P. 1
ÎNŞIR’TE MĂRGĂRITE

ÎNŞIR’TE MĂRGĂRITE

|Views: 9|Likes:
Published by bibliocmp
Basme populare româneşti
Basme populare româneşti

More info:

Published by: bibliocmp on Feb 20, 2014
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/30/2014

pdf

text

original

ÎNŞIR’TE MĂRGĂRITE CU DALBE FLORI AURITE

A fost, cică, măre, odată, da demult de tot, când avea ursul coadă şi dădea salcia roadă, a fost un împărat tânăr. Şi ăst împărat, când îi dădea răspas trebile împărăţiei, se îmbrăca tiptil şi se ducea să se plimbe. Aşa, iacă trece o dată pe dinaintea palatului unui împărat vecin ş-acolo, uitându-se pe geam, vede p-ale trei fete ale împăratului ăluia. Acum, el nefiind din fire aşa îndrăzneţ, cum le-a văzut că se uită şi ele la el a şi coborât ochii în jos şi nu s-a mai uitat la ele, dar auzi pe una din ele zicând: — Eu aş lua de bărbat pe flăcăul ăsta de trece călare, şi de-ar vrea şi el să mai ia pe mine, i-aş ţine casa-ntr-un fus de tort. Cum îi trecură pe la urechi vorbele astea, puse călcâile în burta calului şi -l mai învârti şi-l mai suci, ca să auză tot. Alta zise: — Eu i-aş învârti casa pe două mere de aur. Iară a d-a treia zise: — Ba eu i-aş face doi copii cu totul şi cu totul de aur. Pe împărat l-ar fi ademenit, nu l-ar fi ademenit, ale două fete dintâi, dar când o auzi pa d-a treia, s-a isprăvit, că el nu mai putea de dragul copiilor. Îşi curmă calea şi se întoarse acasă, iar a doua zi, când se revărsa de ziuă, se îmbrăcă cu straie mândre împărăteşti, încăleca p-un fugar d-ăia straşnici, de vărsa foc pe nări, şi se duse glonţ la împăratul cu Înşir’ te mărgărite cu dalbe flori aurite fetele să-i ceară de nevastă pe fii-sa a care zisese că-i face doi copii cu totul şi cu totul de aur. Împăratul, tatăl fetelor, măcar că fata pe care i-o cerea era a mai mică, ş-ar fi vrut să le mărite cu rost, începând cu a mai mare, prinse bucuros să se înrudească cu el, că-i ştia vrednicia, şi porniră nuntă împărătească, care ţinu şapte zile şi şapte nopţi; iar după ce se sfârşi dandanaua, îşi luă ginerele mireasa şi se întoarse la împărăţia lui. Acilea toate ar fi mers bine, dar pasămite avea împăratul o roabă frumoasă, ţigancă, cu care trăia de multă vreme, şi astă roabă cum văzu pe nevasta împăratului atâta îi fu de necaz, că nici laie, nici bălaie, îi puse gând rău. Trecu vreme la mijloc ca de vro opt luni de când se însurase împăratul, şi la el ceartă, ori să zici că să nu se învoiască la ceva cu nevastă-sa, ferit-a Dumnezeu! Ce zicea unul zicea şi ălălalt, de trăiau d-o minune de bine; ba împărăteasa rămăsese şi grea şi aşteptau cu drag amândoi ziua când s-or pomeni cu doi dolofani de copii numai şi numai de aur. Dar ştii, când vine năpastea pe capul românului... Se pomeneşte într -o zi împăratul că trebuie să pornească cu război asupra unui vrăjmaş, care se tot silea să-i hărţuiască împărăţia. Plecă bietul om, mâhnit până în fundul sufletului, că-şi lasă nevasta singură tocmai la vremea când să nască, şi merse, şi merse până se întâlni cu vrăjmaşul, şi dacă -l întâlni îi trase o bătaie ăluia, nenişorule, de îi merse fulgii. Cum văzu că l-a biruit, o porni îndărăt spre casă. Aci dac-ajunse, ce-l aştepta? Se pomeni, când ceru să-şi vadă copiii, că-i aduce ţiganca doi căţei. — Ce sunt ăştia? răcni împăratul. — Copiii d-tale, să trăieşti, măria-ta, răspunse ţiganca. Atunci împăratul se înfurie de tot, din pricină că l-a minţit nevastă-sa, că i-a făcut doi căţei în loc de doi copii cu totul şi cu

totul de aur, şi a făcut-o roabă, punând-o la fel de fel de munci şi bătând-o, iar pe roabă o făcu împărăteasă. Biata împărăteasă, pasămite, nu era vinovată, că ea se ţinuse de vorbă: făcuse doi copii de aur; dar ţiganca, de necaz pe dânsa că se măritase cu împăratul, ibovnicul ei, luase copiii cum îi făcuse, de n-avusese vreme împărăteasa nici să se uite la ei, şi-i îngropase de vii, iar în locul lor pusese doi căţei de la o căţea, care fătase taman atunci. Din locul unde îngropase roaba copiii, drept în faţa palatului, răsăriră doi brazi frumoşi, care ziua creşteau cât ar creşte alţii în- tr-un an, iar noaptea se făceau copii la loc şi se duceau la mumă-le de le da ţâţă, ş-o făceau să-şi mai uite de necazuri, sărutând-o şi mângâind-o. Dar nu trecu multă vreme la mijloc şi ţiganca, băgând de seamă cum creşteau de repede brazii din faţa palatului, se temu de ceva şi rugă pe împărat să-i taie d-acolo că-i împiedică vederea. Împăratul nu vru, că-i erau dragi, iar ţiganca văzând aşa, a zis că de nu-i taie, pâine şi sare cu el nu mai mănâncă; şi împăratul, ca să-i facă pofta, puse de tăie brazii şi făcu din ei două scânduri de pat pe care le-au pus una la patul lui şi una la al ţigăncii. Iar biata împărăteasă, văzând că-i taie copiii, se jelea de moarte. Într-o noapte au început să vorbească scândurile de la paturi: — Cum ţi-e ţie, soră-mea? întreba băiatul. — Greu mi-e, frăţiorule, că e hoaţa de ţigancă pe mine... da ţie cum ţi-e? — Mie mult mi-e uşor, surioară dragă, că e tata dasupra. Roaba fiind deşteaptă i -a auzit vorbind aşa, şi a doua zi puse scândurile pe foc şi le arse; şi când ardeau troznind, săriră două scântei din foc într-o copaie cu tărâţe, din care mâncând o oaie rămase grea şi născu doi mieluşei, a căror lână era cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putu de dragul lor, când văzu, dar ţiganca nu ştia cum să -i prăpădească mai iute, şi într-o zi, când nu era împăratul acasă, puse de-i tăie, şi maţele le dădu cu număr bietei împărătese, care era roabă, să se ducă cu ele la gârlă să le spe le, dar să nu care cumva să piardă vrunu, că amar va fi de ea. Înşir’ te mărgărite cu dalbe flori aurite Mare jale a cuprins pe împărat când a auzit ce făcuse nevastă-sa, iar biata împărăteasă, plângând, s-a dus să spele maţele mieluşeilor nevinovaţi, pe care îi ştia că erau copiii ei iubiţi. Când ajunse la gârlă, spălă maţele şi le curăţi câte unu-unu, iar la urmă, îi scăpă unul din mână şi o luă pe apă în jos. O cioară, cum îl văzu, se repezi de -l luă în plisc şi zbură cu el într-un pom. — Cioacă, cioculiţă, se rugă biata femeie, dă-mi, rogu-te, maţu, că mă bate roaba cu toiagul, de-o vedea că lipseşte. — Nu ţi-l dau, răspunse cioara, că nu mi-ai dat niciodată vro mână de mălai să-mi astâmpăr foamea. Auzind, porni împărăteasa spre moară: — Moară, moricică, dă-mi niţel mălai să dau cioarei, să-mi dea maţu, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte. — Nu-ţi dau, răspunse morarul care auzi, că nu mi-ai adus nici un pui de găină. Şi se duse biata femeie la cloşcă: — Cloşcă, cloşculiţă, dă-mi un puişor să duc morarului; morarul să-mi dea mălai, mălaiul să-l duc cioarei, cioara să-mi dea maţul, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte.

— Nu-ţi dau, zise cloşca, că nu mi-ai dat nici un bob de porumb măcar vreodată şi mie. Şi o luă înspre un om care culegea la porumb: — Omul lui Dumnezeu, omul lui Dumnezeu, dă-mi un bob de porumb, să-l dau cloştii; cloşca să-mi dea puiul; puiul să-l dau mora- rului; morarul să-mi dea mălai; mălaiul să-l dau cioarei; cioara să-mi dea maţul, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte. Iar omul, făcându-i-se milă de ea, i-a dat mai multe-boabe şi le-a dat pe toate cloştii; cloşca i-a dat puiul; puiul l-a dat morarului; morarul i-a dat mălai; mălaiul l-a dat cioarei şi cioara i-a dat maţul îndărăt. În vremea asta venind un val, cum lăsase ea maţele pe marginea gârlei, îi luă altul, dar ea îl lăsă, neavând ce face, şi se întoarse acasă deznădăjduită cu ale care -i rămăsese, căci se gândi: “Mult am suferit eu, ce o fi d-oi mânca ş-o bătaie?!” Pasămite, rânduise Dumnezeu să fie ale două scântei taman în maţul ăla pe care l-a luat gârla. Şi fiind gârla mare, s-a fost agăţat de o cracă de pom, ce atârna până în apă, iar când s-a tras apa, au ieşit din el doi copii măricei: o fată ş-un băiat. Băiatul avea o custură cu care tăia răchită, iar fata o furcă cu care torcea; şi amândoi erau de aur, şi frumoşi la chip de venea lumea de pe lume, de se uita la ei şi se minuna d-aşa frumuseţe... Ba ajunse vestea la împărat, care, cum auzi, veni să-i vază şi el, şi când îşi aruncă ochii şi-i văzu aşa de frumoşi, îi şi luă cu el la palat. Când îi văzu roaba, o sfecli de tot, se făcuse de parcă o pusese pe jăratic, dar nu avu ce face, că împăratul nu se despărţea de ei de loc, căci văzuse cum strâmbase din nas nevastăsa când îi adusese şi îi era să nu le facă de petrecanie ca şi mieluşeilor. Ş -aşa trăiră copiii pe lângă împărat, care îi iubea cum nu se mai poate de mult. Într-o zi, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, se rupse un şir mare de mărgăritare pe care -l purta la gât ţiganca; dădu să le culeagă, să le înşire la loc... nu putu cu nici un chip; îi alunecau printre degete, ca zvârlugile. Bre! că ce să fie, bre! că ce să facă... chemă curteni, chemă slugi... degeaba, nu puteau să le înşire, şi pace. — Ia staţi să pun eu pe copilaşii ăi frumoşi, zise împăratul, să vedem ei or putea? că cum sunt de minunaţi în toate, or putea face şi minunea asta să înşire boabele de mărgăritar pe care nu le poate nimeni înşira. Ai, veniţi-ncoa, dragii mei, să vă văd. Copiii se puseră jos şi începură să înşire, iar boabele se înşirară cum se înşiră toate boabele, de s-au mirat toţi. — Acum, măria-ta, zise băiatul, văzând că e multă lume — că erau faţă sfetnicii şi toţi oamenii curţii — să asculţi să-ţi spun o poveste frumoasă. — Ştii poveşti?... Păi de ce nu-mi spuneai? Ai, să te văd, ia începe... Şi începu băiatul aşa: “A fost odată demult de tot, când avea ursul coadă şi dădea salcia roadă, Înşir’ te mărgărite cu dalbe flori aurite a fost un împărat tânăr, înşir-te mărgărite cu dalbe flori aurite; şi ăst împărat a trecut o dată pe dinaintea palatului unui împărat vecin, înşir’ te mărgărite cu dalbe flori aurite; şi...” şi aşa urmă să spună băiatul toată istoria pe care o ascultarăţi şi dumneavoastră; iar ţiganca la fiecare vorbă zicea: Un tăciune ş-un cărbune, Taci, băiate, nu mai spune. Dar împăratul i-a zis să spună înainte toată istoria, şi când sfârşi băiatul, văzând că el şi cu soră-sa sunt copiii lui, îi luă şi-i sărută cu drag; apoi trimise de aduse pe adevărata împărăteasă de la bucătărie, îşi ceru iertare de la ea, de ce -o făcuse să sufere, şi o puse iar pe tron alături cu el, iar pe ţigancă puse d-o ucise cu pietre... Şi eu încălecai p-un gătej uscat, Să fie basmul băsmuit şi-n alt sat.

(Povestit de Ion Georgescu din com. Boţeşti, judeţul Dâmboviţa) DUMITRU STĂNCESCU, Basme culese din gura poporului, Bucureşti, 1892, p. 153-164.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->