 Michael Hamleschler ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996, p. 4 337 Carl Göllner, Op. cit. p. 218.

73

Monografia comunei Saschiz
Alături de acest lucru, localităţile care îşi alegeau reprezentanţii dispuneau şi de dreptul de a-şi repartiza singure impozitele şi sarcinile publice. Acest privilegiu a dispărut cu timpul şi oraşele reşedinţă de scaun îşi vor impune autoritatea asupra localităţilor componente.338 Practic, în luna martie, târgul se revoltă contra autorităţii scaunale din Sighişoara, aşa numiţii domines Schaessburgensis, deoarece dreptul lor de judecată nu le este recunoscut şi îşi aleg un judecător scăunal. Ei trimit în oraşul de pe Târnava Mare o delegaţie, care să aducă la cunoştiinţă sfatului orăşenesc faptul că nu se mai consideră supuşi oraşului şi că se pot singuri administra.339 Acest lucru a dus la izbucnirea conflictului numit în istorigrafie, mai ales în perioada comunistă sub numele de răscoala ţăranilor de la Saschiz.340 Evenimentul s-a dovedit a fi major pentru istoria Scaunului Sighişoara, deoarece a canalizat energiile elitelor din cele două localităţi, precum şi ale Universităţii Naţionale Săseşti pentru o perioadă lungă de ani, până în 1678. Revenind la anul 1673, la auzul cererilor delegaţiei saschizene Senatul oraşului Sighişoara a luat foc, considerând cererile necuvincioase şi a ordonat ca reprezentanţii saschizeni să fie ferecaţi în lanţuri şi aruncaţi în închisoare. 341 În urma acestui teribil fapt, intervine preotul evanghelic din Saschiz, Johann Orthinus, care în 18 martie 1673 cere eliberarea celor închişi, arătând că femeile şi copiii acestora îi jelesc, ca pe cei duşi în robie la turci sau tătari şi încheie arătând că este nevoie de clemenţă pentru cererile lor. 342 Tot atunci intervine comitele saşilor, Andreas Fleischer care, de teama escaladării conflictului, cere prudenţă din partea magistratului sighişorean, mai ales că cei arestaţi sunt privilegiaţi oppidani, adică pe aceeaşi stare ca şi sighişorenii, le recomandă să nu îi trateze brutal şi să-i elibereze. Mai mult decât atât, la 21 martie 1673 reprezentanţii comunei Saschiz în frunte cu judecătorul regal Stephan Szàsz, cu vilicul ( primarul n.n.) Johann Altzner şi cu Andreas Vertoris sen. şi Michael Scheel intervin printr-o scrisoare trimisă autorităţii scăunale sighişorene, prin care cereau eliberarea arestaţiilor, arătând că îi vor susţine chiar dacă s-ar da foc localităţii Saschiz.343 Aceste demersuri nu primesc nici un răspuns din partea oficialităţilor sighişorene decât abia după ce preotul Johann Orthinus mai trimite două scrisori în 22 martie oraşului, respectiv 25 martie 1673, consilierului sighişorean Georg Hirlink, unde clericul avertizează sfatul urbei de pe Târnavă că arestarea sachizenilor se poate termina rău pentru oraş, deoarece aceştia au cerut doar respectarea
Ioan Pop, Liviu Moldovan, “ Răscoala ţăranilor din Saschiz ( 1673-1678), în Acta Musei Napocensis, XI, 1974, p. 199. 339 Carl Göllner, Op. cit. p. 218. 340 În anul 1973 cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la aceste evenimente au apărut mai multe articole dedicate acestui eveniment: Dintre ele amintim: Carl Göllner, “ O pagină eroică din istoria luptei înfrăţite a oamenilor muncii din ţara noastră. Trei viacuri de la răscoala ţăranilor din Saschiz”, în Scânteia din 27 aprilie 1973; Michael Kroner, “ Pacta gravaminum. 300 Jahre seit dem Ausbruch des Keisder Aufstandes gegen das Schässburger Stadtpatriziat” în Karpatenrundschau din 23 martie 1973; Konrad Gündisch, “ Der Keisder Aufstand von 1673” in Die Woche din 20 aprilie 1973. 341 Carl Göllner, Op. cit. p. 218. 342 Ioan Pop, Liviu Moldovan, Op. cit. p. 201. 343 Ibidem.
338

74

Monografia comunei Saschiz
vechiului drept primit de la Sigismund de Luxemburg şi nu au greşit cu nimic. Arestarea ar putea să acuze senatul sighişorean de crimă de lezmajestate şi să ajungă membrii sfatului, la rândul lor în închisoare. 344 Refuzul sighişorenilor de a elibera prizonierii va determina oficialităţile din Saschiz să se adreseze la 10 aprilie senatorului sibian Joakim Elges, pe care îl invită la Saschiz pentru a aplana conflictul, deoarece părăsind localitatea nu se ştie dacă vilicul saschizean va putea sa ajungă la Sibiu şi nu va fi şi el la rândul său încarcerat.345 Referitor la acest aspect în protocoalele Universităţii Naţionale Săseşti din Sibiu am găsit pentru anii 1674 şi 1677 o serie de documente în care se vorbeşte despre conflict. De pildă la 3 februarie 1674 se arată că târgul Saschiz protestează faţă de sarcinile sighişorenilor, cărora le recunoaşte: “...privilegile şi prerogativele străvechi ( la care n.n.) un târg de oameni liberi ( le fac un n.n.) serviciu credincios acceptabil fără rachiună, care să rămână fără alte jigniri şi să fie investit ( privilegiul n.n.) pentru edificare şi modernizare...” şi în acest sens cer Universităţii să facă dreptate în acest caz. 346 Se observă faptul că ambele tabere nu dau semn de toleranţă şi sunt intrasigente. Conflictul a durat mai mulţi ani, fără ca situaţia celor încarceraţi să se rezolve şi Universitatea Saxonă nu a intervenit în conflict.347 În anul 1676, la 2 februarie comuna Saschiz se adresează Universităţii Săseşti în care se plânge de faptul că locuitorii aşezării au fost puşi la anumite sarcini de către magistratul Sighişoara, care nu sunt compatibile cu statutul de om liber pe Fundus Regius. Ca urmare a acestei plângeri, cele două părţi implicate în conflict, Sighişoara şi Saschizul, sunt chemate la Sibiu la sediul Universităţii. Aici, saschizenii sunt informaţi că drepturile avute din anul 1419 nu le conferă drept de jurisdicţie, iar sighişorenilor li se spune să fie mai îngăduitori cu aplicarea unor sarcini de muncă. 348 Sentinţa acestui for superior cerea celor din Saschiz să inceteze cu dezordinea, să recunoască magistratul sighişorean ca stăpân administrativ legitim şi capii revoltei să plătească o amendă de 40 de florini, care după ce va fi plătită vor fi eliberaţi din inchisoare. De asemenea în cazul unei revolte viitoare capii revoltei vor plăti cu viaţa.349 După pronunţarea sentinţei, judele regesc din Saschiz, Daniel Elges a fost trimis în închisoare împreună cu o parte a delegaţiei în închisoare, iar alţii au fost trimişi acasă, să aducă banii şi actul de

344 345

Ibidem, p. 202. Ibidem. 346 “Die Protokolle des Hermannstädter Rates und der Sächische Nationaluniversität ( 1391-1705)” XI Band, p. 237, anexă DVD la Hermannstadt und Siebenbürgen. Die Protokolle des Hermannstädter Rates und der Sächische Nationaluniversität 1391-1705, Veröffentlichungen von Studium Transylvanicum, Herausgegeben Käthe Heintz, Bernard Heigl und Thomas Şindilariu mit einer Einführung von Thomas Şindilariu, Honterus Verlag Hermannstadt/ Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde e. V. Heidelberg, 2007. 347 Carl Göllner, Op. cit. p. 218. 348 Ioan Pop, Liviu Moldovan, Op. cit. p. 203. 349 Carl Göllner, Op. cit. p. 218.

75

Monografia comunei Saschiz
supunere la magistratul Sighişoara. În Saschiz, însă, lucrurile se precipită, izbucneşte o revoltă şi funcţionarii scaunali sunt alungaţi. Universitatea îi atenţionează pe răsculaţii să înceteze cu agitaţi a. Apare un zvon, în urma căruia ar rezulta că Simion Fabritius, învăţător şi secretar în târg ar fi capul mişcării. 350 Decanul capitulului Georg Schobel este delegat la 9 iulie 1676 să facă o anchetă în acest sens la Saschiz. Cei anchetaţi trebuiau să răspundă la trei întrebări în urma cărora să se afle gradul de implicare al acestuia. Atât membrii consiliului de conducere al târgului cât şi locuitorii urbei au declarat că învăţătorul, doar a citit în faţa lor sentinţa de la Sibiu, la cererea lor şi că nu a îndemnat la violenţă. 351 Concluzia anchetei e că Fabritius este şeful răscoalei şi saschizenii îl apără solidarizându -se cu el, mai ales că membrii senatului sighişorean au afirmat că acesta a condus revolta şi a adus cuvinte injurioase sighişorenilor. În urma acestui lucru comunitatea din Saschiz adresează Universităţii o nouă plângere în urma căreia se cere să se analizeze situaţia târgului, că dispun de privilegii şi patente pentru bresle, care au fost ulterior desfiinţate şi cere reducerea sarcinilor, argumentând că au nevoie de bani deoarece clădirile publice: biserici, turn, spital şi cetate, au nevoie urgentă de renovări şi reparaţii şi din cauza sarcinilor impuse de scaun nu sunt bani pentru lucrări. De asemenea, se arată să se stabilească clar nivelul sarcinilor de cărăuşie pentru Saschiz şi să se acorde drept de liberă funcţionare breslei cojocarilor, care a fost încorporată samavolnic breslei cojocarilor din Sighişoara. Tot în această plângere mai cer dreptul de aş alege singuri preoţii şi aceştia să nu mai fie impuşi.352 La finele lui decembrie 1677 sosesc trupe militare în Saschiz pentru calmarea spiritelor şi sunt făcute din nou arestări printre capii răscoalei, care vor fi eliberaţi la 7 ianuarie 1677 după ce comunitatea va semna un act de supunere faţă de Sighişoara. Mai mult decât atât, Simon Fabritius va fi arestat la Sighişoara, deşi avea un certificat de bună purtare din partea oficialilor saschizeni. Pentru eliberarea lui vor interveni atât episcopul evanghelic, cât şi magistratul sibian, însă fără sorţi de izbândă. În cele din urmă după semnarea unui angajament şi după ce câteva persoane s-au pus a fi garnaţi pentru buna purtare a învăţătorului. 353 Conflictul saschizano-sighişorean prezintă nişte realităţi. Ambele localităţi au fost afectate de impozitului lui Ali Paşa impus scaunului după cum am văzut în paginile anterioare. Acestă taxă specială a afectat rău veniturile târgului, care după Sighişoara a avut cea mai mare contribuţie. La aceste lipsuri se mai adăugă faptul că atât Sighişoara la 30 aprilie 1676, cât şi Sachizul la 3 mai acelaşi an au suferit de pe urma unor incendii, care au distrus şi mica brumă de agoniseală a locuitorilor celor

350 351

Ioan Pop, Liviu Moldovan, Op. cit. p. 204. Ibidem, p. 205. 352 Ibidem, pp. 206-208.
353

Ibidem. pp. 209-213. 76

Monografia comunei Saschiz
două comunităţi, ceea ce reflectă intrasigenţa celor două tabere în 1676 şi 1677. Apoi mai sunt o serie de abuzuri făcute de membrii breslelor şi de funcţionarii sighişoreni faţă de Saschiz. Nevoia acută de bani a Sighişoarei a făcut să supună comunităţile locale din scaun. Va reacţiona violent cea mai mare localitate, după oraşul de reşedinţă deoarece avea argumente în ceea ce o priveau. Avea o serie de drepturi, şi la fel ca şi urbea de pe Târnavă, era lovită de aceaşi pacoste. Astfel se încheia un episod al vechiului conflict intre cele două localităţi în detrimentul celei mai mici, care deşi, în Evul Mediu a fost mai importantă în scaun a pierdut teren şi încet, încet va suferi un proces de ruralizare. După cum arătam mai sus, secolul al XVIII-lea se caracterizează la nivelul Transilvaniei printro stabilitate politică, însă după cum vom vedea Saschizul a cunoscut două devastatoare incendii şi în acelaşi timp au fost colonizaţi în acest areal meşteri habani, care se vor integra în sistemul de breaslă din cadrul târgului. Olarii saschizeni devin de acum inainte cunoscuţi în toată Europa prin intermediul ceramicii sgrafito cobalt pe care au produs-o începând cu acest secol. Dar cine erau habanii? Mărturiile documentare vorbesc despre faptul că ţara lor de origine era Elveţia. De aici s -au refugiat din motive religioase deoarece erau anabaptişti. Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen le-a permis colonizarea în zona Vinţu de Jos începând cu anul 1621. Grupe organizate de meşteri habani sosesc în Ardeal în intervalul cuprins între 1621 şi 1650. Ei aveau o organizare socială aparte deoarece aveau proprietate comună asupra terenurilor si a uneltelor. Au fost în special meşteşugari şi au activat în meserii ca: frângherit, olărit, tăbăcărit, fierărit. În veacul al XVIII-lea această comunitate de la Vinţu de Jos se destramă din cauza încercărilor de catolicizare impuse de autorităţiile guberniale austriece şi membrii acestei comunităţi emigrează în străinătate sau în alte localităţi din Transilvania.354 Practic, la 1763 împărăteasa Maria Terezia semnează Edictul trecerii la catolicism al Habanilor, în urma căruia 24 de familii s-au catolicizat, iar restul au luat drumul pribegiei. Pentru cei rămaşi la Vinţu, în anul 1764, călugărul iezuit Teofil Delfini a fost trimis la „ Hausbenul” pentru convertirea habanilor la catolicism. S-a folosit inclusiv de arme pentru convertire şi o parte dintre familile habane s-au refugiat la Crinţ ( jud. Alba) şi Saschiz. Aici vor pune bazele centrului de olărit, despre care vom vorbi în capitolul următor. 355 La mijlocul secolului al XVIII-lea, conscripţia fiscală a Transilvaniei efectuată de autorităţile habsburgice face o prezentare a situaţiei economice a Saschizului, dar mai bine să lăsăm textul să vorbească: “Tabella ad Conscriptionem Sedis Saxonicalis Schaesburgensis Oppidi Szàsz Készd deserviens (…) Acest târg este aşezat într-un teritoriu în pantă străbătut de văi şi un ţinut nu foarte

grup religios adept al botezului adulților. Legat de acest subiect vezi: Horst Klusch, „ Pe urmele strămoşilor Habani” în Conferinţele Bibliotecii ASTRA, nr. 102/2010, pp. 7- 27. 355 Vasile Radu, Artele focului ( I). Habane şi post-habane în colecţia Muzeului memorial „ Octavian Goga” Ciucea. Cluj-Napoca, Ciucea, 2007, p. 12.
354

77

Monografia comunei Saschiz
fertil, prea puţin potrivit pentru comerţ. Locuitorii se întreţin din vinul produs aici, din cânepă şi din vite, iar puţini dintre ei din meşteşuguri. Ei obişnuiesc să-şi vândă produsele, în general la faţa locului. Au teritoriu împărţit în trei părţi de hotar ( dintre care una rămâne anual în odihnă). Se ară de obicei, de trei ori, cu patru sau şase animale de jug. Dacă nu se gunoieşte la fiecare trei ani o dată / pământul/ rămâne cu totul steril. Un cub de grău de toamnă oferă obişnuit, într-un an de fertilitate 12 clăi, fiecare dintre ele alcătuită din 20 de snopi, dând câte o măsură / de grăunţe/. Un cub de ovăz la rândul său, tot într-un an de fertilitate medie, produce 10 clăi, alcătuite, din câte 20 de snopi, şi care produc câte o măsură şi jumătate de grăunţe. Vinul este cunoscut pentru asprimea lui. Urna  de calitate mediocră se poate vinde, într-un an de fertilitate mjlocie, rareori cu mai mult de 10 creiţari. Pădurile sunt suficiente atât pentru lemne de foc, cât şi pentru materiale /de construcţie/. La fel locurile de păşunat ajung pentru nevoile proprii. În acest târg străinii posedă/ pământ/ în modul, sub titlu de drept....”356 Din descrierea făcută de conscripţia oficială vieneză aflăm că târgul a început să se ruralizeze, meşteşugurile care la mijlocul secolului al XIX-lea reprezentau mândria locuitorilor şi au iscat multe dispute cu Sighişoara nu mai erau practicate de majoritatea populaţiei. Agricultura nu se bucura de terenuri fertile, ci erau terenuri care trebuiau anual să fie fertilizate cu bălegar şi probabil de aceea foloseau asolamentul trienal cu împărţirea în trei părţi a lotului, unul rămând pârloagă. Este menţionată prezenţa culturii viţei de vie, un vin cam aspru din cauza solului, dar care creştea în condiţii prielnice şi care se bucura de o apreciere bună, deoarece în vecinătate, în satele secuieşti, viţa de vie nu se putea cultiva. Un eveniment deosebit pentru istoria comunităţii a fost vizita împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Pentru a se realiza o legătură între supuși și Casa imperială de la Viena diverși suverani austrieci au întreprins mai multe vizite, cele mai cunoscute fiind întreprinse de către Iosif al II-lea care, influenţat de ideile despotismului luminat, în calitatea sa de părinte al patriei, trebuia să cunoască îndeaproape nevoile supuşilor. Iosif al II-lea va face trei vizite în Ardeal. Prima a fost realizată în 1773 la vârsta de 32 de ani, urmate de cele din 1783 şi 1786, când nu va trece prin zona Sighişoarei. În vara lui 1773 va ajunge la Arad, de unde după vizitarea Banatului întră în Transilvania în zona Haţeg vizitând Hunedoara, Orăştie, Alba Iulia, Sibiu, Rupea, Sighişoara, Mediaş, zona regimentului I de graniţă român esc de la Orlat, Braşovul, Secuimea, regimentul II de graniţă românesc de la Năsăud, Gherla, Cluj, după care se

 

Este vorba în text de o câblă. O urnă ardeleană era formată din 4 măsuri sau pinte deci aproximativ 92,55 litri 356 Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, vol I. Descrierea localităţiilor conscrise. Partea a II-a, editori Ladislau Gyémant, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009, pp. 2460-2461.

78

Monografia comunei Saschiz
întoarce la Sibiu, Tg. Mureş, Reghin, din nou Năsăud, Borşa în Maramureş, Sighetul Marmaţiei şi va părăsi Transilvania, continuându-şi călătoria în Galiţia. 357 În data de 1 iunie va trece prin Saschiz, venind de la Rupea pentru a ajunge la Sighișoara. În jurnalul călătoriei sale, suveranul va aminti de acest târg, fiind impresionat de frumuseţea cetăţii sale: ”Un târg săsesc cu o cetate sus pe deal” într-o zonă: ” ...cu numeroase păduri...”358

Incendiile la Saschiz în secolele XVII-XVIII Istoria a fost mult timp legată de evenimente, de personalităţi şi a neglijat un aspect esenţial pentru înţelegerea evoluţiei civilizaţiei umane: impactul avut de mediul înconjurător asupra destinului comunităţiilor, a popoarelor şi a continentelor, contribuind decisiv la ceea ce, azi, numim cultură şi civilizaţie umană. Anul 1929 aduce prin apariţia în Franţa a revistei Annales d’histoire économique et sociale o cotitură în domeniul muzei Clio, cu apelul făcut la interdisciplinaritate, prin legături cu ştiinţe înrudite, cum ar fi geografia, psihologia socială, sociologia, cu ajutorul cărora, istoricii au încercat să arate, dintr-o perspectiva a istoriei totale, modul de dezvoltare a societăţii umane. 359 Incendiile de-a lungul timpului au fost fenomene extreme, care au marcat profund mentalitatea colectivă. Prin amploarea lor, prin factorul puternic distrugător au determinat schimbări profunde la nivelul conștiinţei, modificând total aspectul unor localităţi, cum a fost Lisabona după incendiul care a urmat marelui cutremur de pământ din 1 noiembrie 1755. Urmarea acestui eveniment a fost o preocupare crescândă spre normele moderne de urbanism ale edililor, care constau în proiectarea unor străzi largi, în apariţia pieţelor publice și construirea de clădiri din cărămidă si acoperirea lor cu ţigle ceramice. Concomitent, s-au luat măsuri în domeniul protecţiei contra focului deschis provocator de incendii și în apariţia instituţiei pompierilor voluntari.
360

Secolul al XVII-lea s-a devedit a fi extrem de păgubos pentru Transilvania în acest domeniu. La instabilitatea politică, multitudinea de conflicte, epidemiile de ciumă, la ciudăţenile factorului climatic, menţionat în cronicile vremii s-au adăugat și incendiile devastatoare.361 Aceste calamităţi care se abăteau asupra omului de rând au determinat un profund sentiment al insecurităţii. Se știe că încă din perioade imemoriale omul a fost marcat de instabilitate, s -a simţit

Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800), Presa Universitară Clujeană, 1997, pp. 380-382. 358 Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser Joseph II durch Siebenbürgen im Jahre 1773, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, ClujNapoca, 2006, p. 610. 359 Asupra apariţiei şi dezvoltării Şcolii Analelor vezi: Simona Nicoară, Toader Nicoară , Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii PUC/Mesagerul, Cluj - Napoca, 1996, passim. 360 Pierre Chaunu, Civilizația Europei in secolul luminilor, vol. II, ed. Meridiane, București, 1986, pp. 160-163. 361 Pentru o analiză detaliată a acestor fenomene vezi: Paul Cernavodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului- Calamitățiile naturale din trecutul României ( până la 1800), ed. Silex, București, 1993, passim.
357

79

Monografia comunei Saschiz
nesigur, instabil, element care a jucat un rol deosebit în devenirea istorică umană, fiind generatoare de situaţii de criză, de frică. 362 Incendiile au lovit și vechiul târg al Saschizul. Vechiul oppidum a suferit de pe urma a trei mari incendii devastatoare: 3 mai 1676, 25 aprilie 1714 și 15 martie 1791.363 Primul incendiu, din 3 mai 1676, a avut loc într-un moment dificil pentru scaunul Sighişoara, deoarece cu câteva zile în urmă urbea de pe Târnava Mare fusese lovită de vălvătaia distrugătoare a unui incendiu în 30 aprilie.364 Prezenţa celor două catastrofe, într-un interval atât de scurt, a întărit opinia multora, în ciuda faptului că s-au găsit vinovaţii, că aceste evenimente sunt legate între ele și sunt opera unor piromani, al căror scop principal a fost acela al distrugerii. 365 Legat de acest nefericit eveniment știm că arde biserica fortificată şi turnul acesteia. Acesta din urmă va fi refăcut în anul 1677 de către meșterii tirolezi Veit Gruber, Filip Bonge și dulgherul Valentin, care au restaurat Turnul cu Ceas din Sighișoara și au dat turnului saschizean o formă apropiată de acesta.366 Asupra celorlalte două incendii, informaţiile le avem de la preotul evanghelic din Saschiz, Josef Fröhlich. În articolul intitulat Zwei grosse Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd, preotul saschizean arată că asupra incendiului din 25 aprilie 1714 informaţiile le găsim în notiţele în limba latină găsite în globul turnului din Saschiz în anul 1830 de către preotul Georg Simonis, paroh aici, între 1808 și 1840. În acest text găsim următoarea informaţie: ” Anno 1714 die 25. April exorto repentino et horibili incendio, haec Turris, cum Parochia, Schola, Curia, Diaconorium aedificiis maximaque Oppidi Parte, inter undecimam et doudecimam nocturam horam, hominibus dormientibus ( hinc etiam multi in flammis et fumo suffocati, qui nonnisi in exterma die evigilabant) totaliter, companis tribus liquefactis, horologio, vario itidem in ima contignatione frugum genere cumque vasii aliquot vino impletis, combusta ac devastata, denuo, tadem, elapso triennio, diro ac combusta ac devastata, denuo, tadem, elapso triennio diro ac duro, imo periculosissimo tempore, ob creperi belli disturbia, Tartarorum precipue ac Turcarum hostilem irrptionem, qui plus quam ethnica ac barbara tyrannide moti et exercitati in Sede praeprimis Bistriciensi aliisque circumjacentibus locis, glado et igne multos Pagos totaliter devastando, innumeros pene Christianos homines utriusque Sexus, im Turciam abuxere

Toader Nicoară, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne ( 1680-1830), ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, pp. 17-20. 363 Michael Hamleschler, Op. cit,.p. 4. 364 O descriere detaliată a devastatorul incendiu din 1676 la Sighisoara o găsim la: Georgius Krauss, Aus den Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus der Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Krauss, Juratus notarius der Stadt Schäßburg. Mit Selbstbiographie und einem Bildniss der Verfasser, Herausgegeben von dr. Fritz Mild, Druk und Verlag der Friedrich J. Horeth, Schäßburg, 1926, pp. 53-55. 365 Karl Fabritus „Der Brand Schäßburgs im Jahre 1853”, in Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, I Band, 2. Heft, 1853, p. 236. 366 Freidrich Menning, Op.cit.p. 34.
362

80

Monografia comunei Saschiz
captivatem, Sumtibus communibus Oppidi nostri, jam multoties et intra 25 annorum spatium, tertia vice combusti, erecta et restaurata fuit; sub Imperio Romani Imperatoris Caroli VI. Anno 1717.”367 Din această scurtă însemnare aflăm că, în noaptea de 25 aprile 1714 la orele 11 și 12 seara, un periculos foc a cuprins turnul cu casa parohială, școala, primăria, cele două clădiri ale predicatorilor și o mare parte din localitate. Șocul a fost devastator, dacă ne gândim că majoritatea oamenilor din sat dormeau, ceea ce a provocat numeroase victime, multe persoane fiind cuprinse de fum şi de foc și practic murind prin asfixiere. Pe lângă pierderile umane, pagubele materiale sunt considerabile. Astfel, trei clopote s-au topit, ceasul din turn la fel și fructele pregătite pentru distilare și butoaie pline cu vin au fost făcute una cu pământul. 368 La acestea adăugăm faptul că pierderile de la turn, biserică, primărie, precum și de la clădirile particulare au fost foarte costisitoare, comunitatea revenindu-și foarte greu de pe urma lui. Credem că pe lângă distrugerile materiale și numărul victimelor probabil a fost considerabil, mai ales că majoritatea au fost surprinși în somn Această notiţă în limba latină prezentă în arhiva saschizeană este importantă și pentru istoria Transilvaniei, nu doar a Saschizului. Ea ne menţionează prezenţa unui conflict armat între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic în zona de graniţă a ţinutului Bistriţei în jurul anului 1717. Este vorba de un atac al tătarilor, care au trecut prin foc și sabie distrugând sate și ucigând pe locuitori lor, care sunt extrem de năpăstuiţi de soartă, pentru că într-o decadă de 25 de ani au fost loviţi de trei ori de atacurile necredincioșilor. 369 Necazurile asupra localităţii nu se vor opri aici. Lipsa unor măsuri clare de protecţie împotriva focului deschis, precum și folosirea unor materiale de construcţie pentru acoperirea locuinţelor predispuse pentru foc, cum sunt șindrila și paiele, credem că a contribuit major la cel de-al doilea incendiu din 15 martie 1791, a cărui memorie a rămas marcată profund la nivelul conștiinţei colective a comunităţii saschizene prin comemorarea în fiecare an la data de 15 martie. Acest incendiu este prezentat de același preot Julius Fröhlich. Marele foc a început în Hopfengasse (uliţa Hameilului) la curtea Maurer, la orele 3 după amiază, când oamenii erau la câmp. Satul fiind în mare parte gol, acest foc s-a propagat rapid și s-a transformat într-un devastator incendiu. Spre deosebire de cel din 1714, care a dus la victime omenești, acum matricolele Bisericii Evanghelice menţionează un număr mic de victime și anume 4 femei, 2 bărbaţi și un copil. Pierderile materiale au fost impresionante: ” Arseră de această dată următoarele uliţe: toată Hopfengasse, mănăstirea până la pod, pe mănăstire a mers; Kaulengasse toată, Korngasse ( uliţa Cerealelor) până la podul de piatră toată; în Korngasse au rămas ( case n.n.) până în partea de jos și de mijloc de la podul de piatră până la final neprevăzut, deoarece partea de sus sau Morgen până la
Julius Fröhlich, „ Zwei große Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd”, in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VII. Jahrgang, Hermannstadt, 15. Februar 1884, nr, 2, p. 14. 368 Ibidem. 369 Ibidem, p. 15.
367

81

Monografia comunei Saschiz
câmp a avut o victimă a focului, mai departe un noroc mare a avut Lazgasse, toată piaţa și Zeklegasse până la ulicioarele de vis a vis. Fischergasse a rămas nevătămată cu moara.”370 Vedem că pagublele nu au afectat zona centrală a localităţii, ci doar o parte din sat, însă pierderile materiale majore făcute prin arderea gospodăriilor de pe străzile menţionate mai sus au afectat comunitatea care greu și-a revenit. Acest incendiu a afectat 7 uliţe, care au fost în mare parte carbonizate. Au trebuit să fie refăcute casele și acest lucru a afectat inclusiv denumirile de mai tărziu ale toponimiei stradale. De pildă, uliţa Hopfengasse, înainte de incendiu purta numele de Hoppengasse, iar azi acest nume vine de la hameiul sălbatic, care învăluie pomii și gardurile, ceea ce arată o zonă mai puţin populată, unde natura a intrat după incendiu, probabil multe locuinţe și acareturi nu au mai fost reconstruite. Apoi, Zekelgasse este numită azi Seklergasse ( uliţa secuiască), de unde în ¾ ore se ajunge la localitatea secuiască Szderjes ( azi Mureni ). Distrugerile provocate de incendiu sunt relevate și de faptul că în notiţa asupra incendiului din 1791 nu se menţionează nimic despre trei uliţe, pe care autorul documentului nu le-a menţionat deloc: ” Două dintre ele sunt Breitenlei și Mühleham, care există încă și apoi Bachgasse ( uliţa pârâului n.n.), care a fost lovită de o devastatoare inundaţie în urmă cu 20 de ani”, după cum menţionază Julius Fröhlich. La reconstrucţia satului au contribuit toţi bărbaţii în putere la care s-a adăugat participarea locuitorilor din satul vecin Cloașterf.371 Aceste incendii au provocat schimbări majore la nivelul conştiinţei colective au marcat profund comunitatea, contribuind masiv la decăderea economică şi socială a târgului, care şi va pierde statutul juridic de oppidum şi devine doar o comună încorporată administrativ în scaunul Sighişoara şi mai târziu în comitatul Târnava Mare. Meşteşugurile la Saschiz La Saschiz, ca şi în întreaga Transilvanie, meşteşurile erau organizate în bresle. Breasla medievală avea la bază un statut care reglementa relaţiile dintre meşteri, producţia şi desfacerea, adunările şi petrecerile breslei, normele de conduită morală şi obligaţiile pentru stingerea incendiilor, apărarea zidurilor şi a turnului breslei şi de ajutor reciproc.372 În fruntea breslei se afla starostele ales pe o perioadă de un an deţinând funcţia de conducere economică, administrativă şi juridică a breslei, administra averea comună, convoca adunările breslei, unde judecau disputele interne. 373 Starostele era secondat de un înlocuitor care îi era alături în toate problemele breslei. Urmau apoi, şeful calfelor care lua parte la adunările calfelor, supraveghea munca acestora şi urmăreau aplicarea strictă a statutelor. Supraveghetorii asistau candidaţii în timpul lucrării de calfă sau de
370 371

Ibidem. Ibidem. 372 Breslele transilvănene (secXIV-XIX), catalog de expoziţie , Cluj-Napoca, 1997, p.5. 373 Ibidem

82

Monografia comunei Saschiz
meşter, propunând breslei redactarea scrisorilor de recomandare pentru calfe şi meşter. Notarul breslei ţinea registrul de breaslă scria scrisorile şi consemna hotărârile, ordonanţele şi evenimentele deosebite din viaţa breslei.374 Pentru a ajunge la statutul de meşter individul trebuia să parcurgă un drum lung şi anevoios care includea o serie de trepte. Prima treaptă era cea de ucenic, însă pentru a obţine acest statut breslele introduc în statute o serie de reglementări : -să fie de sex masculin, -să fie de o anumită religie, -să aibă o anumită naţionalitate, -să nu fi învăţat alt meşteşug, -să nu provină dintr-o familie de iobagi, -să aibă o vârstă între 10 şi 12 ani. La toate acestea se mai adaugă o perioadă de probă cuprinsă între două şi şase săptămâni, precum şi plata unei taxe în bani şi natură. Durata uceniciei era de obicei de patru ani, ucenicul intra în casa meşterului fiind dator să asculte şi să dea dovadă de o conduită morală ireproşabilă.375 După terminarea perioadei de ucenicie, se elibera un certificat într-un cadru festiv, starostele breslei ţinând ucenicului o cuvântare, dându-i îndrumări cu privire la comportamentul în viaţă. Plătind o taxă de 25 de dinari se obţinea statutul de calfă. Acesta se putea angaja la fostul meşter sau cum se întâmpla de obicei părăsea oraşul natal şi se stabilea în altul, învăţând şi perfecţionând noi tehnici. Durata călfiei era de 2-4 ani, fiind plătit de meşter cu un salariu stabilit de către breaslă. Calfele se puteau organiza în frăţii care se ocupau de respectarea drepturilor, dar şi de conduita morală a membrilor. La finalul activităţii li se acorda o diplomă care împreună cu certificatul de naştere şi cu certificatul de ucenic reprezentau actele cu care se prezentau la examenul practic prin care devenea meşter.376 Examenul consta în realizarea unui produs prin care să-şi demonstreze măiestria în meseria pe care dorea să o practice. Produsul obţinut era supus examinării unei comisii formată din membrii breslei, care puteau să admită sau să respingă produsul. La toate acestea, pentru a deveni meşter, o altă condiţie era aceea de a se căsătorii, după care era admis în rândul meşterilor. Fii de meşteri au beneficiat de avantaje faţă de alţi ucenici şi calfe dacă urmau meşteşugul tatălui, plătind doar jumătate din taxele generale, calfele fii de meşteri puteau să realizeze oricând lucrarea de meşter, în timp ce altul trebuia să servească un an la meşter. Intrat în breaslă, novicele trebuia să plătească anual o taxă, să participe la adunările şi festivităţile breslei, să-şi ajute la nevoie colegii, să fie ascultător faţă de conducerea breslei, să se
374

Schässburg. Bild einer siebenbürgischen Stadt, Heraussgegeben Heinz Heltmann, Heinz Brandsch und Walter Lingner, Rautenburg Verlag, 1998,p. 345. ( în continuare: Schässburg...). 375 Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea, ed. Academiei, Bucureşti, 1954, pp. 263-270. 376 Ibidem, pp.281-287.

83

Monografia comunei Saschiz
poarte bine cu clienţii săi, să accepte ca în primi patru ani să nu deţină ucenici. În caz de deces al meşterului, atelierul putea să fie administrat de văduvă, dar, dacă după un anumit timp nu se căsătorea cu un alt meşter, i se interzicea să mai deţină atelierul.377 Pe lângă etape, în obţinerea statutului de meşter observăm şi alte elemente: pe de o parte avem de a face cu o societate profund masculinizată, în care femeile erau excluse, iar pe de altă parte breasla devine un mijloc prin care comunitatea doreşte să îl controleze pe individ, mai bine zis avem de a face cu pătrunderea publicului în sfera privată, încercând să-i imprime individului un anumit stil de viaţă. Breslele deţineau o serie de obiecte cum ar fi: sigiliul, lada, tabla de convocare, steagul etc. Pe lângă rolul practic de zi cu zi aceste obiecte purtau şi un mesaj simbolic aparte specific gândirii şi spiritualităţii medievale, recunoscute de autorităţi drept persoane juridice, breslele atribuiau acestor obiecte calitatea de simbol al autorităţii, atât faţă de ei cât şi faţă de cei de afară.378 Breasla folosea sigiliul pentru autentificarea documentelor emise, lada constituia locul în care erau depuse însemnele breslei şi documentele ei, cu timpul devenind expresia colectivităţii, iar steagul era purtat la procesiuni în fruntea breslei, tabla de convocare era folosită pentru înştiinţarea membrilor breslei validând mesajul oficial adus.379 Anual în casa meşterului de breaslă se organiza ziua breslei după un ceremonial bine stabilit, fiecare meşter era anunţat prin tabla de convocare, era obligat a se prezenta în ţinută „corespunzătoare” precum şi să se menţină „treaz” până la sfârşitul întâlnirii. În prezenţa tuturor meşterilor se deschideau cele două încuietori diferite ale lăzii de breaslă cu cele două chei aflate la staroste şi respectiv la înlocuitorul acestuia. Tot acum se discutau probleme şi a zidului şi întreţinerea altarului bisericii.380 Funcţiile breslelor erau diverse, în primul rând cea economică prin care se asigura o producţie suficientă de calitate corespunzătoare şi la preţuri potrivite, apoi cea socială prin care se ajutorau membrii între ei în caz de nevoie, funcţia militară prin participarea la apărarea şi întreţinerea zidului şi a turnului aparţinător. La toate aceste se adăuga funcţia religioasă, fiecare breaslă avea în biserica comunităţii un altar propriu pe care îl îmbogăţea cu potire, cărţii şi lumânări. Fiecare breaslă avera patronul ei în rândul sfinţilor la a căror sărbători se organizau festivităţi religioase.381 Dintre cele menţionate anterior observăm că breasla medievală a jucat un rol important în viaţa comunităţii urbane, marcându-i practic întreaga activitate. Importanţa breslei nu este relevantă doar pentru spaţiul occidental, ci şi pentru cel românesc, mai ale în Transilvania, în burgurile săseşti, unde întreaga viaţă economică, politică se desfăşura în jurul lor. de interes pentru totalitatea membrilor, veniturile şi cheltuielile, ajutorarea membrilor aflaţi în impas, repararea turnului

Ibidem, pp.292-296; Schässburg… p. 346. Breslele…p.7. 379 Ibidem. 380 Schässburg…p.345. 381 Ştefan Pascu, Op. cit., pp. 321-335.
377
378

84

Monografia comunei Saschiz
După cum am menţionat în capitolul anterior, prima breaslă atestată documentar la Saschiz este cea a cizmarilor la 1479, apoi fierarii la 1535 şi dogarii la 1614. Un rol important l-au avut, după cum am văzut în paginile anterioare, olarii mai ales începând cu secolul al XVII-lea. Dezvoltarea acestora va fi mai accentuată în secolul al XVIII-lea mai ales după dispoziţia Universităţii Naţionale Săseşti din anul 1709, în urma căreia destinul breselor saschizene nu mai depindeau de Sighişoara, ci de forul central de la Sibiu.
382

Meşteşugarii saschizeni vor fi într-o rivalitate accentuată cu cei sighişoreni. Se remarcă aici disputele intestine dintre cizmarii din Sighişoara şi din Saschiz. 383 De asemenea, de menţionat sunt disputele dintre pantofari. Astfel, la 21 iunie 1614 din Sighişoara este trimisă o circulară către Saschiz, în care breasla pantofarilor se adresa omologilor lor saschizeni, în care se cerea respectarea preţurilor la materiile prime. 384 Moștenirea vechilor meșteșugari olari saschizeni a rămas ceramica albastră cobalt. Originea acestui gen de ceramică este controversat. Majoritatea specialiștilor atestă originea boemiană sau moraviană a ei. În Transilvania este un apanaj al meșterilor olari din Saschiz. Pe ceramica de tip Saschiz găsim decoruri reprezentând cerb, pasăre, lalea, vrej, strugure, vulturul bicefal, ursul cu coarne de berbec, floarea-soarelui, rodia în forme abstracte. Tot aici, mai găsim ornamente geometrice ca: punctul, cercul, spirala, linia vălurită, cordonul de decoraţie, tabla de șah, etc.385 În opina lui Friedrich Menning decăderea meșteșugarilor este pusă în legătură cu apariţia căii ferate ardelene în zona Sighișoarei la 1872, dată după care, datorită comerţului pe drumul de fier, meșteșugurile saschizene vor decade și se vor orienta doar spre nevoile locale agricole. 386 Astfel se încheia o etapă din istoria Saschizului, o etapă gloriasă a breslelor meșteșugărești, care au adus faima și bogaţia localităţii. După cum am văzut breslele concurau cu cele sighișorene, care vor încerca să le subordoneze și să le elimine. Biserica evanghelică din Saschiz în secolele XVII-XVIII Epoca modernă a Saschizului pentru comunitatea evanghelică se confundă cu perioada Principatului Calvin al Transilvaniei. După cum se știe prin intermediul umanistului Johannes Honterus, întreaga populaţie germană din Ardeal va adera la ideile Reformei religioase în varianta sa luterană.

382 383

Friedrich Menning, Op. cit. p. 87. Carol Diff, Julius Holitzer, Meşteşuguri şi bresle , mss. –Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p.8; 384 Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia evanghelică CA Saschiz, Breasla Pantofarilor, f. 1. 385 Karla Roșca, Horst Klusch, Ceramica de breaslă, habană și manufacturieră din Transilvania, ed. Honterus, Sibiu, 2010, pp. 83-84. 386 Friedrich Menning Op.cit.p. 90.

85

Monografia comunei Saschiz
Pentru secolul al XVII-lea la anul 1618 îl avem menţionat documentar pe Georg Theilesius ca preot. Născut în 1580, acesta la 1608 îl găsim ca și predicator în Biertan și din 1621 preot în Mediaș. La 22 noiembrie 1827 este ales epsicop al Bisericii Evanghelice C.A. Moare în 1646.387 În Saschiz îi urmează la 1622 Lukas Kusch, care slujește până la moartea sa în 1631. Este îngropat în actuala Biserica Evanghelică. Apoi, Martin Rosellerus până în 1650. Sighișorean ca origine, acesta va mai sluji în Archita ( 1615) și la 1621 în Bunești. 388 A doua jumătate a secolului al XVII-lea îi găsește în calitate de preoţi pe Paul Zekelius sen., Johann Orth și Johann Zekelius jun. sau Czekelius. Primul născut la Seleuș în 1609. Este predicator în Sighișoara, preot în Seleușul Mic ( 1644) și Viscri ( 1646). La 6 iulie 1666 este ales episcop. La Saschiz a fost unul dintre organizatorii Dietei Transilvane la 1663. Johann Orth va sluji între 1666 și 1683. În timpul păstorii sale la 3 mai 1676, o mare parte din localitate va fi transformată în cenușă de un mare incendiu, izbucnit la doar 3 zile după cel din Sighișoara. Va încerca să împace pe saschizeni cu sighișoreni în conflictul dintre cele două comunităţi menţionat în paginile anterioare. Johann Czekelius, cu studii teologice la Universitatea din Strassburg, va fi din 1677 profesor și apoi rector al Școlii din Deal din Sighișoara. La 1679 e preot în Roadeș și din 1683 până 1706 este preot paroh în Saschiz. 389 Pentru debutul secolului al XVIII-lea îl avem pe Georg Haner. Născut în Sighișoara în 1672 cu studii la Wittenberg, între 1704 și 1708 va fi preot în Saschiz. Din 1640 este episcop la Biertan. Îi urmează Johann Arz până în 1730, îi succede o adevărată dinastie de preoţi din familia Melas. Primul este Bartholomäus Melas, tatăl generalului Michael von Melas, până în 1740 și fiul său Lukas, care slujește până la moartea sa în 1767. Finalul secolului vor aduce pe Laurentius Bewerth între 1676 și 1770 și pe Georg Andreae până în 1792 și pe Martin Binder între 1792-1807.390 Din analiza biografiei preoţilor evanghelici observăm că pentru mulţi, obţinerea unei funcţii la Saschiz era un motiv de lansare profesională spre posturi mai bune cum ar fi la Sighișoara sau chiar la demnitatea de episcop. Pentru alţii legătura cu comunitatea a fost indisolubilă și până la moartea lor întreaga activitate și-au canalizat-o spre bunul mers al bisericii și pentru binele enoriașilor ei.

Saschizul în secolul al XIX-lea Societatea europeană în secolul al al XIX-lea a suferit un amplu proces de modernizare, care a afectat pături largi ale populaţiei. Acest proces a determinat modificări nu doar în plan politic, economic, social, ci ajunge să afecteze şi teritoriul sensibil al mentalităţilor colective pe care le
387

Ibidem, p. 104. Ibidem, p. 105. 389 Ibidem. 390 Ibidem, p. 106.
388

86

Monografia comunei Saschiz
modelează, lucru sesizabil prin transformările petrecute la nivelul vieţii private, prin noile concepte privind lumea şi viaţa, raporturile inter-umane, modul de aranjare al locuinţei, noi mode vestimentare etc. De asemenea, este secolul naţionalismului, al apariţiei conceptului de naţiune, al modelării Europei după concepte naţionale. Acest lucru afectează şi Transilvania, care cunoaşte transformări profunde. Aici avem de a face cu o majoritate românească lipsită de drepturi şi aflată într -o stare servilă, majoritatea formând-o iobagii, dar existând şi o minoritate de mici nobili în zona Haţeg şi Ţara Bârsei. Conducerea aparţinea celor 3 naţiuni recepte care conduceau pe baza Approbatae-lor şi Compilatae-lor medievale confirmate de Diploma Leopoldină din 1691 şi amendate de legislaţia adoptată de austrieci. În prima jumătate a secolului ne aflăm într-o epocă când politica absolutistă dusă de Metternich era viu contestată fiind perioada când la nivel european proliferează societăţile secrete care au drept scop înlăturarea regimului absolutist şi instaurarea unei societăţi bazată pe liberalism şi democraţie. Societatea ardeleană este marcată de evenimentele de la mijlocul secolului, de recrudescenţa revoluţionară a anilor 1848/1849. Continuatoare a ideilor revoluţiei franceze, revoluţia de la 18481849 prin amploarea ei, prin consecinţele sale a lăsat o vie impresie la nivelul conştiinţei colective. Prin memorii, relatări, istorii a evenimentelor la care au luat parte, contemporanii au încercat să prezinte aceste momente din existenţa lor personală într-o formă mai mult sau mai puţin veridică, din care posteritatea să extragă elemente, care să ducă la înţelegerea acestor evenimente, care au produs atâta tumult.391 După revoluţie în Ardeal se instaurează un sistem reacţionar, numit în istoriografie neoabsolutism. Acest sistem se manifesta printr-o autocraţie, printr-o politică de centralizare coroborată cu promovarea elementelor germane în administraţie şi un control total realizat de Ministerul de Interne condus de contele Alexander von Bach. Este perioada în care a funcţionat principiul monarhic, unde domina principiul ierarhiei şi al birocraţiei stufoase. 392 În acelaşi timp, pe lângă politica de centralizare şi absolutism, epoca a încu rajat introducerea unor reforme de ordin social, economic, cultural, şcolar, care au contribuit decisiv la modernizarea Transilvaniei. În acest sens, aducem ca exemplu introducerea Ardealului în sistemul vamal austriac, imediat după revoluţie. În 1853 s-a elaborat un Cod civil general austriac, instrument juridic extrem de important pentru constituirea relaţiilor economice şi sociale.393 În cazul Transilvaniei, a însemnat instaurarea unui guvernământ civil şi militar, cu o nouă organizare administrativă. Teritoriul a fost împărţit în mai multe districte militare. Fostul Pământ
391

Asupra evoluţiei Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XIX -lea vezi: Keith Hitchins, Românii 1774 1866, Bucureşti, ed. Humanitas,1998. 392 Zsolt Lengyel „ Siebenbürgen im Neoabsolutismus. Betrachtungen zu den staatorganisatorischen Prinziepen“ in Siebenbürgen in der Habsburgermonarche. Vom Leopoldinium bis zum Ausgleich. Hgg. Zsolt K. Lengyel, Ulrich A. Wien, Köln/Weimar/ Wien, 1999, p. 90. 393 Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Thomas Nägler, „ Regimul neoabsolutist“în Istoria Transilvaniei, vol III, ( De la 1711 până la 1918), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2008, p. 287.

87

Monografia comunei Saschiz
Crăiesc este inclus în districtul Sibiu, la acesta fiind arondat şi zona Bistriţei şi a Reghinului. Acest lucru a determinat, după cum vom vedea în continuare, o dispută aprinsă cu privire la teritorialitatea zonei locuite de saşi. 394 Prin diploma imperială din 20 octombrie 1860, monarhia a fost reorganizată pe baza recunoaşterii autonomiei tradiţionale a provinciilor istorice ale imperiului. Transilvania redevine Mare Principat, i se restabileşte Cancelaria aulică de la Viena şi sunt restaurate vechile comitate, scaune şi oraşe libere regeşti. Pe plan politic, naţiunile ardelene se găseau într-o postură ce părea ireconciliabilă. Pe de o parte, maghiarii pretindeau restabilirea situaţiei de la 1848, cu recunoaşterea unirii Transilvaniei cu Ungaria şi a legilor elaborate de guvernul revoluţionar maghiar. Acum ei aveau poziţii importante în conducerea comitatelor. Pe de altă parte, pe o poziţie comună se situau saşii şi românii, ambele naţiuni favorabile unei Transilvanii autonome în cadrul unei monarhi austriece constituţionale. Însă şi între cele două popoare erau diferenţe. Saşii se opuneau participării românilor la administraţia Pământului Crăiesc, cu toate că în unele locuri, pe acest teritoriu, românii formau majoritatea. Totuşi, comitele saşilor încercând să împace sistemul egalităţii tuturor cetăţenilor a acordat românilor unele funcţii. În felul acesta românii au devenit pentru prima dată în anul 1862 deputaţi în Universitat ea Saxonă. Românii luptau pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii şi a bisericilor lor ca parte integrantă a constituţionalismului ardelean. Ei se loveau de opoziţia autorităţilor comitatense, care nu doreau o naţiune puternică românească în comitate, dar i-au sprijinit în demersurile lor pe Fundus Regius. 395 Diploma din octombrie, ca şi patenta din februarie au introdus o serie de realităţi politice nemaiîntâlnite până atunci şi reconfirmau drepturi suprimate de regimul neoabsolutist: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, garantarea drepturilor religioase, dreptul de întrunire, desfiinţarea vămilor şi obligaţia plăţii impozitelor către stat şi a prestării serviciului militar. De asemenea, se stabilea componenţa şi competenţele Parlamentului imperial de la Viena, relaţia provinciilor cu guvernul austriac etc. 396 Presiunile interne şi externe au determinat autorităţile de la Viena să facă compromisul cu elita politică maghiară şi astfel a apărut dualismul austro-ungar. Prin acesta, se revenea la vechile forme constituţionale din perioada revoluţiei, care avea ca bază juridică unirea Transilvaniei cu Ungaria. Ardealul îţi pierde autonomia şi devine parte componentă a regatului Ungariei. Dualismul a determinat o şansă mare de maghiarizare introdusă prin intermediul legislaţiei prin şcoală.397 Revenind la Saschiz, secolul al XIX-lea determină o evoluţie spectaculoasă demografică, o dezvoltare a comunităţii româneşti, care se organizează din punct de vedere naţional şi bisericesc. De

394 395

Zsolt Lengyel, op. cit. p. 92. Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf , Thomas Nägler, Op. cit. p. 389., p. 401. 396 Ioan Bolovan, „ Epoca liberală“, în Istoria Transilvaniei, vol III, ( De la 1711 până la 1918), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2008, p. 404. 397 Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Band I, Von der Ansiedlung bis Anfang des 21. Jarhrhunderts, Verlag Haus der Heimat, Nürnberg, 2008, p. 124.

88

Monografia comunei Saschiz
asemnea a însemnat modernizarea localităţii şi nu în ulimul rând viaţa cotidiană devine mai palpitantă prin dezvoltarea asociaţinismului în a doua jumătate a secolului. Biserica Evanghelică din Saschiz în secolul al XIX-lea La fel ca și în secolele anterioare viaţa bisericească a sașilor saschizeni a continuat să își urmeze cursul firesc. Toată activitatea ei se grupa în jurul preotului, al consiliului bisericesc și al vecinătăţiilor, care rămân la fel de închegate. Din 10 decembrie 1807 preot paroh devine saschizeanul Georg Simonis, care slujește până la finele deceniului 4 ale secolului al XIX-lea. Din 22 ianuarie 1804 va fi preot sighișoreanul Georg Paul Binder, care în 1843 va fi ridicat la deminitatea de episcop evanghelic la Biertan, fiind ultimul care își avea reședinţa în această localitate. 398 După alegerea în scaunul episcopal a lui Georg Paul Binder, la Saschiz va sluji un al reprezentat al familiei Melas și anume, Petrus Jakobus Melas până la decesul său survenit în anul 1855. Îi va urma fiul episcopului Binder, Georg, care după ce a fost preot în Vulcan și Brădeni, va păstori comunitatea până la pensionarea sa în anul 1876. Îi urmează Johann Friedrich Teutsch, care în 1882 este ales decan al consistoriului evanghelic Saschiz cu reședinţa la Sighișoara.399 Între 1882-1901 este preot în Saschiz Josef Fröhlich, menţionat în capitolul anterior, care după cum am văzut,avea preocupări legate de istoria comunităţii evanghelice Saschiz și a localităţii. 400 Biserica Ortodoxă din Saschiz în secolul al XIX-lea Prezenţa românilor o găsim din punct de vedere documentar abia în secolului al XVIII, când în urbarii sunt pomenite prezenţa a 20 de familii de români. Se presupune că primii români stabiliţi pe teritoriul actual al comunei au fost iobagi, care au slujit până atunci pe moşi nobiliare. Folosindu-se de dreptul de concivilitate acordat de împăratul Iosif al II-lea, aceştia s-au aşezat aici, profitând de statutul de oameni liberi de pe Fundus Regius. Asupra istoricului comunităţii avem mai multe surse. În primul rând este cronica scrisă de preotul Ioan Boiu pe la 1840, apoi monografia părintelui Romul Pulca, din jurul anului 1911-1913, după unele surse aflate în arhiva parohiei ortodoxe locale. Nu în ultimul rând avem de a face Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz scrisă de Alexandru Enache, păstor al Bisericii Ortodoxe în anii 50 ai secolului XX. Această ultimă lucrare se găseşte în colecţia Bibliotecii Muzeului de Istorie Sighişoara. Conform acestor surse documentare, evoluţa demografică a credincioşilor ortodocşi se dovedeşte a fi extrem de ridicată, deoarece în jurul anilor 1800-1820 erau deja 80 de familii româneşti, la care se adăugau 30 de familii de tigani.401

398 399

Friedrich Menning, Op. cit. p. 107. Ibidem. 400 Ibidem.

89

Monografia comunei Saschiz
Pe la 1770 existau în jur de 20 de familii româneşti şi tot atâtea ţigăneşti. Venirea românilor de pe moşiile nobiliare din vecinătate este trădată, conform mărturiei preoţilor însăşi de numele de familie al acestora, de ex. Haler –ceea ce atestă prezenţa acestora pe moşia contelui Haller din Albeşti. Ei au profitat de pe urma dreptului liber de concililitate din timpul lui Iosif al II-lea şi au ajuns aici, într-un teritoriu administrat de saşi. 402 De altfel, ocupaţia principală a românilor saschizeni în secolul al XVIII-lea era păstoritul, lucru evidenţiat şi din numele de persoane. Se pare că numărul mare de animale deţinute de saşi a necesitat o forţă de muncă mai mare şi de acea vor sosi în Saschiz români din satul vecin Feleag. Cele două grupări de români au format comunitatea ortodoxă română din Saschiz. Din punct de vedere bisericesc, până în 1785 comunitatea a fost dependentă de biserica ortodoxă din Vânători, din Protopopiatul Paloș. După aceea intră în componenţa Protopopiatului din Sighişoara, care a hotărât ca Saschizul să devină filieră a Bisericii din Daia. Preotul de acolo, o dată la trei săptămâni, ţinea slujba în Saschiz. Din această cauză, mulţi oameni au murit neîmpărtăşiţi sau chiar fără preot, de aceea din 1820 a devenit parohie de sine stătătoare. 403 Conform uzanţelor Guberniului Transilvaniei o comunitate primea dreptul de a avea loc de biserică şi de a avea preot propriu doar dacă dispunea de 100 de membrii capi de familie. Îndeplinind condiţiile legale au făcut demersuri pentru crearea unei parohii independente şi încă din anii 1818 1819 aşteptau prezenţa comisiei de validare. La mijlocul anului 1819, această comisie a venit şi a dat un aviz favorabil, deoarece erau 85 de familii de români şi 35 familii rrome şi au îndeplinit baremul fiind 120 de famili.404 Acest barem era foarte greu de obţinut deoarece în cadrul comunităţii, după cum atestă matricolele Bisericii Ortodoxe, mortalitatea infantilă era foarte mare. De multe ori depăşea jumătate din numărul total al deceselor. Pentru a exemplifica acest lucru pentru anii 20 ai secolului XIX avem următoarea statistică:405 An 1823 1824 1825 1826 1827 9 20 11 13 10 Total nr. decese 7 11 3 9 5 Nr. decese copii

Alexandru Enache, Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz, mss. 1956, Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p. 1. 402 Ibidem, 403 Ibidem, p. 2. 404 Ibidem 405 Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908. pp. 2-7.
401

90

Monografia comunei Saschiz
1828 1829 1830 1831 1832 15 16 16 8 12 7 7 9 3 5

Aşadar până la 1820 ortodocşi saschizeni nu au avut nici preot, nici biserică, slujbele ţinânduse in diverse case. Astfel, începe activitatea misionară a cântăreţului bisericesc din Haşfalău ( azi Vânători n.n.) Ioan Şoneriu, originar din Daneş, iniţial în calitate de dascăl. În Saschiz, el se căsătoreşte cu Ana Sechel şi în 1822 devine preot, iar în anul următor se pune temelia bisericii comunităţii. Cu mari eforturi reuşeşte să ridice biserica în anul 1825, însă ea rămâne netencuită deoarece apare o dispută în sânul comunităţii.406 După alegerea lui ca preot, în funcţia de dascăl ajunge tânărul saschizean Emanoil Călugăr. Acesta cere comunităţii salariu de dascăl, care consta intr-o felderă de cereale de fiecare familie. O parte dintre credincioşi se opun acestei dări socotită a fi prea mare şi drept urmare, învăţătorul îi cheamă în judecată. Nemulţumiţi, cei 20 de disidenţi vor adera la Biserica Unită cu Roma, GrecoCatolică. Majoritatea dintre ei, în frunte cu epitropul Ioan Maftei Haler, formau comitetul bisericii care a construit biserica. De aici vor apărea nenumărate scandaluri şi nemulţumiri, ce au determina decesul prematur al preotului ortodox.407 Certurile vor determina intervenţia autorităţilor guberniale şi între anii 1827-1828 se stabileşte ca biserica să fie deservită o săptămână de comunitatea unită şi două săptămâni de comunitatea ortodoxă. Când spiritele erau pe cale să se liniştească a intervenit acelaşi Emanoil Călugăr. Acesta între timp a fost hirotonit preot ortodox şi a ajuns capelan al parohiei ortodoxe din Nadeş, unde slujea socrul său, Mailat. Trece la Biserica Greco-Catolică şi se întoarce la Saschiz cu gândul de a deveni preot unit aici. Fracţiunea unită a comunităţii se revoltă şi este pe punctul de a reveni la ortodoxie. Nereuşind planul, Călugăr trece din nou la ortodoxie şi încearcă să devină preot paroh ortodox, după decesul lui Ioan Şoneriu în 1837.408 Pentru comunitatea neunită este numit Ioan Boiu din Hetiur. Călugăr încearcă să -i submineze autoritatea însă noul preot Ioan Boiu va reuşi cu ajutorul episcopului ortodox Andrei Şaguna să rezolve disputele confesionale în 1846. În urma reglementărilor, uniţii pierd orice drept asupra bisericii din localitate, care este atribuită greco-orientalilor. Şicanele lui Călugăr continuă, fapt care îl determină pe
406

Alexandru Enache, Op.cit., p. 3. O felderă reprezintă aproximativ 15 kilograme.
Ibidem.

407 408

Ibidem.

91

Monografia comunei Saschiz
Ioan Boiu să se mute la Săcel. Călugăr încearcă din nou să devină preot paroh ortodox, dar nu reuşeşte. În locul lui Ioan Boiu este numit Gheorghe Şoneriu, moment care determină finalul disputelor şi al dezbinării religioase. 409 Dincolo de aceste probleme vedem că anumite registre bisericeşti sunt folosite în comun de către comunitate. De pildă, în registrul de înmormântări completa atât preotul ortodox cât şi cel unit.
410

Aceasta este situaţia comunităţii româneşti din Saschiz înaintea revoluţiei de la 1848/49. După revoluţie, în protopopiatul ortodox Sighişoara, de care depindea parohia Saschiz, se f ace un inventar. Cu această ocazie aflăm la anul 1854 că în comună existau 96 de familii româneşti la care se adăugau 82 de familii de ţigani. Aflăm că biserica se găseşte: „ ... pe un costiş frumos, spre răsărit în rândul curţilor româneşti închisă cu pălan slab, curte(a) bisericii împrejur are 22 de st(ânjeni), lăţimea 10. Biserica e zidită din piatră, coperită cu ţigle, cu 9 fereste, neboldivită, nepodită, nevăchluită, acoperişul pus pe zidirile ei neisprăvite (...). Turn neisprăvit (...) 2 clopote (...), cel mai vechiu ca de 45 de fonţ(i) din annul 1806, la acesta aveau parte şi uniţii, altul mai nou, numai al neuniţilor de 57 fonţ(i) din anul 1852, toacă din fier de 7 fonţ(i).”411 Mai aflăm din inventar că în biserică sunt patru „ icoane proaste gherleşti...”, deci icoane pe sticlă de la centrul iconografic Nicula, două sfeşnice din lemn, iconistasul e din lemn. Urmează apoi două candele, şi o listă impresionată de cărţi de cărţi de cult. La Biserica Ortodoxă din Saschiz erau atunci: Evanghelia de la Sibiu din 1806, Apostolul din Blaj din 1814, „ ...numai al neuniţilor...”, Liturghia de la Sibiu din 1835 dăruită de „...Rahira, moueria (sic!) morarului Ioan Roman”, Octoihul mare de la Buda din 1846, Triodul de la Blaj din 1813, Penticostariul din Bucureşti , „ Predica lui Petru Maior din annul 1810, obştească şi a uniţilor”, Dreptul canonic de la Sibiu din 1834, despre căsătorie din anul 1854 de la Sibiu, „... toate obşteşti al(e) neuniţilor.” 412 Parohia mai dispunea de o casă parohială: „ ... a şaptea de la biserică (...) într-on costiş de faţă cu grădină”. Casa era din lemn „ lipită şi vălurită”, acoperită cu ţiglă, cu „ pevniţă cu crinţi” şi cu şură şi grajd acoperit cu paie. Comunitatea nu dispunea de moşie, dar avea cimitir. 413 Acest inventar a fost făcut la: „ Szasskiz în 5 devemvrie 1854” şi semnează pe lângă protopotul Zaharie Boiu din Sighişoara, preotul paroh Gheorghe Şoneriu şi Mihail Haler „ gojman”, deci epitrop, Constantin Prunea, Bucur Costea, Ion Spornic, Lazăr Haler, Ilie Ciulei, toţi în calitate de juraţi, deci membrii ai consiliului parohial. 414
409
410

Ibidem, p. 4. Pentru anul 1847 semnează Emanoil Călugăr în calitate de preot unit , după ce înainte şi după el a semnat preotul Ioan Boiu, conform: Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908.p. 44. 411 Ana Grama, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania. Protopopiatul Sighişoara 1854 1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.183. 412 Ibidem, p. 184. 413 Ibidem. 414 Ibidem.

92

Monografia comunei Saschiz
Prezenţa preotului Gheorghe Şoneriu se dovedeşte a fi benefică pentru comunitate. El este cel care reuşeşte să împace taberele şi disidenţii vor reveni la Biserica Ortodoxă. În timpul păstoririi sale între 1850 şi 1907 se vor termina lucrările la biserică. În acest sens, în anul 1873 adresează un memoriu Universităţii Naţionale Săseşti prin care solicită un împrumut de 3000 de florini pentru terminarea turnului bisericii. Deşi nu primeşte banii cu eforturile comunităţii reuşeşte să termine lucrarea. De asemenea, la 1890 se reface iconostasul bisericii cu ajutorul meşterului şi sculptorului Nicolae Fleşariu, care va realiza şi celelalte picturi existente în biserică. 415 Preotul Şoneriu se retrage din activitate în anul 1907 din cauza bătrâneţii. Moare la Saschiz în anul 1909 fiind în vârstă de 80 de ani. Îi urmează preotul Romul Pulca originar din Stena, de lângă Rupea. 416 În timpul păstoririi sale se va adăuga un clopot la biserică şi se vor pune bazele edificiului şcolar ortodox inaugurat în anul 1911. De asemenea, moşia parohială ajunge să posede 170 de iugăre de teren agricol, fâneţe şi 100 de iugăre de pădure. Tot de acest vrednic slujitor se leagă modificarea bisericii în anul 1935. 417 Se va implica în viaţa politică şi naţională a românilor din Saschiz organizând şi conducând în noiembrie 1918 comitetul naţional român local şi va organiza mica gardă naţională de aici. 418 Preotul Romul Pulca va sluji 42 de ani, doi ani capelan pe lângă preotul Gheorghe Şoneriu şi 40 în calitate de preot până în 1949, când moare bolnav de cancer. 419 Se va dovedi a fi un foarte bun administrator, reuşind în anii tulburi de la începutul secolului XX să menţină în Saschiz o şcoală confesională ortodoxă şi chiar să reclădească edificiul şcolii între anii 1910-1911. A preluat o parohie închegată, dar care mai avea nevoie de lucrări de întreţinere a edificiilor. Cu ocazia vizitei canonice făcute de către protopopul Demetriu Moldovan la 8 octombrie 1903 referitor la Biserica ortodoxă din Saschiz arăta: „ 1. Biserica în interior şi exterior să se repare şi vrăjbile din biserică să se curmezească; 1. Curtea şcoalei să se cureţe de buruieni şi de alte murdării...”420 Munca sa de slujitor pe tărâm spiritual o va duce cu destoincie şi nu doar că va curăţa, repara biserica şi va reface edificiul şcolii, ci se va evidenţia ca învăţător pentru generaţiile de tineri saschizeni, învăţându-i pe aceştia taina cititului şi socotitului cu o abnegaţie desăvârşită, după cum menţioneză preotul Herţioagă din Daia, în calitatea sa de inspector şcolar din partea Mitropoliei
415 

Alexandru Enache, Op. cit. p. 4. Tatăl renumitului artist Ion Dacian. 416 Ibidem. 417 Ibidem,p.5. 418 Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918” în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.314. 419 Alexandru Enache Op. cit. p.5. 420 Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia ortodoxă română Saschiz . Jurnalul de casă şcolar şi alte însemnări ( 1908 -1923), f. 44.

93

Monografia comunei Saschiz
Sibiului în anul 1921. Dar, mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... s-a ţinut examenul final al şcolii noastre primare gr. ot. române din Saschiz sub conducerea învăţătorului (...). Rezultatul examenului cl. I şi a II-a, unde a predat preotul nostru Romul Pulca şi a fost foarte bun, iar al claselor III şi IV în care învăţământul a fost predat de învăţătorul Nicolae Dragomir a fost neîndestulător.”421 Saschizul şi revoluţia de la 1848 În primăvara lui 1848 toată Transilvania era cuprinsă de febra revoluţionară. Încă din martie apar manifestaţii populare în oraşe. Acum sunt reactualizate ideile cu privire la naţionalitate, la drepturile civile, la desfiinţarea iobăgiei, la egalitatea de drepturi.422 Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848 a adus speranţe în rândul românilor ortodocși din Protopopiatul Sighișoara. Astfel, la 1 iulie 1848 preotul Ioan Boiu din Saschiz alături de protopopul Sighișoarei Zaharie Boiu sen. și de alţi preoţi parohi, goșmani, juraţi și bătrâni semnează o declaraţie către episcopul Andrei Șaguna, în care se arată solitari cu ideiile Marii Adunări Naţionale și își exprimă dorinţa de pace între naţiunile ardelene. Se plâng însă, de faptul că pentru alegerile deputaţilor în Dieta de la Pesta, din cauza censului ridicat nu pot să trimită un deputat, deși ei sunt cei mai aprig supuși la îndatoririle publice.423 Tot atunci, la nivel mental idealurile revoluţionare sunt puse în practică. Apar revolte, manifestări de nesupunere civică, suspiciuni în interiorul populaţiei în special între naţiunile ardelene . Aceste temeri ale comunităţilor, din cauza fricii determină apariţia unei zvonistici copleşitoare. Acest lucru este menţionat şi în zona Sighişoarei, unde în satele săseşti exista tema unui posibil atac din parte unor trupe maghiare venite din secuime, mai ales că unele sate au avut de suferit de pe urma acestui lucru. Reprezentanţii satelor cer îngroziţi magistratului sighişorean să le adăpostească în cetate femeile şi copii, unde vor fi în siguranţă. 424 Aceste zvonuri de bazau pe atacuri întreprinse de o serie de ţărani fugiţi de pe moşiile nobiliare în satele săseşti. Un astfel de caz este şi la Saschiz, unde ţăranii de pe moşia lui Elemer Fronius din satul vecin Mureni vor ataca, devastând o pădure şi rănind grav pe câţi va saschizeni. Autorităţile din Saschiz vor anunţa Universitatea saxonă asupra acestui act samavolnic şi aceasta va delega pe comisarul districtual al Braşovului, Michael Maurer şi pe judele scăunal din Rupea, Johann Jacobi să ancheteze cazul.425

421

Ibidem, f. 42. Istoria Românilor. Constituirea României Moderne ( 1821-1878), vol VII, tom I , coordonator, acad. Dan Berindei, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 3003, p. 258. 423 Revoluția transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documente bisericești ortodoxe 1848-1850. Volum întocmit de Dumitru Suciu, Alexandru Morar, Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin Cosmuța, Lorand Mádly, ed. ASAB, București, 2011, pp. 98-99. (în continuare: Revoluția transilvană de la 1848-1849...). 424 Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 200. 425 Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Seria C. Transilvania, vol. III, 30 aprilie-14 mai 1848, coord. Ştefan Pascu, ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. XLII.
422

94

Monografia comunei Saschiz
În data de 12 mai se va emite la Sighişoara un act prin care se menţiona că în data de 12 aprilie colonii din Mureni, sat aparţinând de Comitatul Alba de Sus au pătruns în pădurile aparţinătoare Saschizului pe care le-au devasatat luând mult lemn. Aici s-au întâlnit cu şase saschizeni, pe care i-au bătut. Printre aceştia cel mai grav lovit este Johann Hermann. Mai mult decât atât, autorităţile saschizene acuză pe nobilul Elemer Fronius că ar sta la baza acestui furt şi că ar fi condus atacul cu arme contra oamenilor din Saschiz şi vor sesiza autorităţiile judecătoreşti în data de 17 aprilie. 426 Aşa a intrat Saschizul în tumultul mişcărilor revoluţionare şi, odată cu începerea războiului civil din Ardeal, la fel ca şi celelalte sate dîn scaunul Sighişoara va fi expus pericolului epidemiei de holeră, care bântuia în zonă.427 Din punct de vedere administrativ, după organizarea prefecturilor și a legiunilor românești, la fel ca şi Sighişoara a făcut parte din Prefectura de pe Târnavă organizată de revoluţionarii români ardeleni, condusă de Vasile Moldovan.428 Cu ocazia luptelor din războiul civil îşi pierd viaţa doi saschizeni. Registrul decedaţiilor al bisericii ortodoxe pentru anul 1849 menţionază decesul lui Grigore Spornik: „ ...fostul dascăl ne-unit din Saszkizal a fost impuşcat de rebeli.” La 2 aprilie 1849. 429 După câteva zile, la 7 aprilie este menţionat de către preotul Ioan Boiu decesul lui: „ Pavel Kostea din Saszkizal a murit de puste ( puşcă n.n.) în ceadze ( în ceas de n.n.) de război.”430 Legat de moartea lui Pavel Costea, Ioan Boiu înaintează către protopopiat o adresă în 24 decembrie 1849: ”Prea Cinstite Părinte protopoape! Cu plecăciune fac arătare despre aceasta, cum că în vremea când au stăpânit rebelii maghiari în primăvara trecută au prins pre Pavel Costea de aici cu numele că ar fi omorât pre Bucur Sekel cel tânăr de aici de un an și jumătate, iar nedovedit nejudecat pornind de aici, ostașii de aci ai rebelilor să-l ducă la Sighișoara spre a-l judeca. Și ducându-l până în capul satului, l-au împușcat și au murit și rămâind muierea sa văduvă, săracă lăcuiește la tatăl ei cu doi prunci. Nu are numai 4 oi alte nimic. Să hrănește cu lucrul mâinilor cu mare necaz și sărăcie. Aceasta din cunoștiinţa sufletului cu toată dreptatea le fac cunoscute acestea prea cinsitiei Domnii tale spre urmarea mai încolo. (...) Saschiz, 24 decem 1849. Ioan Boiu, parochul grecorăsăritean în Saschiz.”431

426 427

Ibidem, pp. 463-464. Liviu Maior, Op. cit. p. 254. 428 Monografia judeţului Târnava Mare, Tipografia Miron Neagu, 1943, p. 169. ( în continuare: Monografia...). 429 Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908.p. 43. 430 Ibidem, p. 44.  este vorba de protopopul Zaharie Boiu sen. 431 Revoluția transilvană de la 1848-1849....pp. 273-274.

95

Monografia comunei Saschiz
Moartea celor doi saschizeni în revoluţie este confirmată de protpopul Zaharie Boiu în adresa din 29 decembrie 1849 către episcopul Andrei Șaguna, în care se menţionază că au fost omorâţi trei credincioși: ” ... 2 în rubrica Saschiz, unul la Roadăș.”432 Tot saschizenii vor fi martorii mari confruntări de trupe de la Albeşti în 31 iule 1848, unde armata revoluţionară maghiară condusă de generalul Josef Bem va fi înfrântă de armatele ţariste aflate sub conducerea generalului Lüders.433 De asemenea, la finalul anului 1849 aflăm din raportul protopopiatului ortodox Sighișoara, că la Saschiz în timpul revoluţiei satul a fost ars și jefuit, la fel și biserica, care a suferit daune în valoare de 56 de florini. Comunitarea are 473 de suflete, dintre care 245 bărbaţi și 228 femei.434

Asociaţionismul la Saschiz Mijlocul secolului al XIX-lea găseşte societatea săsească într-o profundă transformare determinată de modificăriile de ordin constituţional pe care le trăieşte Transilvania. Practic, acum saşii ardeleni îşi pierd statului de naţiune privilegiată şi devine o minoritate în cadrul unui stat naţional maghiar. Apariţa asociaţionismului la nivelul sașilor ardeleni a fost un element facil, deoarece formele de asociere le erau familiare. Încă din evul mediu s-au organizat în bresle şi a funcţionat instituţia vecinătăţii. Vecinătatea este o formă de organizare specific germană, care are ca obiect de activitate, întrajutorarea. Organizată pe o stradă sau pe mai multe străzi învecinate, grupa pe toţi locuitorii acelui spaţiu şi aceştia se ocupau de lucrări cum ar fi curăţatul fântânilor publice de pe stradă, săpatul şanţurilor de scurgere a apelor pluviale, apoi stingerea incendiilor şi întrajutorarea în caz de deces al unui membru. Participarea la activităţile vecinătăţii era obligatorie şi, odată pe an, de obicei iarna, avea loc o adunare generală cunoscută sub numele de Richttag, când se prezenta darea de seamă, cuprinzând bugetul şi activităţile de pe parcursul unui an, se alegea conducerea şi erau traşi la răspundere cei care nu au participat la acţiunile vecinătăţii. După această şedinţă se organiza o petrecere, tocmai ca membrii să se cunoască cât mai bine. 435 La Saschiz ca în toate celelalte comunităţi săsești din Ardeal, toată structura comunitară era grupată în jurul vecinătăţii. Aici cuprindea între 18 și 50 de curţi și erai membru în vecinătate de la naștere până moarte.

432

Ibidem, p. 298. Liviu Maior, Op. cit.p. . 413. 434 Revoluția transilvană de la 1848-1849...p. 480. 435 Vintilă Mihăilescu Vecini și vecinătăți în Transilvania, ed. Paideea, București, 2002, passim.
433

96

Monografia comunei Saschiz
Prima atestare documentară o avem la anul 1709. Cu timpul acestea se vor dezvolta și în anii 40 ai secolului al XIX-lea avem nouă vecinătăţi evanghelice. Acestea erau după numele lor german următoarele: Pfarrnachbarschaft cu 28 de gospodări; Untere Korngasse cu 32 de gospodări; Mittlere Korngasse cu 28 de gospodări; Obere Korngasse cu 32 de gospodări; Leigasse și Breitlei cu 50 de gospodări; Marktplatz cu 24 de gospodări; Seklergasse cu 35 de gospodări; Hopfengasse cu 24 de gospodări; Fischergasse cu 18 gospodări.436

Rolul social al acestora era evident, dar după cum arătam mai sus, vecinătăţiile vor determina o anumită conduită de viaţă. Aveau reguli și principii începând de la existenţa tablelor și a convocatoarelor cu rol în anunţarea membrilor cu privire la un eveniment și până la impunerea unor amenzi destul de usturătoare pentru membrii recalcitranţi cu ocazia Richttag-ului de către taţii de vecinătăţi.437 Alături de vecinătăţi vor mai funcţiona și frăţiile de fete și băieţi..Aici, vor exista două frăţii ţărănești. Cea de-a doua reprezenta interesele dogarilor, ca meserie legată de cultura pământului. Legate de sistemul de breaslă, ea va fi atestată documentar la anul 1648. Prima frăţie cunoscută va fi cea a cizmarilor la 1508. Frăţiile de fete vor apărea în primele decenii ale secolului XX la iniţiativa soţiei preotului Friedrich Schullerus, care a păstorit la Saschiz între anii 1901-1925. Funcţionarea frăţiilor de fete și de băieţi era sub oblăduirea prezbiteriului Bisericii Evanghelice a localităţii și aveau o organizare după modelul vecinătăţii, aveau statute și militau pentru o viaţă activă a membrilor în viaţa comunităţii.438 Practic, pe lângă aceste forme deja existente, se vor dezvolta asociaţiile săseşti. Aceste forme de întrunire în cadrul unor comunităţi vor avea domenii variate de activitate. Deşi iniţial, după cum am văzut, aveau un rol strict profesional, cu timpul vor acţiona în domeniul cultural, economic sau comunitar.439 Una dintre primele asociaţii care vor activa în mediul sătesc va fi Siebenbürgisch-Sächische Landwirtschaftliche Verein ( Asociaţia Agricolă Săsească) în anul 1845.

436 437

Friedrich Menning, Op.cit.pp. 129-132. Ibidem, pp. 133-137. 438 Ibidem, pp. 138-139. 439 Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Band II, Wirtschafts-Kulturleistungen, Verlag Haus der Heimat, Nürnberg, p. 327.

97

Monografia comunei Saschiz
În primii ani de activitate ai asociaţiei, aceasta nu s-a bucurat de o activitate foarte mare, fiind îngrădită în acţiune de legislaţia destul de restrictivă în domeniu din timpul lui Metternich și în perioada neoabsolutistă. Acţiunile ei se vor dezvolta după 1860, mai ales după adunarea generală de la Agnita din 1864, când se vorbea de necesitatea creării unor secţiuni teritoriale, membrii din arealul unei localităţii devenind automat membrii unei secţiuni prin plata unei contribuţii de 2 guldeni. Prezenţa acestor despărţăminte a contribuit la dezvoltarea pe orizontală asociaţiei, prin creșterea exponenţială a numărului de membrii.440 Putem spune că perioada cuprinsă între 1865-1873 a fost una dintre cele mai fertile pentru asociaţie, deoarece vor apare acum filiale la Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Mediaș, Bistriţa, Șeica Mare, Brașov, Miercurea Sibiului și Rupea. Acest lucru va va duce la un număr de 750 de membrii în anul 1889.441 Activitatea Asociaţiei agricole săsești a făcut ca viaţa ţăranului sas să se schimbe radical. De la o cultură agricolă de subzistenţă, se va ajunge la o agricultură performantă bazată pe principii moderne. În acest sens menţionăm comasarea unor suprafeţe de teren și apariţia unor grădini de zarzavat destinate consumului de la oraș. După 1870 vor fi importate din vestul continentului rase de vaci albe performante (Pinzgrau și Simenthal) precum și bivoli, ceea ce a făcut ca cirezile sașilor ardeleni să fie în câţva ani complet schimbate.442 De asemenea, s-au introdus plante tehnice ca inul, lucerna, trifoiul. Au fost create livezi cu soiuri de pomi perfomanţi și plantaţii de hamei, iar cultura viţei de vie a fost complet schimbată după atacul furibund al filoxerei. Concomitent cu adunările generale, asociaţia agricolă săsească a organizat expoziţii de profil, în care erau expuse rase de animale, soiuri de plante și mașini agricole performante, participanţii fiind astfel la curent cu noile tendinţe în domeniul agricol la nivel european. La Saschiz va activa filiala sighişoreană a acestei asociaţii, care va analiza calitatea solului şi condiţiile climaterice şi va considera că nu este un teren fertil pentru viţă de vie, însă este unul foarte bun pentru pomicultură şi pentru culturile de hamei. Ultimele443 vor apărea în hotarele comunităţii la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

440 Josef Schobel, ” Beitrag der siebenbürger Sachsen zur Entwicklung der Landwirtschaft in den Jahren 18401918” in Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Band 18, nr. 2, Sibiu, 1975, p.45. 441 Thomas Nägler, Josef Schobel, Karl Drotleff, Geschichte den Siebenbürgische-Sächsische Landwirtschaft, Kriterion Verlag, București, 1971.p. 61. 442 Legat de modificarea șeptelului de animale mari, la sași vezi: Josef Schoppelt, Erinnerung aus den Jahren 1844 bis 1910 in Siebenbürgen, Herausgegeben von Otto Rodamer, Verlag Books on Demand, Noderstedt, 2011, pp. 32-34. 443 Friedrich Menning, Op. cit. p. 81.

98

Monografia comunei Saschiz
De asemenea, aceeaşi asociaţie se va îngriji de apariţia primelor batoze cu abur în Saschiz şi a unor pluguri performante. Tot acum, sub acelaşi impuls asociaţionist la 1883 în jur de 80 de gospodări erau asigurate contra incendiilor şi aveau culturile asigurate contra grindinei. 444 O altă asociaţie foarte activă era cea a femeilor. Înfiinţată în anul 1884 la Sibiu, Asociaţia femeilor evenghelice va apărea ca formă distinctă de organizare la Saschiz la debutul secolului XX sub oblăduirea soţiei preotului Schullerus. Asociaţia va milita pentru organizarea de cursuri pentru reţete de bucate, pentru realizarea la nivel local a unor piese de teatru, pentru întrajutorarea la o serie de evenimente, cum este de pildă nunta și pentru organizarea grădiniţei. 445 În contextul noilor paradigme occidentale care puneau tot mai mult accent pe noţiunea vacanţă şi de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii departe de forfota marilor sau mai micilor centre urbane în spaţiul transilvan va apare o asociaţie care avea drept obiectiv descoperirea frumuseţilor munţilor Carpaţi. La Sibiu în anul 1880 ia fiinţă „Asociaţia carpatină ardeleană” ( Siebenbürgischer Karpaten Verein), iar la scurt timp în 1881 se va deschide o filială la Sighişoara, una dintre primele ale asociaţiei.446 Pe lângă activităţiile intreprinse la Sighişoara, filiala de aici se va interesa de frumuseţiile cetăţii din Saschiz pe care va încerca să le exploateze turistic. Referitor la acest fapt în săptămânalul sighişorean Groß-Kokler Bote din 6 mai 1888 se arăta: „ Pentru data de 10 mai secţiunea Sighişoara a Asociaţiei carpatine transilvane organizează de sărbătoarea Înălţării Domnului o excursie pe dealul Saschizului. Plecarea din faţa lui Cafe Martini dimineaţa la orele 6.Sosirea în Cetate ( a Saschizului n.n) va fi în jurul orelor 12. Traseul va fi prin drumul Şapartocului, apoi pe Jungkernberg, prin înălţimile Vulcanului şi de aici la Saschiz. Cei care nu pot face acest tur de forţă poate merge cu trenul spre Heijasfalva ( azi Vânători n.n.) de la orele 5.32 şi de aici pe jos până la Saschiz. La întoarcere plecarea la orele 7 seara pentru ca la orele 9 să se ajungă trenul de Odorhei. Toţi membrii şi prietenii asociaţiei sunt rugaţi să se prezinte marţi 8 mai după amiază la preşedintele secţiunii Dr. Friedrich Kraus sau la secretarul Theodor Fabini pentru a se înscrie şi aş anunţa participarea.”447 De asemenea, în anul 1891 aceeaşi grupare mai anunţă o drumeţie în jurul Saschizului, însă pe un alt traseu. Motivul era acela de a încânta oaspeţii sosiţi la Sighişoara cu ocazia unor adunări generale a unor asociaţii: Duminică 28 a a(acestei) l(uni) se va organiza după amiaza o excursie la Cloaşterf, unde va avea loc în 28 şi 29 iunie adunarea generală a Asociaţiei regionale agricole şi a Asociaţiei

444 445

Ibidem,pp. 82-83. Ibidem,pp. 140-141. 446 Schässburg..., pp.273-275. 447 Groβ-Kokler Bote, nr. 488, Schässburg, den 6. Mai 1888, X . Jahrgang, p. 2052.

99

Monografia comunei Saschiz
Gustav Adolf, după care se va pleca spre Daia (apoi n.n.) o plimbare pe Steinberg în Meschendorf( 751 m) şi de aici pe jos spre Cloaşterf, de unde după amiaza de 29 reîntoarcerea cu căruţa.”448 În anul 1861 la Sibiu se înfiinţează Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), ea era un corolar a unor continue eforturi întreprinse de românii de pe tot cuprinsul Transilvaniei de a-şi crea societăţi culturale puse în slujba emancipării spirituale, materiale şi politice a neamului românesc. Finalizare a unor lungi şi susţinute eforturi - începute încã de pe vremea eroicei generaţii de cãrturari ai Şcolii ardelene - întemeierea în 1861 la Sibiu a prestigioasei instituţii culturale. Asociaţiunea se constituie ca o etapã importantã a unor îndelungi încercãri a românilor ardeleni de a organiza societãţi şi instituţii culturale care sã serveascã nobilului ţel al emancipãrii lor materiale şi spirituale.449 Asociaţiunea se va organiza pentru o eficientizare a activitaţii în despărţăminte. La 18 iulie 1871, când a avut loc adunarea generalã a Cercului Sighişoara a ASTREI şi cu această ocazie a luat fiinţă despărtământul sighişorean. În timpul perioadei sale de existenţã, activitatea acestui despãrţãmânt a acoperit un teritoriu variabil ca întindere -între 65 şi 125 de comune- în funcţie de reorganizãrile succesive suferite atât de despãrţãmânt cât şi de unitatea administrativ-teritorialã în care a fost încadratã Sighişoara. Pentru anul 1871, teritoriul despãrţãmântului XX a cuprins pãrţi ale zonei sãseşti (Fundus Regius) cu Scaunele Sighişoara, Mediaş, Rupea, Cincu Mare, Nocrich; părţi din Comitatul Albei Superioare; pãrţi din Scaunul secuiesc Odorhei.450 Pe lângă activitatea culturală depusă de ASTRA, ea se va implica şi în sprijinirea tinerilor studioşi prin acordarea de mici burse. În acest sens, prin grija preotului Gheorghe Şoneriu o serie de elevi din Saschiz vor primi sume de bani pentru a putea continua studiile. Astfel pentru perioada 18611911 au fost ajutaţi următorii elevi: I. Haler, student în clasa a VIII-a gimnazială, cu 120 de coroane. Apoi, Dumitru Sechel, învăţăcel în lăcătuşerie şi N. Fleşariu, învăţăcel în tâmplărie, pentru anul şcolar 1874/1875, cu 30 de coroane. De asemenea în anul şcolar 1877/1878 vor fi ajutaţi Zaharie Costea, sodal ( calfă) în pantofărie şi Dumitru Haler, învăţăcel în cojocărie cu 50, respectiv 25 de coroane. 451 Observăm că prin aceste stipendii despărtământul sighişorean a conlucrat cu comunitatea saschizeană, contribuind nu doar la ridicarea spirituală a acesteia prin culturale, ci şi prin sprijinirea luminării tinerilor şi promovarea dezvoltării lor intelectuale.

448

Idem, nr 651, Schässburg, den 11. Juli 1891,XIII . Jahrgang, p.2712 Mercurie Petcu, Gheorghe Gavrilă, Astra sighişoreană ( 1861-1950) şi Horia Teculescu ( 1897-1942), Sighişoara, 1999, p.6. 450 Ibidem, p. 10. 451 Ibidem, p. 12.
449

100

Monografia comunei Saschiz
Cea mai renumită asociaţie saschizeană va fi reprezentată de fanfara din Saschiz. Prima atestare documentară o avem din anul 1737, când în matricolele Bisericii Evanghelice este atestat docum entar un Scholaren. 452 La anul 1879 vom avea și un statut al acesteia, în care se menţiona că rolul ei era de a sluji școlii și bisericii. Pentru a deveni membru trebuia să dai un examen în urma căruia erau analizate aptitudinile muzicale și odată devenit membru pentru lipsa nemotivată de la repetiţii sau pentru abateri disciplinare se plătea o amendă, trebuiau să aibă grijă de instrumente și să fie în serviciul bisericii. 453 Șeful fanfarei a fost de la 1881 și până în 1906 Johann Bodendorfer, el va fi urmat de Johann Klemens, care va conduce până în 1918 și va fi urmat de Andreas Leonhardt. După 1926 fiul acestuia Andreas Leonhardt junor va fi dirijorul fanfarei și din 1932 în fruntea ei se va afla profesorul Hans Gottfried Schell. Ultimul concert înainte de cel de-al doilea război mondial va fi în anul 1939.454 După război, fanfara va avea de suferit deoarece mulţi membrii vor fi deportaţi în Uniunea Sovietică și locul lor va fi suplinit de alţi saschizeni de altă naţionalitate. În fruntea ei va fi între 19451948 Johann Maurer și apoi până în 1981 Michael Sedler, Johann Maurer rămânând conducător tehnic al fanfarei. Ulterior, din cauza emigrării sașilor în Republica Federală Germană, activitatea acestei fanfare va avea de suferit și practic se va desfiinţa în 1992 când ultimii membri ai ei vor emigra în vest.455 Primul război mondial După cum se ştie izbucnirea Marelui război, aşa cum a fost numit în epocă reprezintă confruntarea dintre două blocuri militare şi politice cu tendinţe divergente: Puterile Centrale ( Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Antanta ( Anglia, Franţa şi Rusia). Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul Casei de Habsburg la Sarajevo în 28 iunie 1914 a însemnat pretextul declanşării confictului armat între cele două grupări, la care au participat şi regimente transilvănene în armata austro-ungară şi au dat peste 100.000 de victime.456 Problemele războiului s-au complicat pentru Ardeal după august 1916, când regatul României a intrat în război. Atunci armata română a trecut Carpaţii şi la 29 august intrau în Braşov, iar în septembrie acelaşi an zona Făgăraşului şi cea a Secuimii erau ocupate. Trupele române, print -un corp militar al vânătorilor de munte au ajuns până în apropiere de Sighişoara la Haşfalău , de unde au fost nevoite să se retragă.457

452 453

Friedrich Menning, Op. cit.pp. 142-143. Ibidem, pp. 144-145. 454 Ibidem, pp. 147-148. 455 Ibidem,pp. 149-153. 456 Monografia....p. 164.

În memoria acestui eveniment după 1918 localitatea se numeşte Vânători.
Ibidem.

457

101

Monografia comunei Saschiz
Contribuţia comunităţii saschizene la primul răzvoi mondial s-a evidenţiat în special prin intermediul înrolărilor de bărbaţi pentru cauza războiului în cele două armate. Dacă ne referim la contribuţia militară comunitatea germană a dat un număr de 177 de bărbaţi, care au luptat pentru cauza Puterilor Centrale, dintre aceștia un număr de 31 nu s-au mai întors acasă.458 Aceştia sunt: Georg Hermann, Michael Simonis, Michael Edel, Andreas Marpoder, Michael Ewerth, Michael Hermann, Johann Hermann, Andreas Bodendorfer, Michael Fritsch, Johann Schuster, Johann Radler, Michael Radler, Georg Klemens, Michael Binder, Georg Binder, Michael Grell, Georg Hermann, Johann Theil, Michael Theil, Andreas Bodendorfer, Johann Bodendorfer, Michael Bodendorfer, Johann Simonis, Johann Rether, Michael Hermann, Michael Schell, Michael Bodendorfer, Johann Fleischer, Johann Klemens, Michael Simonis, Michael Hermann. La rândul ei comunitatea ortodoxă română a dat un număr de patru eroi: Spornic Dumitru, Ciulei Nicolae. Suciu Nicolae, Nuţu Gheorghe.459 Saschizul şi Marea Unire din 1918 În octombrie 1918, intensificarea mişcărilor revoluţionare interne, pe fondul descompunerii armatelor Puterilor Centrale şi ca urmare a înfrângerii suferite pe front, începe destrămarea imperiului dualist multinaţional. În aceste condiţii, conducătorii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, intruniţi la Arad, hotărăsc la 31 octombrie 1918, crearea Comitetului Naţional Român Central, care se declară organul de conducere al luptei pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor. Pentru punerea în aplicare a liniei politice formulate de Comitetul Naţional Român, pe întregul teritoriu al Transilvaniei se formează Consilii Naţionale locale şi gărzi naţionale române. La 5 noiembrie, are loc la Sighişoara, la sediul Băncii Târnăveana şedinţa membrilor Partidului Naţional Român. Se formează Consiliul Comitatens Târnava Mare, care mai târziu şi -a luat numele de Comitetul Naţional Român Judeţean. Procesul verbal de constituire este semnat de 37 de persoane. Se alege un Comitet cu sediul la Sighişoara format din dr. Toma Cornea, dr. Ioan Ivanovici, Ioan Munteanu, Onoriu Sas, Mihail Săeşan, Vasile Urdea. 460 Ziarul local Schäßburger Zeitung, nr. 45 din 9 noiembrie 1918 menţiona: „Comitetul Judeţean a fost înfiinţat cu scopul de a implini hotărârile Comitetului Naţional Român Central, de a fi mediatorul între acesta şi organele locale străine” ( populaţia germană şi cea maghiară n.n.).461 În Sighişoara se formează gărzi naţionale româneşti, săseşti şi maghiare, care aveau sarcina de a menţine ordinea, liniştea, ca şi apărarea avutului şi a persoanei. Gărzi naţionale româneşti se formează şi în satele din jurul Sighişoarei: Daneş, Seleuş, Apold, Albeşti, Vânători, Ţopa, Şoard.
458 459

Friedrich Menning, Op.cit, p.50. Multumim Primăriei Saschiz pentru informaţiile cu privire la eroii saschizeni din primul război mondial. 460 Emil Giurgiu Sighişoara, ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1984, p. 123. 461 Schäßburger Zeitung, nr. 45, 9. November 1918,

102

Monografia comunei Saschiz
După cum am arătat în capitolul dedicat istoriei comunităţii ortodoxe din Saschiz, şi aici se formează un comitet naţional local şi o gardă cetăţenească condusă de preotul ortodox Romul Pulca. La 15 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central dă o Proclamaţie cu privire la alegerea delegaţilor pentru Adunarea Naţională, fixată la 1 Decembrie, la Alba Iulia, unde urma să hotărască viitorul Transilvaniei. Ideile Marii Uniri vor fi îmbrăţişate şi de saschizeni cu mic cu mare indiferent de naţionalitate. Expresia entuziasmului popular o găsim în acelaşi ziar sighişorean, care referitor la înălţătoarea zi de 1 decembrie 1918 relata: „ Mâine, acolo pe pământul lui Apullum, unde Legiunea a XIII-a Gemina îşi avea altarele de jertfă, pe locul, unde eroii de libertate Horia, Cloşca şi Crişan şi -au dat sângele, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea. Mâine sute de mii de români o să umple Valea Mureşului de lângă Alba Iulia. Reşedinţa principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi martora unei entuziaste răbufniri a unui popor trezit la libertate. Toţi românii din întreaga Transilvaniei, în faţa scaunului justiţiei universale, îşi vor aduce rănile nevindecate din conştiinţa lor, că treptatea lor naţională trebuie păstrată cu sfinţenie, pe veci, proclamându-se rupţi de statul maghiar. Ardealul, teritoriile până la Tisa şi Dunăre, de mâine o să facă parte din statul român.”462 La Alba Iulia au fost delegaţi şi locuitorii români din Sighişoara şi împrejurimi. Delegaţia sighişoreană a fost condusă de protopopul ortodox Dumitru Moldovan, ca membru de drept al Adunării. Dr. Toma Cornea, Dr. Ioan Ivanovici, Vasile Urdea, Gheorghe Colceriu preoţii Onoriu Sas ( Daneş), Dan Ioan (Şoard) şi mulţi locuitori din satele învecinate. 463 Istoria școlii din Saschiz în epoca modernă Pentru orice comunitate prezenţa unei instituţii școlare reprezintă un factor de progres, arată că este o comunitate conștientă de rolul educaţiei pentru dezvoltarea ei. Şcoala reprezintă unul din spaţiile culturale prin care o comunitate încearcă a-şi promova propriul model social, iar pentru un stat fixarea unui sistem educativ coerent la nivelul întregului teritoriu, fixarea unei politici sau măcar schiţarea unui proiect de intervenţie în ceea ce priveşte o politică şcolară unitară si preconizarea unei reţele şcolare cu ramificaţii în straturile profunde ale societăţii reprezintă momente când autoritatea centrală devine conştientă de necesitatea şi utilitatea educaţiei la nivel popular. Secolul al XVIII - lea si începutul secolului al XIX - lea aduce tot mai mult în spaţiul educaţional intenţia de a depăşi pragul de alfabetizare simplă şi trecerea la educarea cetăţeanului, disciplinat, util şi patriot. Statul e interesat de luminarea supuşilor nu atât din considerente filantropice cât din dorinţa si necesitatea modelării indivizilor pe de o parte în direcţia

462 463

Idem, nr. 48, 30. November 1918. Traian Bosoancă, Mureşenii şi Marea Unire, ed. Ardealul, 2000, p. 11.

103

Monografia comunei Saschiz
unor oameni capabili a răspunde noilor realităţi economice ale societăţii şi pe de altă parte de a întări sentimentul coeziunii sociale.464 In acest sens la nivelul învăţământului românesc din Transilvania sub Maria Terezia, Iosif al II - lea şi Francisc I apar carţi specifice unei literaturi culte în paralel cu literatura şcolară, opera elanului zecilor de dieci luminaţi sau de călugări pribegi care scriu lucrări gândite şi exprimate în graiul şi în gradul de înţelegere al copiilor.465 Deși, am considera că apariţia școlilor în mediul săsesc este apanajul Reformei religioase, găsim date care atestă prezenţa instiuţiilor cu mult înainte. La Saschiz, de pildă, prezenţa școlii este atestată o dată cu primul recensământ făcut în localitate în anul 1488. Atunci pe lângă enumerarea numărului gospodăriilor este atestat și un Scolasticus, deci un învăţător.466 De altfel, vechimea școlii este atestată, printre altele și de prezenţa unui turn, numit al școlii, în cetatea Saschizului, ceea ce atestă faptul că în vremuri de restriște activitatea școlară era organizată sus, în cetate, la acest turn.467 Existenţa școlii înaintea anului 1488 este menţionată de prezenţa în matricolele Universităţii din Viena a unor studenţi originari din Saschiz. Primul atestat documentar este Petrus de Keysd la 1429, urmat mai apoi de Michael Schnell de Kyssth ( 1457), Johannes de Kiczd ( 1461) și de Martinus Schel de Keisd ( 1479).468 După 1488 îl găsim pe Laurentius Idtnar de Chist între anii 1496-1497, care după 1498 devine pleban în Archita. Pentru secolul următor, la aceeași universitate găsim pentru anul 1501 pe Paulus Staengel de Khist, apoi în 1504 pe Urbanus Sasskizs Transylvanus Presbiter și în 1505 pe Petrus Korbner de Kist.469 Cert este că până în 1505 avem un număr de 9 saschizeni îmatriculaţi la această universitate.470 Adoptarea Reformei de către sași, implicit de către cei din Saschiz va face să avem menţionaţi primii studenţi la Universitatea din Wittenberg. Primul este Jacobus Fischer Kisdensis la 1545, apoi Simon Kisdensis ( 1563) și Johannes Cundradus Kysdensis ( 1596). 471 La finele secolului al XV-lea avem atestat documentar și pe primul Rector ( director n.n.) al școlii din Saschiz. Este vorba de un anume David Weyrauch originar din Rupea, care după exercitarea funcţiei la Saschiz, îl găsim în diferite funcţii în Scaunul Rupea.472

Mirela Luminița Murgescu Între ”bunul creștin”și ” bravul român”. Rolul școlii primare în constituirea identității naționale românești, ed. H., Iași, 1999, pp. 31-32. 465 Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, pp. 309-309. 466 Geront Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, Achter Band, Keisd mit Klosdorf und Zultendorf, Aldus Verlag, Kronstadt, 2009, p. 18. 467 Michael Hamleschler ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996, p.4. 468 Geront Nussbächer, Op. cit. p. 18. 469 Ibidem. 470 Michael Hamlescher, Op. cit. p. 4. 471 Geront Nussbächer, Op.cit, p. 19. 472 Ibidem, p. 20.
464

104

Monografia comunei Saschiz
Activitatea școlară va continua neîntrerupt pe parcursul secolului al XVII-lea, când graţie unei însemnări a preotului Johann Orth, avem informaţii inedite cu privire la activitatea educaţională din acest târg din scaunul Sighișoara. Din timpul său există un matricol nou intitulat sugestiv în limba latină: Album Ecclesiae Kyzdensii quo ejusdem, ut et Parochiae, Diaconorum et Scholae Conditiones exhibentur, juxta alia Pastoribus secte necesaria. În primele nouă pagini ale acestui Album găsim informaţii inedite cu privire la situaţia bisericii, a parohiei, a preoţilor și a școlii.473 Legat de situaţia școlii și a învătătorilor ei,acesta arăta într-un text scris într-o latină germanizată, următoarele: ” Scholae hujus conditiones et salaria. Salarium Rectoris sind 40. fl. Pro scriptionis labore apud Villicum hatt Er sein gratial, Und aus einer jeder Müllen Einer Rump korn. Ex divisionibus Und Consistorialibus hatt er auch pro more hujus loci seinen partem competentem. Pro funere generali fl. 1, pro speciali d. 35. Von beyden lezen (?)gibt er den Diaconis d. 16, seinen collegis wie er mit denselben conveniret tempore conductionis. Von jeder Leiche hatt er Er drey brott, oder ein Viertel korn. Von jeder puerpera, wenn sie introduciret wirdt, Ein brott. Ein jeder Hauswirth Ein brott, Und ein jede Wittb Ein brott. Davon gibt er seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch also, dass sie seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch also, dass sie ihr quondianum sufficenter haben mögen. Cantori numero 80, Collaborat. 60, Camponat. 40. Ex nuptijs, ante Copulationem, Eine küche, ( Kächen= Suppe ) zwei bratten, oct. Vini duo, Und dass brott dazu. Pro introductione Sponsae Ein brott. Pueris pro pulsu horae octavae ex communi fisco solvitur fl. 1. Den Winter über wird der Rector sampt seinen Collegis mitt Holz versehn. In dem runten Thurn in Arce gehöret dass oberste gefach für den Rectorem Und seinen Collegas, welches der Rector omni tempore brauchen kan. Daher heisst dersellbe Thurm der Schulerthurn biss disen tag.“474 Din acestă însemnare aflăm că meseria de învăţător nu era una foarte bănoasă în acele vremuri. Astfel, salariul fix pentru directorul școlii era de 40 de florini. La care se mai adăugau două câble de cereale de la cele două mori, din care se făceau circa 180 de pâini la gospodăriile satului pentru clopotar, collaborator și cantor, care se ocupau de predare la primele trei clase primare. Este de menţionat aici faptul că celor doi predicatori le mai revenea o sumă de la contribuţia pentru inmormântare, rămânând în mână, în cel mai bun caz cu 15 florini.475 Acest lucru îl va determina o plângere în anul 1705 în care se arăta că: ” nu se dorește să se ajungă fără rector ( la școală n.n.), din cauza unui salariu sărăcăcios.” De altfel, acum la începutul secolului al XVIII-lea în timpul preotului Johann Zikeli ( decedat în 1706), retribuţia rectorului și a ajutoarelor sale, în cel mai bun caz era compusă din:
Josef Fröhlch, „ Das Lehrergehalt in Keisd“ in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VIII. Jarhgang, Hermannstadt, 15. Juni 1885, nr. 6, p. 70. 474 Ibidem. 475 Ibidem, p.71.
473

105

Monografia comunei Saschiz
fiecare familie, la care se adăugau văduvii cu plug dădeau 1 ½ sferturi de grâu; o văduvă fără plug, dar care prestau munci, 1 sfert de grău; o văduvă din aceeași categorie, dar slabă, chiar dacă nu avea pământ dădea ½ sferturi; pentru un plug al văduvei utilizat cu copii majori se plătea un sfert; fiecare gospodărie dădea o dată pe an o pâine, la care se adăuga 50 de denari pentru fiecare băiat sau fată majoră. 476 Aceste obligaţii ale comunităţii pentru plata personalului didactic din localitate a suferit o serie de modificări și după anul 1828, contribuţia era umătoare: cei căsătoriti plăteau doar în primul an al căsătoriei jumătate din contribuţia pentru plata învăţătorilor, conform dispoziţiei Consitoriului evanghelic sighișorean din 1828; o văduvă, care are copii dă doar 6 crăiţari după dispoziţia Consistoriului general al Bisericii Evanghelice din anul 1815; necăsătoriţii, care au unul sau mai mulţi copii, dădeau doar ½ sferturi de grâu și o pâine, după dispozitiile Consistoriului general din anul 1847, înnoit în anul 1862; bărbaţii divorţaţi aveau să dea tot salariul, dar puteau să ceară înapoi jumătate din ceea ce a luat soţia în urma divorţului, după decizia presbireriului din anul 1872; străinii plătesc pentru primul lor elev la școală 3 florini, iar pentru următorii doar jumătate din sumă, conform deciziei presbiteriului din anul 1873; cei căsătoriţi cu vârsta peste 70 de ani și fără plug, dădeau doar 1 sfert de grău și cei mai slabi doar ½ sfert de grău; văduvele, care din cauza vârstei nu pot să lucreze la câmp și care stau la copii lor plătesc ca și văduvele bătrâne, doar ½ sferturi de grâu și de asemenea dacă au copii până la 17 ani în îngrijire plătesc 30 de crăiţari.477 Julius Fröhlich arată că până în anul 1882 leafa pentru școală era împărţită între rector și profesori. Rectorul primea 50 de câble de grău și 110 pâini, cel de-al doilea profesor avea câte 18 câble, 80 de pâini și 48 florini și 60 de crăiţari și în același timp parte din pământul bisericii. Al treilea profesor avea 30 de câble și 80 de pâini, iar al patrulea ( cantorul) dispunea de 25 de câble și 80 de pâini.478 După 1882 prin contribuţia de 150 de florini din partea casei alodiale, retribuţia rectorului s-a mai îmbunătăţit primind 50 de florini, 50 de câble de grău, 40 de câble de porumb și 70 de pâini. Ceilalti învăţători primeau acum fiecare 40 de florini austrieci, 25 de câble de grău și 70 de pâini. Pentru conducerea orgii din biserică a fost plătit un cantor cu 5 câble.479

476
477

Ibidem. Ibidem. 478 Ibidem, p. 72. 479 Ibidem.

106

Monografia comunei Saschiz
Revenind la istoria școlii primul Schulmeister, deci învăţător atestat documentar este David Weihrauch la 1592, apoi Lukas Roth (1660), Georgius Rosalerus ( 1678), Johann Sutoris ( 1688), Andreas Müller ( 1706) și alţii.480 Școala evanghelică din Saschiz va funcţiona până la 1867 după modelul impus de ordonanţele școlare ale lui Johannes Honterus în 1543, unde rolul major în educaţie era determinat de știinţele umaniste. Școala era subordonată bisericii și se găsea în apropierea acesteia. La 1867 dualismul austro-ungar și politica de maghiarizare promovată de autorităţiile de la Budapesta va determina pe episcopul Georg Daniel Teutsch să realizeze o refomă a sistemului educaţional evanghelic. Această reformă va determina pe rectorul școlii saschizene Michael Haidt din 1871 și pe profesorul Michael Bodendorfer din 1875 să realizeze in perimetrul școlii o grădină, care să fie predate elemente de agricultură, în special cultura hameiului și a pomiculturii, viticulturii și grădinăritului.481 Comunitatea evanghelică va reuși să păstreze pe parcursul epocii dualiste statutul confesional al școlii și în 1908 va construi în zona centrală a localităţii un nou edificiu școlar.482 După 1918, în noile condiţii constituţionale ale României Mari, învăţământul în limba germană a rămas în proprietatea bisericii, rolul de director al școlii fiind asociat cu cel de predicator în biserică, care la rândul lui trebuia să fie absolvent al Seminarului pedagogic teologic evanghelic din Sibiu. 483 Un rol important în ridicarea educativă a elevilor saschizeni l-a jucat învăţătoarea Charlotte Blazek, care între anii 1908-1924 a profesat la Saschiz și care în epocă, în calitate de membră a Asociaţiei muzicale sighișorene, a activat ca soprană la diferite opere și operete ale asociaţiei.484 Tot la Saschiz la 1898 se va deschide pentru a ajuta pe ţărani la munca câmpului prima grădiniţă de vară, fiind condusă de Sara Göbbel. Apoi apare atestată documentar Sara Simonis și alte educatoare: Sara Knall, Hilda Gutkowski, Dorothea Maurer, Katharina Gedderth, Hermine Theil, Susanna Sedler și altele. 485 În perioada celui de-al doilea război mondial, la școala evanghelică erau înscriși un număr de 165 de elevi, dintre care 87 erau băieţi și 78 fete și erau patru cadre didactice, dintre care 3 bărbaţi și o femeie.486 După 23 august 1944 școala confesională evanghelică este naţionalizată, școala din Saschiz după 1959 avea acum două secţii și anume, română și germană, programa fiind aprobată de la nivel central de la București. Primul director al școlii de după 1945 a fost Michael Sedler. 487

Hans Wellmann, ” 450 Jahre Keisder Schule” în Karpatenrundschau, nr. 52, 25 Dezember 1970. Friedrich Menning, Op.cit. pp. 115-116. 482 Ibidem. 483 Ibidem, p. 117. 484 Ibidem. 485 Ibidem, p.118. 486 Monografia...p. 331. 487 Friedrich Menning, Op.cit., p.119.
480
481

107

Monografia comunei Saschiz
Scăderea numărului de elevi germani a făcut să funcţioneze doar primele patru clase ca și secţie germană, pentru ciclul gimnazial elevii urmau fie secţia română, fie secţia germană de la Șaeș, unde de altfel s-a construit un internat. 488 Școala confesională ortodoxă Inventarul făcut de protopopul Zaharie Boiu după revoluţia de la 1848 atestă existenţa unei clădiri a şcolii confesionale ortodoxe. Ea era zidită din piatră în 1854, acoperită cu ţiglă: „... o casă cu 4 ferestre şi tindă”, lângă biserică şi fără curte. Şcoala dispunea de două lucrări şi anume: Istoria biblică de la Sibiu din 1851 şi Datorinţele supuşilor către monarhul lor de la Sibiu din 1851. 489 Existenţa școlii este indisolubil legată de apariţia parohiei ortodoxe. Practic primul învăţător a fost Ioan Șoneriu, iar mai apoi Emanoil Călugăr, cel care a stârnit atâtea controverse în sânul comunităţii, după cum am văzut. Pe de altă parte, prezenţa unei școli confesionale române ortodoxe la Saschiz în a doua jumătate a secolului al XIX-lea într-un moment în care politica statului maghiar urmărea o politică de maghiarizare arată o comunitate închegată, care reușește să plătească învăţătorul și să întreţină edificiul școlar după normele cerute de stat. Mai mult decât atât, la începutul secolului XX, clădirea școlii este refăcută. Din 1910 biserica cumpără bucăţi de cărămidă, este contactat arhitectul sighișorean J. Leonhardt pentru realizarea proiectului și pe lângă contribuţii primite de la credincioși și de la Mitropolia Ardealului se împrumută cu 1200 de coroane de la Banca Târnăveana din Sighișoara și cu 1500 coroane de la Banca Stejarul din Saschiz. Această bancă reunea economiile românilor saschizeni și era folosită de aceștia și nu numai, ca și instituţie de credit.
490

Antreprenor al lucrării este Aurel Axente din Frâua ( azi Axente

Sever n.n.). În toamna anului 1912, lucrăriile sunt avansate deoarece la 7 septembrie 1912 se cumpără: ”...4 feldere de var pentru văruitul și văcălitul școalei” în valoare de 3, 36 coroane. 491 De asemenea, la 1 noiembrie, același an, se dă comanda meșterului Nicolae Fleșar pentru confecţionarea băncilor școlii, fiind plătit cu suma de 180 de coroane. 492 Tot din sursele arhivistice vedem o preocupare crescândă pentru școală prin calcularea foarte precisă a banilor necesari nevoilor școlii. De obicei, se primea o sumă de 115 coroane de la comună, biserica contribuia cu 400 de florini, apoi urmau o serie de contribuţii de la Mitropolia Ortodoxă a Ardealului și fiecare familie plătea o sumă de 30 de fileri pentru fiecare copil. Așa aflăm că școala avea un efectiv de 50-60 de copii. 493

488 489

Ibidem, p.120. Ana Grama, Op,cit. p. 184. 490 Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia ortodoxă română Saschiz . Jurnalul de Casă și alte însemnări, f. 1-7. 491 Ibidem, f. 18, 492 Ibidem, f.19. 493 Idem, Bugete și reticine școlare pe anii 1910-1916, f. 1-20.

108

Monografia comunei Saschiz
Din banii strânși, reușea să se plătească salariul învăţătorului în valoare de 1000 de coroane anual, să se întreţină școala și din când în când să se procure material didactic pentru nevoile școlii. 494 Situaţia școlară nu era una roză la primul război mondial, deoarece în acestă școală va activa doar un învăţător român. Abia în perioada interbelică statul român va interveni și va construi un nou corp de clădire în cadrul procesului de construire de edificii școlare în judeţul Târnava Mare.495 Actuala clădire a şcolii din Saschiz – cu titulatura de “Gimnaziul de stat Ion Dacian” începând din februarie 2011- a fost construită între anii 1938 şi 1941, în perioada în care director al şcolii era dascălul Stelian Voiculescu. La nivelul anului 1940 avem pentru școala publică din Saschiz, patru posturi didactice două pentru școala de băieţi și două pentru școala de fete și nu exista grădiniţă. De asemenea, media elevilor înscriși era de 113 elevi, dintre care frecventau un număr de 71 și promovau 67.
496

Avem de a face cu o comunitate închegată din punct de vedere al preocupărilor în domeniul

educaţional, unde alături de sași, care din Evul Mediu au avut un sistem educaţional foarte bine pus la punct și românii, după posibilităţiile lor, vor pune bazele unei școli confesionale ortodoxe, care se va dezvolta pe tot parcursul secolului al XIX-lea.

494 495

Ibidem. Monografia...., pp. 319-320. 496 Ibidem, pp. 324-325 și 328.

109

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL V Saschizul în secolul XX
dr.Nicolae Teșculă Saschizul în România Mare Nu putem analiza istoria Sachizului în perioada interbelică, dacă nu ne oprim asupra frumoasei descrieri făcută aşezării de profesorul sighişorean Horia Teculescu la 1934 în lucrarea sa Pe Târnavă’n jos...Oameni şi locuri. Aici, într-o formă literară, omul de cultură sighişorean prezintă satul combinând elemente care ţin anumite lucruri contemporane lui Horia Teculescu, care se petrec în sat, cu descrierea istorică şi cu legendele locului. Numele localităţii e schimbat în Brâncoveni. Era o epoca în care elementul românesc era pus în valoare şi atunci o serie de sate au avut alte denumiri. De pildă, de atunci vechea aşezare românească Zoltan poartă numele de Mihai Viteazu. Satul Criţ se numea Basarabi, iar Cloaşterf –Mănăstireni. Revenind la descriere aflăm că viaţa culturală românească la Saschiz este foarte animată prin existenţa unei fanfare, a unui cor bisericesc renumit şi a unei societăţi de credit, cu rol important în susţinerea micii gospodări ţărăneşti. Cetatea, la rândul ei, este un loc turistic excepţional atât prin intermediul arhitecturii, al istoriei, cât şi prin priveliştea care poate fi observată acolo, de sus. De asemenea, frumuseţea locului a a făcut ca iubitorii de frumos să se apropie de aşezare. Vedem cu surprindere că unul dintre primele filme ale cinematografiei româneşti s-a turnat aici, dar mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... în stânga drumului, pe o culme, se zăreşte o nouă minune, cetatea din Brâncoveni ( Saschiz n.n.). Satul e sub dealul cetăţii, într-o vale cu admirabile împrejurimi. În piaţa cea largă se află biserica săsească, având turnul asemănător cu cel din Sighişoara. De altfel, acest sat a fost mult mai mare şi într-o vreme rivaliza cu Sighişoara. Dar a fost călcat mereu de năvălitori, iar teama de inovaţie a făcut pe Saşi să se opună ca linia ferată să treacă pe aici, astfel satul a rămas alături, izolat. Ca şi’n alte părţi, biserica a adunat în jurul ei pe Români, iar alături de biserică s’a dezvoltat şcoala. Românii au aci o frumoasă biserică din piatră, şi’n prelungirea ei se află şcoala. Şi’n acest sat găsim năzuinţele oamenilor organizate; cele economice de banca populară <Stejarul> 497, iar cele sufleteşti în renumita fanfară şi în societatea corală <Cântecul nostru>, răspunsurile căreia la biserică umplu de bucurie inimile credincioşilor în sărbători. Până la 1820 Românii n’au avut biserică, după’cum scrie preotul I. Boiu în cronica sa, iar slujba se ţinea în casele < gojmanilor> şi < de multe ori poporul avea supărări cu cei bolnavi care mureau neîngrijiţi în cele sufleteşti şi copiii nebotezaţi din pricina depărtării preotului>.

Această bancă populară avea la nivelul anului 1943 un capital de 38.683 de lei şi 65 de membrii, conform Monografia… p. 315.
497

110

Monografia comunei Saschiz
Cetatea aşezată pe o înălţime preţipişe, este de 82 m. lungime şi 45 lăţime. La ridicarea ei au ajutat şi locuitorii din împrejurimi. De aci, paznicii puteu privi în mari depărtări şi anunţau din vreme primejdia care se apropia. La sunetul clopotului, alergau toţi spre cetate, iar bătrânii se adăposteau în biserică sau în mănăstirea din apropierea cetăţii. Şi aci găsim o fântână adâncă de 57 m. Zidurile s’au ridicat în răstimpuri, începând cu sec. XII de bună seamă pe urmele unei mai vechi cetăţi ruinate. În cursul vremii a fost mereu renovată. E înconjurată de un zid cu turnuri şi mai multe căsuţe, pentru adăpost. Înlăuntrul zidurilor mai sunt o parte din galeriile de unde luptau apărătorii. S’a petrecut în această cetate şi un fapt istoric mai de seamă: la 1662 principele Ardealului Apafi a ţinut aci dieta ţării. Azi n’a rămas decât paznicul cetăţii, care sună zilnic, ora 9 şi’n caz de foc dă alarma. Legenda spune că aci au fost uriaşi, cari au plecat, certându-se cu oamenii din sat. Unul dintre ei n’a putut pleca, fiind bolnav, şi cămaşa acestuia a rămas în cetate. Aceasta ar fi fost începută de o fecioară, care a fost aşezată’n ziduri, şi ecoul puternic ce se aude aci e glasul ei. Urcând în cetate pe cărăruşa străjuită de brazi, priveliştea e încântătoare. Spre miază-noapte se vede şesul Târnavei, cu linia ferată, iar în depărtare munţii din Săcuime; în partea opusă se zăresc Munţii Făgăraşului. Aproape de zidurile cetăţii este o pădurice de fagi, apoi un şir de nuci. Cetatea aceasta care înfruntă viacurile are un aspect fermecător, posibilizând frumoase realizări de filme. ( Aur, de C. Hodoş, s’a filmat în această regiune). Mai ales toamna, pare o clădire din basme... pe un fundal de brazi, cu un verde intens, diverşi arbori variază culorile: verde putred, arămiu, roşiatic, gălbui, galben de diferite nuanţe, după cum rezistă atinşi de vântul toamnei şi de brumă.”498 Revenind la acestă perioadă, populaţia comunei a cunoscut o evoluţie ascendentă, situându-se în ritmul general de evoluţie demografic din România Mare. Dacă în anul 1910 aveam 1985 de locuitori, dintre care români 774, saşi 1209, maghiari 32, cu ocazia recensământului din 1930 avem 2001 locuitori dintre care 803 români, 1166 saşi, 31 de maghiari şi 1 de altă naţionalitate. În 1941 avem 2126 de locuitori dintre care 851 de români, 1186 de saşi, 35 de maghiari şi 54 de altă naţionalitate.499 Tot acum numărul credincioșilor ortodocși, la nivelul anului 1942 era de 925 de suflete și după cum menţionază Monografia judeţului Târnava Mare, existau un număr de 14 credincioși grecocatolici, fără biserică, deși recensământul oficial îi atestă.500 Din această statistică demografică observăm faptul că românii se găsesc în creştere, numărul maghiarilor rămâne constant din 1910 şi până în anii ‘40 ai secolului al XX, iar numărul celor de altă naţionalitate creşte. Credem că este vorba, în acest caz, de persoane care înainte nu şi -au declarat

Horia Teculescu, Pe Târnavă’n jos...Oameni şi locuri, ed. Miron Neagu, Sighişoara, 1934, pp. 49-50. Monografia..., p. 95. 500 Ibidem, p.360.
498 499

111

Monografia comunei Saschiz
adevărata naţionalitate şi s-au ascuns sub umbrela unei naţionalităţi iar în anii ‘40, când naţionalismul extremist era în vogă, au ţinut sau au fost nevoiţi să îşi declare adevărata naţionalitate. Saschizul rămâne ca şi înainte de 1918, comună în cadrul judeţului Târnava Mare cu sediul la Sighişoara. Din 1942 devine sediu de plasă, având în subordine satele: Archita, Beia, Bodogaia, Cloaşterf, Criţ, Dârjiu, Eliseni, Feleag, Grânari, Jacodul, Jacul cu satul Uilac, Meşendorf, Mihai Viteazu, Mujna, Mureni, Petecu, Saschiz, Săcel, Săcuieni, Şoard, Vânători. În total avea în subordine 21 de comune. 501 La centrul de comună a fost arondată Circumscripţia sanitară rurală Saschiz, care avea un dispensar pentru consultaţii medicale generale şi de puericultură ( pediatrie n.n) înstalat în localitate în două camere. Această circumscripţie avea un medic şi o soră de ocrotire.502 Dacă ne referim la comunitatea săsească, în această perioadă, pierde prin reforma agrară din 1921 în jur de 50% din terenul comunităţii și 55% din cel al Bisericii Evanghelice. Întreaga activitate a sașilor saschizeni este coordonată de către preoţii G.W. Seraphin până în 1933 și Hermann Felix Binder până în 1938. 503 Secţia sighișoreană a Asociaţiei agricole săsești va continua să funcţioneze aici și se va dota comunitatea cu batoze și cu o mașină cu abur pentru cartofi. De asemenea, va fi înfiinţată o lăptărie cu centrifugă pentru pasteurizarea laptelui. În domeniul creșterii animalelor, mai ales a porcilor, vor fi aduse rase performante ca Mangalitza sau Bazna.504 Lucrarea edilitară de maximă importanţă va fi înfiinţarea în moara satului a unei microhidrocentrale de către inginerii Hermann Kasper și Alfred Erl în anul 1927. A fost prima hidrocentrală de acest fel la nivelul satelor săsești. Iniţial deservea doar centrul comunei și mai apoi toată comunitatea. 505 Viaţa culturală a comunităţii va fi animată de fanfarele locale, de învăţătoarea Charlotte Blazek, care va monta la Saschiz piese de teatru. Tot atunci, învăţătoarea Gerta Barthmes va înfiinţa un cor de copii și unul bărbătesc.506 La mijlocul secolului trecut, în cadrul bisericii ortodoxe activa corul mixt, pe 4 voci, condus de învăţătorul Stelian Voiculescu , din care făceau parte : Costea Maria (nr. 244), Costea Letiţia (nr. 422), Sechel Ana (nr. 201), Haller Rozalia (nr. 218), Călugăr Ana (nr. 405), înv. Voiculescu Eugenia, Costea Maria ( nr.241), Călugăr Maria (nr. 281), Haller Maria (nr, 277), Morar Eugen (nr. 176), Călugăr Dumitru (nr. 372), Călugăr Dumitru (nr. 350), Costea Emanoil (nr. 242), Călugăr Nicolae (nr. 405) şi Sechel Ioan (nr. 201) .

501 502

Ibidem, p. 175. Ibidem, p. 117. 503 Friedrich Menning, Op.cit., p. 51. 504 Ibidem, p.52 505 Ibidem. 506 Ibidem, p. 53.

112

Monografia comunei Saschiz
“ Saschizul avea 4 fanfare : două ale saşilor, una a rumânilor si una a ţiganilor, plus o orchestră: Veselia .
507

Din fanfară românească făceau parte : Călugăr Ioan (clarinet S), Morar Eugen (clarinet

B), Călugăr Nicolae senior (trompetă B), Spornic Ioan (trompetă B), Călugăr Nicolae (trompetă B), Ciulei Dumitru (trompetă sec), Călugăr Traian (bariton), Sechel Ioan (bariton), Călugăr Dumitru (bariton) şi Călugăr Dumitru (bass B) . Din orchestra Veselia făceau parte: Sechel Ioan (vioară) , Haller Ioan (vioară), Călugăr Nicolae (trompetă), Morariu Zaharie (saxofon), Fleşar Sevestică (saxofon), Ţaru Ioan (baterie), Sentea Zosim (baterie), Călugăr Emil (acordeon). Fanfara Trei Stejari era compusă din : Grozea Ilie (trompetă), Gligore (clarinet), Ganga Victor (clarinet), Grozea Petru (trompetă), Ţîrcă Dumitru (trompetă). Dida Ştefan (bas). Rupa Petru (bas) , Ganga Emanoil (tobă) “. 508 Debutul celui de-al doilea război mondial găsește pe sașii ardeleni înglobaţi în Grupul Etnic german, iar după 1941 membrii acestei comunităţi vor activa atât în armata germană, cât și în cea română. Revenind la Saschiz un număr de 147 de bărbaţi vor fi înrolaţi în armata germană și un număr de 17 în Armata Regală Română. Dintre aceștia un număr de 49 vor pieri in luptele duse pe frontul de est împotriva Uniunii Sovietice. 509 Aceşti eroi sunt: Georg Hermann, Johann Schuster, Georg Edel, Mihael Maurer, Johann Maurer, Georg Maurer, Hans Rehner, Michael Knall, Georg Dorner, Johann Binder, Georg Schuster, Johann Schuster, Martin Scheel, Hans Kelner, Johann Seiwerth, Dorothea Lutsch, Dorothea Fleischner, Johann Hermann, Michael Hermann, Georg Hermann, Johann Schell, Michael Lutsch, Michael Knall, Johann Knall, Andreas Knall, Hans Hermann, Johann Theil, Georg Theil, Georg Murer, Georg Simonis, Georg Bodendorfer, Michael Roth, Georg Fritsch, Johann Schuster, Georg Ziekeli, Georg Seinwerth, Johann Fleischener, Wilhelm Deppner, Hans Deppner, Michael Klemens, Michael Theil, Johann Fritsch, Johann Theil, Michael Simonis, Hugo Seiwerth, Johann Fograscher, Johann Simonis, Andreas Edel, Karl Ziekeli. Comunitatea ortodoxă română a dat un număr de 19 eroi: Călugăr Nicolae, Drăgoşinean Ioan, Spornic Ioan, Spornic Ioan, Costea Ilie, Costea Dumitru, Ciulei Emanoil, Suciu Ioan, Moraru Ioan, Costea Ştefan, Rupa Ioan, Grozea Ionel, Ganga Ştefan, Zbârcea Dumitru, Dida Ştefan, Grozea Emanoil, Coman Gheorghe, Chiş Vasile, Istrate Ioan. 510 Saschizul în perioada comunistă După actul de la 23 august 1944 România intră în sfera de influenţă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Treptat, treptat influienţa comuniștilor crește și ţara noastră suferă procesul de
507 508 509 510

Din mărturiile Pr. Călugăr Nicolae, Saschiz nr. 410 Ibidem

Friedrich Menning, Op.cit., p. 51. Mulţumim Primăriei Saschiz pentru informaţiile referitoare la eroii saschizeni din cel de-al doilea război mondial.

113

Monografia comunei Saschiz
comunizare a societăţii. Instituţile politice democratice sunt înlăturare, alegerile din 1946 sunt falsificate și la 30 decembrie 1947, prin abdicarea regelui Mihai, ultimul bastion democratic este eliminat. Primii care vor avea de suferit de pe urma evenimentelor din august 1944 vor fi sașii ardeleni. Baza declinului a reprezentat-o convenţia de armnistiţiu din 12 septembrie 1944, la care s-au mai adăugat dispoziţiile Comisiei Aliate de Control aflată sub coordonarea sovieticilor. Prima acţiune a fost deportarea la Caracal a sașilor suspectaţi de a face parte din structurile partidului nazist german și din SS. Aceasta a fost urmată de deportarea sașilor în bazinul carbonifer Dombass din Ucraina. 511 Concomitet cu aceste acţiuni, Ordinul 32132 al Ministerului Afacerilor Interne a fixat principiile creării lagărelor de muncă pentru etnici germani, primii fiind încadraţi în cadrul șantierelor CFR, existente în ţară, alţii fiind repartizaţi la diferite fabrici și la munca câmpului.512 Revenind la deportare, în 6 ianuarie 1945 Comisia Aliată de Control cerea deportarea etnicilor germani la muncă în URSS. Erau încadraţi aici bărbaţii între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani. Dombasul se află în partea de sud a Ucrainei de azi, o zonă bogată în zăcaminte minerale cum ar fi: huilă, fier, mangal și mercur. Sașii au fost deportaţi în 85 de lagăre în zona orașelor Gorlovka și Nikitovka. O treime dintre cei deportaţi au lucrat în mine, un sfert în construcţii și restul în agricultură, industrie sau în administrarea lagărului. Foarte puţini au îndeplinit norme conform pregătirii lor profesionale.513 Ceea ce domina în lagăre era frigul, munca grea, adăposturile sărăcăcioase, nesiguranţa zilei de mâine, bolile, îngrijorarea cu privire la situaţia celor rămași acasă.514 Această situaţie a fost una cotidiană până în anul 1948, când au început să fie eliberaţi o parte dintre cei deportaţi și în octombrie 1949 aceste lagăre de muncă au fost desfiinţate. Dintre cei duși în zona de ocupaţie sovietică, doar 50% au primit dreptul de a se întoarce acasă, restul emigrând în Republica Federală Germană și o minoritate în Republica Democrată Germană.515 Întorși acasă nu au găsit liniște. Casele lor au fost devastate și ocupate cu acordul statului român de alţii. Pământurile au fost naţionalizate și practic au fost nevoiţi să înceapă lucurile de la capăt. Au lucrat în Gospodăriile Agricole de Stat și în Gospodăriile Agricole Colective sau au emigrat spre orașe, lucrând în industrie.516

Claudiu Pop, ” Deportarea sașilor din județul Târnava Mare în URSS 1945-1939”, in Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, nr. 2, Sighișoara, 2009, p. 158. 512 Ibidem. 513 Ibidem, pp. 159-160. 514 Ibidem, p. 161. 515 Ibidem, p. 162. 516 Ibidem.
511

Alt-

114

Monografia comunei Saschiz
Deportarea în URSS a afectat profund comunitatea săsească saschizeană. În zilele de 13 și 14 ianuarie 1945 începe deportarea în URSS, când sosesc trupe militare, care coordonează deportarea spre Sighișoara și de acolo cu trenul spre Ucraina. Din Saschiz au fost deportaţi un număr de 94 de bărbaţi și 126 femei, deci în total 220 de persoane apte de muncă. Dintre aceștia au murit, în special de tifos un număr de 23 de persoane, dintre care 17 bărbaţi și 6 femei.517 Acasă situaţia nu era mai roză. Majoritatea proprietăţiilor funciare ale sașilor au fost naţionalizate prin reforma agrară din 23 martie 1945. De asemenea atelajele și animalele au fost confiscate de Comisariatul popular. După 1949 s-au întors la Saschiz un număr de 178 de persoane. La întoarcere au găsit o imagine dezolantă: proprietăţile confiscate și casele ocupate. Dintre cei deportaţi un număr de 19 persoane au decis să emigreze în Republica Democrată Germană.518 După instaurarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, modelul stalinist de organizare a societăţii devine exemplul de urmat. Primul pas a fost naţionalizarea întreprinderilor industriale la 11 iunie 1948, proces prin care mijloacele de producţie au devenit publice și se aflau la dispoziţia Partidului Muncitoresc Român. În domeniul agricol, plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 stabilea principiile colectivizării agriculturii românești după principiul sovietic. Motivul era desfiinţarea exploatării omului de către om la sate și automat în presa vremii au început a fi înfieraţi ţăranii bogaţi, care au primit termenul generic de chiaburi și au început a fi judecaţi și băgaţi în închisori.519 Acest nou dușman de clasă, chiaburul a fost rapid identificat în comunităţiile rurale și supus la un regim aspru de plată a cotelor. Practic, majoritatea producţiei acestuia trebuia predată statului și era un instrument foarte eficient de ruinare a ţăranilor și de îndemnare a acestora de a intra în colectivă, mai ales că cei care nu predau cotele respective, erau consideraţi prin lege sabotori și puteau primi până la 15 ani de muncă silnică.520 Mai mult decât atât, pentru a favoriza înscrierile în Gospodăriile Agricole Colective, copiii ţăranilor chiaburi sau necooperativizaţi erau exmatriculaţi din școli și se aflau în incapacitatea de a mai lua parte la educaţie. Prima Gospodărie Agricolă Colectivă din zona Sighișoara s-a înfiinţat la Laslea în 24 iulie 1949 și purta numele sugestiv de Ogorul Roșu. După cum afirma organul de presă al partidului Drum

517 518

Friedrich Menning, Op.cit.,pp.57-58. Ibidem. 519 Claudiu Pop, ”Aspecte privind colectivizarea în zona Sighișoara” în Alt-Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, 3, Sighișoara, 2010, p. 187. 520 Ibidem, p. 188.

115

Monografia comunei Saschiz
Nou la festivitatea de inaugurare au participat oficialităţi din judeţ și chiar Organele Centrale de Partid și de Stat de la București. 521 Începutul anilor 50 a adus o rezistenţă acerbă a ţăranilor faţă de colectivizare și ca urmare accentul cade pe întovărășiri ca o formă mascată de asociere a proprietăţilor agricole. Ţăranii își păstrau proprietatea asupra pământurilor, a animalelor și a atelajelor, dar lucrau în comun și își împărţeau în mod echitabil recolta. Această formă de proprietate a prins la ţărani și practic la nivelul anului 1956 în regiunea Stalin erau 530 de întovărășiri.522 După înnăbușirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria regimul comunist intensifică presiunile cu privire la colectivizare și apar comisii numite de partid pentru convingerea tuturor ţăranilor de binefacerile muncii în colectivă. În zona Sighișoara această comisie era compusă din Toma Niculae ( ţăran sărac din zona Angofa), Dima Emilian ( originar din Întorsătura Buzăului) și Dariciuc Costică ( tot venetic). Ei mergeau din casă în casă, fără a utliliza violenţa și apelau la coarda sensibilă a familiei, în special la situaţia școlară a copiilor pentru a convinge.523 Dacă la Sighișoara Gospodăria Agricolă Colectivă s-a înfiinţat în anul 1960, pentru Saschiz avem altă situaţie. În arhiva Primăriei comunei Saschiz am găsit actul de constituire a Gospodăriei Agricole Colective ” Gheorghe Coșbuc” ( !?) din Saschiz la 28 septembrie 1952. Președinte al gospodăriei a fost ales cu unanimitate de voturi, Călugăr Traian. În comitetul de conducere avem pe Coman Valeria, Thellmann Ioan, Morariu Dumitru, ultimul în calitate de contabil.524 La anul 1954 avea deja gospodăria un număr de 89 de persoane, dintre care 65 erau bărbaţi și 24 de femei. Președinte era acum Ioan Thellmann, care l-a înlocuit pe Grozea Dumitru.525 Cu ocazia procesului de predare-primire între Thellmann Ioan și Stan Nicolae, vechiul și respectiv noul președinte al CAP, la data de 24 ianuarie 1956 aflăm inventarul gospodăriei. În proprietatea colectivei erau 18 vaci, 4 cai, 8 iepe, 6 mânzi, 4 boi, 85 tineret bouleni, 15 juninci, 5 scroafe, 9 grăsuni, 16 ” ...purcei de 2 luni” și 156 de oi. De asemenea, mai dispunea de patru mașini de semănat păioase, trei cositoare mecanice, două greble mecanice, cinci semănători de porumb, trei tăvăluge, o tocătoare de sfeclă, un plantator mecanic de porumb, 19 pluguri schimbătoare, 16 grape, 5 prășitoare mecanice, o batoză de porumb, 25 de care pentru boi, 3 sănii de lemn, 16 hamuri. 526 Vedem un patrimoniu impresionant ceea ce atestă importanţa acestei instituţii comuniste pentru comunitatea locală. Colectiva va câștiga teren în anii care vor urma și la începutul anilor 60 a cupr inde majoritatea locuitorilor.
521 

Ibidem, p. 189. Este vorba de regiunea Brașov. În anii 50 ai secolului XX Brașovul a avut onoarea să se numească Orașul Stalin, în cinstea marelui conducător de la răsărit. 522 Ibidem. 523 Ibidem, p. 190. 524 Arhiva Primăriei Saschiz. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1955, Dosar cu acte intrate și ieșite în anul 1954. 525 Ibidem. 526 Ibidem.

116

Monografia comunei Saschiz
De altfel în același an, la 27 februarie sunt primite în colectivă de către adunarea generală un număr de 14 familii. Primirea lor se face fie cu ” unanimitate de voturi”, fie condiţionat: ” ... să aducă vita de jug și ceea ce îi revine”. Unele condiţii sunt foarte interesante. De pildă, unui consătean i se reproșează faptul că vine: ”... numai la atelier. Se pune întrebarea de ce nu vine cu braţele de muncă la câmp.” 527 Acţiunea de mecanizare a agriculturii era în floare și apar menţionaţi și primii mecanizatori. Situaţia materială a acestora nu era una foarte bună deoarece pentru a-l ajuta pe tractorisul Baier ”... care muncește în cadrul G.A.C. (...) în unanimitate de voturi se acordă 100 de kg. De grâu...” 528 La adunarea generală din 9 februarie 1957 sunt acceptaţi un număr de 5 familii, însă în mod ciudat, fără a motiva gestul nu număr de 10 membri sunt excluși. Credem că este vorba de persoane, care s-au înscris și au găsit la oraș, locuri de muncă mult mai bine retribuite. Doar un fost membru prezent la ședinţă motivează ieșirea din gospodărie prin: ”... starea lui personală și nu poate participa la munca din cauza anumitor greutăţi pe care le are și cere să fie exclus din gospodărie.” 529 Numărul membrilor crește odată cu intensificarea politicii duse de partid în vederea colectivizării. Astfel, la adunarea generală din 28 decembrie 1957 sunt acceptate un număr de 17 familii, iar în 11 februarie 1958 un număr de 18 familii. Și acum condiţiile sunt diverse. De pildă: ” Tovarășa Pădure Maria să fie primită în g.a.c. cu soţiul și nu singură” ( sic ! n.n.).530 Recrutările de bunăvoie ale sătenilor și a proprietăţilor lor continuă astfel încât la 13 octombrie 1959 gospodăria avea deja un număr de 247 de membri și cu această ocazie sunt analizate două cereri, dintre care, curios, una este respinsă: ”... se dă citire la cererea lui tov. Sbârcea Dumitru, adunarea generală nu este de acord să fie primit în cadrul gospodăriei agricole” , fără a motiva gestul. 531 De asemenea, patrimoniul gospodăriei se dezvoltă vertiginos, deoarce în 1958 dispunea de o cărămidărie folosită pentru confecţionarea materialului de construcţie la grajdurile CAP-ului. În același an, la 15 decembrie, se încheie primul contract cu SMT Sighișoara, pentru că: ”.. .gosp. colectivă nu are atelaje suficiente și nu poate face faţă.” 532 Din analiza proceselor verbale de ședinţă, mai aflăm un lucru extrem de interesant. În plin proces de comunizare și de creare a omului nou, când elementele ateismului și ale materialismului dialectic erau propovăduite la orice colţ de stradă, la Saschiz este convocată o adunare generală în 15 aprilie 1957 a cărui ordine de zi este: ” Soluţionarea ajutorului de paști pentru colectiviști.” 533 Vedem astfel, că la nivel sătesc tradiţiile și obiceiurile nu puteau fi șterse cu buretele de la o zi la alta. La aceasta mai putem adăuga și o viziune perfidă a conducătorilor comuniști, care prin acordarea

527 528

Idem, Registru de procese verbale ale consiliului de conducere. p. 12. Ibidem, p 13. 529 Ibidem, p 30. 530 Ibidem, p 41. 531 Ibidem, p 68. 532 Ibidem, p 53. 533 Ibidem, p 35.

117

Monografia comunei Saschiz
unor produse cu ocazia Sf. Paști să transmită comunităţii ideea că nu doresc să intervină în vi aţa privată a colectiviștilor și că le respectă tradiţia. Pe lângă colectiva ” Gheorghe Coșbuc” mai exista în ani 50 si o Gospodărie Agricolă de Stat, care a avut la bază vechile proprietăţi funciare ale sașilor saschizeni.534 Din acte reiese că purta un nume sugestiv revoluţionar și anume ”Bobâlna”, în amintirea răscoalei ţăranilor ardeleni din Evul Mediu.535 Relaţiile dintre cele două instituţii agricole se vor dovedi a fi nu tot timpul foarte bune deoarece din neglijenţă pe pășunea comunală se mai încurcau animalele. De pildă, la 28 mai 1965 un membru al colectivei este acuzat că a dus la grajdurile gospodăriei doi cai proprietate a G.A.S. Saschiz: ” ...care au fost incluși de D-voastră fără aprobare.” 536 Lipsa de perspective, de bani precum și munca istovitoare la care sunt supuși colectiviști fac ca mulţi saschizeni să-și găsească de lucru în orasele învecinate, in special Sighișoara, unde munca într-o fabrică era mai bine plătită. A fost practic începutul unui proces de urbanizare a României, prin apariţa fenomenului navetismului de la sat la oraș și apoi prin mutarea în noile cartiere de blocuri de la orașe. Problema era grea pentru C.A.P.-uri, care nu dispuneau de braţe de muncă pentru lucrările agricole. De aceea vor apela la măsuri disperate trimiţând adrese intreprinderilor pentru trimiterea înapoi acasă. Astfel de adrese le găsim în arhiva colectivei saschizene încă din 1963. De exemplu, la 27 august este trimisă o adresă Întreprinderii de cărămidă ” 7 noiembrie” din Sighișoara, în care se cere ca un angajat să fie disponibilizat, deoarece: ” ... este membru al gospodăriei noastre și gospodăria are nevoie urgent de braţe de muncă.” 537 În jurul Cooperativei Agricole de Producţie, așa cum se va numi din anii 70 și a IAS –ului se va desfășura întreaga activitate economică a Saschizului până în 1990. Aceste întreprinderi agricole nu vor reuși, insă, să cuprindă totalitatea locuitorilor comunei deoarece, în special datorită subfinanţării sectorului agricol tineretul de la sate se va angaja la oraș. Iniţial ei vor face naveta și mai apoi după construirea cartierelor de locuinţe în Sighișoara anilor 70-80 se vor muta aici, părăsind localitatea de baștină. Alături de acest fenomen, în rândul comunităţii germane din Saschiz, care a avut de suferit în urma naţionalizării pământurilor agricole și al deportării în Uniunea Sovietică, sentimentul dezrădăcinării devine tot mai acut. Acest lucru determină începând cu a doua jumătate a anilor 70 emigrarea sașilor saschizeni spre Republica Federală Germania. Evenimentele din decembrie 1989 au dus la accentuarea acestui fenomen, majoritatea sașilor saschizeni optând pentru emigrare. Astfel, acest fenomen a făcut, ca azi dintr-o comunitate puternică să devină o comunitate de diasporă. Cloașterf și Mihai Viteazu în perioada comunistă

534 535

Friedrich Menning, Op.cit., p. 61. Arhiva Primăriei Saschiz. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1965, Dosar cu acte intrate și ieșite în anul 1954. 536 Idem, Dosar corespondență septembrie 1963-august 1964. 537 Ibidem.

118

Monografia comunei Saschiz
După cum a fost precizat anterior în lucrare, odată cu venirea comuniștilor la putre se produc o serie de schimbări și în viata comunităţilor locale. După reforma agrara din anul 1945 prin care ţăranii în special cei de origiene germană au fost deposedaţi de pământuri. La o distanţă de șapte ani s-a tecut la procesul de formare a Gospodăriilor Agricole Colective. Acest proces presupunea intrarea ţăranilor în aceste gospodării cu tot arsenlul de care dipuneau (cai, vaci, porci etc. plus unelte și pământ). Unii dintre ţărani au acceptat regimul alţii nu, și a au fost persecutaţi și umiliţi. După cum am amintit ulterior și localitatea Saschiz beneficiază de o Gospodărie Agricolă colectivă numită Gospodăriei Agricole Colective ” Gheorghe Coșbuc ” . În data de 16 sepembrie 1959 în localitatea Cloașterf este înfiinţată Gospodăria Agricolă Colectivă sub numele de Steaua Roșie . Comisia stabileste și locul unde a fost amplasat GAC și anume După Grădini. Din comisia care a stabilit detalii în ceea ce privea gospodaria faceau parte:    Antoni Ioan – Agronom Schuster Ioan – Zootechnist Coman Petru – Președintele Consilului Popular Saschiz

Adunarea Generală a GAC Steaua Roșie era formată dintr-un număr de 102 membi afiliaţi. Iar conform registrului care înregistra zilele de muncă, muncitorii efectivi (zilieri) erau un numar de 92. Aceștia la rândul lor erau împărţiti în 3 grupe . Gospodăria Agricolă Colectivă Steaua Rosie avea următoarea schema de conducere în anul 1960 :         Călugăr Dumitru - Președinte Domu Cristian – Vicepreședinte Heming Ioan – membru Bindei Ioan – membru Iar din structura administrativă faceau parte: Krafft Ioan - socotitor (contabil) Domnu’ Cristian – casier Schuster Ioan – magaziner ( magazioner) Suprafaţa totală de teren ................................. 456 ha Suprafaţa dată în folosinţă colectiviștilor ........ 42 ha Suprafaţa totala ............................................... 498 ha Pentru a folosi cum se cuvine suprafaţa de pământ, GAC avea nevoie și de un efectiv de animale care era asigurat de ţăranii din Cloașterf și Mihai Viteazu care și-au depus cerere și au intrat în GAC Seaua Roșie. Acest efectiv avea următoarea componenţă : 80 de vaci 10 scroafe 30 animale de muncă 119

Între anii 1952-1963 Gospodăria Agricola Colectivă Steaua Roșie deţine urmatorul patrimoniu : -

Monografia comunei Saschiz
210 oi Din câte putem observa, din cele prezentate mai sus, patrimoniul GAC Steaua Roșie era destul de impresionant. Deși la începutul mișcării mai mulţi ţărani erau sceptici în ceea ce privește forma de colectivizare odata cu trecere timpului observăm că își depun cerere din ce în ce mai mulţi ţărani pentru intrare în GAC Steaua Roșie de bună voie sau cu forţa în unele cazuri. Odată cu trecerea timpului se schimba și conducerea GAC Steaua Rosie și se observă o creștere a numărului de membri în Adunarea Gernerala de la 102 la 183 , ceea ce dovedește ca ţăranii au dorit să intre în număr din ce in ce mai mare pentru ca în cazul in care nu intrau, familile lor aveau foarte mult de suferit și erau destul de îngrădiţi nepermiţându-le accesul copiiilor în școli și alte locuri care îi faceau să gândeasca foarte bine lucrurile . În anul 1961 se schimbă si conducerea GAC-ului în următoarea ordine        Medrea Lazăr – Președinte Schuster Andrei – Vicepresedinte Pora Ioan – Membru Dorner Mihail - Membru Dorner Ecaterina - Membru Fornoga Emanoil - Membru Varodi Zaharie – Membru

Dacă formula de conducere a GAC-ului a fost schimbată din diferite considerente, se pare ca în partea administrativă au ramas unii membri care din punctul meu de vedere aveau anumite calităţi și erau de neînlocuit. Așadar după cum urmează : Krafft Joan – contabil Fornoga Gheorghe – casier Henning Andrei – ajutor contabil

Toţi muncitorii GAC-ului erau organizaţi în brigăzi conduse de șefi de brigadă. La Cloașterf avem un numar de două brigăzi. o Brigada I era condusă de șef de brigadă Schuster Ioan și era formată din patru echipe care Brigada a doua era condusă de Lușca Gheorghe și era formată din două echipe una era formată Totalul oamenilor care munceau la GAC Steaua Roșie erau 169. Acesti oameni proveneau din localităţile Cloașterf și Mihai Viteazu. Menţionez acest lucru pentru că în cererile de afiliere apar și familii din satul Mihai Vieazu care doresc să contribuie la dezvoltarea GAC-ului . După anul 1963 din cauza lipsei acute a forţei de munca (braţelor de muncă) în agricultură se pare că tăranii s-au îndreptat spre oraș din cauza banilor puţini pe care îi câștigau. conţineau fiecare 24 de membri. o

din 19 membri iar cea de-a doua din 18 membri

120

Monografia comunei Saschiz
În jurul Cooperativei Agricole de Producţie care primește această denumire în anul 1970 se va concentra activitatea economonică a satelor Mihai Viteazu și Cloașterf. În acceastă periodă Gospodăria Agricolă Colectivă Steaua Roșie se va contopii cu CAP- Saschiz. În fiecare sat în parte, CAP avea șefi de fermă care se ocupau de producţia propriu - zisă din fiecare sat, dar CAP-ul era administrat de președintele de la Saschiz și de formula de conducere plus aparatul administrativ. O altă instituţie care a participat la prosperitatea localitaţi a fost IAS-ul (fermele ) care au adus un plus de prosperitate oamenilor care munceau. La fel ca și în alte localităţi populaţia tânără a început migraţia spre zonele industrializate. Un alt factor care a dus la slăbirea CAP-ului a fost emigrarea sașilor cloștărfeni spre Republica Federală Germania. În concluzie mișcarea comunistă de creeare a GAC si CAP –urilor a dus la scăderea încrederii oamenilor în regimul comunist și a condus la un eșec din punct de vedere al stabilităţi și prosperităţi umane. La fel ca și persecuţile care au fost conduse împotriva sașilor și a celor care nu doreau să facă parte din formele de organizare ale regimului. Din cauza acestui fenomen populaţia din satele aparţinătoare comunei este îmbatrânită iar dintr-o comunitate puternică intitulată o dată mica Viena a devenit un sat destul de modest. Satul Mihai Viteazu în epoca modernă Toată istoria acestei localităţi în perioada cuprinsă între secolele XVIII-XIX este strâns legată de Biserica Ortodoxă. Prima biserică a fost una din lemn538 şi era în cimitir. După cum aflăm din monografia existentă în arhiva parohiei din localitate, primul preot atestat documentar la 1793 a fost Drăghici Popovici senior. El a fost secondat de fiul său Drăghici Popovici junor. Acesta s-a născut în anul 1771. La anul 1799 a fost hirotonit preot la Arad, de către episcopul Achim Pavel. Cei doi au fost preoti parohi la satul Zoltan până la moartea lor în 1815. Tatăl moare în 25 iulie şi fiul său la 25 august. Ultimul fost dus pe ultimul drum de un sobor de preoţi, din care făceau parte Elisie din Daia, Teodor din Criţ, George din Archita şi Ioan din Cohalm ( azi Rupea). 539 Crearea parohiei ortodoxe s-a realizat în jurul ţăranilor iobagi veniţi pentru a înlocui pe saşi. Conform legendei locale satul săsesc Zultendorf a fost pustiit de ciumă şi toţi locuitorii au murit, supravieţuind doar doi, care au plecat la Roadeş. Ţăranii au venit de pe moşiile conţilor Haller. Iniţial se pare că au fost 40 de familii, la care s-au adăugat ulterior alţii veniţi din satul Retiş de pe valea Hărtibaciului. De aici sunt venite familii ca: Sbârcea, Gligor, Radu, Bărdaş, Oţetea, Dobrea. 540 De altfel, până în zilele noastre legătura dintre cele două localităţi este păstrată prin intermediul aspectului lingvistic. Din punct de vedere fonetic, modul de pronunţare a cuvintelor este asemănător şi azi în cele două localităţi, ceea ce ar trebui să fie un obiect de studiu pentru lingvişti.
538 539

Această biserică se pare ca după construirea noii biserici din piatră a fost vândută comunităţi i ortodoxe din Archita. Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazu. Chestionar pentru parohia greco-ortodoxă română din comuna Zoltan, judeţul Târnava Mare, 20 II 1921, mss, p. 4; ( în continuare: Chestionar...). 540 Ibidem, p. 3.

121

Monografia comunei Saschiz
Acest lucru a făcut ca structura etnică a localităţii să fie total schimbată şi majoritatea covârşitoare să fie realizată din români. La aceştia pe parcursul secolului al XIX-lea se mai adăugau două familii maghiare, de foşti slujitori la curtea contelui Haller, una unitariană şi alta romanocatolică, lucru de altfel evidenţiat şi de recensămintele de mai sus. 541 Revenind la istoria parohiei, din perioada păstoririi lui Drăghici Popovici am identificat şi primele documente existente azi la Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Este vorba de Protocolul Cununaţilor 1793-1811, Protocolul Botezaţilor 1793-1810 şi Protocolul celor decedaţi 1793-1811. Din analiza acestor documente ne-m putut face o imagine asupra evoluţiei demografice a parohiei: Legat de evoluţia naşterilor, deci a botezurilor în satul Mihai Viteazu, preotul Popovici ne lasă următoarea statistică542: An 1793 1794 1795 1796 1797 1798 1799 1800 1801 1802 1803 1804 1805 1806 1807 1808 1809 1810 Botezuri/naşteri 14 32 24 29 25 25 24 19 25 30 16 25 31 17 7 8 13 3

541 542

Ibidem, p. 7. Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Parohia Ortodoxă Română Mihai Viteazu. Protocolul Botezaţilor 1793-1810 , f. 1-62

122

Monografia comunei Saschiz
De asemenea, legat de decese se observă că numărul acestora variază. Avem de a face cu o mortalitate infatilă destul de mare specifică epocii, dar şi de persoane, care mor pentru acea vreme, la o vârstă matusalemică.543 Mai bine să lăsăm cifrele să vorbească: An 1793 1794 1795 1796 Decedaţi 13 16 22 21 Decedaţi minori 5 9 5 9 Observaţii O persoană moare la 81 de ani O persoană moare la 82 de ani Patru sunt copii sub un an şi o persoană la 91 ani O persoană decedată la 101 ani Două persoane cu vârste unul la 94 altul la 83 O persoană decedată la 94 de ani Două persoane cu vârste apreciabile unul la 94 altul la 83

1797 1798

19 15

10 4

1799 1800

12 9

9 3

1801 1802 1803 1804

24 15 15 14

8 5 13 2

Patru persoane cu vârste apreciabile Două la 89 de ani, alta la 80 şi respectiv 84 O persoană decedată la 99 de ani

1805 1806 1807 1808 1809 1810 1811

11 14 2 7 3 2 5

6 4 1 4 3 5

Din analiza demografică a parohiei observăm că deşi numărul minorilor pare uneori îngrijorător, speranţa de viaţă este destul de mare şi cu excepţia anului 1803 când 13 din cei 15 decedaţi sunt minori, decesul fiind cel mai probabil datorat unei epidemii de vărsat de vânt sau pojar, sporul natural este unul pozitiv. După moartea lui Drăghici Popovici, funcţia de preot rămâne vacantă. Acest lucru este reflectat de lipsa documentelor din arhiva parohiei. După cum arată monografia amintită mai sus, parohia Zoltan a devenit filie a comunelor din jur şi pe rând serviciul religios, până în anul 1826 a fost suplinit

543

Ibidem. Protocolul celor decedaţi 1793-1811, f. 1-42.

123

Monografia comunei Saschiz
de preoţii Teodor Bereschi din Criţ, David Rusu din Feleag, Gheorghe Vătăşan din Archita, Zosim Dobre din Retiş şi de un preot peregrin Nicolae din Câmpina. Statutul de filie nu era unul bun pentru o comunitate, cu un număr mare de credincioşi. Acest lucru determină vizita pastorală a episcopului ortodox român de la Sibiu, Vasile Moga la 10/22 august 1823, care cercetează comuna şi în scurt timp va trimite un preot. 544 Astfel, la 30 noiembrie 1825 este uns ca preot Ioan Popovici ( zis Drăghici). Acesta era căsătorit cu Ana Morariu din Ferihaz (azi Albeşti) fiindu-le naş protopopul Ilie Medrea din Sighişoara. Ioan Popovici va sluji până în 5 decembrie 1866 la pensionarea sa. Moare la 9 decembrie 1874. Preotul Popovici era absolvent al Institutului teologic de trei ani din Sibiu şi după cum arată autorul monografiei: „ ... a lasat în urmă o amintire sufletetească, care şi azi dăiunuie în popor. Era un bun cunoscător al Bibliei, de o simplitate exepmlară, aspru şi curat în moravuri, adept neclintit al aşezămintelor bisericeşti şi plin de abnegaţie faţă de biserică.”545 Alături de aceste caracteristici, preotul Ioan Popovici se va dovedi şi un bun administrator. În anul 1835 se zideşte o nouă Biserică din piatră pe locul donat de contele Haller. Banii pentru plata meşterilor sunt obţinuţi din vânzarea vitelor şi carelor proprii, iar munca a fost realizată de către credincioşi. Biserica a fost zugravită pe spesele preotului Popovici de către mesterul de origine franceză Berry din Daia Ungurescă. De asemenea, preotul a plătit cele două clopote şi cărţiile de cult.
546

Un moment important din istoria satului este revoluţia de la 1848/1849. Comuna a fost la acea vreme scutită de jafuri din partea trupelor secuieşti în 1849, deoarece preotul Ioan Popovici a oprit pe săteni să atace conacul familiei nobilitare Haller în vara lui 1848. Cu toate acestea epidemia de holeră izbucnită după revoluţie a luat la Zoltan 10 vieţi şi alţi doi credincioşi au murit împuşcaţi. 547 Preotului Ioan Popovici i-a urmat ginerele său George Vătăşan, acesta va sluji până la pensionarea sa în anul 1911. Activitatea preotului George Vătăşan se dovedeşte a fi foarte bună. Reuşeşte să înmulţească averea bisericii. A construit casa parohială prin demolarea celei vechi, neîncăpătoare în 1904, contrbuind cu suma de 1240, 43 coroane, la care s -a adăugat contribuţia fiilor lui cu 484 de coroane şi cea a comunităţii cu 756,33 coroane obţinută prin vânzarea materialului vechi din casa parohială.548 Un moment important din viaţa satului se derulează în anul 1882, când jumătate din moşia contelui Haller este scoasă la licitaţie şi este cumpărată de un consorţiu format din 60 de săteni cu suma de 60.000 de florini împrumutaţi de la Banca Albina din Sibiu, care s-a întabulat pe moşiile consorţiului. Cu toată stăruinţa preotului Vătăşan, întreprinderea s-a dovedit a fi nerentabilă din pricina
544

Monografia Parohiei Ortodoxe române Zoltan, 1906, msss. Arhiva Parohiei Ortodoxe Mihai Viteazu, p. 2 ( în continuare: Monografia Parohiei... ). 545 Ibidem. 546 Ibidem, p. 4 547 Monografia parohiei... p. 4. 548 Ibidem, p. 5

124

Monografia comunei Saschiz
unor membrii ai consorţiului care nu au plătit ratele la bancă şi au pierdut totul în 1886. Banca Albina a vândut ulterior moşia, comunei vecine Roadeş. 549 De altfel, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor. Localitatea se mândrea cu cei mai buni baci din zonă, având stâne până în secuime. Slaba productivitate a pământului făcea ca mulţi să cumpere fân necesar iarna. Mulţi dintre ţărani pentru a-şi spori averea vor merge la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în America de Nord la lucru. 550 După cum arătam mai sus George Vătăşan se pensionează şi îi urmează din 1912 Aurel Stoicoviciu. Provenit dintr-o familie de preoţi originari din zona Făgăraşului. Se naşte la Sighişoara în 12 noiembrie 1888. Urmează şcoala primară germană din localitate şi studile liceale la Gimnaziul reformat din Odorhei, după care la Institutul teologic ortodox din Sibiu şi după terminarea şcolii ajunge preot la Zoltan. 551 După doi ani de păstorire, Aurel Stoicoviciu începe primul război mondial, care duce la moblizarea bărbaţiilor în armata austro-ungară. Din localitate sunt mobilizaţi un număr de 61 de bărbaţi, dintre care nu se mai întorc de pe front. Unii chiar din 1914: Andrei Burlea, mort la Budapesta, Nicolae Oţetea mort pe front în Serbia, Ioan Gligor, dispărut şi Pavel Bărdaş, mort pe frontul din Rusia, Nicolae Tutan, Nicolae Butnariu, Ioan Dămean. La aceştia se mai adaugă în anii următori: Emanoil Bordanea, Ioan Gligor, Pavel Gligor, Ioan Oţetea, Ludovic Elekes, Teofil Oţetea, Ioan Mănăilă. 552 Anul 1918 aduce cu sine crearea şi la Zoltan a unei gărzi naţionale. În jurul datei de 1 decembrie, când armata germană se retrăgea, un gardist nu permite trecerea coloanei militare prin localitate şi doar intervenţia preotului ortodox face ca să nu izbucnească un incident între armată şi reprezentanţii gărzii. 553 Biserica a fost reparată în 1918-1919 pe cheltuiala Reuniunii Femeilor Române şi a costat 2510 coroane. Din cele trei clopote, după primul război mondial a mai rămas unul, două fiind rechiziţionate de armata austro-ungară. 554 Biserica este dotată în anul 1921 cu un nou clopot, deoarece cele vechi au fost rechiziţio nate de armata austro-ungară cu suma de 808 florini. Cel nou era adus din Bucureşti şi cântărea 117 kilograme, la care s-au adăugat altele două în greutate de 165 şi repsectiv 85 kilograme. Cele două au fost cumpărate cu ajutorul colectei necorespunzător a fost vândut. 555 de 337 dolari în anul 1923, când clopotul din 1921, socotit

549 550

Ibidem. p. 4. Chestionar ... p. 8. 551 Monografia parohiei..., p. 14. 552 Ibidem, pp. 23-25. 553 Chestionar…. p. 13. 554 Chestionar..., p. 6. 555 Oliviu Dan Monografia Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazu, mss. p. 24.

125

Monografia comunei Saschiz
La 1927 preotul Stoicovici este numit preot paroh la Sighişoara şi după un scurt interimat realizat de preotul Romul Pulca din Saschiz prin concurs ajunge în 8 noiembrie 1928 preot Eugen Bologa, după ce a activat ca preot în Nocrich, judeţul Sibiu. S-a dovedit a fi un preot destonic, înfiinţând sau reactivând asociaţii cultuale ca Reuniunea Femeilor sau Societatea sf. Gheorghe şi Anastasia Şaguna, pentru tineret. Sub îndrumarea sa în anul 1934 s-a construit noua casă parohială cu suma de 257.000 lei, sumă obţinută din vânzarea unui parchet de pădure şi din ajutorul primit de la Comitetul Şcolar Judeţean. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor comunităţii în 1938 a pus bazele Cooperativei de Consum a cărui preşedinte a fost de două ori. 556 În 1932 numele localităţii este schimbat. Va primi numele de Mihai Viteazu în amintirea marelui voievod, care ar fi poposit aici între 1600-1601. La 1939 se realizează, prin mijlocirea preotului Bologa, reparaţia capitală a bisericii pictura fiind refăcută de către zugravul Vanu Mihail din Săcel. Anul 1945 aduce noi reparaţii, şi peste zece ani, biserica este consolidată cu drugi de fier, urmând ca în 1857 să fie repodită şi pictată în frescă la 1958 de către pictorul Constantin Niţulescu.557 Datorită meritelor sale deosebite în anul 1949 este numit protopop provizoriu, iar în anul 1950 primeşte pentru întreaga sa activitate pastorală brâul roşu. Moare în iulie 1983 îm satul Vidacut, judeţul Harghita. 558 Şcoala confesională Edificiul şcolar a fost ridicat în 1860 prin grija comunităţii, banii necesari edificării fiind obţinuţi din arenda păşunii parohiale cărtre diverşi ciobani. Această păşune a fost constituită de preotul Gheorghe Vătăşan.559 În anii 1911-1912 în locul vechi şcoli parohiale, care nu mai corespundea noii legislaţii din Ungaria, s-a construit o nouă şcoală, în edificiul căreia era şi locuinţa învăţătorului. A costat 9200 coroane, la care s-a adăugat materialul oferit de către comunititate. 560 Până la construirea şcolii, aceasta funcţiona aleatoriu prin casele diverşilor săteni. Metodele de învăţare erau rudimentare şi cunoştinţele elevilor se reduceau doar la cititul din Bucoavnă şi la învăţarea rugăciunilor.561 După cum arată documentele aflate la Tg. Mureş la Arhivele Naţionale activitatea şcolară a avut mult de suferit din lipsa banilor. Astfel, la 6 octombrie 1885, într-o şedinţă comitetul parohial se

556 557

Ibidem, pp. 31-33. Ibidem, p. 21. 558 Ibidem, p. 37. 559 Monografia parohiei... p. 5. 560 Chestionar... p. 6. 561 Monografia parohiei... p. 4.

126

Monografia comunei Saschiz
plânge că nu sunt bani şi că este nevoie urgentă de repalaţii la : „ ... acoperişul casei parohiale, care este aproape ruinat, precum şi alte reparaţii sunt de lipsă ( necesare n.n.) la biserică şi şcoală.” 562 Acest lucru este evidenţiat şi de multidudinea de învăţători care au activat la Mihai Viteazu în această perioadă. Lipsa unei salarizări sigure făcea ca aceştia să plece. La 1840 învăţător era Mihăilă Drăghici, urmat de Ioan, zis Hîrlinc din Sighişoara, care a activat trei ani.I-a urmat pentru o perioadă de doi ani Nicolae Drăghici, apoi Ilie Lăpădat, cantor în Roadeş, care timp de patru ani a primit câte o felderă de bucate de la fiecare familie cu copii. Apoi, pe la 1863-1864 Grigore Trif din Agârbiciu, urmat de Dumitru Lăpădat şi Nicolae Bucşa, ambii din Vânători.563 Lista învăţătorilor este continuată de George Pospescu din Valendorf, Dumitru Mădăran din Mucundorf, care a activat doi ani. Îi urmează pentru o perioadă de 3 ani Nicolae Viscrean, cantor din Buneşti, apoi Dia Baciu, Ioan Pandrea şi Iosif Dobre, toţi din Zoltan. La aceştia se mai adaugă Nicolae Dragomir din Poplaca, Nicolae Ticuşan din Brădeni, Constantin Popovici din Poiana Sărată, Constantin Dop ( între 1904-1909), George Iordache din Braşov între 1909-1910 şi Ilie Ciuleiu din Saschiz. 564 Această situaţie nu era una foarte bună pentru nivelul educativ al tineretului din Zoltan, deoarece imediat după Marea Unire din 1918, preotul se plânge de faptul că mulţi nu frecventează şcoala şi numărul analfabeţilor este destul de mare. Acest lucru determină preotul să pună bazele Reuniunii Femeilor Române locale cu rol mobilizator în domeniul educativ. 565 Satul Cloaşterf in epoca modernă Informaţiile legate de istoria satului Cloaşterf sunt mult mai lapidare decât cele avute cu privire la trecutul Saschizului şi al satului Mihai Viteazul. Cauza acestor lucruri se datorează în mare parte lipsei unor surse de arhivă bogate. După cum am văzut la capitorul Habitat şi Populaţie populaţia majoritară în această comunitate era formată din saşi la care se adăugau români şi ţigani. După cum am văzut în evul mediu localitate a aparţinut de domeniul mănăstirii Cârţa. Informaţii bogate legate de istoria comunităţii româneşti de aici o avem de la etnograful şi folcloristul Gheorghe Cernea, învăţător din Paloş-Ardeal. Născut la 29 octombrie 1898 la Bucureşti, dintr-o familie de români ardeleni, originari din Paloş (azi jud. Braşov). Studiile le va face la Liceul Andrei Şaguna din Braşov, având profesori de excepţie ca, Constantin Lacea sau Virgil Oniţiu şi apoi cursurile de învăţători la Şcolile Normale din Deva şi Sălişte. După terminarea şcolii va activa ca şi învăţător între 1919 -1928 în mai multe comune din Transilvania. Preocupările sale literare şi

562

Arhivele Naţionale ale Românei. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazul. Cheltuieli bisericeşti 1837-1907, f. 20. 563 Monografia parohiei... p. 3. 564 Ibidem. 565 Chestionar..., p. 9.

127

Monografia comunei Saschiz
lingvistice vor stârni admiraţia savantului Nicolae Iorga, care îl va chema să predea limba română la minoritari în cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte. În 1928 demisionează din învăţământ şi se consacră activităţiilor de etnofolclorist, activist şi publicist cultural şi colecţionar de obecte de artă ţărănească din zonele Târnavelor, Sibiu, Făgăraş, Hunedoara. După 1936 se dedică exclusiv activităţii de etnograf şi folclorist, editând până în 1944 o serie de broşuri etnografice şi înfiinţând un Muzeu Etnografic Românesc la Sighişoara. După instaurarea regimului comunist în România va avea de suferit, confis cându-i-se toate piesele muzeale, este arestat şi condamat la închisoare în Aiud până în 1953. După ieşirea din închisoare va continua activitatea de folclorist în zona Cohalm –Valea Târnavelor . Privaţiunile la care a fost supus în perioada detenţiei îi va scuta viaţa şi va muri la Paloş în 1965. 566 În activitatea sa etnografică, luând modelul şcolii sociologice la de Bucureşti a lui Dimitrie Gusti va realiza o serie de schiţe monografice ale localităţiilor din zona Cohalmului şi ale Târnavei Mari. Din păcate nu a reuşit să publice marele volum documentar adunat. Mare parte dintre el a fost confiscat de securitate şi sunt iremediabil pierdute. Legat de satul Cloaşterf are următoarele date: „ 1. Comuna Cloaşterf a luat fiinţă cam prin anul 1180-1200. Numele îl are după comitele Nicolaus, care a donat hotarul actual al comunei Mănăstirei Cârţa de lângă Făgăraş, adică Cloaşterf, < Miklos Telke>, < vila sancti Nicolaus, Nicolaus dorf, Klatzdorf, Klosterdorf, numiri primite după numele doctorului în diferite limbi arătate mai sus.Emblema comunei / Cloaşterf / un fel de furci cu trei sau patru coarne îndoite în formă de ghiară aşa cum arată semnul său reprezintă simbolul justiţei, deoarece comuna a avut foarte multe procese cu mănăstirea Cârţa, Saschiz, Criţ şi cu groful Haller din Mihai Viteazul. Locuitorii comunei provin din slugi venite din comuna Saschiz şi mănăştirea Cârţa. Nu se poate preciza dacă printre aceşti servitori au fost numai Saşi sau au fost şi Români şi Unguri. Totuşi putem deduce că şi Românii sunt destul de vechi pe aceste meleaguri, deoarece la 1600 găsim 45 de gazde Saşi, 1 gazdă Român şi mai multe familii de Români servitori sau păstori. Deci, prezenţa Românilor este destul de veche alături de celelalte naţiuni să se poată să se dezvolte aşa cum vom vedea mai departe.Pe la 1700 şi după această dată 2/3 din populaţie ( română n.n.) era greco-catolică, iar 1/3 greco –orientală; greco-catolcii aveau preot din comuna Saschiz, iar ortod. din comuna Criţ. –
566

Gheorghe Cernea 1898-1965 in memoriam. O viaţă jertfită pe altarul satului românesc, Fundaţia „ Gheorghe Cernea”, 2003, pp. 9-12; Gheorghe Cernea, Floricele din jurul Cohalmului, poezii populare din Ardeal, ediţie îngrijută de Anca Barbu, Vasile Borcoman, Steluţa Pestrea-Suciu, ed. Arania, Braşov, 2000, pp. 7 -10.

128

Monografia comunei Saschiz
La 1858 s-a edificat prima Biserică românească, la care a dat un concurs destul de însemnat populaţia săsească din localitate. După edificarea bisericei, care s-a făcut cu multă jertfă din partea locuitorilor, dar mai cu seamă a conducătorului sufletesc de pe atunci, preotul Pulca Dumitru, care a reuşit a readuce pe toţi credincioşii la religia ortodoxă.- Şcoală nu aveau, deci educaţie se dedea prin Biserici.2. Având în vedere cele câteva gospodării /14/ româneşti, deci un număr destul de mic de suflete/80/, precum şi faptul că şcoală n’au avut până în 1920-12. (...) Ceea ce a întreţinut sufletul lor spiritual a fost biserica şi basmele care ocupau un loc de frunte în viaţa de toate zilele.”567 Dincolo de o simplă analiză istorică, etnofolcloristul din Paloş întră şi analizează viaţa locuitorilor, încercând să le realizeze chiar şi un profil psihologic: „ Organizarea lor propriu zisă nu este tot din cauză că sunt puţini. Au o mică vecinătate propriu zisă, care are ca scop ajutorul reciproc, dar care este mai mult o înţelegere între ei.” 568 De asemenea, arată că avem de a face, în ciuda sărăciei multora dintre ei, cu o comunitate aşezată unde valorile cinstei şi ale muncii sunt la ele acasa. Astfel, la un român din Cloaşterf, în perioada interbelică: „ Credinţa e clară în el că nu poate trăi fără muncă că doară nu-i domn şi e foarte sadisfăcut când îşi vede rodul muncii lui, bogat şi curat, câştigat prin muncă sau prin sudoarea feţei, cum zice el, altul zice că dacă n’ar munci ţăranul, ar muri domnii de foame.Biserica încă până în prezent stă în sufletul lor ca în timpurile vechi, o respectă, o cercetează şi o apără cu toată tăria ...”569 Această comunitate învăţată cu greul are un spirit tolerant, care ar trebui să fie luat în seamă de celelalte comunităţi din jur: „ Cât priveşte naţionalismul, aici nu vrea să de audă că cineva vorbeşte rău despre naţia lui, e în stare de orice şi dacă cu naţionalităţiile cu cari trăiesc se înţeleg / ! ?? o fac din mai multe considerente căci sunt gospodari şi acasă se ajută, sfătuindu-se, dar să nu-i blameze naţia lui.”. 570

567

Arhivele Naţionale ale României. Ministerul învăţământului 1946, Dosar 541, Gheorghe Cernea „ Monografia Comunei Cloaşterf”, p. 80. Mulţumim pe această cale domnului Alexandru -Nicolae Teodoreanu, strănepotul etnofolcloristului Gheorghe Cernea, pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziţie materialul documentar. 568 Ibidem. 569 Ibidem, p. 81. 570 Ibidem.

129

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL VI Nume de străzi la Saschiz
dr. Nicolae Teșculă O anumită toponimie este dată de cele mai multe ori de anumite elemente care ţin cont de o poziţionare geografică, de o activitate care se desfăşura în acel loc, de o anume instituţie care îşi avea sediul acolo sau al unei populaţii care locuia în acea parte de localitate. Cel mai bun exemplu este cel al Lipscanilor din Bucureşti, unde erau magazinele comercianţilor originari din Lipsca, adică din Leipzig. Grăitor în acest sens este faptul că şi azi în localităţile rurale anumite părţi de sat sunt numite de locuitori într-un anume fel, fără ca această împărţire să fie recunoscută oficial. În acest sens, numele de străzi mult timp nu fost clar delimitate. Acest lucru este menţionat într-o serie de scrisori trimise de studenţi aflaţi la Universităţi germane, unde pe lângă numele destinatarului scria sec: Siebenbürgen, Keisd, iar funcţionarii poştei ştiau clar că este vorba de o anumită persoană din Saschiz. Explozia demografică a făcut ca imobilele să fie serios marcate prin numere. Se apreciază că unul din primele oraşe, unde casele au primit un număr este Köln. În timpul războaielor napoleonene, după ocuparea oraşului de către francezi aceştia au făcut un inventar al locuinţelor scriind pentru fiecare casă cu creta un număr. De aici până la numerotarea imobilelor din localităţi a fost doar un pas. Referitor la Saschiz încă din perioada medievală străzile vor primi un anumit nume. Referitor la toponimia străzilor preotul Josef Fröhlich menţionează următoarele străzi: 1. Seklergasse571, numită și Zekelgasse și de români Ţecălgos – Strada Secuilor, strada pe şosea, spre Sighişoara, începând de la Şcoala Generală. După profesorul Dumitru Gligor, de aici şi numele Sechel şi porecla Ţeca. Denumirea dovedeşte că pe aceste locuri au trăit şi secuii la începuturile Evului Mediu. 572 2. Riemelgasse, numele acesta a fost atribuit în mod fals ca fiind legat de prezenţa romanilor sau de cea a curelarilor, deoarece în zonă, după cum arată Josef Fröhlich, în secolul al XIX-lea nu existau case, ci doar livezi. În opinia sa, numele ar veni de la un izvor existent aici. 573 3. Kirchengässchen, numele derivă de la faptul că aici ar fi existat, în vechime, o mică biserică. 574 4. Laigasse, sau Laigas, strada lutului, a glodului. 575

Josef Fröhlich, ” Die Kesider Personen-, Gassen-, und Flurnamen” , în Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Redigirt von Johann Wolff in Mühlbach, IX. Jahrg., Hermannstadt, 15. April 1886, nr. 4, p.44. ( în continuare: Josef Fröhlich, Die Kesider...). 572 Dumitru Gligor, ” Străzile Saschizului” în Vatra Saschizeană, an III, nr, 25, 2009, p. 4. 573 Josef Fröhlich, Die Kesider..., p. 44. 574 Ibidem. 575 Dumitru Gligor, Op.cit. p. 4.
571

130

Monografia comunei Saschiz
5. Krongasse, numele provine de la câmpurile ce cereale, care existau în apropiere. satului, spre satul Mihai Viteazul.577 6. Kelteraugasse, numele provine de la teasc, deci legat de cultura viţei de vie.578 7. Mühlenham, din săsescul Mellenhum și este legat de prezenţa unei mori de cereale în zona între Valea Scroafei şi şosea. 579 8. Fischergasse sau Feșălgos în limba română Strada Peştilor, strada de la pod spre români, până la nr. 187, în germană FISCHERGASSE, strada apropiată de apă şi de peşti, mai ales că, în altă perioadă, cursul apei era altul, dar din cauza marilor viituri şi a distrugerilor din KLUISTER, terenul de sub pepinieră, el a fost schimbat, fiind îndreptat spre şosea. Azi valea face săpături spre a veni spre vechiul curs. 9. Iopugos – Strada Hameiului, în partea stângă a cursului Văii Scroafei şi a şoselei Brașov – Sighişoara, în germană, Hopfengasse sau Hopegasse. Numele vine de la prezenţa hameiului sălbatic 10. Calegos – Strada gropilor, cea dintre primărie, turn, casa parohială şi podul acoperit, în germană Kuhlengasse. Mişcările de teren, apa, construcţia turnului şi a bisericii fortificate, care a durat aproape 150 de ani (1396-1525), au dat mult de furcă locuitorilor, care i-au dat un aspect frumos după ce au pietruit-o cu piatră de râu, împreună cu piaţa. 11. Brigloa- Dealul lutului, dealul glodului (una din traduceri)580, în germană Breitlei, care vine de la breit= lat. 12. Strada Românilor - reprezintă vechea vatră pe care s-au stabilit şi au trăit românii. La numărul administrativ 239, există şi astăzi –în curte- o casă mai veche de 200 de ani, construită cu ferestrele înspre curte. 581
576

În

românește poartă numele de Chior(ä)gos, strada de pe şosea, de la podul de la grădiniţă, până în capul

576 577

Josef Fröhlich, Die Kesider..., p. 44. Dumitru Gligor, Op.cit, p. 4. 578 Josef Fröhlich, Die Kesider..., p. 44. 579 Ibidem. 580 Dumitru Gligor, Op.cit, p. 4.
581

Conform tradiţiei orale, casa a fost construită cu ferestrele înspre curte, pentru ca saşii să nu le mai spargă . Saşii considerau că românii care erau slugi la oi şi la vaci nu au dreptul să -şi pună sticlă la fereastră, ci doar burduf din piei de animale, obişnuind să arunce cu bolovani în ferestrele cu sticlă

131

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL VII Concluzii
În scurta incursiune făcută asupra istoriei localităţii Saschiz în perioada modernă și în secolul XX am descoperit o comunitate importantă, pentru destinul istoric al zonei Târnavelor, de de a cărui bazin hidrografic aparţine. Dacă în secolele XVII-XVIII a fost o localitate cu statut exponenţial de târg în cadrul administrativ al Scaunului Sighișoara, pentru secolele XIX -XX, vechea așezare medievală se va dezvolta ca, una, dintre cele mai importante comune din judeţul Târnava Mare. A fost o localitate, a cărui orgoliu se va evidenţia în secolul al XVII-lea, când revolta saschizenilor contra vechi uzurpări a Sighișoarei se va manifesta prin apelul făcut la vechile documente medievale, care acordau Saschizului un statut aparte. Deși nu au obţinut câștig de cauză în urma conflictului cu scaunul, saschizenii au demonstrat că sunt o comunitate închegată cu meșteșugari și agricultori priceputi, nemulţumiţi de statutul, la care au fost supuși de urbea de pe Târnavă. Rolul de fortăreaţă militară importantă pentru Transilvania este demonstrat de numeroasele conflicte din jurul Sighișoarei, în care cetatea Saschizului a fost folosită ca loc de refugiu sau pentru pentru păstrarea unor lucruri de valoare. Același rol este demonstrat și de organizarea unei Diete a Transilvaniei, aici la Saschiz într-un moment în care Ţara Ardealului era atacată din toate părţile. Secolul al XVII-lea aduce și începutul declinului său meșteșugăresc, care este accentuat în secolul următor, mai ales datorită celor două incendii devastatoare din 1714 și 1792. Creșterea rolului agricol nu a dus însă la dispariţia meșteșugului, care există mai ales prin intermediul unor bresle legate de agricultură și mai a olarilor, habani de origine, care au dus meșteșugul lor la nivel de artă.Astăzi, în toată lumea europeană sunt admirate celebrele farfuri din albastru cobalt, care au primit apelativul general ceramică de tip Saschiz. Secolul al XIX-lea aduce dezvoltarea comunităţii ortodoxe din Saschiz, care cu eforturi suparaomenești reușește să își clădească o biserică frumoasă și o școală confesională bine structurată. Ea, după cum am văzut se va evidenţia în perioada revoluţiei de la 1848-1849 dând și jetfe omenești. Acum, școala și biserica jocă un rol exponenţial atât pentru români cât și pentru sași. Graţie preocupărilor pentru educaţie, prin intermediul asociaţiei agricole se va introduce hameiul și o serie de rase de animale și soiuri de plante performante. Mai mult decât atât pornind de la vechile vecinătăţi se va dezvolta asociaţionismul reprezentat prin fanfarele locale și prin apariţia, un secol mai târziu, al societăţiilor de credit, absolut necesare pentru nevoile comunităţii. Secolul XX numit și al extremelor, a adus pentru Saschiz atât apariţia unei microhidrocentrale pentru nevoile comunităţii și a unei vieţi culturale deosebite, cât și deportări, expropieri, colectivizare. În ciuda piedicilor și a pierderilor umane, comunitatea va rezista, devenind azi, una dintre cele mai prospere comune din judeţul Mureș. 132

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL VIII Personalităţi saschizene
dr.Nicolae Teşculă dr.Liviu Cîmpeanu Florentina Călugăr Una dintre primele personalităţi saschizene este Lucas Grüngrass. Cea mai veche cronică săsească păstrată este Scheda memorialis scrisă la 1528 (anno 1528 scripta)582 în Braşov de către notarul orăşenesc Lucas Grüngrass (sau Griengrass). El însuşi semnează cronica la 1528 Lucas Grüngrass Kysdensis, notarius...583. Aşadar, la acea dată autorul nostru măsturiseşte că era originar din Saschiz (Kyzd).584 Fără a dori să formulăm teorii nefondate, notăm faptul că la Saschiz era sediu de capitlu, pe lângă care ar fi putut funcţiona o şcoală la care Lucas Grüngrass să fi dobândi primele noţiuni de scris şi citit, ca de altfel alţi tineri din aceeaşi localitate, care au frecventat Universităţi din spaţiul german.585 De asemenea, în aceeaşi notă de la sfârşitul cronicii, L. Grüngrass arată că la 1528 era notar, desigur al oraşului Braşov, funcţie în care este atestat neîntrerupt de către socotelile orăşeneşti până la 1550.586 Aceleaşi socoteli consemnează venitul lui anual de 60 florini plus alte comisioane pentru diferite servicii aduse magistratului, ca spre exemplu întocmirea socotelilor procuraotrilor (celor care strângeau dările) sau ale castelanilor de Bran.587 Prin funcţia pe care o deţinea a câştigat nu doar bani dar şi prestigiu, asistând şedinţele magistratului sau îndeplinind chiar anumite misiuni diplomatice.588 De asemenea, în calitate de notar orăşenesc, a participat la două vizitaţii ale bisericilor din Ţara Bârsei în 1547 şi 1550, alături de judele orăşenesc Johann Benkner şi de juraţii Michael Weress (Roth) şi Stephan Greissing.589 Raportul vizitaţiei a fost scris de Grüngrass, aceasta fiind doar una din însărcinările sale în calitate de notar (am văzut că scria acte publice, socoteli, ş.a.m.d.). În acea perioadă, la Braşov, notarul orăşenesc avea şi funcţia de rector al Gimnaziului. Din păcate, nu avem nicio informaţie sigură care să ateste că Grüngrass ar fi ocupat simultan ambele funcţii. Este adevărat că în perioadele 1527-1529 şi 1536-1538 este atestat un rector Lucas, dar nu există niciun indiciu că ar fi aceeaşi persoană cu cel în cauză.590 Observ, la rândul meu, că la 1528, când teoretic ar fi ocupat funcţia de rector gimnazial şi când a redactat Scheda memorialis, semnează simplu Lucas

582

Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso, vol. IV, Braşov, 1903, p. 523 (în continuare Quellen, volumul va fi indicat prin cifre romane). 583 Ibidem, p. 528. 584 Cf. Gernot Nussbächer, Op.cit., p. 19. 585 Ibidem, p. 18-19. 586 Quellen IV, p. XC; Fr. Stenner, Die Beamten der Stadt Braso (Kronstadt), von Anfang der städtischen Verwaltung bis auf die Gegenwart; Braşov, 1916, p. 58. 587 Quellen IV, p. XC-XCI. 588 Ibidem. 589 Quellen, V, Braşov, 1909, p. XXV. Vizitaţia din 1550 publicată în ibidem, p. 132-134. 590 Ibidem, IV, p. XCI

133

Monografia comunei Saschiz
Grüngrass Kysdensis, notarius fără a pomeni de alte funcţii sau atribute. La 15 martie 1551 Lucas Grüngrass a fost ales ca preot în Prejmer în locul răposatului Jeremias Jekel591 şi este atestat ca catare la 1553.592 La alegerea lui ca preot a contribuit probabil şi faptul că participase în calitate de notar la (cel puţin) două vizitaţii ale bisericilor din Decanatul Ţării Bârsei şi, deci, era un cunoscător al problemelor bisericeşti destul de complexe, mai ales după adoptarea Reformei. Lucas Grüngrass a păstorit la Prejmer cinci ani, până în 3 septembrie 1556, când a murit, după cum notează contemporanul său Christian Thobiae în cronica sa. 593 O oarecare cultură clasică pare să fie avut, dovadă în acest sens sunt cunoştinţele sale de limbă latină şi de termeni din literatura latină clasică: pe călugăriţe le numeşte Vestale (moniales seu virgines Vestales) iar mănăstirea Sf. Ecaterina din Braşov o numeşte aedes (templu antic). Dealtfel şi începe memoriul cu o oraţie pentru cititor în care expune motivaţia scrierii acestuia.594 Mai amintim apoi, tot în secolul al XVI-lea pe Jacobus Fischer. El este primul saschizean absolvent al Gimnaziului evanghelic din Brașov și al unei școli din Transilvania. Tot aici vor studia alţi saschizeni ca Michael Wosthius la 1546, care ajunge între 1563-1573 preot în Apold și protopop al Capitulului de Saschiz, pe Christophorus Balbus la 1547, devenind apoi preot în Archita și mai apoi la Saschiz.595 La finele secolului al XVI-lea menţionăm pe rectorul școlii din Saschiz, David Weyrauch, care la 1596 este rector al școlii din Rupea. Este mernţionat între 1592-1600 ca jude scăunual al cetăţii Rupea și din 1602 jude regal. Va fi numit de către principele Transilvaniei Gabriel Bathori ca jude regal în Sibiu și apoi comite al sașilor, însă pentru scurt timp.596 Aegidus Hermann, Baccalaureus: a fost până în 1554 preot în Saschiz. A fost unul dintre iniţiatorii Reformei religioase, fiind reprezentantul Capitului Saschiz la primul sinod evanghelic – săsesc din Sibiu în anul 1545.597 Urmează apoi o listă de preoţi, care după ce ş-ai exercitat funcţia de preot la Sachiz vor fi aleşi la demnitatea de episcop al Bisericii Evanghelice din Ardeal. Aici menţionăm pe: Zacharias Weyrauch,598 s-a născut în 1551 la Braşov şi între 1589-1600 a fost preot în Saschiz, apoi episcop al Bisericii Evanghelice din Transilvania, la Biertan între 1614-1621. Apoi, Georg Theilesius,599 născut la Jacobeni ( azi jud. Sibiu) în 1550, între 1627-1646 a fost episcop, după ce între 1618-1621 preot în

591 592

Quellen IV, p. XC

Fr. Stenner, Op.cit.., p. 58. Quellen IV, p. 491. 594 Ibidem, p. 523 şi 526. 595 Geront Nussbächer, Op.cit.p.19. 596 Ibidem, p. 20. 597 Friedrich Menning, Op. cit. p. 122. 598 Ibidem. 599 Joseph Trausch, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, III Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1871, p. 396.
593

134

Monografia comunei Saschiz
Saschiz. Mai menţionăm aici pe Lukas Hermann,600 născut la Saschiz în 1597, între 1652-1666 episcop. Moare în 1707. Paul Zekelius601 născut în 1609 la Seleuş, între 1650-1666 preot în Saschiz şi în 1666 ales episcop, dar moare înainte de instalarea sa în funcţie. Georg Haner602 născut La Sighişoara în 1672, între 1706-1708, preot evanghelic în Saschiz, episcop între 1736-1740. Fiul acestuia, Georg Jeremias Haner s-a născut la Saschiz in 17 aprilie 1704. Studiile le va începe la Sighișoara, la Școala din Deal. Din 1727 va studia teologia protestantă la Universităţile din Wittenberg și Jena. După terminarea studiilor se va întoarce în Transilvania, la 1730 devenind profesor la Gimnaziul Evanghelic din Mediaș și din 1732 inspector școlar. Conform obiceiului timpului, după o carieră în învăţământul confesional va deveni preot în Șeica Mică ( la 1735) și Mediaș ( din 1740). Ca membru al Consistoriului evanghelic se va remarca în realizarea constitu ţiilor bisericesti. În 1759 este ales superintendent ( episcop) al Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania cu sediul la Biertan. În calitate de episcop se va preocupa de salvarea Bisericii în faţa contrareformei catolice și în acest sens din 1764 se va preocupa de situaţia credincioșilor prin efectuarea de vizitaţiuni canonice în parohiile din eparhie. Va milita pe lângă cercurile aulice de la Viena, alături de guvernatorul Samuel von Brukenthal, după interzicerea dreptului de a studia în străinătate pentru înfiinţarea unei Universităţi în Transilvania. Opera sa principală este: De scriptoris rerum Hungaricarum et Transsylvanicarum în două volume, apărută în două ediţii la Viena în 1774 și alta posumă la Sibiu în 1798. Moare la 9 martie 1777 la Biertan.603 Lorinz Umling604 ( 1707-1790), meșter tâmplar născut la Saschiz. Cunoscut și sub numele de Umling Lörincz, s-a specializat în pictura pe lemn policormă fiind socotit un reprezentant de seamă al barocului transilvan. În 1742 se stabilește la Cluj. Este autorul unor casete policrome la o serie de biserici refomate din zona orașului de pe Someș. Dintre acestea amintim bisericile din Dej ( 1765),

600

Idem. Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, II Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1870, p. 396. ( în continuare Trausch II....) 601 Friedrich Menning, Op. cit. p. 123. 602 Trausch II...., pp. 54-60.
603

Legat de personalitatea lui Georg Jeremias Haner vezi: Allgemeine Deutsche Biographie, 10. Band, 1879, pp. 508-511; Hermann Jekeli, ” Die Herrenhutische Bewegung in Siebenbürgen“ in Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 46. Band, Heft ½, 1931, pp. 6-326; Idem, ” Unsere Bischöfe 1553-1867. Charakterbilder aus sächsiche Vergangenheit.21. Georg Jeremias Haner 1704-1777. in SiebenbürgischDeutsches Tageblatt, 59. Jahrgang, 1836, nr. 17885 și nr. 17886; Harald Zimmermann, ” Georg Jeremias Haner 17.04.1704 Keisd- 9.03.1777 Birtählm” in Neue deutsche Biographie, 7. Band, 1966, pp. 613-614; Stefan Sienerth, „ Georg Jeremias Haner“ in Geschichte der siebenbürgisch-deutschen Literatur in 18. Jahrhundert, Dacia Verlag, Cluj-Napoca, 1990, pp. 89 si 194; Ludwig Binder, „ Haner, Jeremias, Georg, Historiker, Teologe, Superintendent, Keisd 17.04.1704-9.03.1777 Birtählm“ in Lexicon der Siebenbürgen Sachsen, 1993, pp. 176177; Schäßburg... p. 400; Schriftesteller Lexicon der Siebenbürgen Deutschen, Herausgegeben Hermann A. Heinz, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 2000, pp. 37-38.
604

Asupra operei constructive a lui Lorenz Umling vezi: B. Nagy Margit, Reneszánsz és barokk Erdélyben: Művészettörténeti tanulmányok. Bukarest: Kriterion. 1970; Kelemen Lajos” A szászlónai református templom mennyezet- és karzatfestményei ” in Művészettörténeti tanulmányok I. Bukarest, Kriterion. 1977. pp. 81–87.

135

Monografia comunei Saschiz
Cubleșul Someșan ( 1774), Cireșoaia ( 1785), Căpuș ( 1744), Gheorgheni ( 1744), Sic ( 1770), Huedin (1780) etc. Josef Fröhlich. Sighișorean de origine, născut în anul 1844. A fost profesor la Gimnaziul din Deal, iar între 1882 și 1901 va sluji ca preot evanghelic in Saschiz, după care din 1901 și până la pensionare va predica în Richiș. Moare la 5 august 1925 în Brașov. A fost un om al școlii prin excelenţă, cu preocupări în domeniul îmbunătăţirii vieţii ţăranului sas. A activat în Asociaţia agricolă săsească (Siebenbürgisch- Sächsichen Landwirtschaftsverein), filiala Sighișoara și a scris o serie de studii pe această temă. Dintre acestea aminntim: „ Des Bauern Goldgruben“ și ” Des Bauern Ausgabe ” apărute în Kalender des Siebenbürger Volksfreund, 28, (2), 1897, pp. 136 -141, respectiv 29, ( 3), 1898, pp. 133-139, apoi „ Bevölkerung und Bezirkverhältnisse in den Landgemeinden des Schäßburger Bezirkes” și „ Heitere Geschichte aus dem sächsichen Volksleben“ în Landwirtschafliche Blätter, nr. 23, 1899, pp. 133-134 și nr. 26, 1898, pp. 237 și 265-266. La acestea mai adăugăm un excelent studiu asupra ralităţiilor din zona viticolă a satului Richiș în articolul ” Bilder aus dem Weinlande” în Kronstädter Zeitung, 83. Jahrgang, 1919, nr. 282; 292 și 84 Jahgang, 1920, nr. 14, 27 și 31. Preocupările sale întreptate spre filologie îl va determina să scrie studii cu privire la toponimia și antroponimia utilizată în Saschiz, dar nu lipsesc nici studiile cu privire la istoria localităţii.605 Georg Paul Binder vede lumina zilei în 22 iulie 1784 la Sighişoara. Studiile le efectuează în oraşul natal, la Gimnaziul evanghelic şi tot aici face lecţii în particular de latină şi greacă. Va continua studiile la Cluj şi la Tübingen, unde se va specializa în teologie, filosofie şi filologie. Din 1806 va fi profesor la Şcoala din Deal din Sighişoara devenind rector în 1821. Între 1840-1843 va sluji ca preot în Saschiz şi între 1843-1867 episcop la Biertan. După moartea sa sediul Episcopiei Evanghelice C.A. din Transilvania se va muta la Sibiu.606 Secolul XX aduce alte personalităţi ecleziastice ca: Georg Wilhelm Seraphin, preot între 1925-1933 în Saschiz. A fost cofondator şi decan al Institutului teologic al Bisericilor Protestante din România. Hermann Felix Binder preot între 1934 şi 1936 şi profesor la acelaşi institut. A ajuns vicar episcopal şi s-a implicat în educarea tinerilor saschizeni prin susţinerea frăţiilor de fete şi băieţi. 607 Tot aici mai menţionăm pe Michael Heidt ( 1841-1909) rector al şcolii din Saschiz. De personalitatea sa se leagă construcţia noului edificiu al şcolii germane în 1908 şi introducerea orelor de agricultură pentru elevi.
605

Legat de personalitatea lui Josef Fröhlich vezi: Schriftesteller Lexicon der Siebenbürger Deutsches, Band VI ( D-G), Böhlau Verlag Köln, Weimar, Wien, 1998, p. 157; „ Todesfall” in Kronstädter Zeitung, 89. Jahrgang, nr. 178, p. 3; Kirliche Blätter, nr. 17, 1925, p383; „ Josef Fröhlich+” in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 52. Jahrgang ( 1925), nr. 15633, p. 4; Groß-Kokler Bote vereinigt mit Schäßburger Zeitung, 47.Jahrgang ( 1925), nr. 2432, p. 2; Mediascher Zeitung, 33. Jahrgang (1925), nr. 32; Briebrecher Rudolf„ Josef Fröhlich + ”, in Landwirtschaftliche Blätter, 53, 1925, p. 277.
606

Joseph Trausch, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, I Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1868pp.136-145. 607 Friedrich Menning, Op. cit. p. 124.

136

Monografia comunei Saschiz
Nu putem uita aici pe Charlotte Blazek ( 1885-1965), învăţătoare în Saschiz şi o renumită soprană, care a animat comunitatea saschizeană şi pe cea sighişoreană în perioada interbelică. Mai amintim pe Sara Simonis, născută Maurer ( 1904-1992), conducătoare a creşei din Saschiz şi o cunoscută poetă locală, care a reprodus decoraţiile din casele din întreg Saschizul.608 Dr. Michael Rether (1890- 1945) - foto A profesat ca medic în Saschiz şi în alte 9 localităţi din împrejurimi între anii 1924-1945, deplasându-se în sate cu o trăsură. La iniţativa lui a fost construit actualul Dispensar uman din Saschiz de la nr. 153, precum şi un dispensar uman în satul Vînători. În calitate de medic districtual a adus contribuţii remarcabile, fiind un model de îngrijire a bolnavilor din Saschiz şi din comunităţile învecinate. A fost implicat de asemenea în medicina profilactică. Lui i se datorează şi organizarea în terase a cimitirului evanghelic. 609

Preotul Karl Franz Schlosser ( 15 martie 1912 - 13 apr.1984 ) - academician şi preot, Karl Franz Schlosser s-a născut la 15 martie 1912, ca fiu al unui negustor din Timisoara (Temeschburg). Din 1930 a studiat teologia în Berlin, Viena, Leipzig şi Tübingen. În 1936 a fost vicar în Leblang iar în 1937 în Braşov. La 1 noiembrie 1939 si-a început mandatul de preot în Saschiz , fiind hirotonit în 8 noiembrie 1939, la cererea Presbiterium-ului.610 Preotul Karl Franz Schlosser a preluat parohia în momente dificile. 165 de saşi din Saschiz au fost încorporaţi în serviciul militar în acel an şi s-au impus sarcini grele de război. Printre saşii din Saschiz deportaţi la muncă forţată în Rusia,în 1945, se afla şi preotul Karl Schlosser. 611. Cât timp a fost plecat, soţia sa- profesoara Dora Schlosser - a tinut lectiile la şcoală şi s-a îngrijit cu multă responsabilitate de actele oficiale ale bisericii. Preotul Karl

608
609

Ibidem. Tradiţia orală spune că medicul Michael Rether, s-a sinucis prin otrăvire la vârsta de 55 de ani, în semn de protest faţă de regimul communist ( “se temea să nu fie omorât de comunişti”). Tot despre el se spune că ar încercat să -I convingă pe saşii din Saschiz să-şi aducă soţii şi din alte sate, pentru a se evita fenomenul de consangvinizare datorat căsătoriilor între rude. 610 Friedrich P. Menning, “Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit “
611

Conform tradiţiei orale , încă de la începutul deportării preotul Schlosser a învăţat foarte repede limba rusă şi a putut să comunice cu autorităţile ruse. Aşa a reuşit să-I convingă pe ruşi să trimită acasă, după aprox. 11 luni, bolnavii şi o fată tânără de 17 ani. Din cei 222 de saşi din Saschiz deportaţi în Rusia în 1945 pentru a munci în minele de cărbuni, 23 au murit acolo (17 bărbaţi şi 6 femei) restul s-au întors, după maxim 5 ani.

137

Monografia comunei Saschiz
Schlosser s-a întors în Saschiz pe 9 decembrie 1945, după ce a fost lăsat de ruşi să plece acasă din motive de sănătate . În anii grei de după război, el le-a insuflat credinţă enoriaşilor săi, pentru a le da curaj şi încredere. Cu multă pricepere a stiut sa ajute comunitatea să se “transforme” din victimă într-o comunitate puternică. A iniţiat lucrări de renovare a bisericii iar în timpul lui s-au făcut instalaţiile electrice în biserica evanghelică. Nu a putut preveni însă exodul populatiei săseşti în Germania. Saşii au fost, în cea mai mare parte a lor, ţărani care lucrau pământul, iar după ce au fost expropriaţi de către regimul comunist nu au mai văzut nici un viitor pe aceste meleaguri.612 Preotul Karl Schlosser a continuat să slujească pentru cei rămaşi acasă, până când a suferit o rană aparent inofensivă într-un accident de autobus, care ulterior i-a provocat o boală incurabilă, astfel încât spre marea durere a familiei şi a comunităţii pe care a slujit-o aproape 44 de ani , a încetat din viaţă la data de 13 aprilie 1984. După moartea sa, postul de preot în Saschiz a rămas neocupat timp de un an. Apoi, în august 1985, a avut loc prezentarea preotului Thomas Pitters , după tradiţia vechiului ceremonial din Saschiz. Preotul Pitters a vegheat asupra congregaţiei -a cărei componenţă se diminua tot mai mult din cauza emigrării- până în august 1990, când el însuşi a emigrat cu familia în Austria. Ion Dacian (1911-1981) Numele lui Ion Dacian, româneşti său fiind şi , este legat preotul azi de de mare parte a copilăriei şi unde satului. către mândrie reprezentant de seamă al operetei localitatea Saschiz, unde şi-a petrecut o s-a întors cu drag de fiecare dată, tatăl Numele lui Ion Dacian este pomenit cu localnici, mai ales de cei în vârstă care spectacole. Şcoala din Saschiz îi poartă 2011 şi tot în 2011 titlului de cetăţean în Consiliul Local de onoare al pentru

l-au cunoscut şi l-au urmărit în numele începând din februarie Saschiz a propus acordarea comunei, post-mortem. În realizarea poartă. timpul cercetării şi

desfăşurate

comunitate

monografiei

colectarea de poze vechi, am constatat

că mulţi saschizeni ţineau în sertare cel puţin o poză cu Ion Dacian, dovadă a preţuirii pe care i -o Ion Dacian fost un tenor român, cunoscut în special pentru interpretarea unor roluri de peretă. Născut la 11 octombrie 1911, Ion Dacian (nume real Ion Pulcă) a urmat în paralel cursurile Facultăţii de Drept și ale Academiei de Muzică din Cluj, avându-l ca profesor de canto pe Ion Crișan.

612

Friedrich P. Menning, Keisd. Eine Marktgemeinde in siebenburgen im Wandel der Zeit , pag. 109-110

138

Monografia comunei Saschiz
Își începe cariera în 1934 la Opera Română din Cluj. În 1939 este angajat de Ioan Vlădoianu la Teatrul de Operetă și Revistă Alhambra din București, debutând în operetă și în regie. Prima operată în care joacă este “Vânt de Primăvară” de Joseph Strauss. În perioada 1942–1947 este co-director al Teatrului Alhambra, interpretând roluri de june-prim în toate spectacolele muzicale ale acestuia. În 1950 se înfiinţează Teatrul de Stat de Operată, Ion Dacian fiind angajat ca prim-solist al teatrului. Apare într-o succcesiune de spectacole de succes printre care “Liliacul” și “Sânge Vienez” de Johann Strauss (fiul), “Lăsaţi-mă să cant” de Gherase Dendrino, “Lysistrata” de Paul Lincke, “Vânzătorul de Păsări” de Carl Zeller, “Văduva Veselă” și “Paganini” de Franz Lehár, “My Fair Lady” de Frederick Loewe, “Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, “Anton Pann “de Alfred Mendelsohn și altele. Numit director al teatrului, a fost eliberat din funcţie, fără explicaţii, la începutul anilor 1970.
613

În cariera sa, Ion Dacian a interpretat 57 de roluri, jucând în peste 5000 de spectacole și luând parte

la 120 de concerte cu diverse orchestre filarmonice. A fost un artist de mare popularitate, iubit de public. Ion Dacian s-a stins din viaţă la 8 decembrie 1981, fiind înmormântat în curtea bisericii “Sf. Gheorghe” din cartierul bucureștean Andronache. În 1990 Teatrul de Operetă a fost numit Teatrul de Operetă "Ion Dacian". În anul 2000, prin hotărîre a guvernului numele a fost schimbat în Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" București. În februarie 2011, Scoala Generala din localitatea natală a primit numele său, devenind „Gimnaziul de Stat Ion Dacian Saschiz”
În lucrarea ,,Opereta, dragostea mea”, Harry Negrin614 scria ,, Pentru destinul viitorului tenor de operetă, pentru modelarea tânărului din satul Saschiz din judeţul Târnava Mare, spre acel profil care va deveni un Leonard modern sub numele de Ion Dacian, climatul în care a trăit şi şi-a completat educaţia artistică, are o importanţă definitorie... .” Din aceeaşi lucrare, aflăm că Ion Dacian s-a născut şi a învăţat la Saschiz: „ Întorcându-ne, pentru a stabili drumul lui Dacian, aflăm că cealaltă stea a Operetei de mai târziu, se născuse în Ardeal, la Saschiz, în toamna anului 1911, în ziua de 11 octombrie. „ (…) „ Şi în zilele lungi, când neastâmpărul nu vrea să plece, iar tihna nu vrea să vină, gândurile Marelui Îndrăgostit al Operetei româneşti au rulat, pe ecranul minţii, filmul vieţii lui. Pe generic, dealurile verzi ale Saschizului coborau domoale până în turlele bisericii. Ce frumos cânta preotul Pulca între acele ziduri! …Glasul tatii răsuna cu grave acorduri baritonale. Fantezia copilăriei asemuia glasul omenesc cu dangătul clopotului din turlă. Bang! …prelung, un zbor de hulubi, cu rotiri sub cer. Bang! Zefirul s-a culcat pe poalele muntelui, dincolo de umbra brădetului ce-a întunecat pajiştea. IonIonel încă nu trecea de gardul scund, dar se căznea să ţină pasul lui Romul, fratele mai mare, când alergau să vadă cum se rotesc în turnul bisericiii catolice (n.r. evanghelice), din oră în oră, cei 12 apostoli. Romul, mai venim? Iar? Iar, că-mi place….E ca la teatru. Şi veneau iar şi iar, şi iar, ca Ionel să-şi facă plinul inimii.

613 614

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dacian Harry Negrin, Opereta, dragostea mea-Ion Dacian, Editura Muzicala, 1984, pag. 26, 30,57-58,103,220

139

Monografia comunei Saschiz
Era un spectacol pentru micuţul Ionel Pulcă, atras de apariţia, parcă mereu inedită, a proce siunii sculpturilor. Apoi, când apăruse - în viaţa lui Ionel- Stelian Voiculescu, noul dascăl, se petrecuseră oarecari schimbări în zilele de şcoală ale comunei. Citirea era la fel, aritmetica la fel, totul părea la fel, dar nu era. Dascălul cel nou iubea cântecul şi jocul pe scenă, la lumina felinarelor cu carbid. Şi inima lui Ionel se topea la vorbele dascălului cel nou care din zori traversa comuna, putând sub braţ volumul lui Caragiale, de unde avea să scoată rolul de „faimă mare” în care micuţul Ionel va fi un veritabil Chiriac, plin de importanţă, căci rolul acesta de comedie era o treabă serioasă. Ionel, fericit, urca pe scena improvizată, jucând cu credinţă în faţa spectatorilor -săteni, care spera el, nu-l recunoscuseră în straiele lui Chiriac. Succesul a sosit imediat. Aplauzele şi râsetele de încurajare nu mai conteneau, toată lumea îl privea cu drag, iar mama Aurelia care mai avea de furcă cu genunchii lui mereu zdreliţi, când era întrebată ce vrea să-i devină copiii, ea- cu planul de mult făcut- răspundea sigură: „peamândoi îi fac doctori. Pe Romul medic, pe Ion avocat”. Zeiţa scenei îi făcuse chemarea, dar nimeni din Saschiz n-o auzise, în afară de Ionel, care, cu ghiozdanul în spate, alerga din poarta şcolii la cor, unde-şi întrecea glasul cu cel al ciocârliei de prin copaci. Corul era o îndeletnicire veche în Saschiz. Erau mai mulţi care cântau decât cei ce ascultau şi visul lui Ionel era să ajungă solist, precum era mama lui, şi să-l anunţe şi pe el, tot ca pe mama, acolo sus, pe podium: Aurelia Pulca va cânta..etc..etc… Între rolurile din Caragiale şi Moliere, că-l jucase şi pe Sganarelle, de-l aplaudase toată comuna, muzica îi devenise gând de toate zilele. Şi tot vorbind cu atâta patimă, părintele Pulcă i-a cumpărat o vioară. O vioară pe măsura lui, să-nveţe toate cântecel corului şi s-ajungă, cum spunea el, solist. Şi Ionel a ajuns solist, iar la absolvire a cântat, cu mândria împlinirii „Pe Mureş şi pe Târnave” de s -a dus veste şi-n comunele din jurul Saschizului. Ionel Pulcă era fala oamenilor din partea locului. Un puiandru care cânta de răsuna câmpia transilvană” (….) „La mijlocul anului 1939 tânărul solist primeşte o telegramă pe adresa din Saschiz: „Răspunde telegrafic dacă vrei angajament avantajos Alhambra”. O telegramă în plină vară, primită în ziua de 5 iulie, când dulcea odihnă în casa părintească răsplătea munca dusă pe o stagiune. „ „(…) şi astfel Ion Pulca a urcat pe „baricadele” Alhambrei (teatrul Alhambra). Nu mult după aceasta, Vlădoianu fiind în vacanţă la Braşov a fost vizitat de noul angajat, cu care, la o cafea, a stat de vorbă despre viaţa scenei. Printre altele i-a spus lui Pulca să-şi caute un nume cu rezonanţă teatrală, fiindcă printre capriciile teatrului de revistă e şi acela de a avea un nume ticluit. „Nu orice nume merge pe un afiş” şi-a întărit argumentele directorul teatrului. „Caută alte nume, de prin familie.” Şi Pulca a înşirat numele lui Roman, mândria lor şi a memorandiştilor ardeleni, numele lui Fodoreanu şi a mai multor altora, dar Vlădoianu tot căutând o sonoritate care să se armonizeze i-a cerut numele satelor din jurul Saschizului….Vînători, Rupea, Hoghia, Mihai Viteazu, Dacia….”Stai- i-a spus –Vlădoianu- asta sună bine. Ion Dacian are şi frumuseţe şi tărie. Îmi place”. Şi de -atunci Pulca a devenit Dacian, iar mai târziu şi-a legalizat acest nume, trecându-l în acte. „ „(…) în sfera existenţei efemere, cei doi nu s-au întâlnit, căci în iarna calendarului lui 1928, mult prea tânărul din Saschiz avea doar 17 ani, şi era elev la liceul din Braşov. „ (analogie cu marele tenor Leonard, predecesorul său) Când a apărut Ion Dacian, lumea era în căutarea acestei viori fermecate. Când a cântat Dacian, atunci, pentru prima oară, ascultătorul aşezat cuminte în scaunul unor visări ce durează două ore, a simţit că-n imperiul fără hotare al nemuritorului vals cânta vioara căutată, cânta în tonalitatea inimii lui, cu toate forţele celui aşteptat”. „Într-un spectacol cu Vânzătorul de păsări, pe scena Ateneului de lângă Saschiz, oraşul natal al tenorului Alhambrei, comicul Nae Roman profită de un moment scenic, ca să „intervină” plin de umor. Roman

140

Monografia comunei Saschiz
juca rolul prinţului Stanislas, tip ramolit şi destul de gaga. El primeşte sugestia prinţesei să se însoare cu frumoasa Cristina, dragostea lui Adam, rol interpretat de Dacian. La îndemnul autoritarei prinţese, Nae Roman răspunde: „Să mă-nsor cu o ţărancă, Eu, ditamai marchiz? Să o ia Adam mai bine, Că e din Saschiz!” Cum toţi spectatorii erau din Saschiz, deci în totală cunoştinţă de cauză, au apaludat îndelung catrenul lui Nae, de altfel bine plasat şi la momentul oportun. „

Dan Voiculescu ( Saschiz-20 iulie 1940 /Bucureşti - 29 august 2009 ) Muzician multilateral, compozitor, muzicolog şi profesor, maestrul DAN VOICULESCU a văzut lumina zilei la 20 iulie 1940, într-o familie de dascăli inimoşi, în modestul apartament din incinta Şcolii Generale din Saschiz , construită pe vremea când tatăl lui, Stelian Voiculescu, era director, în anul 1938. După doi ani de la naşterea lui, familia Voiculescu s-a mutat la Sighişoara, în urma avansării tatălui în funcţia de inspector scolar. De mic copil s-a simţit atras de clapele pianului, fiind educat alături de ceilalţi doi fraţi (Puiu şi Mariana ), la nivelul celor mai înalte exigenţe, inclusiv educaţia muzicală. După terminarea liceului, deşi a fost îndrumat spre medicină, renunţă şi urmează calea muzei muzicii, Euterpe, la Conservatorul de muzică ,,G. Dima,, între anii 1958-1964, cu iluştri profesori ai şcolii muzicale clujene : Sigismund Toduţă, Liviu Comes, Cornel Ţăranu, Max Eisikovits, Jodal Gabor, Wilhelm Demian, Gheorghe Merisescu , Romeo Ghircoiaşiu,Traian Mârzea şi Magda Kardos. După terminarea studiilor îşi continuă munca de perfecţionare la Staatliche Hochschule fur Musik din Koln, Germania şi în Italia, la Veneţia cu Virgilio Mortari, pasionat fiind de muzica electronică şi alte aspecte contemporane ale muzicii. Parcurge cu o rară modestie toate treptele ierarhice din învăţământul muzical superior şi devine profesor universitar la catedra de armonie şi contrapunct a Conservatorului clujean. Din anul 2000 se mută la Bucureşti ca profesor la Universitatea Naţională Muzicală (UNM ), susţinând şi cursuri de doctorate, masterate şi măiestrie muzicală, până la sfârşitul vieţii. Compune neîncetat, studiind continuu în dorinţa de a se desăvârşi pe plan componistic şi nu numai. A obtinut titlul de Doctor în Muzicologieşsi Stilistică Muzicală în anul 1983. Creaţia muzicală este foarte variată şi bogată în domeniul muzicii simfonice, de cameră, lieduri pe versurile marilor poeţi români, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Marin Sorescu, peste 100 de coruri pentru copii, un volum ,,Prin timp...,, fiind dedicat copiilor din Saschiz, mărturii ale unui suflet candid, un veşnic nostalgic după satul natal şi anii copilăriei ...şi nu în ultimul rând opera de cameră ,,Cântăreaţa cheală,, după Eugen Ionescu. 141

Monografia comunei Saschiz
A publicat numeroase articole, studii şi recenzii în diverse ziare şi reviste de specialitate, atât în ţară cât şi în străinătate. A fost gazda multor emisiuni de radio şi TV, susţinând conferinţe de referinţă şi prelegeri. În anul 1995 înfiinţează şi conduce Fundaţia ,,Sigismund Toduţă,, eminentul lui profesor, faţă de care a avut o mare admiraţie şi care a jucat un rol decisiv în cariera lui de mai târziu. Prin această fundaţie a sprijinit tinerele talente în ascensiunea lor artistică şi muzicală. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România (UCMR ) şi al Academiei Române, fiind decorat cu Meritul Cultural Clasa a II -a, cu Premiul ,,Mihai Eminescu şi cu Premiul ,,George Enescu,,. Cartea lui de căpătâi rămâne ,, Cartea fără sfârşit” , lucrare de sinteză a maestrului, a gândirii şi creaţiei sale, un univers spiritual şi muzical general valabil, din care răzbate dorinţa lui ca iubitorii de oameni şi muzică să-i perceapă mesajul ,, ...vreau să grăiesc semenilor şi urmaşilor mei , chemându-i să fie buni ... ,, În ultimul interviu, din ianuarie 2009, indica în mod realist traiectoria artei contemporane ,, ... marea problemă a creaţiei este că trebuie să reflecte timpul şi locul ei de provenienţă . ,, Destinul a făcut ca ,,ultimul său drum” să treacă prin SASCHIZ, participând la 15 august 2009 la simpozionul organizat cu prilejul sărbătoririi a 700 de ani de la atestarea documentară a comunei natale, de care a fost legat toată viaţa ,,...de locul inconfundabil pe care-l are SASCHIZUL615 şi ŞCOALA lui în VIAŢA MEA ... ”( scria maestrul într-o scrisoare către şcoala din Saschiz, în 1987 ). După câteva zile, la 29 august 2009, drumul lui prin această viaţă luase sfârşit ...o trecere dedicată în întregime cu mare pasiune şi devotament , MUZICII ... ce-şi făurise din lumină şi credinţă timpul unui destin sortit să existe ...bucuria , ...toccata fără sfârşit ... (foto: Dan Voiculescu, în timpul unei vizite la cei dragi din Saschiz în anul 1981, cu leliţa Marie a’ Cantărului şi cu “Bica” ). Sechel Celita, Saschiz, 5 noiembrie 2011 Dumitru Călugăr (1907-1988) Prof. dr. Dumitru Călugăr a avut un rol important în catehizarea elevilor, într-o vreme în care Catehetica616 suferea de sărăcia manualelor şi a mijloacelor didactice aferente. Dumitru Călugăr se naşte pe data de 8 decembrie 1907 din părinţii Ioan şi Paraschiva, în satul Saschiz (actualul nr. 249) - pe atunci judeţul Târnava Mare- sat pe care-l va evoca atât de des în

615

În anul 2011, la iniţativa d-lui primar Şoaita Ovidiu, a fost înaintată Consiliului Local Saschiz propunerea acordării titlului de cetăţean de onoare, post –mortem, maestrului Dan Voiculescu 616 catehétic, -ă, catehetici, - S. f. Disciplină teologică ce studiază și expune normele de credință și învâțăturile morale ale religiei creștine. [Var.: catihétic, -ă adj.] – Din gr. Katihitikos www.dexonline.ro

142

Monografia comunei Saschiz
corespondenţele sale, dar şi în unele dintre operele sale. Ba chiar mai mult, asemeni lui Creangă, unele dintre personajele cărţilor sale împrumută graiul saschizenilor. De mic i-a plăcut să citească, cartea întovărăşindu-l în mai toate peregrinările sale. Între alergătura după vite şi supravegherea acestora, tânărul Dumitru îşi făcea timp să -i citească pe Kant şi Schopenhauer.
617

Şcoala primară o frecventează în satul natal, unde se distinge m ereu prin calificativul “excepţional” . Deşi cei trei fraţi îi urmau exemplul la învăţătură, aceştia s -au sacrificat pentru el văzându-l atât de ambiţios, sprijinindu-l atât moral cât şi financiar. A continuat la Şcoala Normală "Andrei Şaguna" (pedagogică) la Sibiu, pe care a absolvit-o ca şef de promoţie al seriei din anul 1927. A urmat studiile superioare din cadrul Academiei Teologice, absolvind la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, după care a studiat în Germania, la Universitatea din Jena, absolvind cursurile superioare de specializare, aprofundând "Didactica şi metodica învăţământului religios". Începând cu anul 1932 a fost catehet şi profesor în învăţământul primar, mediu şi universitar atât în Sebeş, judeţul Alba, cât şi în Sibiu. A predat timp de un an ca învăţător la Şcoala de aplicaţie din cadrul Şcolii Normale "Andrei Şaguna", apoi la Şcoala de ucenici în două perioade, între anii 1932 şi 1946. A suplinit ca profesor la Catedra de religie din cadrul Şcolii Normale "Andrei Şaguna" timp de cinci ani. Între anii 1940 şi 1945 a asigurat directoratul Şcolii de cântăreţi bisericeşti. A fost conferenţiar suplinitor al Catedrei de Omiletică şi Catehetică la Academia Teologică "Andreiană" în 1943-1948; asistent şi apoi profesor titular la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, la aceeaşi catedră, în anii 1968-1978. 618 A fost hirotonit în treapta de diacon în anul 1934; la cinci ani diferenţă a fost hirotonit preot, primind rangul de iconomon stavrofor după douăzeci de ani de slujire, iar în anul 1950 a fost ales în funcţia de protopop. Prin postura sa de om modest, nesatisfăcut niciodată de cât a scris, însetat de dorinţa de a împărtăşi cât mai multor oameni cunoştinţele vaste pe care le stăpânea, Dumitru Călugăr s -a impus nu doar ca un adevărat autor al manualelor şi cărţilor de Catehetică şi Omiletică, dar şi ca o personalitate model. Din el, din exemplul său personal, aveau să-şi tragă seva candidaţii la catehizare, demonstrând încă o dată că nu doar teoretizarea ideilor este importantă, cât mai ales exemplificarea acestora în persoana învăţătorului. Într-o vreme când fiecare bucată de pâine prelungea viaţa cu încă o zi, când fiecare bănuţ avea o destinaţie precisă, Dumitru Călugăr şi-a croit drumul prin viaţă sfidând sărăcia, înfruntând necazurile ce nu l-au ocolit, sfinţind fiecare carte cu sudoarea frunţii sale. În fiecare lucrare a sa stă ancorată

617 618

Burje (Călugăr) Carmen Diana, „Dumitru Călugăr , viaţa şi activitatea învăţătorească” , teza de licenţă , Sibiu 2001 Ibidem

143

Monografia comunei Saschiz
personalitatea puternică a unui om călit, care a trecut prin viaţă simţind permanent biciuirile ei, dar şi preţuind ca atare clipele de fericire ce aveau să-i lumineze viaţa. Fire blândă, dotată cu optimism robust şi cu un spontan umor învederat în cuvinte şi fizionomie, îndrumător şi sfătuitor dezinteresat, cu deplină iubire părintească al tuturor celor care-i solicitau sfatul, atent la necazurile şi la străduinţele ucenicilor săi, iubitor de ţară şi de fiii poporului nostru – pentru care avea cucernicul apelativ “măi, rumâne”- toate acestea conturează aureola sa de creştin adevărat, de dascăl cu vocaţie, de părinte iubitor şi de patriot înflăcărat. Dumitru Călugăr a murit la data de 25 octombrie 1988 la Sibiu. De-a lungul vieţii a publicat volume atât în domeniul pedagogiei, cât şi cel al cateheticii. Dintre cele mai importante amintim: "Hristos în şcoală”, “Manualul catehetului ortodox pentru Şcoala primară" şi altul pentru Şcoala supraprimară; "Caracterul religios-moral creştin"; "Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii", 1936; "Biserica şi tineretul", 1936; ""Copiii din Biblie. Despre cei mici din vremea veche - pentru cei mici din vremea noastră", 1940; "Şapte cărţi de religie", publicate în anii 1940-1946 şi reeditate în 1990; ş.a. (Foto : Dumitru Călugăr- în mijloc, cu pălărie neagră, în timpul unei vizite în Saschiz în jurul anului 1955, alături de fraţi şi de rude) Burje (Călugăr) Carmen, Saschiz , octombrie 2011 Nicolae Călugăr “RUMÂNU” (n. 24 aprilie 1933, Saschiz) Nicolae Călugăr Rumânu’, născut pe 24 aprilie 1933 în localitatea Saschiz, este licenţiat în teologie, absolvind în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, şi a slujit mulţi ani pentru comunitatea de români din Odorheiul Secuiesc. Odată cu pensionarea s -a reîntors în casa părintească (Saschiz nr. 410) unde are amenajată o expoziţie permanentă de icoane pe sticlă. Traiul într-un sat săsesc şi mai apoi în secuime l-au făcut să-şi dorească să-şi afirme identitatea naţională şi religioasă, astfel că la sfârşitul numelui său a adăugat „Rumânu” ( nume inspirat de unul din prof. său de la teologie, saschizean şi el - Dumitru Călugăr, care obişnuia să-l strige „măi rumânule”). Tehnica folosită este pictura pe sticlă tradiţională, bizantină, iar două dintre temele dragi sufletului său sunt : Madona română şi „sfinţii români” înveşmântaţi cu straie populare româneşti. Preotul Nicolae Călugăr Rumânu a realizat peste 400 de icoane , care au fost expuse în peste 40 de expozitii, fiind unul din deschizatorii expoziţiilor de icoane din România În ultimii 20 de ani a participat la zeci de expoziţii în mai toate marile oraşe din ţară. Este membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş din

144

Monografia comunei Saschiz
1991. În 2005, Nicolae Călugăr “Rumânu” a primit Diploma de Cetăţean de Onoare al comunei Saschiz. „Icoanele zugravului Nicolae Călugăr Rumânu sunt inconfundabile prin dramatismul trăirilor, stil şi vibraţie, iar despre iconar am putea spune că este ultimul în accepţiunea strictă a sensului. El îşi confecţionează singur izvoadele, desenează singur în manieră tradiţională icoanele apoi pune culoarea asemeni vechilor iconari şi tot singur îşi confecţionează ramele si dosul icoanelor, le îmbină şi le vopseşte după tradiţie. Prin arta sa, Nicolae Călugăr Rumânu din Saschiz se înscrie în şirul iconarilor de tradiţie, ţinând vie şi nestinsă flacăra credinţei şi a zugrăviei de subţire, în maniera naivă..” ( extras din cuvântarea prof. muzeograf Vasile Mureşan, organizatorul expozitiei INVIEREA găzduită de Muzeul de etnografie Mureş în anul 2010 ). Dumitru ŞOAITA (n. 1952, Saschiz) Prof. univ. dr. ing. Dumitru ŞOAITA, născut la 12 iunie 1952 în Saschiz, este primul dintre cei trei fii ai lui Dumitru şi Maria ŞOAITA. Studiile gimnaziale le-a urmat între anii 1959 – 1967 în Saschiz, iar cele liceale la Liceul Joseph Haltrich din Sighişoara (1967 – 1971). La Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini de la Universitatea „Transilvania” din Braşov a urmat studiile universitare (1971-1976) şi obţine diploma de inginer în anul 1976. După o experienţă de 6 ani în industrie, la IUPS Reghin, din poziţia de tehnolog şef al întreprinderii, în 1982, Dumitru Șoaita ocupă prin concurs un post de cadru didactic în învăţământul superior tehnic din Tg. Mureş. Îşi susţine doctoratul în ştiinţe tehnice şi parcurge toată ierarhia didactică universitară, ajungând profesor universitar. Apreciat de colegi şi studenţi, Dumitru Șoaita a fost ales decan al Facultăţii de Inginerie de la Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureş pe parcursul a două mandate consecutive (1999 – 2007). Autor a 6 cărţi de specialitate şi a numeroase articole ştiinţifice publicate în reviste şi volumele unor conferinţe ştiinţifice naţionale şi internaţionale, Prof. univ. dr. ing. Dumitru Șoaita a contribuit din plin la formarea şi afirmarea învăţământului superior tehnic mureşean. Caracterizat de modestie, Dumitru Șoaita n-a uitat de unde a plecat, a ţinut legătura cu Saschizul, cu prietenii cu care a copilărit, în multe situaţii a acordat ajutor şi sprijin altor saschizeni, inclusiv prin soţia sa, dr. Maria Șoaita, medic primar neurolog.

145

Monografia comunei Saschiz
Valeriu Valentineanu (1887-1981)
Cunoscut actor român, fiu al satului Mihai Viteazu “Sunt un băiat de la ţară, din judeţul Mureș, satul Mihai Viteazu “ spunea Valeriu Valentineanu într-un interviu acordat revistei Teatrul în august 1977. Acesta a decedat la vârsta de 94 de ani, în 1981. Valeriu Valentineanu este cunoscut publicului roman mai ales pentru rolul lui Hamlet, interpretat în stagiunea 1942-1943 a teatrului Nottara,în 24 de spectacole. Valeriu Valentineanu a și fost cel mai apreciat actor al vremii în rolul lui Hamlet, actorul însuşi traducând piesa. „Fiecare cuvânt are o pondere pe care m-am străduit să o cântăresc şi să o judec",619 mărturisea Valentineanu. În același interviu acordat revistei Teatrul, Valeriu Valentineanu făcea destăinuriri nostalgice despre locurile natale, mărturisind: “Nu voi uita niciodată cărăruia pe care urci dealul Harchitei. Ajuns în vârf, te odihnești la umbra răcoroasă a părului ce străjuiește între două hotare. Peste Harchita, privirea-ţi se pierde departe, în zare, peste satele Mojna și Petra. …stai puţin…și Beia. Iar peste Zoltan , satele Criţ, Cloașterf și Saschiz (satul lui Dacian, vecin cu mine!) Iar de jos, de pe valea înflorită a Roadeșului o adiere moale aduce parfumul suav al cuprinelor ce umplu valea “. (sursa : www.cimec.ro ) ………………………… Nu putem încheia capitolul

“Personalităţi locale” fără să-i amintim pe

edilii/primarii

Saschizului, cel puţin pe cei ai ultimilor decenii, oameni de-ai locului, care au condus şi gospodărit comuna cum au ştiut fiecare mai bine: Coman Petru, Costea Ioan, Călugăr Constantin –Aurel, Ciulei Pavel Romică şi Şoaita Ovidiu, precum şi dl. viceprimar Schaaser Ioan. Tradiţia orală spune că primul primar român din Saschiz a fost Costea Emanoil - în perioada interbelică, cel care a preluat mandatul “de la Maurer batrânu’ „ după ce l-a secondat pe acesta din urmă mulţi ani, ca viceprimar. Pe atunci, însă, spun bătrânii, funcţia de primar era una „onorifică” . Tot la acest capitol, îi amintim cu recunoştinţă pe câţiva dintre preoţii care au păs torit comunitatea românilor ortodocşi din Saschiz în ultimul secol, începând cu pr. Pulcă Ion, apoi pr. Alexandru Enache, pr. Ciulei Dumitru, pr. Cătană Ioan şi actualul preot Suciu Nicolaie. Nu în ultimul rând, demni de menţionat sunt dascălii-directori ai şcolii din Saschiz, începând de la Stelian Voiculescu al cărui nume este rostit şi azi cu drag de bunicii noştri care i-au fost elevi, apoi dl. Gârlea Petru senior, dl. Gligor Dumitru, d-na Gârlea Maria şi d-na Socaciu Sofia...şi să ne fie cu iertare dacă am omis pe cineva.

619

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cele_mai_mari_roluri_Hamlet_din_Romania_0_255574916.html#

146

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL IX
Caracteristici etnografice în Saschiz, Cloașterf și Mihai Viteazu
Florentina Călugăr, Primăria Saschiz 1. Portul popular românesc din Saschiz Cultura şi arta populară romanească din Saschiz “poartă” caracteristicile etnografice ale zonei Târnava Mare – o zonă caracterizată în primul rând prin multiculturalitate. Dacă de-a lungul timpului unele obiceiuri au fost influenţate sau împrumutate de la saşi, românii au păstrat în schimb, nealterată, structura portului lor popular, doar materialul din care erau confecţionate iile, poalele, cioarecii ş.a., schimbându-se odată cu vremurile. Împreună cu hrana şi locuinţa, îmbrăcămintea a constituit de-a lungul timpului una din trebuinţele principale ale locuitorilor acestei zone. La confecţionarea pieselor de port, oamenii au ţinut seama de condiţiile climaterice, de resursele naturale oferite de mediul geografic . Ulterior, în conditii istorice specifice, îmbrăcămintea a parcurs un proces de dezvoltare continuă, îndeosebi cu ajutorul podoabelor şi, în genere, a elementelor decorative şi ca un mijloc pentru diferenţierea grupelor de populaţie după ocupaţie, sex, varstă, stare civilă, categorie socială, apartenenţa la un anumit popor şi o anumită zonă etnografică 620 În această zonă, materiile prime pentru ţesături, cusături şi împletituri au fost asigurate de agricultură (cultivarea cânepii şi a inului) şi de păstorit (lâna oilor, părul de la capre şi cai) . Cu timpul, în paralel cu lâna şi inul sau în locul acestora, a apărut bumbacul. Femeile erau cele care se îndeletniceau cu prelucrarea materiilor prime pentru ţesut, cusut, etc. , de regulă în cadrul şezătorilor , un obicei foarte vechi şi larg răspândit şi în Saschiz până în a doua jumătate a secolului trecut. Portul popular femeiesc CĂMAŞA femeiască sau “IA ” tradiţională, desprinsă de poale , este prevăzută cu o năditură în partea de sus, care-i asigură stabilitatea necesară atunci când este îmbrăcată. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, ia era confecţionată aproape numai din canepă sau din in, de primă calitate pentru sărbători şi de a doua calitate pentru zilele lucrătoare
621

. Pe la mijlocul aceluiaşi secol , pentru

confecţionarea hainelor de sărbătoare se utiliza pânză ţesută din cânepă amestecată cu bumbac sau numai din bumbac. Cămaşa era croită în lungul pânzei spre a-i da lărgime, cu pieptul (partea din faţă) şi spatele (“schinarea”) fiecare din câte o “foaie”. Mâneca este croită larg, iar la subsuori este adăugat un petic de pânză de formă triunghiulară sau pătrată , pentru a facilita mişcările în timpul diverselor activităţi. Mânecile sunt decorate cu altiţe şi “se termină” cu un fodor , împodobit cu broderie (cipcă) deasupra tiviturii.
620

Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave Ibidem

621

147

Monografia comunei Saschiz
Gulerul este cel care “înfăşoară” gâtul purtătoarei. Procedeul decorativ cel mai utilizat de femei pentru guler , la începutul secolului trecut, era cel “în brânel” asemănător cu gulerul de la cămăşile bărbăteşti. “Broderiile de pe mâneci sunt de două feluri : a) sub forma unor câm puri orizontale, cusute dea lungul mânecii, denumite altiţe şi b) sub forma unor câmpuri verticale cusute de-a lungul mânecii, cunoscute sub numele generic de pui. “ saschizence este cel “în corbaci” Pe lângă portul popular în alb-negru , cel mai răspândit , în Saschiz apare după 1918 şi ia cu altiţă roşie, o variantă a iei tradiţionale, purtată de fetele tinere la joc. Ea a alcătuit un port comun cu cătrinţele roşii. Această variantă de ie este desprinsă de poale, cu mâneca dintr-o foaie şi întregită cu câte o “băgătură” la subsuori, cu guler-bentiţă şi cu fodori. Gulerul este cusut prin tehnica numită “pe dos”, iar sub guler este brodată o bentiţă prin tehnica de cusut “pe muchiile cutelor” . LAIBĂRUL purtat de femei peste cămaşă era confecţionat de obicei din catifea neagră cu căptuşeală neagră din bumbac şi încuietoare de tip “moş şi babă” . POALELE sau rochierul (fustă largă) sunt confecţionate, de cele mai multe ori, din acelaşi material ca şi iile, din patru foi, în “clini” şi numai în alb. Pe dedesubt, pe lângă poalele largi, în trecut femeile purtau şi poale strâmte , împodobite cu broderii şi dantelă. Pe deasupra poalelor se îmbracă o surţă în faţă şi o crătinţă în spate. CRĂTINŢA , din postav de culoare neagră sau roşie este, de obicei, lungă de 75 de cm şi pe jumătate de lată. Partea inferioară a crătinţei este decorată cu cipcă (dantelă, broderie ) lucrată de mână sau -de câteva decenii- cu un fel de dantelă neagră din comerţ. Crătinţa din faţă (şurţa) este decorată cu franjuri în partea de jos. La BRÂU, fetele/ tinere şi femeile purtau uneori o bentiţă tricoloră. Pe cap se poartă BATIC din bumbac şi doc, cu franjuri. În picioare: GHETE sau pantofi cu tureac înalt, din piele sau imitaţie de piele neagră, cu şiret negru. Podoabele cea mai des întalnită în portul popular al fetelor şi nevestelor tinere erau mărgelele: din os, din piatră sau din sticlă, în formă pătrată şi sferică, etc. 624 Portul popular bărbătesc CĂMAŞA BĂRBĂTEASCĂ croită cu poale largi şi încreţite, se purta peste cioareci. Mânecile, potrivite ca lărgime, se terminau cu “pumnişori” laţi de 10-15 cm cusuţi mărunt şi compact. Cusături înguste împodobeau gura cămăşii. Gulerul este cusut cu fir negru , în “brânel cu colţişori”. Cămăşile se încheiau mai demult la gât cu şnur din aţă împletită sau cănace, înlocuite în ultimele
623 622

, adică în cruci drepte, fiind

. Modelul decorativ de altiţă cel mai des utilizat de

622 623

Informaţie culeasă de la Costea Letitia, 94 de ani, din Saschiz Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave 624 Ibidem

148

Monografia comunei Saschiz
decenii de nasturi. La Saschiz este menţionat în tradiţia orală tivul cu şebac – broderie “spartă” cu fire trase ( “spărtura” se face la 10-15 cm de la dungă de poale, spre mijloc) . Peste cămaşă, bărbaţii purtau SFETĂR sau LAIBĂR (vestă) din lână sau din postav, uneori pentru a înlocui PIEPTARUL ÎNFUNDAT din piele de oaie. Cele mai frecvente sunt sfetărele cu mâneci (jerseu) pentru iarnă şi cele fără mâneci (laibăr) pentru vară, purtate mai ales în zilele lucrătoare. Nelipsite, atât în portul de vară cât şi în cel de iarnă, sunt "cheptarele înfundate” , cusute cu puţine flori - în trecut, apoi din ce în ce mai “încărcate”. De la mijlocul toamnei şi până la cel al primăverii, bărbaţii purtau cojoace din blană de oaie. Prelucrarea blănurilor şi a pieilor de animale a fost o îndeletnicire importantă a locuitorilor saşi din Saschiz. Aceşti meseriaşi se numeau “tăbăcari” şi aveau o organizaţie (breaslă) proprie. Statutele breslei tăbăcarilor din Transilvania au fost aprobate încă din 1863 de către principele Gheoghe Rakoczy I. Tăbăcarii din Saschiz aprovizionau cu articole de pielărie (piei de bou, vacă, oaie, miel cu lâna creaţă pentru căciuli, etc. ) atât populatia săsească cât şi pe cea românească din localitate şi din împrejurimi. O altă ocupaţie tradiţională importantă era cojocăritul, meşteri cojocari români sau saşi fiind menţionaţi în Saschiz până în anii ’70-’80.
625

Cojocul lung, până peste genunchi, foarte

răspândit în vechiul port românesc, se confecţiona din piei de oaie şi căptuşeală din lână pe dinăuntru. În ceea ce priveşte CHEPTARELE (pieptarele) , specific portului popular romanesc din Saschiz este cheptarul înfundat (un cojoc fără mâneci, care se închide pe lateral, sub braţ), cu elemente decorative, de regulă motive florale şi/sau geometrice. CIOARECII , pantaloni din pănură albă ţesută în casă, au constituit multă vreme o piesă nelipsită din portul bărbătesc, în tot cursul anului. Coarecii simpli, fără şnur, sunt cunoscuţi mai ales sub denumirea de “cioareci bătrâneşti” sau “rumâneşti”. 626 La mijloc, bărbaţii se-ncingeau cu brăcinar din piele sau şerpar (sărpar, cum zic saschizenii) : un brâu lat, din piele, prevăzut cu buzunare. Pe cap: pălărie neagră din pâslă- vara şi căciulă din blană de miel- iarna. În picioare, bărbaţii purtau cizme, pantofi sau ghete din piele de bou, cal, viţel, oaie, etc. 2. Portul popular săsesc din Saschiz Portul popular săsesc din Saschiz este caracterizat prin eleganţă, sobrietate şi simplitate. Din păcate, astăzi portul autentic este purtat foarte rar şi doar la biserică, la slujbe sau cu ocazia diferitelor sărbători religioase. Portul “tânăr săsesc” (germ. Jungsachsische Tracht) numit şi “portul albastru”
627

este folosit cu precădere de formaţiile de dansuri săseşti (ex. formaţia Forumului german din

Sighişoara care a susţinut reprezentaţii artistice la câteva din ediţiile sărbătorii “Fiii Satului Saschiz”)

625 626

De aici şi denumirea populară a unor familii, ex. „a lu’ Cojocaru”, apelativ folosit şi-n zilele noastre Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave 627 „Pe Valea Hartibaciului, în căutarea tradiţiei” , Complexul National Muzeal Astra, Sibiu

149

Monografia comunei Saschiz
Portul saşilor din Saschiz deţine câteva elemente caracteristice: cilindrul din catifea neagră, purtat pe cap de fete, având panglici divers colorate ce atârnă lung pe spate, scufiţa neagră de catifea legată sub bărbie purtată pe sub vălitură (batic), de femei, şorţul bogat ornamentat, mantaua neagră din postav purtată de femei pe spate , etc. La femei se puteau deosebi uşor hainele pentru cele tinere sau pentru cele mai în vârstă. Acestea din urmă purtau iarna un camizol de lână, negru şi peste el - o jachetă neagră, în timp ce tinerele purtau acelaşi tip de jachetă doar că era de culoare albastru închis. Şurţa pe care o puneau peste rochie era pentru vârstnice mai închisă la culoare, iar pentru tinere deschisă şi dintr-un material subţire şi strălucitor. Hainele care compun portul tradiţional săsesc, foarte valoroase, s-au moştenit din generaţie în generaţie. “De multe ori se observă asemănări ale porturilor populare din sate învecinate. Însă porturile populare săseşti din Saschiz nu erau asemănătoare cu porturile din satele vecine.”628 Portul femeilor măritate , la biserică629 Femeile purtau rochie tip sarafan , lungă, încheiată în faţă cu nasturi sau capse . Pe sub rochie se poartă o cămaşă albă- tip “ie”- dintr-un material foarte fin, cu broderie pe vertical la gât şi ţesătură la mâneci, legată la încheieturi cu nasturi sau fundă. Peste rochia din stofă se poartă o şurţă brodată sau din mătase, iar pe deasupra un fel de cojoc din blană de oaie de culoare albă, cu un guler dreptunghiular, rigid, din catifea de culoare roşu-bordo, pe margine cu ceapraz (şnur) aurit. În picioare – ghete din piele. Pe cap, femeile purtau o căciuliţă din stofă, peste care se prindea cu ace de păr baticul “vălitura” din dantelă care înrăma faţa femeii sub formă de inimă. Din portul popular săsesc hainele de sărbătoare făceau parte şi ştrampii negri lucioşi, tricotaţi din bumbac şi pantofii negri cu şiret. Aceasta era îmbrăcămintea pe care o purtau femeile din prima zi de Revelion până de Paşte, la biserică. Vara, portul femeilor la biserică era identic, doar cojocul era înlocuit cu o bucată de material croită tip “robă”, cu broderie, purtată pe spate, care se lega în partea din faţă cu două şnururi. Portul femeilor nemăritate Femei nemăritate erau considerate fetele care-au împlinit 14 ani (după confirmare) şi până la măritiş. Portul lor era compus din : jupon cu dantelă albă, rochie albă cu broderie ia sau cămaşa (“şonhemt”) - la fel ca cea a femeilor, iar pe cămaşă o broşă ; vestă din catifea, de mai multe culori (vişiniu, roşu, bleumarin deschis) veste de culoare neagră sau bleumarin închis.
628 629

sau

în post se purtau

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in siebenburgen im Wandel der Zeit” Mulţumim d-nei Schaaser Katharina pentru informaţiile oferite despre portul popular săsesc

150

Monografia comunei Saschiz
Surţă în pliuri , din dantelă pe margini şi în interior. Peste şurţă se pune un batic din păr fin ţesut, cu diverse motive , cu ciucuri şi îndoit în formă ascuţită în jos, acesta fiind susţinut de un brâu sau cingătoare din mătase colorată cu aplicaţii de broşe din pietre preţioase , de obicei false, adesea acoperit cu o foiţă ce imita aurul. Pe cap : “betile” prinse cu ace, peste betile un cilindru ( sau “potcap”630) ce se închide la spate cu ace colorate, în care sunt prinse panglici colorate ce cad de-a lungul spinării La gât fetele tinere purtau mărgele, iar de mărgele se prindea o fundă roşie legată în partea din spate a gatului, deasupra umerilor. Înainte de confirmare fetele purtau “hemtiş” – un fel de prosop care se lua pe umeri, cu modelbroderie în culorile roşu, albastru sau negru. Doar după confirmare, băieţii şi fetele aveau voie să îmbrace portul tradiţional. Femeile tinere căsătorite ( de la măritiş şi pană la primul copil) purtau un voal lung pe cap, învelit într-un fel special, cu multe betile care cădeau pe spate. Mireasa săsoaică purta în plus un medallion la piept, mare cât o palmă, fie din argint suflat, fie din alt material mai simplu, dar încrustat cu multe pietricele colorate. Acest medalion era purtat şi a doua zi de nuntă, când mireasa mergea “la sfinţit” cu naşa. Cele două intrau singure în biserică, iar preotul “le citea” şi primeau sfaturi pentru a avea o bună căsnicie. Portul popular bărbătesc al saşilor Portul popular bărbătesc este compus din : Cămaşă – ie- frumos brodată în jurul gâtului peste care purtau o vestă neagră din postav ce se încheia în faţă cu nasturi, iar pe deasupra o manta -Dalenum - (haină lungă pană la genunchi), tot din postav cu “tăietură” proprie , de culoare albastru închis, cu mâneci întoarse la încheietură, partea întoarsă fiind sub forma unor “benzi” dreptunghiulare , roşii. Cămaşa albă pentru bărbaţi era ornată de-a lungul arcadei de butoni, pe ambele părţi, cu aşa- numitele ``găuri de mazăre. Mantaua era încheiată cu şnururi de culoarea neagră, care -de asemeneaerau ornate. La bărbaţii mai în vârstă, partea de jos a mantalei albestru-închis, era ornată cu garnitură de blană. Pantaloni din postav, negri, croiţi strâmt pe picior, pentru a intra în cizmele cu carâmb înalt. În marginile pantalonului sunt cusute buzunare din pânză de in Bărbaţii saşi purtau părul scurt fruntea acoperită, iar cărarea o pieptănau “într-o parte” . Barbă nu purtau, doar mustaţă tăiată scurt. Capul se acoperea iarna şi până-n primăvară (de la primul Advent şi pană la Paşte) cu o căciulă de lână neagră, iar vara cu o pălărie de fetru cu bor larg.

630

Monografia judeţului Târnava Mare

151

Monografia comunei Saschiz
3. Tradiţii şi obiceiuri ale şaşilor din Saschiz Sărbătorile şi balurile Pe parcursul unui an, saşii organizau cel puţin şapte baluri : Balul de Katharina (în noiembrie, înainte de lăsarea Postului), Balul de Crăciun, Balul femeilor în luna ianuarie (tradiţia orală spune că pană la 12 noaptea femeile aveau voie să invite bărbaţii la dans), Balul organizat de fanfară după câteun concert susţinut în Căminul cultural, Balul de Paşte (precedat de spectacole artistice, de teatru la căminul cultural), Balul de Rusalii, etc. Demne de menţionat sunt şi “Dansurile din Brazi” organizate cu ocazia unor sărbători religioase : Dansul de Sf. Gheorghe, de Sf. Ion, de Sf. Petru şi Pavel, etc. Pe vremuri, saşii sărbătoreau numele/onomastica şi nu ziua de naştere. La locul de dans “din brazi” copiii, tinerii, adulţii şi vârstnicii aveau fiecare locul lor, separat. Marşul Căluşarilor 631 Marşul Căluşarilor (sau al Căluşeilor) se organiza o dată la 2 ani, în luna februarie. Ultimii ani în care s-a organizat au fost 1970, 1972, 1974 şi 1976. Ceea ce impresionează de la prima vedere este costumul de căluşar, despre care – povestesc saşii - lucrau câte 4-6 femei din sat timp de 2-3 zile la un singur costum . Mantaua era cusută cu betile de tipul celor pe care şi le atârnau fetele tinere pe spate: câte 30-40 de betile la un costum. Organizatorul acestui eveniment era “Fraternitatea” sau „Frăţia” tinerilor condusă de un Fotăr (Vater), cu mandat de 2 ani, ales prin rotaţie din rândul membrilor Căluşarii mergeau pe toate străzile, prin tot satul, o dată la doi ani şi dansau în faţa casei fiecărui membru al “formatiei”. Muzica însoţea marşul, iar cand se apropiau de casa unde trebuiau să joace, restul instrumentelor se opreau din cântat şi băteau doar tobele. Pe bătaia tobelor se juca “căluşarul” , până când comandantul dădea semnalul de plecare a marşului. La fiecare casă membrii formaţiei erau serviţi de gazde cu vin fiert. Primii trei, din primul rând al marşului, erau numiti husari . Înaintea husarilor mergea un căluşar ce arunca “buzduganul” . Pe margine mergeau căluşarii “cu beţele” , între aceştia fiind şi comandantul care ţinea rânduiala, supraveghea marşul, dădea semnalul către muzică/fanfară, etc. După căluşari venea “vânătorul” cu soţia/boreasa tânără, iar din când în când vânătorul îşi sălta soaţa pe braţe. În urma marşului mergea tineretul cu lada fraternităţii ; pe ladă, înfipte într-un par, se adunau steguleţe din hârtie colorată cu mesaje pentru prietenă, iubită, verişoară etc., pe care băieţii le înmânau fetelor la fereastră. Pentru aceste mesaje , fetele ofereau o anumită sumă de bani iar din banii strânşi se organiza seara un bal. Tot cu marşul mergeau şi burduhoazele - “Kappennarr”, îmbrăcate în costume confecţionate din bucăţi de cârpe, care alungau cu un băţ în mână trecătorii ce se apropiau prea mult de marş.

631

Multumim d-lui viceprimar Schaaser Ioan pentru descrierea oferită asupra acestui obicei săsesc

152

Monografia comunei Saschiz
Obiceiul Burduhoazelor a fost preluat şi de români, aceştia obişnuind până-n zilele noastre să îmbrace costume haioase confecţionate din cârpe. Unele burduhoaze colindă satul în noaptea Anul Nou pentru a alunga spiritele rele despre care se spune că ar bântui în noaptea dintre ani. În sat s-a păstrat însă și tradiţia ca burduhoazele să iasă în stradă dis de dimineaţă la lăsatu’ Secului / înainte de a începe Postul Paștelui și să sperie și să alunge trecătorii care le ies în cale. Măștil e purtate de burduhoaze ne duc cu gândul la ‘carnaval” iar dacă ne raportăm la etimologia cuvântului (carnaval = „carne vale“, adică “ adio carne”) , prezenţa burduhoazelor în ajunul Postului Mare este justificată. Botezul la saşi În urmă cu 30-60 de ani, saşii îşi botezau copiii încă după vechiul obicei catolic, adică a doua zi de la naşterea sa. În zilele noastre, botezul se face după 4 sau 6 săptămâni. Pentru botez sunt necesare anumite pregătiri: trebuie anunţat preotul şi “rugaţi” naşii cu vorbe îngrijit alcătuite şi din vechime învăţate anevoios de un “cuvântător” ales , drept pentru care în ziua de azi s-au împuţinat încetul cu încetul sau au fost înlocuite printr-o rugăminte obişnuită. De obicei, botezul are loc după predica din timpul liturghiei, în faţa întregii comunităţi, “anunţat” sau introdus printr-o cântare de botez intonată de toţi oamenii din biserică. Nunta la saşi Legătura strânsă dintre vechile obiceiuri germanice şi tradiţiile bisericeşti iese la iveală în felul cel mai impede cu putinţă din ceremonialul nunţii. Alcătuită după modelul căsătoriei germanice, nunta săsească are două părţi importante : făgăduiala şi aducerea acasă a miresei (cununia). Prima este precedată de peţit, iar cea de-a doua se împarte la rândul ei în : ridicatul miresei şi aducerea miresei- coloana ceremonioasă ce se îndreaptă spre casa mirelui. Porţile caselor – a mirelui şi-a miresei- erau împodobite cu brad şi cu flori confecţionate din hârtie creponată . La nuntă participă toate neamurile din partea mirelui şi-a miresei . Într-una dintre fotografiile culese de noi, înfăţişând o nuntă la saşi din anul 1930, se pot observa mama mirelui şi a miresei ţinând pe braţe câte o pernă, acestea împreună cu alte obiecte reprezentând cadourile pentru noua familie. Nunta dura două zile : duminica şi lunea. La nuntă naşul era obligatoriu ales unul din naşii de botez: al mirelui sau al miresei. În ziua cununiei mirele şi mireasa mergeau separat spre altar, se ntâlneau în faţa bisericii şi intrau împreună înăuntru. În biserică, mirele şi mireasa aveau fiecare locul lor, naşii la fel,precum şi fiecare membru al alaiului de nuntă, de obicei în funcţie de vârstă. În casa mirelui sau în sală/căminul cultural unde se desfăşura ospăţul, intrau întâi mirele, mireasa şi naşii iar abia după cuvântările naşilor intrau şi invitaţii care dădeau cinstea: perne, plapume, oale, bani etc., începând cu cei mai în vârstă până la cei mai mici, copiii. În tot acest timp fanfara cânta afară.

153

Monografia comunei Saschiz
Când se fura mireasa, se mergea cu tot alaiul şi cu muzica pentru a fi răscumpărată. În faţa casei unde găseau mireasa se juca şi se cânta. La ora 12 noaptea când tânăra “se transforma” în femeie (boreasă) , îşi schimba acoperământul de pe cap. A doua zi, lunea, nunta continua. Tinerii care întârziau la nuntă erau pedepsiţi : trebuiau sa sară peste capra de tăiat lemne, iar în timp ce săreau cineva lovea cu biciul, însă fără a le provoca răni. Înmormântarea la saşi 632 Rugăciunea ce se spune la înmormântări este foarte veche, cunoscută de saşii saschizeni din 1727 : ”În primul rând vrem să mulţumim Domnului, căci fiecare îi datorează o scuză. Cinstitul şi milosul Dumnezeu vrem să îl chemăm, care este Tatăl şi Îngrijitorul nostru. El poate să impună oricărui credincios blând doar acea părticică, care crede el ca îi foloseşte sufletului şi corpului. (…) Acum ştim cu toţii că trupul acesta mort, fără viaţă nu poate rămâne cu noi, ci trebuie sa îl ducem pe Ogorul Domnului, în pământ, care este mama tuturor. Însă nu puteţi să executati asta cu propriile puteri, ci căutând un refugiu către Dumnezeu, către oamenii de ştiinţă, către prietenii buni şi către vecinătate. Acum am văzut că se poate întâmpla şi asta, să îndeplinim acest serviciu onorabil. Fie ca acestea să fie cuvintele mele.”633 În urmă cu 40-45 de ani, saşii din Saschiz erau organizaţi în 9 vecinătăţi, fiecare vecinătate având 2 fotări (“vater) : cel tânăr şi cel bătrân. La o înmormântare fiecare membru al vecinătăţii avea rolul său bine stabilit. Cel care întârzia la înmormântare plătea amendă. Fotărul (Vater-ul) cel bătrân ajutat de 4 persoane scoteau mortul din casă în curte, iar în tot acest timp cânta fanfare. Când se termina predica în curte şi se pornea spre cimitir, sicriul era purtat de 6 membri ai vecinătăţii ( 4 în colţuri şi 2 la mijloc), care se schimbau cu alţi 6 după un timp. “Atunci când schimbam la purtat, scoteam pălăria şi stăteam aşa pe margine până venea schimbul şi intram înapoi în rând/alai” a povestit dl. Schaaser Ioan. După intrarea în cimitirul din Dealul regelui (“Konigsberg” cum este denumit în germană”), cel care vorbea primea amendă. La groapă totul era pregătit pe când ajungea alaiul funerar: funiile, lopeţile, etc. Groparii nu aveau voie să lovească sapele sau să atingă pe cineva, altfel erau amendaţi de fotărul cel bătrân. După îngropare, la coborârea din cimitir, toată vecinătatea primea o pâine şi-o veadră de vin. Adventul şi Crăciunul la saşi 634 Adventul începe cu patru săptămâni înainte de Crăciun (în 2011, de exemplu, a început în 27 noiembrie).

632 633

Ibidem

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit”
Ibidem

634

154

Monografia comunei Saschiz
În prima seară de Advent copiii (până la 14 ani, “neconfirmaţi”) începeau în biserică repetiţiile pentru cântecul din şapte strofe, tradiţional din Saschiz, pe care trebuiau să-l cânte la slujba de Crăciun. Neamurile se adunau în câte-o seară în familie şi confecţionau din sacâz sfeşnice decorate cu frunzuliţe de alun şi steguleţe din diferite culori, deasupra cărora se puneau şapte lumânări iar pe lateral câte trei lumânări pe un rând. Lumânările erau aprinse în prima zi de Crăciun, la slujbă. “Copiii ajungeau în biserică dimineaţa devreme şi vegheau asupra lumânărilor.” 635 În timpul Crăciunului slujba bisericească începea la ora 6 dimineaţa, iar credincioşii se adunau în număr mare. Acest obicei s-a păstrat până în ziua de astăzi în comunitatea săsească din Sighişoara. În Sighişoara ţine mereu un discurs, la început, profesorul unei clase. La noi în Saschiz, elevii stau împărţiţi în trei “secţiuni” în faţa altarului şi fiecare tine în mână un sfeşnic ornat cu brad. Cel mai mare din fiecare grup se numeste``Iluminatorul Oilor, reprezentând imaginea păstorilor cu oile lor pe câmp, în drum spre Bethleem. Cea de-a doua imagine reprezintă ``Cei Trei Înţelepţi`` (n.n cei trei magi ) de la Răsărit, iar în cea de-a treia imagine îi putem observa pe Iosif şi Maria cu pruncul Iisus. Cele trei grupe de elevi cântă cu a patra grupă de elevi la orgă frumosul cântec: ``Aceasta este ziua pe care a făcut-o Dumnezeu``. Pânâ în anii ‘50 se cânta şi cântecul “puer natus”. “Această sărbătoare este peste tot atât de puternică şi populară încât nimeni nu îşi mai pune întrebarea de unde este creată” (din “Foaia de corespondenţă a Asociaţiei Transilvănene de Studii Regionale,1887)636 Paştele la saşi 637 Prima zi de Paşte, saşii o sărbătoreau în familie, după slujba de la biserică. Tinerii aveau voie să meargă doar până la a treia casă vecină. În a doua dimineaţă de Paşte, băieţii care erau la grădiniţă mergeau în “grupa pregătitoare”, iar băieţii care mergeau la şcoală plecau prin sat “ la stropitul fetelor”. De obicei, foloseau parfumuri produse chiar de ei înşişi din coji de portocale sau din viorele. La intrarea în casele fetelor îi întâmpinau mamele lor, în timp ce fetele curioase erau ţinute “în spate”, iar băieţii le rugau pe mame să-i lase să le stropească fetele recitând: ,,Eu vin, eu vreau să vă stropesc bujoraşul, să nu se usuce’’… ,,Se poate să stropesc?’’,,Se poate’ , era atunci răspunsul. Si aşa mama îşi lăsa fata să fie stropită, iar ea –chicotind- îi mulţumea apoi frumos băiatului, dăruindu-i un ou vopsit. Flăcăii mergeau de obicei în grup la stropit şi încercau să surprindă fetele în pat. Ei foloseau aceeaşi expresie de mai sus, însă de data asta nu era adresată mamei, ci direct fetei tinere. Flăcăii nu erau reţinuţi sau timizi, ca băieţii de la şcoală. Ei le stropeau pe fete nu numai cu parfum, ci și cu multă apă “ de le udau din cap până-n picioare”, spre distracţia generală. Primeau şi flăcăii ouă vopsite, dar de cele mai multe ori primeau şi rachiu, ceea ce se cam lăsa cu “urmări”.

635 636 637

Ibidem

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit”
Ibidem

155

Monografia comunei Saschiz
După-amiaza, fanfara cânta în brazi şi se dansa. Copiii primeau de la naşii lor un ou vopsit, apoi lăsau oul să se rostogolească pe deal în jos. Dacă unul se spărgea, cineva ţipa > acesta era semnalul că ouăle sparte se puteau mânca. Mai demult, saşii practicau obiceiul adjuvanţilor de a agăţa un cocoş de un cep cu ajutorul unei sfori, în aşa fel încât cocoșul să nu se poate mişca sau să dea din aripi; după asta, fiecare adjuvant putea încerca să împuşte cocoşul. Cel care nimerea îşi orna pălăria cu penele cocoşului, iar soţia lui trebuia să pregătească o tocană de pui gustoasă în onoarea acestuia. Odată cu trecerea anilor, acest obicei s-a mai schimbat: cocoşul nu mai era împuşcat, ci bătut. Fiecare adjuvant era legat la ochi , trebuia să se învârtă în cerc de trei ori ca să-şi piardă puterea de orientare iar apoi avea voie să dea de trei ori cu o vergea(nuia) după cocoş. Spectatorii îi indicau greşit adjuvant-ului unde să bată şi se distrau de minune. Se presupune că acest obicei are legătură cu cocoşul care a cântat de trei ori înainte ca Iisus să fi fost trădat. Rusaliile la saşi638 Precum orice sărbătoare creştină, Rusaliile sunt sărbătorite în familie, după slujba bisericească. Sâmbăta, înainte de prima zi de Rusalii, flăcăii din a doua frăţie se împărţeau în două grupe. Prima grupă mergea cu căruţa în pădure să aducă mesteacăni, în timp ce a doua grupă se plimba cu o căruţă şi tinerii făceau multe glume, până când ajungeau la locul de unde trebuiau să care nisip. Nisipul era dus la curtea capului frăţiei pentru amenajarea unui loc de dans. În mijloc era pus un mesteacăn mare iar de jur – imprejurul lui erau așezaţi mesteceni mai mici, legaţi cu o funie împodobită cu flori de câmp, pentru a delimita locul de dans. Chiar şi şura deschisă era decorată cu ramuri verzi şi flori co lorate, pentru că acolo stăteau muzicanţii (adjuvanţii) a doua zi. Restul mestecenilor îi plantau noaptea în faţa casei fetelor mari, spre suprinderea şi bucuria acestora când se trezeau dimineaţa şi constatau că au parte de o asemenea onoare. A doua zi de Rusalii, după slujba de Vecernie, flăcăii le scoteau pe fete la dans în curtea împodobită a şefului frăţiei, unde jucau până dimineaţa. Fetele aduceau prăjituri, de vinul pentru muzicanţi se ocupau băieţii, iar pentru adulţi se puneau scaune, acestea fiind “locuri de onoare”. A treia zi de Rusalii se sărbătorea Ziua lui Grigori, în locul numit “la Grigori” situat într-o poieniţă în zona cunoscută popular Ştarum, aproape de “Branişte”. Acolo se poate ajunge urmând vechiul drum principal al Saschizului care trecea pe sub cetate şi ieşea la podul Făgeţelului, lângă satul Mureni. 4. Obiceiuri şi tradiţii ale românilor din Saschiz Botezul Pe vremuri botezul se făcea şi-n zi lucrătoare, după 6 săptămâni, “cu nănaşa de cununie şi dacă mai luau încă pe cineva”639 . Nu se organizau “mese mari” ca acum..” nănaşele erau servite cu rachiu
638

Ibidem

156

Monografia comunei Saschiz
dulce şi scovărzi şi ăsta era tot botezul” 640. Înainte să se împlinească 6 săptămani , până “să-i citească preotul”, lăuza nu avea voie să iasă în drum, să meargă la fântână ori să scoată apă. La botez, ca şi acum, naşa “principală” zicea Credeul (Crezul). Femeile purtau copiii în “chindeu” – un ştergar legat pe după gât, peste corp, astfel încât să-şi poată face treburile şi să aibă grijă şi de copil. Copiii erau înfăşaţi î n cârpe, pe care mamele lor le spălau cu leşie şi cenuşă fiartă în ciorap. Ca şi acum, se mergea cu “plocon” la femeile care-au născut, în special hrană gătită. La începutul secolului trecut în Saschiz exista maternitate – iniţial în clădirea de la nr.537, lângă Moară, pe urmă la actualul dispensar uman de la numărul 153, unde ultima generaţie de copii născuţi aici a fost în 1977. Nunta Nunta la români, ca şi la sasi, ţinea două zile: duminica şi lunea. În ultimele decenii, după ce oamenii au început să aibă slujbe la oraş şi au fost nevoiţi să facă naveta, nunţile au început să se ţină sâmbăta şi duminica, obicei care se păstrează până-n zilele noastre. Înainte de nuntă, mirele împreună cu părinţii şi naşii aleşi mergeau la casa miresei pentru “tocmeală”, iar tot atunci se fixa data nunţii şi-ncepeau pregătirile propriu-zise. Cu o seară înaintea nunţii, (de obicei sâmbăta seara) fanfara românilor mergea la şărăndău , adică serenadă , la casa miresei. “ Dusul la nuntă “ şi “ajutatul” – sunt obiceiuri ce se păstrează şi-n ziua de azi , cu scopul de a ajuta familiile mirelui şi miresei. Rolul principal îl au femeile –rude sau femei din vecinătate - care “duc la nuntă” găini, smântână, ouă, făină, zahăr ş.a., iar cu o zi înaintea nunţii ajută la tăiatul găinilor, la copt pe vatră lichie şi cozonaci şi, în general, la tot ce ţine de prepararea mâncărurilor, aranjarea meselor, etc. Bradul : în ziua dinaintea nunţii fetele nemăritate se strâng la casa miresei pentru a pregăti ornamentele ce vor fi aranjate în bradul adus de feciori. Aceştia din urmă împodobesc cu brad poarta miresei, a mirelui şi a naşilor, iar în timp ce vin cu bradul, în căruţă, cantă pe drum “Cui nu -i place dragostea” . Seara se încheie de cele mai multe ori cu o mică petrecere. Bradul împodobit simbolizează viaţa îmbelşugată a viitoarei familii. Până la mijlocul secolului trecut, nunţile se ţineau numai în lunile de iarnă, între Crăciun şi lăsatul Postului Mare, din două motive principale : pe de o parte pentru că iarna era singurul anotimp cand oamenii mai aveau timp să petreacă (în rest erau ocupaţi cu muncile câmpului), iar pe de altă parte pentru că atunci se păstrau cel mai bine bucatele gătite (neexistând frigidere, carnea era ori afumată, ori păstrată în saramură ori era prăjită și păstrată în borcan cu untură.). În fiecare an, în luna

639 640

Cristea Elena, Saschiz nr. 256 Fleşar Florica, Saschiz nr. 281

157

Monografia comunei Saschiz
ianuarie, se organiza Târgul Mireselor641, de unde fetele de măritat îşi puteau achiziţiona podoabe si materiale din care să-şi coasă ia, şlaierul şi restul hainelor de nuntă. Și-n ziua de astăzi, alaiul de nuntă cu muzicanţii porneşte de la casa nănaşilor, trece pe la mire şi în final la mireasă. Uneori mirelui îi este trimisă-n poartă o “mireasă falsă” pentru a-l “testa”, spre amuzamentul nuntaşilor. Până prin anii ’60 ai secolului XX, alaiul de nuntă ajungea la biserică în prima zi, duminica, imediat după ce ieşeau oamenii de la slujbă. Mireasa purta costum popular sau o vestimentaţie asemănătoare costumului popular, mai “modernă” : rochie largă, cu şurţă, ie, laibăr, şlaier (voal) şi cununiţă din flori. Restul nuntaşilor erau îmbrăcaţi în costume populare. În ultimele decenii mireasa a început să poarte rochie albă, mirele şi restul nuntaşilor costume “de orăşeni” . Astăzi, nunta a devenit un prilej pentru etalarea unor ţinute cât mai “la modă” Alaiul de nuntă era “însoţit” de strigături/ urări către miri , precum : “ Mireasă gătită-n flori Ia-ţi gândul de la ficiori Şi ţi-l pune la bărbat Că cu el te-ai cununat” sau “Staţi în loc şi vă uitaţi În ce curte vă băgaţi În curtea cu teiuri multe La ficiorul cel de frunte” Dacă alaiul trecea peste un pod, se striga aşa: “Trecem podul năsâpos Cu mirele ăl frumos Trecem valea năsâpoasă Cu mireasa hai frumoasă” După cununia la” sfatul popular” şi la biserică, urmau ospăţurile ţinute în casa mirelui sau a miresei. Darurile de nuntă constau prea puţin în bani, şi mai mult în obiecte casnice de care tânăra pereche avea nevoie in gospodărie: vase, căni, topoare, grapă, câte-un rând de haine, blide (farfurii), şuştare, tristăre (pâlnii) etc.
642

641 642

Costea Letiţia, 94 de ani, Saschiz nr. 242 “Noi ne-am căsătorit în ‘ 63 si n-am căpătat niciun ban”, Fleşar Florica, Saschiz nr. 281

158

Monografia comunei Saschiz
Un obicei de nuntă care se mai păstrează şi azi este “ legatul drumului” cu covoare: prinse de-o sfoară. Drumul nu era “dezlegat” decat după ce naşul îi cinstea cu bani, băutură , lichiu şi cozonaci pe cei care le-au legat drumul/calea. Furatul miresei: un obicei care porneşte de la presupunerea că mirele nu trebuie să aibă ochi decât pentru mireasa lui, dar unii nuntaşi mai glumeţi profită de neatentia mirelui şi fură mireasa. Mirele este dator să o caute şi să o răscumpere. Răpitorii aduc mireasa pe braţe mirelui, iar acesta, de multe ori, trebuie să îndeplinească sarcini amuzante pentru s -şi recupera mireasa. răscumpărarea se negociază de răpitori cu naşul. La ospăţ se obişnuia “ să se cânte găina”. Datul găinii era însoţit de strigături , precum: “Ia nănaşă găina/Că-i găină democrată/ Ouă şapte ouă-odată”. A doua zi , nuntaşii petreceau în continuare “cu ce-a mai rămas” . Cântece de nuntă cunoscute în Saschiz sunt : “De-ar fi mândra-n deal la cruce” , “Mulţi ani trăiască” ş.a. Înmormântarea Un rol important în organizarea funeraliilor îl are vecinătatea: masa de mort şi scaunele de mort sunt ale vecinătăţii, fiind puse la dispoziţie familiilor membrilor vecinătăţii, în caz de nevoie. Tot dintre membrii vecinătăţii sunt alese, prin rotaţie, persoanele care sapă groapa în cimitir. Cel care începe groapa, de obicei cel mai vârstnic, primeşte din partea familiei mortului ştergarul în care li s -a dus de mâncare groparilor. Mortul este priveghiat două zile ( în a doua seară preotul oficiază “sărăcusta” ), iar înmormântarea are loc în cea de- a treia zi. Sicriul este scos din casă, în curte, de către nepoti .Tradiţia orală spune că, după ce mortul este scos în curte, când preotul cântă Fericirile, soţia, mama sau altă rudă apropiată trebuie să dea “vama” : o bucată de material mare de “două mâneci” ( o faţă de masă, ştergar, etc. ), care se dă peste sicriu, unui om necăjit. Mai primesc ştergare cei care poartă sicriul pe umeri. Mai demult morţii erau conduşi pe ultimul drum cu fanfara, iar sicriul era purtat pe umeri de membrii vecinătăţii, numai în ultimii 15 ani a început să se folosească dricul. În fruntea alaiului funerar merge vecinătatea cu steagurile643, praporii şi coroanele, apoi preotul şi cantărul, urmează sicriul şi în urma acestuia rudele şi ceilalţi enoriași. Şezătorile Şezătorile erau structurate pe grupuri de fete de aproximativ aceeaşi vârstã şi se ţineau la casa uneia dintre fete, prin rotaţie. În şezători, tinerele torceau cânepă sau lână, brodau sau ţeseau. La ora 10 seara intrau şi feciorii şi împreună cântau şi jucau, pe muzica asigurată de orchestră. „Torceam, cădea fusul, ţi-l ridica, trebuia să pupi ficioru’ 644”
643

Datoria sau

Steagul vecinătăţii “Împăratul Traian” datează de la începutul secolului trecut “ de cand a fost badea (Haller Ioan) fotăr , atunci l-am văzut prima dată.” – Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 644 Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256

159

Monografia comunei Saschiz
“Până la Crăciun torceam lâna cu maşina de tors , după Crăciun începeam la fuior să toarcem cânepa, apoi – către primăvara- o ţeseam la război. Cânepa o topeam vara. Războiul de ţesut era format din “iepe” (bucăţi din lemn pe care călcam), iţe, spată, brâgla care “ bătea” firele….. Parc-aş pune războiul şi-n anu’ ăsta, da’ n-am urzit “645 Românii din Saschiz aveau fanfară şi orchestră până în urmă cu vreo 30 de ani, iar veselia în şezători era “la ea acasă”. Tinerii nou-veniţi în şezătoare erau „botezaţi” într-un ciubăr cu apă. Băieţi şi fete jucau „telerul” şi „ghirău” : „ieşea ficioru’ afară şi chema fata care vroia el. Tu te duceai afară, povesteai, el venea în casă şi tu-ţi chemai băiatul pe care-l vroiai....si tot aşa pe rând fiecare” (...) a fost o şezătoare odată la Ana de după deal şi pe la cumnatu’ Daniluţă era cale faină de sanie! Şi cumnatul avea sania într-o şură ....mai în sus . Pe mine m-o chemat afară Nitu Şoaitii ăsta de lângă noiŞoituţa, şi ne-am dus cu tineretul , ne-am dat cu sania...gândeau ăştia dinăuntru: ce-or fi făcut de stau atât afară ..când o vint şi-o văzt, noi ne dam cu sania de-acolo şi veneam până jos. Ş-apăi s-o dus ăştia şi i-o luat sania lui cumnatu Daniluţă şi s-o pus toţi! Era şi Silvia lui Patriche şi cum veneam cu sania striga „Măi bădiţă sasule/De ţi-ar plăcea săsoaicele/Cum îţi plac rumânele/Te călcau nevoile” . Şi-apăi stăteau saşii prin fereşti şi râdeau ...Vai că frumos era !...”
646

Şi femeile măritate organizau şezători: torceau, lucrau cipcă pentru mânecile iilor , pentru feţe de masă ori cearşafuri. Şezătorile femeilor măritate erau mai sobre decât ale fetelor - femeile se concentrau mai mult pe discutarea întâmplărilor din sat, a bârfelor. Colindatul De Naşterea Domnului, încă din momentul intrării în postul Crăciunului, copiii se organizau în cete –după vârstă - repetau colinzile („Steaua sus răsare”, „Trei păstori”, „O, ce veste minunată”) şi confecţionau Steaua cu care se mergea la colindat în Ajunul Crăciunului. Primeau de la gazde nuci, mere, cozonaci, lichiu şimai putin bani. Şi ficiorii mergeau la colindat din casă în casă în Ajun, prin tot satul, îmbrăcaţi în costume populare: cămaşă albă, pieptar, jerseu de lână albă, zeche, căciulă de miel împodobită cu vrâstă din flori artificiale, cu bentie multicoloră- însoţiţi de muzicanţi angajaţi ( „vioristul Hanţi şi condoraşul Culă”). Colinda începea de la casa preotului, apoi în tot satul. Ceata colindătorilor era condusă de judele mare(cel mai în vârstă ficior), ajutat de judele mic(cel mai tânăr ficior din grup). Cei mari îi „comandau” pe cei tineri, care intrau cu coşul în casa în care colindau, coş în care gazdele puneau apoi „câte-un lichiu, un colac, o litră de vin şi-un dărab de carne .” Ca şi-n ziua de azi, vătavul sau judele mare încheia cu urătura: “Bună sara, sară din ia’sară S-ajungeţi cu pace, cu sănătate Cu iertare de păcate

645 646

Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256

160

Monografia comunei Saschiz
Cu mai multă bucurie Cu mai multă veselie Ca Dumnezeu să vă ţie. Anul Nou, Sfântul Botez şi Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos Să vă fie sufletelor dumneavoastră de folos La Anu’ şi La mulţi ani!” Pe vremuri, fetele erau colindate în prima zi de Crăciun (pe 25 decembrie). Fetelor li se cânta Noru’, după care ficiorii colindători le luau la joc. .....”Veneau si muzicanţii cu dipla (vioara), şi pe luau pe fete la dans. ”647 (...) „Hanţi - la vioară şi trompetă, Nonu’ Culii – la ţambal şi contrabas, Laică şi Ceaicu Glodu’ la vioară secundă. „648 În prima zi de Crăciun, jocul începea de pe la 3 după-masa; feciorii şi fetele luau masa apoi, împreună, la casa arvunită, după care din nou mergeau la joc la „şcoala românilor” (actualul cămin cultural al Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae) . Înspre dimineaţă toţi credincioşii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare participau la Sfânta Liturghie, „răspunsurile” fiind date de corul bisericii. După predică, ficiorii dădeau un concert de colinde, în biserică. La ieşirea din biserică bărbaţii se porneau şi ei la colidat, până spre amiază, când toţi din neam luau apoi masa împreună, serbau Crăciunul cu bucurie şi veselie, cu sarmale, friptură de porc, cârnaţi, caltaboş, lichiu, cozonac…şi se bea vinul casei. La jumătatea secolului trecut, în seara primei zile de Crăciun toţi rumânii din Saschiz participau încă la o serbare, la care formaţia de teatru prezenta o piesă, pregătită sub regia d-nei preotese Pulcă, mama artistului Ion Dacian şi a doctorului Romul Pulcă. S-a jucat chiar şi piesa „ D’ale carnavalului” de I.L. Caragiale. Corul bisericii, dirijat de învăţătorul Stelian Voiculescu cânta: „ Trandafir de pe cetate, trandafir frumos/Spune-i badii sănătate, trandafir frumos” sau „Pe cărare sub un deal zău, zău/Un voinic stă supărat, zău, zău, zău…” Se recitau monologuri hazlii: „Tetea, Dumnezeu să-l ierte/De trei ani tot pescuieşte/Şi la mal nu se iveşte” sau „ Alachim salam bucate boiereşti/ Ah Doamne Sfinte, ce mai miros de plăcinte” sau „Mamă care faci gogoşi/Tu le faci, tu le miroşi/Şi le dai la puturoşi” A doua şi a treia zi de Crăciun, după Sfânta Liturghie şi prânzul în familie, începea din jocul. De Anul Nou şi de Bobotează toată lumea petrecea la fel. „Mai demult, zicea mama bătrână, că jucau din Crăciun în Anu’ Nou , în fiecare seară, dumneai îmi povestea că–ntr-un an avea gripă...şi-atâta o jucat şi-o transpirat până i-o trecut gripa. (...) La joc mergeau şi mamele, era plin de femei roată-mprejur, nu se duceau fetele fără mamă la bal. „649
647 648

Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 Pr. Călugăr Nicolae, 80 de ani, Saschiz nr. 410 649 Fleşar Florica, 70 de ani, Saschiz nr. 281

161

Monografia comunei Saschiz

Noru’ - Colind tradiţional din Saschiz 1. Norul cel prea luminat Azi nouă s-a arătat Mesia cel făgăduit Şi de prooroci prorocit 2. Astăzi noi l-am dobândit Ca soarele a strălucit Dintr-o fecioară curată De toată lumea lăudată 3. Ieslea dobitoacelor Bucuria oamenilor Numai lui Irod întristăciune Fiind plin de amărăciune 4. Irod dacă a auzit Că crai de departe au venit Şi pruncului celui născut Cu daruri i s-au închinat 5. El tare s-a mâniat Mulţi coconi mici a tăiat Patrusprezece de mii De doi ani în jos mai mici 6. Maicile lor lăcrimau Şi cu glas mare strigau Săracile ce-i de noi c-am rămas fără coconi 7. Vai Iroade ce-ai făcut Mii de prunci ai omorât Nu ţi-e frică de urgie De-a lui Dumnezeu mânie? 8. Nu-ţi e frică de năpastă Că Domnul fiul te va bate Foc din cer să se aprinză Iroade să te cuprindă 9. Foc din cer să se coboare Iroade să te omoare Cu sabia îngerească Domnul să te pedepsească 10. Pe deasupra ieslii Frumos cântau îngerii Mărire sus lui Dumnezeu Şi pe pământ oamenilor 11. Noi încă să lăudăm La crai să ne închinăm Şi de-acum până-n vecie Mila Domnului să fie Dumneavoastră bucurie La mulţi ani cu veselie!

Cântec de Crăciun, pentru copii, din Saschiz : „Ce ne-aduce Moş Crăciun” „Ce ne-aduce Moş Crăciun Tot ce e frumos şi bun Un cal mic de călărit Cărţi frumoase de cetit. O păpuşă frumuşică O oiţă mititică Trâmbiţă şi săbioară Puşculiţă şi vioară Mere dulci ca să mâncăm Jucării să ne jucăm Şi ne-aduce clopoţei Ca să ne jucăm cu ei.

162

Monografia comunei Saschiz

Sfintele Paşti şi Rusaliile Înainte de Sfintele Paşti, pe toată durata Postului Mare nu se juca, nu se făceau maialuri/serbări câmpenești şi nu se organizau nunţi. Înaintea Duminicii Floriilor, sâmbăta, se ţinea „Ziua Morţilor” când se oficia un parastas general în cimitir. Se dădeau de pomană tot felul de bucături şi câte un pahar cu vin. În Vinerea Mare, ambele vecinătăţi ale românilor se întruneau la biserică pentru a curăţa cimitirul şi curtea bisericii. Femeile se adunau şi ele la biserică pentru a ajuta la curăţenie. Preotul spovedea toţi credincioşii iar în Săptămâna Mare, seara, se săvârşeau Deniile, joia – Slujba celor 12 Evanghelii ( cel care dădea Sfintele Paşti aducea atunci o pâine şi vin care simbolizau Cina cea de taină), în timp ce vinerea seara se săvârşea Prohodul Domnului, când credincioşii împărţiţi în două cete cântă versurile Prohodului. Se înconjura biserica iar după predică lumea se retrăgea acasă. Şi de Paşti făceau rumânii petreceri mari: cu muzică, fanfară la”locul de joc”; popular „Ohin”. Vecinătatea; Rihtogul Românii din Saschiz au preluat de la saşi obiceiul”vecinătăţii”, o formă de organizare între mai mulţi vecini care contribuiau la buna rânduială a comunităţii şi la ajutorare reciprocă în caz de nevoie: la acopeirtul şurii, la înmormântări, la curăţarea cimitirului, etc. Fiecare vecinătate are un regulament propriu de funcţionare, care prevede incluisv amenzi pentru cei care nu -şi onorează sarcinile faţă de vecinătate. Înştiinţarea vecinilor (membrilor vecinătăţii) asupra desfăşurării unui eveniment se face cu ajutorul “ţihinului” –o bucată de lemn în formă de trifoi, pe care sunt prinse mesajele ce trebuie să ajunga la fiecare vecin. Ţihinul se dă “din poartă-n poartă”: cel ce l-a primit este obligat să citească mesajul şi să ducă ţihinul următorului vecin. Există şi astăzi în jur de cinci vecinătăţi în Saschiz (cea mai numeroasă este vecinătatea “Împăratul Traian” ), însă membrii acestora nu mai sunt doar vecini, ci şi persoane din zone diferite ale localităţii sau chiar persoane originare din Saschiz, dar care locuiesc în oraşe, de exemplu. Aceştia din urmă sunt “membrii onorifici”. Vecinătatea este condusă de un ”Foatăr”, cuvânt care provine din germ. ”Vater ”-însemnând ”tată” sau ”cap” al vecinilor. Pe 24 ianuarie, membrii vecinătăţii se întrunesc pentru ”Rihtog”, denumire care provine din germ. ”Richtag” - cuvânt format prin alăturarea cuvintelor: tag (ziuă) şi rich (rânduială, orânduială). Astfel, în traducere liberă Rihtog înseamnă “ziua rânduielii”. Pe 24 ianuarie vecinătăţile îşi aleg Fotărul, cu mandat de 2 ani. 650 Fotării se aleg în ordinea vârstei, începând de la cei mai vârstnici membrii. Până în anii ’90, Rihotogul dura 2 zile iar schimbarea fotărului era , de fapt, un întreg ceremonial : fotărul care preda conducerea era îmbrăcat în mire iar cel care-i urma era costumat a treia zi era maial... se ţinea sub cetate, pe un platou, într-o poieniţă înconjurată de pădure, în locul denumir

650

În ultimul deceniu, în urma creşterii numărului de membrii, vecinătatea Împăratul Traian a început să-şi aleagă fotărul o dată la un an

163

Monografia comunei Saschiz
în mireasă. Astfel erau plimbaţi cu trăsura prin tot satul, însoţiţi de membrii vecinătăţii îmbrăcaţi în costume populare , unii călări, alţii pe jos. Alaiul oprea în faţa casei fiecărui membru şi nu era popas la care să nu fie cinstiţi cu bucate alese şi cu băutură. Din păcate acest obicei a dispărut. În fiecare an, însă, pe 24 ianuarie651 membrii vecinătăţilor din Saschiz se strâng dimineaţa la biserică şi participă împreună la slujba religioasă, după care fiecare vecinătate continuă cu o petrecere, separat. …În loc de concluzii Trăim într-o epocă a globalizării în care zilnic ne lovim de pericolul pierderii identităţii culturale. Patrimoniul cultural imaterial al localităţii Saschiz nu poate dăinui decât prin oamenii locului. Dacă vorbim despre saşi, tradiţiile şi obiceiurile au început să dispară odată cu emigrarea lor în Germania. Cu toate acestea, în zile de sărbătoare, saşii rămaşi îmbracă încă portul tradiţional, cel puţin la biserică. În ceea ce-i priveşte pe români, deşi majoritari acum, par să fi uitat de costumul popular, cu excepţia câtorva femei trecute de de 70-80 de ani. De trei ani încoace, mai „compensează” parcă din acest neajuns tinerii membrii ai Ansamblul folcloric Românaşul iar la Rusalii unii dintre noi îşi mai amintesc să îmbrăce portul popular la biserică. Viaţa culturală a Saschizului a fost extrem de animată până la mijlocul secolului trecut: atunci Saschizul avea patru fanfare, coruri, trupe de teatru....Chiar şi în anii ’80- ’90, în Saschiz exista un cor de femei şi un cor al şcolii – Toccattina- care obţinea premii importante la concursuri judeţene şi naţionale, dirijat de inimoasa d-na prof. Celita Sechel. Şezătorile au dispărut....tinerele nu mai sunt interesate de cusut, croşetat, brodat. În serile lungi de iarnă am învăţat să socializăm online. Dacă e de bine sau de rău, ori dacă există o cale de a îmbina tradiţa cu modernismul şi ca re ar putea fi calea aceasta....rămâne să hotărască fiecare, după ce va fi citit rândurile de mai sus. Astăzi, când facem apel la cultură, putem vorbi inclusiv despre o „cultură gastronomică” a Saschizului: gemurile de rabarbăr, de exemplu, au făcut Saschizul cunoscut în întreaga lume. Săsoaicele obişnuiau să prepare din rabarbăr gemuri, compoturi, prăjituri, sosuri ..iar gospodinele românce au preluat reţetele de zeci de ani . Ciorbele le înnăcresc cu agrişe sau cu rozincine (strugurei). Iarna, saşii mâncau „cartofi copţi cu slănină”, jumări şi varză acră” . Iar lista bucatelor din gastronomia tradiţională poate continua.652 Dacă vorbim despre cultură şi specific local, trebuie amintită şi arhitectura tradiţională care, din păcate se mai respectă azi prea puţin de către localnici. La Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti din Bucureşti sunt expuse două case tradiţionale româneşti din Saschiz. Despre una dintre ele se spune că este o „Construcţie cu două niveluri; două încăperi; tindă; cameră de locuit; bârne masive de stejar; acoperiş în două ape repezi; învelitoare din ţiglă”, etc.653 Povestea casei Băcișor , aflată
651 652

În tradiţia populară, 24 ianuarie este cunoscută la Saschiz drept „ziua bărbaţilor” O mâncare tradiţională românească, pe care o mai gătesc doar femeile în vârstă, este „Găgău”- felii de mămăligă rece, tăvălite în unsoare încinsă (Fleşar Florica: „iese mai bună dacă -i unsoare-n care-ai fript carnea înainte”) 653 http://monumente-etnografice.cimec.ro/muzee-in-aer liber.asp?ID=2717FE69792C4765BE08EACE9CF62F61

164

Monografia comunei Saschiz
acum la Muzeul Satului este spusă de una din nepoatele familiei în Vatra Saschizană, rubrica “Povești Saschizene”(foto: “casa Băcișor”, Saschiz nr. 208). Arhitectura caselor săseşti, adevărate cetăţi în miniatură, este descrisă amănunţit în Planul Urbanistic Zonal întocmit pentru zona cu protecţie UNESCO din Saschiz . Administraţia locală actuală a intuit potenţialul turistic uriaş al Saschizului prin revitalizarea tradiţiilor şi conservarea specificului local, pregătind documentaţiile necesare implementării de proiecte inclusiv în acest domeniu.

165

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL X Folclor Muzical Românesc din Saschiz
„Încă din tinereţea mea am visat să înregistrez folclorul muzical din satul meu natal, Saschiz, judeţul Mureş . Pe atunci cânta satul întreg la fân, la sapă, în sărbători şi la hore. Comunismul a determinat plecarea tinerilor la oraş, rupându-se astfel legătura dintre ei şi folclor. În acele timpuri locuiam la Brașov, aveam copii mici şi nu aveam nici mijloace materiale pentru a înregistra frumoasele cântece populare românești. Acum însă, există foarte puţine persoane, în vârstă, care cunosc cântece vechi de la părinţii lor. Aceștia colaborează cu mine pentru a le salva. Dureros este şi faptul că sunt tot mai puţini cei care îmbracă costumul naţional. Doresc din toată inima, acum, când nici eu nu mai sunt tânără, să mai am timp să adun întrun şirag aceste perle ale cântecului popular, pe care mi-aş dori să le cânte, ca pe vremuri, întregul sat şi măcar în sărbători să îmbrăcăm costumul popular. „ Băjan Floarea, Saschiz, nr. 208

Cântece culese de la Curuţiu Maria, Saschiz, nr. 239 1. Spusu-mi-a badea Ionaş Când oi fi la însurat Să nu lacom la avere Că averea iute piere Lăcomit-am la o sută Şi mi-am luat pe cap o mută Suta stă în lada mesii Muta stă în dosu’ căsii Suta stă tot neschimbată Muta stă nesărutată -Popă, când m-ai cununat O sută de lei ţi-am dat Iar de mi-i descununa O mie de lei ţi-oi da -Cununia –o fost la mine Ochii-o fost în cap la tine De ce nu i-ai deschis bine Să nu legi muta de tine? Cununia-i cununie Ai luat-o, a ta să fie! 2. Colo-n vale lângă moară Lângă moară, lângă sat Ilenuţa cea frumoasă Spală haine ne-ncetat Eu îi spun ca să se lase Ea-mi răspunde tot mereu: Eu spăl haine de mireasă Că-l aştept pe badea-al meu Ilenuţa cea frumoasă Ea pe nime’ n-avea drag Numa’ chiar pe Vasilică Pe băiatul cel sărac Tatăl ei fiind om de frunte Chiar primarul satului Nu-i venea la socoteală Să i-o dea pe fata lui Într-o zi de sărbătoare Tatăl ei s-a supărat Şi atunci pe Vasilică La oştire l-a predat Şi de-atunci biata Lenuţa 166

Monografia comunei Saschiz
Plânge, plânge, ne-ncetat Cred că n-am să fiu mireasă Vasilică o fi decedat 3. La bădiţa meu la poartă măi, la, la Două fete mari se ceartă, măi Una-i hâdă , da-i bogată, măi Alta-i faină, da-i săracă, măi Cea bogată-aşa zicea, măi Pe mine badea mă ia, măi Că-mi dă tata patru boi, măi Şi-o turmă mare de oi, măi Cea săracă-aşa zicea , măi Pe mine badea mă ia, măi Nu dă badea ochii mei, măi Pe toţi patru boi ai tăi, măi Nu dă badea gura mea, măi Pe întreagă turma ta, măi 4. De acasă de la noi Te văd mândră, la război Cum dădeai cu brâglele Şi schimbai cu iţele Cum ar fi Doamne de bine Ca să fiu o suveicuţă Să mă porţi mandro-n mânuţă Să mă porţi astăzi şi mâne Să mă porţi un an de zîle Să mă porţi astăzi că-i joi Să mă porţi aproape doi De acasă de la noi Te văd bade lângă boi Şi tu boii ţesălând Şi din gură fluierând M-am gândit atuncea-n mine Cum ar fi Doamne de bine Ca să fiu o fluieriţă Să mă porţi badeo-n guriţă Să mă porţi astăzi şi joi Să fim bade amândoi 5. Într-o verde grădiniţă Se preumbl-o copiliţă Cu părul lăsat pe spate Vine-un june om de treabă Pe copilă o întreabă: -Eşti fată sau măritată Sau zână din cer picată? -Nu-s fată, nici măritată Nici zână din cer picată Că-s floare mirositoare Cine mă miroase, moare Frunză verde, lemn domnesc Da’ dumneata cine eşti? June eşti, ori însurat, Ori înger din cer picat? -Nu-s june, nici însurat Nici înger din cer picat Că sunt brumarul cel mare Iau mirosul la o floare.

„Bun rămas căsuţă dragă Ulicioară, bun rămas D-zeu vă aibă-n ştire Tată, mamă, eu vă las... Rătăcind pe căi străine De cămin îndepărtat Unde-n lume să mai aflu

„Mai du-mă Doamne-n libertate Să-mi văd părinţi şi fraţii mei Să-mi văd iubita, scumpul meu înger Să cad fierbinte la sânul ei Mai ţii minte, fetiţă dragă, Mai ţii minte , ori ai uitat De jurământul cari mi l-ai dat, 167

Monografia comunei Saschiz
Un cuib atât de drag?! Alte sate, alte case, Întalni-voi tot mereu Numai tu vei fi departe Numai tu, sătucul meu Târguri, case mai frumoase Mi-or surâde în zadar Tot la tini căsuţă mică Mă va-ntoarce doru’ iar” În faţa lumii cand am plecat? Trecui asară pe strada ta Văzui la poartă pe maică-ta Ridicai ochii, mă uit la ea Sărmana maică, cum mai plângea! Ridicai ochii puţin mai sus Văzui pe poartă un doliu pus -Dragă mămică, cine-o murit? -Tânăra fată cari te-o iubit Intrai în casă să-mi văd iubita Să-mi văd mireasa cum doarme-n flori Lampa s-a stins şi luna s-ascunse Cântec cules de la Cristea Elena, Saschiz nr. 256 Într-un negru nor...”

Cântec cules de la Costea Ana, Saschiz nr. 193

168

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL XI ....despre satul Mihai Viteazu
Învăţător Mihai Gheorghe, fiu al satului Motto: ,,Fiecare sat se simte în conștiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii.,, Lucian Blaga Introducere Un centru al lumii este și satul Mihai Viteazul pentru mulţi dintre cei ce locuiesc pe teritoriul comunei Saschiz , pentru cei care s-au născut în Mihai Viteazul, pentru cei care au copilărit aici, pentru cei ce au cunoscut frumuseţea și farmecul acestui univers, unde se îngenuchează arhaismul satului și al oamenilor cu puritatea naturii,ca într-un nesfârșit și magic ceremonial desfășurat într-o grădină încântătoare dăruită de Dumnezeu locuitorilor acestui așezământ.

Cateva considerente geografice Satul Mihai Viteazul se află așezat la jumătatea distanţei dintre orașele Sighișoara și Rupea pe șoseaua europeană E60, pe malul drept al cursului mijlociu al pârâului Valea Scroafei, un afluent al Târnavei Mari în care se varsă în apropierea localităţii Vânători. Pârâul Valea Scroafei izvorăște din dealul Fișerului, străbate către apus localităţile Bunești și Criţ apoi se îndreaptă către Mihai Viteazul,Saschiz și Vânători. Numele pârâului ,,Valea Scroafei,, are legenda lui: în vremuri îndepărtate, într-o zi de vară, o scroafă cu purceii ei, înfierbântaţi de căldură se scăldau în acest pârâu; pârâul s-a mâniat pentru că i-a fost tulburată apa și și-a trimis valurile învolburate care au înecat scroafa cu purceii și n-au mai fost găsiţi niciodată, iar de atunci pârâul s-a numit ,,Valea Scroafei,,. În deceniile trecute , Valea Scroafei avea un debit foarte mare de apă și nu puţine erau locurile unde adâncimea ei avea 2 sau chiar 3 m adâncime. Oamenii povestesc că Valea Scroafei , pe timpuri, „gemea de pești” , iar oamenii îi pescuiau cu ajutorul coșurilor confecţionate din ramuri de răchită. În „bulbocile” adânci înnotau cleni ,,cât purceii” , la repegușuri străluceau ca lăncile unei armate în razele soarelui ,iar cârduri de porcușori găseau în orice loc din vale. Probabil și acesta este un motiv pentru care pârâul a primit denumirea de „Valea Scroafei”. Pescuitul era practicat duminica după masă sau la sărbători, după amiază, când oamenii nu erau la munca câmpului. Bunicul îmi povestea despre un om orb care era condus adesea la vale de un membru al familiei sale, intra în apă, se scufunda în apă și apoi ieșea în fiecare mână cu câte un pește, în scurt timp umplându-și traista de pești care erau consumaţi cu multă plăcere. Cirezile de vite si turmele de oi se adăpau în zilele toride de vară din apele pârâului Scroafei. La inundaţiile din anii 1970 și 1975 Valea Scroafei s-a revărsat producând multe pagube,distrugând poduri și culturi agricole.În zilele noastre debitul apei din Valea 169

Monografia comunei Saschiz
Scroafei a scăzut foarte mult datorită secetei din ultimii ani,chiar secând în câţiva ani la rând ,primăvara și vara precipitaţiile fiind foarte reduse. Dacă la sud-vest Mihai Viteazul este flancat de Valea Scroafei, la nord-est străjuit de dealuri semeţe împodobite cu păduri de foioase, predominând padurile de fag și carpen iar pe alocuri și de stejar. Comunele vecine satului Mihai Viteazul sunt: Roadeș, la est, la N-E comuna Archita, la sud satul Criţ iar la N satul Cloașterf și comuna Saschiz. Satul Mihai Viteazul este așezat într-o zonă de deal, la altitudinea de aproximativ 600 m. Primele raze ale soarelui, la răsărit, mângâie chipul pleșuv al ,,Coastei Mari”, un uriaș blând ce se înalţă drept, la căpătâiul satului, la confluenţa ,,Pârâului Stânii” cu ,,Valea Scroafei” care veghează de mii de ani ca nimeni și nimic să nu tulbure liniștea dimineţii și a oamenilor satului. La nord-vest Mihai Viteazul este străjuit de ,,Dealul Pandrii” și de ,,Dealul Viei”, despărţite de ,,Părăul Mutii” ,un pârâu sec unde trăia o femeie bătrână mută, spaima micuţilor din sat. Cele două dealuri au pozat ca zid de nepătruns de-a lungul veacurilor pentru popoarele năvălitoare care veneau dinspre miazăzi. La sud-est , ,,Coasta Vici” împodobită de ,,Pădurea Dumbravei” pare un turn de control care urează ,,drum bun” călătorilor cu gânduri curate și care se îndreaptă spre miazăzi spre inima munţilor. ,,Valea Satului” împarte satul în două zone asimetrice, una cu un șir de case pe partea dreaptă a pârâului,iar alta în partea stângă a cursului ,care reprezintă marea parte a vetrei satului cu ,,Pe-aci-n sus” și uliţa de ,,După Garduri”. Pădurile din împrejurimea satului ocupă o suprafaţă însemnată și dau o notă de frumuseţe în plus, de pitoresc, peisajului. Fermecătoarele păduri de fag, carpen, brad, stejar au fost un motiv de atracţie pentru coloniștii sași cărora regele Geza al II-lea în 1224 le-a dat : ,,Silva Blachorum et Bissenorum,, adică pădurile românilor cum se numeau aceste ţinuturi în timpurile acelea. Clima zonei în care se află satul Mihai Viteazul, adică Podișul Târnavelor, se caracterizează ca fiind o zonă cu primăvară și vară,cu călduri mai mari pe timpul verii, dar care ţin aproximativ doar două luni, cu toamne mai lungi și cu ierni destul de geroase și lungi. Ocupaţia de bază a locuitorilor a fost de-a lungul timpurilor agricultura, cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Pământurile mai bune pentru cultivarea plantelor sunt cele aflate pe lunca pârâului Valea Scroafei, de o parte și de alta, celelalte terenuri fiind folosite ca pășuni sau fâneţe. În zona dealurilor există și câteva părţi cu terenuri întinse folosite cu succes la cultivarea cerealelor și a cartofilor, care lucrate bine au dat și dau producţii însemnate. Zona aceasta,cu un climat temperat a fost și este o zonă propice livezilor de pomi fructiferi și a viţei de vie. Pășunile întinse și bogate au încurajat creșterea vitelor și a oilor în hotarele satului Mihai Viteazul, ocupaţii practicate din cele mai vechi timpuri de băștinașii locurilor. Vânătoarea a ocupat și ea un loc însemnat în viaţa locuitorilor acestor ţinuturi, în păduri adăpostindu-se animale ca: porci mistreţi, cerbi, căprioare, iepuri și care completau hrana oamenilor 170

Monografia comunei Saschiz
alături de hrana furnizată de animalele domestice: porci, găini, vite, etc. Foarte importantă pentru viaţa economică și socială a satului Mihai Viteazul atât în trecut s-a dovedit a fi soseaua E60, astăzi modernizată, care leagă Brașovul de Sighișoara și apoi de Tg.Mureș și care trece prin mijlocul satului. Odinioară această șosea era un drum pietruit pe care s-au perindat agenţiile istorice seculare. Scurt istoric Raportandu-ne la istoria Romaniei, putem spune ca si teritoriul localitatii Mihai Viteazu a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci. După ocuparea Daciei de către romani, se știe că aceștia au întreţinut castre întărite în diferite puncte ale Transilvaniei, cantonamente ce se legau între ele prin drumuri care au fost organizate din raţiuni militare. Astfel de castre în zona noastră existau la Tg.Mureș, Sighișoara, Ungra, Hoghiz și controlau trecerea peste Târnave și peste Olt precum și a singurei artere de comunicaţie cu Ţara Bârsei, prin Pădurea Bogăţii. Aceste castre apărau pacea romană, tulburată adesea de inamicii ascunși în pădurile din jur. Drumurile ce legau aceste castre serveau interesele militare dar și comerţul ce se infiripase într-o provincie în care relaţiile romanilor cu dacii autohtoni au început să fie strânse și stabilite. Un astfel de drum care făcea legătura dintre castrele de la Sighișoara și Hoghiz trecea aproape obligatorie și pe teritoriul localităţilor de azi Saschiz și Mihai Viteazul, cel mai probabil drumul șoselei E60 de azi. Locuitorii satului Mihai Viteazul, probabil, trăiau puţin mai retrași către zonele împădurite, neafișându-se permanent în calea iureșului de armate, continuându-și existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca păstori chiar si după retragerea în timpul împăratului Aurelian.(271 d.HR.) În sec. al XII-lea in zona noastră s-a produs o puternică populare cu coloniștii sași la Sighișoara, Albești, Saschiz, Criţ, Bunești, Fișer, Roadeș, Rupea, Rotbav. La Mihai Viteazu s-a instalat o comunitate germană mai mică deoarece terenurile agricole erau mai reduse. Coloniștii sași au întâlnit aici o comunitate mai mică, retrasă în păduri, în poieni, în luminișuri,unde aveau locuinţe de tip bordei. Populaţia autohtonă vorbea limba română și a fost angajată de coloniști ca argaţi, păstori, păzitori de terenuri agricole etc. Prima atestare documentară a satului Mihai Viteazul este din anul 1341 amintită în lucrarea ,,Documente din istoria României,, sub denumirea de ,,Possesiune Zoltan”,. În anul 1383 este amintită în lucrarea lui Franz Zimmeman sub aceeași denumire de ,,Possesiune Zoltan.,, Cu numele de ,,Zoltan,, apare în Conscripţia Klein;în anul 1733,iar în anul 1750 apare în Conscripţia Aron.Cu numele de ,,Zoltany,, apare în anul 1854 în ,,Buletinul Gubernineni Trovinciale,, pentru marele principat Transilvania iar după 1854 avea numele ,,Zoltendorf”. Între anii 1785-1820 Posesiunea Zoltan făcea parte din Comitetul Alba de Sus, alături de comunele învecinate: Albești, Criș, Stejăreni, Vulcan, Mureni și Vânători. În satele care făceau parte din comitetul Alba de Sus, majoritatea covârșitoare a locuitorilor o formau iobagii. Aceștia erau aproape numai români. Din bătrâni se povestește că în vecinătatea comunei Zoltan se gasea un loc numit ,,La Colibi” , unde ar fi existat o colonie de români, urmași ai geto-dacilor, aproximativ 12 familii (Pandrea, Pora, 171

Monografia comunei Saschiz
Baciu, Mihai, Mihăilă), cetăţenii adevăraţi înaintea de venirea sașilor pe aceste meleaguri. După așezarea coloniștilor sași, românii ar fi fost alungaţi spre locuri mai izolate ale Zoltanului devenind păzitori ai terenurilor agricole ale sașilor, argaţi, păzitori de animale. Populaţia românească putea fi intalnita în locuri a căror denumire românească străveche a dăinuit până astăzi:,,Ciuturugi” (Filu din Ciuturugi), ,,Higiuri” (Ilie din Higiuri), ,,Poiană” , ,,Poieniţă”, ,,Viţeleru” , (Paznicul viei) , ,,Fânaţe” , ,,Groapa Oancii” , ,,Laz” ( Lazu’ Niţii), ,,Nucedeș” (nucii cei deși), ,,Grădina mânjilor” etc. La sfârșitul secolului al XIV –lea, pe la 1560-1580 când a bântuit ciuma în Ardeal, majoritatea populaţiei săsești din satul Mihai Viteazu ar fi pierit răpusă de molimă. Se spune că ravagiile epidemiei nu s-ar fi oprit decât atunci când femeile săsoaice ar fi ţesut din pânză de cânepă o iie - ,,Iia Ciumei”pe care ar fi postat-o la intrarea în sat, agăţată pe o prăjină înaltă. Era însă prea târziu iar puţinele persoane care au scăpat ar fi trecut dealul în Roadeș și Archita, unde purtau numele de Zultner după numele comunei din care au venit. Pământul Zoltanului a rămas pustiu și apoi în posesiunea regelui care apoi l-ar fi dăruit celor ce se distingeau în lupte. Așa ar fi dobândit și contele Haller cele 99 de moșii printre care se găsea și Zoltanul. Contele ar fi înlocuit locuitorii sași, iobagi, români aduși de pe alte moșii din localitășile Retiș și Ţelne: familiile Dobre, Oţetea, Gligor, Radu, Bărdaș, Baboș, Sbârcea. Băștinașii Zoltanului au continuat să trăiască în vechile locuri retrase, trăind mai izolat, nefiind afectaţi de ciumă, dat fiind făcuţi iobagi de noul proprietar al pământurilor zoltărene. Toţi locuitorii Zoltanului au fost români ortodocsi în afară de două familii de unguri aduse de Grof: un morar și un fierar care apoi s-au romanizat. Se estimează că pe moșia Grofului existau aproximativ 40 de familii de români stabilite în actuala vatră a satului. Românii Zoltanului au fost creștini de la începuturi, privind credinţa în Hristos ,,Legea creștinească” devenind astfel ,,Legea românească”. Din arhivele parohiei ortodoxe, reiese ca prima atestare documentară a parohiei Mihai Viteazu dateaza din anul 1793, Zoltanul fiind o parohie de frunte, parohie maternă având ca preot pe Drăghici Popovici și fiul acestuia fiind hirotonosit ca preot de ajutor pentru parohia ortodoxă Zoltan. Zoltărenii aveau o bisericuţă de lemn , iar noua biserică a fost construită în 1836 . Despre oameni, port, datini și obiceiuri de zoltăreni Cu toate că de-a lungul veacurilor zoltărenii au avut o viaţă grea,fiind ţărani iobagi o perioadă mare de timp, credinţa, dragostea de pământul natal, păstrarea obiceiurilor, a datinilor si portului românesc au fost legi sfinte pentru ei. Ocupaţia principală a locuitorilor Zoltanului a fost lucratul pământului și creșterea vitelor.Așa cum spune părintele Aurel Stoicoviciu ,,Locuitorii Zoltanului sunt cei mai buni baci din întreg jurul. Până departe în secuime iau stânile în arendă...,,Pleacă după oi, prin munţii Apuseni și prin 172

Monografia comunei Saschiz
împrejurimile Sibiului, aduc, vând, pleacă din nou până ce vine timpul de ies cu stânile” . De aici, probabil, numele de Baciu, des intalnit in sat. Tot din rhivele parohiei aflam ca ,,locuitorii Zoltanului sunt foarte harnici, plugari buni, buni cosași...dar au puţin pământ, pământul este acolo ca atunci când erau 40 de familii, acum fiind cu 100 mai mult...”(...) ,,femeile torc, ţes frumos, spală ca lebăda hainele și cos pui cu motive românești de toată frumuseţea”. Românii din Zoltan ziceau: ,,Cinstea e mai mult vrednică, ca o oală cu verze” , adică pe om îl ridică munca și omenia. ,,Prin toate aceste calităţi, numele de ,,zoltărean” a fost transformat în reuniune, zoltărenii fiind apreciaţi și respectaţi în imprejurimi și în ţară. Zoltărenii, spunea părintele Stoicovici Aurel, ,,nu sunt închiși, morocănoși, dușmănoși, din contră, sunt totdeauna veseli, glumeţi, iubesc voia bună, petrecerea și sunt cei mai vestiţi jucători din împrejur: la vorbă sunt înţelepţi, zoltăreanul nicicând nu rămâne dator cu răspunsul potrivit, fie dat acel răspuns chiar și unui domn. Știe de la el ce-i necazul, lipsa, de aceea este foarte milos.Săracii comunelor bogate vecine sunt mai miluiţi în Zoltan și nu vine sărac sau schilod care să plece de la ușa rumânului nemiluit.” Locuitorii Zoltanului au păstrat cu sfinţenie din moși strămoși graiul, portul, obiceiurile, tradiţiile transmiţându-le cu mândrie generaţiilor viitoare. Portul popular, jocurile, dialectul zoltărenilor, erau ca cele din zona Hârtibaciului și Ţara Făgărașului, zoltărenii având de-a lungul deceniilor puternice legături, aceste ţinuturi fiind locuite de puternice comunităţi de români adevăraţi. Portul popular al zoltărenilor e inspirat de cel al geto-dacilor păstrându-și specificitatea românească. Este același port pur românesc care se găsește începând ,,Ţara Oltului” întinzându-se până pe Valea Târnavelor, Făgăraș, Valea Hârtibaciului până spre Blaj. Bărbaţii purtau cămăși de fuior, cioareci albi ţesuţi de femei, drăstiţi la Berivoi, la poalele Munţilor Făgăraș iar în picioare purtau opinci cu nojiţe din păr de cal sau din piele. Cămășile cu mâneci largi, lungi până la genunchi erau făcute din pânză de cânepă albă ca lebăda. La mijloc se încingeau cu șerpare late din piele tot la Făgăraș tocmite iar pe cap purtau căciuli din blană de miel. Pe deasupra, iarna, purtau pieptare bătute cu flori și mai purtau zeghere lungi, făcute cu clini. Hainele blănite erau mai scurte ,ca și frigurile, și se luau în iernile friguroase. Bătrânii purtau plete și mustăţi răsucite. Mai târziu bărbaţii purtau în picioare și cizme din piele lungi până aproape de genunchi. Femeile din Zoltan purtau ,,ii de pânză de fuior, făcute de mâinile lor, cusute cu multă dibăcie cu cinci șire de arnici negru. Crătinţele, luate peste rochier, erau roșii ca focul. Fotele erau negre și, ca și cratinţele, se purtau la sărbătorile mari, în picioare femeile și fetele purtau ghete făcute la Agnita. Și cizmele, mai ales cele din piele de capră erau la mare căutare. Peste iia albă femeile purtau și un laibăr negru frumos împodobit cu ornamente de mătase iar în cap purtau năfrămi de mătase cu ciucuri, frumos înflorate. O altă piesă specifică și în același timp originală pentru portul zoltărean femeiesc era sumna, o fustă lungă și largă de culoare roșie, din pânză ţesută la război. Peste această sumnă se punea o șurţă 173

Monografia comunei Saschiz
frumoasă cu ruji. Această sumnă nu se mai găsește în componenţa costumului naţional decât la femeile zoltărene. De remarcat faptul că toate materialele textile din care erau făcute piesele de vestimentaţie ale costumului naţional atât al celui bărbătesc cât și al femeilor sau copiilor erau făcute în casă. Ele erau croite apoi și ocnfecţionate de meșteri pricepuţi, în special din Berivoi,Ţara Făgărașului, cale de vreo două zile de mers cu carul peste dealuri și cărări de codru.Costumele populare ale zoltărenilor erau apreciate ca fiind dintre cele mai frumoase din câte existau în Ţara Oltului, pe Târnave și pe Hârtibaci. Nu existau datini și obiceiuri la sărbărorirea cărora să nu fie îmbrăcate costumele populare. Pentru moșii noștri costumul popular era portul de zi cu zi chiar și la muncile câmpului. În zilele de lucru zoltărenii mai foloseau și foaia ţesută cu ciucuri, un șorţ cu ciucuri coloraţi legat la brâu. Datinile și obiceiurile se ţineau cu ocazia marilor sărbători religioase sau cu ocazia marilor evenimente din viaţa omului: botezul, nunta, înmormântarea ,etc. Atunci când se făceau nunţi, înainte cu o lună sau două, părinţii mirilor mergeau unii la alţii ,,pe văzute”. Aceasta însemna o vizită din partea viitorilor cuscri la casa miresei cât și la casa mirelui. Aici se hotăra data nunţii, organizarea și alte detalii referitoare la eveniment. Vinerea dinaintea nunţii feciorii și fetele din sat făceau o cunună din brad și flori la poarta mirilor.În ziua nunţii se chema tot satul la nuntă pentru că ,,așa era frumos”. Toţi nuntașii erau îmbrăcaţi în costume naţionale. Mirele era îmbrăcat în costumul naţional tradiţional iar de-a curmezișul pieptului și spatelui purta panglica tricoloră. Pe cap purta căciula neagră din piele de Astrahan cu vrâstă. Mireasa era îmbrăcată și ea în costumul naţional tradiţional, iar pe cap purta o cunună din iederă prinsă de jur împrejur într-o tiară alcătuită din trei rânduri de pătrăţele din lemn ornamentate cu pietre strălucitoare. Această cunună purta denumirea de borte și era folosită doar în Zoltan în prima zi de nuntă. A doua zi de nuntă mireasa purta năframă pentru a intra în rândul nevestelor. Alaiul de nuntași cu mirele merge prin sat cu muzica după nănași și după mireasă, după ce trece prin mai multe opreliști (poartă închisă, drum legat, femei bătrâne sau chiar animale împodobite ce sunt prezentate a fi mireasă). Mireasa este cerută de la părinţii ei, în numele mirelui, de către starostele nunţii. Stegarii, doi tineri aleși cu steaguri frumos împodobite cu flori și cu ţesături înflorate, însoţesc alaiul pentru a asigura ,,securitatea „ mirilor pe durata evenimentului. Întreg alaiul de nuntași merge apoi ,,pe cala mare” către biserică, la cununia religioasă. După încheierea cununiei, mirii împreună cu nânașii ciocnesc un pahar de vin, apoi sunt aruncate către ei boabe de grâu și se urează mirilor ,,casă de piatră” . In vremuri mai indepartate, masa și jocul erau făcute la casa unuia dintre miri unde nuntașii petreceau două zile și două nopţi. Mirii primeau în dar de la părinţi perechi de boi și terenuri agricole pentru a-și putea începe viaţa de gospodari. Mireasa primea de la mama ei ,,lada de zestre” (covoare, îmbrăcăminte, lenjerie de pat) care trebuia să fie foarte bogată. Cele mai reușite căsătorii erau considerate de către săteni cele în care ambii miri erau din Zoltan. Căsătoriile cu parteneri din alte sate erau privite cu oarecare ironie datorită conservatorismului 174

Monografia comunei Saschiz
zoltărean, deoarece atât costumele populare ale veneticului erau diferite cât și accentul sau alte elemente care erau considerate necorespunzătoare întocmai vieţii din sat. În timpul nunţii femeile spun strigături mirilor, nașilor sau socrilor: ,,Poţi fi mire împăcat Ce mireasă ţi-ai luat Că ţi-ai luat fată din sat, Să te iubească cu drag!” ,,Tu mireasă cu cunună Hainele pe tine sună Și pe tine și pe pat C-ai un mire ca un brad” ,,Ai ales mire,ales Ai ales grâu de pe șes Ai ales și ţi-ai luat Ce-ai avut pe lume drag Ţi-ai luat floare-nbobocită Dintr-o grădină-nflorită!” La nuntă se juca două zile, de obicei în șură, jocuri ca: fecioreasca, învârtita, haţegana, sârba iar ,,muzica zicea tare frumos” că erau tocmiţi cei mai vestiţi muzicanţi din Ţara Oltului, din Făgăraș, Ţeline, Crihalma sau Dăișoara. La Crăciun, băieţii colindau după ce ieșeau de la biserică, prima dată la casa preotului iar după aceea colindau în întreg satul, pe la toate casele. ,,Astăzi Proorocirile, și toate Scripturile , Despre Mesia Hristos,am primit foarte frumos! Căci Mesia cel dorit,astăzi în lume-a venit Iisus fiul tatălui,prin iubirea Duhului!” Colindătorii aveau ca și conducător de grup pe ,,primarul” iar ,,pârgarii” se duceau înaintea colindătorilor ca să ceară voie gazdei a colinda: ,,Această preasfântă sărbătoare Noi dorim ca să vă fie La mulţi ani cu bucurie , La mulţi ani s-aveţi folos De nașterea lui Hristos!” Colindătorii erau recompensaţi cu „spinări de porc”, cu cârnaţi, cu cozonaci, cu nuci și mere pe care le puneau în traistă. A doua zi, împreună cu fetele, ,,se îmbăneau” adică petreceau, jucau și preparau bucatele primite la colindat. La Anul Nou ,în Zoltan, oamenii obișnuiau să-și fure porţile de la alţii, să le ascundă sau să bage vacilor vecinilor fân mult, toate acestea însemnând ca gazda să fie tot anul primitoare cu porţile și sufletele deschise și ca animalele să aibă hrană din belșug. La Anul Anul nou se făcea calendar din foi de ceapă. 175

Monografia comunei Saschiz
La Bobotează oamenii mergeau la biserică și ieșeau ,,la burduf” împreună cu preotul satului unde se sfinţea apa și se cânta Botezul. Posturile mai de peste an erau ţinute de oamenii din Zoltan cu mare sfinţenie făcînd mâncăruri de fasole, din mere și prune uscate, din sâmburi de dovleac, din grâu, purificându-si trupul și sufletul (fizicul și spiritul). La Paști exista o pregătire specială ca și-n celelalte mari sărbători. În ,,Săptămâna Mare” credincioșii mergeau seară de seară la ,,Denii” . În ,,Sâmbăta Paștilor” gospodinele făceau în cuptor pâine albă, cozonaci și lichie făcute din făină de grâu de ei semănat iar bărbaţii tăiau mieii. Seara se fierbeau sarmalele în oale mari de lut, răspândind mirosul său îmbietor în tot satul. Noaptea mergeau la ,,Înviere” unde luau Paști, iar acasă ciocneau ouă roșii și serveau masa în familie. Fetele aduceau ,,Flori de Paști” de ,,peste Vale” și făceau cunună la biserică. La Sf.Gheorghe gospodarii aduceau crengi de măcieș și le puneau la porţi pentru a nu pătrunde ,,Strigoii” să fure laptele de la vaci. Tot acum fetele erau udate de feciori cu apă pentru a-și păstra curăţenia sufletească și frumuseţea feţei. La ,,Sânziene” copiii aduceau flori de Sânziene de pe hotar și făceau cununiţe pentru fiecare membru al familiei. Fiecare coroniţă era aruncată de membrii familiei pe casă iar a cui cădea, despre acela se zicea ca va muri primul. Mare era bucuria când toate coroniţele rămâneau pe casă...”. La ,,Rusalii” , după ce se termina slujba in biserică, zoltărenii ieșeau la holde și le binecuvânta părintele pentru belșug și îndepărtarea gheţii. Tot la Rusalii, păstorii ,,premiau” cele mai frumoase vite și cele mai bune de lapte făcându-le câte o coroniţă din flori de câmp pe care le-o puneau în coarne. Seara pășeau ţanţoșe în fruntea cirezii spre casele lor , sub privirile cercetătoare ale zoltărenilor, iar păstorii erau răsplătiţi cu lichiu și cu un pahar de vin de către stăpânii animalelor. Casele zoltărenilor, majoritatea, erau din lemn și aveau maxim trei camere foarte călduroase și la propriu și la figurat. Interiorul lor, specific rustic, te întâmpina cu frumoase covoare ţesute cu flori multicolore și motive populare, cu laiţe înflorate și icoane religioase pictate pe sticlă la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Peste toate acestea, ca o aureolă, domnea căldura și puritatea sufletească a zoltăreanului, a imaginii ţăranului român zoltărean, neamul lui Badea Cârţan. Șezătorile din serile lungi de iarnă, unde femeile torceau fuior din lână sau de cânepă,unde se desfăcea porumbul de foi, unde se cântau cântece vechi, erau foarte des întâlnite. În șezători, fetele învăţau să coase, învăţau strigături peste munţi, învăţau să învârtă fusul, să facă suveici. Feciorii ascultau poveștile bătrânilor, învăţau cântece de viaţă și de muncă, povești de cătănie și din război, obiceiuri și tradiţii zoltărene din moși-strămoși. La încheierea șezătorii se cânta și se juca, iar după aceea feciorii conduceau fetele acasă, cântând cântece de dor: ,,În mijlocul codrului,cale nu-i cărare nu-i, De-o fi fost vreodată cale,ea s-a prefăcut în val Unde mi-e cărarea mea,unde-mi întâlnesc badea Nu știe cucul nici haiducul,nici fecior de vânător”. 176

Monografia comunei Saschiz

,,În pădure la mândra,cânta cucul și mierla Cucul gros,mierla subţire,pentru-a noastră despărţire. Nu ne-om despărţi pe veci,numai pe doi ani întregi Cântă-mi cucule și mie,că la vară cine știe, Poate mor, poate-oi trăi, Știi’ Dumnezeu ce-o mai fi!” Cu toate că viaţa zoltărenilor n-a fost una ușoară, românii din Mihai Viteazu și-au păstrat cu demnitate identitatea naţională, credinţa strămoșească, portul, datinile și obiceiurile, aceste aspecte constituind factorii principali de rezistenţă a românilor din Mihai Viteazu în faţa intemperiilor vremii. Mai multe cuvinte despre oameni, locuri și fapte... Numele satului Mihai Viteazu este un nume de răsunet istoric așa cum a fost și numele marelui erou care a reușit pentru prima data în istorie să unească destinele românilor din cele trei ţărișoare românești într-un singur stat. Voievodul unificator, eroul de la Călugareni și Șelimbăr, a poposit cu o parte din ostașii sai în Zoltan în anul 1600, după ce trecuse în Sighișoara și lăsase ,,în demnitatea de cămăraș pe boierul Petre Oraș”. Se zice că zoltărenii l-au primit cu mare entuziasm și speranţă, oferindu-i ,,pâine albă, tare crescută și sare”. În anul 1932 s-a dat Zoltanului numele lui Mihai Viteazu, numele marelui unificator care rămăsese în sufletele localnicilor de când trecuse pe aici. Zoltanul făcând parte din comitetul Alba de Sus, locuitorii lui erau în exclusivitate ţărani dependenţi (iobagi) și aveau gospodăriile pe sesiile iobăgești. Sesia in Transilvania, în Evul Mediu, reprezenta o mică parte dintr-un domeniu, o mică parte asupra căreia ţăranul dependent avea dreptul de posesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal și care putea fi transmisă ereditar(din lat.sessio). Iobagii aveau dreptul de posesiune asupra loturilor respective de pământ și nu dreptul de proprietate, care era al stăpânului feudal. Dreptul de posesiune al iobagilor nu se schimba atâta timp cât se îndeplineau obligaţiile ce recurgeau din folosirea pământului. În Zoltan s-a încetăţenit expresia ,,loc de casă,, , ,,loc de curte”. Sesia iobăgească avea două componente de bază: una intravilană și alta extravilană. . În conscriptia czirakiană de la 1820 apare situaţia numerică a intravilanelor iobăgești jelerești, printre care și Zoltanul. Exista un singur stăpân feudal peste 30 de sesii (gospodarii) iobăgești dintre care 6 deţineau un sfert până la o jumătate de iugăr iar alte 24 de sesii deţineau de la o jumătate de iugăr până la un iugăr (30-60 ari). Suprafaţa totală a intravilanelor iobăgești din Zoltan (vatra satului) însuma 22 de iugăre (aproximativ 13 ha). Extravilanul a fost redat către iobagi cu prilejul conscripţiilor din 1785-1820 cu denumirile de pământ arător și cositor sau terenul de ,,soarte” . Termenii aceștia sunt și azi folosiţi și poartă denumirea unor locuri: ,, în Sorti la Criţ” , ,,Fâneţele Satului”. În 1820 cele 30 177

Monografia comunei Saschiz
de sesii din Zoltan deţineau 203 iugare de pământ arabil (aproximativ 120 ha), 6 iugăre de familie (aproximativ 3,5 ha). Fâneţele însumau suprafaţa de 107 iugăre (aproximativ 64 ha), 3 iugăre de gospodarie (1,7 ha). Până în anul 1848, locuitorii satului Mihai Viteazu (Zoltan) au fost iobagi pe moșia contelui Haller care obișnuia să spună că ,,până unde se întinde moșia si cerul este al meu ….“. Contele ţinea totuși la zoltăreni pentru că erau oameni harnici, respectuoși și-și plăteau dările la timp. Astfel, în anul 1848 satul Mihai Viteazul a fost scutit de jafuri din partea secuilor datorită intervenţiei preotului Ioan Drăghici. Preotul paroh îi oprise pe săteni, în prealabil, de la orice devastare a curţii grofești și astfel groful, atunci când secuii jefuiau și batjocoreau satele românești și bisericile lor, a intervenit ferindu-i de orice nelegiuire a maghiarilor. În anul 1882 urmașii contelui Haller au vândut jumătate din moșia acestuia din Ferihaz (Albesti) unor săteni din Zoltan (60 la număr) cu suma 60000 de florini,împrumutaţi de la Banca ,,Albina” din Sibiu. Sătenii nu au putut achita datoriile de la bancă și moșia a fost vândută comunei săsești,foarte bogată pe atunci, Roadeș. Dornici de mult pământ, doreau acum să cumpere și puţinul pământ pe care-l aveau zoltărenii, forţănd nota de plată cu urmașii contelui Haller. Sașii rodășeni, 160 de persoane, au venit în Zoltan să cumpere pământul. Zoltărenii, vreo 20 de juni și vreo 35 de bărbaţi, i-au așteptat cu furcile și “le-au aplicat o corecţie bună, i-au trecut dealul și de atunci niciodată nu le-a mai trebuit pământ de la Zoltăreni.” Locul acela se cheamă de atunci ,,Coasta Furcilor”. ,,Cu toate că zoltărenii traiau “în mijlocul” comunelor săsești Roadeș, Archita, Cloașterf, Saschiz, erau tratati cu mult respect de naţionalitatea germană, sașii considerandu-i,,iuţi de mânie și hotărâţi”, încât nu le mai trece oricine pe dinainte.” Totodată zoltărenii erau și oameni de omenie și ajutor cu cei ce-i tratau cu respect. După al doilea razboi mondial, unii cetăţeni ,,mai puţin ortodocși” au intrat în casele sașilor din Cloașterf și Criţ, batjocorindu-i și nesilindu-i. Unii chiar s-au făcut stăpâni pe casele sașilor, alungându-i pe aceștia și luându-le animalele. Sașii au cerut ajutorul zoltărenilor, aceștia au venit și în scurt timp i-au ,,repus pe sași în drepturi”. De atunci sașii din comunele vecine îi primeau pe zoltăreni întotdeauna cu braţele deschise. Chiar dacă Zoltanul a devenit Mihai Viteazu, locuitorii lui au rămas tot zoltăreni. Fiecare dintre zoltăreni, pe lângă nume și prenume poartă și o poreclă, lăsată din generaţie în generaţie, amintind de strămoșii din care se trăgeau, ca de exemplu: ,,Ai lui Avram,,(Marea lui Avram,Culiţă lui Avram ,Gheorghe al lui Avream.) ,,Ai lui Mihai,, (Domnica lu’ Mihai,Milu lu’ Mihai,Nica lu Mihai ,,Ai lui Damian” (Gheorge al lui Damian,Ilie al lui Damian,Păvălucă al lui Damian) ,,Ai Sivului” (Chimuţu Sivului,Ghiţă-a Sivului, Mitrea Sivului) ,,Ai Baciului” (Gheorghia-al Baciului,Marea Baciului,Vasile al Baciului) ,,Ai Vaduvei(Vdui):(Mare Vadului,Ionelu’ Vadului,Gheorghe a’ Vadului) 178

Monografia comunei Saschiz
..si astfel de nume ar putea continua (Ai Somului, Al lu’ Vasii, Ai lu’ Filipaș, Ai Sonului, Ai Noanii ,Ai lu’ Bârsan, Ai Firii, Ai lu’ Andrei ,Ai lu’ Zosim, Ai Ciurgului ,Ai lu’ Toader, Ai lu’ Die, Ai lu’ Foca ,Ai Bărdașului, Ai Dienii, Ai lu’ Tant ,Ai lu’ Marean, Ai MilII, Ai Onii ,Ai Filului ,Ai lu’ Tant și alţii.) După anul 1910, prin reformele care au avut loc și prin insistenţa si stăruinţa părintelui Aurel Stoicovici, întreaga moșie din Zoltan a contelui Haller intră în proprietatea sătenilor. Zoltărenii n-au avut o viaţă ușoară de–a lungul istoriei, grijile, lipsurile și nevoile stăruind la tot pasul. După ce au devenit liberi i-a întâmpinat primul război mondial (1914-1918) care a luat greu tribut zoltărenilor: 17 eroi căzuţi pentru reîntregirea neamului. Asa cum scria părintele Aurel Stoicovici, ,,nu exista casă fără durere și maică fără plângere”. A urmat al II-lea război mondial care și el a făcut victime în rândul locuitorilor satului Mihai Viteazu, lăsând mame fără copii, femei fără soţ, copii fără taţi, bătrâni fără ajutor. Soldaţii ruși, în drumul lor spre Berlin, adesea poposeau în Mihai Viteazu devastând casele, furându-le bunurile, împușcându-le sătenilor porcii în coteţe, confiscând cai și alte animale. Unii locuitori și-au îngropat junincile cu grâu și au fugit în padure. Au urmat anii de după război cu dările către Rusia ca despăgubiri. “Câţiva ani la rând, carele sătenilor trase de boi și de cai, scârţăind sub povară roada muncii lor, urcau ,,Calea Archiţii” către gară, luând drumul Rusiei.” A urmat colectivizarea …cu confiscarea pămanturilor și a animalelor și cu intrarea obligatorie în C.A.P. Între anii 1900-1935 mulţi români zoltăreni au plecat la muncă în America iar când se-ntorceau își cumpărau pământ și loc de casă. Multe familii au plecat în perioada interbelică și în București la lucru pentru a-și face bani să construiască o casă. Cinstea și hărnicia zoltărenilor i-a făcut renumiţi pe zoltăreni în București, mulţi patroni căutând să angajeze ,,români ardeleni din Zoltan.” Între anii 19351965 zoltărenii au înlocuit majoritatea caselor de lemn, construindu-și case mari și frumoase din piatră și cărămidă, care dăinuie și azi. Locuitorii din Mihai Viteazu au depășit toate greutăţile și intemperiile vremurilor caracterizandu-i harnicia, demnitatea de român, dragostea de pământul natal, bunătatea, blândeţea dar mai ales credinţa și speranţa puterii Dumnezeiești, având buni și pretioși preoti parohi, învăţători care le-au îndrumat și vegheat destinul. Azi Mihai Viteazu are mulţi “fii ai satului” profesori, doctori, învăţători, preoţi, ingineri, tehnicieni, muncitori care au făcut și fac cinste satului Mihai Viteazu atât în ţară cât și în străinătate. Biserica și scoala Prima atestare documentară a Parohiei Ortodoxe Mihai Viteazu este din anul 1793, având ca preot paroh pe părintele Drăghici Popovici. Originea parohiei Mihai Viteazu însă trebuie căutată cu mult înainte de 1341. În jurul anilor 1793, Zoltanul a fost parohie de frunte, maternă cu 4 filii. Toate cazurile de naștere, botez și moarte din parohiile din jur (Cloașterf, Roadeș și Archita) sunt înscrise în protocoalele parohiei Zoltan până în anul 1808. Preoţii Drăghici Popovici, tatăl și fiul, au slujit împreună până în anul 1831, iulie 25, când a murit preotul Drăghici Popovici la vârsta de 84 de ani și 6 179

Monografia comunei Saschiz
luni. La 2 ani după aceea moare și fiul la vârsta de 45 de ani. De la 1815, 25 august, timp de 11 ani parohia Zoltan a fost administrată de preoţi din Archita, Cut și Feleag. La 11 august 1823 parohia Zoltan este vizitată de mitropolitul Sibiului Vasile Moga când este instalat noul preot Ioan Drăghici ,,om vrednic, supus și curat la moravuri”. Până la 1836 servea ca loc de slujbă și de închinare în Zoltan, o bisericuţă din lemn aflată în mijlocul cimitirului vechi unde și astăzi se mai pot observa, abia răsărite parcă, lespezile de piatră afundate de povara sutelor de ani și unde își dorm somnul de veci străbunii zoltărenilor. Această bisericuţă din lemn a fost demolată și vândută archiţenilor, care au încheiat–o in satul lor, servindu-se de ea încă o jumătate de secol. Noua biserică de piatră care mai există și astazi a fost construită în anul 1836, în timpul preotului Ioan Drăghici și în mare parte pe cheltuiala lui. Noua biserică a mai fost renovată în anii 1918 și 1919, după cutremurul din 1916, cu cheltuiala ,,Reuniunii femeilor Zoltărene” cu suma de 2500 coroane. Alte reparaţii au mai avut loc în anii 1939, 1945, 1955. În anul 1958 biserica din Mihai Viteazul a fost pictată în frescă, in timpul preotului paroh Eugen Bologa de către pictorul Ion Niţulescu din București, din contribuţia benevolă a credincioșilor cheltuindu-se 60 000 lei. Preotul Ioan Drăghici a păstorit pănă în anul 1866, când a primit ca ajutor pe George Vătăsău. În timpul părintelui George Vătăsău s-a ridicat în 1905 o casă parohială. În 1911 a fost numit preot paroh în Zoltan Aurel Stoicovici, care avea și diplomă de învăţător. În timpul preotului Stoicovici s-a adoptat școala confesională conform legii, construindu-se o sală de clasă, două odăi,o bucătărie și cămara pentru locuinţa învăţătorului. Până în anul 1860 neexistând edificiu școlar, se ţinea școală în case private, iar cunoștinţele ce se dădeau elevilor erau cititul, scrisul și rugăciunile. De obicei preoţii și soţiile acestora ţineau și postul de învăţător. Părintele Aurel Stoicovici a păstorit până în anul 1927, luna septembrie, când a fost numit paroh în Sighișoara. În timpul păstoririi preotului Stoicovici s-a înfiinţat în 1918 ,,Garda naţională” în satul Zoltan, una dintre primele din Transilvania și care aveau ca scop dezmembrarea trupelor austro-ungare ca să asigure securitatea populaţiei. Din septembrie 1927 pâna în 7.I.1928 parohia a fost administrată de preotul Romul Pulcă din Saschiz. Preotul Eugen Bologa candidează și este ales preot paroh în Mihai Viteazu fiind instalat la 8.IX.1928. Începând cu această perioadă, satul Mihai Viteazu a cunoscut o frumoasă dezvoltare atât pe tărâm bisericesc cât i social –cultural. Părintele Bologa Eugen a fost trimis ca dar de la Dumnezeu, destinat zoltărenilor. Om de o înaltă ţinută morală, cu o vastă cultură, model de cinste, curiozitate și hărnicie, a condus și îndrumat destinul zoltărenilor timp de 51 de ani. Toate realizările zoltărenilor începând cu anii ‘30 se datorează în mare parte grijii părintești pe care părintele Bologa a avut-o pentru ei, dedicându-se cu trup și suflet pentru a da o educaţie sănătoasă generaţiilor pe care le-a păstorit. Nu există zoltareni care trăiesc azi și 180

Monografia comunei Saschiz
ai căror părinţi să nu fi fost botezaţi, cununaţi, învăţaţi, îndrumaţi și sfătuiţi de bunul preot Bologa, părintele zoltărenilor. Fiind mare patriot, parintele a optat în 1932 pentru schimbarea numelui satului din Zoltan în Mihai Viteazu’, lucru care s-a realizat. Preotul Eugen Bologa, om deosebit de harnic, lucra în rând cu enoriașii la munca câmpului, era un bun cosaș, ţinea de coarnele plugului, avea câte 2-3 perechi de cai și creștea vite și porci, fiind întotdeauna exemplu de muncă și de sârguinţă. Sub directa sa îndrumare, în anul 1934 s-a construit o frumoasă casă parohială care se vede și azi. În anul 1929 părintele Bologa a reorganizat ,,Casa Culturală” și ,,Reuniunea femeilor” , precum și Societăţile ,,Sf.Gheorghe” și ,,Anastasia Șaguna” pentru tineret ; totodată se organizează și corul bisericesc și corul școlar sub îndrumarea părintelui. În anul 1935 conduce lucrările pentru construirea unei noi săli de învăţământ,o cancelarie și o sală pentru întruniri culturale, cu acest prilej, la propunerea ,,Departamentului Instrucţiunii” primind medalia ,,Răsplata muncii pentru construcţiuni scolare cl. I”. În anul 1938 a înfiintat ,,Cooperativa de Consum” al cărei președinte a fost în două rânduri ; tot în 1938 părintele a înfiinţat o lăptărie. Între anii 1942-1978 a împrejmuit biserica cu grilaj de ciment, s-a pictat biserica în frescă (1958), s-a sfinţit biserica (1958), s-a reparat Casa Parohială, s-a introdus curentul electric (1968), s-a reparat biserica. Toate acestea s-au făcut prin grija deosebită a părintelui Bologa. Pentru strădania deosebită, în anul 1949 a fost numit protopop provizoriu al parohiilor din Saschiz, jud.Târnava Mare, iar în 1950 a primit binecuvantarea arhierească de a purta brâu roșu. Toate realiză părintelui Eugen Bologa (decedat 1983, iulie) au fost- cum dânsul mărturisește într-o însemnare - ,,spre lauda și mărirea lui Dumnezeu și spre mulţumirea mea și a credincioșilor mei,,.” Pentru noi zoltarenii ,chipul parintelui Eugen Bologa va ramane in sufletele noastre ca o icoana sfanta,vie, ca o aureola a satului nostru si a generatiilor viitoare.

181

Monografia comunei Saschiz
CAPITOLUL XII Elemente de etnografie din satul Cloașterf
Florentina Călugăr Primăria Saschiz Despre satul Cloasterf arhivele păstrează prea puţine dovezi, deși nu sunt alte sate în România care să se poată lăuda cu apelativul “Mica Vienă”. Acest scurt capitol de etnografie este alcătuit mai ales din relatările oamenilor satului… și aceștia puţini, chiar foarte puţini bătrâni care-și amintesc și pot povesti despre Cloașterful de odinioară, cu oameni vrednici și educati (obligativitatea învăţământului a fost introdusă din sec. XVI!), care rivaliza din toate punctele de vedere cu localităţile din zonă. De la sașii saschizeni, de exemplu, am aflat că în Cloașterf ar fi existat o breaslă a pălărierilor și că pălăriile făcute de cloștorfeni aveau un model specific local, apreciat și la mare căutare în târgurile unde erau scoase la vânzare. Cel mai cunoscut obicei din satul Cloașterf, săsesc la origine dar preluat și de români și practicat până pe la 1960, era “Cununa” , o sărbătoare locală organizată pe 29 iunie a fiecărui an, de Sfinţii Petru și Pavel. În acea zi, sătenii tăiau un trunchi mare de brad pe care-l înfigeau în pământ în centrul localităţi, lângă biserică; la baza superioară a trunchiului era așezată o cunună mare de flori prevazută cu un locșor în care să stea un om “mai glumeţ” care striga în gura mare toate năzbâtiile pe care consătenii le făcusera peste an. De altfel, oamenii erau “amenintaţi” înainte cu “vezi că te pun în cunuăa” atunci când mai făceausau erau pe cale să comită câte-o trăznaie. În special erau dezvăluite lucruri mai rușinoase despre oamenii din sat, despre care nu se aflase până atunci. Partea bună e că nimeni nu se supăra, dimpotrivă ziua se încheia cu o petrecere la care participa tot satul. Despre Cloașterf se mai spune că ar fi dat unul din generalii (un sas) care au luptat în oastea lui Napoleon. În Cloașterf a existat până aproape în anii ’90 o fanfara a sașilor, biserica evanghelică avea un organist iar până la începutul sec. XX în Cloașterf a activat notarul Kraft care, după cum scrie și pe piatra sa de mormânt, era singurul notar din zona având în subordine și satele din împrejurimi : Saschiz,. Mihai Viteazu, Criţ, bunești, Meșendorf și Daia. Cloștorfenii erau mai puţini la număr decât saschizenii, dar mai bogaţi, de aceea saschizenii spuneau despre ei că se cam ţin “ cu nasul pe sus”. Sașii din Cloașterf livrau cereal și carne de viţel în special, dar și de porc și de vânat la măcelăria Winther din Sighișoara . “ Îmi povestea bunicul că, atunci când ajungeau în oraș, aveau cai așa de frumoși că se adunau sighișorenii și le admirau căruţele și caii” ( Antoni Walter, Cloasterf). Denumirea de “mica Vienă” i-ar fi fost dată de un austriac ajuns pe aceste mealeaguri, care a asemănat drumul principal din sat cu strada pe care el locuia în Viena. Oameni gospodari, cloștorfenii se îngrijeau ca satul lor să fie curat : în fiecare sâmbătă la ora 4 după amiaza trăgeau clopotele biseriii evanghelice iar sașii și românii ( aceștia din urmă asezaţi „în partea de sus” a satului) deopotrivă 182

Monografia comunei Saschiz
ieșeau în faţa porţii să măture fiecare „din faţa casei proprii până-î mijlocul drumului”, să cureţe de buruiană șanţurile... Din mărturiile puţinilor sași rămași în sat, am putut afla câteva informaţii despre cum erau organizate evenimentele importante din viaţa sătenilor. Nunta, de exemplu, respecta un adevarat ritual în sânul comunităţii săsești din Cloașterf. La logodnă, tot tineretul din sat se aduna în curtea viitorilor miri, care îi întâmpinau în faţa ușii. Tineretul aducea oale vechi ciobite sau sticle pe care le trânteau și le spărgeau în faţa mirelui și-a miresei, cântând în tot acest timp : „ atâta noroc să aveţi în viaţă câte cioburi sunt pe jos” La înmormântare, în ziua îngropării- înainte ca mortul să fie scos din casă – membrii familiei își luau, pe rând, rămas bun, copiii spunând: „ Tată, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine și dacă te-am supărat vreodată cu ceva, iartă-mă”. Din curtea casei, mortul era dus apoi la biserică, sicriul rămânea în faţa ușii bisericii în timp ce alaiul funerar intra în biserică pentru slujbă. Trebuie spus că, înainte, tot satul participa la înmormântare. Dupa slujbă, mortul era dus cu fanfara până la un pod de dinaintea intrării în cimitir. Ajunși acolo, fanfara se oprea din cântat ; cântecele de jale și rămas bun intonate de fanfară erau reluate abia după ce preotul termina slujba la groapă și în timp ce sicriul era coborât în mormânt. După înmormântare fiecare familie îndoliată chema oamenii la pomană, acasă. Și românii din Cloașterf aveau cântece de jale pentru priveghi și Sărăcustă care nu se mai cântă prin alte părţi. În Cloașterf, până la plecarea sașilor în anii ‘90, existau 3 vecinătăţi ale sașilor– petrecerile la Fosnich se organizau pe vecinătăţi, în luna februarie. Fosnich vine de la germ. „Fassenachat” care, in traducere liberă înseamnă „alungarea iernii” dar era asociat și cu „izgonirea răului”. Sărbătoarea Fosnichului, organizată în luna februarie a fiecărui an, avea multe elemente de carnaval : membrii vecinătăţii se mascau și umblau prin sat de la o vecinatate la alta, intrând în fiecare casă. Ziua se încheia cu o mare petrecere de iarnă. Fosnich e sărbătoarea Vecinătăţilor, cunoscută în Saschiz sub denumirea de Richtog. Sarbatoarea Fosnichului a fost preluată și de vecinătatea românilor din Cloașterf sub denumirea de “sărbătoarea vecinătăţilor “ sau “sărbătoarea ţihinului “, fiind și-n ziua de astăzi organizată cu mare fast în luna ianuarie, în jurul datei de 24. Membrii vecinătăţii ortodoxe din Cloașterf încep pregătirile cu zile bune înainte: costumele populare vechi, unele chiar de sute de ani, sunt scoase din dulapuri și din lăzile de zestre, hamurile și șeile cailor sunt lustruite și înfrumuseţate cu ciucuri de lână roșie, bucătăresele trudesc să fie masa cât mai gustoasă, se tocmesc muzicanţi …… În această zi este ales și noul foatăr (germ. "Vater" = tată de vecinătate), conducătorul vecinătăţii pentru următorul an. Odată cu numirea sa, foatărul primeste ţihinul care –i va fi necesar atunci când trebuie să anunţe membrii vecinătăţii că în ziua cutare, la o anume oră, trebuie să se adune în cutare loc pentru a ajuta la o înmormântare sau nuntă sai botez sau chiar la ridicarea unei construcţii, ș.a.m.d. Ţihinul circulă din casă în casă, iar cine nu participă e bun de amendă. 183

Monografia comunei Saschiz
În Cloașterf, la Sărbătoarea Vecinătăţii sau a Ţihinului, se mai obișnuiește (chiar dacă nu an de an) ca alaiul format din tineri călare îmbrăcaţi în costume populare, purtând în mâini steagul ţării și în utimii ani- și pe cel al UE, urmaţi de trăsura în care stă foatărul urmată de membrii vecinătăţii și invitaţii lor, însoţiţi de muzicanţi, străbate uliţele satului în drumul către biserică, unde preotul care slujește în această filie oficiază o scurtă slujbă de pomenire a celor duși și de rugă pentru toţi deopotrivă. Despre aparitia bisericii ortodoxe din Cloașterf există două povești diferite, singurul lor punct comun fiind perioada în care s-a construit biserica: anii 1850-1860. Una din povești e spusă de fostul preot din filia Cloașterf, părintele Oliviu Dan, potrivit căruia iobagii români care lucrau aceste pământuri aveau o bisericuţă din nuiele pe care o mutau dintr-un loc în altul pentru a-și putea practica religia ortodoxă. Groful Haller din Zoltan (actualul Mihai Viteazu) care avea pământuri și-n Cloașterf și-ar fi dat seama că singurul mod prin care putea ţine oamenii în sat era să le acorde permisiunea de a–și construi o biserică. Așa se spune că s-au împământenit românii în Cloașterf, pe la 1850. O altă poveste atribuie meritul construirii bisericii unui localnic, pe numele său Fleșaru Gheorghe. Despre acesta se povestește că ar fi stat mulţi ani în cătane (armată) …. vreo 7- 8 ani , de aici și apelativul “Liţă’a Cătanii “ dat de localnici fiului său. În drumul său spre casă, întorcându-se din armată, Gheorghe Fleșaru ar fi salvat în tren o prinţesă pe care hoţii vroiau s-o jefuiască. În semn de recunostinţă, prinţesa l-ar fi răsplătit pe Gheorghe cu o suma frumușică de bani. Cu paralele prinţesei și cu banii stranși din soldă , se spune că Gheorghe s-a întors bogat în Cloașterf. Ajuns acasă, a vrut să se însoare cu o fată din Daia care i-ar fi zis : “cum să vin la voi, că nici biserică n-aveţi?! ” Șiașa s-a hotărât Gheorghe Fleșaru să construiască, din banii săi, o biserică în Cloașterf. Restaurată în întregime şi împodobită cu o frumoasă picture iî ultimii ani, biserica ortodoxa "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"din Cloașterf a fost sfinţită ultima dată pe 17 iulie 2011 de către Înalt Preasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Ca o recunoaștere a lucrărilor deosebite realizate la aceasta biserică, Înalt Preasfinţitul Irineu a conferit fostului părintelui paroh Dan Oliviu rangul de iconom cu dreptul de a purta sfânta cruce, pri marului comunei Saschiz Ovidiu Șoaita i s-a conferit Crucea Arhiepiscopală pentru mireni, iar altor “truditori şi colaboratori” le-au fost conferite gramate de merit. Credincioșii au considerat acest moment o mare sărbătoare și au participat atunci cu sutele, îmbrăcaţi în costume româneşti tradiţionale, Costumul popular Costumul popular românesc atât al femeilor cât si al barbaţilor se aseamănă foarte mult cu cel din Saschiz și Mihai Viteazu, descrierea acestuia regăsindu-se în capitolele anterioare. Costumul popular săsesc din Cloașterf este însă diferit de cel al saschizenilor, principala deosebire fiind dată – în cazul femeilor – ornamentele diverse și numeroase purtate de cloștorfence 184

Monografia comunei Saschiz
(portul săsoaicelor din Saschiz fiind mult mai sobru); la bărbaţi, în schimb, diferenţele sunt mai puţine. Astfel, tinerele fete purtau pe cap “borten” – cilindru învelit în catifea, cu broderie specifică cloștorfencelor, cu motive florale , legat în spate cu o fundă de sub care atârnau pe spinare panglici ( miresele aveau înfăsurat pe borten, în plus, o coroniţă albă). Planglici brodate prinse în acest cilindru atârnau pe spate, prinse cu broșe argintii . Peste cămaţă, femeile purtau un laibăr, iar peste laibăr, pe spate, un fel de pelerină care se lega la subsuori de o parte și de alta a corpului. Portul mai era compus dintr-o rochie peste care venea un șorţ iar peste șorţ erau prinse în faţă, de o parte și de alta, câte un batic din mătase naturală, bogat colorat. La brâu fetele purtau un fel de cingătoare din metal, încrustată cu pietricele colorate. După căsătorie, femeile purtau pe cap un voal înfășurat în jurul capului într-un fel specific local. Bărbaţii purtau cămașa albă peste care îmbrăcau un palton albastru care se încheia în faţă cu mici cârlige prinse sub niște plăcute argintii (asemănătoare cu haina preotului), pantaloni din postav, strâmţi la baza piciorului pentru a intra în cizme. Legende și povestiri locale La intrarea în curtea bisericii evanghelice, faţă-n faţă cu locuinţa paznicului există și astăzi o cămăruţă fără geamuri, doar cu o mică deschizătură în ușă. Localnicii povestesc că acolo erau închiși vreme de o săptămână soţul și soţia care se certau prea mult ori chiar intenţionau să se despartă. Aceștia primeau o singură farfurie, o singură lingură și o singură cană “ ca să înveţe să le împartă” ...în rest, aveau timp berechet să discute despre problemele lor iar “tratamentul” dădea roade, pentru că ieseau de-acolo, după o săptămână,” împăcaţi”. Tot la biserică, își ţineau sașii slănina, fiecare din cele trei vecinătăţi avea turnul ei iar fiecare tablă de slănina care se punea la păstrat era ștampilată cu însemnul vecinătăţii. În curtea bisericii existau și trei șopruri unde, la fel, fiecare vecinătate își depozita cerealele și alte provizii. Legenda femeii care a salvat satul de turci Se spune că o femeie care lucra la câmp a vazut că vin turcii...... neștiind ce să faca să nu fie văzută, femeia și-a lăsat pălăria într-un par de vie și s-a furișat puţin mai departe; turcii au mers unde au văzut pălăria, au descălecat, și-au lăsat caii acolo și- au luat-o pe jos în recunoaștere în direcţia opusă. În acest timp femeia, care pândise, s-a intors, a încălecat pe-un cal ..... restul cailor au venit după ea și, ajunsă în sat, a dus toţi caii turcilor în curtea bisericii fortificate. Localnicii din Cloasterf aveau un sistem bine pus la punct de alarmare a populaţiei în caz de pericol: incendii, navaliri ale turcilor ș.a. Pe două dealuri importante din sat existau paznici zi și noapte. Pe dealul numit popular „Gegăr”, de unde se spune că se vede tot drumul până în Saschiz, crescuse un brad tare înalt pe care oamenii îl infășurau cu paie. Când observau de-acolo că se apropie navălitorii, dădeau foc paielor pentru ca flăcările să poata fi văzute în cealaltă parte a satului pe dealul 185

Monografia comunei Saschiz
numit Kapenberg, paznicii de acolo dând la rândul lor semnal de alarmă: începeau să bată clopotele „într-un fel special” care anunţa primejdia și chema oamenii să se adăpostească în biserica-cetate. Pentru că vorbim despre armată, război...trebuie să spunem că, din satul Cloașterf, am primit o poezie veche „ scrisă de mine Călugăr Emanoil în spitalul public din Sibiu fiind rănit în războiul fascist în Cehoslovacia în munţii Tatra”, datată 17 iunie 1945, pe care o redăm mai jos: Scrisoare fraţilor mei Peste satul tău uitat Umbra s-a întins Și lacrimi multe au vărsat Că viaţa ta s-a stins Era toamnă atunci pe câmp Când tu ne-ai părăsit Acum e primăvară-n crâng Iar tu dormi liniștit

Atâtea flori înfloresc pe câmp Săltând de bucurie Răcorind al tău mormânt Și crucea ta pustie La noi în sat așa-i de trist Că mulţi, cu tine-n frunte Pe veci viaţa lor s-a stins În răriști de morminte

Pe întinsul câmp de eroi V-aţi părăsit pe voi deplin Iar noi rămași în astă lume Moștenitori de suspin Ca și coroana României Și grad de cavaler Prin simbol al vitejiei Pentru satul tău stingher 186

Monografia comunei Saschiz

Iar pamblica de virtute Prinsă-n frunza de stejar În veci va aduce-aminte Jertfa ta de militar Fraţii dragi puteţi spune la toţi Care sînt ca voi Că nu suntem ai nimănui Uitaţi în ţări străine Veti fi aduși acasă iar De ţara voastră scumpă Și vi se va clădi altar Cioplit din colţ de stâncă Să domnească peste vremi În vremi nepieritoare Legenda voastră de eroi A lumi viitoare

187

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL XIII ARHITECTURA LOCALĂ TRADIŢIONALĂ 654
Casa tradiţională săsească Majoritatea vizitatorilor apreciază că saschizenii şi-au construit casele după modelul cetăţii din deal, casele semănând ele însele cu nişte „mici cetăţui”. Originea, de fapt, este cea a casei francone din perioada romanică, însă populaţia săsească a sintetizat în spaţiul Transilvaniei o arhitectură care, deşi aparţinea iniţial altui spaţiu cultural, s-a transformat într-o arhitectură civilă specifică, originală şi valoroasă. Saschiz se distinge prin câteva elemente specifice satelor săseşti: gospodăriile ţărăneşti sunt ,,închise ” : ziduri înalte şi porţi ample în spatele cărora se „ascund” curţile; dependinţele (şopruri, şuri, grajduri) sunt aliniate în spatele locuinţei şi pe partea opusă a acesteia, separând curtea de grădină. Mai sunt gospodării şi azi care păstrează încă anexele de pregătire a hameiului , acest lucru constituind o altă particularitate a Saschizului. Aşa cum mai mai arătat în capitolele anterioare, foarte multe locuinţe din Saschiz au fost grav afectate de incendiul din 1714 care a cuprins mai ales Marktplatz(zona centrală) şi cel din 1791 care a distrus complet Klostergasse, Hopfengasse şi parţial Korngasse; gospodăriile din Laigasse, Seklergasse şi Marktgasse au fost serios afectate. Informaţia ca Fischergasse a scăpat fără a fi afectată de incendii este confirmată prin datarea „1702” găsită pe grinda principală a casei de la nr.176, cea mai veche dintre casele inventariate. Materialele de construcţie pentru case sunt piatra şi cărămida; planşeele dintre etaje sunt de regulă realizate cu ajutorul unor grinzi de lemn şi, mai puţin frecvent, bolţi de cărămidă. Învelitoarea (acoperişul) caselor este realizată din ţiglă solzi. Ornamentica faţadelor cuprinde numeroase modele şi metode, precum : nişe dreptunghiulare sau medalioane de ipsos conţinând inscripţii, ori capiteluri (partea de sus, ornată, a unei coloane) împodobite cu ghivece şi ghirlande de flori. Gama culorilor pastelate(cu tonuri pale, delicate) folosite pentru tencuieli este diversificată. Această tipologie specifică saşilor caracterizează într-o formă simplificată şi locuinţele româneşti, unde crucea de ipsos pe faţadă sau cea de tablă de pe acoperiş este un semn distinct.

654

Informaţiile au fost culese din Planul Urbanistic Zonal al localităţii Saschiz

188

Monografia comunei Saschiz

Foto : gospodărie ţărănească, săsească, la 1925 Componentele gospodăriei ţărăneşti tradiţionale sunt următoarele:  Casa propriu-zisă – asemănătoare ca formă unui dreptunghi alungit, în general cu latura scurtă spre stradă, cu două sau maxim trei încăperi, şi cu o intrare dispusă fie central, în cazul celor cu trei camere, fie asimetric, prin camera cea mai mică – în cazul caselor cu două camere. Tâmplăria ferestrelor este din lemn.  Sub casă se află pivniţa, iniţial cu intrare din stradă (se mai păstrează foarte rar azi ), ulterior cu acces din curte.  Bucătăria de vară (Sommerkuhe):  Şura- amplasată de regulă în continuarea casei sau perpendicular, astfel încât să „închidă” curtea în partea din spate; construită din stejar (stâlpi, grinzi), cu căpriori din lemn şi acoperită cu ţiglă solzi. Şura este compartimentată de regulă în trei părţi: - aria şurii: locul de depozitare al carului, căruţei şi a altor utilaje agricole - grajdul de vite, la un loc sau separate de coteţul de porci - feldăra – pentru depozitarea cerealelor vara şi iernarea oilor.  Coşerul ,,de cucuruz” - o structură din laţi de brad înălţată pe stâlpi de stejar, cu rol de depozitare a ştiuleţilor de cucuruz („porumb”)  Şoprul: construcţie anexă, realizată pe un schelet de stejar cu pereţi din ,,fostene” de lemn, acoperită cu ţiglă, ; aici erau depozitate lemnele de foc şi unelte agricole  Fântâna: separată în curtea din faţă, cât mai departe de latrină (aceasta din urmă amplasată în curtea din spate, în spatele şurii). Dotarea gospodăriilor cu fântâni individuale este de dată recentă (sec. XX), ca apanaj al familiilor înstărite. În mod tradiţional, fântânile erau amplasate în spaţii publice, la încrucişarea drumurilor sau la margine de drum. Fântâna tradiţională din Saschiz – din care se mai păstrează doar câteva exemplare- este cea cu cumpănă. Un alt tip de fântână, mai comun, este cea cu roată, şi acoperiş.  Afumătoarea: : construcţie anexă, mobilă, amplasată în interiorul curţii, afumătoarea pentru 189

Monografia comunei Saschiz
carne şi slănină este mutată din podul casei în spatele casei, cât mai departe de depozitul de gunoi de grajd.  Curtea: pavajul curţii este realizat din piatră de râu, bătută cu maiul pe pat de nisip şi împănată astfel încât să aibă rezistenta şi durabilitate în timp. (floştăr)  Poarta: reprezenta imaginea importanţei şi prosperităţii pe care proprietarul dorea s-o aibă în comunitatea locală. Iniţial având şi o portiţă încorporată, pentru acces pietonal, poarta a devenit un element mai important – şi mai impozant – odată cu înălţarea deasupra acesteia a unui acoperiş (uneori boltit).

Foto: casa tradiţională săsească, Saschiz, nr. 305

Foto: casa tradiţională săsească, Saschiz, nr. 373

Casa tradiţională românească Formele gospodăriei tradiţionale în Saschiz s-au conturat în secolele XVI-XVIII la saşi şi în secolele XVIII-XIX la români. De-a lungul timpului, arhitectura săsească a influenţat major modul în care românii îşi construiau casele, atât în ceea ce priveşte materialele folosite în construcţii (ex. : acoperişuri din ţiglă) cât şi modul de dispunere a componentelor din gospodărie. Însă casele săseşti au fost mereu mai mari şi mai ,,moderne” decât cele româneşti. Foarte important, însă, este faptul că, în ciuda influenţei saşilor asupra românilor în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie, materiale, dimensiuni etc., românii şi-au păstrat - ca şi caracteristică a faţadei- prezenţa crucii pe frontonul casei, fapt care dădea seama despre prezenţa în acel loc a unei familii româneşti. Concluzii: Localitatea Saschiz este sit rural, delimitat conform avizului de clasare 810/E/1998 al Ministerului Culturii Aprox. 90% din casele localităţii Saschiz se află în zona de protecţie UNESCO, de aceea, orice intervenţie la o clădire necesită avize speciale. Din nefericire, sunt încă mulţi localnici care nu conştientizează valoarea arhitecturii tradiţionale şi importanţa păstrării ei.

190

Monografia comunei Saschiz
BIBLIOGRAFIE
1. Saschizul la începuturi LAZAR VALERIU, Repertoriu arheologic al judetului Mures, 1995 DRAGUT VASILE, Arta gotica in Romania, Bucuresti, 1979 RADU POPA, BALTAG GHEORGHE, Documente de cultura materiala oraseneasca in Transilvania a doua jumatate a sec.XIII-lea, SCIV 31, 1980 MARCU DANA ISTRATE, PASCU IOAN. Cetatea Saschiz. Note istorice si arheologice, Materialae si cercetari arheologice, Seria noua IV, 2010, Bucuresti , ed. Academiei romane MARCU DANA ISTRATE , PASCU IOAN, Biserica Evanghelica din Saschiz, jud. Mures, Cercetari arheologice I, Materialae si cercetari arheologice, Seria noua VI, 2011, Bucuresti , ed. Academiei ro THOMAS NÄGLER, Aşezarea saşilor în Tranilvania, Bucureşti, Editura Kriterion, 1992 Primăria Saschiz , Brosura aniversara Saschiz 700, 2009 Suciu Coreolean, Dictionar istoric al localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, 1967-1968,435 - 448 p. BALTAG GHE., Sighisoara inainte de Sighisoara, 2000. TRANSILVANIA, 1982.

2. Saschizul în Evul Mediu Instrumente de lucru: GHINEA, DAN, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002. SUCIU, CORIOLAN, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, [1968]. ZIMMERMANN, FRANZ, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch das selbe, Sibiu, 1901. Izvoare documentare: DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI, C. TRANSILVANIA, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti, 1951. QUELLEN ZUR GESCHICHTE DER STADT KRONSTADT, vol. II, Braşov, 1889. QUELLENBUCH ZUR VATERLÄNDISCHE GESCHICHTE, ed. Robert Csallner, Sibiu, 1905. URKUNDENBUCH ZUR GESCHICHTE DES KISDER KAPITELS VOR DER REFORMATION UND DER AUF DEM GEBIETE DESSELBEN EHEDEM BEFINDLICHEN ORDEN, ed. Karl Fabritius, Sibiu, 1875. URKUNDENBUCH ZUR GESCHICHTE DER DEUTSCHEN IN SIEBENBÜRGEN, vol. I (1191-1342), ed. Fr. Zimmermann şi Carl Werner, Sibiu, 1892. Ibidem, vol. II (1343-1390), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897. Ibidem, vol. III, (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1902. Ibidem, vol. IV, (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937. Ibidem, vol. V, (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975. Ibidem, vol. VI (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981. Ibidem, vol. VII, (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer, Bucureşti, 1991. Izvoare narative: ANONYMUS, Faptele Ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, vol. I, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934. AUS ZEITEN TIEFSTER NOT. ZWEI CHRONISTISCHE BERICHTE AUS DEN FÜRSTENZEIT SIEBENBÜRGENS VON GEORGIUS KRAUS, JURATUS NOTARIUS DER STADT SCHAESSBURG, ed. Fritz Mild, Sighişoara, 1926. NAGY, SZABO FERENC, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993. Istoriografie: BALTAG, GHEORGHE, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca,

191

Monografia comunei Saschiz
2004 CÎMPEANU, LIVIU, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010. CÎMPEANU, LIVIU, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010. CÎMPEANU, LIVIU, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi epoca modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj-Napoca, 2011. FABINI, HERMANN, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 2002. FABINI, HERMANN, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009. GÜNDISCH, GEORG, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, ed. Carl Göllner, Bucureşti, 1979. GÜNDISCH, KONRAD G., Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in Siebenbürgen, ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990. GÜNDISCH, KONRAD G., Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993. GÜNDISCH, KONRAD G., Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, în vol. Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001 GÜNDISCH, KONRAD G. şi MATHIAS BEER Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005. IORGA, NICOLAE, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009. ISTORIA TRANSILVANIEI, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2003. KLEIN, KARL KURT, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. KRISTO, GYULA, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004 LOTH, WILFRIED, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. MÜLLER, GEORG EDUARD, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der Hermannstädter Provinz oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische Landeskunde, vol. XXIX/1906. MÜLLER, GEORG EDUARD, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931. MÜLLER, GEORG EDUARD, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936. MÜLLER, GEORG EDUARD, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941. NÄGLER, THOMAS, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale româneşti, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română. Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976. NÄGLER, THOMAS, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979. NÄGLER, THOMAS, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981. NUSSBÄCHER, GERNOT ŞI GÉZA, BAKÓ, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur Geschichte der sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976 NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981. NUSSBÄCHER, GERNOT, Din Cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987. NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. NUSSBÄCHER, GERNOT, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. NUSSBÄCHER, GERNOT, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15. und 16. Jh., în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009.

192

Monografia comunei Saschiz
NUSSBÄCHER, GERNOT, Diplomatarium Kisdense, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. NUSSBÄCHER, GERNOT, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010. NUSSBÄCHER, GERNOT, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte Schäßburgs, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010. OREND, MISCH, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLIII/1926, Tom 2-3. PÁL, ENGEL, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006. PASCU, ŞTEFAN, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954. PASCU, ŞTEFAN, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971. PASCU, ŞTEFAN, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989. RADY, MARTYN, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000. REICHESDORFFER, GEORG, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque prouinciarum et regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550. REZACHEVICI, CONSTANTIN, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998 ROTH, HARALD (ed.), Historische Stätten. Siebenbürgen, Stuttgart, 2003. ROTH, HARALD, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006. RUSU, ADRIAN ANDREI, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005. SĂLĂGEAN, TUDOR, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006. SĂLĂGEAN, TUDOR, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007. WAGNER, ERNST, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. WAGNER, ERNST, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977. 2. Saschizul în epoca modernă 1. Izvoare ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI. DIRECţIA JUDEţEANĂ MUREȘ. Fond Parohia evanghelică CA Saschiz, Fond Parohia ortodoxă română Saschiz; ARHIVA PRIMĂRIEI SASCHIZ. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1955, Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908; CONSCRIPŢIA FISCALĂ A TRANSILVANIEI DIN ANUL 1750, VOL I. DESCRIEREA LOCALITĂŢIILOR CONSCRISE. PARTEA A II-A, editori Ladislau Gyémant, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, Bucureşti, 2009; DOCUMENTE PRIVIND REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. SERIA C. TRANSILVANIA, vol. III, 30 aprilie-14 mai 1848, coord. Ştefan Pascu, Bucureşti, 1982; GROΒ-KOKLER BOTE, nr. 488, Schässburg, den 6. Mai 1888; GROß-KOKLER BOTE VEREINIGT MIT SCHÄßBURGER ZEITUNG, 47.Jahrgang ( 1925), nr. 2432; HERMANNSTADT UND SIEBENBÜRGEN. DIE PROTOKOLLE DES HERMANNSTÄDTER RATES UND DER SÄCHISCHE NATIONALUNIVERSITÄT 1391-1705, Veröffentlichungen von Studium Transylvanicum, Herausgegeben Käthe Heintz, Bernard Heigl und Thomas Şindilariu mit einer Einführung von Thomas Şindilariu, Hermannstadt/ Heidelberg, 2007; KRONSTÄDTER ZEITUNG, 89. Jahrgang, nr. 178, an 1938; MEDIASCHER ZEITUNG, 33. Jahrgang (1925); QUELLEN ZUR GESCHICHTE DER STADT BRASSO, vol. IV, Braşov, 1903; REVOLUŢIA TRANSILVANĂ DE LA 1848-1849. DATE, REALITĂţI șI FAPTE REFLECTATE ÎN DOCUMENTE BISERICEșTI ORTODOXE 1848-1850. Volum întocmit de Dumitru Suciu, Alexandru Morar, Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin Cosmuţa, Lorand Mádly, București, 2011; SCHÄßBURGER ZEITUNG, nr. 45, 9. November 1918;

193

Monografia comunei Saschiz
SIEBENBÜRGISCH-DEUTSCHES TAGEBLATT, 52. Jahrgang ( 1925), nr. 15633; 2. Lucrări generale ALBU, NICOLAE, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944; *** Allgemeine Deutsche Biographie, 10. Band, 1879 BOZAC, ILIANA, PAVEL, TEODOR, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser Joseph II durch Siebenbürgen im Jahre 177, Cluj-Napoca, 2006; ***BRESLELE TRANSILVĂNENE (SECXIV-XIX), catalog de expoziţie, Cluj-Napoca, 1997; CERNAVODEANU, PAUL, BINDER, PAUL, Cavalerii Apocalipsului- Calamităţiile naturale din trecutul României ( până la 1800), București, 1993; CHAUNU, PIERRE, Civilizaţia Europei in secolul luminilor, vol. II, București, 1986; CRĂCIUN BOGDAN, BOLOVAN IOAN, Consignatio statistico toporgaphica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae ( Transilvania la 1829-1831), Cluj-Napoca, 2003; GÖLLNER,CARL, Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, Erster Band: 12 Jahrhundert bis 1848, București, 1979; HEPPNER, HARALD, Contribuţii la Istoria României și a românilor, Cluj-Napoca, 2002; HITCHINS, KEITH, Românii 1774 -1866, Bucureşti,1998; *** ISTORIA ROMÂNILOR. CONSTITUIREA ROMÂNIEI MODERNE ( 1821-1878), vol VII, tom I , coordonator, acad. Dan Berindei, Bucureşti,2002; *** ISTORIA TRANSILVANIEI, VOL III, ( 1711-1918), coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Andras Magyari,Cluj-Napoca 2009; JEKELI, HERMANN, ” Die Herrenhutische Bewegung in Siebenbürgen“ in Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 46. Band, Heft ½, 1931; IDEM, ”Unsere Bischöfe 1553-1867. Charakterbilder aus sächsiche Vergangenheit.21. Georg Jeremias Haner 1704-1777”. in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 59. Jahrgang, 1836, nr. 17885 și nr. 17886; KEMENY,JOSEF, Deutsche Fundgruben der Geschichte Siebenbürgens, II Band, Klausenburg, 1840; KLUSCH, HORST, „ Pe urmele strămoşilor Habani” în Conferinţele Bibliotecii ASTRA, Sibiu, nr. 102/2010; KRAUSS, GEORGIUS, Cronica Transilvaniei 1608-1665, seria Cronicile medievale ale României, ediţie îngrijită de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mârza, Bucureşti, 1965; KRONER, MICHAEL, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Band I, Von der Ansiedlung bis Anfang des 21. Jarhrhunderts, Nürnberg, 2008; IDEM, Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Band II, Wirtschafts-Kulturleistungen, Nürnberg, 2008; LENGYEL, ZSOLT, „ Siebenbürgen im Neoabsolutismus. Betrachtungen zu den staatorganisatorischen Prinziepen“ in Siebenbürgen in der Habsburgermonarche. Vom Leopoldinium bis zum Ausgleich. Hgg. Zsolt K. Lengyel, Ulrich A. Wien, Köln/Weimar/ Wien, 1999; MAIOR, LIVIU, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Bucureşti, 1998; MIHĂILESCU, VINTILĂ, Vecini și vecinătăţi în Transilvania, București, 2002; MURGESCU, LUMINIŢA, Între ”bunul creștin”și ” bravul român”. Rolul școlii primare în constituirea identităţii naţionale românești, Iași, 1999; NÄGLER, THOMAS, SCHOBEL, JOSEF, DROTLEFF, KARL, Geschichte den Siebenbürgische-Sächsische Landwirtschaft, București, 1971; NICOARĂ, SIMONA, NICOARĂ,TOADER, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Cluj - Napoca, 1996; NICOARĂ, TEODOR, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800), Cluj-Napoca, 1997; IDEM, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne ( 1680 -1830), Cluj-Napoca, 2002; PASCU, ȘTEFAN, Meşteşugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea, Bucureşti, 1954; RADU, VASILE, Artele focului ( I). Habane şi post-habane în colecţia Muzeului memorial „ Octavian Goga” Ciucea. Cluj-Napoca, Ciucea, 2007; ROȘCA, KARLA, KLUSCH, HORST, Ceramica de breaslă, habană și manufacturieră din Transilvania, Sibiu, 2010;

194

Monografia comunei Saschiz
ROTAR, TRAIAN, SEMENIUC, MARIA, MEZEI, ELEMER, Recensământul din 1850. Transilvania, ediţia a II-a revizuită, , Cluj-Napoca, 2004; IDEM, Recensământul din 1900. Transilvania, ediţia a II-a revizuită, Cluj-Napoca, 1999; SCHOBEL, JOSEF, ” Beitrag der siebenbürger Sachsen zur Entwicklung der Landwi rtschaft in den Jahren 1840-1918” in Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Band 18, nr. 2, Sibiu, 1975; SCHOPPELT, JOSEF, Erinnerung aus den Jahren 1844 bis 1910 in Siebenbürgen, Herausgegeben von Otto Rodamer, Noderstedt, 2011; *** SCHRIFTESTELLER LEXICON DER SIEBENBÜRGER DEUTSCHES, Band VI ( D-G), Köln, Weimar, Wien, 1998; *** SCHRIFTESTELLER LEXICON DER SIEBENBÜRGEN DEUTSCHEN, Herausgegeben Hermann A. Heinz, Köln-Wien, 2000; STENNER, FRIEDRICH, Die Beamten der Stadt Braso (Kronstadt), von Anfang der städtischen Verwaltung bis auf die Gegenwart; Kronstadt, 1916; TRAUSCH, JOSEF, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, I Band, Kronstadt, 1868; IDEM, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, II Band, Kronstadt, 1870; IDEM, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, III Band, Kronstadt, 1871; 3. Lucrări speciale BALTAG, GHEORGHE, Sighişoara. Schäβburg. Segesvàr, Cluj-Napoca, 2004; BINDER, LUDWIG, „ Haner, Jeremias, Georg, Historiker, Teologe, Superintendent, Keisd 17.04.1704 9.03.1777 Birtählm“ in Lexicon der Siebenbürgen Sachsen, 1993; BOSOANCĂ, TRAIAN, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918” în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996; BRIEBRECHER RUDOLF, „ Josef Fröhlich + ”, in Landwirtschaftliche Blätter, 53, 1925; DIFF, CAROL, HOLITZER, JULIUS, Meşteşuguri şi bresle, mss. 1955, Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara; ENACHE, ALEXANDRU, Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz, mss. 1956, Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara; FABRITUS, KARL, „Der Brand Schäßburgs im Jahre 1853”, in Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, I Band, 2. Heft, 1853; FRÖHLICH, JOSEF, „ Zwei große Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd”, in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VII. Jahrgang, Hermannstadt, 15. Februar 1884; IDEM, „ Das Lehrergehalt in Keisd“ in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VIII. Jarhgang, Hermannstadt, 15. Juni 1885; IDEM, ” Die Kesider Personen-, Gassen-, und Flurnamen” , în Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Redigirt von Johann Wolff in Mühlbach, IX. Jahrg., Hermannstadt, 15. April 1886, nr. 4; GIURGIU, EMIL, Sighişoara, Bucureşti, 1984; GLIGOR, DUMITRU, ” Străzile Saschizului” în Vatra Saschizeană, an III, nr, 25, 2009; GRAMA, ANA, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania. Protopopiatul Sighişoara 1854 1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996; GÖLLNER, CARL, “ O pagină eroică din istoria luptei înfrăţite a oamenilor muncii din ţara noastră. Trei viacuri de la răscoala ţăranilor din Saschiz”, în Scânteia din 27 aprilie 1973; GÜNDISCH,KONRAD, “ Der Keisder Aufstand von 1673” in Die Woche din 20 aprilie 1973; HAMLESCHLER, MICHAEL, ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996; KELEMEN, LAJOS, ” A szászlónai református templom mennyezet- és karzatfestményei ” in Művészettörténeti tanulmányok I. Bukarest, 1977;

195

Monografia comunei Saschiz
KRAUSS, GEORGIUS, Aus den Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus der Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Krauss, Juratus notarius der Stadt Schäßburg. Mit Selbstbiographie und einem Bildniss der Verfasser, Herausgegeben von dr. Fritz Mild, Schäßburg, 1926; KRONER, MICHAEL, “ Pacta gravaminum. 300 Jahre seit dem Ausbruch des Keisder Aufstandes gegen das Schässburger Stadtpatriziat” în Karpatenrundschau din 23 martie 1973; MENNING, P. FRIEDIRCH, Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenbürgen im Wandel der Zeit, Schriften der Siebenbürgisch-Sächsischen Stifting, Band 20; *** MONOGRAFIA JUDEŢULUI TÂRNAVA MARE, Sighișoara, 1943; NAGY, MARGIT, Reneszánsz és barokk Erdélyben: Művészettörténeti tanulmányok. Bukarest, 1970; NUSSBÄCHER, GERONT, Aus Urkunden und Chroniken, Achter Band, Keisd mit Klosdorf und Zultendorf, Brașov, 2009; PETCU, MERCURIE, GAVRILĂ, GHEORGHE, Astra sighişoreană ( 1861-1950) şi Horia Teculescu ( 18971942), Sighişoara, 1999; POP, CLAUDIU, ” Deportarea sașilor din judeţul Târnava Mare în URSS 1945-1939”, in AltSchaessburg.Istorie.Patrimoniu, nr. 2, Sighișoara, 2009; IDEM, ”Aspecte privind colectivizarea în zona Sighișoara” în Alt-Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, 3, Sighișoara, 2010; POP, IOAN, MOLDOVAN, LIVIU, “ Răscoala ţăranilor din Saschiz ( 1673 -1678), în Acta Musei Napocensis, XI, Cluj-Napoca, 1974; ***SCHÄSSBURG. BILD EINER SIEBENBÜRGISCHEN STADT, Heraussgegeben Heinz Heltmann, Heinz Brandsch und Walter Lingner,Düsseldorf, 1998; SCHULLER, RICHARD, Alt Schäβurg, Schäβurg, 1899; SIENERTH, STEFAN, „ Georg Jeremias Haner“ in Geschichte der siebenbürgisch-deutschen Literatur in 18. Jahrhundert, Cluj-Napoca, 1990; TECULESCU, HORIA, Pe Târnavă’n jos...Oameni şi locuri, Sighişoara, 1934; WELLMANN, HANS, ” 450 Jahre Keisder Schule” în Karpatenrundschau, nr. 52, 25 Dezember 1970; ZIMMERMANN, HARALD, ” Georg Jeremias Haner 17.04.1704 Keisd- 9.03.1777 Birtählm” in Neue deutsche Biographie, 7. Band, 1966; Personalităţi locale. Caracteristici etnografice VANCEA A., "Monografia Judeţului Târnava Mare - Sighisoara" - Editura Editura Universitara, Bucuresti, 1996 MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit” STAHL, H. Henri, „Tehnica monografiei sociologice” , Editura SNSPA, Bucuresti 2001 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dacian NEGRIN, Harry, „ Opereta, dragostea mea-Ion Dacian, Editura Muzicala, 1984, pag. 26, 30,57-58,103,220” BURJE (CĂLUGĂR) Carmen Diana, „Dumitru Călugăr , viaţa şi activitatea învăţătorească” , teza de licenţă , Sibiu 2001 DUNĂRE, Nicolae , CATRINA, Constantin , „Portul popular romanesc de pe Târnave” BROŞURA „Pe Valea Hartibaciului, în căutarea tradiţiei” , Complexul National Muzeal Astra, Sibiu Instrumente de lucru: Ghinea Dan, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002. Suciu Coriolan, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, [1968]. Zimmermann Franz, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch das selbe, Sibiu, 1901. Izvoare documentare: Documente privind Istoria României, C. Transilvania, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti, 1951. Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, Braşov, 1889. Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. Robert Csallner, Sibiu, 1905. Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation und der auf dem Gebiete desselben ehedem befindlichen Orden, ed. Karl Fabritius, Sibiu, 1875.

196

Monografia comunei Saschiz
Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. I (1191-1342), ed. Fr. Zimmermann şi Carl Werner, Sibiu, 1892. Ibidem, vol. II (1343-1390), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897. Ibidem, vol. III, (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1902. Ibidem, vol. IV, (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937. Ibidem, vol. V, (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975. Ibidem, vol. VI (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981. Ibidem, vol. VII, (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer, Bucureşti, 1991. Izvoare narative: Anonymus, Faptele Ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, vol. I, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934. Aus Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus den Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Kraus, Juratus notarius der Stadt Schaessburg, ed. Fritz Mild, Sighişoara, 1926. Nagy Szabo Ferenc, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993. Istoriografie: Baltag Gheorghe, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca, 2004 Cîmpeanu Liviu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010. Cîmpeanu Liviu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010. Cîmpeanu Liviu, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi epoca modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj-Napoca, 2011. Dancu-Fabritius Juliana, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, Sibiu, 1980. Fabini Hermann, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 2002. Fabini Hermann, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009. Gündisch Georg, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, ed. Carl Göllner, Bucureşti, 1979. Gündisch Konrad G., Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in Siebenbürgen, ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990. Gündisch Konrad G., Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993. Gündisch Konrad G., Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, în vol. Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001 Gündisch Konrad G. şi Mathias Beer Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005. Iorga Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009. Istoria Transilvaniei, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2003. Klein Karl Kurt, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. Kristo Gyula, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004. von Hasselbach Dan Nicolae Busuioc, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, 2 vol., Cluj-Napoca, 2000. Loth Wilfried, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. Müller Georg Eduard, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der Hermannstädter Provinz oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische Landeskunde, vol. XXIX/1906. Müller Georg Eduard, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931. Müller Georg Eduard, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936. Müller Georg Eduard, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941.

197

Monografia comunei Saschiz
Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale româneşti, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română. Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976. Nägler Thomas, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979. Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981. Nussbächer Gernot şi Géza Bakó, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur Geschichte der sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976 Nussbächer Gernot, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981. Nussbächer Gernot, Din Cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987. Nussbächer Gernot, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15. und 16. Jh., în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Diplomatarium Kisdense, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Zur Geschichte von Zoltendorf – Mihai Viteazu, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, Braşov, 2009. Nussbächer Gernot, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010. Nussbächer Gernot, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte Schäßburgs, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010. Orend Misch, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLIII/1926, Tom 2-3. Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006. Pascu Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954 Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971. Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989. Rady Martyn, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000. Reichesdorffer Georg, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque prouinciarum et regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550. Rezachevici Constantin, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998 Roth Harald (ed.), Historische Stätten. Siebenbürgen, Stuttgart, 2003. Roth Harald, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006. Rusu Adrian Andrei, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005. Sălăgean Tudor, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006. Sălăgean Tudor, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007. Turcuş Şerban şi Turcuş Veronica, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, 2003. Wagner Ernst, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în vol. Zur Rechtsund Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971. Wagner Ernst, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977 1. http://art-historia.blogspot.ro/2008/09/bserica-fortificata-saseasca-din.html 2. http://www.ziaruldemures.ro/index.php?id=25&tx_ttnews%5Btt_news%5D=11865 3. http://www.ebook-downloader.com/cache/47515785.pdf SURSE ORALE :

198

Monografia comunei Saschiz
Costea Letiţia, 94 de ani, Saschiz nr. 242, Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256 Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284, Pr. Călugăr Nicolae, 80 de ani, Saschiz nr. 410 Fleşar Florica, 70 de ani, Saschiz nr. 281, Schaaser Ioan si Schaaser Katharina, Saschiz - nr. 317, Sentea Zosim , Saschiz nr. 279 , Curuţiu Maria, Saschiz nr. 239. Băjan Florea, Saschiz nr. 208, Costea Ana, Saschiz nr. 193, Antoni Walter (sat Cloasterf nr. 81), Neagu Silvia (sat Cloasterf, nr. 68). Fotografiile vechi ne-au fost puse la dispoziţie de către : Haller Otilia, Blotor Paul, Gaja Adriana, Burje Adrian, Burje Carmen, d-na prof. Ulici Mariana, Rus Adrian, Mihăilă Cristina, Cristea Elena, Dalmasso Anca, Schaaser Katharina, Schaaser Ioan, Leonhardt Ecaterina, Walter Antoni, Neagu Silvia, Medrea Lazăr, Mihăilă Cristina, Șoaita Violeta, Mihai Gheorghe. Le multumim! Înregistrările audio, video şi fotografiile în format digital sunt disponibile la Biblioteca comunală Saschiz. Cititi monografia comunei Saschiz si pe website-ul oficial al Primariei Saschiz: www.saschiz.ro

199

Monografia comunei Saschiz CAPITOLUL XIV ANEXE

200

Monografia comunei Saschiz

201

Monografia comunei Saschiz

Ansamblul bisericii fortificate din Cloașterf

202

Monografia comunei Saschiz

Pictură în interiorul bisericii evanghelice fortificate din satul Cloașterf

203

Monografia comunei Saschiz

Orga si bolta stelată - Biserica evanghelică fortificată din Cloașterf

204

Monografia comunei Saschiz

Inscripţie din interiorul bisericii fortificate Cloașterf ce păstrează numele complet al constructorului

Castelul Haller din satul Mihai Viteazu

205

Monografia comunei Saschiz

GALERIE FOTO-satul Saschiz

Enoriași sași în timpul slujbei, în biserica evanghelică Sf. Ștefan, Saschiz

Port tradiţional săsesc la biserică, iarna

Port tradiţional săsesc al tinerilor fete, vara

206

Monografia comunei Saschiz
De Crăciun, la biserica ortodox Sf. Nicolae, în prima jum. a sec.XX

Grup de enoriași români, în faţa bisericii ortodoxe, alături de preotul Dumitru Ciulei

207

Monografia comunei Saschiz
Româncă din Saschiz în port tradiţional, înainte de al IIlea război mondial

“Vecinătatea femeilor” din Saschiz, în anii 1970-‘75

208

Monografia comunei Saschiz

Grup de saschizeni, în port popular, în anul 1942

Călușari români din Saschiz, fotografie datând dinainte de 1900

209

Monografia comunei Saschiz
Femeie tânără, săsoaică, în ţinută de sărbătoare/Gebockelte Frau in Festtracht

Săsoaice în costum de sărbătoare, la “Balul femeilor”

210

Monografia comunei Saschiz
Fanfara românească la “ ultima serenadă” (șerăndău), în anul 1963

Formaţia Veselia, în anii ’70-‘80

Fanfara sașilor din Saschiz la Grigorifest

211

Monografia comunei Saschiz
Femei “la ajutat” la nuntă, în curtea mirelui

Mire și mireasă, la 1934: Emanoil Letiţia Costea

și

Obicei de nuntă: „cântatul găinii”

212

Monografia comunei Saschiz
Ţărancă din Saschiz făcând cipcă (dantelă)

Grup de pădurari din Saschiz

Ţărancă la fân cu furca, grebla si damigeana cu apă (mijlocul sec. XX)

213

Monografia comunei Saschiz

Rihtog in vecinătăţile românești din Saschiz

Alai de înmormântare la sași, anul 1989

214

Monografia comunei Saschiz
Burduhoază (Kapenarr) împărţind steguleţe colorate cu mesaje femeilor din Saschiz la Marșul Căluţilor

Grup de tineri sași la Rosseltanz, în anul 1900

Husari, în fruntea Marșului Căluţilor,1974

215

Monografia comunei Saschiz
Vornic purtând “lada fraternităţii” la Marșul Căluţilor

Sfeșnic tradiţional de Crăciun, la sași

216

Monografia comunei Saschiz
Elevi ai școlii românești din Saschiz, alături de dascălul Stelian Voiculescu

Elevi sași împreună cu învăţătorul F. Menning, în anul 1940

Clădirea școlii germane din Saschiz

217

Monografia comunei Saschiz

La grădiniţă, cu Zuschtante, în anul 1927

Car tras de bivoli

Curte ţărănească săsească, la 1925

218

Monografia comunei Saschiz
Ţărani sași la fân, în anul 1941

Ţărani sași la seceriș, 1941

Grupa de pompieri voluntari din Saschiz

La spălatul lânii, în “Valea Scroafei”

219

Monografia comunei Saschiz

Ficiori din Saschiz la colindat, în anul 1992

220

Monografia comunei Saschiz

Obiecte din ceramică de Saschiz, expuse la Muzeul transilvănean din Gundelsheim, Germania

Cahle de tercotăîn casa parohială evanghelică din Saschiz

Ţihin al unei vecinătăţi săsești din Saschiz

Ladă din lemn, pictată manual Motive ţărănești pentru ceramica de Saschiz, reproduceri de Sara Simonis

221

Monografia comunei Saschiz GALERIE FOTO – satul Mihai Viteazu

222

Monografia comunei Saschiz
Costum popular bărbătesc și femeiesc, satul Mihai Viteazu

223

Monografia comunei Saschiz

224

Monografia comunei Saschiz

Mire si mireasă din satul Mihai Viteazu, în anul 1970

225

Monografia comunei Saschiz GALERIE FOTO – satul Cloașterf

Mire și mireasă, sat Cloașterf

226

Monografia comunei Saschiz
Port popular românesc din satul Cloașterf

227

Monografia comunei Saschiz

228

Monografia comunei Saschiz
Portul popular al femeilor tinere săsoaice din Cloașterf

229

Monografia comunei Saschiz
Mire și mireasă, în satul Cloașterf (fam. Antoni Walter)

230

Monografia comunei Saschiz

231

Monografia comunei Saschiz

232

Monografia comunei Saschiz

233

Monografia comunei Saschiz

Cuprins
Cuvânt înainte .......................................................................................................................................... 1 INTRODUCERE ...................................................................................................................................... 5 CAPITOLUL I ......................................................................................................................................... 6 Aşezarea geografică ................................................................................................................................. 6 CAPITOLUL II ........................................................................................................................................ 7 Vestigii istorice aflate pe teritoriul comunei Saschiz ............................................................................... 7 CAPITOLUL III ..................................................................................................................................... 25 Saschizul în Evul Mediu ........................................................................................................................ 25 CAPITOLUL V .................................................................................................................................... 110 Saschizul în secolul XX ....................................................................................................................... 110 CAPITOLUL VI .................................................................................................................................. 130 Nume de străzi la Saschiz..................................................................................................................... 130 CAPITOLUL VII ................................................................................................................................. 132 Concluzii .............................................................................................................................................. 132 CAPITOLUL VIII ................................................................................................................................ 133 Personalităţi saschizene ........................................................................................................................ 133 CAPITOLUL IX .................................................................................................................................. 147 Caracteristici etnografice în Saschiz, Cloașterf și Mihai Viteazu ........................................................ 147 CAPITOLUL X .................................................................................................................................... 166 Folclor Muzical Românesc din Saschiz .............................................................................................. 166 CAPITOLUL XI .................................................................................................................................. 169 ....despre satul Mihai Viteazu .............................................................................................................. 169 CAPITOLUL XII ............................................................................................................................. 182 Elemente de etnografie din satul Cloașterf ...................................................................................... 182 CAPITOLUL XIII ................................................................................................................................ 188 ARHITECTURA LOCALĂ TRADIŢIONALĂ ................................................................................ 188 CAPITOLUL XIV................................................................................................................................ 200 ANEXE ................................................................................................................................................ 200 GALERIE FOTO-satul Saschiz ........................................................................................................... 206 GALERIE FOTO – satul Mihai Viteazu ............................................................................................. 222 GALERIE FOTO – satul Cloașterf ...................................................................................................... 226

234