Coperta de : ŞTEFAN BRADICEANU

i lillfl 18-2

OREAT EXPECTATIONS BY CHARLM DICKENS
II M I I ) TAIM II

charles dickens

marile speranţe
în româneşte de VERA CALIN îngrijirea ediţiei de î VALERIU CÎMPEANU

EDITURA TRIBUNA CRAIOVA 199 2

723172

Din numele de familie al tatălui meu, PJrrip, şi din numele meu de botez, Philip, limba mea de topii n-a izbutit să scoată alt cuvînt mai lung şi mai lămurit decît Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip a rămas. Susţin că Pirrip «st« numele de familie al tatălu. meu bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormîntul lui şi pt spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului, întrucît nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a dă^ut i.idodată în mînă vre-un portret <te-ai icp (căci au trăit amîndoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit, în ehip nelogie, după pietrele de pe mormîntul lor. E ciudat eă forma literelor de pe piatra tatii mă făcea să văd un om ©acheş, scurt şi îndesat cu părul creţ şi negru. Iar trăsăturile şi caracterul inscripţiei i „De asemenea, şi Georgiana, soţia celui de mai Sus", mă duseră la concluzia copilăroasă că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cît despre eele cinci miei romburi de piatră, lungi fiecare de eîte un picior 1 şl Jumătate, care se înşirau frumos alături de mormîntul părinţilor, în amintirea eelev cinei frăţiori ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa asta de luptă, lor le datorez eonvingerea, păstrată cu religiozitate, că bieţii copii s-au născut eu toţii culcaţi pe spate şi cu mîinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mîinile din buzunare eît timp au trăit.
-----------------------------------1
Unitate de mâsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-uri metru, folosită înainte da adoptarea sistemului metric,

Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lingă cotitura cea mai din Vllo a fluviului, la douăzeci de mile depărtare de mare. ,i cea mai vie şi cea mai puternică impresie pe care IIi l n l c a mea o păstrează despre identitatea lucrurilor am dobândi t-o în amurgul unei zile mohorîte, zi care a rămas neştearsă din amintirea mea. In ziua de care vorbesc, m-am încredinţat că locul acela, posomorit şi năpădit de urzici, e cimitirul: că răposatul Philip Pirrip, decedat în această parohie, şi Georgiana, „soţia celui de mai sus", sînt morţi de-a binelea şi îngropaţi ; că Alexander, Bartholomew, Abraham, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sînt morţi şi ei şi îngropaţi ; că întinderea aceea de dincolo de cimitir, unde păşteau cirezi, întunecată, sălbatică, plină de gropi şi presărată cu movile şi garduri, e ţara mlaştinilor ; iar şuviţa plumburie de (jos, din capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatio de unde năvăleşte vîntul e m|trea şi că pumnuleţul ăsta de om, i o , înfricoşat de tot ce vede, e Pip. I1' ira I strigă o voce înspăimîntătoare, [Intre morminte, Ungfl uşa care dădea în 'i n i , dlavole, i .1 de nu, Hi (rîng gîtul! purta M haină grosolană, cenuşa de fier la picior. Pălărie nu avea, ip era legat cu o basma zdrenţuită. ni . . i n ieşit din apă, care se tîrîse prin .noroi şi fusese l < » v i i || I , I U I t |c pietre. înţepat de urzici şi sfîşiat de mărăcini ; şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul ; dinţii îi clănţăneau cînd mă apucă de bărbie Vă rog, domnule, să nu mi frîngeti qîtul, îl implorai eu, îngrozit. Vă rog frumos... Cum te cheamă ? întrebă omul. Spune iute ! Pip, domnule. încă o dată, şi se holbă la mine. Ia zi ! Pip Pip. domnule. Unde locuieşti ? Arată-mi cu degetul ! După ce mă privi timp de o clipă, omul mă întoarse cu capul în ios şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar. în afară de o bucată de pîine. nu găsi nimic. Cînd biserica se întoarse din nou în picioare — căci omul era atît de iute în mişcări şi atît de puternic, încît răsuci biserica cu susul în jos. în faţa mea. şi mă făcu să văd clopotniţa la picioarele mele — cum spun, cînd biserica se întoarse din nou în picioare, eu şedeam, tremurînd. cocoţat pe o piatră înaltă de mormînt, în timp ce el înfuleca pîinea cu lăcomie.

Jl

*— Măi puştiule, făcu omul, lingîndu-şî buzele, dar dol»-1 fani obraji mai ai! Cred că, liîtr-adevăr, aveam &braji dolofani, deşi pe atunci eram eam mititel şi nu prea voinio pentru vîrsta mea. — Să fiu al naibii daeă nu i-aş mînea I spuse omul, clătinînd ameninţător din eap. Zău dacă n-aş face-o! îmi exprimai eu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu se întlmple şi mă încleştai cu putere de piatra pe care mă aşezase omul, întîi ea să mă ţin mai bine, şi apoi ea nu cumva să încep să plîng. • Ia spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama ? Acol© ! răspunsei eu. Omul trsări, ea şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, apoi se opri şi se uită în urmă. Acola, explicai eu serios. „De asemenea, şi Georgiana", aia-i mama. AI făcu el, întorcîndu-se. Şi ăla de alături de ea e tat-tău ? Da, domnule, spusei eu, chiar el. „Răposat în această parohie". Aha i bodogăni emul, gîinditor. Şi acum tu pe lîngâ cine trăieşti, asta dacă cumva te mai las eu cu zile. lucru 14 care încă nu m-am hotărît. Cu sora-mea, doamna Gargery, nevasta lui Joe Gargery, fierarul, domnuule. > Fierarul, aha ! făcu el. Şi-şi privi piciorul. După ce-şi plimbă de cîteva ori privirea întunecată de la picior la mine. se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă apucă de amîndouă mîinile şi mă împinse îndărăt, ţinîndu-mă cît putea mai departe de el ; ochii lui mă sfredeleau, şi eu îl priveam cu deznădejde Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia o pilă ? Ştîu, domnule. Dar haleală ştii ce-i ? Ştiu. După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slafi şi ca să mă înfricoşeze mai rău. — Ai să-mi aduc o pilă. Mă smuci din nou : Şi ai să-mi aduci haleală. Şi iar mă.smuci : Să mi le aduci pe amîndouă. Dacă nu, îţi scot măruntaiele ! şi mă mai zgîlţîi puţin. Eram atît de îngrozit si de ameţit, încît mă agăţai de el cu amîndouă mîinile.

— Dac-aţi fi atît de bun şi m-aţî lăsa să stau drept, domnule, poate că n-aş mai fi atît de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăznii eu. îmi dădu un ghiont zdravăn, mă răsuci din nou,.şi biserica sări iarăşi deasupra moriştii de vînt din vîrf. Apoi mă ţinu în poziţie de drepţi, pe vîrf ui pietrei de mormînt, şi îmi spuse a;este cuvinte înspăimîntătoare ; — Mîine, dis-de-dimineaţă, ai să-mi aduci pila şi ceva haleală. Mi le aduci la fortificaţii, vezi? Colo ! Aşa ai să faci, şi nu curftva să îndrăzneşti să sufli o vorbă sau să faci un semn cum că ai văzut pe unu] ca mine sau pe oricine în felul ăsta, poate te las cu zile, Dacă-ţi dai în petio şi sufli măcar & vorbuliţă. cît o fi ea de mică. îţi scot inima şi ficaţii şi-i mănînG fripţi. Acu să ştii că eu nu-s singur cum ţi- ei fi închipuind tu. Mai e un băiat ascuns eu mine Doamne, ce om! Pe lîngă el. eu sînt un înger! Băiatul ăsta aude tni ce spun eu acum Face el ce face cu puştii şi le scotea inima şi ficaţii. Degeaba încerci să le ascunzi de el. Poţi să zăvorăşt» uşa. să te ascunzi în pat. să te ghemuieşti, să-ţi tragi aşuxnutul peste cap. dar eînd ţi e lumea mai dragă şi crezi c ai scăpat de el. se furişează băiatul. îţi spintecă burta şi-ţi scoate măruntaiele. Acu. să ştii că abia abîa î! ţin în Frîu ca să nu se repeadă la tine Cu greu ii ţin că el vrea morţiş .să ţi scoată măruntaiele Ei ce spui ? I-ara spus că am să-i aduc pilu şi ee-oi găsi d%ale gurii, şi că a- dona A. rlis-de-dimi-neaţă. o să vin cu lucrurile la fortificaţii ■ — Spune : Să mă trăsnească Dumnezeu de n-oi face aşa ! se răsti omul. Am spus după el şi omul m a dat jus de pe piatră Şi «ti, mai spuse el, să te ţii de făgădui al ă şi sâ nu uiţi de băiatul ăla Cară-te acasă ! Bună seara, domnule, am bîiguit eu. N-ar, strica sa fie bună. spuse el. aruneînd o privire în jurul lui. peste cîmpia rece şi umedă Mai bine aş fi broască sau tipar 1 Şi omul îşi încrucişa braţele, cuprînzîndu-şi trupul, care tremura ; se strînse de parcă i-ar fi fost teamă să nu se desfacă în doua bucăţi şi o pornii şontîc-şontîc, spre zidul jos al bisericii. Mă uitam după el cum îşi croia drum printre urzicile şi mărăcinii care creşteau în (junii movilitelor, şî ochilor mei de copil li se părea că omul dă la o parte mîinile

morţilor, care se întindeau încet din morminte ca s*i-T );>•;■ •■■'■! de gleznă şi să-1 tragă înăuntru. Cînd ajunse la zidul jos al bisericii, îl sări cu picioarele lui amorţite şi ţepene, apoi se întoarse după mine. Cînd îl văzui întorcîndu-se, mă îndreptai cu faţa spre casă şi o luai la sănătoasa. Dar, după eîteva clipe mă uitai în urmă şi-1 văzui înaintînd spre fluviu, strîngîndu-şi trupul cu mîinile ca şi mai înainte şi călcînd cu picioarele lui julite pe pietroaiele presărate prin mlaştini, ca să se folosească trecătorii de ele cînd începeau ploile mari, sau în timpul fluxului. în timp ce stăteam şi mă uitam după el, bălţile mi se păreau întocmai ca o dungă neagră şi dreaptă, fluviul — o a l t ă dungă orizontală, mai îngustă şi mai luminoasă decît aceea a bălţilor, iar cerul — o ţesătură de dunguliţe dese şi mişcătoare*, roşii şi negre. Izbutii tu greu să,desluşesc, la malul fluviului, singurele două lucruri negre dft\ tot peisajul, care păreau că stau în picioare : unul din ele era farul, care folosea marinarilor la cîrmit: semăna cu un butoi fără doage, în vîrful unei prăjini, şi arăta tare urît cînd îl vedeai de aproape ; celălalt era o spînzurătoare cu nişte lanţuri agăţate de ea ; acolo atîrnase nu demult un pirat. Omul se îndrepta şchiopătînd spre spînzurătoare, ca şi cum ar fi fost însuşi piratul, care ar fi înviat şi ar fi coborît din ştreang, iar acum s-ar fi dus să se spînzure din nou. Gîndul acesta îmi dădu fiori. Şi cînd văzui că vitele din cireada îşi înalţă capetele şi se uită după el, mă întrebai <l . n; ă nu cumva se gîndesc şi ele la acelaşi lucru. Mă uitai in jurul meu, ca să-1 văd pe băiatul cel înfricoşător, dar nu se vedea nici ţipenie de om. Apoi mă cuprinse iarăşi frica şi am început "a goni din nou spre casă, fără să mă mai opresc.

CA PI ŢOLUL

2

Soră-mea, doamna Joe Gargery, era cu peste douăzeci de ani mai în vîrstă decît mine şi se bucura de un renume grozav în mintea ei şi a vecinilor pentru că mă crescuse „ca-n palme". încercam pe vremea aceea să-mi dau singur seama de înţelesul acestor cuvinte şi, fiindcă ştiam că avea o mînă grea, pe care avea obiceiul s-o abată deopotrivă asupra soţului ei şi asupra mea, am presupus că Joe Gargery şi cu mine fusesem amîndoi crescuţi „pa-n palme".

Nu prea arătoasă soră-mea şi, nu ştiu de ce, mi se părea că tot cu palmele trebuie să-1 fi hotârît pe Joe s-o ia de nevastă. Joe era un bărbat frumos; faţa lui netedă era înconjurată de păr bălai, şi albastrul irişilor lui era atît de deschis, de parcă s-ar fi amestecat cu albul ochilor. Era blînd, duios, împăciuitor şi prostuţ, sărmanul de el, un fel de Hercule în putere, dar şi în slăbiciune. Soră-mea avea părul şi echii negri şi pielea atît de roşie, Incît uneori mă întrebam dacă nu cumva se freca cu o râzătoare în loc să se frece cu săpun. Era înaltă, ciolănoasă şi purta întotdeauna un şorţ grosolan, prins la spate cu două noduri, şi un nelipsit pieptăraş, pe care erau prinse mii de ace de cusut şi cu gămălie. I se părea o cinste nemaipomenită pentru ea, şi o mare ruşine pentru Joe, că era silită să poarte tot timpul şorţul acesta. Deşi, zău că nu-mi dau seama de ce era silită' să-1 poarte, sau de ce nu-1 scotea ori de cîte ori voia. Fierăria lui Joe era lipită de casa noastră, o casă de lemn, cum erau în vremea aceea mai toate locuinţele din ţinut. Cînd mă întorsei în goană de la cimitir, fierăria era închisă şi Joa stătea singur în bucătărie. Cum eram tovarăşi de suferinţă şi, în această, calitate,' ne făceam unul altuia nenumărate destăinuiri, Joe îmi împărtăşi ceva în clipa în care ridicai zăvorul şi-mi aruncai privirea spre vatra din faţa uşii, unde şedea el. Doamna Joe a ieşit din casă de zece ori pînă acum ca să te e,aute. Pip. Şi, culmea culmilor, adineauri s-a mai dus încă o dată. Adevărat ? Da, Pip. spuse Joe. Şi. din păcate, a luat cu ea şi „gîdiliciul". La această veste dureroasă, îmi aţintii plin de. deznădejde ochii asupra focului şi începui să mi răsucesc singurul nasture care îmi mai rămăsese .Gîdiliciul" era un băl cu capătul de ceară, lustruit de -liîtea atingeri cu sărmana mea făptură Ba se aşeza ba se scula, mă lămuri Joe. Pe urmă, a pus mîna pe ,,gîdiliH" şi H ţîşnit afară Aşa a fost făru.Joe, scormonind tacticos cu vair.ii ul focul de pe grătar şi privindu-1 ţintă : A ţîşnit afară. A plecat de mult. Joe V ti tratam pe Joe ca pe un copil mai mare şi ca pe un tovarăş. Ştiu eu. Pip. spuse Joe, uitîndu se la ceasornicul olan dez din perete ; e plecată de vreo cinci minute Pip. vine ! Ascunde-te în dosul uşii, băiete, şi pune prosopul între tine şi uşă !
10

î-am urmat sfatul. Sorâ-mea deschise uşa mare şi dîndu -şl seama că există undeva o piedică, ghici îndată pricina şi îşi urmă cercetările eu ajutorul „gîdiliciului". Sfîrşitul a fost că m-a aruncat spre Joe (s^ folosea adesea de mine ca de un proiectil conjugal). Joe, fericit "să mă primească în orice condiţii, mă vîrî în vatră şi, cu piciorul lui mare, îmi făcu liniştit zid de apărare. Unde ai fost pînă acum, maimuţoiule ? întrebă doamna Joe, bătînd cu piciorul în podea. Să-mi spui numaidecît ce-ai făcut, şi de ce-mi scoţi sufletul şi-mi amărăşti viaţa, că de nu, te scot din eolţul ăla chiar de-ai fi tu de cincizeci de ori Pip, şi el, de cinci sute de ori Gargery I N-am fost decît pînă la cimitir, bîigui eu de pe scăunaşul pe care şedeam, plîngînd şi frecîndu-mi pielea. La cimitir ! repetă soră-mea. Dacă n-aş fi fost eu, de mult ţi-ar fi putrezit oasele acolo. Gine te-a erescut ca-n palme ? Dumneata, spusei eu. Şi de ce, mă rog ? ţipă soră-mea. Nu ştiu, scâncii eu. Nici eu ! spuse soră-mea. N-aş mai face-o a doua oară, Atîta ştiu. Pot să spun că. de cînd te-ai născut tu, nu miam scos şorţul nici măcar o zi. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns să tiu nevastă de fierar — şi încă nevasta lui Gargery ! — mai [i fiu şi ţie mamă ! Ma u i t a m cu jale la foc, şi gîndurile mi se depărtară de la Intlmplârlli acestea. Căci din jarul răzbunător răsăriră şi prin< h i p în faţa mea fugarul din ţara mlaştinilor, cu piciorul încătuşat, băiatul acela misterios, pila, mîncarea şi făgăduiala înspăimîntătoare pe care o făcusem, că voi prăda casa care mă adăpostea, — Sigur, făcu doamna Joe, agăţînd „gîdiliciul" la locul lui. Sigur, la cimitir ! Uşor vă vine la amîndoi să spuneţi „la cimitir". De fapt. Joe nici măcar nu pomenise de aşa ceva* Voi doi o să mă duceţi pe mine într-o bună zi la cimitir, şi frumoasă pereche o să mai fiţi fără mine ! în timp ce soră-mea pregătea ceştile de ceai. Joe se uita la mine, ca şi cum, în mintea lui, şi-ar fi făcut socoteala ce fel de pereche am fi noi doi în împrejurările dureroase pe care le schiţa nevastă-sa. Apoi, îşi mîngîie mustaţa şi buclele blonde din dreapta capului, urmărind-o prin odaie cu ochi} lui albaştri pe doamna Joe, aşa cum făcea de obicei cînd se dezlănţuia vijelia. îl

Soră-mea avea un fel foarle Koîârît şî mereu acelaşi da tăia pîinea pentru noi şi de a o ungă eu unt. Mad întîl, pingea cu mîna stingă bucata de pîine în pieptăraşul şorţuşi, uneori, se prindea în ea eîte un bold sau un aa de cusut, care, după aceea, îl descopeream în gură. Pe urmă, lua ţin unt (nu prea mult) pe vîrful cuţitului şi-1 întindea pe ne, asemenea unui farmadst care prepară o alifie, întreinţînd, repezită şi îndemînatică, ammdouă părţile cuţitului, răţind şî potrivind untul în Jurul cojii. Apoi, avînta cu înmînare euţitul şî reteza o felie, eu e mişcare de fierăstrău} cele din urmă, înainte de a despărţi felia de bucata de pîine, tăia în două jumătăţi, din care Joe căpăta una, şi eu, alta. De data aceasta, deşi mi-era foame, nu îndrăzneam să inîno felia mea. Simţeam câ trebuie să păstrez ceva pentru iul acela înfiorător şi pentru aliatul lui, băiatul acela şi mai Wcoşător. Ştiam eu ei doamna, floe este o gospodină foarte mpătată şi eă, în eotrobăiala mea hoţească, s-ar fi putut sâ i găsesc nimic în cămară. De aceea, hotărîi să ascund felia pîine cu unt în pantaloni. Curajul de care aveam nevoie ntru înfăptuirea acestei Hotârîri ml se părea îngrozitor. Era şi cum mi-aş fi pus în gînd să mă azvîrl din vîrful unei se înalte, sau să sar în valurile unei ape adînci. Şi hotărîrea i se păru şi mai greu de îndeplinit din pricina neştiutorului e. Ca doi buni prieteni şi tovarăşi de suferinţă, legaţi între printr-un fel de francmasonerie l , datorită bunătăţii lui fată i mine, despre care am maî vorbit, stabilisem obiceiul ca. fiecare seară. în timp ee mîncam pîinea, sâ ne luăm la trecere, ridicînd din eînd în cînd în tăcere feliile, ceea ce ne nplea de admiraţie reciprocă şi ne dădea imboldul de a 2rge mai departe. în seara aceea, Joe mă îmbie de rfteva ori încep întrecerea nsastră prietenească, arătîndu-mi felia lui; re scădea văzînd cu ochii; dar. de fiecare dată. mă vedea , cana galbenă de ceaî pe un genunchi şî cu felia de pîine cu ii neatinsă, pe celălalt. In cele din urmă, cuprins de deznă■jde, îmi dădui seama că ceea ce plănuisem trebuie îndeplinit' că ar fi mai bine să mă apue de treabă în chip eît mai reso, atît cît îmi îngăduiau împrejurările. H-am folosit aşa«*| ir de un moment cînd Joe şî-a întors eapul şi am vîrît felia' i pîine în pantaloni.
Asociaţie internaţională secreta, cu principii p^litlr-e reacţionar* şt CM ritualuri oculte, ai cărei membri, oijjjimuii in eiupe, se *us>io rec1j>r'-o.
■ > '

Era vădit că Joe se necăjea, închipuindu-şi că-mi lipseşte pofta de mîncare. aşa că muşcă amărît din felia lui; nu-i prea tihnea mîncarea. îşi molfăi mai mult îmbucătura, dus pe gin* duri, ca de obicei, şi, în cele din urmă, o înghiţi ca pe o pilulă; Era gata să muşte din nou şi tocmai îşi aplecase capul într-o parte, ca să măsoare mai bine pîiriea, cînd, aruncîndu-şi pri virea spre mine, văzu că felia mea de pîine cu unt dispăruse. Mirarea şi nedumerirea cu care se opri o clipă înainte de a muşca, holbîndu-se la mine, erau prea izbitoare ca soră-vnea să nu ia aminte Ce s-a întîmplat ? întrebă ea cu vioiciune, punînd ceaşca pe masă. Zău. Pip ! murmură Joe, clătinînd din cap cu un aer plin de dojana. Măi băiete, o să ţi se aplece ! O să ţi sa oprească-n gît. Nici n-ai avut timp să mesteci. PipEi, ce s-a mai întîmplat ? repptă sofă-mea mai aspru ca înainte. Ar fi mai bine dac-ai putea -să tuşeşti şi s-o scuipi, Pip. Ascultă sfatul meu, spuse Joe, înspăimîntat. E drept că nu-i frumos, dar sănătatea-i sănătate între timp, soră-mii îi sărise muştarul ; se năpusti la Joe, îl apucă de favoriţi şi-1 lovi cu capul de peretele din spate ! iar eu săteam în colţ, privind la cele ce se petreceau cu un aer vinovat — Aşa poate ai sâ spui ce s-a întîmplat, spuse soră-mea glftlnd ; şi nu te mai holba la mine Jot §• Uita la ea neputincios ; apoi muşcă deznădâiduit din pline cu ochii la mine. Ştii Pip. începu el solemn, cu obrajii umflaţi de ultima îmbucătură şi vorbind tainic, ca şi cum am fi fost singuri, noi doi am fost întotdeauna prieteni iar eu aş fi ultimul mu care să te vorbească de rău. dar .. şi Joe îşi mişcă scaunul, cu ochii în podea, apoi îşi ridică privirea spre mine, dar n-am mai auzit să înfulece cineva în halul ăsta ! Ce. a înfulecat mîncar.ex) ? strigă soră-mea. Ştii mâi băiete, urmă Joe. fără să şi fi înghiţit îmbu cătura şi uitîndti se la mine. nu la nevastă sa. şi eu înfulecam adeseori cînd eram de vîrsta ta ; pe vremea aceea, eram printra cei mai pricepuţi la treaba asta ; dar n am mai pomenit sâ înfulece cineva ca tine. Pip. Slavă Domnului că n-ai muriţi Dintr-o săritură, soră-mea fu Ungă mine, mă înşfacă d9 pâr şi rosti doar aceste cuvinte înspăimîntătoare : • ■ ' — Vino să te doftoricesc.

In vremea aceea, nişte păcătoşi de medici reînviaseră moda apel de eatran, şi doamna Joe avea întotdeauna în dula provizii mari din acest medicament; credea că pe cît era de greţos, pe atît era de* folositor. Uneori îmi dădea cantităţi atît de mari din acetstă băutură mîntuitoare, pe care 0 socotea un întăritor fără seamăn, încît mi se părea că miros ca un gard proaspăt vopsit. In seara de care vorbesc, dat fiind că făcusem un lucru neobişnuit, fu nevoie de 0 jumătate de litru din vestitul amestec, pe care soră-meâ mi-1 turnă pe gît, spre marea mea uşurare, ţinîndu-mi capul la subsuoară ; arătam întocmai ca o cizmă într-o trăgătoare de cizme. Joe scăpă numai cu un sfert de litru ; pe acesta trebui să~l înghită (spre durerea bietului om, care mesteca încet şi gînditor în faţa focului) „pentru că îl răscolise şi pe el". Judecind după mine, aş spune că, dacă nu-1 răscolise cumva înainte de a lua apa de catran, cu siguranţă că după aceea 1-a răscolit zdravăn. Groaznic lucru e să ai mustrări de conştiinţă ; dar cînd un biet băiat, în afară de acea nelinişte tainică a cugetului, mai e chinuit şi de o apăsare, care se exercită asupra cracului de pantalon, vă pot spune că zbuciumul e de nedescris. Gîndul vinovat că trebuie s-o prad pe doamna Joe — nici o clipă nu-mi trecea prin gînd c-am să-1 fur pe Joe, fiindcă socoteam că nici ujiul din lucrurile gospodăriei nu era al lui -•- acest gînd, unit cu necesitatea de a sprijini necontenit cu mîna bucata de pîine cu unt, fie că şedeam, fie că eram trimis în bucătărie ca să aduc ceva de acolo, mă scotea din minţi. Şi, uneori, cînd vîn'tul sufla dinspre bălţi, în timp ce aţîţam focul, mi se părea că aud afară glasul omului cu piciorul în cătuşă, glasul omului care mă pusese să jur că voi păstra taina şi care îmi spusese că nu poate şi nu vrea să flămînzească pînă a doua zi şi că trebuie să mănînce acum. Alteori gîndeam : „Şi dacă băiatul, care cu greu poate fi ţinut în frîu ca să nu-şi înfigă mîinele în măruntaiele mele, se lasă tîrît de o nerăbdare firească sau greşeşte şi crede că are drept la inima şi ficaţii mei astăzi în loc: de mîine ? !". Dacă e adevărat că părul ţi se face măciucă de spaimă, atunci. în seara aceea, aşa trebuie să se fi făcut părul meu. Dar poate că nu i s-a făcut nimănui vreodată părul măciucă de spaimă. Era în .ajunul Crăciunului, între 7 şi 8 seara, după ceasornicul olandez, şi eu trebuia să învîrtesc la budinca pentru a doua zi cu un făcăleţ de aramă. încercai să mă apuc da treabă, în timp ce felia de pîine mă ftpăsa pe picior (ceea ce îmi aduse iar aminte de chipul omului cu piciorul In cătuşă), 14

dar îmi dădui seama că încercarea de a scoate felia de pîina cu unt pe la gleznă era menită să dea greş. Avui însă norocul să mâ pot furişa afară din odaie şi să-mi ascund o parte din conştiinţa vinovată în odăiţa mea din pod. Ia ascultă ! făcui eu după ce sfîrşii cu - învîrtitul Mă încălzeam puţin la vatră, înainte de a fi trimis la culcare. Astea-s tunuri, Joe. nu-i aşa ? Aha ! făcu Joe. Iar a evadat un puşcăriaş ! Ce înseamnă asta, Joe ? întrebai eu Doamna Joe. care dădea întotdeauna lămuriri, spuse arţăgoasă : — Evadat, evadat ! Dădea definiţii aşa cum îmi turna pe gît apa de catran, în timp -ce doamna Joe stătea aplecată deasupra lucrului de mînă.eu îmi ţuguiai buzele, ca să-i şoptesc lui Joe : — Ce-i aşa puşcărie,? Joe îşi ţuguie şi el buzele, ca să-mi dea un răspuns meş~ teşugit, dar eu nu prinsei decît o singură vorbă : „Pip". Ieri seara a scăpat un puşcăria, spuse Joe cu glas tare ; după apusul soarelui, au tras cu tunul, ca să înştiinţeze lumea. Acum cică înştiinţează lumea pentru un altul. Cine trage cu tunul ? întrebai eu. Dă-1 încolo de băiat ! se amestecă soră-mea, încruntîndu-se la mine peste lucrul de mînă. Toată ziua pune întrebftri. Nu pune întrebări şi n-o să ţi se răspundă cu minciuni. Mi se păru nepoliticos din partea ei să mi dea de înţeles ar fi fost în stare să-mi răspundă cu o minciună, chiar dată IU iaş fi pus întrebări Dar ea nu era politicoasă decît atunci i'Ind avea musafiri. în clipa aceea, Joe îmi aţîţă şi mai mult curiozitatea, căci Îşi dădea osteneala să sufle, cu gura larg deschisă o vorbă care mi se părea că este „toane". De aceea, arătai cu o mişcare firească spre doamna Joe şi-mi ţuguiai buzele, ca să întreb • „Ea ?" dar Joe, care nici nu voia să audă ce-i suflam eu, deschise din nou gura mare şi mi aruncă un cuvînt de neînţeles, însă eu tot nu pricepui nimic. Doamnă Joe, spusei eu, neîntrezărind altă soluţie, dată im te superi, de unde se trage cu tunul ? Dumnezeu să te binecuvînteze ! exclamă soră-mea cu nu qlas de parcă n-ar fi vrut să spună asta, ci tocmai cqntra■ >nl. De la galere. O l făcui eu cu ochii la Joe. Galere ?

'Joe tuşi cu un aer de reproş ca şi cum ar fi spus : „Doar ti am şoptit.'"1. Şi, dacă nu te superi, ce-i aia galere ? întrebai eu. ~ Aşa-i cu băiatul ăsta! se înfurie soră-mea, arătînd .spre mine cu acul de cusut în care băgase aţa şi clătinînd din cap Nici nu i-ai răspuns bine la o întrebare, că el îţi şi pune alte douăzeci. Galerele sînt nişte corăbii pentru puşcăriaşi, ş t i i acolo, dincolp de băltoase. (La noi în ţinut aşa se spunea la mlaştini). ' - Cine stă oare în corăbiile astea de puşcăriaşi şi de ce i-o fi bâgînd acolo? spusei eu aşa, ca din întîmplare şi cu o deznădejde calmă în glas. întrecusem măsura, şi doamna Joe se sculă numaidecît de pe scaun. — M/ii băiete,, să-ţi spun ceva, începu ea. Să ştii că nu te am crescut ca-n palme ca să-mi «coţi sufletul. Dacă te-aş fi crescut aşa, aş merita ocări, nu laude. Oamenii care ucid, care fură, înşeală oamenii şi fac tot soiul de păcătoşenii, pentru care, pînă la urmă, sînt trimişi la ocnă, oamenii ăştia, cînd sînt mici, omoară lumea cu întrebări. Şi acum du-te la culcare ! N-aveam voie să iau luminarea cu mine ca să-mi lumineze drumul cînd mă duceam la culcare ; în timp ce urcam scările în beznă şi capul îmi vîjîia — căci doamna Joe îşi întovărăşise ultimele cuvinte bătînd toba cu degetaruJ în capul meu — mă simţeam foarte zguduit de faptul că eram atît de aproape de galere. Fără nici o îndoială, eram pe drumul care duce la ocnă. începusem prin a omorî lumea cu întrebări şi aveam de gînd s-o prad pe doamna Joe. Din vremea aceea atît de îndepărtată şi pînă acum, m-am gîndit de multe ori că puţini oameni ştiu cît de tainice sînt spaimele celor mici. Eram cumplit de înspăimîntat de băiatul care voia să-mi scoată inima şi ficaţii; cumplit de înspăimîntat de omul cu cătuşa la picior; şi cumplit de înspăimîntat de mine însumi, căci cineva îmi smulsese o făgăduială îngrozitoare ; nu trăgeam nicidecum nădejde că aş putea să scop eu ajutorul soră-mii, care respingea toate încercările mele. piera teamă să mă gîndesc la cîte aŞ fi fost în stare să fac, dacă mi s-ar fi cerut, în singurătatea spaimei mele. Dacă am aţipit cumva în noaptea aceea, a fost numai pentru a mă vedea plutind în josul fluviului, spre galere, dus de
In limba engleză, galerele sînt numite hulks. De aceea, In timp ce Joe U ţopteşte cuvlntuj, băiatul Înţelege sulks — In limba engleză : toane.

16

lluviul vijelios al primăverii; vedeam apoi stafia unui pirat, care, în timp ce treceam prin faţa spînzurătorii, îmi striga, printr-un cornet acustic; că ar fi mai bine să vin la mal şi să mă las spîrrzuraf pe loc decît să mai amîn. Mi-era frică sâ adorm, chiar daeă mă ademenea somnul, fiindcă ştiam că, odată cu primele licăriri ale dimineţii, trebuia să prad cămara. Nu puteam să fac treaba aceasta în timpul nopţii, fiindcă pe atunci nu puteam să-mi fac rost de lumină printr-o mişcare lesnicioasă de frecare ; pentru aceasta ar fi trebuit^să mă folosesc de cremene şi aş fi făcut un zgomot asemănător cu zflngănhul pe care-1 făceau lanţurile piratului. De îndată ce pe giulgiul negru al nopţii apărură pete cenuşii, m-am sculat şi am coborît scările ; fiecare seîndură şi flecare crăpătură de pe trepte striga în urma mea : „Opriţi hoţul ! Scoală-te, doamnă Joe !". Cămara era mai plină ca de obicei, fiindcă era Crăciunul. Un iepure, care atîrna cu capul In jos, mă sperie, fiindcă mi se părea că-mi făcea cu ochiul ori de cîte ori mă întorceam cu spatele. N-aveam timp să mă conving dacă era într-adevăr aşa, nici să aleg, nici nimic alt-Ceva, fiindcă n-aveam nici o clipă de pierdut. Am furat nişte pline, nişte brînză, o jumătate de oală de carne tocată (pe care am legat-o în batistă, împreună cu felia de pîine din ajun) şi i r . i r e brandy dintr-un ulcior de piatră (pe aceasta am turnat-o II li O sticlă în care făceam licoare de Spania la mine, în odaie, ştirea nimănui ; apoi ara subţiat-o pe cea rămasă în Ulcior cu conţinutul unei căni, pe care o găsisem în dulapul din bucătărie); am mai furat un os cu foarte puţină carne ! » ■ el şi o plăcintă rotundă cu carne de porc. Eram gata să fără plăcintă, dar mă simţeam ispitit să mă urc pe un raft, t văd ce era ascuns cu atîta grijă în farfuria de pămînt « l i n colţ, şi aşa am descoperit plăcinta. Am luat-o cu speranţa Ol nu fusese făcută ca să fie mîncată în zilele acelea şi că va MI .ii trece timp pînă i se va descoperi lipsa. In bucătărie era o uşă care dădea în atelier ; am descuiat-o, RK1 ridicat zăvorul şi am luat pila din grămada de unelte a lui fM Apoi am încuiat, am tras din nou zăvorul şi am deschis pe care intrasem în ajun, cînd mă întorsesem în goană i cimitir, am închis-o şi pe aceasta şi am luat-o la fugă iprt mlaştinile cufundate în ceaţă.
?7

CAPTTOTTTb

3

Era o dimineaţă bătută de brumă şi foarte umedă. Picăturile de apă stăteau aninate de fereastră, ca şi cum un spiriduş ar fi plîns toată noaptea şi s-ar fi folosit de fereastra mea în loc de batistă. Vedeam bruma pe tufişurile dezgolite şi pe iarba rară, ca o pînză groasă de păianjen ; picăturile se întindeau de la o rămurică la alta, de la un fir de iarbă la celălalt. Gardurile şi porţile erau lipicioase de umezeală, şi ceaţa care acoperea mlaştinile era atît de deasă, încît degetul de lemn de pe indicatorul care îndrepta lumea către satul nostru — şi de care oamenii nici nu voiau să ştie, fiindcă niciodată nu se abăteau pe la noi — nu l-am putut vedea decît atunci cînd am ajuns sub el. Iar cînd m-am uitat în sus, la deget şi la apa care curgea şiroaie din el, conştiinţa mea cea vinovată crezu că vede o arătare, care mă îndrepta spre ocnă. Cînd am ajuns la mlaştină, ceaţa se îngroşase mai tare, aşa încît în loc să mă reped eu spre lucrurile din jurul meu, se repezeau ele la mine, ceea ce era foarte neplăcut pentru un cuget vinovat. Barierele, gropile şi malurile fluviului se năpusteau la mine prin ceaţă, ca şi cum ar fi strigat cu glas limpede : „Vine un băiat care a furat p plăcintă din carne de por«. Opriti-1 !". Cirezile se repezeau şi el* la mine, iar beii se holbau şi scoteau aburi pe nas : „Hoţomanul? !". Un bou negru cu cravată albă, căruia cugetul meu răscolit mai eă-i găsea asemănare cu un preot, mă privi atît de pătrunzător şi cu -'iţite încăpăţînare. apoi, în timp sa eu îl ocoleam, îşi răsuci capul învinuindu mă într-o asemenea măsură încît, bietul de mine, izbucnii : „N am avut încotro, domnule ! N-am luat pentru mine !". Atunci, boul îşi lăsă car n ! în jos. scoase o şuviţă de aburi pe nas şi, după ce lovi cu piciorul dinapoi în pămînt şi-şi undui coada, se făcu nevăzut Iar eu înaintam spre fluviu ; dar oricît de repede fugeam, nu izbuteam să-mi încălzesc picioarele. în care pătrunsese umezeala, aşa cum pătrunsese cătuşa în piciorul omului pe care trebuia s ă i întîlnesc. Cunoşteam destul de bine drumul spre fortificaţii, fiindcă coborîsem acolo, duminică, cu Joe: Joa şedea pe un tun vechi şi-mi vorbea de ştrengăriile pe care le vor- face cînd eu voi fi ucenicul lui. Un ucenio adevărat. Cu toa J acestea, din pricina pîclei, mă îndreptai prea mult spre dreapta şi fui nevoit să mă întorc pe malul noroios, presărat '18

cu pietre şi cu ţăruşi care măsurau înălţimea fluxului înaintam grăbit, după ce trecusem o groapă despre care ştiam că se află foarte aproape de fortificaţii, şi tocmai mă căţărasem pe dîmbul deasupra gropii, cînd omul răsări în faţa mea. Stătea cu spatele la mine. cu braţele încrucişate şi clătina din cap, ameţit de somn. Mă gîndeam că i-aş face mai multă plăcere dacă aş răsări pe neaşteptate în faţa lui, cu mîncarea în mînă, aşa că înaintai tiptil şi—1 atinsei pe umăr Omul sări în sus, dar nu era omul meu, ci un altul ! Totuşi, şi omul acesta purta o haină cenuşie şi grosolană şiayea o greutate mare legată de picior, şi el era şchiop, răguşit şi zgribulit, întocmai ca şi celălalt. Doar faţa îi era deosebită, şi apoi purta o pălărie moale şi turtită, cu boruri largi. Toate acestea le-am zărit într-o clipă, căci doar o clipă l~am văzut; pe urmă, omul mă înjură zdravăn şi ridică pumnul, ca să mă lovească ; dar lovitura era prea slabă şi nu nimeri, ba omul se şi împiedică şi era gata să cadă ; apoi o luă la goana prin ceaţă, poticnindu-se de două ori, şi pieri din ochii

m ei,

„Asta-i băiatul !" gîndeam eu. Inima-mi bătea, fiindcă-1 loscusem. Cred că aş fi simţit şi o durere în ficat, dacă i ştiu! unde se află ficatul. Ai fortificaţii, şi acolo se afla omul pe care-1 căuumbla ghemuit, şchlopătlnd şi cu braţele încrucişate ibdntor să mă vadă sosind. Era îngheţat de tot. Apronpe r;i m.'i aşteptam să-1 văd prăbuşindu-se în faţa mea, mori U I r i g . Avea nişte ochi atît de lihniţi, încît, cînd îi întinsei I ii l i , pe care el o puse pe iarbă, mi se păru că, dacă n-ar fi izut legăturica cu mîncare, ar fi încercat să mănînce unealta. llta aceasta nu mă răsuci cu capul în jos şi cu picioarele In tuş, ca să-mi golească buzunarele, ci mă lăsă să stau în picioare, în timp ce eu desfăceam legăturica şi scoteam tot ce *venm în buzunar.

* Ce-i în sticlă, băiete ? întrebă el. Braildy, răspunsei eu. Începu să arunce tocătura în gîtlej într-un chip foarte eludat — arăta mai curînd ca un om care punea în mare grabă deoparte nişte provizii decît ca un om care mănîncă ; se. opri, totuşi, ca să tragă o duşcă din băutură, dar dîrdîia atît de rău, «.1 de-abia putea să ţină gîtul sticlei între dinţi fără să-1 muşte. — Cred că aveţi friguri, spusei eu.

Sînt cu totul de părerea ta, răspunse el. E rău pe aici, îl lămurii eu. Aţi stat tot timpul prin băltoace, şi-s pline de friguri şi de reumatism. N-avea grijă că apuo eu să halesc înainte de rtsă ia dracu, spuse omul. Aş hali chiar dac-aş şti că, după aia, mă agaţă colo. pe spînzurătoare Vin eu de hac frigurilor, navea grijă ! înfuleca piinea. carnea tocată, carnea de pe os, brînza şi plăcinta, în acelaşi timp, privind mereu bănuitor prin ceaţă şi oprindu-se din cînd în cînd din mestecat, ca să asculte. Cîte un sunet adevărat sau închipuit, cîte un clipocit care venea dinspre fluviu, sau răsuflarea vreunui- bou, care umbla prin mlaştini, îl făceau să tresară. Deodată îmi spuse : Nu mn trădezi măi drace? N-ai adus pe nimeni cu tine? Nu. zău nu, domnule ! Şi nici n-ai lăsat vorbă să te urmărească ? Nu. Rine. făcu el. te cred Ai fi un cîine afurisit dară la vîrsta ta, ai pune să urmărească un biet nenorocit, pp care şi aşa copoii îl urmăresc pînă-n pînzele albe Din gîtlejul lui ieşi un sunet ciudat, ca şi cum omul ar fi avut în el un ceasornic care trebuia să bată Se şterse la ochi cu mînt'ca lui zdrenţuită de postav aspru Mă cuprinse mila şi îndrăznii să spun. în timp ce el îşi vedea de plăcintă : îmi pare bine că vă place Ai spus ceva ? Am spus că mi pare bine că vă place. Sâ trăieşti, băiete ! îmi place Mă uitasem de multe ori la dinele nostru cînd mînca j şi mă izbi o asemănare desăvîrşită între felul cum mînca dulăul nostru şi cum mînca omul Ca şi cîinele omul meu se repezea la mîncare. .Apoi înghiţea sau. mai bine zis. strivea grăbit mîncarea în gura şi. în timp ce mînca. trăgea cu ochiul în jurul lui, ca şi cum I a r fi ameninţat primejdia ca cineva să i smulgă plăcinta. Cred că era prea tulburat ca să se bucure în tihnă de mîncare sau ca să lase pe cineva să mănînce alături de el, fără să -l sfîşie cu dinţii, în toate aceste amănunte, semăna leit cu un cîine. — Mi e teamă că n-o sâ-i mai lăsaţi nimic începui ?u sfios;- după o tăcere şovăielnică, fiindcă nu ştiam dacă obser vaţia mea era politicoasă.

Nu mai aveam da unde să Iau plăcinta. Certîfudînps «cestui fapt mă silise să fao aluzia. r— Să-i las ? Cui să-i las ? întrebă omul, eprindu-se din ronţăit. Băiatului de care-aţi vorbit. Care era ascuns cu dum neavoastră. A ! răspunse omul, rîzînd răguşit. Lui ? Da, da ! Lui nu-i trebuie haleală. — Ba arăta ca şi cum ar fi avut şi el nevoie, spusei eu. Omul se opri din mestecat, privindu-mă pătrunzător şl nespus de mirat. Cînd arăta ? Adineauri. Unde 7 — Colo, arătai eu, acolo, l-am găsit moţăind şi credeam că sînteţi dumneavoastră. Omul mă apucă de guler şi se holbă la mine într-un chip atît de înfricoşător, încît îmi închipui? că în el se născuse din. nou dorinţa de a-mi frînge gîtul, — Era îmbrăcat ca dumneavoastră, ştiţi cum, doar cu pfllărie, explicai eu tremurînd ; şi, cum să vă spun — mă ©ste rn f i m să explic totul în chip foarte delicat —ar fi avut şi el nevoie să împrumute o pilă. N-aţi auzit tunul aseară ? — Va să zică, au tras cu tunul ! spuse ca şi eînd ar fi i i i pentru sine însuşi MA mir cfl vă mol îndoiţi, spusei eu Noi t-am auzit d i - icmfl de la noi. şl noi stăm departe, şi ferestrele erau Inel" — Vezi cfl un om singur, în pustietatea asta, începu el, un «m cu creierul gol şl cu burta goală, care se prăpădeşte de frlR şi de a l t o lipsuri, nici nu mai aude noaptea altceva decît bubuituri de tun şi strigăte Şi nu numai atî-t. Vede cum îl înconjoară soldaţi îmbrăcaţi în uniforme roşii şi luminaţi de Pflriiilp din faţa lor îl aude cum strigă numărul lui. eum îl strică pe el, aude zăngănitul armelor şi ordinele : „Gata ! Acum înconjuraţi-] !" iar oamenii pun mînâ pe tine şi. cînd colo, nu i nimic Daca n am văzut aseară 9 sută de soldaţi, c/ire tropăiau şi mergpau aliniaţi, n-am văzut nici unul Ce să mai vorbim de tras! Ziua nămiaza maro nud cum se cutre muri ceaţfl de bubuituri Dar omul ăsta... Vorbise ca şi cum ar fi uitat de mine; apoi mă întrebă J — Dar omul ăla, n ai băgat nimic de scamă la el ? 21

»— Era plin de vînătăi pe obraz, spusei eu, amintindu-ml de lucruri despre eare niei nu bănuiam eă le ştiu. Aici ? făcu omul lovindu-şi fără milă obrazul stîng cu podul palmei. Da, acolo I Unde e ? Omul îşi ascunse la piept, în surtucul eenuşiu, picul de mîneare eare-i mai rămăsese. Arată-mi drumul pe care a luat-o el. O să-1 dobor ea pe un eopoi. Fir-ar să fie fierul ăsta, care-mi roade piciorul! Fă-te-ncoa eu pila, băiete ! îi arătai locul unde celălalt pierise, învăluit în ceaţă, şi omul se uită într-acolo timp de o clipă. Apoi se aşeză pe iarba deasă şi udă şi începu să-şi pilească fierul cătuşei ea un nebun, fără să-i pese de mine, fără să se uite la piciorul lui zgîriat, care sîngera. Avea mişcări atît de brutale, de parcă bietul lui picior n-ar fi fost mai simţitor decît pila. Şi iar mi se făcu frică de el, fiindcă-1 vedeam atît de grăbit şi de mînios şi, afară de asta, mi-era şi teamă să mai lipsesc de acasă. Ii spusei că trebuie să plec, dar nu mă luă în seamă ; am socotit că cel mai cuminte lucru e s-a iau din loo. Mă uitai o dată la el şi-1 văzui cu capul aplecat peste genunchi, muncind din greu la cătuşa lui şi bolborosind repezit blesteme la adresa ei şi a piciorului. Mă oprii ÎIT ceaţă, şi ultimul sunet pe care-1 mai auzii dinspre locul unde-1 lăsasem fu hîrşîitul pilei.

CAPI T OLU L

4

Eram sigur că în bucătărie voi găsi un comisar, gata să mă ridice. Nu găsii însă nici urmă de comisar, iar hoţia mea nici nu fusese încă descoperită. Doamna Joe era nespus de prinsă cu pregătirile; orînduia casa pentru ziua cea mare, şi Joe fusese aşezat în uşa bucătăriei, ca să nu stea în calea făraşului, un obiect spre care destinul îl împingea întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, ori de cîte ori soră-mea mătura cu energie podelele locuinţei sale. — Unde naiba ai fost ? fu urarea de Crăciun a doamnei Joe cînd eu, împreună cu cugetul meu vinovat, ne făcurăm apariţia. Răspunsei că fusesem jos în sat, ca să aud cîntecele de Crăciun.
22

rău.

— Bine. făcu doamna Joe. Bine că n-ai făcut ceva mai

„Nici vorbă", gîndeam eu. — Dacă n-aş fi nevastă de fierar şi dacă n-aş robi toată ziua cu şorţul pe mine — ceea ce e cam acelaşi lucru — poată m-aş învrednici şi eu să mă duc să ascult cîntecele, spusa doamna Joe. Tare-mi plac cîntecele de Crăciun, şi tocmai de aceea nu mi-e dat să le aud niciodată. Joe, pare se aventurase în bucătărie în urma mea, după retragerea făraşului, îşi trecu podul palmei peste nas, cu un aer împăciuitor, în clipa în care doamna Joe îl fulgeră cu privirea ; iar cînd soră-mea îşi întoarse privirile într-altă parte, Joe îşi încrucişa pe furiş arătătoarele şi le ridică la vedere, în semn că doamna Joe are toane. Toanele făceau parte întratîta din felul ei obişnuit de a fi, încît, săptămîni de-a rîndul, Joe şi cu mine umblam cu degetele ca nişte adevăraţi cruciaţi. Ne aştepta o masă minunată, cu picior de porc afumat, cu legume şi pui la frigare. O minunată plăcintă cu carne fusese pregătită din ajun (de aceea nici nu se simţise lipsa cărnii tocate), şi budinca se cocea. Din pricina acestor pregătiri deosebite, Joe şi cu mine furăm lipsiţi, fără prea multe fasoane, de obişnuita gustare de dimineaţă : „Că doar n-o să mă apuc să robotesc acum, să vă înfund cu mîncare şi să spăl ( î m i .im atîtea pe cap, spuse doamna Joe, puteţi să fiţi siguri d«
tata !".

Aşa Câ Joe şl cu mi no căpătarăm două felii de pîine. ca şi cum am fi fost o trupă de două mii de oameni în marş forţat, ş! nu un om şl un copil, care se aflau în casa lor ; băurăm şi cîtev.i înghiţituri dn lapte cu apă din nişte căni de pe bufet, cerînd tot tImpui scuze cu privirile. Intre timp, doamna Joe perdele albe şi curate la ferestre, bătu în cuie un volan înflorai de a lungul vetrei largi, în locul celui vechi, şi desshise salonaşul din partea cealaltă a săliţei, salonaş sare stătea tot timpul închis şi petrecea restul i anului într-un înutneri» răcoros, apărat de o hîrtie argintie,* care acoperea pînă şi cei patru câţfM albi de porţelan cu nasul negru şi cu un coşuleţ de flori în bot. aşezaţi doi cîte doi pe cămin şi semănînd leit unul cu altul, Doamna Joe era o gospodină de o curăţenie exemplară: dar avea un talent deosebit de a face curăţenia ei mal neplăcută şi mai respingătoare decît murdăria însăşi. Cu-rflţenia e tovarăşă bună cu cuvioşenia. şi unii oameni fac la fel ca doamna Joe în ceea ce priveşte religia.
23

Deoarece doamna Joe avea atîta treabă, se ducea la biserică prin delegaţie, adică Joe şi cu mine ne duceam în locul ei. Cînd era îmbrăcat în haina de lucru, Joe arăta ca un adevărat fierar, bine elădit; în hainele de duminică, însă, semăna, în eel mai bun eaz, eu o sperietoare de eiori. Nimic din eeea ce purta duminică nu i se potrivea şi nu părea să fie al lui, şi totul îl zgîria. în acea împrejurare deosebită răsări din odaia lui în clipa în care clopotele de sărbătoare începură sâ bată i părea o adevărată întruchipare a mizeriei în costum de penitenţă duminicală. Cît despre mine, cred că în mintea soră-mii trebuie să fi existat gîndul nelămurit că eram un mio infractor, pe care i-1 adusese un poliţist (în ziua naşterii mele), şi că-i fusesem dat în seamă pentru a fi tratat conform cu majestatea~sa legea, pe eare o încălcasem. Se purta totdeauna eu mine ca şi cum m-aş fi. încăpăţînat să mă nasc împotriva cerinţelor înţelepciunii, religiei şi moralei' şi împotriva părerii celor mai buni prieteni, care mă sfătuiseră să nu vin pe lume. Chiar şî atunci cînd s-a hotărît să-mi comande un rînd de haine, croitorul a primit ordin să mi le facă strimte ca nişte haine de puşcăriaş, ca nu cumva să-mi pot mişca în voie mîinile şi picioarele. Cred că înfăţişarea pe care o aveam Joe şi cu mine, în timp ce ne îndreptam spre biserică, putea să mişte infamie miloase. Şi, totuşi, suferinţele mele trupeşti nu însemnau ni mio faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu. Spaima care mă cuprindea ori de cîte ori doamna Joe se apropia de cămară, sau ieşea din casă. nu se putea asemăna decît cu remuşcările care-mi chinuiau sufletul cînd mă gîndeam la fapta pe care o săvîrşisem cu mîinile mele. Apăsat de povara acestei taine păcătoase, mă întrebam dacă biserica va avea puterea să mă apere de răzbunarea băiatului aceluia înspăimîntător în cazul cînd mi-aş mărturisi păcatul în sfîntu] lăcaş. Mă gîndeam că, atunci cînd pastorul începe să citească numele celor ce se căsătoresc şi spune : „Şi acum mărturiseşte", ar fi momentul potrivit să mă scol şi să-i propun o convorbire secretă în sacrisiie. Mă gîndesc că mica noastră adunare ar fi fost copleşită de mirare dacă m-aş fi folosit de acest mijloc deznădăjduit, căci era zi de Crăciun, şi nu duminică. Domnul Wopsle, paracliserul, avea să ia masa la noi, împreună cu domnul Hubble, rotarul, şi cu doamna Hubble ; de asemenea, şi unchiul Pumblechook (unchiul lui Joe, pe care doamna Joe şi-1 însuşise însă), negustor de grîne din oraşul vecin, om cu stare şi cu brişcă proprie. Ora mesei era unu,şi
'24

jumătate. Cînd Joe şi cu mine ajunserăm acasă, masa era pusă, iar doamna Joe, gata îmbrăcată, pregătea prînzul. Uşa de Ia intrare era descuiată (cum nu se întîmpla în nici o altă împrejurare), ca să intre musafirii. Totul era minunat, şi nimeni nu rosti nici o vorbă despre hoţia mea. Veni şi era la care trebuiau să sosească musafirii, dai? aceasta nu adusa vreo uşurare conştiinţei mele. în afară da nasul lui roman şi de capul lui mare, ehei şi lucios, domnul Wopsle avea şi o voGe groasă, de care era nespus de mîndru j era lucru ştiut printre cunoştinţele lui să, dacă ar fi fost lăsat să facă ceea ce ar fi vrut, ar fi putut să citească itît de bine. îneît să-1 facă pe pastor să turbeze de ciudă ; el însuşi mărturisea că, dacă biserica ar fi „larg deschisă" — voia să spună „pentru eoncursuri" — şi-ar croi el drum, fără nici » îndoială Fiindcă biserica nu era însă „larg deschisă", bietul om nu ajunsese, după cum am spus. decît paracliser. Da» amarnic se mai răzbuna cînd spunea „Amini'; iar cînd cînta psalmul, cînta întotdeauna versul în întregime, după ee-şi arunca mai întîi privirile asupra adunării, ca şi cum ar fi spus s „L-aţi auzit pe amicul de sus ? Acum cinstiţi-mă cu părerea dumneavoastră asupra stilului meu !" Eu deschideam uşa musafirilor, fădndu-i să creadă eâ asta ( i a pentru noi un lucru obişnuit O deschisei mai întîi pentru domnul Wopsle apoi pentru domnul şi doamna Flubble. şi în («•le din »rn tni unchiul Pumblechook (N. B Erara

nmenlnţnl ru pele rnal tţroznv* pedepse dacă îi spuneam nachluli I ) M , I ! I I I I , I .ii .( tpxim unchiul Pumblechook. un om î^tr« ul'Ia greu si

se mişca încet, cu » gurfs ea de peşle u Qchl holbaţi ş\ fără viaţă şi <u un păr de tuloarea nisipului, par* ii stătea ţepos în vîrful capului ; arăta ca şi imn cineva ir li încercat s ă i strîngă de gît. şi el tocmai şi ar fi venit în fire — v am adus, în clar de sărbători. 9 sticlă de vişinată şi v-am mai adus şi o sticlă de Porto. De fiecare Crăciun îşi făeea apariţia eu aceleaşi cuvinte — pa care le rostea ca şi «um ar fi spus o mare nautate — şi cu două sticle pe care le purta ca pe două greutăţi. De fiecare Crăciun, doamna Joe îi răspundea, cum îi răspundea şi arum i »,O. un-chiul Pum ble-chooR 1 Ce drăguţ f* şi de fiecare Cră•Jun el răspundea, cum răspundea şi acum „Aşa precum rnerilaţi Sînteţi sănătoşi cu toţii ? Şi ce mal face flecuşteţul ?"„ Ala eram eu. '

In asemenea împrejurări, luam masa în bucătărie, 1ar nucile, portocalele şi merele le mîncam în salonaş ; schimbarea aceasta semăna cu schimbarea pe care • suferea (Joe eînd îşi îmbrăca straiele de duminică. Soră-mea era neobişnuit da vioaie şi, în general, pot spune eă era mai drăgălaşă în societatea doamnei Hubble decît în orice altă societate. Mi-aminteso că doamna Hubble, o femeie mărunţică, ascuţită, cu părul buclat şi care se îmbrăca în rochii de culoarea cerului, se bucura de renumele că era foarte tînără, pentru că. nu ştiu în ce timpuri îndepărtate, se căsătorise eu domnul Hubble, care era mult mai în vîrstă decît ea. Iar despre domnul Hubble mi-aminteso că era un bătrîn zdravăn, spătos, puţin adus, că mirosea a rumeguş de lemn şi că umbla întotdeauna cu picioarele foarte depărtate unul de altul; cînd eram mic, vedeam mile întregi de teren printre picioarele lui cînd îl întâlneam urcînd poteca. In mijlocul acestei societăţi alese nu m-aş fi simţit la locul meu nici dacă n-aş fi prădat cămara. Nu pentru că stăteam înghesuit într-un colţ al feţei de masă, eu masa în piept şi cotul lui Pumblechook în ochi, şi nici n-aveam chef -să vorbesc (de altfel, nici n-aveam chef să vorbesc), şi nici. fiiindcâ eram ospătat cu marginile solzoase ale picioarelor de găină şi cu acele colţuri neştiute ale porcului, de care bistul animal, cînd era în viaţă, n-ar fi avut de ce să fie mîndru. Nu, toate acestea nu m-ar fi supărat dacă aa menii m-ar fi lăsat în pace. Dar ei nu voiau să mă lase în pace. Li se părea că-şi pierd timpul dacă uită cumva să îndrepte conversaţia mereu spre mine şi să mă înţepe cînd şi cînd. Mă simţeam ca un biet tăuraş într-o arenă din Spania, alît de tare mă dureau înţepăturile lor. începură să mă încolţească chiar de la începutul mesei. Domnul Wopsle spuse rugăciunea cu un ton teatral — astăzi rugăciunea aceea mi se pare un fel de amestec religios între cuvintele stafiei din Hamlet 1 şi ale lui Richard al (II-lea 2 — şi încheie exprimîndu-şi dorinţa de a ne vedea pe toţi reeuru scători. La aceste cuvinte, soră-mea se uită ţintă la mine şi spuse cu o vope joasă şi plină de reproş :
1

Referire la actul I din Hamlet de Shakespeare : pe meterezele castelului Elseneur, Hamlet, prinţ al Danemnrcei. vede. apărînd spectrul tatălui său, răposatul rege al Danemarcei, care-i mărturiseşte că a fost ucis de fratele său, Claudius, acesta răpindu-i tronul şi soţia. • Referire la monologul luj Richard al III-lea, din actul I al piesei cu acelaşi nume de Shakespeare.

26

Ai auzit ? Să fii recunoscător. Mai ales, băiete, interveni domnul Pumblechook, să fii recunoscător faţă de aceia care te-au crescut ca-n palme. Doamna Hubble clătină din cap şi, măsurîndu-mă de parcă ar fi avut o jalnică presimţire cum că n-o să sfîrşeso bine, Inlrcbă : — De ce tinerii nu sînt niciodată recunoscători ? Acest mister moral păru prea adînc pentru societatea noasl i i . aşa că domnul Hubble îl dezlegă scurt, spunînd : — Vicioşi din natură. Toată lumea murmură : „Adevărat !" şi mă priviră cu toţii într-un chip deosebit de neplăcut şi plin de înţeles. Gînd aveam musafiri, poziţia şi influenţa lui Joe erau oarecum mai proaste (dacă aşa ceva mai era cu putinţă) decît nlunci cînd eram singuri. Dar. de cîte ori putea, mă ajuta şi mbărbăta în felul lui şi, de obicei, în timpul mesei, îşi manifesta simpatia, servindu-mă mereu cu sos, dacă era sos ii masă. Deoarece în ziua aceea pe masă se afla sos din belşug, In momentul de care vorbesc, Joe îmi puse în farfurie earn in sfert de litru. Ceva mai tîrziu, tot în timpul mesei, domnul Wopsle făcu, irecare asprime, critica predicii din ziua aceea şi dădu să > • ■ înţeleagă cam ce fel de predică ar ţine el, fireşte în cazul • i r u l uşile bisericii „ar fi larg deschise". După ce .insti musa firii cu enumerarea cîtorva idei din predica pe care ar fi ţinut-» : nise că socotea subiectul predicii pfost ales pentru ziua ■ ceea ce este de neiertat, adaugă el. de vreme ce subiecte iscsr pe toate drumurile". — Chiar aşa. făcu unchiul Pumblechook. ai pus degetul i ■■ II nn i Roiesc subiectele pe toate drumurile pentru cei care ţMii sfi pună mîna pe ele De asta avem nevoie !, Nu trebuie • • i n u l sA alerge prea mult dnpă un subiect dacă umblă eu ochii ilşi Apoi după cîteva clipe de gîndire, domnul Pumbleo-adăugă : Uită te numai la friptura a"sta de pore. Şi aici ti un subiect ! Uită te la friptură dacă ai nevoie de un lubltcj I — Aşa e. Ce învăţătură pentru cei tineri ! spuse domnul •Io (ştiam că acum trebuie să pomenească de mine). Ce Wnl învăţătură se poate scoate din predica asta ! . — Aii2i ce spune ? interveni soră-mea, deschizînd .• paranseveră. Joe îmi mai dădu puţin sos.
27

— Porcii, urmă domnul Wepsle, cu glasul cel mai adîna ş; ară tind eu furculiţa spre obrajii mei stacojii1, ea şi cum ar ti rostit numele meu de botez, poreii au fost dintotdeauna tova răşii celor risipitori. Lăcomia porcului ne este Înfăţişată ca un exemplu pentru cei tineri. („Frumos îi stă, gîndeam eu, să spuie asta, cînd adineauri a lăudat porcul fiindcă e gras şi fraged"). Ceea ce este urît la poro este şi mai urît la un băiat. - — Sau fată, sugeră domnul Hubble. Sau fată, încuviinţă damnul Wopsle, cam enervat. Dar nu văd nici o fată pe aici. Afară de asta, spuse domnul Pumblechook, întorcîndu-se brusc spre mine, gîndeşte-te de ce trebuie să fii recu noscător. Dacă te-ai fi născut purcel ? Ba chiar aşa s-a şi născut, dacă se poate spune asta despre un copil, zise soră-mea cu glas apăsat. Joe îmi mai dădu puţin sos. Bine, dar eu vorbesc de un purcel eu patru 1«be, spuse domnul Pumblechook. Dacă te-ai fi născut cum spun, ai fi fost oare aici la masă ? Nu... Poate sub forma asta. interveni domnul Wopste, arâtînd eu capul spre farfurie. Nu. nu mă gîndeam la forma asta, domnule. îi răs punse domnul Pumblechook, căruia nu-i plăcea deloc sâ fia întrerupt. Voiam să spun că n ar fi putut sâ se bucure împre ună cu cei mai mari şi mai buni decît el, că n-ar fi putut să tragă folos de pe urma vorbelor lor şi să se lăfâiascâ în belşug. Ar fi putut ? Nu, h a r fi putut ! Şi care i-ar fi fost soarta ? Se întoarse din nou spre mine : Ai fi fost vîndut pentru atîţia şi atîţia şilingi ', dupâ preţul pieţei, şi Dunstable, măcelarul, ar fi venit spre coteţul tău de paie, te-ar li luat la subsuoara stîngâ, şi cu mîna dreaptă s a r fi căutat prin buzunarul de la piept al şorţului, ca sâ şi găsească cuţitul, şi aşa s-ar fi sfîrşit viaţa ta. Te-ar mai fi crescut cineva ca-n palme? Nici gînd ! Joe îmi mai oferi nişte sos, dar mie mi era teamă sâ mai iau. Ai avut bătaie de cap cu el, doamnă Gargery, nu-i aşa ? întrebă doamna Hubble cu compătimire. Bătaie de cap? îngînă soră-mea. Bătaie de c a p ? şi urmă o listă îngrozitoare a tuturor bolilor de care mă făcusem vinovat, a tuturor nopţilor şi zilelor cînd refuzasem să dorm, a tuturor locurilor înalte de unde căzusem şi a tuturor tncu' Monedă divizionară engleză, vatoiind a douâzetea paile <linur <o lirî •terlinâ.

r'J«r Vite» în care căzusem, o enumerare a tuturor julîturilor pe uu, MU le făcusem şi a tuturor ocaziilor cînd soră-mea mă blestemase să intru în mormînt, iar eu mă împotrivisem cu încâpăţînare. Cred că tare mînioşi trebuie să fi fost romanii unii pe alţii din pricina nasurilor 1 . Poate că de aceea au şi ajuns un popor atît de neastîmpărat. In ©rice eaz, nasul roman al domnului Wopsle mă înfurie atît de rău, în timp ce soră-mea făcea pomelnicul tuturor neleguirilor mele, îneît aş fi avut poftă să trag de el pînă ce domnul Wopsle ar fi început să urle. Dar tot ce îndurasem pînă acum nu era nimic faţă de simţămintele inspăimîntătoare care mă cuprinseră în pauza care urma după expunerea soră-mii, timp în care se uitară eu toţii la mine Cu indignare şi groază, ceea ce mă duru nespus de mult. — Totuşi, spuse domnul Pumblechook, îndreptînd frumuţi'l conversaţia spre tema de .unde pornise, şi porcul e bun l;i ceva cînd e fript, nu-i aşa? — Serveşte-te cu brqndy, unchiule, spuse soră-mea. Doamne, va să zică tot s-a întîmplat ! O să descopere efl brandy-ul e slab şi o să spună că e slab : eram pierdut! îmi încleştai amîndouă mîinile de piciorul mesei, pe sub faţa • Ir masă, aşteptîndu-mi soarta. Soră-mea Se duse după ulciorul de piatră, se întoarse cu el ţi umplu CU brandy paharul unchiului Pumblechobk, fiindcă nimeni nltcinevii nu bea *isa ceva. Nenorocitul începu să se Joaca eu paharul, ii ridici se uită la el, măsurîndu-l transparenţii, •$! I puie Joi, prelungindu mi i>roaza. In timpul acesta, (iii.iinii.i :im- |J I M.- itrtngeau Iute masa ra sn servească plâ-< Inia si
budinca

Nu 1 slăbeam din ochi. Cu mîinile şi picioarele încleştate « l i piciorul mesei, îl vedeam pe nenorocitul de Pumblechook Juclndu H CU paharul, ridicîndu-1, zîmbind, aruncîndu-şl capul pi spate şi dînd brcmdy-ul pe gît. O clipă după aceea, toţi IRUialiril îniTomcniră, căci domnul Pumblechook sări în piire, se răsuci de cîteva cri, ca şi cum ar fi fost cuprins de o Iii de tuse măgărească, şi ţîşni afară pe uşă ; apoi îl zărirAm prin fereastră cum se zguduia şi scuipa, strîmbîndu-se înfloritor, de parcă şi-ar fi ieşit de-a binelea din minţi. Eu mă ţineam încleştat de colţul mesei, iar doamna Joe l loe alergară afară. Nu-ml dădeam seama cum se întîmplase. Iar eram sigur că-1 omorîsem. In aceasiă situaţie îngrozitoare.

J

llrlrriie la „nasul roman" — lung ţi drept.

mă simţii uşurat cînd fu adus înapoi şi, aruncînd o privire asupra tuturor musafirilor, ca şi cum el ar fi fost de vină, se lăsă pe scaun, gîfîind : — Catran ! Umplusetti sticla cu conţinutul cănii cu apă de catran. Ştiam că îndată o să-i fie şi mai rău. Cu puterea strînsorii mele nevăzute, mişcai masa ca un mediu din zilele noastre Ia o şedinţă de spiritism. — Catran ! strigă soră-mea. înmărmurită Cum putea să ajungă catranul acolo ? Dar unchiul Pumblechook, care era atotputernic în bucătăria soră-mii, nu voia să audă de nimiG ; făcu un gest autoritar cu mîna, ca şi cum ar fi măturat subiectul, şi ceru să i se dea gin fierbinte cu apă. Soră-mea, care căzuse în mod înfricoşător pe gînduri, fu nevoită să aducă ginul, apa fierbinte, zahărul şi coaja de lămîie şi să le amestece. Eram salvat, cel puţin pentru moment. Tot mai stăteam cu mîinile încleştate de piciorul mesei, dar, de data aceasta. îl strîngeam cu zelul recunoştinţei. . încetul cu încetul, m-am linişiti, am dat drumul la piciorul mesei şi am început şi eu să mănînc budincă. Domnul Pumblechook mînca şi el budincă, Apoi, domnul Pumblechooţj începu să strălucească, datorită influenţei binefăcătoare a ginului cu apă. începusem să cred .că o să scap basma curată, cînd soră mea îi spuse lui Joe : — Farfurii curate pentru desert Mă încleştai din nou de piciorul mesei şi -l st rinsei la piept, «a şi cum ar fi fost tovarăşul copilăriei mele, prietenul scump al sufletului meu. Prevedeam ce avea să urmeze şi simţeam că, de data aceasta, se sfîrşise cu mine. — Trebuie să gustaţi, spuse soră-mea, adresîndu-se oaspe ţilor cu un surîs drăgălaş, trebuie să gustaţi, înainte de a vă ridica de la masă, din darul minunat şi delicios pe care l-a trimis urichiul Pumblechook. Parcă trebuiau neapărat să guste ! Nu prea era nădejde să guste ceva ! — Trebuie să ştiţi, mai spuse soră-mea sculîndu-se, că â vorba de o plăcintă gustoasă cu carne. Musafirii murmurară admirativ. Unchiul PumblechooR, mîndru de a fi meritat cinstea semenilor săi, spuse foarte vesel, • mai ales faţă de tot ce se întîmplase i — Bine, doamnă Joe, o să ne dăm osteneala; hai să gus tăm din plăcintă.

m

Soră-mea ieşi ca s-o aducă. Ii auzeam paşii îndreptîndu se spre cămară îl văzui pe unchiul Pumbleehook jucîndu se eu cuţitul. Văzui cum se deşteaptă pofta de mîncare în nările romane ale domnului Wopsle şi o auzii pe doamna HubbJe spunînd : O bucăţică de plăcintă gustoasă n-are pereche în lume, aşa ceva nu strică niciodată. Ai să capeţi şi tu plăcintă, Pip. N-am să ştiu cu deplină siguranţă dacă ţipătul meu ascuţit de spaimă a răsunat numai în mintea mea, sau şi în urechile trupeşti ale musafirilor. Simţeam că nu mai pot îndura, că trebuie să fug. • Dădui drumul piciorului mesei şi o luai Ia ■ănătoasa. Dar nu ajunsei decît pînă la uşă ; şi aproape că intrai (u capul într-un grup de soldaţi înarmaţi, dintre care unul îmi întinse o pereche de cătuşe, spunînd : — L-am găsit, atenţie, băieţi !

C A P I TO LU L

5

La apariţia şirului de soldaţi lovind cu patul puştii încărcute în pragul uşii, se sculară cu toţii, speriaţi, de la masă, iar • lu. iinii. i .Inc, c.ue tocmai se întorcea cu mîinile goale din bucătărie, se opri, ca trăsnită, din jelania ei, plină de nedu merire : Sergentul şi cu mine eram în bucătărie, cînd doamna Jde i.i- opri cu ochii holbaţi, în timp ce eu tocmai începusem să-mi vin puţin în fire. Sergentul era acela care îmi vorbise ; acum ■• uita pe rînd la oamenii din odaie; în mîna dreaptă ţinea cătuşele, întinse îmbietor spre ei, iar stînga şi-o rezemase pe umărul meu. Să-mi fie cu iertare, doamnelor şi domnilar, spuse ■trgentul, dar, după cum am spus de la uşă acestui domnişor f«Tcheş (de fapt nu spusese nimic), urmăreso pe cineva în J ii unele regelui şi am nevoie de fierar. Şi, mă rog, ce treabă ai cu el ? se repezi soră-mea, « m i a nu-i plăcea faptul că cineva avea nevoie de Joe. Doamnă, spuse politicos sergentul, dac-ar fi după mine, a? răspunde că cinstea şi plăcerea de a cunoaşte pe soţia lui
31'

mă aduo aici, dar fiindcă vorbesc în numele regelui, şpuam o trebuşoară cu el. Aceste cuvinte ale sergentului sunau foarte plăcu; işa îneît domnul Pumblechook strigă, ca să audă cu toţii : — Frumos, frumos ! . — Uite despre ce este vorba, fierarule, spuse sergentul, care ii descoperise pe Joe cu privirea. Am avut un mic accident cu drăciile astea; văd eă încheietaarea ăsteia nu merga, şl cătuşele nu se îmbină cum trebuie. Vrei. te rog, să vezi ca s-a întîmplat ? eă am chiar acum nevoie de ele i Joe îşi aruncă ochii la cătuşe şi anunţă că pentru treaba asta e nevoie să aprindă focul în fierărie şi că lucrul i-ar cera vreo două ore de muncă. -~ Adevărat ? Atunci, vrei să te apuci numaidecît ? spusa grăbit sergentul Că doar sîntem în serviciul majestăţif-sale. Şi dacă oamenii mei îţi pot fi de folos, or să te ajute. Apoi îşi strigă oamenii, care intrară în bucătărie unul după altul şi-şi îngrămădiră armele într-un colţ. Stăteau ca nişte adevăraţi soldaţi, cu mîinile împreunate în faţă, sau rezemîndu-şi cînd un picior, cînd un umăr ; uneori mai dădeau drumul Ta centiroane sau cartuşiere, alteori deschideau uşa şl scuipau peste şeile cailor, în curte. Toate acestea le vedeam fără să-mi dau seama că le văd, căci eram aproape mort de spaimă. Dar, pînă la urmă, înţelegînd că nu pentru mine erau cătuşele şi că soldaţii erau cu mult mai interesanţi decît plăcinta, de vreme ce o lăsaseră* în umbră, începui să-mi adun gîndurile. — Vrei să-mi spui, te rog, cît e ceasul ? întrebă sergentul, adresîndu-se domnului Pumblechoolî ca unui om a cărui pu tere de judecată îndreptăţea părerea că el şi timpul erau unul' şi acelaşi lucru. -— E trecut de două şi jumătate. Nu-i rău, făcu sergentul, dus pe gînduri; ehiar dacS sîntem siliţi să stăm aici'două ore, tot ieşim la socoteală. Cam ce depărtare să fie de aici pînă la mlaştini? După socoteala mea, nu e mai mult de a milă. Exact, o milă. spuse doamna Joe, — Foarte bine. O sâ-i încereuim cînd se întunecă. Ba, ehiar puţin mai înainte, aşa am dat ordin. ~ Puşcăriaşi, domnule sergent? întrebă domnul Wopsl» cu un glas nepăsător. ~- întocmai! răspunse sergentul. Doi. Se ştia sigur eS mai sînt încă prin mlaştini şl cred că n-or sa încerce s-e şteargă

de acolo înuipu- de se lasă scara. Aţi mai văzut oameni din ăştia ? în afara de mine, toată lumea răspunse cu convingere. Dar nimeni nu se sinchisea de mine. — Bine, făcu sergentul. Cad ei în cursă cînd le-o fi lumea mai dragă! Hai, domnule fierar! Dacă dumneata eşti gata, apoi şi regele este gata. Joe îşi scoase haina, vesta şi cravata şi îşi pusese şorţul tic piele. Apoi intră în fierărie. Unul dintre soldaţi deschise obloanele de lemn, un altul aprinse focul, iar un al treilea Invîrtea la foaie, în timp ce ceilalţi stăteau în jurul'focului, i arc, în curînd, începu să duduie. Pe urmă, Joe începu să ciocănească şi să izbească cu ciocanul, şi apoi din nou să ciocănească şi să izbească, în vreme ce noi ne uitam la el. Tnteresul pentru urmărirea care trebuia să aibă loc nu iminai că absorbi atenţia generală, dar o făcu pe soră-moa ci. II inimoasă. Scoase din bu,toi un ulcior cu bere pentru soldaţi fjl-1 pofti pe sergent la un păhărel cu brand?/ Dar domnul l'mnbleehook spuse asupru : — Mai bine dă-i vin. Pun rămăşag că vinul n-are catran. gentuî îi mulţumi şi spuse că deoarece preferă băuturlle Eără catran, i-ar face mai multă plăcere să bea vin, dacă Cînd i se aduse băutura, bău în sănătatea majestăţii-U urnii de Crăciun, sorbi tot vinul dintr-o înghiţitură ăl
din I Buna

P u r n b leeh o o k .

i î domnule sergent V întrebă domnul

S ntul BAiuresc că dumn< ata tri făcut rost de ea

Dorn nul Purnbleehook răspunse, rîzînd satisfăcut : — Ei, na ! De ce ? — Pentru că dumneata, spuse sergentul, bătîndu-l pe umăr, i un om care ştie ce-i bun. ■— Crezi ? făcu domnul Pumblechook, rîz'md ca adineauri. Mai boa un păhărel ! Dar bei şi dumneata ! Ciocnim, spuse sergentul. Vîrful irului meu la piciorul paharului dumitale, piciorul paharului dumitale la vîrful paharului meu. Ciocnim o dată, de i ori... Frumos sună paharele astea ! In sănătatea dumi» l a l o I O mie de ani să trăieşti şi să nu fii niciodată un judecător mai puţin bun decît ai fost astăzi, şi asta din soiul celor ■ l u i n i .
W n rilo sp eran ţe 33

Sergentul goli paharul ; părea gata să mai bea încă unul. 3ăgai de seamă că, în excesul lui de ospitalitate, domnul Pumolechook parcă uitase că dăduse vinul în dar, pentru că luă sticla de la doamna Joe şi, într-o revărsare de voioşie, ospăta oe toată lumea cu vin. Pînă şi eu căpătai puţin. Şi era atît de darnic domnul Pumblechook. incit mai ceru o sticlă, şi cînd prima se termină, o goli şi pe aceasta, cu aceeaşi mărinimie. în timp ce mă uitam la ei, cum stăteau ciorchine în jurul focului, petrecînd atît de minunat, mă gîndeam că prietenul meu, fugarul din mlaştini, fusese acela care însufleţise ospăţul. Nu petrecuseră nici pe sfert atît de bine înainte de a-i fi înrâLzit emoţia produsă de povestea fugarului Şi acum, cînd aşteptau cu toţii, plini de însufleţire, ca „cei doi tîlhari" să fie prinşi; în timp ce foalele parcă urlau şi focul pîlpîia pentru ei doi, iar fumul părea că iese pe coş ca să-i urmărească, acum. cînd Joe ciocănea şi lovea cătuşele ce le erau sortite, şi toate umbrele nelămurite de pe pereţi se x'lătinau ameninţîndu i, în timp ce vîlvătaia se înălţa şi cobora, iar scînteile aprinse cădeau şi se stingeau, mintea mea de copil, plină de compătimire, îşi spunea că şi după-amiaza cenuşie pălise tot din pricina lor, sărmani nenorociţi, In cele din urmă, Joe îşi termină treaba, iar zgomotul şi vuietul se opriră în timp ce-şi punea haina, Joe îşi făcu curaj şi spuse că n-ar fi rău să pornească şi cîţiva din noi împreună cu soldaţii, ca să vadă cum decurge urmărirea. Domnul Pumblechook şi domnul Hubble se împotriviră, invocînd dorinţa de aşi fuma pipele şi de a rămîne în societatea doamnelor, dar domnul Wopsle spuse că el ar merge dacă merge şi Joe ; acesta spuse că se duce şi că, dacă doamna Joe îmi dă voie, mă ia şi pe mine Sînt sigur că niciodată n-am fi căpătat învoiala de a ne duce dacă doamna Joe n ar fi fost curioasă să ştie ce o să se mai întîmple şi cum o să se sfîrşească; povestea. Dar. de data aceasta soră-mea spuse doar atît: — Dacă aduci băiatul înapoi cu capul spart, să nu-ţi închipui c-am să i-1 dreg eu, Sergentul dădu politicos bună ziua doamnelor şi se despărţi de domnul Pumblechook ca de un camarad, deşi mă îndoiesc că-şi dădea la fel de bine seama de meritele acestui gentleman în stare de uscăciune, cum i le cunaştea cînd avea gîtlejul umezit de băutură. Oamenii îşi luară armele şi se încolonară. Domnul Wopsle, Joe şi cu mine primirăm ordinul strict de a rămîne în spatele lor şi de a nu scoate nici o vorbă după ce vom ajunge la mlaştini. Afară, în aerul rece, în timp
34

ce ne îndreptam cu hotărîre spre ţinta noastră, eu îi şoptii lui Jt>€ cu un glas de trădător : — Zău, Joe, mai bine nu-i găsim. Şi Joe îmi şopti : — Să ştii, Pip, că dau un şiling dac-au ieşit din mlaştini || au luat-o la sănătoasa. Nici o haimana din sal nu se luă după noi, fiindcă vremea tra rece şi ameninţătoare, drumul pustiu, şi terenul, nesigur ; «fără de asta, se lăsa întunericul, şi oamenii se încălzeau acasă La I n c şi sărbătareau Crăciunul. Cîteva feţe curioase apărură ■amurile luminate şi se uitară după noi, dar nimeni nu din casă. Trecurăm pe lîngă stîlpul cu degetul de lemn ţ| o I narăm drept înainte, spre cimitir. Acolo, sergentul ne opri CU un semn din mînă, şi doi sau trei oameni se împrăştiară re morminte, ba chiar cercetară şi uşa bisericii. Se în■ •ră fără nici un rezultat, şi după aceea ieşirăm prin poarta ala a cimitirului şi pornirăm cu toţii spre mlaştinile neIte. Vîntul de răsărit ne sufla măzărichea rece în obraz, şl Joe mă luă în spinare. Acum, cînd ajunsesem în pustietatea aceea neagră, unde eni nu bănuia că mă aflasem cu mai puţin de opt sau nouă ore înainte şi că-i văzusem ascunşi pe cei doi fugari, de-abia Bcum mă întrebam cu groază, pentru întîia oară, dacă nu i iimva, în caz că-i găsim, puşcăriaşul meu se va gîndi că eu îi csem pe soldaţi. Doar mă întrebase dacă nu sînt un drao îl trădează şi-mi spuse că aş şi fi un cîine afurisit şi illos dac-aş asmuţi oamenii asupra lui. Oare n-o să creadă mt într-adevăr un drac şi un cîine prefăcut şi că l-am De astă dată nu mai avea rost să-mi pun întrebări de felul ta. Eram cocoţat pe spinarea lui Joe,-şi Joe era sub mine, ii şanţurile ca un vînător şi îmbiindu-1 pe domnul Wopsle iu cadă drept în nasul lui roman, ci să ţie pasul. Soldaţii mergeau în faţa noastră, împrăştiaţi pe o distanţă mare şi irtaţi unul de altul. Umblau pe drumul pe care pornisem i, la început, şi pe care-1 pierdusem prin ceaţă. Negura i nu se lăsase încă, sau poate că o împrăştiase vîntul. sub lucirea apropiată şi roşiatică a apusului de soare, farul, boarea, dîmbul de la fortificaţii şi celălalt mal al fluii se vedeau limpede deşi aveau o culoare apoasă şi plum■

lat?

Stăteam cocoţat pe umărul larg al lui Joe, şi inima îmi . cu furie: mă uitam în toate părţile, ca să văd vreo

urmă de puşcăriaş, Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Domnul Wopsle mă speriase de cîteva ori, fiindcă gîfîia şi răsuna zgomottos; dar acum cunoşteam sunetele acestea şi le deosebeam uşor de ceea ce căutam eu. Tresării îngrozitor la un moment dat, căci mi se păru că aud hîrşîitul pilei ; nu era însă decît clopoţelul unei oi. Oile care păşteau se opriră locului şi ne priviră sfioase ; iar boii îşi feriră capetele de vînt şi de măzăriche şi se holbară urît la noi, ca şi cum ne-ar fi socotit răspunzători pentru această pacoste ; dar, în afară de aceste lucruri şi de fiorul zilei care se stingea în fiecare firicel de iarbă, nimic nu tulbura liniştea de groază care domnea în ţara mlaştinilor. Soldaţii mergeau mai departe, în direcţia vechilor fortificaţii, şi noi înaintam cîte puţin în urma lor. cînd deodată ne oprirăm cu toţii, căci un ţipăt prelung, adus de vînt şi de ploaie, ne lovise auzul, Apoi se auzi un alt ţipăt. Venea de departe, dinspre răsărit, dar era prelung şi puternic. Ba, judecind după amestecul sunetelor, păreau să fie chiar două sau mai multe glasuri, care strigau împreună. Din pricina asta, sergentul şi oamenii de lîngă el vorbeau în şoaptă cînd Joe şi cu mine' ne apropiarăm. După o clipă de ascultare, Joe (care era un bun interpret al sunetelor) şi domnul Wopsle (care nu era) fură de aceeaşi părere. Sergentul, un om hotărît, porunci ca nimeni să nu răspundă strigătului ; ordonă oamenilor să schimbe drumul şi să pornească într-acolo „în pas alergător". Aşa că începurăm să coborîm spre dreapta (acolo era răsăritul), şi Joe o luă la picior cu atîta iuţeală, îneît trebuia să mă ţin bine ca să nu alunec de pe umerii lui. Acum goneam de-a binelea ; „o adevărată depanatoare", se exprimă Joe, şi acestea fură singurele cuvinte pe care le rosti în tot timpul urmăririi. Urcam şi coboram dîmburi, săream peste bariere, intram în noroiul din şanţuri şi ne croiam drum prin hăţişuri pline de spini ; nimeni nu se întreba încotro mergem. Cu cît ne apropiam mai mult de locul de unde veneau ţipetele, cu atît ne dădeam mai bine seama că nu se nu/.ea nici un sunet, şi atunci soldaţii se opreau. Cînd ţipetele reîn-.cepeau, soldaţii iuţeau pasul, şi noi, după ei. După cîtva timp ne apropiasem atît de tare, îneît auzirăm o voce care striga s „Ucigaşule !" şi o alta : „Puşcăriaşi ! Fugari ! Santinelă ! Aici sînt evadaţii !". Apoi, amîndouă glasurile păreau înăbuşite de focul unei lupte, şi pe urmă izbucneau din nou. Atunci soldaţii o luară la'goană ca nişte cerbi, şi Joe, după ei;
8 6 ' . ■ '

Sergentul era în cap eînd ajunserăm la locul de unde veneau strigătele, şi doi din oamenii lui îl ajunseră numaidecît din urmă. Aveau armele încărcate şi gata să tragă, cînd ne apropiarăm şi noi. — Aici sînt amîndoi, gîfîi sergentul, şi se luptă în fundul unei gropi. Predaţi-vă, fiare blestemate ! Despărţiţi-vă odată ! Apa ne stropea, noroiul zbura prin aer, se auzeau înjură turi şi lovituri de pumni. Cîţiva oameni coborîră în şanţ ca să-i ajute sergentului şi-i traseră afară, unul după altul, pe fugarul meu şi pe celălalt. Amîndoi erau plini de sînge, gîfîiau, blestemau şi se smuceau ; îi recunoscusem pe amîndoi din prima clipă. «, Băgaţi de seamă 1 spuse puşcăriaşul meu, ştergîndu-şi sîngele de pe obraji cu mîneca lui zdrenţuită şi dezlipindu-şl de pe degete smocuri de păr smulse. Eu l-am prins ! Eu vi-1 predau ! Să nu uitaţi asta. Nu merită să ne atragi atenţia, spuse sergentul. N-o să-ţi ajute mare lucru, măi omule. Că doar eşti în aceeaşi situaţie cu el, Daţi-mi cătuşele! Nici nu mă aştept să-mi ajute mare lucru. Nici nu vreau să mâ simt mai bine decîf mă simt acum, spuse omul meu, rîzînd cu poftă, L-am prins. Şi el ştie. Asta-mi ajunge. Celălalt puşcăriaş era galben la faţă şi, în afară de juliturllt m . i i vechi de pe obrazul stîng, era zgîriat şi sfîşiat din cap pinfl în picioare. Nu izbuti să,-şi tragă răsuflarea şi să vorbeusc;i | I I M ;' I i înd sergentul nu-i prinse pe amîndoi în cătuşe; se sprijinea de un soldat, ca să nu cadă. BagA do teamă, soldat, a încercat să mă omoare, aeestea fură primele lui cuvinte. Am încercat să-1 omor ? spuse fugarul meu dispreţui tor. Credeţi c-am încercat şi nu mi-a mers ? L-am prins ca. I predau ; asta am făcut. Nu numai că nu l-am lăsat s o la le sănătoasa din mlaştini, dar l-am tîrît pînă aici, l-am tîrît i inâ aici ca să-1 aduc înapoi E boier păcătosul ăsta !.Şi acum, mulţumită mie, boierul ăsta o să intre iar în ocnă Să-1 omor? Nu făcea să 1 omor cînd puteam să-i fac una rhai bună şi să-1 l i h n i t înapoi la ocnă ! Celălalt tot mai gîi'îia : A... încercat... să mă omoare.... fiţi... fiţi martori. Ia te uită ! făcu primul, uitîndu-se la sergent. Singur .mi fugit de pe galeră ; am dat o lovii ură şi am fugit. Aş fi putut s-o tulesc şi din pustiul ăsta blestemat şi îngheţat; uitaţi-vâ la piciorul meu ; aşa-i că nu-i nici urmă de fiare pe
87

el ? ! Dacă n-aş fi aflat că e şi el aici, aş fi luat-o la sănătoasa. Dar să-1 las pe ăsta s-o ia^iin loc? Să-1 las să se folosească de descoperirea mea ? Să-1 las să facă iarăşi din mine o unealtă ? Încă o dată ? Nu, nu ! Să ştiu de bine că în şanţul ăsta îmi putrezesc oasele ! şi arătă şanţul, rotindu-şi mîinile încătuşate. Legat să fi fost, şi tot l-aş fi ţinut, numai să nu scape din ghearele mele pînă veneaţi voi. Celălalt fugar, pe a cărui faţă se vedea bine că-i era groază de tovarăşul lui, repeta mereu : — A încercat să mă omoare ! Aş fi fost omorît dacă n-aţi fi venit voi. —■ Minte ! făcu puşcăriaşul meu cu <? energie sălbatică. Mincinos s-a născut, şi mincinos a să moară ! Uitaţi-vă la mutra lui; se vede cît de colo ; ia să se uite în ochii mei! Să vedem, îndrăzneşte ? Celălalt se strădui să zîmbească batjocoritor, dar nu izbuti să dea buzelor lui, care zvîcne'au, o expresie potolită ; se uita la soldaţi, se uita în jurul lui, la cer şi la mlaştini, numai la celălalt nu se uita. — îl vedeţi ? urmă puşcăriaşul meu. Vedeţi ce ticălos e ? Vedeţi cum îşi roteşte ochii ? Aşa se uita şi la proces, cînd ne judecau pe amîndoi. Nu voia să se uite la mine. Celălalt îşi tot muşca şi-şi răsucea buzele uscate, rotindu-şi privirile speriate cînd ici, cînd colo"; în cele din urmă, îşi îndreptă pentru, o clipă privirea spre omul meu şi spuse î — Nici n-am ce vedea la tine ! apoi privi, pe jumătate ironic, spre mîinile lui încătuşate. Cînd auzi aceste cuvinte, puşcăriaşul meu se mînie atît de sincer, încît. dacă soldaţii nu l-ar fi oprit; s-ar fi năpustit asupra lui. — Nu v-am spus eu, sări celălalt, că dac-ar putea, mi-ar face seama? Se vedea că tremura de frică, şi,o spumă albă, foarte ciudată, ca nişte fulgi mici de zăpadă. îi apăruse pe buze. ■— Gata cu discuţia, spuse sergentul Ia aprindeţi făcliile ! în timp ce unul din soldaţi, cel care purta un coş în loc de armă, se lăsă în genunchi, ca să deschidă coşul, fugarul meu se uită pentru prima oară în jurul lui şi mă văzu. Cu puţin înainte, coborîsem' de pe spinarea lui Joe, şi acum stăteam pe marginea şanţului, de unde nu mă mişcasem de cînd sosisem. îi aruncai o privire curioasă cînd se uită -la mine, mişcai uşurel mîna şi dădui din cap, Aşteptam de mult să se uite la mine, ca să-1 pot asigura de nevinovăţia mea. Nu prea
38

1

eram sigur că ştie ce urmăresc, căci îmi aruncă o privire care -pentru mine era de neînţeles. Nu mă privi decît o clipă, dar dacă m-ar fi privit timp de o oră, sau de o zi întreagă, faţa lui nu mi s-ar fi părut mai atentă decît în clipa aceea. Apoi, soldatul care purta coşul aprinse o luminiţă şi dădu foc la trei sau patru făclii; una şi-o luă el, iar pe celelalte le împărţi soldaţilor. Pînă atunci era aproape întuneric, dar acum se întuneca de-a binelea, şi, nu mult după aceea, fu întuneric beznă. înainte de a părăsi locul acela, patru soldaţi se aşezară jn cerc şi traseră cîte două focuri în aer. îndată după aceea văzurăm alte făclii aprinzîndu-se undeva în spatele nostru şi altele care pîlpîiau prin mlaştini, pe celălalt mal al fluviului. — Bine, făcu sergentul. Înainte, marş ! înaintarăm puţin şi, deodată, auzirăm înaintea noastră trei bubuituri de tun, al căror sunet mi se păru că izbucnise chiar din urechea mea. — Sînteţi aşteptaţi pe bord? vorbi sergentul către omul meu Au aflat că veniţi. Nu te depărta» măi omule. Stai frumos aici. Cei doi ocnaşi erau ţinuţi la distanţă unul de altul şi fiecare umbla înconjurat de o gardă de soldaţi. Eu mă agăţasem da mm,i lui Joe, care purta o făclie. Domnul Wopsle era de ne întoarcem acasă, dar Joe voia să vadă ce se în-ttmplâ p i n i la urmă, aşa câ ani mers mai departe. Acum um-h i u i i pe o potecă destul de bună, care şerpuia de-a lungul fluviului şl cotea din loc în loc cînd întîlnea cîte un şanţ; în drum văzurăm o moară mică de vînt şi un stăvilar plin de noroi, Cînd mâ uitam în jurul meu, vedeam luminile care veneau în urmă, Făcliile noastre lăsau pe potecă pete mari de i ic, pe care le vedeam pîlpîind şi fumegînd încolo nu vedeam nimic decît o beznă deasă. Luminile noastre încălzeau aerul din jur cu vîlvătaia lor de smoală, şi cei doi prizonieri păreau câ se simt bine,-în timp ce înaintau şchiopătînd printre arme. Din cauză că şchiopătau nu puteam să mergem mai repede î erau amîndoi atît de sfîrşiţi, îneît a trebuit să ne oprim de două sau trei ori, ca să-i lăsăm să se odihnească. După vreo oră de drum, ajunserăm la o -cabană âmărîtă de lemn, în faţa căreia se afla un debarcader, înăuntrul cai inei erau nişte păzitori, care întrebară cine vine ; sergentul le răspunse. Apoi intrarăm în cocioaba unde mirosea a tutun spoială ; în odaie ardea un foc bun, iar pe masă lumina u lampă ; văzurăm un şir de arme, o tobă şi o laviţă io isâ de

9*

lemn, ca o storcătoare "de rufe fără motor, pe care puteau să doarmă pînă la doisprezece soldaţi. Vreo trei sau patru soldaţi stăteau întinşi cu mantalele pe ei şi nu prea păreau a se sinchisi de venirea noastră ; îşi ridicară doar capetele, ne priviră somnoroşi şi apoi se culcară din nou, Sergentul dădu un fel de raport, însemnă ceva într-un registru şi apoi puşcăriaşul pe care eu îl numesc- -„celălalt" fu trimis, împreună cu un păzitor, pe vas. Puşcăriaşul meu nu s-a uitat la mine decît o singură dată. Nu se mişcase din faţa focului; avea o privire gînditoare şi-şi încălzea pe grătar cînd un picior, cînd celălalt, uitîndu-se la picioarele lui ca şi cum le-ar fi compătimit pentru ultimele lor păţanii. Deodată, se întoarse spre sergent şi spuse : •— Vreau să-ţi spun ceva despre evadarea asta, ca nu cumva să fie bănuiţi anumiţi oameni împreună cu mine. Poţi să spui orice-ţi place, dar nu aici, răspunse ser gentul, privindu-1 cu răceală şi stînd cu braţele încrucişate. Ai să ai tot timpul să vorbeşti şi să azui vorbindu-se despre asta înainte de a se încheia* povestea. Ştii doar Ştiu, dar asta-i altceva, altă poveste Un om nu pliata să crape de foame ; eu, cel puţin, nu pot. Am luat nişte ha leală de sus, din sat. ştii salul de lîngă biserică, dincolo de mlaştini Vrei să spui e-ai furat, spuse sergentul. Şi-am să-ţi spun şi de unde. De la fierăria satului. I-auzi ! făcu sergentul, uitîndu se la Joe. I-auzi, Pip î făcu Joe, uitîndu-se la mine, Nu prea era mare lucru, nişte resturi, o picătură de hrandy şi o plăcintă. Aţi băgat cumva de seamă că vâ lipseşte o plăcintă, domnule fierar? întrebă sergentul cu glas tainic. Nevastă-mea a băgat de seamă chiar în clipa cînd aţi intrat pe uşă. Ţi aminteşti. Pip?. ~- Va să zică-, spuse ocnaşul meu, întoreîndu şi posomorit ochii spre Joe, fără să se uite măcar la mine, va să zică, dumneata eşti fierarul ! Atunci, nu te supăra, dor eu ţi-am mîncat plăcinia. — Să ti ffe de bine. asta în ceea ce mă priveşte, răspunse .lut, aminlindu-şi în ultima clipă de doamna Joe, Nu ştiu ce vina n> dumneata, dar,, orice-ai fi făuit/nu te aş lăsa să mori di foame din cauza asta, că doar eşti un biet nenorocit. Nu-i aşa. Pip ?

Auzii ca şi înainte o hîrîială în gîtlejul omului, eare ne întoarse spatele. Vasul era din nou la ţărm şi patrula era gata, aşa că îl întovărăşirăm pînă la debarcaderul făcut din pietre şi ţăruşi ciopliţi grosolan ; văzurăm eum îl suiră pe vas. Nişte ocnaşi, care semănau cu el, vîsleau. Nimeni nu părea mirat să-1 vadă, sau curios să ştie cine e, nimeni nu părea bucuros sau amărît; nimeni nu-i spuse o vorbă, doar cineva bodogăni, ca şi cum s-ar fi adresat unor dini : — Daţi-i drumul! Odată cu acest semnal, vîslele se cufundară in apă. ha lumina făcliilor, nu departe de noroiul malurilor, văzurăm alera neagră, ca o arcă a lui Noe peste care plutea blestemul, n ochii mei de copil, corabia închisă, zăvorită şi legată cu lanţuri ruginite, corabia-închisoare, părea asemănătoare cu prizonierii înşişi. Vasul pluti, de-a lungul malului, coti şi dispăru. Apoi, capetele făcliilor fură aruncate în apă, sfîrîiră şi se stinseră, ca şi cum totul s-ar fi sfîrşit.

f

CAPITOLUL

6

"i sufletească, iscată do hoţia de care fusesem Uezvlnuv iţit pe neaşteptate, nu mă împinse de fel la o mărturisire sinceră ; dar nădăjduiesc eă în adîncul cugetului meu existau şl resturi de sentimente-,, rnal bune, Nu-ml amintesc să fi simţit vreo pornire de duioşie faţă fie doamna Joe în clipa în care teama de a fi descoperit se spulberă, Dar pe Joe îl iubeam. Poate că asta se întîmpla numai şi numai din pricină că în acele zile de demult dragai de el mă lăsă să-1 iubesc, dar şi. pentru că în ceea ce-1 privea pe Joe. fiinţa mea lăuntrică nu se simţea chiar atît de bine. Aveam de pînd (mai ales cînd îl văzui prima oară căutîndu-şi pila) să-i spun adevărul adevărat, Şi totuşi, nu i l-am spus, numai şi numai fiindcă îmi era teamă că, dacă va afla, mă va socoti mai păcătos decît eram de fapt Frica de a pierde in * < derea lui Joe şi de a sta de acum înainte seară de seară singur In colţul de Ungă vatră, privind trist spre prietenul şi tovarăşul pierdut pe vecie, îmi lega limba. Imaginaţia mea bolnăvicioasă mă făcea să-mi închipui că dacă Joe ar şti, n aş mai putea niciodată să mă uit la el cum îşi tnîngîie mustaţa bălaie, stînd lîngă cămin, fără să cred că se gîndeşte la fapta mea. 41

îmi închipuiam că dacă Joe ar şti, n-aş mai putea să-1 văd uitîndu-se chiar şi aşa, din întâmplare, la carnea sau budinca din ajun, aşezate pe masă în ziua următoare, fără să mă gîndeso că bietul om se întreabă dacă nu.cumva n-am trecut şi eu prin cămară. Îmi închipuiam că dacă Joe ar ştii şi ar spună vreodată în cursul vieţii noastre de familie că berea e prea groasă, ori prea subţire, convingerea că el ar crede c-am pus catran în ea mi-ar împinge tot sîngele în obraz. într-un cuvînt, eram prea laş ca să fac- ceea ce ştiam că e drept, aşa precum fusesem prea laş ca să nu fac ceea ce ştiam că nu e drept. Nu avusesem de-a face cu lumea pînă atunci şi nu imitam pe nici unul din numeroşii ei locuitori care se poartă în felul acesta. Ara făcut singur descoperirea acestui fel de a se purta, ca un adevărat geniu neînvăţat. Fiindcă mi se făcu somn de îndată ce ne îndepărtarăm de corabie, Joe mă luă din nou în spinare şi mă duse acasă. Drumul acesta trebuie să fi fost grozav de obositor, fiindcă domnul Wopsle, care era sleit de puteri, avea o mutră atît de îmbufnată, încît, dacă porţile bisericii ar fi fost ,,larg deschise", cred că ar fi excomunicat toată expediţia, în frunte cu Joe şi cu mine. Dar, nefiind decît un laic, se încăpăţînă să stea jos pe iarba umedă, cu o înverşunare atît de nesănătoasă, încît, cînd îşi scoase haina, ca să o usuce la focul din bucătărie, dovada de pe pantaloni l-ar fi putut duce la spînzurătoare, dacă fapta aceasta* ar fi fost socotită o crimă capitală. In timpul acesta, eu mă bălăbăneam ca un beţiv prin bucătărie, fiindcă nu era mult de cînd Joe mă lăsase jos, fiindcă dormisem tun în spinarea lui şi fiindcă mă trezisem în eăldură, în lumină şi în sunet de glasuri, După ce mi-am venit în fire (cu ajutorul unui ghiont zdravăn între umeri şi al acestor cuvinte întăritoare : „aşa copil n-am mai văzut !" rostite de soră rnea), am înţeles că Joe le povestea despre mărturisirea ocnaşului şi că musafirii sugerau diferite căi prin care acesta ar fi putut pătrunde în cămară După ce inspecta cu grijă locuinţa, domnul Pumblechook descoperi că omul se urcase mai întîi pe acoperişul fierăriei, de unde ajunsese pe acoperişul casei, şi că se coborîsp prin coşul bucătăriei cu ajutorul unei frînghii făcute clin fîşii de aşternut; şi fiindcă domnul Pumblcehook era un om foarte sigur de el şi avi a brişcă l u i , toată lumea spune că el are dreptate, şi nu ceilalţi. Totuşi, domnul Wopsle strigă : „Nu !" cu o furie sălh. î k ă şi cu răutatea neputincioasă a omului ostenit; dar, denarree el n-avea nici o teorie specială şi nici haină pe el n-aveu, pâ'42

rerea lui fu nesocotită în unanimitate. Unde mai pui că panta lonii îi fumegau, fiindcă stătuse cu spatele la sobă ca să-i usuce, ceea ce nu era de natură să inspire încredere. Atît am auzit în seara aceea^ înainte de a mă fi înşfăcat soră-mea, pentru că eram necuviincios de somnoros, şi înainte de a mă fi dus la culcare cu o mînă atît de grea, încît mi se părea că port cincizeci de perechi de ghete, care se I»ves8 mereu de marginea treptelor. Starea sufletească despre eare am vorbit începu de-abia a doua zi, înainte de a mă fi sculat, şi dură mult timp după ce povestea cu fugarul fu dată uitări! şi nu mai fu pomenită decît în împrejurări neobişnuite.

CAPITOLUL

7

Pe vremea cînd îmi petreceam zilele prin cimitir, citind pietrele de pe mormintele alor mei, aveam doar atîta ştiinţă de carte încît să pot silabisi. Nici măcar înţelesul simplu al acestor inscripţii nu-1 prindeam căci cuvintele „soţia celui de mai sus" mi se păreau o dovadă despre năzuinţele tatălui meu către o lumea mai bună ; şi dacă despre vreuna din răposatele mela nu ir s-ar fi spus „a celui de jos", sînt sigur e-aş fi avut 0 | i . i n i f proasta despre acel membru al familiei noastre. Cît ic noţiunile mele cu privire la adevărurile teologice de mi liga catehismul, nici ele nu erau prea precise; căci îmi amlntMC bine cfl declaraţii mea cum că „voi călca toată cale" o socoteam drept obligaţia de a trece totdeauna satul, pornind de la casa noastră într-o direcţie anumită şi de a nu schimba acest drum, ocolind pe la rotăria latului sau pe la moară. Mai tîrziu. eram sortit să devin ucenicul lui Joe. şi pînă la îndeplinirea acestei misiuni, n-aveam voie, cu nici un chip, să fiu „alinat", cum spunea soră-mea sau .alintat", cum aş spune eu. Prin urmare, nu numai că eram băiat la toate în fierărie, dar dacă vreun vecin avea nevoie de un băiat ca să-i alunge păsările de pe ogoare, sau ca să adune pietre sau pen tru orice altă treabă de felul acesta,--mie mi era hărăzită cinstea de a îndeplini aceste munci Totuşi, ca nu cumva situaţia înaltă să sufere vreo ştirbire, pe raftul din bucătărie stătea o puşculiţă în care, după cum fusesem anunţat în chip public, N aruncau toţi banii pe care îi cîştigam eu. Mi se părea uneori Că aceşti bani vor fi vărsaţi întru lichidarea datoriei naţionale.

.

ndcă nu trăgeam nici un fel de nădejde să am şi eu parte această comoară. Mătuşa domnului Wopsie ţinea o şcoală serală în sat; ta însemna că era o bătrînă caraghioasă, cu mijloace restrînse nenumărate beteşuguri, care îşi făcea somnul, în fiecare ară, de la 6 la 7, în tovărăşia unor tineri, care plăteau fiecare te doi penny * pe săptămînă pentru plăcerea foarte folosiare de a o vedea dormind. Bătrîna- închiriase o căsuţă; domi\ Wopsie avea o odaie sus, şi noi, elevii, îl auzeam regulat tind cu glas tare, foarte demn şi chiar înspăimîntător. ba leori auzeam şi cîte o lovitură zdravănă în tavan. Exista şi genda că domnul Wopsie „examina" şcolarii o dată pe triestru. în această împrejurare, domnul Wopsie îşi ridica mantele, îşi ciufulea părul şi ne ţinea cuvîntarea pe care a ţinut-o tarc-Antoniu lîngă trupul neînsufleţit al lui Cezar 2 Apoi urma întotdeauna Oda lui Collins despre pasiuni *, eu îl stimam pe domnul Wopsie mai cu seamă pentru felul im declama Răzbunarea4 , aruncîndu-şi mînios sabia însîn-? rată şi apucînd, cu o privire nimicitoare, trompeta vestitoare p război, Pe atunci nu căzusem încă pradă pasiunilor pe care ■ aveam să le cunosc mai tîrziu şi pe care aveam să le asemui i vorbele lui Collins şi ale lui Wapsle. spre neajunsul ambilor :>mni în afară de această instituţie educativă, mătuşa domnului i'opsle mai ţinea şi un mic bazar. în aceeaşi odaie. Habar avea ce marfă se află în prăvălie sau cît costa fiecare lucru, ar. în sertar, păstra un mic registru soios, care servea drept atalog de preţuri, şi cu ajutorul acestui oracol Biddy descurca rarizaeţiile comerciale. Riddv era nepoata domnului Wopsie j lărturisesc că nu mă simt în stare să descopăr ce fel ie rudă ra cu domnul Wopsie. Era orfană, ea şi mine ; şi, ca şi mine, usese crescută ,,ca n palme". Era demnă de luat în seami, vedeam eu. din pricina extremităţilor ei • căci părul îi era otdeauna nepîeplănat. mîinile nespălate şi ghetelpTupte. Dcsirierea de mai sus nu i se potrivea numai într o singură zi
Monedă divizionară şiling,
valnrtnd a drmâ<;prp7f»cpa parte clintr 'in

Referire la cunoscuta scenă din tragedia Jutius Cezai de Shakesp«are t lîngâ trupul neînsufleţit al lui Cezar, după asasinarea acestuia de c â > ' e conjuraţii conduşi de Brutus, ger.pralu] roman Marc-Antoniu («3 '0 î. e, o.) rostffşt? ruvjnt* calde de adio, în rare fsrc Hoglul reinl dispărut. Willlam Cnllins (1721—1759), poet tlrk englex; principala sa ip»r§ ssip o culegere de ode (1747). printre cate se numâiă oda închinaU» pasiuni' < r , Odâ ««

din săptămână. Duminica, cind se ducea la bis riel Biddy pra foarie îngrijită. Datorită atît făpturii mele neajutorate, cit mai ales aju torului lui Biddy, mai mult decît al mătuşii domnului Wopsle, am ieşit învingător din lupta cu alfabetul, ca dintr-un hăţiş da spini : plictisit şi zgîriat de fiecare literă în parte. După asta, mam trezit printre hoţii aceia, cele nouă cifre, care îAre»u să născocească, în fiecare seară, cîte ceva nou ca să se ascundă şi să mă zăpăcească. Dar, în cele din urmă, bîjbîind şi pe di buite, am început să scriu, să citesc şi să socotesc, dar fără să mă omor cu firea. într-o noapte şedeam în colţul căminului cu tăbliţa în faţă şi mă osteneam din răsputeri să compun o scrisoare adre sată lui Joe Cred că se împlinise anul de la urmărirea din mlaştini, căci trecuse mult timp de atunci şi era iarnă şi un ger cumplit. într-o oră sau două am izbutit să mîzgălesc cu litere de tipar această epistolă, folosin'du-mă de- alfabetul care stătea pe vatră, la picioarele mele : „dRagă JO ere d ca SCRiu BinE şi creD ca sa Pot să i E INvat pe Tine Jo O să ne Par a Bine şi canD o Sati fiu' Ucenic " Sa Radem mult. Pip". Nu aveam neapărat nevoie să comunic cu Joe prin ;crisoare, căci el şedea alături de mine şi eram singuri. Dar îi inmîi ii comunicare scrisă (cu tăbliţă cu tot) lui Joe, i pe o minune de erudiţie i Pip, ni . i i bHetel strigă Joe, deschizînd mari ochii >1 i MI eşti un învăţat, zău efl eşti ! — Aş vrea ii fiu, spusei eu, trăgînd cu ochii la tăbliţa ire aţinea el în mînă ; vedeam eu c/i scrisul meu era cam — Uite un J, făcu Joe. şi un O în toată legea ! Uite J li O, Pip, adică Joe ! Nu-l auzisem niciodată pe Joe citind cu glas tare un cuvînt mai lung decît această monosilabă şi. duminică, la biserică, sem de seamă că, deşi, întîmplător. ţinea cartea de fugă11 i n i pe dos, acest lucru nu-1 supăra cîtu.şi de puţin, ca şi cum totul ar fi fost aşa cum se cuvine Dorind să mă folosesc de acest prilej, pentru a afla dacă. în caz că aş fi profesor sil l u i Joe, ar trebui să încep chiar de la început, spusei s — Bine ! Dar 'iţeşte şi restul. Joe ! •— Şi restul. Pip? întrebă Joe, uitîndu -se tacticos şi cu ochi cercetători la cele scrise. Unul, doi. trei. Pai sînt irei J-uri şl trei O-uri şi trei J-O, adică Joe Pip !

leit.

Mă aplecai peste umărul lui Joe şi, cu ajutorul arătător, ii citii toată epistola, Grozav ! făcu Joe, la sfîrşit. Dar să ştii că eşti îm hţ;'t, nu glumă ! Joe, cum se scrie Gargery ? întrebai eu cu un aerţ de modestie protectoare. Eu nu-1 scriu în nici un fel. răspunse Joe. Bine. dar gîndeşte-te că l-ai scrie. Nu pot să mă gîndesc, spuse Joe. Măcar că şi mie îmi place grozav să citesc ! Iţi place, Joe ? Grozav ! Dă-mi o carte bună sau un ziar bun şi aşază-mă în faţa unui foc straşnic, şi nici nu-mi trebuie altceva !, Doamne, urmă el, după ce-şi frecă niţel genunchii cu mîinile, cînd dai de un J şi un O şi-ţi spui : „In sfîrşit, am.dat de 0 şi O — Joe'. tare-i interesant să citeşti ! Din ultimele cuvinte, înţelesei că învăţătura lui Joe. ca şi forţa aburilor, era încă la primele începuturi îmi urmai gîndul şi-1 întrebai : Te-ai dus vreodată la şcoală cînd erai mic ca tune î Nu, Pip, nu m-am dus. De ce nu te-ai dus niciodată la şcoală, Joe, cînd erai mic ? — Păi, să-ţi spun, Pip, răspunse Joe, punînd mîna pe vătrai şi aplecîndu-se să scormonească încet focul, pe grătar, cum făcea totdeauna cînd se lăsa dus de gînduri, lui taică-meu, . Pip, îi cam plăcea băutura, şi cînd era beat, o bătea fără milă pe mama încolo, nu făcea nici o treabă, doar, c(in cînd în cînd, mă mai bătea şi pe mine. Şi mă bătea cu o putere cu care nu bătea niciodată în nicovala lui. înţelegi ce spun. nu-i aşa? Sigur,-Joe. Aşa că maieă-rnea şi cu mine ne-am luat de cîteva ori lumea-n cap ; şi mama se ducea să lucreze cu ziua şi-mi spunea : „Acu, Joe, slavă Domnului, ai să te duci şi tu la şcoală". Dar taică-meu avea inima aşa de bună, că nu putea sa trăiască fără noi. săracul. Şi venea cu o gloată după el şi făcea atîta gălăgie la casele unde lucra mama, că oamenii n-aveau încotro şi ne dădeau afară. Şi iar ne lua tata acasă, şi iar ne bătea. Şi d-aia, vezi tu, Pip, spuse Joe, oprindu-se gînditor din scormonit, d-aia n-am învăţat eu carte. Săracu de tine !
46

— Dar să ştii, Pip, spuse Joe atingînd uşor grătarul cu vătraiul, ce-i al lui e-al lui, şi, ca să spun drept, ca de la bărbat la bărbat, taică-meu avea inimă bună, îţi dai seama ? Nu-mi dădeam seama, dar n-am spus nimic. — Vezi, urmă Joe, cineva trebuie să aibă grijă de casă, că altfel se duce totul de rîpă. Ştii doar ! Asta ştiam şi am încuviinţat. — Aşa că taică-meu nu se împotrivea ca eu să mă apuo de lucru ; şi m-am apucat de meseria mea, care ar fi fost şi meseria tatii dacă s-ar fi ţinut de ea, şi am lucrat, nu glumă, zău aşa, Pip. Şi, cu timpul, l-am ţinut eu pe tata, pînă s-a prăpădit săracul, de boala copiilor. Şi chiar mă gîndeam să pun să scrie pe mormîntul lui : „De-a fost urîtă a lui purtare, avut-a totuşi suflet mare". Joe recită aceste versuri cu o mîndrie atît de vădită şi atît de limpede, încît îl întrebai dacă el le făcuse. — Eu le-am făcut, xspuse Joe, chiar eu. într-o clipă le-am ticluit; ca atunci cînd, dintr-o singură lovitură, scoţi o potCOBVă. Niciodată, în viaţa mea, n-am fost atît de mirat, căci nu-mi venea să cred, îţi spun drept, nu-mi venea să cred că eu Ir făcusem. Cum îţi spuneam, Pip, gîndul meu era să pun să Cioplească cuvintele astea pe mormîntul lui ; dar poeziile astea costă bani, oricum le-ai ciopli, mari sau mici, şi m-am lăsat mai zic de ciocli ! Toţi banii pe care i-am :.ii in l i c l i u i l in inaroa. Nu-i prea mergea bine cu sănăi i M i . i i Dar n a mai Făcut mult timp umbră pămîaI n l i i i şl u Închis ochii, sărmana de ea! Ochi >i ai lui Joc se făcuseră cam apoşi; îşi cre ă mi ii II.......h i , şj apoi pe celălalt, într-un fel foarte ciudat şi ni Indemlnatlc, cu mîncrui vătraiului. — Pe urmă mi-a fost urît să trăiesc singur aici, spuse Joi , şi atunci am cunoscut-o pe soră-ta. Ştii, Pip — Joe se Uita drept în ochii mei, ca şi cum ar fi ştiut că voi fi de altă părere — sora ta e o femeie frumoasă. Eu mă uitam în foc, îndoindu-mă vădit. Orice-ar zice neamurile sau lumea. Pip — Joe ciocănea ( II vătraiul în grătar la fiecare cuvînt — să ştii că soră-ta i (i femeie frumoasă. Nu-mi veni nimic mai potrivit în minte decît: îmi pare bine. Joe, că zici aşa. Şi mie-mi pare bine, spuse Joe, întărind spusele mele. Tini pare bine că gîndeşti aşa Puţină roşeaţă pe faţă, s < u niţel prea multe oase, asta nu mă supără pe mine. j
47

îi spusei cu isteţime ea dacă pe el nu-1 supSWî. nwp8 pe cine să supere, — Sigur ! încuviinţă Joe, Chiar aşa, ai dreptate, băiete ! Cînd am cunoscut-o pe soră-ta, se vorbea prin sat că te creşte pe tine ca-n palme, „Foarte frumos din partea ei", zicea lumea, şi eu spuneam Ia fel. Şi dacă tu ţi-ai fi dat seama ce mic, ce prăpădit şi ce urît erai, urmă Joe, fă cînd o strîmbăturâ ca şj " cum ar fi văzut ceva foarte scîrbos. Doamne, ai fi avut o părere foarte proastă despre tine ! Fără ca vorbele lui să mi facă prea multă plăcere, spusei : — Lasă, Joe, nu te mai sinchisi de mine. —■ Dar m-am sinchisit de tine, Pip, spuse el cu o simplitate drăgăstoasă Cînd am cerut mina surorii tale, ca s-o duo la altar,-după ce se hotărîse şi ea să trăiască cu mine aici la fierărie, i-am spus : ,,Şi adă şi copilaşul ăla, Dumnezeu să-1 binecuvânteze pe sărmanul micuţ!". Şi i-am mai spus ; ,.Are şi el loc la fierărie !". Eu izbucnii în plîns, îi cerui iertare lui Joe şi-1 luai de gît ; el lâsâ vătraiul din mînă w ca să mă strîngă în braţe, şi mi spuse **• O să fim întotdeauna cei mai buni prieteni, nu i aşa, Pip ? Hai, nu mai plînge, băiete !. După această mica întrerupere, Joe vorbi mai departe : — Vezi tu, Pip, asta-i povestea ! Vezi şi tu uncie am ajuns. Acu. dacă vrei tu să te îngrijeşti de învăţătura mea — dar îţi spun dinainte că~s tare greu de cap, tare greu — doamna Joc nu trebuie să vadă ce facem noi. Trebuie să facem totul, cum să-ţi spun. pe furiş Ai să mă întrebi de ce pe furiş ? Stai să ţi spun de ce. Pip, Luase din nou vătraiul în mînă, căci altfel nici nu cred că ar fi putut să~şi urmeze demonstraţia, Sorăta e cu conducerea. Cu conducerea, Joe ! Eram nedumerit, căei îmi trecu prin minte (şi trebuie să adaug că eram plin de nădejdi) că Joe se despărţise de ea în favoarea vreunui ministru al ma rinei sau a unui ministru de finanţe. E cu conducerea, lămuri Joe Vreau să spun că-i place să ne conducă pe tine şi pe mine A! Şi nu s-ar bucura prea tare dac-ar avea doi învăţaţi în casă, urmă Joe, şi, mai cu seamă, nu s-ar bucura dacă m-aş face învăţat, de frică să nu mă răscol. Ştii, ca un răzvrătit, înţelegi ?
'48

Eram gata-să-i răspund printr-o întrebare şi apucasem să rostesc cuvîntul : „De ce", cînd Joe mă opri : — Stai puţţin, Ştiu ce vrei să spui, Pip. Ai răbdare ! Eu Ic că soră-ta n-o face pe împăratul cu noi din cînd în cînd. Nu zic că nu ne pune beţe-n roate şi că nu ne apasă uneori. a seamă cînd o apucă toanele... Joe începu să vorbească în şoaptă, cu privirile îndreptate spre uşă : îţi spun cinstit Pip, trebuie să recunosc că-i mînioasă din fire, Joe rosti acest cuvînt ea şi cum ar fi început cu cel puţin M-uri. — De ce „nu mă răscol ? Asta-i întrebarea pe care nu i n lăsat s-o pui.» nu-i aşa. Pip ? Da, Joe. — Păi, să vezi... spuse Joe, trecînd vătraiul în mîna stingă, i . i-şi poată mîngîia mustaţa cu dreapta, şi de cîte ori îl im prins de această paşnică îndeletnicire, ştiam că nu mai [ci o nădejde. Soră-ta e fire de stăpîn ! — Ce înseamnă aia fire de stăpîn ? întrebai eu. cu năi că-1 voi aduce la o dezlegare. Dar Joe avea răspunsul mai bine pregătit decît m-aş £i "lat şi-mi închise pe deplin gura, cu un gest rotund al miinii şi cu o privire fixă ; — Uite, ea e ! Eu nu sînt fire de stăpîn, urmă Joe, luîn> privirea de la mine şi ducîndu-şi niîna înapoi la mustaţă. ii cu-seamă, Pip, de data asta îţi vorbesc serios, băiete, ajuns s-o văd pe sărmana maică-mea, o biată femeie muncea şi robea toată ziua de-i ieşea sufletul şi n-a avut de linişte cît a trăit ! Tare mi-e frică să nu păcătuiesc u şi să mă port urît faţă de femeia mea ; mai bine să Lulesc în celălalt fel şi să n-o duc eu chiar aşa bine. Parcă i aş vrea să fiu singurul ţap ispăşitor, măi Pip? Parcă vrea să n-ai parte de „gîdilici", măi băiete ? Toate le-aş i n i nsupra mea, dar aşa-i viaţa, Pip, şi nădăjduiesc c-ai să treci rea toate necazurile. Măcar că eram mic, cred că, în seara aceea, îl priveam pe. u mai multă admiraţie. De atunci încolo am fost mereu i ' H i i l l , cum .fusesem şi pînă atunci, dar, din seara aceea, ori de < Fi o ori, în clipe de linişte, mă uitam la Joe sau mă gîndeam i. simţeam că îl port în inima mea. l'ină una-alta, spuse Joe, ridieîndu-se ca să mai arunce im l i - i i u i în foc, acum sună ceasul opt şi nu s-a întors încă.
49

Sper că iapa unchiului Pumblprhnok n-a căinat pe un ochi de gheaţă şi s-a dat la fund . în zilele de tîrg, doamna Joe pleca uneori la oraş cu domnul Pumblechook, ca să-i ajute la cumpărarea acelor obiecte gospodăreşti care cereau ^şi părerea unei femei ; căci unchiul Pumblechook era burlac şi n-avea încredere în slugi. în ziua aceea era zi de tîrg, şi doamna Joe plecase într-una din aceste expediţii. . Joe făcu focul, mătură vatra şi apoi ne duserăm amîndoi la uşă ca să auzim cînd vine brişcă. Era o noapte rece şi uscată, vîntul sufla amarnic şi chiciura era albă şi tare, „Dacă ar rămîne cineva azi-noapte afară, în mlaştini, ar muri de frig", mă gîndeam eu. Apoi, îmi îndreptai ochii spre stele, gîndin-dumă ce groaznic trebuie să fie pentru un om degerat să SG uite la ele şi să nu găsească nici ajutor şi nici milă în lumina lor sclipitoare — Uite câ vine iapa. spuse Joe. Auzi cum sună ca nişte clopoţei ? Sunetul potcoavelor pe drumul îngheţat era cît se poate de muzical Trapul iepei era mai iute ca de obicei. Pregătirăm un scaun pentru clipa cînd doamna Joe va descinde, aţîţarăm focul pentru ca fereastra să fie luminată şi aruncarăm o ultimă privire prin bucătărie, ca să vedem dacă fiecare lucru e la locul lui. După ce isprăvirăm cu aceste pregătiri, sosiră şi ei, încotoşmănaţi pînă-n Ochi. Mai întîi coborî doamna Joe, şi apoi şi unchiul Pumblechook, care acoperi iapa cu o pătură Pe urmă intrarăm cu toţii în bucătărie, aducînd cu noi o boare de aer atît de rece, încît focul parcă-şi pierduse toată căldura. — Ei, făcu doamna Joe, dezbrăcîndu-se grăbită şi emo ţionată ; apoi, aruncîndu-şi boneta pe umăr, o lăsă să atîrne de panglici. Dacă nici astă-seară băiatul ăsta nu ne este recu noscător, atunci să ştii că nu mai e niciodată. Mă arătai cît se poate mai recunoscător, atît cît poate să se arate de recunoscător un băiat care nu ştie încă de ce trebuie să ia mutra aceasta. Nădăjduiesc, spuse soră-mea, că n-o să-1 alinte. Dar tare mi-e teamă. Nu-i în felul ei, spuse domnul Pumblechook. Las', că ştie ea Ea ? Mă uitai la Joe, mişcînd din buze şi înălţîndu-mi sprîncenele. Ea ? Joe se uită la mine, mişcînd şi el din buze şi înălţîndu şi sprîncenele. Ea ? Deoarece soră-mea îl prinsa
50

asupra faptului, Joe îşi trecu mîna peste nas, cu- aerul acela împăciuitor pe care-1 adopta în asemenea împrejurări, şi se uită la ea. Ei ? făcu soră-mea arţăgoasă. Ce vă holbaţi ? A luat foc casa ? A vorbit cineva adineauri, îndrăzni Joe cu un ton politicos, despre ea. Ea e ea, spuse soră-mea. Doar dacă vrei să spui că dom nişoara Havisham e el. Şi nu-mi închipui s-ai să îndrăzneşti. Domnişoara Havisham din partea de sus a oraşului ? întrebă Joe. Există vreo domnişoară Havisham în partea de jos a oraşului ? spuse soră-mea. Zice c-ar vrea ca băiatul să se ducă să se joace acolo. Şi sigur c-o să se ducă. Şi bine-ar face să se ijoace acolo, spuse soră-mea, clătinînd din cap către mine. ca sâ mă încurajeze să fiu vesel şi jucăuş, că altfel e vai de el ! Auzisem de domnişoara Havisham din partea de sus a oraşului. Toată lumea, pe o rază de cîteva mile, auzise de ea, i'ra o domnişoară foarte bogată şi înspăimîntătoare, care Io uia într-o casă mare şi înfiorătoare, se zăvora de teama bandiţilor şi trăia o viaţă de pustnică. Pe cinstea mea ! făcu Joe înmărmurit. Mă întreb de unde 1 cunoaşte pe Pip ! Neghiobule ! striga soră-mea. Cine ţi-a spus că-1
I M M

A spus cineva adineauri, îndrăzni Joe din nou, cu un ton politicos, cum că vrea ca Pip să se joace acolo. Şi nu putea să-1 întrebe pe unchiul Pumblechook dacă nu cunoaşte vreun băiat care ar vrea să se joace acolo ? Nu II putea ca unchiul Pumblechook să fie vreun chiriaş-de al •J şl să se ducă uneori, nu zic trimestrial, sau de două ori pe nn — asta ar fi să cer prea mult de la tine — dar din cînd în CÎnd, ca să-şi plătească chiria? Şi atunci n-ar putea să-1 înpe unchiul Pumblechook dacă nu cumva cunoaşte vreun b Hat care ar vrea să se joace acolo ? Şi n-ar putea oare un■ I n u l Pumblechook, care este atît de îndatoritor şi se gîndeşte totdeauna la noi, deşi tu, Joseph, poate că nu eşti de părerea «sta — spuse ea pe un ton de adîncă imputare, ca şi cum Joe nr fi fost cel mai nesimţit dintre nepoţi — n-ar putea oare unchiul Pumblechook să pomenească de băiatul ăsta, care o pe grozavul aici (ceea ce eu declar sus şi tare că nu (Icean) şi pentru care am robit de bunăvoie ? , 51

Foarte bine ! strigă unghiul Pumblechook. Bine ds ! Frumos expus ! Foarte bine ! Ei, Joseph, acum ştii cum stau lucrurile ? Nu. Joseph, spuse soră-mea cu imputare, în timp ce Joe îşi trecea mereu mina peste nas în chip de scuză, nu ştii însă cum stau lucrurile, deşi poate crezi că ştii. Poţi să cred că ştii, dar nu ştii, Joseph ! Pentru că nu ştii că unchiul Pum blechook, orice am spune noi — dîndu-şi seama că viitorul acestui copil poate să atîrne de o vizită la domnişoara Havisham — s-a oferit să-1 ia la oraş, în noaptea asta, în brişcă lui, să-1 .culce la ei şi să-1 ducă chiar dînsul la domnişoara Havisham mîine dimineaţă Şi, Doamne-Dumnezeule, strigă soră-mea, aruneîndu-şi boneta cu o deznădejde bruscă, stau şi-mi bat gura cu viţeii ăştia, şi unchiul Pumblechook aşteaptă, iapa o să răcească la uşă. şi băiatul e murdar de jeg şi noroi din r-ap pînă-n picioare ! Cum a rostit vorbele acestea, s-a şi năpustit la mine. ca un vultur asupra unui miel. şi mi-a băgat faţa într-o putină de lemn, mi-a pus capul sub cişmea, m-a săpunit, m-a frămîntat, m-a frecat, m-a înghiontit şi m-a scărmănat pînă ce n-am mai fost eu însumi (E locul să spun aici că eu cunosc mai bine decît orice făptură din lume efectul unei verighete care trece duşmănos peste faţa unui om). După ce.sfîrşi cvi spălatul, soră-mea m-a îmbrăcat cu rufe curate, cele mai ţepene pe care le-a găsit ; mă simţeam ca un puşcăriaş în pînză de sac ; apoi m-a înţolit cu hainele mele cele mai strimte şi mai chinuitoare. în această stare am fost predat domnului Pumblechook, care mă primi solemn, ca un şerif, şi mă blagoslovi cu un discurs, pe care ştiu că de-abia aştepta prilejul să 1 rostească ■ Băiete, să fii recunoscător tuturor prietenilor tai, dar, mai cu seamă, celor care te-au crescut ca-n palme, La revedere, Joe ! —- Dumnezeu să ţi ajute. Pip. băiete ! Nu mă despărţisem niciodată de el pînă atunci, şi. atît din pricina celor ce simţeam, cît şi din cauza săpunului, nu văzui la început din brişcă nici o stea Apoi, una cîte una. stelele începură să sclipească fără să mă lămurească de ce mă duceam &ă mă joc la domnişoara Havi&ham şi de-a ce tieb ' să mă joc.

C A P T T D Î UTJ 8 Locuinţa domnului Pumblechook de pe strada principală «'i tîrgului amintea de piper şi de făina, aşa cum se şi cuvine vi arate casa unui negustor de grîne şi seminţe. Mi se părea că un om care are în prăvălia lui atîtea sertăraşe trebuie să J'ic într-adevăr foarte fericit şi, uitîndu-mă într-unui sau două dintre acestea, aflate în dreptul raftului de jos. unde văzui nişte pacheţele cafenii legate cu sfoară, mă întrebam dacă seminţele de flori şi bulbii aşteptau doar o zi frumoasă ca să lasă din cuştile lor şi să înflorească. Acest gînd îmi veni în minte a doua zi după sosirea mia, disde-dimineaţă. Cu o seară înainte fusesem trimis la culcare 0 mansardă cu un tavan oblic, care, în colţul unde <?e afla patul, se lăsa atît de jos. încît îmi făceam socoteala că de !a iprînc'enele mele şi pînă la ţiglele de pe acoperiş era o distânţă mai mică de un picior. Tot în dimineaţa aceea descoperii " afinitate ciudată între seminţele grînelor şi pînza de doc. Domnul Pumblechook era îmbrăcat în doc. şi vînză torul lui, 1: şi nu ştiu. parcă dneul aven un aer şi un miros care iinteau de seminţe după cum seminţele aveau un aer şi un miros cuc aduceau a doc. aşa încît nici nu le mai deoseToi cu j i i i l i j u l «cesta băgai de seamă că domnul PumUcili i< rrca privind tot timpul spre şelar, n i i Nun ',|it<• ,'iti'liinil unde se fabricau trăsuri, ■ n l ; i stînd roi mîinile în buzunare ■ i ' i i oohll le brutai cnr< la rfndul Iul sătea cu mîinile încru■ i'ii.i In I M ' . I M CUC slătea în pragul uşii şi căsca di' plict'se'.'il.'i nilîmhi se la farmacist Ceasornicarul, stînd pupitrul l u i m lupa la ochi sub privirile unei Ol !'■ dfl < M " ni Inii i.lenţi în blir/e ţărăneşti care se Uitau la el J i r l n vitrină păreri slnqun.il om de pp strada principală absorbit rla lui. Domnul Pumblechook şi cu mine luarăm gustare» de diiţfl la ora "8, în odăiţa din spatele prăvăliei în timp ce Inrul Işl I ea n ii şi î?i nrîînca pîirjfa cu unt pe un Ic mnzăro, în priiV?ilMj Domnul Pumblpehnok mi se păfoa UI tovarflş de rmişfi tare nesuferit în afară de faptul că ara de i 0 soră mii. i are spunea că trebuie să mănînc atît cît | ţ i n zilele, în chip de pedeapsă şi lăsînd deoparte faptul i dădea pîfne multă şi unt puţin şi că turna apă caldă în 11 fir fi fost mai sincer din -partea lui să renunţa cu lotul I i luplc, conversaţia lui era alcătuită numai din probleme

de aritmetică. Cînd îi spusei politicos ! „Bună dimineaţa", mâ întrebă solemn : „Cît fac şapte ori nouă, măi băiete ?" şi cum era să-i răspund eu, cînd mă lua aşa repede, într-o casă necunoscută şi pe stomacul gol ? Mi-era foame, dar n-ap» i să înghit nici o înghiţitură, şi domnul Pumblechook începu o adunare nesfîrşită, care nu încetă în tot timpul mesei : „Şapte c\i patru ? Şi cu opt ? Şi cu şase ? Şi cu doi ? Şi cu zece ?". Şi aşa mai departe. După fiecare răspuns, n-apucam să iau mai mult decît o îmbucătură, sau o .sorbitură, şi urma altă întrebare, în timp ce el îşi vedea liniştit de treabă şi mînca slănini cu chifle calde, înfulecînd şi îndopîndu-se (dacă-mi este îngăduit să spun aşa). De aceea, mă arătai foarte bucuros cînd se făcu ora 10 şi plecarăm spre domnişoara Havisham, deşi mă simţeam cam -stingherit, fiindcă nu ştiam cum o să mă port în casa acestei domnişoare. După un drum de un sfert de oră, ajunserăm la locuinţa domnişoarei Havisham. o casă sinistră de cărămidă veche, cu multe zăbrele de fier. Unele din ferestre fuseseră zidite; ferestrele nezidite aveau zăbrele ruginite; în faţa casei se afla o curte înconjurată de un gard de fier, cu o poartă zăvorită ; aşa că, după ce sunarăm, furăm nevoiţi să aşteptăm la poartă, eu trăgeam cu ochiul înăuntru (pînă şi aici domnul Pumblechook îmi spuse • „Şi cu patrusprezece ?" dar eu mă făcui că nu-1 aud) şi văzui câ la marginea casei se afla o fabrică mare de bere. înăuntru nu lucra nimeni şi se vedea că de mult nu mai făcuse nimeni bere pe acolo O fereastră se deschise, şi o voce limpede întrebă • „Cine 1 e ?". Şi însoţitorul meu răspunse : „Pumblechook" Vocea spuse : „Foarte bine" Fereastra se închise la loc, şi o domnişoară trecu curtea cu nişte chei în mînă. Ăsta. spuse domnul Pumblechook. e Pip Âsta-i Pip ? întrebă domnişoara, care era foarte dră guţă şi părea foarte mîndră Intră, Pip. Domnul Pumblechook dădu să intre şi el. dar ea îl opri cu poarta. A ! făcu ea Doreşti s-o vezi pe domnişoara Havisham ? Dacă domnişoara Havisham doreşte să mă vadă... răs punse domnul Pumblechook, cam încurcat. A, făcu fata, dar vezi că nu doreşte ! Aceste cuvinte fură rostite cu atîta hotărîre şi într-un fel care nu admitea discuţie, încît domnul Pumblechook, deşi se simţea destul de jignit în demnitatea lui, nu putu să protesteze, în schimb, mă măsură eu o prviire aspră — ca şi cum eu
54

l-aş fi făcut ceva — şi plecă, rostind aceste cuvinte pline de Imputare : — Băiete, ai grijă ca purtarea ta să fie spre cinstea ace lora care te-au crescut ca-n palme ! Mi-era cam teamă că se va întoarce şi mă va întreba prin poartă : „Şi cu şaisprezece ?". Dar nu se întîmplă aşa. Tînăra mea călăuză încuie poarta şi pornirăm împreună prin curte. Era o curte pavată şi-ngrijită, dar iarba creştea prin toate crăpăturile. Curtea şi fabrica de bere erau unite printr-o potecă ; portiţa de lemn din capătul potecii era deschisă, fabrica era deschisă şi ea şi se vedea pînă departe, spre zidul înalt, care mărginea proprietatea ; totul era gol şi pustiu. VîntUl care sufla părea mai rece aici decît afară, în stradă } Intra şi ieşea vîjîind prin uşile deschise ale fabricii de bere, tltfnd un zgomot ascuţit, ca şi cum ar fi bătut în pînzele unei i l > i i aflate pe mare. Fata văzu că mă uit la fabrica de bere şi-mi spuse : Ai putea să bei liniştit toată berea care se fabrică N ■Cum aici, măi băiete. Şi eu cred, domnişoară, spusei eu sfios. — Mai bine nici să nu se facă bere aici, fiindcă ar ieşi ', ce crezi ? Cam aşa, domnişoară. Nu că i W fi trecut cuiva prin gînd să încerce, adăugă ista s-a terminat, aşn pustie o să rămînă pînă l > , i m î n t Şi bere avem destulă în pivniţă, ca să Asta-I numele casei, domnişoară? Unul din numelo casei. Arc mal multe nume, domnişoară? Mai are unul. îi spune Satis ; un nume grecesc, sau sau ebraic, sau din partea mea, toate trei la un loo, ' înseamnă „destul", — Casa „Destul" ! spusei eu. Ce nume ciudat, domnişoară. — Da, spuse ea. Dar înseamnă mai mult decît ai crede. Pe vremuri, cînd au botezat casa, numele ei voia să spună eă Oficine ar stăpîni casa asta nu mai poate dori altceva Se vede cl\. pv vremea aceea, oamenii se mulţumeau cu puţin. Stai* R-0 lua razna, băiete ! Deşi îmi spunea atît de des ,,băiete", şi asta cu o nepăsare ml se părea prea măgulitoare, era de vîrsta mea E adeI d părea mai mare decît mine. fiindcă era fată şi era h umoasâ şi ştia să se stăpînească ; şi se purta cu mine într-un
.im toi / i-.iciui" !

fel atît de dispreţuitor, de parcă ar fi avut 21 de ani şi ar fi fost regină Intrarăm în casă printr-o uşă lăturalnică — uşa cea mare de la intrare avea două lanţuri de-a curmezişul — şi primul lucru care mă izbi fu întunericul de pe coridoare ; fata lăsase o luminare aprinsă pe coridor. Acum luă luminarea şi trecurăm împreună prin mai multe săli apoi urcarăm o scară; era întuneric beznă peste tot, doar luminarea ne lumina drumul. în cele din urmă. ajunserăm la o uşă, şi fata spuse : — Intră îi răspusei mai mult din timiditate decît din politeţe ; După dumneata, domnişoară. Fata îmi spuse : Nu fii caraghios, băiete, eu nu intru. Apoi se depărta» plină de dispreţ, şi, ceea ce era mai.rău, luă cu ea şi luminarea. Nu prea mă simţeam bine şi mi-era teamă. Totuşi, deoa-. rece nu-mi rămînea altceva de făcut decît să bat la uşă, băiui, şi un glas dinăuntru îmi spuse să intru, Intrai şi mă văzui într-o odaie destul de mare, bine luminată cu luminări da ceară. Nici o rază de soare nu pătrundea în odaia aceasta. După mobilă, părea să fie un iatac, deşi pe atunci nu înţelegeam înfăţişarea şi rostul multor lucruri care se aflau aici. Dar ceea ce mă izbi din cale-afară fu o masă cu o oglindă aurită; la prima vedere, mi se păru că e o masă de toaletă. N-aş putea spune că aş fi fost în stare să dau de rostul acestui obiect dacă o doamnă frumoasă n-ar fi fost aşezată în faţa mesei Şedea într-un fotoliu cu cotul sprijinit de masă şi cu capul în mînă ; era cea mai stranie făptură pe care o văzusem pînă atunci sau pe care o voi vedea vreodată, Era îmbrăcată în stofe bogate— în atlaz, mătase şi dantele. Tot ce purta pe ea era alb Şî pantofii ei tot albi erau. Un văl alb şi lung îi acoperea capul, şi-n păr avea flori de lămîiţă, iar părul îi era tot alb. Pe gît şi pe mîini sclipeau giuvaeruri scînteietoare, şi pe masă scînteiau altele. Prin toată odaia erau împrăştiate rochii — nu chiar atît de minunate ca aceea pe care o purta — şi cufere pe jumătate pline Pesemne că nu sfîrşise încă cu îmbrăcatul, fiindcă n-avea decît un singur pantof în picior ; celălalt era pe masă, alături de mîna ei ; vălul nu era bine potrivit, ceasul cu lanţ nu şi-1 pusese încă, iar alături de giuvaerurile de pe masă se vedeau nişte dantele, care trebuiau să-i împodobească rochia, o carte de rugăciuni.
56

0 batistă, nişte mănuşi şl cîteva flori, toate îngrfWVîte dezor donat lîngă oglindă. Toate acestea nu le-am văzut de la început, deşi, din primele clipe, am văzut mai mult decît îşi poate cineva închipui. Dar văzui că tot ceea ce ar fi trebuit să fie alb în jurul meu fusese alb odată, demult, şi îşi pierduse strălucirea, iar acum era ofilit şi galben. Văzui că mireasa, îmbrăcată de nuntă, se ofilise şi ea, ca şi rochia, ca şi florile, şi că singura strălucire care îi mai rămăsese era strălucirea ochilor ei duşi în fundul capului. Văzui că rochia fusese pusă o dată pe trupul împlinit al unei femei tinere, şi că acest trup, pe care acum toate atîr-ii.-in, se sbîrcise pînă nu mai rămăsese decît pielea şi oasele. Mi-amintesc că, o dată, la tîrg, am văzut nişte figuri de ceară, îngrozitoare, înfăţişînd nu ştiu ce personaj închipuit care îşi dădea sufletul, înconjurat de mare alai, Altă dată m-au luat li una din vechile biserici din ţara mlaştinilor, ca să văd nişte ie îmbrăcate într-o pulbere de veşminte bogate, care tocmai fuseseră dezgropate dintr-un cavou al bisericii: Acum l'lgura de ceară şi moaştele păreau însufleţite de nişte ochi negri, care se mişcau şi se uitau la mine, Aş fi ţipat, dac-aş fi îndrăznit. Cino-i ? întrebă doamna de la masă. Pip, doamnă. Pipi ? -- B;vii;ilul | I Q adus domnii Pumblechook. Am - Vino i te văd. Vino aproape. De abia cînd mă oprii în faţa mesei, ferindu-mă de pri1 Irlle i i , văzui cu de-amănuntul toate lucrurile de lîngă oglindă i "I ( rvai că ceasul se oprise la nouă fără douăzeci de minute i ceasornicul din perete se oprise şi el toi la nouă fără I di' minute. Uită te la mine. spuse domnişoara Havisham Nu ţi-e le.imfl de o femeie care n-a văzut lumina zilei de cînd te-ai ut tu 7 Din păcate, trebuie să recunosc că nu mi-a fost teii mă să ■puii uriaşa minciună cuprinsă în răspunsul : „Nu". Ştii ce ating eu în clipa asta? întrebă ea, punmdu-şi infinita una peste alta în partea stingă a pieptului. Da, doamnă (mă gîndeam la băiatul acela necruţător). Ce ating ? Inima. E zdrobită!

Rosti aceste cuvinte foarte apăsat, cu o privire arzătoare şi cu un zîmbet ciudat, în care se oglindea şi puţină mîndrie. După ce stătu cîteva clipe cu mîimle pe inimă, le lăsă încet în ijos, ca şi cum ar fi fost prea grele. — Sînt obosită, spuse domnişoara Havisham. Vreau să mă distrez şi m-am plictisit de oameni mari. Joacă-te ! Cred că cei mai neînduplecaţi cititori vor recunoaşte că în lumea întreagă n-ar fi uşor de găsit ceva pe care un băiat l-ar putea îndeplini mai greu în .împrejurările despre care am vorbit — Cîteodată am trăsnăi bolnăvicioase, urmă ea, şi acum mi-a trăsnit prin cap că vreau să văd pe cineva jucîndu-se. Hai, hai ! spuse ea cu o mişcare nerăbdătoare a degetelor de la mîna dreaptă. Joacă-te ! Joacă-te! Joacă-te! în clipa aceea, de frica soră-mii, îmi trecu prin.minte ideea deznădăjduită de a porni la plimbare în jurul odăii, irnitînd brişcă domnului Pumblechook. Dar nu mă simţeam în stare să duc la bun sfîrşit această reprezentaţie, aşa că mă lăsai păgubaş 5 stăteam în picioare şi mă uitam la domnişoara Havisham cu o privire pe care îmi închipui că o găsea încăpăţînată, căci, după ce ne privirăm cîtva timp unul pe altul, mă întrebă : Eşti ursuz şi îndărătnic ? Nu, doamnă. îmi pare aşa de rău pentru dumneavoastră ! îmi pare tare rău ca nu T mi vine să mă joc. Dacă vă plîngeţi de mine, o să am de furcă cu soră-mea, aşa că, vedeţi, dacă aş putea, m-aş juca, dar tot ce-i aici e atît de nou pentru mine, aşa de ciudat, aşa de frumos şi de trist ! Mă oprii, de frică să nu spun prea mult, speriat că am şi spus mai mult decît voiam, apoi, din nou, ne uitarăm unul la altul. înainte de a vorbi, domnişoara Havisham îşi întoarse privirea de la mine spre rochia pe care o purta, spre masa de toaletă şi, în sfîrşit, spre imaginea ei din oglindă. — Atît de nou pentru el, murmură ea, şi atît de vechi pentru mine ! Atît de ciudat pentru el, şi atît de obişnuit pentru mine ! Şi atît de trist pentru amîndoi. Cheam-o pe Estella ! Deoarece tot se mai uita la chipul ei din oglindă, mi-am închipuit că vorbeşte mai departe cu ea însăşi şi nu m-am mişcat. — Cheam-o pe Estella ! repetă ea, fulgerîndu-mă cu Q privire. Asta poţi s-o faci. Cheam-e pe Estella ! De la uşă.
58

Îmi venea la fel de greu să stau în beznă într-un coridor Întunecos al unei case necunoscute şi să zbier după o fată înfumurată, care nici nu se arăta şi nici nu răspundea, simţind totodată că e o îndrăzneală fără seamăn să urlu după ea astfel ; toate acestea mi se păreau la fel de grele ca şi încercarea de a mă juca la comandă. Dar fata răspunse în cele din urmă, şl lumînarea purtată de ea se apropie ca o stea prin coridorul negru. Domnişoara Havisham îi făcu semn să se apropie, luă o bijuterie de pe masă şi îi încercă efectul, punînd-o pe pieptul i i i i f i r şi frumos al fetei şi în părul ei castaniu. A ta să fie, într-o zi, drăguţo, şi s-o porţi cu plăcere. Vreau să te văd jucînd cărţi cu băiatul ăsta, Cu băiatul ăsta ? Dar e un băiat de ţăran ! Mi se păru cu aud răspunsul domnişoarei Havisham, nun i , ii că vorbele ei sunau atît de ciudat : Ei şi ? Poţi să-i zdrobeşti inima. Ce ştii să joci, băiete ? mă întrebă Estella cu mare dispreţ Doar „sărăceşte-ţi vecinul", domnişoară. Ei,1 sărăceşte-1, îi spuse Estellei domnişoara Havisham, .1 Incepurărn să jucăm cărţi, 1' lunci începeam să înţeleg că, în odaia aceea, lotul u mult timp în urmăv ca şi ceasornicul şi peniliil.i ira Havisham pune bijuteria pe. ai pe lo( ni de unde o luase, în timp ce Estella impar-irţlle, eu mâ uitai d i n nou spre masa de toaletă şi văzui care fuseso odată alb şi acum îngălbenise, nu urtai niciodată îmi aruncai privirile spre piciorul ilţat şi văzui că' ciorapul de mătase, care fusese odată llb i n u m înălbenise, era zdrenţuit de atîta purtat, Dacă li fost această înţepenire a lucrurilor, această oprire •O a atîtor obiecte palide şi ^mbătrînite, rochia ofilită de mireasa de pe trupul gîrbovit n-ar fi semănat atît de mult cu un l i n ţ o l i u şi nici vălul n ar fi fost asemănător cu un giulgiu. Şi domnişoara stătea ca o moartă şi se uita cum jucam II f i : dantelele ş| podoabele de pe rochia de mireasă i erau făcute din hîrtie arsă. Pe atunci nu auzisem încă morţi străvechi, dezgropaţi din întîmplare, care se transi în pulbere în-clipa în care sînt scoşi la lumină; dai? uite ori de atunci m-am gîndit că domnişoara Havisham o făptură pe care razele soarelui ar preschimba-o în puii

— Băiatul ăsta spune valeţilor „flăcăi", zise Estella bat jocoritoare, înainte de sfîrşitul primului joc. Şi ce mîini aspro are ! Şi ce degete grosolane ! l'inâ atunci nu mi trecuse niciodată prin gînd că trebuie sâ mi fie ruşine de mîinile mele ; dar acum începeam să le socotesc destul de urîte. Dispreţul ei pentru mine era atît de puternic, incît mă molipsii şi eu Estella cîştigă jocul, şi acum eu eram acela care trebuia sâ dea cărţile, Bineînţeles că le dădui greşit, fiiijdcă ştiam că Estella de abia aşteaptă să greşesc ; şi ea mă pîrî domnişoarei Havisham, spunînd că sînt un ţăran prost şi neîndemînatia. Tu nu spui nimic despre ea ? întrebă domnişoara Havisham în timp ce privea. Ea îţi spune atîtea lucruri jigni toare, şi tu nu spui nimic Ce părere ai despre ea ? Nu vreau sâ spun. bîlbîî eu Spune-mi la ureche, spuse domnişoara Havisham. .aplecîndu-ae. Cred căi foarte mîndră. şoptii eu. Altceva ? Cred că i drăguţă Altceva ? Cred că-i place să jignească (tocmai atunci Estella se uita la mine eu o expresie de neînchipuită scîrbă). Altceva ? Cred c aş vrea să mă duc acasă - — Şi să n o mai vezi niciodată, măcar că-i aşa drăguţă ? Nu spun că n aş mai vrea s-o văd niciodată, dar acum aş vrea să mă duc acasă. Ai să te duci indatâ, spuse domnişoara Havisham cu gkis tare. Acum, tefminâ-ţi jocul, Aş fi putut să jur că faţa domnişoarei Havisham nu erqi în stare să zîmbeaseă decît cu zimbetul acela ciudat de la în-J ceput. Căci chipul îi îngheţase într-o expresie încordată şfT gindiloare ; aceasta se întîmplase, poate, atunci cînd înţepeniseră toate lucrurile din jurul ei, şi acum fiinţa ei arăta de parcaj nimic n-ar fi putut s-o destindă din nou Trupul i se îndoisjH şi stătea încovoiat ; glasul părea că se prăbuşise, şi acum dom-: nisoara vorbea încet, împrăştiind în jurul ei un somn de moarte; în totul, domnişoara Havisham părea că se prăbuşise; odată, demult, pe dinăuntru şi pe dinafară, sub apăsarea unei] lovituri cumplite.
60

Jurai pîna la sfîrşit, şi Estella mă sărăci. După ce mi luă toate cărţile, le aruncă pe masă ca şi cum le ar fi dispreţuit, pentru .â le cîştigase de la mine — Cînd să te mai chem ? spuse domnişoara Havisham. Stai să mă gîndesc. Tocmai începusem să-i reamintesc că azi e miercuri, dar ea mă opri cu mişcarea aceea nerăbdătoare a degetelor de la ini na dreaptă pe care o făcuse şi la început. Ai răbdare! Eu habar n-am de zilele săptămînii; nici de săptămînile anului Vino după şase zile. Ai înţeles ? Da, doamnă. Estella du-1 jos. Dă-i ceva de mîneare şi lasă-l să se plimbe şi să privească cît mănîncâ Du-te, Pip Am coborît scările în urma luminării, aşa cum le urca• ' ■ i i i , şi Estella lăsă luminarea acolo unde o găsisem. Pînă cînd lise uşa laterală, mi se păru că afară trebuie să fie noapte* Lumina bruscă mă ameţi, ca şi cum aş fi petrecut multe ceaiuri în întunecimea acelei odăi ciudate ■ Aşteaptă aici, băiete, spuse Estella. şi dispăru, inehixnul uşa, M-am folosit de timpul cit am rămas singur în curte ca Sâ mă u i t la mîinile mele aspre şi la ghetele mele grosolane. Acum nu mal aveam nici cu o părere prea bună despre aceste ' i i i l ' i i M atunci nu mă stingheriră niciodată, dar acum mfl stinghereau ca nişte lucruri vulgare Mă notării să-1 întreb pe .Im- ilc ce mă învăţ.; i m n atvlor poze „flăcăi", de trebuia Sâ Ic spun ,,valeţi" Ce bine ar fi fost dacă •r fi fost mai bine crescut, căci atunci aş li fost şi eu mai puţin iHviopiit. Estella se întoarse cu nişte piine, puţină carne şi o cănită CU bere. Puse cana jos, pe pietrele din curte, şi-mi întinse plinea şl carnea, fără sâ se uite la mine, purtlndu-se atît de 11:■ 111tor, de parcă aş fi fost uri dine căzut în dizgraţie. IVTă llmţeam atît de rănit, atît de umilit, supărat, îndurerat şi necAjli nu găsesc cuvîntul potrivit pentru durerea mea ustui - i i n . i r e — îneît îmi dădură lacrimile în clipa aceea fata se ui ia la mine cu o bucurie nebună, fiindcă ea era pricina acestor lacrimi, ceea ce îmi dădu putere să le stăpînesc şi să mă ml In ochii ei ; dădu ironic din cap — de parcă ar fi vrut să • p u n ă că era sigură că mă rănise îndeajuns — şi mă părăsi. După plecarea ei, am căutat un loc unde să-mi ascund faţa ţi m-am dus în spatele portiţei din fundul potecii ; m-am ipi'ljlnlt cu cotul de zid mi-am înfundat capul în mînecă şi am
61

început să plîng. în timp ce plîngeam, mă izbeam cu capul de zid şi-mi smulgeam părul din cap ; simţămintele mele erau atît de amare, iar durerea mea fără nume atît de ascuţită, încît simţeam nevoia să mă împotrivesc. Creşterea pe care mi-o dăduse soră-mea mă făcuse simţitor, în lumea cea mică a copiilor, a tuturor copiilor, oricine i-ar creşte, nimic nu pare mai tragic şi nu e resimţit mai dureros decît nedreptatea ; dar Copilul e mic şi lumea lui e mică şi ea ; păstrînd proporţiile, calul lui de lemn i se pare la fel de mare ca un cal de vînătoare islandez. în sufletul meu s-a dat, din cea mai fragedă copilărie, o luptă neîntreruptă cu nedreptatea. Din vremea cînd de-abia puteam să vorbesc, ştiam că soră-mea, în tirania ei aspră şi capricioasă, e nedreaptă cu mine, şi nu mă puteam obişnui cu gîndul că faptul ds a mă fi crescut ,,ca-n palme" îi dădea dreptul să mă crească în ghionti. Această idee m-a urmărit în timpul pedepselor, dizgraţiilor, posturilor, veghilor şi tuturor celorlalte forme de penitentă, şi bănuiesc că eram atît de sfios şi de simţitor tocmai din pricină că, în tot timpul copilăriei mele singuratice şi lipsite de apărare, eram atît de pătruns' de această convingere. Pînă una-alta, m-am descotorosit de sentimentele mele jignite izbindu-le de zidul berăriei şi smulgîndu-le odată cu părul După aceea mi-am şters faţa cu mîneca şi am ieşit de după gard. Pîinea şi carnea erau destul de bune, iar berea mă încălzea şi mă înţepa, aşa încît în curînd m-am simţit în stare să privesc în jurul meu. Fără doar şi poate că locul care se-ntindea pînă la porumbarul din curtea fabricii era pustiu. Porumbarul fusese îndoit cu prăjină cu tot de vreun vînt cumplit, şi dacă s-ar fi aflat pe atunci vreun porumbel înăuntru, s-ar fi simţit ca pe mare. Dar în porumbar nu se vedea nici un porumbel, după cum nu era nici cal în grajd, nici porc în coteţ, nici orz \a hambar şi nici miros de grăunţe sau de bere în clădirile şi în butoaiele din fabrică. Pesemne că toate Testurile şi mirosul fabricii se împrăştiaseră în aer o dată cu ultimul nor de fum. într-o curticică alăturată se aflau o grămadă de butoaie goale, ; al căror miros acru amintea de zile mai bune ; ba era chiar prea acru ca să mai amintească de berea de altădată, şi apoi butoaiele acelea singuratice nu se deosebeau de celelalte. în fund de tot, dincolo de fabrică, se întindea o grădină părăginită, înconjurată de un zid vechi ; zidul nu era înalt, aşa că mă căţărai pe el şi izbutii să stau agăţat destul ca să văd că grădina cea părăginită era grădina casei şi că era nă62

p de buruieni, dar că pe potecile ei galbene şi verzi se vedeau urme, ca şi cum cineva s-ar fi plimbat din cînd în cind pe acolo ; şi mai văzui că Estella tocmai se îndepărta de mine, umblînd pe potecă. Dar Estella părea să fie pretutindeni. Căci atunci cînd, lâsîndu-mă ispitit de butoaie, începui să umblu printre ele, o văzui şi pe ea făcînd acelaşi lucru, la celalalt capăt al curţii. Era cu spatele la mine şi îşi ţinea cu amîndouă manile părul castaniu şi răsfirat ; nu se întoarse deloc spre mine, şi, deodată, se făcu nevăzută. La fel şi-n fabrica, vreau să spun în locul acela înalt şi pardosit unde pe vremuri se făcea bere şi unde se mai vedeau şi acum unelte. Cînd om intrat prima oară în fabrică şi, cam speriat de întunericul ■ dinăuntru, m-am oprit lîngă uşă, uitîndu-mă în jurul meu, ana văzut-o din nou, trecînd printre focurile stinse şi urcînd o i uşoară şi luminoasă de fier, Pe urmă a apărut într un coridor de sus, deasupra capului, ca şi ccum s-ar fi pregătit Sil se ridice încet în văzduh. în clipa aceea şi-n locul acela, cu închipuirea mea se pe trecu ceva ciudat. Şi atunci lucrul acesta mi s-a părut ciudat, dar, mai tîrziu, mi s-a părut şi mai ciudat. îmi îndreptai ochii, puţin ameţiţi de lumina aceea albă, spre o grindă mare de lemn dintr-un colţ al fabricii, şi în dreapta, lîngă mine, văzui p siluetă de femeie atîrnată de gît. Era îmbrăcată în albrgălbul i încălţată cu un singur pantof ; podoabele ofilite de pe rochi i ca de hlrtle arsă, si faţa era a domnişoarei Tîavlniham ; obrajii K mişcau ca şi cum domnişoara Havisham ■ II li i n i i i v . i i s,i I I I . I strige îngrozit de .chipul acela, care, cu o i llpâ înainte, nu se aflase acolo, o luai mai întîi la fugă, apoi ipropia) de trupul spînzurat. Şi spaima mea crescu cînd în loi ni acela nu mai găsii nimic. Lumina îngheţată şi vie de afară, cerul luminos, oamenii ne-i vedeam trecînd dincolo de zăbrelele porţii şi influenţa binefăcătoare a berii şi a mîncării care mai rămăsese m-ar mai fi putut linişti puţin. Dar cred că nici cu ajutorul lor nu ni aş fi venit în fire atît de curînd dacă n-aş fi văzut-o pe Estella, se apropia cu cheile în mînă, ca să-mi deschidă poarta. Ai li avut de ce.să mă dispreţuiască, îmi ziceam, dacă m-ar i/ut speriat ; şi nu voiam să-i dau prilejul. Cînd trecu pe lîngă mine, îmi aruncă o privire triumf ăe, ca şi cum s-ar fi bucurat că aveam mîini atît de aspre ţi tfhete atît de grosolane, apoi îmi deschise poarta şi o ţinu di ichtsâ, ca să trec. Am ieşit fără să mă uit la ea, dar ea m-a ■tins, batjocoritoare, cu mîna. 63

• — De ce nu plîngi ? . — Fiindcă nu vreau. — Vrei, spuse ea. Ai plîns pînă ţi s-au umflat ochii ; şi acum îţi mai vine să plîngi. Rîse dispreţuitor, mă împinse afară şi încuie poarta în urma mea Mă dusei de-a dreptul la domnul Pumblechook şi, spre marea mea uşurare, nu-1 găsii acasă. Aşa că lăsai vorbă vînzătorului în ce zi eram din nou aşteptat la domnişoara Havisham şi pornii hotărît să bat pe jos cale de patru mile pînă la fierărie ; şi, în timp ce umblam, cugetam la cele văzute şi-mi spuneam mereu că eram un ţăran de rînd, cu mîini aspre şi ghete grosolane, că aveam obiceiul, demn. de dispreţ, de a numi valeţii „flăcăi", că eram mult. mai neştiutor decît mă credeam în ajun şi că drumul pe care apucasem nu puica duce decît la o viaţă proastă şi amărîtă..

CAPITOLUL

9

Cînd am ajuns acasă, soră-mea, care era foarte curioasă sa afle de toate despre casa domnişoarei Havisham, îmi pusa o mulţime de întrebări, Aşadar, mă trezii cu nişte ghionti puternici în ceafă şi în şale şi cu. faţa izbită de peretele bucătăriei, în semn de ocară pentru că nu răspundeam destul de amănunţit la întrebările ei. Dacă în sufletul altor copii teama ascunsă de a nu fi înţeleşi se află la fel de adînc înrădăcinată cum se afla în sufletul meu — şi cred că aşa e, căci n-am nici un motiv să cred 'ă am fost un monstru -— atunci în acest fapt trebuie căutată cheia ' multor ascunzişuri. Eram sigur că dacă i-aş descrie soră inii casa domnişoarei Havisham aşa cum o văzuseră ochii mei, n-aş-fi fost înţeles. Nu numai atît. Eram convins că domnisem; a .Havisham n-ar fi fost înţeleasă ; deşi şi pentru mine ea -era o fiinţă cu totul ciudată, ml se părea o trădare şi o grosolănie s-o fi tîrît aşa cum era (de Estella" nici nu mai verbese) în faţa ochilor doamnei Joe. De aceea, am spus cît am putut n.ai puţin şi m-am trezit cu faţa buşită de peretele bucătăriei. Culmea a fost, însă, că Pumblechook, lăudărosul acclu trîn, ros de curiozitatea de a Ştii tot ce văzusem şi tot ce auzisem, pică şi el cu brişcă lui la ora ceaiului, ca să afle tsa-e amănuntele. Şi doar văzînd curiozitatea,care 1 chinuia, ochi

lui de peşte şi gura lui deschisă, părui spălăcit, zburlit de nerăbdare, şi pîntecele umflat, devenii mai aprig în hotărîrea de a nu dezvălui nimic. — Ei, băiete, începu unchiul Pumblechook, de îndată oo 1 st oferi jilţul de lîngă foc. Cum te-ai descurcat în oraşul da sus? Eu răspunsei : Destul de bine, domnule, şi soră-mea îmi arătă pumnul. Destul de bine ! repetă domnul Pumblechook. Asta nu-i un răspuns. Spune-ne ce înţelegi prin „destul de bine', băiete. Poate că tencuiala lipită de frunte dă creierului o înclinare spre încăpăţînare. Atîta ştiu, că încăpăţînare-a mea se oţeli de îndată ce tencuiala mi se lipi de frunte. Timp de cîteva clipe rămăsei pe gînduri, apoi răspunsei, ca şi cum aş fi dos-opiTit ceva nou : — Vreau să spun, destui de bine. Soră-mea scoase o exclamaţie de nerăbdare şi era gata si se năpustească asupra mea — sărmanul de mine, eram lipsit i parare, căci Joe avea treabă în fierărie — cînd domnul l'nmblcchook interveni : — Nu. Nu te Înfuria. Las', că mă descurc eu cu puştiul, Apoi, domnul Pumblechook mă întoarse spra are de parcă ar fi vrut să-mi taie părul şi spuse : i u l i l , cn sfl-ţl limpezeşti g!ndurile, cît fac patruzeci si penny ? Socotii în gînd care ar El urmflrlle unul răspuns ca : patru • • i t e de lire, şi văzînd că n-ar fi prielnice pentru mine, încercai nă apropii pe cît puteam da răspunsul adevărat, care era ca opt penny mai puţin decît răspunsul pe care-1 dădui eu, Atunci, domnul Pumblechook mă puse să repet tot sistemul monetar, începînd cu „doisprezece penny fac un şiling" pînâ iatruzeci de penny fac trei şilingi şi patru penny". şi apoi întrebă triumfător, ca şi cum ar fi muncit el : - Ei, şi acum, cît fac patruzeci şi trei de penny ? Şi eu răspunsei, după o lungă gîndire : Nu ştiu. Şi într-adevăr eram atît de scos din fire, îneît mă îndoiesc, i ştiam. Domnul Pumblechook făcu un gest de" şurub cu capul, ca ii scoată răspunsul din creier, şi spuse :
tnţe — c. 3

65

•— De pildă, patruzeci şî trei de penny fac trei farthlng' 1 şl şase penny 2. Da ! spusei eu. Şi, deşi soră-mea mă trase în elipa aceea de urechi, îmi făcu o plăcere nespusă să văd că răspunsul meu stricase gluma lui şi-1 adusese la un punct mort. Băiete ! cum arată domnişoara Havisham ? reîneepu domnul Pumblechook, după ce-şi reveni; îşi încrucişase strîns inîiniîe pe piept şi-şi mişca capul în chip de şurub. Foarte înaltă şi oacheşă, spusei eu. Aşa-i, unchiule ? întrebă soră-mea. Domnul Pumblechook clipi afirmativ din ochi. Şi eu înţelesei că n-o văzuse niciodată pe domnişoara Havisham, earo nu arăta de fel aşa. Bine ! făcu domnul Pumblechook cu îngîmfare Vezi, aşa trebuie să-1 iei ! Aşa-i că ştiu să umblu cu el ? Eram sigură, unchiule, răspunse doamna Joe. L-aş lăsa tot timpul cu dumneata ; te pricepi aşa de bine să umbli eu el l Mai departe, băiete ! Ce făcea, azi, cînd ai intrat la ea ? întrebă domnul Pumblechook. — Şedea, răspunsei eu, într-o trăsurică de catifea neagră. Domnul Pumblechook şi doamna Joe se zgîiră unul la altul — cred şi eu ! — şi repetară amîndoi : — într-o trăsurică de catifea neagră ? Da, spusei eu. Şi domnişoara Estella, ştiţi, nepoata ei, îi dădea cozonac şi vin prin fereastra trăsurii, pe o farfurie de aur. Şi m-am dus şi eu în spatele trăsurii, să mănînc porţia mea, fiindcă aşa mi-a .spus. Mai era cineva pe acolo ? întrebă domnul Pumblec hook. i Patru cîini, răspunsei eu. Mari, sau mici ? • 1 Uriaşi, spusei eu. Şi se luptau pentru nişte costiţe da viţel, care stăteau într-un coşuleţ de argint. Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară din nou unul la altul, cu totul uluiţi. înnebunisem de-a binelea — eram ca un martor torturat ca să spună adevărul — şi le-aş fi spus orice mi-ar fi trecut prin cap. Unde era trăsura asta, pentru numele lui Dumnezeu 7, întrebă soră-mea. în odaia domnişoarei Havisham.
1 Monedă măruntă* engleză, a patra parte dintr-un penny. 8 întrebarea este pusă cu intenţia de a-1 încurca pe copil. In realitate, patruzeci şi trei de penny = 3 şilingi şi 7 penny.

66

Şi iar se holbară unul la altul. Dar n-avea cal, adăugai această întregire salvatoare In clipa în care înlăturai din mintea mea patru armăsari găt'ţi, ale căror hamuri îmi trezeau gînduri sălbatice. E cu putinţă, unchiule ? întrebă doamna Joe. Ce tot spune băiatul ăsta ? Să-ţi spun eu ce-i, răspunse domnul Pumblechook. Eu cred că era o litieră *. Ştii, e cam ciudată, foarte ciudată, destul de ciudată ca să-i placă să-şi petreacă ziua într-o litieră. Ai văzut-o vreodată şezînd în litieră, unchiule ? înntrebă doamna Joe. Cum era s-o văd, răspunse el, nevoit să mărturisească, cînd n-am văzut-o în viaţa mea ? ! Nici n-am dat ochii cu ea ! Doamne, unchiule ! Şi atunci cum ai vorbit cu ea ? Nu înţelegi ? spuse domnul Pumblechook. Cînd am fost acolo, m-am dus pînă la uşa ei, şi uşa era deschisă, şi aşa mi-a vorbit. Cum nu-nţelegi ? Doar băiatul s-a dus să sa joace. De ce te-ai jucat, băiete ? Ne-am jucat cu steguleţe, spusei eu. (Vă rog să mă credeţi că sînt înmărmurit de cîte ori îmi amintesc de minciu nile pe care le-am spus în seara aceea). Steguleţe ! glasul soră-mii răsună ca un ecou. Da, spusei eu. Estella flutura un steag albastru, şi eu unul I domnişoara Havisham unul presărat cu steluţe prin fereastra trâsurlcii. Şi, după aceea, am fluturat cu am strigat : „Ura". »etă sorâ-mca. De unde aţi luat săbii ? Din dulap, spusei eu. Şi am văzut în dulap pistoale, şl dulceaţă, şi pilule. Şi soarele nu intra în odaie, era luminată cu Luminări. _Asta-i adevărat, spuse domnul Pumblechook, dînd din cap cu greutate. Aşa stau lucrurile, asta am văzut şi eu. Şi doi se holbară la mine, şi eu mă uitam la ei cu un aer firesc de nepăsare voită, cuprinzîndu-m ipiciorui drept cu mîna dreaptă. Dacă mi-ar mai fi pus şi alte întrebări, cu siguranţă că rn-aşi fi trădat, căci eram gata să spun că în curte se afla nn bulon şi m-aş fi aventurat în această afirmaţie dacă închipuirea mea n-ar fi fost împărţită între acest fenomen şi un urs, care ee ascundea în fabrica de bere. Dar ei erau atît de prinşi cu
• Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, Întrebuinţat în antichitatea romană şi tn evul mediu, iar In unele ţări şi astăzi ca mijloc de locomoţie.

comentarea minunilor pe care le auziseră, încît scăpai. Nu Încetaseră încă să comenteze acest subiect, cînd Joe se întoarse de la lucru, ca să bea o ceaşcă de ceai. Soră-mea, mai mult ea să-şi uşureze mintea împovărată decît să-i facă lui plăcere ii povesti aşa-zisele mele experienţe. Cînd l-am văzut pe Joe deschizînd mari ochii lui albaştri şi uitîndu-se uluit şi neputincios prin bucătărie, m-am simţit copleşit de remuşcări, dar numai în ceea ce-1 privea pe «1, şi nicidecum faţă de ceilalţi doi. Numai şi numai faţă de Joe mă socoteam un mic monstru, în timp ce ei dezbăteau problema foloaselor cu care mă voi alege eu în urma cunoştinţei cu domnişoara Havisham şi mulţumită protecţiei ei. Nici nu se îndoiau că domnişoara Havisham va „face ceva" pentru mîne 5 îndoielile lor priveau numai forma acelui „ceva". Soră-mea sa gîndea la ceva „avere1'. Domnul Pumbleehook înclina spre un premiu frumos, cu ajutorul căruia să devin ucenic într-o meserie mai de soi; de pildă, comerţul cu grîne şi seminţe. Joe 51 nemulţumi adînc pe amîndoi. Căci lui îi trăsni prin «ap kleea minunată că aş putea primi în dar unul din cei patru dini care se băteau pentru costiţele de viţel. — Şi un cap de prost poate să dea o părere mai bună, spuse soră-mea. Dacă mai ai ceva de lucru, vezi-ţi de treabă. Şi Joe plecă. După plecarea domnului Pumbleehook, în timp ce sorămea spăla vasele, mă furişai în fierăria lui Joe şi rămăsei acolo pînă ce-şi isprăvi el treaba. Apoi îi spusei : Joe, înainte de a se stinge focul, aş vrea să-ţi spun ceva. Adevărat, Pip ? spuse Joe, trăgîndu-şi lîngă foc scău nelul lui de potcovar. Atunci, spune. Ce s-a întîmplat, Pip ? Joe, începui eu, apucînd mîneca suflecată a cămăşii lui şi răsucind-o între degete. îţi aminteşti de tot ce-am spus de domnişoara Havisham ? Dacă mi-amintesc ? spuse Joe. Te cred ! E minunat ! E groaznic, Joe ; nu-i adevărat. Ce tot spui, Pip ? striga Joe, lăsîndu-se uluit pe spate. Doar n-ai să spui că... Ba da, Joe ; sînt minciuni. Dar nu tot ce-ai spus ! Doar n-ai să spui că nu era nici o trăsurică de catifea neagră ! zise el în timp ce eu dă deam negativ din cap. Dar cel puţin cîinii, Pip ! Zău, Pip, spuse Joe. convingător, dacă costiţele nu erau, dar măcar cîinii... Nu, Joe. Nici un cîine ? întrebă Joe. Un căţeluş ? Hai, spune-ml!'
68

— Nu, Joe, nimio. ;. , In timp ce eu îl priveam cu deznădejde, Joe se uita dezamăgit la mine. Pip, măi băiete ! Nu merge aşa ! Unde ai să ajungi ? E groaznic, Joe, nu-i aşa 1 Groaznic ? strigă Joe. E de neînchipuit 1 Ce te-a apucat ? Nu ştiu ce m-a apucat, Joe, răspunsei eu, lăsîndu-i mîneca şi aşezîndu-mă jos, în cenuşă, la picioarele Iul, eu capul ridicat, dar tare-aş fi vrut ca tu să mă fi învăţat să nu spun valeţilor din jocul de cărţi „flăcăi", tare-aş vrea să n-am ghete aşa grosolane şi mîini aşa aspre. Apoi i-am mărturisit lui Joe cît eram de nenorocit şi că-ml era cu neputinţă să le spun toate astea doamnei Joe şi domnului Pumblechook, care se purtau atît de aspru cu mine, şi ca la domnişoara Havisham locuia o domnişoară foarte frumoasa şi qrozav de mîndră, care spusese că sînt necioplit şi eă ştiam şi eu că sînt necioplit şi că tare-aş fi vrut să nu mai fiu >pllt şi că de aceea turnasem atîtea minciuni, nici eu nu i Cazul meu era metafizic, şi dezlegarea lui prezenta pentru ffoe cel puţin tot atîtea greutăţi ca şi pentru mine. Dar Jee scoase cazul de pe tărîmul metafizicii şi, în felul acesta, îl legă. Un lucru e sigur, Pip, spuse Joe, după ce rumegă cîtva ilmp problema minciuna tot minciună rămîne. Oricare ar fi pricina pentru care ai minţit, n-ar fi trebuit să faci asta j minciunile vin de la părintele minciunilor, şi tot acolo se duo. Să nu mai minţi, Pip ! In felul ăsta, n-o să ajungi să nu mai fii necioplit măi băiete. Şi nici n-am priceput eu prea bine ee-i ţu neciopleala ta. Nu ştii chiar totul, dar eşti încă mic Şi apoi işti învăţat cum nu sînt mulţi. Nu, sînt un prost şi un înapoiat, Joe ! Ce tot spui ?! Şi scrisoarea pe care mi-ai scris-ş aseară ? Ba chiar cu litere de tipar !. Am mai văzut eu scri nuri ! Şi încă de la boi'eri mari! Şi, pe cinstea mea, că nu *rau cu litere de tipar ! spuse Joe. N-am învăţat mai nimio pînâ acum, Joe. Ai tu m pă rere bună despre mine. Asta-i tot, Bine, Pip, spuse Joe. Să zicem că-i aş§. Dar înainte e a fi un învăţat cioplit trebuie 8ă fii mai întîi necioplit, cu ţa cred. Nici regele care stă pe tron şi poartă o coroană pe mp nu poate scrie cu litere de ţlpar nici un act dacă na încum.'

!

văţat alfabetul în timp cît era prinţ moştenitor. Da, adăugă ffoe clătinînd cu înţelepciune din cap — şi dacă n-a început de la A şi nu a muncit pînă a ajuns la Z. Şi eu ştiu ce înseamnă toate astea, măcar că n-aş putea spune că am trecut şi eu prin ele. înţelepciunea lui Joe mă umplea de nădejde şi-mi dădea puţin curaj, Şi apoi cred că cei neciopliţi — mă gîndesc la cîştigul şi la meşteşugul lor — ar fi mai de folos dacă ar rămîne cu tei neciopliţi, în loo să se ducă să se joace cu cei ciopliţi. Dar ia spune, că mi-am adus aminte, steguleţele erau ? Nu, Joe. Păcat că nu erau, Pip. Fie că este sau nu aşa, e mai bine să nu vorbim acum, că o mîniem pe soră-ta şi navem voie să facem asta cu bună-ştire. Ascultă, Pip, la ce-ţi spună un prieten adevărat ! Dacă nu izbuteşti să te „ciopleşti" mergînd pe drumul cel drept, apoi decît să umbli pe un drum strîmb, mai bine lasă-te păgubaş ! Aşa că nu te mai gîndi la asta şi ai să trăieşti mulţumit şi ai să mori liniştit. Nu eşti supărat pe mine, Joe ? Nu, băiete. Mă tot gîndesc că minciunile tale au fost tare îndrăzneţe şi aiurite ; ştii, cînd ai spus de dini care sa băteau pentru carnea aceea de viţel! Ţi-o spune un om care ţi vrea binele din toate inima : scoate-ţi toate astea din cap, mâi Pip, te rog din tot sufletul, acum, cînd te duci să te culci. Asta-i tot, băiete, şi să nu mai faci asta niciodată. în odăiţa mea, în timp ce-mi făceam rugăciunea, mi-adusei aminte de sfaturile Jui Joe ; şi, totuşi, mintea mea de copil era atît de tulburată şi de nemulţumită, încît, mult timp după ce m- am băgat în pat, am continuat să mă gîndesc că tare mecioplit l-ar socoti Estella pe Joe, un biet fierar, cu mîini aspre şi bocanci grosolani. Mă gîndeam că Joe şi soră-mea stăteau în bucătărie, că eu mă urcasem în odăiţa mea venind tot deacolo, că domnişoara Havisham şi Estella nu stăteau niciodată în bucătărie şi că erau cu mult mai presus de aceste lucruri de rînd. Am adormit cu gîndul la „cum îmi petreseam timpul" la domnişoara Havisham, ca şi cum aş fi locuit acolo săptămîni şi luni în şir, nu cîteva ore, ca şi cum vizita mea acolo ar fi fost o amintire de demult, nu ceva care se întîm-plase în aceeaşi zi. Ziua aceea a fost pentru mine o zi de neuitat, eâ*i ea a adus mari schimbări în sufletul meu. Dar aşa se întîmplă în viaţa oricărui om. Inchipuiţi-vă că o anumită zi n-ar fi existat
70

şi gîndiţi-vă ce deosebit ar fi fost drumul vieţii voastre. V«I, care citiţi rîndurile acestea, opriţi-vă o clipă şi gîndiţi-vă la lanţul lung de fier sau de aur, de spini sau de flori care nu v-ar fi legat niciodată dacă prima verigă nu ar fi fost făurită în ziua aceea neuitată.

C P OU A IT L L

; io

0 zi sau două mai tîrziu, într-o dimineaţă, cum deschisei ochii, îmi trecu prin minte fericita idee că cel mai bun lucru pe care-1 aveam de făcut ca să nu mai fiu atît de necioplit era s-o storo pe Biddy de toată ştiinţa ei. Ca urmare a aeestei inspiraţii luminoase, cînd mă dusei seara la mătuşa domnului Wopsle, îi spusei lui Biddy că aveam motivele mele pentru care doream să ajung ceva în viaţă şi că ia-ş fi foarte recu noscător dacă mi-ar împărtăşi toată ştiinţa ei. Biddy, care era fata cea mai inimoasă din lume, primi propunerea mea şi, într-adevăr, chiar după cinci minute, începu să pună în apli care ceea ce făgăduise. Planul de educaţie, sau „cursul", orînduit de mătuşa domnului Wopsle, ar putea fi rezumat în următoarele cuvinta i Elevii mlncau mere şi îşi înfundau paie în haină, pe la spate, > n u l mfituţa domnului Wopsle îşi aduna puterile şi sa ea la toţi, pocnindu'-i, fără alegere, cu o nuia. După ce-şi primeau pedeapsa, rîzînd şi bătîndu-şi joc de bătrînă, elevii se aşezau într-un şir şi-şi treceau, din mînă în mînă, bîzîind, o carte zdrenţuită. Pe foile cărţii se aflau, sau, mai bine zis, se aflaseră' odată un alfabet, cîteva exerciţii de silabisire, cîteva cifre şi tabele. De îndată ce acest volum începea să circule, ni.'iluşa domnului Wopsle cădea într-o stare de letargie, fin dlrt 'Cauza somnului, fie din pricina reumatismului. Atunci elevii 1 >eau să-şi examineze unul altuia ghetele, cu scopul de A afla cine era în stare să calce mai vîrtos pe gheata celuilalt. Arest exerciţiu mintal ţinea pînă cînd Biddy se repezea şi la împărţea trei Biblii desfigurate (care arătau ca şi cum un ora neîndemîriatic le-ar fi tăiat cu barda dintr-un butuc), cu mul! mal nociteţ tipărite decît toate curioziăţile literare pe car$ le un văzut vreodată, stropite cu pete de rugina şi conţinînd di'crite specimene din lumea insectelor strivite între foi. A* i parte a cursului era de obicei însufleţită de mai multa lupte corp la corp între Biddy şi şcolarii neascultători. Dupâ 71

ce îupiele se sfirşeau, Biddy ne spune la ce pagină să deschidem şi apoi citeam cu toţii cu glas ţâre, într-un cor înspăbmntător, '-:eea ce înţelegeam, sau, mai bine zis, ceea ce nu înţelegeam ; Biddy ne întovărăşea cu vecea ei ascuţită şi monotonă, şi nici unul din noi n-avea habar de ce eitea şl nici respect faţă de text. Hărmălaia asta ţinea cîtva timp, pînă ce o trezea pe mătuşa domnului Wopsle, care, clătinîndu-se, se năpustea asupra unui băiat ales la întîmplare şl-1 trăgea de urechi. Atunci înţelegeam cu toţii că lecţia de seară luase sfîrşit şi săream în sus cu strigăte de victorie intelectuală. Trebuie ■să fiu sincer şi să spun că nu era interzis ca elevii să se îndeletnicească cu scrisul pe tăbliţă şi chiar cu cerneală (atunci cînd se găsea), dar în timpul iernii era greu să urmezi acea parte a cursului, din pricină că prăvălioara, în care se adunau elevii şi care servea mătuşii domnului Wopsle drept salonaş şi dormitor, era foarte slab luminată cu ajutorul unor luminări de seu anemice şi fumegînde. iar foarfece de tăiat fitilul nu r ta . îmi dădui seama că, în astfel de împrejurări, va fi nevoie de mult timp ca să mă ciopleso; totuşi, m-am hotărît să încep, şi, chiar în seara aceea, Biddy, în urma înţelegerii noastre, mi-a împărtăşit cîteva informaţii, din lista de preţuri, şi anume din rubrica zahăr rafinat, ba chiar mi-a împrumutat un D mare englezesc, pe care-1 imitase după un titlu de ziar, ca să I copiez acasă şi pe care eu. pînă ce Biddy m-a lămurit. îl fundam cu un model de cataramă Desigur, în sat exista şi o circiumă, şi lui Joe îi pi acea să se ducă uneori acolo, ca să şi fumeze luleaua. în seara aceea primisem ordine severe de la soră mea ca la întoarcerea de ia şcoală să-1 iau pe Joe de la ..Barcagiii veseli" şi să-1 aduo ftciisă cu orice preţ, Aşa că-mi îndreptai paşii spre „Barcagiii veseli". La „Barcagiii veseli", pe perete, lingă uşă, se întindea un răboj care te neliniştea de lung ce era, cu multe semne decretă pentru nişte datorii care, după cum mi se părea mie, nu se plăteau niciodată. Semnele acelea se aflau acolo de eînd mă ştiam, şi răbojul ereşcuse mai repede decît mine. Dar ţinutul nostru era foarte bogat în cretă şi poate că oamenii nu dădeau cu piciorul la nici un prilej de a o folosi. Deoarece era sîmbătă seara, îl găsii pe cîrciumar uitîndu-sc ram înnegurat la răboj, dar fiindcă eu aveam treabă cu Joe. nu cu el, îi dădui bună seara şi intrai în odaia din fundul coridnruM, unde ardea un foc zdravăn şi unde iloa îşi funia înlemni în tovărăşia domnului Wopsle şi a unui străin.
t

ffoe mă salută, ca de obicei, cu vorbele s „Să trăieşti, Pip, măi băiete !" şi, în odăiţa aceea, străinul îşi întoarce capul şi se uită la mine. Era un om ciudat, pe care nu-1 văzusem niciodată. Ţinea capul într-o parte şi un ochi pe jumătate închis, ea şi eum ar fi ţintit ceva cu o puşcă nevăzută. Avea o lulea în gură, p© care o scoase, şi, după ce dădu încet .afară tot fumul, clătină din cap, uitîndu-se ţintă la mine. Dădui şi eu din cap, iar străinul mai dădu o dată din cap şi îmi făcu îoe pe bancă, lîngă el, ca să mă pot aşeza. Dar fiindcă eram obişnuit să stau lîngă Joe de cîte ori veneam la cîrciumă, îi spusei : „Nu, mulţumesc, domnule", yi mă furişai pe locul pe care Joe mi-1 oferi pe banca din faţă. Străinul se uită la Joe şi, văzînd că el se gîndea la altceva, îmi făcu din nou semn cu capul şi apoi îşi frecă piciorul în chip caraghios ; cel puţin aşa mi se părea mie. Spuneai, zise străinul. întorcîndu-se spre Joe, că eşti [ierar Da. aşa am spus, răspunse Joe. —• Ce vrei să bei, domnule ?... Ştii că nu mi-ai spus cura te cheamă. Joc îl lămuri, şi omul îi spuse pe nume. Ce viei să bei, domnule Gargery ? Fac eu cinste. Ştii, ■eara de azi \\ Bpun drepl spuse .Toe, nu prea sînt învăţat să învăţat ? Nu, făcu străinul, dar din cînd în cînd, într o scara, se poate. Hai I spune ce vrei, domnule Gargery. Mu vreau să fac pe băţosul, spuse Joe. rom. Rom, repetă străinul. Şi poate ar vrea şi domnul să-şi ili'.i cu părerea'? Rom. făcu domnul Wopsle. De trei ori rom ! strigă străinul către cîrciumar. Adu paharele ! Domnul ăsta. lămuri Joe. ca. să-1 prezinte pe domnul Wopsle, e un domn pe care ţi-ar plăcea să-1 auzi E paracliser la biserică. Aha ! făcu străinul, cu ochiul la mine Biseriq^ aceea llnguratieă. dincolo de mlaştini, eu mormintele de jurîmptejur. Chiar aşa, spuse Joe. Străinul mormăi ceva cu satisfacţie, în timp ce-şi fuma na, şi îşi întinse picioarele pe banca pe care şedea. Pună ilărie de drum, cu boruri largi, şi pe dedesubt avea capul

;gat cu o basma în chip de glugă, aşa încît nu i se vedea nici n fir de păr. Stătea cu privirile aţintite asupra focului, şi mia ni se părea că văd pe faţa lui o expresie şireată şi un rîa tăpînit. Nepot ? întrebă străinul. Cum să-ţi spun ?... răspunse Joe, cu acelaşi aer da tdîncă gîndire. Ca să-ţi spun drept, nu mi-e nici nepot.. — Ce naiba e atunci ? întrebă străinul, întrebarea lui mi se păru prea apăsată. La aceste cuvinte, domnul Wopsle se amestecă în discuţie, :a unul ce ştia tot ce se putea şti despre rude, deoarece meteria lui îl silea să ţină minte cu care din rudele femeieşti nu i voie să te însori. El lămuri legăturile de rudenie care existau ntre mine şi Joe. Fiindcă tot apucase să vorbească, domnul Wopsle încheie cu un pasaj scrîşnit şi înspăimîntător din Richard al IlI-lea, şi i se păru că este de ajuns să deelare i ,După cum spune poetul", ca să lămurească lumea cu privire a restul acestei recitări. Şi trebuie să mai adaug că, în timp ce pomenea de mine, domnul Wopsle socoti că, pentru a-şi desăvîrşi raportul, e necesar să-mi ciufulească părul şi să mi-l bage în ochi. Nu pricep de ce toţi oamenii de teapa lui, care veneau la noi, îmi produceau în împrejurări asemănătoare aceeaşi senzaţie neplăcută. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată, în copilărie, subiectul de discuţie al familiei şi al prietenilor familiei fără ea vreo persoană cu mîna mare să nu fi recurs. în semn de ocrotire, la aceste mijloace cu influenţe imediate asupra ochilor mei. în tot acest timp, străinul nu se uita decît la mine, şi se uita ca şi cum ar fi fost hotărît ca pînă la urmă să mă împuşte, să mă doboare la pămînt. Dar după întrebarea aceea cu ..ce naiba", nu mai scoase nici o vorbă pînă ce se aduseră paharele ; şi atunci trase cu puşca, şi a fost o împuşcătură de pomină ! Nu făcu nici o observaţie cu glas tare, ci juca o scenă mută, care îmi era adresată mie. îşi amestecă romul cu apa, uitîndu-se la mine şi-1 gustă, cu ochii aţintiţi tot asupra mea. Aşadar, * fi amestecă şi-1 gustă ; dar nu-1 amestecă cu lingura pe care io aduse cîrdumarul, ci cu o pilă. Făcu aşa ca nimeni să nu vadă pila în afară <1« mine j s\. după ce sfîrşi, o şterse şi o puse în buzunarul de la piept. Recunoscui pila lui Joe şi, din clipa în care văzui unealta, înţelesei câ 1 cunoaşte pe fugarul meu. Mă uitam ţintă la el,
74

ca vrăjit. Dar el se aşeză mai bine pe bancă şi, fără" sâ-î pese de mine, începu să vorbească despre gulii. Sîmbătă seara, la noi în sat, simţea fiecare om că se primeneşte de toate relele şi că are © clipă de răgaz înainte de a începe din nou viaţa de toate zilele, ceea ce îi dădu şi lui Joe curajul de a îndrăzni ca sîmbătă să stea la circiumă eu o jumătate de oră mai tîrziu decît în alte zile. Dar jumătatea de oră, ca şi romul, se sfîrşise, şi Joe se pregăti de plecare, luîndu-mă de mînă. — Mai stai o clipă, domnule Gargery, spuse străinul. Cred că am pe undeva, prin buzunar, un şiling nou şi strălucitor, şi dacă-1 găsesc, e al băiatului. Alese şilingul dintr-o grămăjoară de bani mărunţi, îl împacheta într~o hîrtie mototolită şi mi-1 dădu mie. — E al tău, spuse el. Bagă de seamă, numai al tău ! li mulţumii holbîndu-mă la el într-un chip care depăşea cu mult marginile bunei-cuviinţe şi ţinîndu-1 pe Joe strîns de mînă. Omul îi dădu bună seara lui Joe şi dădu bună seara şi domnului Wopsle (care plecă o dată cu noi), iar mie îmi aruncă doar o privire cu ochiul lui de ţintaş, de fapt nici nu era © privire, căci îşi închise ochiul, dar ce minuni nu se pot fac» cu un ochi pe care-1 ascunzi ! Dacă pe drumul spre casă aş fi avut chef de vorbă, n-aş i bit decît eu. căci domnul Wopsle se despărţise de noi la uşa drciumil, Iar Joe umbla tot drumul cu gura căscată, pentru ca aerul să-1 scoată pe cît se putea mirosul de rom. Dar eu i>ram înmărmurit de această reîntoarcere a vechiului mau păcat şl a poveştii cu fugarul şi nu mă puteam gîndi la nimio altceva, Soră-mea nu era în toane rele cînd ne făcurăm apariţia în bucătărie, şi Joe, încurajat de această împrejurare neobişnuită, îi povesti întîmplarea cu şilingul. — O fi unul fals, pun mîna în foc, spuse doamna Joa triumfătoare, că altfel cum i l-ar fi dat băiatului ? ! Ia să mă uit la el! Scosei moneda din hîrtie şi se dovedi că nu era falsă. — Dar ce-i asta ? spuse doamna Joe, aruncînd şilingul \.i culegînd hîrtia de pe jos. Două hîrtii de cîte o livră ? ! Nu erau, nici mai mult, nici mai puţin, decît două hîrtii •oioase şi umede de cîte o livră, care păreau să fi trecut prin toate tîrgurile de vite din ţinut. Joe îşi luă pălăria şi alergă cu hîrtiile la „Barcagii veseli", ca să le înapoieze posesorului. In timp ce el era plecat, eu şedeam pe scăunelul pe care şedea 75

de obicei şi căscara gura la soră-mea cu un aer absent} sm sigur că omul n-o sS mai fie la circiumă. In curînd, Joe se întoarse, spunînd că omul plecase, dac el, Joe, lăsase vorbă la „Barcagii veseli" despre hîrtiile da livră. Apoi soră-mea le împacheta în hîrtie, le sigila şi la sză sub nişte petale useate de trandafiri, într-un ceainic- cate Stea de frumuseţe sus pe dulapul din salonul de musafiri. acola un rămas multe zile şi multe nopţi, ca un adevărat şmar pentru mine. Cînd m-am dus să mă -culc, somnul îmi trecuse de malt mă gîndeam la străinul ce mă ţintea cu puşca nevăzută şi la t- eram de păcătos şl de necioplit fiindcă avusesem legături inspirative cu puşcăriaşii; uitasem de mult această întîmiare din primii ani ai copilăriei mele. Şi apoi mă urmărea Ha. Mă cuprinse spaima că pila va reapărea eînd mă voi ;tepta mai puţin. Mă îmbiam la somn, gîndindu-mă la miercu-:a viitoare, pe eare aveam s-o petrec la domnişoara Havis-am ; şi, în somn, văzul pila cum înaintează spre mine, ieşind e după a uşă, fără să pot vedea cine o ţine. M-am trezit pînd.

CAPITOLUL

11

în ziua hotărîtă m-am întors la domnişoara Havisham, şi unetul şovăielnic al clopoţelului a adus-o pe Estella la poarta ncuie poarta după ee mă lăsă să intru, ca şi rîndul trecut, spoi porni înainte spre coridorul întunecos, unde • aştepta umînarea. Nu-mi aruncă nici măcar o privire. După ce îuâ umînarea în mînă, îmi spuse cu dispreţ, vorbindu-mî peste imăr : — Astăzi ai să vii pe aici. şi mă duse în cu totul altă >arte a casei. Coridorul era lung şi părea că străbate tot subsolul pătrat ii castelului. Totuşi, nu trecurăm decît printr-o aripă şt, la :apătul coridorului, Estella se opri, puse (Jos luminarea şi deschise o uşă. Aici văzui din nou lumina zilei, căci mă aflam /str o curticică pavată 5 la capătul acesteia se vedea o casă zoîată, care părea să fi aparţinut pa vremuri directorului sau administratorului răposatei fabrici de bere. Pe peretele exterior al casei se afla un orologiu. Ca şi eeasornicul din odaia
76

domnişoarei Havisham, ca şi ceasul de pe masa el de toaletă, orologiul acesta se oprise şi el la noua fără douăzeci de minute. Intrarăm pe uşa deschisă, la parter, într-o odaie întunecoasă şi joasă din spatele casei. Era lume în odaie, şi Estelîa îmi spuse, îndreptîndu-se spre musafiri : — Tu du-te şi stai acolo, băiete, pînă e nevoie de tina. „Acolo" era fereastra ; mă îndreptai deci spre fereastră şi statui „acolo" privind afară, într-o stare sufletească foarte neplăcută. Fereastra era foarte joasă şi dădea într-un colţ urît al grădinii părăsite ; se vedeau nişte coceni de varză şi o tufa da merişor, care pe vremuri fusese rotunjită cu foarfecele în chip de budincă, şi acum avea în vîrf frunze, a căror culoare şi formă erau deosebite de ale celor vechi, ca şi cum partea aceea a budincii s-ar fi lipit de fundul cratiţei şi s-ar fi ara. Acesta gînduri foarte simple îmi treceau prin minte pe cînd mă uitam îa tufa de merişor. în timpul nopţii căzuse puţină zăpadă, şî parcă, după cîte ştiam eu, se şi topise; dar aici, în colţul umbrit al grădinii, nu se topise încă, şi vîntul o ridica în vîrtejur! mici şi o arunca pe fereastră, ca şî cum m-ar fi pedepsit fiindcă venisem acolo. Am ghicit că sosirea mea oprise discuţia şi că oamenii c l i n odaie ia uitau La mine. Nu puteam să văd nimic din caI in afarfl iK> lucirea focului în geamul ferestrei, dar mă Înţepenii din toate încheieturile, fiindcă mă simţeam măsurat de aproape. în odaie se aflau trei doamne şi un domn. Nu trecuseră nici cinci minute de cînd stăteam la fereastră şi, nu ştiu de ee, dnr ştiam că erau cu toţii nişte linguşitori şl nişte şarlatani, flecare dintre ei, însă, prefăcîndu-se că nu ştie acest lucru despre ceilalţi. Dacă ar fi recunoscut aceasta, s-ar fi trădat ei înşişi ca nişte linguşitori şi şarlatani. Aveau cu toţii un aer plictisit şi posomorit, de pareă aşteptarea lor ar fi făcut plăcere cuiva, şi cea mai vorbăreaţă dintre doamne era nevoită să vorbească ctf gura încleştată ca HA nu caşte. Această doamnă, pe care o chema Camilla, aducea foarte mult cu soră-mea, doar că era mai în vîrstă (după cum am descoperit cînd am văzut-o mai de aproape), şi avea trăsăturile mai grosolane. într-adevăr, după ce am cunoscuta mal bine, mi-am spus că era o fericire că avea totuşi trăsături, oricum ar fi arătat ele, atît de gol şi de opao era zidul mort al feţei ei.

•— Sărmanul de el! spuse doamna aceasta, repezindu se în vorbă, aşa cum făcea soră-^nea îşi este lui însuşi duşman. E mai bine să fii duşmanul altuia, spuse domnul. B mult mai firesc. Vere Raymond, interveni o altă doamnă, trebuie să ne iubim aproapele. Sarah Pocket răspunse vărul Raymond, dacă omul nu-şi este lui însuşi aproape, atunci cine îi este ? Domnişoara Pocket rîse, şi Camilla rîse şi ea şi spuse (stăpînindu-şi un căscat) : — Ce idee ! Dar cred că li se părea tuturor o idee destul de bună. Cealată doamnă, care nu rostise încă nici o vorbă, spuse grav şi apăsat : Foarte adevărat! • .-. ■ Sărmanul de el ! urmă Camilla (eu ştiam că în tot acest timp se uitau cu toţii la mine). E un om atît de ciudat! Cine ar crede că la moartea nevestei lui Tom n-a izbutit nimeni să-1 facă să vadă cît e de important ca hainele copiilor să aibă panglici de doliu ! Doamne ! „Camilla, îmi spunea el, ce importanţă mai are, de vreme ce bieţii orfani tot sînt îm brăcaţi în negru ?". IS^imai lui Matthew putea să-i dea prin gînd aşa ceva. Ce idee ! Asta-i o trăsătură frumoasă, tare frumoasă, spuse vărul Raymond. Să mă ferească Dumnezeu să spun că n-are nici o trăsătură frumoasă, dar n-a avut şi nici nu va avea vreodată simţul proprietăţii. Ştii, spuse Camilla, c-am fost silită să fiu aspră. Am spus :■- „Nu e cu putinţă, e în joc onoarea familiei", I-am spus că e o ruşine pentru familie ca hainele copiilor să n-aibă pan glică de doliu, Âm zbierat de dimineaţă pînă la prînz. Mi-a făcut rău la stomac. Şi, în cele din urmă, a izbucnit — ştii felt e el de mînios — şi mi-a spus : „Fă ce vrei !". Slavă Dom nului, mă simt cu conştiinţa împăcată ! Cînd mă gîndesc că am ieşit numaidecît pe o ploaie torenţială şi am cumpărat tot ce trebaîa ! El a plătit, nu-i aşa ? întrebă Estella. Nu interesează cine a plătit, draga mea, răspunse Ca milla.■ F.u le ara cumpărat. Şi, cîteodată, cînd mă trezesc noaptea din somn, îmi pare atît de bine ! Sunetul unui clopoţel îndepărtat, împreună cu ecoul unui strigăt sau al unei chemări, care venea de pe coridorul pd care trecusem şi eu, opriră conversaţia, şi Estella îmi spuse j
78

J „Hai, băiete !". Cînd mă întorsei, îi văzui pe toţi uitîndu-sa batjocoritor la mine şi, după ce închisei uşa, auzii glasul Sarei Pocket : „Ce să-ţi spun ! Mă întreb şi eu ce-o să mai urmeze !" şi Camilla adăugă, cu indignare : „O asemenea trăsnaie ! Ce idee !". în timp ce mergeam cu luminarea de-a lungul coridorului întunecos, Estella se opri deodată şi, întorcîndu-se, spusa batjocoritor, apropiindu-şi obrazul de mine : Ei? Da, miss, răspunsei eu ; eram gata să mă poticnesa şi să cad peste ea, dar mă oprii la timp. Ea se uită la mine şi bineînţeles că eu mă uitam la ea. Sînt- drăguţă ? Da, cred că eşti foarte drăguţă. Te jignesc ? Nu aşa mult ca rîndul trecut, răspunsei eu. Nu aşa mult ? Nu. Punîndu-mi ultima întrebare, mă fulgeră cu privirea şi, după ce-i dădui răspunsul, mă lovi peste obraz cu toată puterea. Şi acum ? spuse ea. Monstru necioplit ce eşti, acum ce c pre mine ? Nn vreau Bfl-ţl spun. Fiindcă ai de gîrîd să-mi spui sus. De-aia? Nu răspunsei eu, nu de-aia ! De ce nu mai plîngi puţin, nenorocitule ? Nici n-am să mai plîng din cauza dumitale, spusei eu, ceea ce cred că era cea mai mincinoasă declaraţie din via;a rnea, fiindcă şi în clipa aceea în sufletul meu plîngeam din cauza ei şi ştiu cîtă durere mi-a pricinuit Estella mai tîrziu. După acest episod, merserăm mai departe şi, în timp ce urcam scara, întîlnirăm un domn care' cobora, bîjbîind. Cine e ? întrebă domnul, oprindu-se şi uitîndu-se ia mine. Un băiat, răspunse Estella. Era un om voinic şi foarte oacheş, cu un cap foarte mare ţi o mînă tot aşa de mare. îmi apucă bărbia cu mîna lui mara şi-mi suci faţa spre flacăra luminării, ca să. mă vadă mai bine. Era pleşuv de timpuriu şi avea nişte sprîncene stufoase şi negre, care nu stăteau la locul lor, ci se zburleau mereu. Ochii Ii erau foarte înfundaţi şi neplăcut de ageri şi de bănuitori. Avea un lanţ mare de ceas, iar în locul unde ar fi trebuit să

fie barba şi mustăţile, obrazul îi era presărat cu nişte pun-^e negre, N-aveam nici în clin, nici în mînecă cu el şi nu puteam să prevăd pe atunci că, într-o zi, voi avea de-a face cu omul acesta, dar, întîmplător, avui prilejul să-1 măsor din cap pînă-n picioare. Eşti din vecini, aşa~i ? întrebă el. Da, domnule, răspunsei eu Cum ai ajuns pe-aiei ? A trimis după mine domnişoara Havisham, domnule, îl lămurii eu. Bine ! Poartă-te frumos. Eu am avut mult de-a face cu băieţi ca tine şi ştiu că nu prea sînteţi uşi de biserică. Bagă de seamă, spuse el muşcîndu-şi degetul arătător, în timp ce se încrunta la mine. Poartă-te frumos i După aceste cuvinte, îmi dădu drumul, spre bucuria mea, căci mina îi mirosea, a săpun parfumat, şi coborî scările." Mă întrebam dacă nu cumva era medicul ; dar nu se poate, mă gîndeam eu ; dacă ar fi doctor, ar vorbi mai liniştit şi mai părinteşte. Dar n-avui prea mult timp să analizez această problemă, căci ajunserăm îndată în odaia domnişoarei Havisham. Şl domnişoara, şi toate celelalte lucruri din odaie erau întocmai cum le lăsasem Estella mă lăsă în picioare lîngă uşă şi statui acolo pînă ce domnişoara Havisham îşi ridică ochii de pe masa de toaletă şi se uită la mine. Aşa, spuse ea fără mirare, au şi trecut zilele! Da, doamnă, Azi e... Taci, taci, taci ! spuse ea cu mişcarea aceea nerăbdă toare a degetelor. Nu vreau să ştiu. Eşti gata de joacă ? / Mă văzui silit să răspund cam încurcat : Nu prea sînt. Nu vrei să joci cărţi ? „întrebă ea cu o privire cer cetătoare. —- Da. aş putea, dac-ar fi nevoie. — Deoarece casa asta ţi se pare veche şi mohorîtă, bă iete, spuse domnişoara Havisham nerăbdătoare, şi fiindcă nu vrei să te joci, n-ai vrea mai bine să lucrezi ? La întrebarea aceasta puteam să răspund din toată inima, mai curînd decît la cealaltă. Şi i-am răspuns că sînt foarte doritor. — Atunci du-te în odaia din faţă, spuse- ea, arătînd eu ' mina ei ofilită spre uşa din spatele meu, şi aşteaptă acelo pînâ vin şi eu.
00

'Am trecut în partea cealaltă a scării şi am intrat în edrra pe care mi-o arătase ea. Nici aici nu pătrundeau razele soarelui şi domnea un mir»s închis şi apăsător. în căminul umed şi demodat tusese zu-demult aprins un foc care acum părea că are de gînd să se stingă ; fumul supărător care umplea odaia părea mai rece decît aerul curat, întocmai ca şi «eeaţa din mlaştinile noastre. Cîteva luminări albe, aşezate pe căminul înalt, luminau slab odaia, sau ar fi mai potrivit să spun că-i tulburau slab bezna. Camera era marc ba aş putea spune că pe vremuri fusese chiar frumoasă, dar toate lucrurile care se zăreau erau acoperite cu praf şi mucegai şi se desfăceau în bucăţi. Obiectul cel mai însemnat era o masă lungă, acoperită cu o faţă de masă, ca şi curo ar fi fost pregătit un ospăţ în clipa în care casa şi ceasornicele se opriseră din mers în mijlocul mesei se vedea ceva rotund, dar era atît de acoperit cu pînze de păianjen, că nici nu se putea zări ce era. Şi T B timp ce mă uitam la suprafaţa galbenă, din care mi-aminteso cum obiectul părea că se înalţă ca o ciupercă neagră, văzui păianjeni cu picioarele pestriţe şi cu trupul pătat, care mişunau în preajma acestuia ca şi cum vestea despre o întîmplare de mare însemnătate publică ar fi ajuns pînă în lumea lor. Apoi auzii şoarecii chiţăind în spatele lemnăriei cu care i pereţii, ca şi cum aceste întîmplări i-ar fi privit şl pe ei. Doar gîndacii nu se sinchiseau de agitaţia din eai vedeau de drum prin cămin, cu mersul lor cumpătat şl bătrînosc, ca şl cum ar fi fost miopi şi tari de ureche şi n-ar fi avut nici o legătură unH cu alţii. Aceste fături tîrîtoare mă fascinau şi mă uitam la ele de la distanţă, cînd domnişoara Havisham îmi puse mîna pe umăr. în cealaltă mînă ţinea un baston cocîrjat, în care se sprijinea de parcă ar fi fost vrăjitoarea casei. — Aici, spuse ea, arătînd cu bastonul spre masa cea lungă, aici mă vor întinde cînd voi fi moartă. Vor veni cu toţii aici ca să mă vadă. Mă cuprinse o teamă nelămurită c-ar putea să se întindă pe masă chiar atunci şi să moară pe loc, refăcînd astfel scena îngrozitoare de la muzeul cu figuri de ceară ; ra-am chircit >ub apăsarea mîinii ei. Ce crezi că-i ăsta ? întrebă ea, arătînd tot cu basto nul. Acolo, unde vezi pînzele de păianjeni ? Nu pot să ghicesc. | — E o prăjitură mare. O prăjitură de nuntă. Nunta mea I 81

Se uită cu ochii sticloşi prin odaie, şi apoi spuse, sprijiidu-se de mine, în timp ce cu mîna îmi zgîlţîia umărul i — Hai, hai, hai ! Plimbă~mă, plimbă-mă ! înţelesei că treaba pe care trebuia s-o fac era s-o plimb domnişoara Havisham de jur-împrejurul odăii. Prin urmare, mii numaidecît, şi ea se propti de umărul meu ; mergean un pas care ar fi putut să amintească de brişcă domnului imblechook (poate că prima pornire pe care o avusesem în sa aceea îmi dăduse această idee). Nu prea era voinică domnişoara Havisham şi după cîteva nute. îmi spuse : — Mai încet! Totuşi, merserăm mai departe, schimbînd mereu iuţeala, timp ce mîna ei îmi tot zgîlţîia umărul ; îşi strîmba gura i se părea că merg prea repede, pentru că şi gîndurile ei se •mau cu repeziciune. După cîtva timp îmi spuse : — Cheam-o pe Estella ! Şi eu am ieşit în capul scării şi am strigat numele fetei, im făcusem şi rîndul trecut. Cînd lumina apăru, mă întorsei : domnişoara Havisham şi pornirăm din nou de jur-împreirul odăii. Dacă Estella ar fi fost singura spectatoare a acestei scene, încă m-aş fi simţit destul de încurcat ; dar Estella le aduse x ea pe cele trei doamne şi pe domnul pe care-l văzusem jcs, şa că eu nu mai ştiam ce să fac. Din politeţe, dădui să mă prese, dar domnişoara Havisham îmi zgîlţîi umărul şi p®rirăm mai departe ; mă simţeam ruşinat la gîndul că ei ar utea să creadă că eu fusesem iniţiatorul acestui Joc. Dragă domnişoară Havisham, spuse domnişoara Sarah 'ocket. ce bine arăţi ! Nu-i adevărat, răspunse domnişoara Havisham, sînt umai piele şi oase. Cămine se lumină cînd auzi că încercările domnişoarei 3 ocket fuseseră respinse şi murmură, uitîndu-se cu jale la lomnişoara Havisham : Sărmana de ea ! Cum "ar putea să arate bine ? Ce idee ! Şi dumneata ce faci ? o întrebă domnişoara Havisham >e Camilla. Deoarece eram chiar lîngă Camilla, mi se păru fireso să ie oprim ; dar domnişoara Havisham nu.voia. Trecurăm mai îeparte, şi eu îmi dădeam seama eă pentru Camilla eram o liinţă de nesuferit.
B2

Mulţumesc, domnişoară Havisham, răspunse ea. O -îuo şl eu cum pot, Dar ce s-a întimplat cu dumneata ? întrebă domni şoara Havisham, aspru. Niei nu merită să vorbesc, răspunse Cârmlla. Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce simt, dar azi-noapte m-am gîndit mai mult ca de obicei. Alăt dată să nu te mai gîndeşti la mine, spuse dom nişoara Havisham. Uşor de spus ! făcu Camilla, stăpînindu-şi cu delica teţe un hohot de plîns ; buza de sus începu să-i tremure, şi lacrimile prinseră a-i curge. Raymond e martor cît ienibahar şi cîte săruri trebuie să iau în cursul nopţii. Raymond e martor ce zvîcnituri nervoase am în picior. Dar sughiţurile şi tresă ririle nervoase nu înseamnă nimio faţă de ceea ce simt oînd rnă gîndeso cu îngrijorare la cei pe care-i iubesc. Dac-aş putea să fiu mai puţin drăgăstoasă şi simţitoare, n-aş mai suferi da etomac şi aş avea nişte nervi de fier. Zău c-aş vrea să fiu aşa ! Dar să nu mă gîndesc la dumneata în timpul nopţii, ce idee ! şi aci izbucni în hohote. înţelesei că Raymond, despre care vorbea ea, era domnul de faţă şi 'eă dînsul era „domnul Camilla". în clipa aceea, nond îl veni în ajutor, spunînd cu o voce dulce şi mînCamilla drugă, doar ştie toată lumea că sentimentele tale familiale te sapă în aşa hal, încît ţi-au scurtat un picior. Nu cred că, dacă te gîndeşti la un om, trebuie să al pretenţii de la el, draga mea, interveni doamna cea gravă, al cărei glas nu-1 auzisem decît o dată. Domnişoara Sarah Pocket, pe care acum o văzui că era e femeie bătrînă, zbîrcitâ şi uscată, cu o faţă închircită, de parcă era făcută din coji de alune, şi cu o gură mare, ca de pisică, atîta că nu avea mustăţi, întări cuvintele doamnei, ipunlnd : Sigur că da, draga mea. Hm ! Nu-i aşa de greu să te gîndeşti, spuse doamna cea gravă. — Parcă există ceva mai uşor ? consimţi domnişoara >h Pocket. — Da, da ! strigă Camilla, ale cărei sentimente clocoti toare păreau că se înalţă din picioare pînă la piept. E foarte adevărat I E o slăbiciune să fii atît de drăgăstos, dar n-am N face. Desigur că aş duce-o mai bine cu sănătatea dac-aş fi •lifel, dar chiar dac-aş putea, nu mi-aş schimba felul de-a fL

83

Îmi pricinuieşte multă suferinţă, dar e o mare mîngiiere, noaptea cînd mă scol din semn, să ştiu că sînt aşa. Şi urmă o notiâ izbucnire de simţăminte. în tot timpul acesta, domnişoara Havisham şi cu mine nu ne oprisem nici o clipă şi no plimbam fără încetare de jurîmprejurul odăii, ba atingînd din mers fustele doamnelor, ba tîrîndu-le după noi pe toată lungimea adâil întunecate şi triste. De pildă, Matthew ! spuse Camilla. Nu se amestecă niciodată în treburile familiei, nu vine niciodată s-o vadă «pe domnişoara Havisham! îft timp ce eu stau întinsă trei ora în şir pe canapea, cu şireturile de la corset desfăcute, fără cunoştinţă, cu capul căzut într-o parte, cu părul atfrnat, <'U picioarele nu ştiu unde,., Mult mai sus decît capul, iubita mea, spuse „domnul Camilla". Aşa am staj. ore în şir din pricina purtării ciudate $1 de neînţeles a lui Matthew, şi nimeni nu mi-a mulţumit. Cred şi eu că nu ţi-a mulţumit! îşi dădu cu părerea doamna cea gravă. Vezi, dragă, adăugă domnişoara Sarah Pocket (9 făp tură de o răutate foarte blajină), trebuie să-ţi pui întrebarea i de la cine aştepţi mulţumiri, draga mea ? ' Fără să aştept nici un fel de mulţumire, reluă Camilîa. am zăcut ore în şir în starea aceasta, şi Raymond e martoi? că m-am înecat şi că ienibaharul nu mi-a folosit la nimio 5 bieţii copii de peste drum, copiii acordorulul de piane, au cre zut câ gungureşte un porumbel, aşa de râu mă înecam. Şi acum să mi se spună mie... Aici Camilla îşi duse mîna la gît şi începu să schmbe feţe-feţe, ca un rezultat al combinaţiilor chimice care se petreceau în gîtlejul ei. Gînd numele lui Matthew fu rostit, domnişoara Havisham mă opri şi se opri şi ea, uitîndu-se la cea care vorbea. Aeeastt schimbare de atitudine puse capăt reacţiunilor chimice ala Camillei. — Va veni ş1 Matthew să mă vadă în cele din urmă, spuse eu - severitate domnişoara Havisham, cînd voi fi întinsă pa masa aceasta. Acolo va sta, spuse ea, lovind cu bastonul în masă, la căpatîiul meu ! Şi dumneata vei sta acolo, şi bărbat" ii dumitale, aici! Locul Sarel Pocket va fi aici! Şi al ■Geor^anel, acolo ! Acum ştiţi cu toţii care vă sînt locurile cînd veţi veni să mă sărbătoriţi. Şi acum duceţi-vă! De cîte ori rostea cîte un nume. izbea masa cu bastonul în locul de care vorbea. Apoi îmi spuse s
84

I

I

' — Plimbă-mă, plimbă -mă '. Şi o pornirăm din nou. — Cred că nu-i nimic de făcut, exclamă CamiHa, decât să ne supunem şi să mergem ! Mie îmi ajunge că am văzut, chiar şi pentru un timp atît de scurt, fiinţa care mi-e dragă şi pe care o respect. Mă voi gîndi cu o mulţumire melancolica la clipele acestea, noaptea, cînd mă voi trezi din somn I a? dori şi lui Matthew această mîngîiere, dar el o dispreţuieşte. Sînt hotărîtă să nu dau în vileag simţămintele mele, dar a dureros să ţi se spună că vrei să sărbătoreşti pe 0 rudă care a murit — ca şi cum aş fi un -căpcăun — şi apoi să ţi se arata uşa. Ce idee fără rest! „Domnul Camilla" interveni în clipa în care doamna Camilla îşi duse gîfîind mîna la piept, iar doamna cu pricina dovedi o tărie de caracter neobişnuită, căci bănuiesc că voia ■ ate că avea de gînd să se prăbuşească şi să se înece da îndată ce va ieşi din odaie ; izbuti însă să-i trimită o bezea domnişoarei Havisham, după care fu dusă afară. Sarah Pocket şi Georgiana se luptau care să rămînă ultima ; dar Sarah eră prea pricepută ca să poată fi învinsă şi se tot suci în jurul toanei cu sprinteneala ei, pînă ce aceasta din urmă îu ită să plece prima. Atunci, Sarah Pocket produse un efect 1 de al celorlalţi, despărţindu-se cu cuvintele : —• Dumnezeu să te blnecuvînteze, dragă domnişoară Ha-vllham I şi un rimbet Iertător şi indulgent pentru slăbiciunea ctlorliţl 11 lumini faţa tăcuta din coji de alune. Tn timp co EtttUa îi petrecea cu luminarea pînă jos, demna Havisham umbla mai departo cu mîna pe umărul meu. dar din ce în ce mai încet. în cele din urmă, se opri în faţa focului şi spuse, după ce bolborosi ceva cu ochii la jar : — Azi e ziua mea de naştere. Pip. Eram gata să-î spun la mulţi ani. dar ea îşi ridică bastonul— Nu pot să sufăr cînd se vorbeşte despre asta. Nu pot sfl-i sufăr pe toţi cei care au fost aici şi nu-mi place ca cineva afl-ml pomenească despre ziua mea Au venit la mine fiindcă o ziua mea, dar n-au îndrăznit să sufle nici 6*vorbă despre asta. Bineînţeles că n-am mai pomenit nici eu niraio. — în ziua asta, cu mult înainte de a te fi născut tu, toată grămada asta de boarfe, spuse ea, îndreptînd bastonul spr» pînzele de păianjen de pe masă, fără să le atingă, au fost adusa aici. Boarfele astea şi eu mine ne-am efilit împreună, Pa ela le-au ros şoarecii, pe mine mau rost nişte dinţi mai ascuţiţi decît dinţii de şoareci.
85

Stătea cu capătul bastonului în dreptul inimii şi se uita la masă. Ea purtase odată o rochie albă, care acum se îngălbenise şi-şi pierduse strălucirea ; iar faţa de masă fusese şi ea pe vremuri albă şi acum era galbenă şi fără strălucire; tot ce se afla în jurul nostru părea că se va preface în pulbere la cea mai mică atingere. — Cînd totul o să se prăbuşească, spuse ea cu o privire înspăimântătoare, şi cînd mă vor întinde moartă în rochia de mireasă pe masa de nuntă — fiindcă aşa o să se întîmple, şi atunci blestemul va cădea asupra lui — cu atît mai bine dacă aceasta va fi de ziua mea 1 Se uita la masă ca şi cum şi-ar fi văzut trupul întins acolo. Eu nici nu mă mişcăm. Estella se întoarse şi stătu şi ea locului, nemişcată. Mi se păru că stăturâm aşa mult timp în aerul apăsător al odăii şi în întunericul care pătrunsese în toate colţurile, mă cuprinse teama că şi Estella şi cu mine vom începe să ne ofilim. Domnişoara Havisham îşi reveni pe neaşteptate, nu trep-tattreptat, din această stare jalnică şi spuse : — Hai să vă văd jucînd cărţi ; de ce nu începeţi ? Şi ne întoarserăm în odaia ei, ne aşezarăm ca rîndul trecut şi, tot ca şi rînduJ trecut, Estella mă sărăci, iar domnişoara Havisham se uita necontenit la noi ; îmi atrăgea atenţia cu privire la frumuseţea Estellei şi, ca s-o văd mai bine. încercă din nou giuvaerurile din părul ei pe pieptul Estellei. Iar Estella se purta cu mine ca şi înainte, doar că nu mi făcea cinstea să-mi vorbească. După ce jucarăm vreo şase jocuri, domnişoara Havisham hotărî o zi cînd trebuia să vin iarăşi, şi Estella mă duse jos în curte, unde din nou îmi dădu de mîncare ca unui cîine. Şi, din nou, fui lăsat să mă plimb încoase şi încolo, după plac. N-are nici o importanţă dacă poarta din zidul grădinii pe care mă căţărasem rîndul trecut, ca să mă uit înăuntru, era acum deschisă sau nu. E de ajuns să spun că în ziua aceea nu văzusem nici o portiţă şi că de data aceasta zidul avea una. Fiindcă era deschisă şi fiindcă ştiam că musafirii plecaseră, deoarece Estella se întorsese cu cheile în mînă, intrai în grădină şi începui să mă plimb. Grădina era părăginitâ şi presărată cu coji de castraveţi şi de pepeni, care păreau că au dat naştere unei recolte spontane de pălării şi de ghete vechi t asemenea unor străchini găurite cu mlădiţe de buruieni în vîrf. După ce mi-am sfîrşit plimbarea prin grădină şi prin sera In care nu se afla nimic altceva decît nişte tulpiniţe de viţă
86

căzute pe jos şi cîteva sticle, m-am trezit în colţul acela jalnio pe care-1 văzusem prin fereastră. Fără să-mi pun nici o clipa întrebarea dacă nu cumva era cineva în casă, mă uitai înăuntru, printr-o. altă fereastră, şi mă pomenii, spre marea mea mirare, nas în nas cu un tînăr palid, care avea pleoapele roşii şi părul spălăcit. Tînărul acesta palid se făcu repede nevăzut şi răsări deodată lîngă mine. Stătea cu nasul în cărţi cînd mă uitasem eu pe fereastră, şi acum văzui că e plin de cerneală. — Salutare, băiete ! făcu el. „Salutare" e un salut la care cel mai bun răspuns, după cum observasem eu, era tot „salutare". Aşa că răspunsei i Salutare ! lăsînd la o parte „băiete", din politeţe. Gine te-a lăsat să intri? întrebă el. Domnişoara Estella. Cine ţi-a dat^ voie să dai tîrcoale pe aici ? Domnişoara" Estella. Hai să ne batem, spuse tînărul cel palid. Ce altceva puteam să fac decît să-i accept invitaţia ? Mai tîrziu, mi-am pus adesea această întrebare. Ce altceva puteam face ? Purtarea lui era atît de hotărîtă şi eu eram atît de uluit, încît îl urmai ca şi cum aş fi fost vrăjit. — Stai puţin, spuse el după cîţiva paşi, răsucindu-se pe \r trebui să-ţi ofer un motiv pentru care să ne batem. U l i u ! fj l i . i i u numaidecît din palme într-un fel supărător, îşî «Tunel cu depanţă un picior spre spate, apoi mă trase de păr, mal bătu o dată din palme, îşi aplecă capul şi se repezi cu el în stomacul meu. Acest procedeu de taur, în afară de faptul că trebuia neapărat privit ca o îndrăzneală, era deosebit de neplăcut toomol Jupă ce mîncasem pîine cu unt. Prin urmare. îi dădui şi ' • I I un pumn şi mă pregăteam să-i mai dau unul. cînd tînărul ■puse : — Aha ! aşa faci ? şi începu să ţopăie înainte şi înapoi Intr un chip cu totul nou pentru experienţa mea mărginită. Aslea-s regulile jocului, spuse el, sărind de pe piciorul stîng pe ce) drept Reguli severe ! Şi sări de pe piciorul drept pe eel stîng. I.asă-te jos şi execută preliminariile ! Şi ţopăi înainte ţi înapoi, făcînd tot soiul de mofturi, în timp ce eu mă uitam neputincios la el. De fapt. mi-era cam teamă de el, fiindcă îl vedeam atît de îndemînatie; dar în ceea ce priveşte capul lui bălai şi uşurel, mă simţeam convins că, atît pe tărîm fizie, cît şi moral,
87

n-avea ce căuta în stomacul* meu şi că aveam dreptul să socotesc jignitor acest fel de a se impune atenţiei mele. Pi in urmare, îl întovărăşii în tăcere pînă într-un colţ retras al urâdinii, mărginit de două ziduri care se întîlneau şi apărat de restul grădinii prin nişte grămezi de gunoaie. Cînd mă întrebă dacă eram mulţumit de teren, îi răspunsei că da, şi el îmi eeru voie să lipsească o clipă, apoi se întoarse cu © sticlă de apă şi cu un burete înmuiat în oţet. — E spre folosul ambilor, spuse el, punînd lucrurile lîngă zid. Şi apoi începu să lepede nu numai haina şi vesta d-t pe el, ci şi cămaşa, cu un aer care era în acelaşi timp nepăsător. preocupat şi însetat de sînge. Măcar că nu părea prea voinic — avea pistrui pe obraji şi o spuzeală pe gură — mă simţii aproape înspăimîntat de aceste pregătiri îngrozitoare. Părea de vîrsta mea, dai era mult mai înalt şi avea un fel de a se răsuci care făcea impresie, încolo, era un tînăr în haine cenuşii (cînd nu era goj/ în vederea luptei), cu coatele, genunchii, încheieturile inimilor şi căldiele mult prea mari faţă de restul trupului. Mi se făcu inima ^ît un purice cînd îl văzui înfigîndu se în pămînt în faţa mea, făcînd tot felul de demonstraţii Je agilitate şi măsurîndu-mă ca să vadă cum eram construit, ea şi cum şi-ar fi ales cu de-amănuntul osul în care voia să !8vească. Niciodată în viaţa mea n-am fost atît de mirai a atunci cînd am dat drumul primei lovituri şi l-am văzut pe ţînărul meu întins pe spate, ridicînd spre mine un nas îns"ngerat şi o faţă cam schimonosită. Dar într-o clipă se ridică în picioare şi, după ce se şters-. 1 iute cu buretele, făcînd mare caz de îndemînarea lui, se îniipse din nou în pămînt. A doua mare surpriză din viaţa mea a fost cînd l-am văzut din nou întins pe jos şi privindu mă cu un ochi negru. Vioiciunea lui mă umplea de mare respect. Părea lipsit de putere ; nici o singură dată nu m-a lovit cu foc şi mereu îl trînteam pe jos ; dar se ridica într-o clipă, se ştergea cu buretele, lua o înghiţitură de apă din sticlă, foarte mulţumit că-şi dă lui însuşi ajutor după toate regulile artei, şi apoi se îndrepta spre mine cu un aer şi o îndrăzneală care mă făcea să cred că, pînă la urmă, tot o să mă doboare. Avea vînătăi grozave, săracul, căci îmi amintesc cu durere că, pe măsură ce-1 loveam mai des, îl loveam mai tare ; dar el se ridica mereu, pînă cînd, la urmă, căzu foarte rău şi se lovi cu capul de zid. Dar, chiar şl după această întîmplare, se ridică
88

şl se învîrti de cîteva ori, ameţit, fiindcă nu ştia unde mă uflam eu ; în cele din urmă, se lăsă în genunchi, îşi şters» faţa, îşi aruncă buretele în sus şi spuse gîfîind : — Asta înseamnă că ai cîştigat. . Părea atît de viteaz şi de nevinovat, încît, deşi nu eu propusesem lupta, nu mă bucuram prea mult de victoria mea. Merg chiar atît de depărta încît cred că, în timp ce mă îm brăcam, mă socoteam un soi de pui de lup, sau cine ştie ce altă fiară. Totuşi, mă îmbrăcai posomorit, ştergîndu-mi din cînd în cînd faţa însîngerată şi întrebînd : Pot să-ţi fiu de folos ? Şi el spuse : Nu, mulţumesc. Sănătate, spusei eu. Şi el răspunse : * — Mulţumesc. Cînd ajunsei în curte, o găsii pe Estclia aşteptîndu-mă cu clicile în mînă. Dar nici nu mă întrebă unde fusesem şi nici de ce o făcusem să aştepte : faţa îi era tare îmbujorată, ca şi cum s-ar fi întîmplat ceva care i-ar fi făcut mare plăcere. în loc să se ducă de-a dreptul la poartă, intră în coridor şi mi semn cu mîna. Vino-ncoa ! Dacă vrei, poţi să mă săruţi. O sărutai pe obrazul pe care mi-1 întinse. Cred că mi ar ii plflcut să o sărut de mai multe ori. Dar simţeam că acest iflrui
er> dat unui bălai ncciopllt, ca o pomană, şi că nu în-

a nimic. Cît cu mu it cu .|ueul de cărţi şi cu bătaia, vizita mea durase atiia, încît, cînd mă apropiai de masă, lumina ce cădea pe limba de nisip de dincolo de mlaştini lucea pe cerul negru al nopţii, şi cuptorul lui Joe arunca pe drum o şuviţă l'oo.

CAPITOLUL

12

Mă simţeam foarte neliniştit de cîte ori mă gindeam Ia un.irul acela palid. Cu cit mă gîndeam mai des la lupta noas tră şi-1 revedeam pe bietul băiat căzut pe spate, cu răsuflarea tăiată şi obrajii însîngeraţi, cu atît eram mai sigur că o să mi se întîmple ceva. Simţeam cum sîngele acelui ţînăr palid «pfisa asupra mea şi-mi spuneam că legea îl va răzbuna. Fără

6ă ştiu precis ce pedeapsă mă aştepta, simţeam totuşi că nu se poate ca băieţii de la ţară să hoinărească prin ţinut, năvălind prin casele oamenilor cu stare şi năpustindu-se asupra tineretului studios fără să fie aspru pedepsiţi. Timp de cîteva zila nici n-am ieşit din casă şi mă uitam grijuliu şi înfricoşat prin uşa bucătăriei, înainte de a face vreun drum, ca nu cumva gardienii închisorii din ţinut să pună mîna pe mine. Sîngele care cursese din nasul tînărului îmi pătase pantalonii, şi în întunericul nopţii, am încercat să spăl mărturia vinovăţiei mele. fl înărul mă muşcase de genunchi, şi acum îmi suceam mintea în fel şi chip, născocind motive de necrezut pentru cazul eînd ar fi trebuit să dau socoteală de această dovadă compromiţătoare în faţa judecătorilor. Cînd veni ziua în care trebuia să mă întorc la locul unde se ptrecuse scena aceea de cruzime, groaza mea ajunse la culme. Oare oameni ai justiţiei, veniţi anume din Londra, mâ vor pîndi după poartă ? Oameni trimişi anume ? Sau poată domnişoara Havisham, dorind să se răzbune chiar ea pentru o nelegiuire înfăptuita în casa ei, se va ridica în hainele de înmormîntare, va scoate un pistol şi mă va împuşca ? Sau poate nişte băieţi — o ceată mare de băieţi plătiţi anume pentru asta — se vor repezi la mine, în fabrica de bere, şi mă VOP omorî în lovituri ? O dovadă a marii încrederi pe caro mi-O inspirase tînărul cel palid e faptul că nu-1 vedeam delog amestecat în aceste acte de răzbunare ; îmi închipuiam că ele veneau din partea unor rude lipsite de înţelepciune, împinse la răzbunare de haluf în care se afla băiatul şi de solidaritatea indignată cu trăsăturile familiei, care fuseseră desfigurate., Totuşi, trebuia să mă duc la domnişoara Havîsha;n, şi m-am dus. Şi, închipuiţi-vâ ! nu se întîmplă nimic din pricina luptei de rîndul trecut. Nimeni nu pomeni nimic, iar prin casă nu se vedea nici urmă de tînărul cel palid. Poarta era deschisă ; am inspectat grădina, ba chiar m-am uitat pe fereastra casei retrase din fund ; dar obloanele erau trase şi totul părea mort. Doar în colţul unde avusese loc bătaia am putut descoperi unele urme de sînge, pe care eu le-am ascuns de orice privire omenească, acoperindu-le cu gunoi din grădină. Pe scară, între odaia domnişoarei Havisham şi cealaltă odaie, în care era aşternută masa, am văzut un scaun de grădină, un scaun uşor, pus pe rotiţe, pe care-1 puteai împingă din spate. îl pusese cineva acolo, după ultima mea vizită, şl, din ziua aceea, ocupaţia mea a fost să o împing pe domnişoara Havisham în jurul odăii şi pînă dincolo, în cealaltă cameră, 90

după ce ostenea de atîta umblat cu mîna pe umărul nv»u« Mereu, mereu, aceleaşi plimbări, şi uneori acestea ţineau eîtetrei ore în şir. Vorbeso de aceste plimbări în general, pentru că ele erau foarte numeroase, găci fusese hotărît, o dată pen-* tru totdeauna, că trebuia să vin în acest scop la domnişoara Havisham o dată la două zile, la prînz, şi fiindcă perioada pe care o rezum acum a durat cel puţin opt sau zece luni. Pe măsură ce ne obişnuiam unul cu altul, domnişoara Havisham vorbea mai mult cu mine şi mă* întreba ce învăţasem pînă atunci şi ce meserie voiam să-mi aleg. I-am spus că voi deveni ucenicul lui Joe — cel puţin aşa credeam — şi am stăruit asupra faptului că eram foarte neştiutor şi că aş fi vrut să ştiu de toate; îi spuneam toate acestea cu nădejdea că poate mă va ajuta ea întru atingerea acestui scop mult dorit. Dar nu se întîmplă aşa ; dimpotrivă, mi se părea că ea prefera să mă ştie neştiutor. Nici nu-mi dădea vreodată bani, sau alte lucruri, în afară de masa de prînz, şi nici măcar nu pomenea că voi fi plătit pentru treaba pe care o făceam. Estella era mereu acolo ; ea îmi deschidea totdeauna poarta cînd veneam şi cînd plecam. Dar niciodată nu mi-a mâi ia că pot s-o sărut. Uneori răbda prezenţa mea cu răceală, alteori îmi arăta bunăvoinţă ; uneori se purta familiar cu Miori spunea cu tărie că mă urăşte. Domnişoara Havlsham [ml şoptea adesea la ureche sau mă întreba cînd eram ni cu ea : „Aşa-i că se face din ce în ce mai frumoasă, l ' i p ? " Şi oînd răspundenm da (fiindcă era adevărat), părea se înveseleşte nespus, Cînd jucam cărţi, domnişoara Havisham ne privea, bucurîndu"-se de toate toanele Estellei ca un zgîrcit de comoara lui. Şi uneori, cînd toanele ei erau atît de numeroase şi de contradictorii, încît nu mai-ştiam ce să fao şl ce să spun, domnişoara Havisham o îmbrăţişa cu o dragoste nemărginită şi-i şoptea ceva la ureche, care suna cam aşa j „Zdrobeşte-le inimile, mîndria mea. nădejdea mea ! Zdrobeşt i ' Ic inimile, fără milă !", Cînd lucra în fierărie, Joe avea obiceiul să îngîne un cînteo, al cărui refren suna : „Bătrînul Clem". Erarun fel cam neceremonios de a aduce omagiu unui sfînt, şi încă unui sfînt patron, căci cred că bătrînul Clem se bucura de această cinste In lumea fierarilor. Cînteeul imita bătaia ciocanului şi era doar un pretext lirio pentru a rosti numele preacinstit al bătrînuluî Clem : „Aşa să loviţi, băieţi, bătrînul Clem ! Bateţi, bătrînul Clem ! Şi bere beţi, bâtrînul Clem ! Fierul să-1 lovim, fierul aă-1 lovim, bătrînul Clem! Şi apoi bere să ciocnim, bătrînul 91

Clem !". într-o zi, curînd după apariţia scaunului, domnişoara Havisham îmi spuse deodată, mişcînd nerăbdătoare dm degeie ; „Hai. cîntâ ceva !" şi, spre mirarea mea, începui «ă * îngin cîntecul acesta, în timp ce împingeam scaunul prin ea* meră. Nu ştiu cum se făcu că-i plăcu, fiindcă, după aceea, începu să cînte şi ea, cu o voace joasă şi molcomă, ca şi eura ar fi cîntat prin somn. Şi aşa a rămas obiceiul să cîntăm cîntecul acesta, în timp ce ne plimbam prin odaie, şi, uneori, Estella cînta.şi eă ; dar cîntecul era atît de potolit chiar atumi cînd cîntam toţi trei, încît făcea mai puţm zgomot în casa aceea veche şi înfiorătoare decît cea mai slabă adiere de vînt. Ce se petrecea cu mine în lumea aceasta nouă ? Cum ar fi fost cu putinţă ca firea mea să nu fie înrîurită de cele ce vedeam ? E oare de mirare că, atunci cînd ieşeam la lumina eilei din odăile galbene şi pline de umbre, gîndurile îmi erau aiurite, iar ochii orbiţi ? Poate că i-aş fi vorbit lui Joe despre tânărul acela palid dacă nu l-aş fi amăgit pe vremuri cu invenţiile mele năstruşnice. Dar după cum stăteau lucrurile, simţeam că Joe va vedea cu siguranţă în tînărul cel palid un călător potrivit pentru trăsurica de catifea neagră ; aşa că nu i-am povestit nimic. Şi apoi, pe măsură ce trecea timpul, acea teamă de a vorbi despre domnişoara -Havisham şi Estella, care mă cuprinsese din prima zi, se făcea din ce în ce mai puternică. Nu aveam încredere desăvîrşită decît în Biddy, şi sărmanei Biddy îi spuneam totul. De ce mi se părea firesc să fac aşa şi de ce pe Biddy o interesa tot ce-i spuneam, nu ştiam pe vremea aceea ; dar acum cred că ştiu. Intre timp, acasă, în bucătărie, se ţineau sfaturi, care mă scoteau din sărite. Măgarul acela de Pumblechook venea adeseori seara, sâ stea de vorbă cu soră-mea despre planurile hiele ; şi cred într-adevăr (pînă în ziua de azi şi cu mai puţine remuşcări decît s-ar cuveni) că dacă mîinile mele ar fi putut fâ scoată cuiul din osia trăsurii lui, aş fi făcut-o. Păcătosul acela avea un cap atît de nerod şi de mărginit, încît nu era |n staro să vorbească de planurile mele de viitor decît atunsi tind eram eu de faţă, asta pesemne fiindcă voia să mă înrîufr'ească. Mă ridica de pe scăunelul pe care stăteam liniştit în colţ (de obicei de guler) şi, aşezîndu-mă în faţa focului, ca şi cum ar fi vrut să facă din mine friptură, începea : „Vezi dumneata, doamnă Joe, aici e băiatul nostru ! Aici e băiatul pe care l-ai crescut ca-n palme. Ridică-ţi capul, băiete, şi fii de-$ pururi recunoscător acelor care s-au purtat aşa cu tine. Ei, 92

şî acum, cu privire la atest băiat!...". Şi începea să-mi ciufulească părul — lucru pe care, după cum am mai spus, in ad; >cul sufletului meu nu l-am îngăduit de cînd mă ştiu n i : i mei făpturi omeneşti — apoi mă apuca de mîneeă. Arătam ătit de neghiob în poziţia aceasta, îneît numai făptura domnului Pumblechook se putea măsura cu mine în neghiobie. După aceea, el şi cu soră-mea începeau să se inire_iiă in speculaţii nesăbuite asupra domnişoarei Havisham şi asupra color ce avea ea de gînd să facă cu mine şi pentru mine, işa îneît mă cuprindea o dorinţă dureroasă de a izbucni în lacrimi, de a mă repezi la domnul Pumblechook şi de a-1 lua la pumni. Ori de eîte ori mi se adresa mie, soră-mea vorbea ca şi cum mi-ar fi smuls cîte un dinte la fiecare cuvînt, în timp ce do;nnul Pumblechook, care se decretase el însuşi patronul meu, mă privea de sus cu un aer dispreţuitor, ca un adevărat arhitect al destinului meu, nemulţumit de a se fi încurcat intr-o tfacere foarte prost plătită. în aceste convorbiri, Joe nu avea nici un amestec. Dar doamna Joe şi domnul Pumblechook i se adresau destul de des, pe măsură ce discuţiile înaintau, deoarece soră-mea băgase de seamnâ nemulţumirea lui Joe la gîndul că eu v-oi părăsi fierăria. Acum eram destul de mare ca să devin ucenlcul lui Joe ; şi cînd Joe şedea cu vătraiul pe genunchi, illnd glndltor oenuşa de la marginea vetrei, soră-mea tainici i IM fel de îndoială această faptă nevinovată ci o (lov.nl.i de împotrivire faţă de vorbele ei, şi de aceea se năpustea asupra lui, îl zgllţlia, smulgea vătraiul din mîinile lui li I arunca, âfîrşituî acestor dezbateri ora totdeauna furtunos. Pe neaşteptate, fără nici o legătură cu ce se vorbise, soră-mea 1..1 oprea în mijlocul unui căscat şi, dînd cu ochii de mine, ea din întîmplare, se repezea.asupra mea, spunînd : „Hai, destul 8 a vorbit de tine ! Să te duci numaidecît la culcare. Cred c/l ne-ui împuiat destul capul cu ale tale pentru -ziua de azi !". Ca şi cum eu le-aş fi cerut hatîrul de a-mi scoate sufletul ! 1-ucrurile au mers aşa multă vreme şi pare-se că ar fi mers toi aşa cine ştie cît dacă, într-o bună zi, domnişoara Havishara nu •; ar fi oprit deodată, în timp ce ne plimbam, sprijinindu-se < l « - umărul meu şi spunînd supărată : — Ai crescut mare, Pip ! Socotii că cel mai nimerit lucru e să-i dau a înţelege, cu ajutorul unei priviri gînditoare, că acest lucru poate fi pus pe teama unor împrejurări asupra cărora n-aveam nici e putere. 93

Ea tăcu, dar, după puţin timp, se opri din nou, uitîndu-sa la nine ; şi apoi din nouă ; după aceea, fu toată ziua încrun tată şi îmbufnată. în ziua următoare, cînd, după plimbarea noastră obişnuită, am dus-o pînă la masa de toaletă, ea rnă opri cu o mişcare nerăbdătoare din degete : Ia mai spune-mi o dată, cum îl cheamă pe fierarul tău 7 Joe Gargery, domnişoară. Asta-i meşterul la care trebuie să fii tu ucenic ? Da, domnişoară. Ar fi bine să intri ucenic la el cît mai curînd. Crezi că Gargery ar vrea să vină aici cu tine şi să aducă contractul cu el ? îi dădui să înţeleagă că nici nu mă îndoiam că Joe va socoti această invitaţie drept o mare cinste. Atunci, spune-i să vină ! Cam pe cînd, domnişoară Havisham ? — Ei asta-i ! Oricînd, cît mai curînd ! Şi vino şi tu cu el. Cînd am ajuns seara acasă şi i-am dat lui Joe această veste, soră-mea „a sărit în sus" într-un chip neliniştitor decît altă dată. Ne întrebă pe mine şi pe Joe dacă credem că ea esta o zdreanţă bună să fie călcată în picioare şi care este socie tatea pentru care o socoteam potrivită şi cum îndrăznim să na purtăm aşa faţă de dînsa. După ce sfîrşi acest torent de în trebări, aruncă cu un sfeşnic- în Joe, izbucni în hohote de plîns, scoase făraşul — ceea ce nu prevestea niciodată nimic bun —• îşi puse şorţul ei cel grosolan şi începu să măture casa, plină de năduf. Nemulţumită cu această curăţenie uscată, luă o gă leată cu apă şi o perie de frecat podelele şi ne dădu afară, aşa că furăm nevoiţi să dîrdîim de frig în curticica din spatele casei. Era "trecut de ora 10 seara cînd îndrăznirăm să ne furi şăm în casă, şi ea îl întrebă pe Joe de ce nu se căsătorise cu o negresă. Cu o roabă înnăscută. Joe nu răspunse, sărmanul de el, ci îşi tot fringea mustaţa şi se uita jalnic la mine, ca şi cum s-ar fi gîndit că într-adevăr căsătoria cu o negresă ar fi fost o socoteală mai bună.

CAPITOLUL

13

A fost o grea încercare pentru mine să-1 văd pe Joe, a treia zi, gătindu-se cu hainele lui de duminică, pentru ca să mă însoţească la domnişoara Havisham. Şi deoarece el socotea 94

câ e cazul să-şi pună hainele de gală pentru această ceremonie, nu era treaba mea să-i spun că-i stătea mult mai bina in hainele de lucru ; cu atît mai mult cu cît ştiam că bietul em se mişca atît de greoi numai şi numai din pricina mea şi că tot pentru mine îşi ridicase gulerul la spate atît de sus, încît părul din creştetul capului îi stătea zbîrlit, ca un smoo de pene. La gustarea de dimineaţă soră-mea ne înştiinţa că voia sâ vină cu noi la oraş şi să fie lăsată la unchiul Pumblechook, de unde trebuia s-o luăm „după ce vom fi sfîrşit treaba cu doamnele noastre cele elegante", un fel de a vorbi care îl făcu pe Joe să se aştepte la tot ce se poate mai rău. Joe închise fierăria pentru toată ziua şi "scrise cu cretă pe uşă (cum avea el obiceiul să scrie în ocaziile, foarte rare de altfel, cînd nu lucra) monosilaba DUS, urmată de o săgeată, care, pare-se, zbura în direcţia în care pleca şi el. Pornirăm spre oraş cu soră-mea în frunte ; purta pe cap o căciulită foarte încăpătoare de blană de castor, ţinea cu gravitate în mînă un coşuleţ de paie, de,parcă ar fi purtat pecetea ţării în ambalaj de nuiele, era încălţată cu saboţi de lemn, pe umeri purta un şal de zile mari şi mai avea şi o umbrelă, deşi era o zi frumoasă şi însorită. Nu sînt cu totul sigur dacă luase cu ea aceste obiecte din îngîmfare sau ca să se pedep- i pa ea însăşi ; dar cred mai curînd că voia să le dea In vileag ca pe nişte obiecte care îi aparţineau, aşa cum Cleo-patra, sau orice altă regină năbădăioasă, îşi arăta bogăţiile la defilări sau procesiuni. Cînd ajunserăm la casa domnului Pumblechook, soră-mea se repezi înăuntru şi ne lăsă afară. Deoarece era aproape ora prînzului, Joe şi cu mine o pornirăm de-a dreptul spre casa ■ loinnişoarei Havisham. Estella deschise poarta, ca de obicei, şl în clipa în care o văzu, Joe îşi scoase pălăria şi-o întinse cu borurile pe amîndouă manile, ca şi cum ar fi cîntărit-o şi n ar fi vrut să se înşele nici măcar cu un sfert de uncie K Estella nu ne luă în seamă pe nici unul din noi, ci na nrătă drumul, pe care eu îl cunoşteam atît de bine. Eu mergeam In urma ei, şi Joe era ultimul. Cînd m-am uitat înapoi spre Joe, In coridorul cel lung, am văzut că tot îşi mai cîntăreşta grijuliu pălăria şi că ne urmează cu paşi mari şi în vîrful j) Ici oarelor.
• Unde — veche unitate din sistemul englez de greutăţi; o uncie = aproxi mativ 35 de grame. . j

Estella îmi spuse că trebuie să intrăm amîndoi, aşa că îl luai pe Joe de mînecă şi-1 dusei la domnişoara Havisharn. Ea şedea la masa de toaletă şi^-şi întoarse numaidecît privirile Spre noi. ■ — A ! îi spuse ca lui Joe. Dumneata eşti bărbatul surorii acestui băiat ? . Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că dragul de Joe ar putea să arate atît de deosebit de cum era de obicei şi atît da asemănător cu o pasăre ciudată ; stătea fără să scoată o vorbă, cu smocul de pene din vîrful capului zburlit şi cu gura căscată, de parcă ar fi vrut să înghită un vierme. -— Eşti bărbatul surorii acestui băiat ? repetă domnişoara Havîsham. Era foarte supărător felul în care, în tot timpul acestei întrevederi, Joe se încăpăţînă şi vorbi cu mine în loc să- vorbească cu domnişoara Havisham. Da,-Pip, înce'pu Joe cu un ton de argumentare puter nică, foarte tainic şi foarte politicos în acelaşi timp. Adică m-am căsătorit cu soru-ta fiindcă pe atunci eram, vorba ceea, burlac. Bine ! făcu domnişoara Havisham. Şi ai crescut băia tul cu gîndul să-1 iei ucenic, aşa-i domnule Gargery ? Doar ştii, Pip, răspunse Joe. că noi doi am fost întot deauna prieteni şi că plănuiarn între noi 'să facem ştrengării. Şi chiar dacă ai spus că nu-ţi place meseria fiindcă te mur dăreşti cu negreală şi funingine, să ştii că tot am fi petrecut de minune. Pip ! A avut băiatul vreodată ceva împotrivă ? -întrebă dom nişoara Havisham. îi place meşteşugul ? Ştii prea bine, Pip, răspunse Joe, întărind amestecul de argumentare, taină şi politeţe, că asta a fost dorinţa ta eea mare. (Deodată îmi dădui seama că înainte de a apuca să vor bească mai departe, Joe avea de gînd să folosească în această împrejurare epitaful compus de el). Şi am înţeles dorinţa ta prin cuvinte şi purtare ! In zadar mă osteneam să-1 fac să înţeleagă că ar trebui să vorbească cu -domnişoara Havisham. Cu cît făceam mal multe gesturi şi strîmbături ca să-1 conving, cu atît îmi vOr-_ bea mai tainjc, mai argumentativ şi mai politicos. — Ai adus contractul cu dumneata ? întrebă domni şoara Havisham. 96

— Doar ştii, Pip, răspunse Joe, ca şi cum întrebarea ar 11 fost de prisos, că tu singur mi 1- ai pus în pălărie şi ştii bine că-i acolo. Cu aceste cuvinte, scoase contractul şi mi-1 întinse mie, tn loc să-1 dea domnişoarei Havisham. Mă tem că mi-era cam ruşine de purtarea bietului om. Ştiam bine că rni-e ruşine de el în clipa în. care o văzui pe Estella în spatele scaunului domnişoarei Havisham şi-i citii în ochi un rîs răutăcios. Luai contractul din mîna lui Joe şi-1 întinsei domnişoarei Havisham, Nu te-ai aşteptat să primeşti plată pentru ucenicia băiatului ? spuse ea cu ochii la contract. Joe ! spusei eu dojenitor, căci el nu răspunse deloc-. De ce nu răspunzi ?... Pip! răspunse Joe, tăindu-mi vorba,,.ca şi cum s-ar fi simţit jignit. Nu s-a pus niciodată întrp noi o întrebare <a asta, care să aibă nevoie de răspuns, şi doar ştii bine că răs punsul meu e : Nu ! Ştii bine că nu, Pip, atunci ce să mai spun şi eu? Domnişoara Havisham îi aruncă o privire ca şi cum ar ii înţeles mai bine decît aş fi crezut eu ce fel de om este Joe, fiindcă vedea cum se purta ; apoi luă o pungă de lîngă ea, de pe masă. - Asta-i răsplata lui Pip, spuse ea, uite-o. în punga asta douăzeci şl cinci de lire. Dă-le stăpînului tău, Pip ! Ca şl cum ar fi fost scos din minţi de mirarea pe care făpturi din faţa lui şi odaia aceea ciudată o stirneau în el, < iii se adresă tot mie şi de data aceasta : Asta-i foarte frumos din pârlea ta, Pip, şi de aceea ilarul tău e binevenit, deşi niciodată nu l-am aşteptat, nici acum, nici altă dată. Şi acum, băiete, spuse Joe, în timp ce pe mine mă lua cu frig şi cald, fiindcă mi se părea că expresia aceea familiară era adresată domnişoarei Havisham, şi acum, băleto, să ne facem datoria ! Fie ca tu şi cu mine să ne facem datoria, amîndoi şi fiecare cu ajutorul celuilalt, şi ceea ce ne va aduce darul tău mărinimos să fie spre mulţumirea acelora... care niciodată... Aici Joe se poticni, căci ajunsese la un punct nespus de greu, pînă ce se salvă triumfător cu cuvintele : Şi ileparte să fie toate acestea de mine I Aceste cuvinte îi sunară ntft de frumos şi de convingător, îneît le rosti de două ori. Du-te sănătos, Pip! spuse domnişoara Havisham. i 'ondu-i, Estella. Să mai vin şi altă dată, domnişoară ilavisham? în trebai eu.
II

llc speranţe

;. -l

*~,— Nu, 'Acum Gargery e stăpînul tău. Gargery! O vorbă eă-ţi mai spun. Eu ieşii pe* uşă şi auzii spunîndu-i cu glas desluşit şi apăsat lui Joe, pe care-1 chemase înapoi: — Băiatul s-a purtat bine aici, şi asta-i răsplata lui. Nă dăjduiesc că dumneata, ca am cinstit, n-ai să mai ceri nimio altceva. Cum a ieşit Joe din odaie nu m-am lămurit niciodată j dar ştiu că, după ce a ieşit, urca mereu scările în ! OG să la coboare şi că se dovedi surd la toate mustrările mele, pînă cînd mă apropiai de el şi-1 apucai de mînă. într-o clipă ieşirănţ pe poartă, care fu încuiată în urma noastră, şi Estella dispăru* Cînd se văzu din nou la lumina zilei, Joe se sprijini cu spatele de zid şi îmi spuse : „Grozav !", Şi rămase atîta timp nemişcat, repetînd x „Grozav", încît începui să mă tem că n-o să-şi mai vină în fire. în cele din urmă, îşi lungi exclamaţia, spunînd : „Pip, îţi spun eu că e grozav !". Şi aşa, încetul cu încetul, îşi recapătă graiul şi fu în stare să pornească mai departe. Am motivele mele să cred că mintea lui Joe a ieşit mai ascuţită din această întîlnire, căci, în drum spre casa lui Pumblechook născoci un plan iscusit şi adînc. Motivele mele se bizuie pe cele ce se petrecură în salonaşul domnului Pumblechook : la intrarea noastră, soră-mea stătea de vorbă cu nesuferitul acela de negustor de grîne. Ei ! făcu soră-mea către noi doi. Dar cu voi ce s-a întîmplat ? Mă mir că mai binevoiţi să vă întoarceţi în socie tatea unor bieţi oameni de rînd !... Domnişoara Havisham, spuse Joe, uitîndu-se ţintă la mine, ca şi cum s-ar fi căznit să-şi amintească de ceva, a stăruit mult să dăm... cum a spus, complimente sau salutări. Pip? Complimente, spusei eu. Aşa mi-amintesc şi eu spuse Joe. Complimentele el doamnei Gargery. Mult o să-mi folosească ! făcu sorâ-mea, dar era des tul de măgulită. Şi, urmă Joe, privindu-mă iar ţintă, ca şi cum s-ar fi căznit din nou să-şi amintească ceva, a mai spus că ar dori ca sănătatea să-i îngăduie... nu-i aşa, Pip ? i; Plăcerea... adăugai eu. De a sta de vorbă cu doamnele din ţinut, spuse Joe, trăgînd aer în piept. 98

Bine ! strigă soră-mea, cu o privire mai dulce spra domnul Pumblechook. Ar fi putut să aibă buna-creştere de a trimite vorbă de la început, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată. Şi ce i-a dat zăpăcitului ăstuia ? Nu i-a dat nimic, spuse Joe. Doamna Joe era gata să izbucnească, dar Joe vorbi mai departe : — Tot ce dă, dă prietenilor lui. „Şi prin prieteni, aşa ne-a spus dumneaei, înţeleg pe sora lui, doamna J. Gargery". Astea au fost cuvintele ei : „Doamna J. Gargery". N-o fi ştiut, adăugă Joe, cu un aer gînditor, dacă-i Joe sau Jorge. Sora mea se uită la Pumblechook; acesta mîngîia braţele jilţului de lemn şi dădea din cap către soră-mea şi spre foo, ca şi cum ar fi ştiut toate acestea dinainte. Şi cît ţi-a dat ? întrebă soră-mea, rîzînd în toată legea. Ce-ar spunea lumea de faţă dacă ar fi zece livre ? în trebă Joe. Ar spune, se repezi soră-mea, destul de bine. Nu gro zav, dar destul de bine. — Aflaţi că-i mai nmlt decît atît, spuse Joe. Şarlatanul de Pumblechook dădu numaidecît din cap şl spuse, frecîndu-şi braţele de scaun : E mai mult decît atît, doamnă. Ce doar n-ai să spui... începu soră-mea. Ba da, spun, doamnă, spuse Pumblechook; dar ai răbdare, ZI înainte, Joseph. Bravo ţie ! Zi înainte ! Ce-ar spunq lumea de faţă de douăzeci de livre ? urmă Joe. Frumos, ăsta ar fi cuvîntul potrivit ! răspunse soră-mea. — Bine, făcu Joe. Aflaţi că-i mai mult decît atît. Făţarnicul de Pumblechook dădu din nou din cap şi spuse, rîzînd ocrotitor : — E mai mult decît atît, doamnă. Bine. Zi mai departe, Joseph ? ' — Ei, ca să încheiem, spuse Joe, încîntat, întinzînd surorii mele punga, sînt douăzeci şi cinci de livre. — Douăzeci şl cinci de livre ! răsună ca un ecou glasul celui mai josnic dintre şarlatani, şi Pumblechook se sculă, ea Bă strîngă mîna surorii mele. Şi nu e -mai mult decît meriţi dumneata (după cum am şi spus cînd mi s-a cerut părerea), şl îţi doresc să te bucuri de aceşti bani! Dacă păcătosul s-ar fi oprit aici, tot ar fi fost destul de urît din partea lui, dar greşeala lui se îngroaşă şi mai tara
99

cînd propuse să mă ia sub paza lui, cu drept de protecţie asupra mea, l'aptă care lăsa în umbră toate ticăloşiile lui din trecut. Vedeţi voi, tu.^Joseph, şi soţia ta, spuse domnul Pumblechook, strîngindu-mi braţul deasupra cotului, eu sînt un om căruia ii place să ducă la bun sfîrşit ceea ce a început. Băiatul ăsta trebuie scos la lumină. Lăsaţi-1 în grija mea. 11 scot eu la lumină. Numai Dumnezeu ştie, unchiule Pumblechook, spuse soră-mea (strîngînd cu putere banii în mînâ), cît îţi sîntem de îndatoraţi ! Nu te mai gîndi la asta, doamnă, răspunse diavolescul negustor de grîne. Plăcerea-i plăcere. Dar băiatul ăsta, ştiţi, trebuie să-1 scoatem la lumină. Cînd am spus că voi avea cu grijă de asta, arn spus adevărul ! Judecătoria era alături, lîngâ Primărie, şi o pornirăm întracolo, pentru ca intrarea mea ca ucenic la Joe să f i e legalizată de un judecător. Spun că o pornirăm ; adevărul e ci Pumblechook mâ împinse pînă acolo ca şi cum m-ar fi prins chiar atunci cotrobăind prin buzunarele vreunui trecător sau dînd foc la o claie de fin, şi. de fapt, toată curtea avea impresia că fusesem prins cu ocaua mică, .fiindcă, în vreme <a Pumblechook mă împingea de la spate, prin mulţime, auzeam glasuri care spuneau : „Asta ce-a făcut ?" şi altfel : „E tînâr, dar are o mutră tare păcătoasă, nu-i aşa ?". Ba un om foarte blînd şi binevoitor îmi întinse chiar o cărticică împodobită cu o gravură de lemn, care reprezenta un tînăr fioros înfăşurat în lanţuri grele, asemănătoare cu nişte cîrnaţi ; cartea era intitulată : A se citi în celulă. Judecătoria mi se păru un loc ciudat, cu strane mai înalte decît cele din biserică, cu oameni care se înghesuiau în strane şi priveau şi cu judecători arătoşi (unul avea capul pudrat), tare stăteau în jilţuri, cu braţele încrucişate, sau trăgeau tutun pe nări, sau dormeau, sau scriau, sau citeau ziarele. Pe pereţi se mai vedeau şi chipuri strălucitoare şi întunecate, pe care ochiuî meu neartistic le privea ca pe un amestec de aluat întărit şi de lipici. într-un colţ, hîrtiile mele fură semnate după ioj.>c şi atestate, şi astfel „intrai ucenip" ; în tot timpul acesta, domnul Pumblechook mă ţinea de parcă pregătea drumul meu spre .eşafod şi se îngrijea ca totul să fie în regulă. După ce ieşirăm şi scăparăm de băîeţii care se Infierbîntaseră asteptînd cu emoţie să asiste la torturarea mea în public şi se simţiră foarte dezamăgiţi cînd văzură că eram în100

conjurat de prieteni, ne întoarserăm îa casa domnului Pumblechook. Soră-mea se înflăcărase aşa de straşnio cu privire la cele douăzeci şl cinci de livre, încît voia cu orice preţ să sărbătorim norocul cel .nare la „Ktistreţul albastru" şi să-1 trimită pe domnul I^umblechoolî să aducă familia tîubble şi pe domnul Wopsle, cu brişcă. Zis şi făcut; şi ce zi tristă am petrecut eu ! Fiindcă, lucru de neînţeles pentru mine • în mintea tuturor era limpede că eu eram de prisos la această petrecere. Şi, culmea i din cînd în cînd, sau mai bine zis cînd n-aveau altceva mai bun de făcut, mă întrebau de ce nu mă înveselesc şi eu. Şi ce altceva puteam face decît să mâ înveselesc chiar atunci cînd nu mă simţeam vesel ? Oricum, însă, ei erau oameni mari, aveau felul lor de a se purta şi făceau şi ei tot ce puteau ca să se înveselească. Şarlatanul de Pumblechook se întrecea pe sine în rolul binefăcătorului şi al iniţiatorului întregii solemnităţi, drept care se aşeză în capul mesei; şi cînd vorbi adunării despre ucenicia mea — după ce se bucurase drăceşte de faptul că puteam ii închis dacă eram prins jucînd cărţi, bînd băuturi tari, stînd jSeara tîrziu în tovărăşia unor oameni nerespectabili sau lăBîndu-mă ispitit de alte asemenea rătăciri, care în contractul meu erau privite ca aproape de neînlăturat — mă aşeză pe un fim un lînfiă el, ca să-şi poată însufleţi toate observaţiile cu geati Tn afară de aceasta, tot ceea ce ţin minte despre „petrecerea" din seara aceea e faptul că oamenii nu mă lăsau să adorm şi că, de cîte ori vedeau că mă prinde somnul, mă trezeau şi-mi spuneau să mă înveselesc. Mai ţin minte- cum ■eara, tîrzia, domnul Wopsle ne cinstl-cu Oda lui Cs>Uins şi şi muncă cu atîta putere la pămînt sabia însîngerată, încît un chelner veni şi spuse : „Negustorii de jos vă felicită, dar spun că nu sînteţi un buh scamator". îmi mai amintesc că, în drum spre casă, erau cu toţii foarte veseli şi cîntau O frumoasă ilnamnă ! Domnul Wopsle cînta basul şi (drept răspuns nătărăului aceluia care dirijează acest cîntee în chipul cel mai neruşinat din lume) afirma cu o voce nespus de puternică că e] era omul cu pletele albe în vînt, că el era călătorul cel mal slab de pe pămînt. Tn sfîrşit, mi-amintesc că, intrînd în odăiţa mea, mâ simi nenorocit de-a binelea, deoarece credeam cu tărie că meşteşugul lui Joe n-o să-mi placă niciodată. îmi plăcuse Odată, dar „odată" nu era acum. iot

CAPITOL, UE>

14

Nu există un lucru mai dureros decît acela de a-ţi fi ruşine de casa ta. Simţămîntul acesta e plin de o neagră nerecunoştinţa şi poate că pedeapsa e necesară şi binemeritată, dar pot dovedi că e un lucru foarte dureros. Casa în care trăiam nu fusese niciodată un loc foarte plăcut pentru mine din pricina firii surorii mele. Dar Joa sfinţise casa, şi eu eram legat de ea. Socoteam salonaşul de musafiri drept cel mai elegant salon din lume; asemuiam uşa de la intrare cu portalul tainic al unui templu, care nu se deschide decît cu preţul unei jertfe de pui la frigare ; bucătăria mi se părea un lăcaş fără măreţie, dar cast, iar fierăria — drumul strălucitor care duce la bărbăţie şi neatîrnare. într-un singur an, totul se schimbase. Acum totul era grosolan şi obişnuit, şi pentru nimic în lume n-aş fi vrut ca domnişoara Havisham şi Estella să vadă toate acestea. Cît de mult din această neplăcută stare sufletească se datora greşelii mele, cît domnişoarei Havisham şi cît surorii mele.-n-are rost să ne întrebăm acum. Schimbarea avusesa loo ; lucrul se întîmplase. Bun sau rău, de iertat sau de neiertat, se întîmplase. Odată, demult, mi se părea că în ziua în care voi intra în fierărie şi-mi voi sufleca mînecile cămăşii, eu, ucenicul lui ffoe, voi finobilşi fericit. Acum, cînd înfăptuirea acestui lucru stăteau în puterile mele, simţeam doar că eram murdar de praf de cărbuni şi că asupra cugetului meu apăsa zilnic o greutate faţă de care nicovala era uşoară ca un fulg. Mai tîrziu, în viaţa mea (ca şi în viaţa oricărui om, bănuiesc) aii existat adesea clipe în "care am simţit cum se lasă o perdea groasă, acoperind, pentru un timp, orice interes şi orice farmec şi nelăsînd să pătrundă pînă la mine decît o suferinţă fără margini, Niciodată însă această perdea n-a căzut cu atîta greutate şi nepăsare ca atunci cînd calea pe care trebuia să o urmez se întindea dreaptă în faţa mea, o dată cu hotărîrea pe care o luasem de a fi ucenicul Uri Joa. Mi-aminteso că, ceva mai tîrziu. tot în „vremea" aceea, obişnuiam să stau duminică seara, cînd se întuneca, în preajma cimitirului, asemuind speranţele mele de viitor cu mlaştinile bătute de vînt şi gîndindu-mă că şi unele, şi altele, la fel de netede şi joase erau străbătute de- drumuri necunoscuţi 102

şi erau acoperite de ceaţa întunecoasă care se ridica din mare* Eram la fel de abătut în prima zi a uceniciei mele ca şi mal tîrziu ; dar mă bucur la gîndul că n-am suflat nici o v»rbă lui Joe despre durerea mea tot timpul cît a durat contractul nostru. Este, cred, singurul lucru bun pe care l-am făcut în vremea aceea şi de care mă bucur. Fiindcă, deşi anii aceia cuprind şi întîmplărie pe care vreau să le povestesc, meritul acelor întîmplări îi revine Iul Joe. Nu pentru că eu eram credincios, ci pentru că Joe era credincios, nu mi-am luat lumea în cap şi nu m-am făcut soldat sau marinar. Şi nu pentru că eram pătruns de valoarea hărniciei, ci pentru că Joe era pătruns de acest lucru, munceam în silă. E greu de ştiut cît de departe merge înrîurirea unui om de treabă, cinstit şi înzestrat eu simţul datoriei; dar e uşor de ştiut cît de mult te-a înrîurit pe tine' omul din apropierea ta, şi ştiu prea bine că puţinele lucruri bune care s-au prins de mine în timpul uceniciei mi-au venit de la inima cinstită şi mulţumită a lui Joe, şi nu de la fiinţa mea, nemulţumită şi frămîntată de alte năzuinţe. Cine ar fi putut să spună ce voiam ? Cum aş putea spune eu însumi, de vreme ce nici eu nu ştiam ? Gîndul care mă îngrozea cel mai tare era acela că, într-o zi nenorocită, eînd voi arăta mai murdar şi mai grosolan ca oricînd, îmi voi ridica ochii şi o voi vedea pe Estella uitîndu-se în fierărie printr-una din ferestruicile de lemn. Eram urmărit de teama că, mai devreme sau mal tîrziu, ea mă va găsi cu faţa şi mîihile negre, Indeletnicindu-mă cu treaba cea» mai grosolană, şi că se va bucura şi mă va dispreţui. Adeseori, în asfinţit, cînd suflam In foaie în locul lui Joe, sau cînd cîntam împreună cu el Bătrînul Clem, gîndul că obişnuiam să eîntăm acest cîntea l.i domnişoara Havisham mă făcea parcă să văd ehipul Estellei desprinzîndu-se din flăcări, cu părul ei frumos fluturînd în vînt şi cu ochii ei batjocoritori; adeseori, în asemenea elipe, mă uitam spre ochiurile negre din perete, care erau ferestrele, şl, părîndu-mi-se că o văd trăgîndu-şi capul înapoi, îmi închipuiam că Estella venise în cele din urmă. După aceea, cînd intram în casă Ca să luăm cina, casa şi mîncarea mi se păreau mai grosolane ca niciodată şi, în fundul Inimii mele păcătoase, mi-era mai ruşine de casa mea ca oricînd. 103

CAPITOLUL

1-5

Deoarece crescusem prea mare pentru şcoala pe care o ţinea mătuşa domnului Wopsle, educaţia mea de sub conducerea acelei femei zăpăcite luă sfîrşit. Dar asta nu se întîmpîă înainte ca Biddy să-mi fi împărtăşit tot ce ştia, începînd cu catalogul de preţuri şi sfîrşind cu un eînteo caraghios, pe eare-1 cumpărase ea odată cu o (jumătate de penny. Deşi singura parte inteligibilă din această lucrare literară erau primele rin duri Cînd mă dusei In oraşul Lunnon, oameni buni, Tralala, tralala, ! Tralala, tralala, Nu m-dm întors oare acasă negru, oameni buni ?. Tralala, tralala, Tralala, tralala, toluşi, în dorinţa mea de a deveni mai înţelept, am învăţat pe dinafară această compoziţie, cu multă siguranţă ; şi nici nu-mi aminteso să-mi fi pus întrebări cu privire la valoarea ei ; rrfâ gîndeam doar (cum, de altfel, gîndesc şi acum) că erau prea multe tralalauri faţă de restul poeziei. în setea mea de a j şti cît mai mult, îi propusei domnului Wopsle să mă'fericească'^ şi pe mine cu cîteva fărîme intelectuale din comoara lui, eeea ce el primi cu bucurie. Dar deoarece pînă la urmă am desco perit că avea nevoie de mine doar în calitate de manechin dramatic, pe care să-1 poată contrazice, jeli, ameninţa, îmbră ţişa, străpunge, înghionti şi lovi în fel şi chip, m-am lipsiţi foarte curînd de acest fel de învăţătură, mai ales după e«T domnul Wopsle mă stîlcise în bătaie în timpul uneia din fu-1 riiîe lui poetice. ". Tot ce aflam încercam să-i împărtăşesc lui Joe. Această afirmaţie sună atît de bine, îneît conştiinţa mea nu-mi îngăduie să n-o lămuresc pe deplin. Voiam să fac din Joe un om mai puţin neştiutor şi mai puţin necioplit, pentru ca să fiăj mai puţin nedemn de societatea mea şi mai puţin expus bat«1 gocurilor Estellei. Vechile fortificaţii din mlaştini ne serveau de şcoală,- iac o tăbliţă spartă şi o bucată de condei alcătuiau materialul nostru didactic, la care Joe mai adăuga 6 lulea cu tutun. Nu-mi amintesc ca Joe să fi reţinut ceva de la o duminică la alta şi nici să-şi fi îmbogăţit mintea cu vreo cunoştinţă | în tot timpul cît a fost elevul meu, doar că la fortificaţii îşi fuma luleaua cu un aer mult mai grav decît în orice alt loo -* 104

nş zice chiar cu un aer mai învăţat — ca şi cum ar fi socotit s'ace progrese, mari. Dragul de el, tare aş fi vrut să facă l Locul era plăcut şi liniştit; se vedeau pînzele corăbilioţ care treceau pe fluviu, dincolo de chei, şi uneori, în timpul refluxului, mi se părea că văd pînzele unor corăbii scufundate, care mai plutesG încă în adîncul apelor. De cîte ori mă uitam la vasele care ieşeau în larg, cu pînzele lor albe, întinse; mă gîndeam la domnişoara Havisham şi la Estella; şi tot la de mă gîndeam de cîte ori lumina cădea pieziş, de departe, pe un nor, pe o pînză de corabie, pe coasta verde a unui deal, sau pe suprafaţa apel, căci domnişoara Havisham şi Estella, precum şi casa aceea ciudată, şi viaţa ciudată dinăuntrul ei păreau să fie în legătură cu tot qe era frumos. într-o duminică, Joe, care îşi gustase din plin luleaua, spuse de atîtea ori că „e tare de cap", încît în ziua aceea mă Jăsai păgubaş de învăţătură şi mă .întinsei puţin la pămînt, eu bărbia în mînă, dcsenînd faţa domnişoarei Havisham şi a Estellel peste toată întinderea, pe cer şi, pe ape, pînă eînd, în cele din urmă, mă hotărîi «ă dau în vileag un gînd cu privire la ele, care mă frămînta de mult: r- Joe, începui eu, nu crezi că ar trebui să-i fac o vizită domnişoarei Havisham ? Ştiu eu, Pip ? răspunse Joe tacticos. Pentru ce ? Cum pentru ce, Joe ? Pentru ee-i făcută o vizită ? Poate -despre unele vizite, spuse Joe, se poate verbi 'aşa, Pip. Dar dacă-i vorba să te duci la domnişoara Havisham... putea să creadă că vrei ceva, că aştepţi ceva din partea ei. — Nu crezi c- aş putea să-i spun că nu-! aşa, Joe ? — Ai putea, măi băiete, spuse Joe. Şi s-ar putea să te creadă. Dar s-ar putea să nu te creadă. . Joe simţea, cum simţeam şi eu, că ajunsesem la un punct însemnat şi trase cu putere din lulea, ca spusele lui să nu-şi piardă tăria din pricina repetiţiei. Vezi tu, Pip, urmă Joe de îndată ce primejdia trecuse. Domnişoara Havisham s-a purtat frumos cu tine. După ce s-a purtat tot aşa, m-a chemat înapoi, ca să-mi spună că asta « tot. Da, Joe. Am auzit şi eu. Tot. repetă Joe foarte apăsat. Da, Joe. îţi spun doar că am auzit-o. Vreau să spun, Pip, că ea s-o fi gîndit : „Gata ! Eu, la miazănoapte ; tu, la miazăzi !". Cît mai departe ! 105

Şi eu mă gîndeam la asta şi nu simţeam cine ştie ce mmgîiere văzînd eă şi el gîndise la fel, fiindcă în felul acesta adevărul îmi apărea mai limpede. Dar, Joe... Da, băiete. Vezi, e aproape un an de cînd sînt ucenic şi, din ziua în care s-a făcut contractul, nu i-am mulţumit niciodată dom nişoarei Havisham, n-am întrebat de ea şi nici n-am dat vreun semn de viaţă, ca să vadă că n-am uitat-o. Adevărat, Pip, dar asta doar dacă vrei să-i faci vreo două perechi de potcoave. Cred însă că, de nu s-ar găsi pa nicăieri potcoave, darul tău tot n-ar mulţumi-o. Nu la asta mă gîndeam, Joe; nu mă gîndeam la un dar. Dar lui Joe îi intrase în cap că trebuie să fie vorba da un dar şi ţinea morţiş la părerea lui. Şi nici, adăugă el, dacă ţi-ar ajuta cineva să-i faei un lanţ nou la uşa de' la intrare, sau, să spunem, cîteva şu ruburi cu cap mare, pentru ca să aibă nevoie, sau chiar ceva mai frumos, ca, de pildă, o furculiţă de prăjit pîine, sau da luat prăjituri, sau un grătar de prăjit peştişori... Nu mă gîndeam deloc la un dar, Joe, îi tăiai eu vorba. Bine, spuse Joe, depănîndu-şi mai departe gîndul, ca şi cum eu i-aş fi dat ghes. Dac-aş fi în locul tău, n-aş facă una ca asta. Nu, eu n-aş face-o. Ce-i trebuie un lanţ de uşă dacă are unul ? Şi dacă îi dai şuruburi cu capul mare, poaie că n-o să-i placă. Iar dacă vrei să-i faci o furculiţă de prăjit -pîine, trebuie s-o faci din alamă, şi tu nu te pricepi şi n-o să-ţi facă cinste. Şi nici cel mai priceput meşter nu poate să arate ce ştie cînd face un grătar, pentru că un grătar e toi un grătar, spuse Joe, neslăbindu-mă deloc, ca şi cum sai fi ostenit să-mi spulbere o iluzie. Şi poţi să faci orice-ai face, dar tot un grătar o să iasă, vrei, nu vrei... Draga Joe, strigai eu scos din fire şi apucîndu-1 d« haină, opreşte-te ! Nici nu m-am gîndit vreodată să-i dui vreun dar domnişoarei Havisham ! Sigur că nu, Pip, încuviinţă Joe, ca şi cum tot s-aj mai fi luptat pentru apărarea lui; îţi spun că ai dreptate (Pip. Da, Joe; dar voiam să-ţi spun că, fiindcă tot n-avem mult de lucru, să-mi dai drumul mîine după-amiază, să nnl duc pînă în oraş, ca să o văd pe domnişoara Est... Havisham 106

— N-o cheamă Estavisham, Pip, spuse Joe cu gravitate J că doar n-a mai fost botezată încă o dată. — Ştiu, Joe, ştiu. O scăpare de-a mea. Ce părere ai ? Pe scurt, Joe spuse că dacă eu credeam că aşa e bine, credea şi el la fel. Dar stărui mult asupra faptului că, dacă nu voi fi primit cu bunăvoinţă, sau dacă nu voi fi încurajat întru repetarea vizitei mele, care n-avea alt scop decît acela de a dovedi recunoştinţa mea faţă de bunăvoinţa de care mă bucurasem, această călătorie de experienţă nu va mai fi repetată. In aceste condiţii, am făgăduit să mă supun. Trebuie să ştiţi că Joe avea un lucrător plătit cu săplămîna, pe care îl chema Orlik. El spunea că numele lui de botez e Dolge — ceea ce era cu neputinţă — dar era un ©m atît de încăpăţînat, încît nu cred să fi căzut pradă unei înşelăciuni în această privinţă ; mai degrabă-mi vine a crede eă el însuşî şi-a impus acest nume în rîndul oamenilor din sat, In semn de ocară pentru puterea lor de înţelegere. Era un flăcău negricios, foarte puternic-, cu umerii largi, cu mîini şi picioare ce păreau prost prinse de trup, un om care nu se grăbea niciodată şi se bălăbănea în mers. Chiar atunci cînd venea la lucru, parcă nu venea cu gîndul de a lucra, şi apoi îşi făcea treaba tot aşa, lasă-mă să te las, ca şi cum ar fi făcut-o din întîmplare ; iar cînd se ducea la pfînz pînă la „Barcagii ve. ca să mănînce, sau seara cînd pleca spre casă, mergea ■a l . i l n i , tîrşindu-şi paşii ca jidovul rătăcitor sau Cain, cum nici n-ar fi ştiut încotro s-ar duce şi nici prin gînd nu i-ar fi trecut să se mai întoarcă vreodată. Locuia la păzitorul stăvilarului, departe, prin mlaştină, şi în zilele de lucru venea bălăbănindu-se din hruba lui, cu mîinile în buzunare şi cu mîncarea într-o legăturică atîrnată neglijent de gît, care îi juca pe spate. Duminică stătea toată ziua la stăvilar, sau sprijinit de vreo căpiţă de fîn, sau de vreun hambar. Nu putea face decît mişcări împrăştiate şi umbla cu ochii în pămînt | iar cînd îl opreai sau îl sileai într-un fel oarecare să-şi ridiea ochii, se uita în sus pe jumătate supărat şi pe jumătate nedumerit, ca şi cum nu l-ar fi frămîntat niciodată un alt gînd decît acela că e destul de neplăcut şi de ciudat faptul eă-i vine greu să gîndească. Acest lucrător ursuz nu mă prea îndrăgea. Cînd eram mi» de tot şi sfios, îmi spunea că diavolul locuieşte într-un eolţ întunecos al fierăriei şi că el îl cunoştea foarte bine ; de as3menea, îmi mai spunea că, o dată «la şapte ani, focul trebuia nprins cu un băiat viu, şi că eu eram un combustibil foarte
107

potrivit pentru acest seop. Cînd am devenit ucenicul lui Joe, bănuiala lui Orlick cum că într-o bună zi l-aş putea înlocui se întări; prin urmare, acum mă îndrăgea şi mai puţin Nu 1 eă ar fi spus vreedată sau eâ ap fi făcut vreodată ceva care să dovedească deschis duşmănia lui i am băgat însă de seamă că sufla întotdeauna scînteile spre mine şi că*de cîte ori eîntam Bătrînul Clem. nu intra la momentul potrivit. Dolge Orlick era de faţă şi lucra, a doua zi, cînd i-ara amintit lui Joe de după-amiaza mea liberă. îvfu spuse nimio în clipa aceea, pentru că lucra împreună cu tfoe la o bucată de fier roşu, în timp ce eu eram la foaie. Dar de îndată ca sfîrşi, spuse, sprijînindu-se de ciocan ; — Uite ce e, stăpîne 1 Desigur că n-ai să faci doar po placul unuia! Dacă mititelul de Pip are o [jumătate de zi liberă, peartă-te la fel şi cu bătrînul Orlick. Cred eă n-avea mai mult de 25 de ani, dar vorbea întotdeauna despre el ca despre un bătrîn. De ce ? Ce-ai sa faci tu cu o. jumătate de zi liberă ? întrebă flbe. Ce-am să fac eu ? Dar el ce o să facă ? O să fac ce-o să facă şi el, spuse Orlick. Pip se duce la oraş, spuse Joe. Bine, atunci bătrînul Orlick se duce şi el la oraş. răs punse omul nostru. Ce, nu-i loo pentru doi oameni în oraş ? Numai pentru unul ? Nu te-nfuria, spuse Joe. Ba mă-nfurii dacă-mi place ! mormăi Orlick. îmi plaa mie cei cu plimbatul la oraş ! Hai, meştere. Fără nedreptate. Fii om de înţeles! ; Deoarece meşterul nu voia să vorbească mai departe pînâ* ce lucrătorul nu se va potoli, Orlick se repezi la cuptor, scoase un drug înroşit, îl îndreptă spre mine, ca şi cum ar fi vrut sâ mă străpungă cu el, îl învîrti în fturul capului meu, îl puse pe nicovală şi începu să-1 turtească cu ciocanul de parc-ar fi fost trupul meu — aşa mi se părea mie — iar scînteile ar fi fosil sîngele care ţîşnea ; în sfîrşit, după ce ciocănise atît încît el se încălzise şi fierul se răcise, spuse, sprijinindu-se de ciocan i Ei, meştere l Te-ai potolit ? întrebă Joe. Da, m-am potolit I spuse Orlick morocănos. Ei, atunci, fiindcă-ţi vezi de lucru ca şi ceilalţi, spusa ffoe, hai să fie sărbătoare pentru toţi !

Soră-mea, care auzise totul din curte — avea obiceiul să spioneze şi să tragă cu urechea fără ruşine — îşi băgă imediat capul pe una din ferestre. Numai tu eşti în stare să faci asta, nătârăule ! îi spuse ea lui Joe. Să le dai liber unor golani leneşi ca ăştia ? ! Eşti, pesemne, foarte bogat de-ţi îngădui să risipeşti leafa pe degeaba. Tare-aş vrea să fiu eu stăpîn ! Te-ai face stăpîn asupra tuturora dacă ţi-ar da mîna, spuse Orlick, rînjind sinistru Las-o în pace, spuse Joe. Le-aş veni eu de hac trîntorilor şi pungaşilor, răspunse soră-mea, mîniindu-se pînă cînd atinse culmea furiei. Şi n-aş putea să vin de hac trîntorilor pînă ce n-aş veni mai întîi de hac stăpînului, care-i regele nerozilor ! Şi n-aş putea veni -io hac pungaşilor fără să-ţi vin mai întîi de hac ţie, care eşti cel mai amarnic şi cel mai rău pungaş de aici şi pînă în Franţa Aşa ! Eşti o scorpie afurisită, mătuşă Gargery ! bodogăni lucrătorul. Dacă atîta ajunge ca să fii judecătorul pungaşilor, atunci ai să fii un judecător bun. N-o laşi în pace ? spuse Joe. Ce-ai «pus ? zbieră soră-mea. Şi începu să ţipe. Ceai apus ? Ce mi-a spus Orlick, Pip ? Cum a îndrăznit să-mi spună aşa oînd barbetul meu e alături ? O ! O ! O ! Fiecare din aceste exclamaţii era un ţipăt ; trebuie să spun cu privire la soră-mea—şi acest lucru este adevărat pentru toate femeile mînioase pe care le-am văzut în viaţa mea — că. pentru ea. mînia nu era o scuză, căci în loc să se lase dusă de mînie, făcea, cu bună-ştire. sforţări uriaşe ca să se mînie, şi că pentru ca să se înfurie orbeşte, trebuia să treacă prin anumite faze. Cum mi-ai spus în faţa acestui om josnic, care a jurat sA mă apere ? O ! Ţineţî-mâ ! O ! Aoleau, mormăi lucrătorul printre dinţi, cum te-aş mai ţine dac-ai fi nevastă-mea !... Te-aş ţine sub pompa de si ţi-aş scoate nebunia ! îţi spun s-o laşi în pace ! interveni Joe. O ! Auziţi-1, strigă soră mea, bătînd din palme şi răc nind în acelaşi timp — aceasta era faza următoare. Auziţi cum îmi. spune ! Orlick ăsta ! în casa mea ! Mie, femeie mări tată ! Cu bărbat alături ! O! O!
10"

--y" Aici, soră-mea, după o criză de bătăi din palme şi de răcnete, se lovi cu mîinile în piept şi pe genunchi, îşi aruncă boneta din cap şi îşi răvăşi părul, ceea ce alcătuia ultima fazft în drumul spre nebunie. Deoarece acum arăta ca o adevărată furie şi fiindcă se bucurase de un succes desăvîrşit, se repezi la uşa pe care, din fericire, o încuiasem. Ce putea să facă nenorocitul de Joe, cînd slabele lui întreruperi fuseseră cu totul nesocotite ? Ce altceva putea facă decît să se repeadă la lucrător şi să-1 întrebe de ce se amestecase între el şi doamna floe, şi apoi să-1 mai întrebe dacă sa simte destul de bărbat pentru o trîntă. Bătrînul Orlick simţea că împrejurările nu îngăduiau alt sfîrşit decît o trîntă şi-şi luă numaidecît poziţia de apărare, aşa că, fără alte pregătiri decît aceea că şi-au scos şorţurile afumate şi arse, s-au repezit unul la altul ca doi uriaşi. Dar dacă există în tot ţinutul vreun om care să i se poată împotrivi mult timp lui Joe, eu nu l-am văzut pe omul acela. Ca ş! cum n-ar fi fost mai breaz decît tinerelul cel palid, Orlick se trezi curînd în praful de 'cărbuni şi nu se prea grăbi să iasă de acolo. Atunci Joe deschise uşa şi o ridică pe soră-mea care căzuse fără cunoştinţă în faţa ferestrei (cred însă că văzuse mai întîi lupta), o duse în casă şi o culcă. De cum îşi veni în fire, soră-mea nu don altceva decît să se zvîrcolească şi să-şi înfigă mîinile în părul lui Joe. Apoi se lăsă liniştea aceea ciudată şi tăcerea care urmează după orice zarvă mare. Cuprins de senzaţia aceea nelămurită pe care am legat-o întotdeauna de astfel de clipe de tihnă — anume că-i duminică şi că a murit cineva — m-am dus să mă îmbrac. Cînd am coborît, i-am găsit pe Joe şi pe Orlick măturînd, fără njci o urmă de tulburare pe feţele lor, în afară de o zgîrietură pe nara lui Orlick, care nu era nici expresivă şi nici nu alcătuia o podoabă. O cană cu bere fusese adusă de la „Barcagii veseli", şi cei doi se ospătau în chip foarte paşnic Tăcerea avusese o influenţă liniştitoare şi filozofică asupra lui Joe, care ieşi cu mine în strada şi, la despărţire, îmi spuse aceste cuvinte, cu gîndul că el îmi vor fi de folos : — Cînd sus, cînd jos, Pip, asta-i viaţa 1 Nu e locul să spun aici cu ce emoţie caraghioasă niă îndreptam spre casa domnişoarei Havisham (fiindcă sîntem obişnuiţi să socotim că simţămintele care la un om mare stnt 110 '

foarte serioase devin caraghioase cînd e vorba de un copil) Nici cum am trecut o dată şi de mai multe ori prin faţa porţii Înainte de a mă hotărî să sun. Şi nici cum stăteam la îndoială ducă n-ar fi bine să plec fără să sun şi că m-aş fi întors cu siguranţă şi-aş fi lăsat totul pe altă dată dacă aş fi fost stăpîn pe timpul meu. Domnişoara Sarah Pocket veni la poartă. Nu Estella. — Ce-i asta ! Dumneata aici ? întrebă domnişoara Poc ket. Ce cauţi ? Cînd îi răspunsei că venisem doar să văd ce face domnişoara Havisham, Sarah începu vădit să se gîndească dacă să mă trimită sau nu să-mi văd de treabă. Dar, neîndrăznind •ă-şi ia răspunderea, mă lăsă înăuntru şi, după cîteva clipe, ne întoarse, spunîndu-mi cu asprime „să vin sus". Totul era ca şi înainte, şi domnişoara Havisham era singură. Ei ! făcu ea, privindu-mă ţintă. Nădăjduiesc că nu vrei nimic. N-ai să capeţi nimic. Sgur că nu, domnişoară Havisham. Voiam numai să va spun că ucenicia merge bine şi că vă sînt foarte recuitor.

— Lasă, lasă ! spuse ea, mişcînd nerăbdătoare din degeei bătrîne. Mai vino din cînd în cînd ; vino de ziua ta. IEI I strigă ea deodată, întoreîndu-se spre mine cu scaun cu i"t Te uiţi după Estella, aşa-i ? într-adevăr, mă uitam în jurul meu, ca să văd pe Estella, ţi am bîiguit că nădăjduiesc că o duce bine. — E în străinătate, spuse domnişoara Havisham ; o creso ca pe o lady, departe de toţi; e mai frumoasă ca oricînd ; î n ţ i cure o văd o admiră. îţi dai seama că ai pierdut-o? Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o bucurie atît de rău-isă, şi apoi domnişoara Havisham izbucni într-un rîs atît df neplăcut, îneît nu ştiam ce să-i spun. M-a scăpat însă din im urcat ură, fiindcă mi-a făcut semn să plec. După ce poarta fu închisă în urma mea de către domnişoara Sarah, cea cu faţa din i'oji de alune, mă simţeam mai nemulţumit ca oricînd de casu mea, de meseria mea şi de toate ; cu atît m-am ales din vizita aceea. în timp ce hoinăream pe strada principală, privind cu dtznădcje vitrinele şi gîndindu-mă la cele ce mi-aş cumpăra ducă aş fi boier, cine credeţi că a ieşit dintr-o librărie ? Ni-"i. ni ultul decît domnul Wopsle. Ţinea în imnă zguduitoarea 111

tragedie a lui George Barnweli1, în care tocmai învestea şase penny, cu gîndul de a împuia cu tot ce era scris în carte capul domnului Pumblechook, care îl aştepta la ceai. Cînd mă văzu, i se păru că soarta îi scoase în cale un învăţăcel căruia putea să-i citească şi mă înşfacă, stăruind să-1 însoţesa pînă în sufrageria lui Pumblechook. Deoarece ştiam că aeasă e jale şi fiindcă nopţile erau întunecoase şi drumurile înfricoşătoare şi pentru că, uneori, orice tovărăşie de drum e mai bună decît nimic, nu mă împotrivii prea mult; aşadar, intrarăm în casa domnului Pumblechook în clipa în care străzile şi magazinele se luminau. N-am văzut niciodată piesa care vorbeşte despre George Barnweli, şi de aceea nu ştiu nici acum cît trebuie să dureze ; dar ştiu că în seara aceea a duraf pînă la nouă şi jumătate î cînd domnul Wopsle intră în Newgate 2 . mi se păru n ă n o să mai ajungă la eşafod, fiindcă se mişca mai încet ca în orice moment anterior din ruşinoasa lui carieră, Apoi mi se păru prea de tot văzîndu-1 cum se plînge că trebuie să moară în floarea vîrstei, ca şi cum n-ar fi fost bătrîn şi ofilit. Toate acestea erau doar lungi şi plictisitoare. Ceea ce mă supăra era însă faptul că povestea asta şi biata mea făptură nevinovată _erau privite drept unul şi acelaşi lucru. Cînd Barnweli începu să calce strîmb, vă asigur că mă simţeam prost, deoarece privirea indignată a lui Pumblechook arunca totul asupra mea. Wopsle îşi dădea şi el osteneala să mă arate în lumina cea mai urîtă. Eram linguşitor şi crud, şi trebuia să-1 omor pe unchiul meu fără nici 0 circumstanţă antenuantă ; Millwood îmi închidea gura în discuţii ori de cîte ori se ivea prilejul \ fiica stăpânului era pur şi simplu urmărită de gîndul că trebuie să se intereseze de mine, şi tot ce pot spune despre purtarea mea uluită şi greoaie din dimineaţa aceea fatală este câ era demnă de slăbiciunea firii mele. Chiar şi atunci cînd, spre fericirea tuturora, am fost spînzurat, şi Wopsle închise cartea, Pumblechook tot ce mai holba la mine, cîătinînd din cap ! „Ia aminte, băiete, ia aminte !" ca şi cum ar fi fost un fapt
1

5

George Barnweli (Negustorul londonez sau Istoria vieţii lui George Barnweli), tragedie în proză, scrisă de LUlo în 1731, Inspirată din vechea baladă George Barnwell: curtezanul Millwood îl determină pe uce« nicul George Barnwell să-şi fure patronul şi să-şi ucidă unchiul; pen« tru. acest fapt, Millwood şi George Barnweli sînt condamnaţi la moarte. Principala poartă în partea de vest a vechil cetăţi a Londrei ţ din secolul al Xll-lea pînâ la începutul «ecolului al XX-lea «-a aflat aici o cunoscută închisoare londoneză.

112

bine cunoscut că plănuiam să ucid pe vreuna din rudele mele apropiate, cu condiţia s-o pot convinge să devină, din prea mare slăbiciune, binefăcătoarea mea. Cînd totul se sfîrşi şi pornii spre casă topreună cu domnul Wopsle, afară era întuneric beznă. Ieşirăm din oraş, In timp ce negura învăluia totul; ceaţa era groasă şi umedă. Lampa de la barieră se vedea ca o pată ; parcă se mişcase de la locul obişnuit, iar razele ei păreau făcute dintr-o substanţa solidă, lipită de ceaţă. Tocmai cînd băgăm de seamă toate acestea şi spuneam că ceaţa se lăsase o dată cu schimbarea vîntului, ce venea dintr-o anumită parte, a mlaştinilor, dădurăm de un om, care se bălăbănea pe lîngă cantonul de la barieră Ei ! făcurăm noi, oprindu-ne. Ce caută pe aici Orlick ? A ! răspunse el, bălabănindu-se mai departe. Aştep tam şi eu, doar oi găsi vreun tovarăş de drum. Al întîrziat, observai eu. Orlick răspunse foarte firesc : Zău ? Şi tu ai întîrziat. — Ne-am îngăduit, spuse domnul Wopsle, îmbătat de reprezentaţia pe care ne-o dăduse ; ne-am îngăduit, domnule Orlick, să petrecem o seară intelectuală. Bătrînul Orlick mîrîi, ca şi cum n-ar fi găsit nimic de îs, şl pornirăm împreună. II întrebai dacă îşi petrecuse dupăamlaza liberă în partea de jos sau în cea de sus a oraşului. Da, spuse el, prin tot oraşul. Veneam în urma voas tră. Nu v-am văzut, dar trebuie să fi fost foarte aproape de voi. Auziţi, iar se trage cu tunul 1 De la galere ? întrebai eu. Da ! Iar o fi zburat vreo pasăre din colivie. De la apusul soarelui, mereu trag cu tunul. Ai să auzi îndată. într-adevăr, de-abia înaintarăm cîţiva iarzi \ şi bubuitul atît de bine cunoscut ajunse pînă la urechile noastre, înăbuşit în ceaţă şi rostogolindu-se greu de-a lungul albiei joase a fluviului, ca şi cum i-ar fi urmărit cu ameninţări pe fugari. — E o noapte potrivită pentru fugă, spuse Orlick. Mă Întreb cum or să aducă pasărea înapoi pe o astfel de noapte... Subiectul acesta îmi spunea multe şi mă cufundai în -tă' Măsură engleză de lungime, egalii cu 0,914 m.

cere, dus pe gînduri; domnul Wopsle, ca şi unchiul atît de prost răsplătit din tragedia citită în seara aceea, începu sâ gîndească cu glas tare, aşa cum făcea şi eroul de mai sus in grădina lui din Camberwell. Orlick, cu mîinile în buzin se bălăbănea greoi, alături de mine. Era foarte întuneric, foarto umed, foarte noroios, şi noi înaintam stropindu-ne cu glod. Din cînd în cînd, bubuitul tunului de alarmă ajungea pînă la urechile noastre, şi apoi se rostogolea, posomorit, de-a lungul albiei fluviului, Eu eram cufundat în gînduri. Domnul Wopsle îşi dădu obştescul sfîrsit la Camberwell, muri paralizat la Bosworth Field şi pieri în chinuri la Glastonbury. Orlick mormăia din cînd în cînd : „Fierul să-l lovim, fierul să-l lovim, hă-trînnl Clem. l Şi apoi bere să ciocnim, bâtrînul Clem '.". Credeam că băuse prea mult, dar, de fapt, nu era prea beat. Şi astfel ajunserăm în sat. Drumul pe care veneam noi trecea pe la „Barcagii veseli", şi, spre mirarea noastră, deşi era ora 11, găsirăm circiuma într-o stare de tulburare nemaipomenită ; uşa era larg. deschisă, şi luminări mai multe ca de obicei fuseseră puse la repezeală pretutindeni. Domnul Wopsle intră ca să întrebe ce se întîmplase (bănuia că fusese prins vreun ocnaş), dar ieşi în goana mare din circiuma. — S-a întîmplat ceva la tine acasă, Pip, spuse el cu răsu flarea tăiată, fără să se oprească din fugă. Haideţi acolo ! — Ce s-a întîmplat ? întrebai eu, ţinîndu-mă după el. Alături de mine, Orlick fugea şi el. — Nu înţeleg nici eu. Se pare că cineva a forţat uşa casei, în timp ce Joe Gargery era plecat. Poate nişte ocnaşi. Cineva din casă a fost atacat şi rănit. Fugeam prea tare ca să putem vorbi şi nu ne oprirăm pînă te nu ajunserăm în bucătăria noastră. Era plină de oameni ; tot satul se strînsese în bucătărie şi în curte ; se mai aflau aici un medic, şi Joe, şi mai era şi o ceată de femei, care şedeau pe podea în mijlocul bucătăriei. Oamenii cară căscau gura se dădură la o parte la venirea mea, şi aşa o văzui pe soră-mea — întinsă, fără mişcare şi fără cunoştinţă, pa podeaua de scînduri,. chiar în locul unde fusese doborîtă de o lovitură grozavă în moalele capului, o lovitură dată de o mînă necunoscută, în timp ce ea sta cu faţa spre foc — soră-mea, pe care nu aveam s-o mai văd ieşindu-şi din fire atîta timp cît avea să mai fie nevasta lui Joe,

CAPITOLUL

16

Cu capul împuiat de George Barnwell, mi se părea la în ceput că şi eu trebuie să fi avut vreun amestec în atacul asu pra surorii mele, sau, în orice caz, că, fiindu-i rudă apropiată ijl, după cum ştia lumea, foarte îndatorat, puteam fi şi mai uşor bănuit decît oricare altul. Dar cînd am revăzut toată Întâmplarea a doua zi, în lumina mai limpede a dimineţii, şi cind am auzit cum toată lumea din jurul meu vorbea despre tB în fel şi chip, am început să privesc lucrurile cu alţi ochi ţjl în chip mult mai înţelept. Joe fusese la „Barcagii veseli", cu luleaua lui, de la opt >)\ un sfert pînă la zece fără un sfert. în timp ce el se afla «colo, soră-mea stătuse în uşa băcătriei şi dăduse bună seara unui plugar care se întorcea acasă. Omul nu era în stare să np;inu precis ora la care o văzuse (cînd încercă să se lămun-ască, se încurcă rău de tot) ; ştia doar că trebuie să îi fost înainte de 9. Cînd Joe ajunse acasă, la zece fără cinci mi nute, o găsi doborîtă !a pămînt şi strigă numaidecît după ajufocul mai ardea încă cu flacăra destul de înaltă, şi fitilul luminării nu era prea lung ; totuşi, luminarea era stinsă. Din casă nu lipsea nimic. Şi în afară de lumînarea stinsă, iiă pe o masă între uşă şi trupul soră-mii, care in motul loviturii privea spre foc, şi anume în spatele ei, în târle nu se vedea nici urmă de neorînduială, în afară de dezordinea pe care o făcuse soră-mea cînd căzuse pe jos, plină de sînge. Dar la faţa locului fusese găsită totuşi o mărturie Importantă. Soră-mea fusese lovită în cap şi în şira spinării ■ ii im obiect bont şi greu ; apoi, după ce primise loviturile, i"i un obiect greu fusese aruncat cu putere asupra ei, în timp > stăteau cu faţa în jos. Iar pe podea, lîngă ea, Joe găsise, • n u l o ridicase, o cătuşă de ocnaş desfăcută cu pila. Joe se uită acum la cătuşă cu ochiul lui de fierar şi spuse ■ i pilitura era făcută mai demult. După ce vestea ajunse pînă ileră şi oamenii veniseră să se uite la cătuşă, părerea lui fol fusese întărită. Oamenii nu erau în stare să spună cît timp >:;e de cînd cătuşa nu se mai afla pe vas, unde fără indoltll că se aflase odată, dar pretindeau că nici unul din it care evadaseră în ajun nu o purtase. De altfel, unul dlntrt el fusese arestat şi mai avea încă fierul prins de picior.Fiindcă eu ştiam ce ştiam, ajunsei şi eu la o concluzie. Bănuiam că fierul era al puşcăriaşului meu, că era cătuşa eu 115

care îl văzusem şi pe care el o pilise în mlaştini, dar minfpa mea nu-1 învinovăţea pe el de a fi folosit cătuşa şi de a dl înfăptuit crima din ajun. Bănuiam că altcineva pusese mîn;i pe ea şi o folosise în chipul acesta neomenos. Sau Orlick, sau străinul care îmi arătase odată pila. în ce-1 priveşte pe Orlick : acesta plecase la oraş chiar aşa cum ne spusese cînd îl culesesem de pe drum, la barieră 5 fusese văzut prin oraş în tot timpul serii, fusese în cîteva cîrciumi cu diferiţi oameni şi se întorsese acasă cu mine şi -'U domnul Wopsle. Nu exista nici o dovadă împotriva lui, în afară de cearta din ajun cu soră-mea ; dar ea se certase cu el şi eu toţi cei din jurul ei de zeci de mii de ori. Cît despre străin, dacă s-ar fi întors să-şi ia banii, nu s-ar fi certat niciodată cu soră-mea din pricina aceasta, pentru că soră-mea era gata oricînd să-i înapoieze totul. De altfel, nu avusese loc nici un schimb de cuvinte ; agresorul intrase atît de încet şi pe neaşteptate, încît o doborîse fără ca ea să fi întors măcar capul. Mi se părea îngrozitor gîndul că eu procurasem arma şi, oricît de neintenţionat aş fi făcut-o, nu mă puteam împiedica de a gîndi aşa. Sufeream chinuri cumplite, în timp ce mă gîndeam şi mă răzgîndeam dacă să nu destram în cele din urmă vraja copilăriei mele şi să-i spun lui Joe toată povestea. Luni în şir mă străduiam să rezolv această problema şi nu izbuteam, pentru ca a doua zi dimineaţă s-o iau de la capăt şi să o frămîn{ din nou. Pînă la urmă, rezultatul acestei lupte fu următorul : taina era atît de vetfhe şi intrase într-atît în sufletul meu, făcînd parte din însăşi fiinţa mea, încît nu mai puteam s-o smulg. în afară de faptul că mă temeam că această taină, care adusese atîta pacoste, îl va face pe Joe să se îndepărteze de mine, mă mai oprea şi groaza pe care o simţeam la gîndul că Joe nu mă va crede şi că va socoti-o drept o născocire monstruoasă, la fel ca şi dinii năzdrăvani şi costiţele de viţel. Totuşi, amînam, fireşte, fiindcă de fapt nu stăteam în cumpănă între bine şi rău, acum cînd lucrul fusese înfăptuit. Şi am hotărît să fac destăinuiri dacă se va ivi prilejul de a ajuta la descoperirea criminalului. Comisarii şi oamenii de pe Bow Street l din Londra -> pentru că lucrurile se petreceau în vremea vechii poliţii <u tunici roşii, astăzi dispărute — roiră în jurul casei timp de 9 săptămînă sau două şi făcură ceea ce auzisem şi citisem că
Stradă- londoneză, unde se află principala instanţă" 'judecătorească din Anglia,

116

hia aceste autorităţi în cazuri asemănătoare. Ridicară cîţiva oameni rău văzuţi şi-i ameţiră cu ideile lor sucite ; apoi sa Incăpăţînară să potrivească împrejurările la idei, în loc să scoată ideile din împrejurări. Mai aveau obiceiul să stea. la „Barcagii veseli", lîngă uşă, uitîndu-se afară cu priviri atotştiutoare şi distante, care umpleau de admiraţie întregul ţinut j şl aveau un fel foarte misterios de a bea, la fel de folositor ca şi felul în care prindeau pe vinovaţi, sau nu chiar aşa, fiindcă pe vinovaţi nu i-au prins niciodată. Mult timp după ce aceste forţe constituţionale se împrăştlaseră, soră-mea tot mai zăcea bolnavă în pat. Vederea îl fusese atinsă, aşa încît vedea obiectele duble şi întindea mîna după ceşti şi pahare închipuite, în loc de cele adevărate j «uzul îi era foarte slăbit, de asemenea şi memoria ; şi vorbirea îi era de neînţeles. Cînd, în cele din urmă, ajunse să coboare scările, ajutată de cineva din casă, trebuia să umblu tot timpul cu tăbliţa după ea, ca să ne spună, prin scris, ceea ce nu putea să ne spună prin viu grai. Deoarece ortografia ei (nu mai vorbesc de caligrafie) era mai mult decît slabă şi deoarece Joe citea chiar mai prost decît scria ea, se iveau Intre ei greutăţi de neînchipuit, pe care eu eram întotdeauna chemat să le descurc. Faptul că i se dădea carne de oaie l in loo de doctorie 2, că se confunda ceai 3 cu Joe şi brutar 4 cu Rlfinină 9 , erau greşelile mele cele mai neînsemnate. Totuşi, firea i se schimbase mult în bine şi era foarte răbdătoare. Mîinile şi picioarele îi tremurau, ceea ce deveni < u vremea o stare obişnuită ; mai tîrziu, o dată la două sau trei luni, îşi ducea mîinile la cap şi rămînea aproape o săptămînă în şir cu mintea rătăcită şi întunecată. Eram cam încurcaţi, fiindcă nu puteam să găsim pe nimeni care să o îngrijească, pînă cînd, spre marea noastră uşurare, se ivi o Intîmplare prielnică ; mătuşa domnului Wopsle se resemna cu un trai care nu mai putea da naştere la nici un fel de probleme, şi Biddy intră în familia noastră. Cam la vreo lună după ce sora mea îşi făcu din nou apariţia în bucătărie, Biddy veni la noi cu o lădiţă pestriţă, care conţinea toată averea ei lumească, şi deveni binecuvîntarea rasei noastre. Mai presus de toate, era o binecuvîntare pentru (lan, căci pe bietul om îl omora cu zile faptul de a se uita tot
'i "i *i *i * In limba engleză aceste cuvinte prezintă anele litere care la 8înt comune Iar scrierea lor stîlcită poate duce la confuzii: mutton — carne de oaie. mr'dicine -doetoiiej tea — ceai ; ba. Uer — brutar \ baron — slănină. j

117

timpul la ceea ce mai rămăsese din nevasta lui şi se obişnuisa ca serile, cînd o îngrijea, să se întoarcă spre mine la fiecare cîteva clipe şi să-mi spună, cu ochii lui albaştri umeziţi de lacrimi: „Ce femeie frumoasă era înainte, Pip !". Şi fiindcă din prima clipă Biddy se descurcă foarte bine cu soră-mea, de parcă ar fi cunoscut-o din copilărie, Joe avu şi el parte da 0 viaţă mai liniştită şi începu să se ducă din cînd în cînd la „Barcagiii veseli", schimbare care îi făcea foarte mult bine E caracteristic pentru oamenii de la poliţie că-1 bănuiseră cu toţii mai mult sau mai puţin pe sărmanul Joe .deşi el na ştiut niciodată nimic despre asta), ba chiar împărtăşiseră cuiva părerea că Joe ar fi una dintre cele mai pătrunzătoare min^i pe care le întîlniseră ei vreodată. Prima victorie pe care Biddy o obţinu în noua ei îndeletnicire fu aceea de a descurca o greutate care pe mine mă copleşise cu totul. Mă căznisem mult s-o dezleg, dar nu izbutisem. Să vă spun ce era : Soră-mea desena neîncetat pe tăbliţă un semn care semăna cu. un T ciudat şi apoi se înverşuna să ne facă să înţelegem că acest semn reprezintă ceva pe care ar fi dorit să-1 aibă. încercasem în zadar toate lucrurile care începeau cu T, iornind de la catran şi sfîrşind cu pîinea şi cu ciubărul y n cele din urmă, îmi trecu prin minte că semnul acesta sea mănă cu un ciocan, şi cînd ţipai vorba aceasta în urechea soră-mii, ea începu să ciocănească cu mîinile în masă şi să facă semne de vădită încuviinţare. Atunci îi adusei toate cio canele, unul după altul, dar fără folos. Mă gîndii la o cîrjă, fiindcă forma acesteia semăna cu un ciocan ; împrumutai din sat o cîrjă şi, plin de încredere, i-o adusei soră-mii. Dar cînd i-o arătarăm, ea clătină din cap cu atîta putere, încît ne era teamă că, din pricina slăbiciunii în care se afla, să nu-şi scEÎntească gîtul.

Î

i

Gînd soră-mea descoperi că Biddy o înţelegea foarte uşor, semnul acesta misterios reapăru pe tăbliţă. Biddy se uită gînditoare la el, ascultă lămuririle mele, se uită gînditoare la soră-mea, apoi la Joe, care era întotdeauna reprezentat pe tăbliţă prin iniţiala numelui său) şi fugi în fierărie, urmată de Joe şi de mine. — Sigur ! strigă Biddy cu faţa strălucitoare de mulţumire. Nu vă daţi seama ? El e ! Orlick, fără îndoială ! Soră-mea nu-şi mai aminteşte de numele lui şi nu putea să-1 înfăţişzeze altfel decît printr-un
1

In limba engleză : ta* (calran), toast (pîine prăjită) şi tub (ciubăr).

118

ciocan. I-am spus de ce îl chemăm în bucătărie, şi ei şi-a pus încet ciocanul jos, şi-a şters fruntea cu mîna, şi-a mai şters-a o dată cu şorţul şi a ieşit din fierărie bălăbănindu-se, cu genunchii îndoiţi şi cu aerul acela deşucheat de vagabond, care îl deosebea de toată lumea. Mărturisesc că mă aşteptam s-o văd pe soră-mea denunţîndu-1 într-un fel şi m-am simţit dezamăgit de rezultatul neaşteptat al întîlnirii. Ea se arătă foarte grijulie de a fi în relaţii bune cu Orlick, părea foarte încîntată că i-1 adusesem în cele din urmă şi ne făcu semn cum că ar vrea să i se dea ceva de băut. Se uita cu încordare la faţa lui, ca şi cum ar fi dorit să fie sigură că el era mulţumit de primirea ce i sa făcea ; încerca tot ce-i stătea în putinţă ca să-1 împace, şi, in toată purtarea ei avea un aer umil şi paşnic, ca un copil care vorbeşte cu un stăpîn aspru. De atunci, aproape eă nu trecea zi fără ca soră-mea să nu deseneze ciocanul pe tăbliţă şi fără ca Orlick să nu intre bălăbănindu-se şi să stea prosteşte în faţa ei, ca şi cum n-ar fi ştiut mai mult decît mine ce trebuia să facă.

CAPITOLUL

17

Acum viaţa mea de ucenic se desfăşura lin, fără nici o schimbare mai însemnată în legătură cu lumea din ţara mlaştinilor şi cu aceea de dincolo de satul meu, în afară de ziua mea de naştere şi de o nouă vizită pe care o făcui domnişodrei Havisham. La poartă am găsit-o de serviciu tot pa domnişoara Sarah Pocket, iar domnişoara Havisham era întocmai cum o lăsasem ; îmi vorbi de Estella la fel ca şi atunci, poate chiar cu aceleaşi cuvinte. întrevederea noastră nu dură decît cîteva minute, şi, la plecare, domnişoara Havisham îmi dădu o livră şi îmi spuse să vin iarăşi de ziua mea. Cred că este locul să spun aici că această vizită deveni un obicei anual. In anul următor am încercat să refuz livra, dar fără alt rezultat decît întrebarea ei îmbufnată dacă nu mă aşteptam ia mai mult. Atunci, am luat darul, şi de atunci încolo am făcut mereu la fel. Casa cea veche şi mohorîtă, lumina galbenă din odaia' întunecoasă şi arătarea ofilită de pe scaunul de lingă măsuţa erau atît de neschimbate, încît am simţit că, în locul acela
119

^ o dată cu oprirea ceasornicelor, timpul se oprise şi el în loc şl că, în vreme ce eu şl toate lucrurile de afară creşteara şi îmbătrîneam, aici totul rămînea încremenit. în amintirile mele despre casa domnişoarei Havisham lumina zilei nu pătrundea mai mult decît pătrundea în realitate în casa aceea părăsită, ceea ce mă înnebunea şi mă făcea ca, în adîncul sufletului, să-mi urăsc meşteşugul şl să-mi fie ruşine de casa mea. încetul cu încetul, am băgat totuşi de seamă că Biddy Be schimbase. Ghetele nu-i mai erau scîlciate, părul îi era strălucitor şi bine pieptănat, iar mîinile îi erau întotdeauna curate Nu era frumoasă — era şi ea necioplită şi nu putea să fie ca Estella —dar era plăcută la vedere, sănătoasă şi blîndă. Nu era la noi de mai mult 'de-un an (mi-amintesc că tocmai ieşise din doliu cînd mă izbi schimbarea ei), şi într-o seară băgai de seamă că are ochi foarte adînci şi gînditori ; ochi frumoşi şi foarte buni. Tocmai ridicasem privirile de pe o temă cu care mă căzneam — copiam nişte pasaje dintr-o carte, ca să progresez în felul acesta în două direcţii deodată — cînd băgai de seamă că Biddy se uită la mine. Am pus jos tocul, şi Biddy s-a oprit şi ea, fără să lase lucrul din mînă. Biddy, spusei eu, cum te sdescurci tu? Sau sînt eu foarte prost, sau eşti tu foarte isteaţă! Unde vezi că mă descurc ? Nu-nţeleg, îmi răspunse Biddy zîmbind. Ea se descurca singură cu toată gospodăria noastră, şi tncă foarte bine ; dar nu la asta mă gîndeam eu, deşi poate eă. din pricina aceasta, lucrul la care mă gîndeam eu părea şi mai minunat. — Cum te descurci tu, Biddy, întrebai eu, ca să înveţi tot ce învăţ şi eu şi să te poţi ţine la pas cu mine ? începusem să fiu cam mîndru de ştiinţa mea, fiindcă livra pe care o primisem de ziua mea o cheltuisem pentru învăţătură, iar cea mai mare parte din banii de buzunar îi puneam la o parte tot pentru cheltuieli asemănătoare; astăzi însă n-am nici o îndoială că puţinul pe care-1 ştiam mă costa foarte scump. Aş putea tot atît de bine să te întreb, -spuse Biddy, cum te descurci tu ? Nu-i aşa; cînd mă întorc seara de la fierărie, toată lumea vede că mă apuc de învăţătură, dar tu nu înveţi nici odată, Biddy.
120

eu toate noi,
m

ai departe.

Ce

mmmm.
,a Sî încurcătura mea. liniştitatara £
fl lmi

ea după^utor^ddj ^„du-rna^^^

^uj.

t ^ Săraca de ea

i

l21

Se gîndea atît de puţin la persoana ei, încît observaţia mea îi aminti de soră-mea şi © făcu să se scoale şi să se ducă la ea, să trebăluiască în jurul ei şi s-o aşeze mai bine pe scaun. Din păcate, e adevărat ! Vezi, spusei eu, trebuie să stăm mai mult de vorbă, ca pe vremuri, şi trebuie să-ţi cer sfatul mai des ca înainte. Hai să ne plimbăm liniştiţi duminica viitoare prin ţinutul mlaştinilor, Biddy, şi să stăm de vorbă mai mult. Pe soră-mea n-o lăsam niciodată singură acasă ; dar în după-amiaza aceea de duminică, Joe râmase bucuros cu ea, iar Biddy ieşi împreună cu mine la plimbare. Era vară şi vremea era frumoasă După ce trecurăm de sat, de biserică şi de cimitir şi ajunserăm în ţinutul mlaştinilor, de unde vedeam plnzele corăbiilor care pluteau pe fluviu, eu începui, ca de obicei, să leg amintirea domnişoarei Havisham şi a Estellei de tot c» vedeam. Cînd ajunserăm la fluviu, ne aşezarăm pe mal, în timp ce apa clipocea la picioarele noastre, făcînd ca liniştea să pară mai adîncă ; mă gîndeam că locul şi timpul erau potrivite ca sâ-i dezvălui lui Biddy tainele sufletului meu. Biddy, spusei eu, după ce 0 pusesem să facâ legămînt că n-o să-mi dea în vileag taina. Vreau să devin un gentleman. O, eu, în locul tău, n-aş vrea ! răspunse ea. Nu cred că ţi s-ar potrivi. Biddy, spusei eu cam aspru, am motivele mele ! Tu trebuie să ştii mai bine, Pip ; dar nu crezi că eşti mai fericit aşa cum eşti acum ? Biddy, strigai eu nerăbdător, nu sînt deloe fericit aşa cum sînt acum. Mi~e silă de meseria mea şi de viaţa pe care o duc. De cînd am semnat contractul, nimic nu m-a mulţumit* Nu vorbi prostii. Am vorbit prostii ? întrebă Biddy, înălţînd liniştită din sprîneene. îmi pare rău. N-am vrut. Vreau doar să te simţi bine şi să fii mulţumit. Bine, dar atunci trebuie să înţelegi o dată pentru tot deauna Biddy ; dacă n-o să duc un alt fel de viaţă decît cea pe care o duc acum, n-o să fiu şi nici n-o să pot fi vreodată mulţumit, ni doar nenorocit. Păcat ! spuse Biddy, dînd cu tristeţe din cap. De fapt, şi eu mă gîndisem de atîtea ori că e păcat, îneît, în lupta ciudată pe care o duceam necontenit cu mine însumi, eram pe jumătate gata să vărs lacrimi de supărare şi amărăciune, mai ales acum, cînd Biddy dădu grai simţămîntului el 122

şi al meu. Şi-i spusei câ are dreptate şi că ştiam şi eu cn a păcat, dar că totuşi nu puteam face nimic. — Dacă aş fi putut să mă statornicesc — îi spusei eu lui Biddy, smulgînd iarba scurtă de sub mîna mea, aşa cum odată, demult, îmi smulsesem durerea din păr şi o lovisem de zidul fabricii de bere — dacă aş fi putut să mă statornicesc şi dacă ma şi simţi măcar pe jumătate legat de fierărie, cura mă sim ţeam cînd eram mic, ştiu că ar fi mult mai bine pentru mina. Atunci, tu, eu şi Joe n-am mai duce lipsă de nimic şi poate că Joe şi cu mine am fi tovarăşi după ce mi-aş termina eu ucenicia ; şi poate că aş fi demn de aproprierea ta şi că, pa banca aceasta, ar sta într-o duminică atît de frumoasă doi oameni cu totul deosebiţi. Aş fi fost destul de bun pentru tina, Biddy, ia spune-mi? Biddy oftă, cu ochii la pînzele de pe apele fluviului, şt îmi răspunse : — Da, nu sînt eu prea năzuroasă. Nu prea suna măgulitor, dar ştiam că Biddy nu voia sâ m;l jignească. — Şi în loc de asta, spusei eu smulgînd din nou iarbă şi mestecînd un fir sau două, vezi ce se întîmplă cu mine i sînt nemulţumit şi nu mă simt la locul meu, şi, la Urma ur melor, de ce m-aş sinchisi că sînt necioplit şi grosolan dacă nimeni nu mi-ar fi spus-o? Biddy îşi întoarse brusc faţa spre mine şi mă privi mult mal pătrunzător decît privise corăbiile care pluteau. — Nu-i nici adevărat şi nici prea politicos din partea celui care ţi-a zis o, spuse ea întorcîndu -şi din nou ochii spre co răbii Cine a spus aşa? Eram buimăcit, fiindcă izbucnisem, fără să mi dau prea bine seama încotro mă îndreptam. Dar acum era prea tîrziu ca să mai schimb vorba şi răspunsei : Domnişoara cea frumoasă de !a domnişoara Havîsharn e cea mai frumoasă fiinţă din lume ; 0 admir grozav, şi din pricina ei aş vrea să ajung un gentleman. După ce făcui aceasta mărturisire nebunească. începui să arunc în apa flu viului iarba pe care o smulsesem, ca şi cum m-aş fi gîndit să pleo şi eu în urma ei. Vrei să devii un gentlemam ca s ă i faci în ciudă sau Ca să o cîştigi ? mă întrebă Biddy liniştită, după cîteva clipa de tăcere. — Nu ştiu, răspunsei eu posomorit. 123

*-«■ Căci dacă vrei să-i faci în ciudă, urmă Biddy, eu cred — dar tu trebuie să ştii mai bine — că mai curînd ai izbuti dacă nici nu te-ai sinchisi de vorbele ei. Şi dacă vrei s-o cîştigi, eu cred că nu merită, dar tot tu ştii mai bine. Tocmai la aceasta mă gîndisem şi eu de atîtea ori. Lucrul acesta mi se părea şi mie la fel de limpede în clipa aceea. Par cum puteam eu, un biet flăcău zănatic, de la ţară, să mă iîereso de acea amăgire minunată, căreia îi cad zilnic pradă cei mai buni şi cei mai înţelepţi oameni ? — O fi adevărat tot ce spui tu, îi răspunsei eu lui Biddy, dar grozav o admir ! După ce-am rostit aceste quvinte, mi-am răsturnat capul pe spate, mi-am apucat părul cu amîndouă mîinile şi am tras zdravăn de el. Ştiam tot timpul că nebunia-mea este atît de prostească şi nelalocul ei, încît aş fi meritat să mă apuc cu Rima de păr şi să-mi izbesc capul de pietre, ca pedeapsă pentru că aparţinea unui nerod ca mine. Biddy era fata cea mai înţeleaptă din lume, aşa că nici nu mai încercă să mă lămurească. îşi puse mîna ei aspră de atîta lucru, dar atît de mîngîietoare, pe mîinile mele şi mi le scoase încetişor din păr. Apoi mă bătu uşurel pe umăr, ca să mă potolească, în timp ce eu plîngeam cu faţa înfundată în mîneca hainei, întocmai cum făcusem atunci, în curtea fabricii de bere, cu convingerea nelămurită că cineva, sau toată lumea -— nu ştiu care din două — mă persecuta îngrozitor. — Mă bucur de un lucru, spuse Biddy, şi anume că ai avut încredere în mine, Pip. Şi mă mai bucur de ceva, şi anume că poţi fi sigur că voi încerca să păstrez încrederea ta şi s-o merit. Dacă prima ta dăscăliţă ar fi profesoara ta şi acum (Doamne ! ce mai profesoară, şi cîtă nevoie ar mai avea ehiaj? ea să fie dăscălită !), cred că ar şti ce lecţie să-ţi predea. Dai $r fi o lecţie grea, şi tu ţi-ai întrecut de mult profesoara^ iar acum nu mai are nici un rost să te înveţe. Şi, cu un oftat liniştit, pe care i-1 smulsesem eu, Biddy se sculă de (pe mal, epunînd cu o schimbare plăcută şi cu prospeţime în glas i Mergem mai departe, sau ne întoarcem acasă ? . — Biddy, strigai eu, sculîndu-mă, luînd-o de gît şi sărutînd-o. Am să-ţi spun întotdeauna totul î Pînă cînd ai să devii un gentleman, spuse Biddy. Ştii doar că n-o să devin niciodată, aşa că am să-ţi spun întotdeauna totul. Nu că aş fi eu în stare să-ţi spun ţie ţeva nou, pentru că tu ştii tot ce ştkişi eu, cum ţi-arn spus ţi deunăzi. 124

— A ! făcu Biddy aproape în şoaptă, cu ochii la pînzele de pe fluviu, şi apoi repetă cu aceeaşi schimbare plăcută in Hlas, ca şi înainte : Mergem mai departe, sau ne întoarcem
acasă ?

I-am răspuns că aş vrea să mergem mai departe şi ara pornit, în timp ce după-amiaza se topea în amurgul de vară. Kra foarte frumos. începui să mă întreb dacă, la urma urme lor, ceea ce făceam acum nu era mai firesc şi mai sănătos decît să joc „sărăceşte-ţi vecinul" la lumina luminării în odaia cu ceasornicele încremenite şi să fiu batjocorit de Estella. Mă gîr.deam ce bine ar fi pentru mine dacă mi-aş scoate-o din cap, împreună cu toate celelalte amintiri şi trăsnăi. şi daca m-aş apuca de muncă, hotărît să fac cu plăcere ceea ce aveam tic făcut, să mă ţin de lucru şi să duc toate la bun sfîrşit. Îmi spuneam că dacă, în clipa aceea, alături de mine s-ar fi aflat Estella, nu Biddy, aş fi fost, cu siguranţă, nenorocit. Eram nevoit să recunosc că, într-adevăr, aşa s-ar fi întîmplat şi îmi i puneam : „Pip, mare prost eşti !". * Vorbirăm mult în timpul plimbării, şi în tot ce spunea, Biddy avea dreptate. Biddy nu jignea niciodată, nu avea Ioane şi nu era azi una şi mîine alta ; ea ar fi simţit durere şi nu plăcere dacă m-ar fi îndurerat; mai curînd şi-ar fi rănit Inima ei decît să mă rănească pe mine. Atunci, cum se făcea că nu-mi era mai dragă decît cealaltă ? Biddy, îi spusei eu în drum spre casă, tare aş vrea să mă lecuieşti I Şi eu aş vrea ! spuse Biddy. Dac-aş izbuti să mă îndrăgostesc de tine... nu te superi că-ţi vorbesc atît de deschis ţie, vechea mea prietena ? Nu, dragă, nici gînd ! spuse Biddy. Nu te îngriji de in ine. —> Dac-aş izbuti, vezi, asta mi-ar trebui mie ! — Dar vezi că n-ai să izbuteşti niciodată ! în seara aceea lucrul nu mi se părea cu neputinţă, aşa cum mi s-ar fi părut cu cîteva ore mai devreme. Prin urmare, i im spus că nu sînt chiar atît de sigur că aşa ceva nu se va Inttmpla. Dar Biddy îmi spuse că'ea e sigură, şi o spuse cu hotfirire. In sufletul meu ştiam că are dreptate, şi totuşi îi luai In nume de rău că era atît de sigură cu privire la acest lucru.In apropiere de cimitir trebui să trecem un dig şi să urefim cîteva trepte din preajma unui stăvilar. De lîngă o portiţă, sau din păpuriş, sau din spatele unei băltoace cu apa stătută şi noroioasă, răsări deodată bătrînul Orlick. 125

Sănătate ! bombăm el. Unde vă duceţi ? . Unde să ne ducem ? Acasă. Bine, spuse el ; să mă jupoaie pe mine de viu dacă nu vă duc acasă ! Pedeapsa de a fi jupuit de viu era una dintre presupunerile lui favorite. Nu prea dădea el vreun înţeles precis acestei expresii, după cîte ştiu eu, dar o întrebuinţa, ca şi aşazisul lui nume de botez, ca o insultă adusă omenirii şi ca să sugereze oamenilor ceva foarte neplăcut. Cînd eram mic, aveam credinţa că dacă Orlick m-ar jupui vreodată pe mine, ar face-o cu un cîrlig ascuţit şi bine răsucit. Biddy nu voia ca Orlick să vină cu noi şi îmi spuse în şoaptă : — Să nu vină cu noi; nu pot să-1 sttfăr. Cum nici eu nu-1 puteam suferi, îmi îngădui! să-i spun că-i mulţumim, dar că nu e nevoie să ne însoţească. El primi această informaţie cu un hohot de rîs şi rămase în urmă, apţii porni, bălătănindu-se, la o mică distanţă în urma noastră. Eram curios să ştiu dacă Biddy bănuia că Orlick ?ra amestecat în încercarea de asasinat, despre care sorâ-rnea nu fusese niciodală în stare să ne dea vreo lămurire, şi o întrebai de ce nu poate să-1 sufere. — O, răspunse ea, uitîndu-se în urmă la Orlick, are venea bălăbănindu-se, fiindcă m i e teamă că mă place ! —_ Ţi-a spus el vreodată că te place ? întrebai eu indignat. — Nu, spuse Biddy, uitîndu-se din nou în urmă. dar da cîte ori dă. cu ochii de mine, începe să ţopăie în faţa mea. Oridt de nouă şi de ciudată mi se părea această dovadă de dragoste, nu pusei nici o clipă la îndoială exactitatea interpretării. Eram foarte înfierbîntat de vestea că Orlick îndrăznea să o admire pe Biddy, atît de înfierbînfat, de parcă aş fi fost chiar eu insultat. Dar pe tine nu te supără, nu-i aşa ? întrebă Biddy, liniştită. Nu, nu mă supără; doar că nu-mi place. Nici mie, spuse Biddy. Dar nici nu te supără. Sigur, spusei eu, dar să ştii că aş avea o plăcere proastă despre tine, Biddy, dacă ar face-o cu încuviinţarea ta. Din seara aceea eram mereu cu ochii la Orlick şi, de cîte ori î se oferea prilejul de a ţopăi în faţa lui Biddy, mă aşezam înaintea lui, ca să-i stric demonstraţia. Orlick prinsese rădăcini în atelierul lui Joe din cauza simpatiei neaşteptate pe 12u

care i-o arăta soră-mea; altfel, aş fi încercat să-1 scot din casa noastră. El înţelese foarte bine gîndurile mele şi le răs punse în consecinţă, după cum am avut priljul să aflu mai tîrziu. Şi, ca şi cum mintea mea n-ar fi fost destui de tulburată şi pînă atunci, i-am mărit de mii de ori tulburarea, deoarece In anumite stări sufleteşti şi în anumite anotimpuri, îmi apăroa limpede că Biddy era de nenumărate ori mai bună decît Estella şi că nu aveam de ce să mă ruşinez cu viaţa aceea simplă, de muncă cinstită, pentru care mă născusem, căci ea îmi oferea destule mijloace de a fi fericit şi de a mă respecta pe mine însumi. în zilele acelea eram sigur că înstrăinarea mea de Joe şi de fierărie trecuse şi că eram pe calea cea bună, care mă ducea spre tovărăşia cu Joe şi spre viaţa cu Biddy, cînd, deodată, mă fulgera cîte o amintire tulburătoare din timpul cînd mă duceam la domnişoara Havisham, o amintire care venea ca o săgeată pustiitoare şi-mi răscolea iarăşi toate gîndurile. Durează mult pînâ să-ţi aduni gîndurile răscolite, şi adeseori, înainte de-a apuca să le adun cu trudă, ele se risipeau care încotro, fiindcă îmi trăsnea deodată prin minte că poate domnişoara Havisham va avea grijă pînă la urmă de soarta mea după ce-mi voi sfîrşi ucenicia. Dacă ucenicia mea s-ar fi terminat atunci, cred că tot atît de nedumerit aş fi fost. Dar ea n-a ajuns niciodală pînă la termenul care-i fusese hotărît, căci o aştepta un sfîrşit tim puriu, după cum vreau să vă povestesc.

CAPITOLUL

18

Era într-o sîmbătă seara, în cel de al patrulea an al uce niciei mele la Joe. La „Barcagii veseli", un grup de oameni stăteau în jurul focului şi-1 ascultau cu luare-aminte pe domnul Wopsle, care citea ziarul cu glas tare. Mă aflam şi eu printre ei. Avusese loc o crimă despre care se vorbea mult, şi dom nul Wopsle nu vedea decît sînge în faţa ochilor. Gusta fiecare adjectiv înfiorător din descrierea crimei şi se confunda cu flecare martor din timpul instrucţiei. „Sînt pierdut", gemea el slab, ca victima, sau, asemeni ucigaşului, urla eu cruzime i „Ţi-arăt eu ţie!". Dădea certificatul medical, imitîndu-1 în bfitaie de jjoo pe medicul satului ; fluiera şi se clătina ca bă127

trîfiul paznic de la barieră, care auzise lovitura, şi o făcea pe paraliticul în aşa- hal, încît începeai să te îndoieşti dacă martorul era întreg la minte. în mîinile lui Wopsle judecătorul de instrucţie devenea Tiraon din Atena', iar grefierul, un adevărat Coriolan 2 . Se distra grozav, iar noi se distram cu toţii, simţindu-ne nespus de bine. In această stare sufletească atît de plăcută, ajunserăm şi la verdictul de omor premeditat. De-abia atunci am dat cu ochii de un domn străin de ţinutul nostru, care se sprijinea de spătarul unei bănci din faţa mea şi privea. Avea o privire dispreţuitoare şi îşi muşca partea laterală a degetului arătător în timp ce observa oamenii. — Bine, îi spuse el domnului Wopsle, după ee acesta sfîrşi cu cititul. Le-ai potrivit toate după placul dumitale, nici nu mă îndoiesc ! Toţi cei de faţă tresăriră şi ridicară ochii, ca şi cum 1 ar fi văzut pe ucigaş. Străinul îi privea pe toţi cu ochii lui reci şi batjocoritori. Vinovat ? Eşti sigur ? spuse el. Ia spune, hai! Domnule, răspunse domnul Wopsle, fără să fi avut cinstea de a vă cunoaşte, spun : Vinovat! La aceste vorbe, prinserăm cu toţii curaj şi încuviinţarăm cu un murmur. — Ştiam eu că ai să zici aşa, spuse străinul. Ştiam. Ţi-am • şi spus Dar acum îţi pun o întrebare : Ştii oare că în Anglia legea presupune că orice om e nevinovat pînă cînd i se dovedeşte vina ? ■ . — Domnule, începu Wopsle, eu, ca englez... — Lasă, spuse străinul, muşcîndu-şi arătătorul şi aţintindu-şi ochii asupra lui Wopsle. Nu te feri de întrebare. Ştii, saa nu ştii ? Care din două ? Stătea cu capul şi cu trupul aplecate într-o parte, întrebător şi ameninţător, şi înainte de a-şi muşca din nou degetul, şi-1 îndreptă spre domnul Wopsle, ca şi cum ar fi vrut să-l arate oamenilor. — Ei ? făcu el. Ştii, sau nu ştii ? " — Sigur că ştiu, răspunse domnul Wopsle.
Tipul mizantropului dezamăgit de lume, din drama cu acelaşi nume cie Shaîcespeare (scrisă în 1G07). J Calus Marcius Coriolan (secolul al V-lea I. e. n.), general roman, tipul patricianului crgoljţos, care a pornit război împotriva propriului său popor î personaj principal din drama istorică Coriolan (1608) de Shrduspcare.
1

128

— Sigur că ştii. Atunci de ce n-ai spus asta de la început ? Acilm să te mai întreb ceva, spuse el, luîndu-1 în primire pe domnul Wopsle, ca şi cum ar fi avut vreun drept asupra lui. Ştii că nici unuia din martori nu i s-â luat interogatoriul în contradictoriu 1 ? Domnul Wopsle începu : . — Pot doar să spun... Dar strănul i-o reteză : — Ce ? Vrei să-mi răspunzi la întrebare ? Da, sau nu ? Stai să. te mai întreb ceva. Şi îşi îndreptă din nou degetul spre el. Fii atent : îţi dai sau nu seama că nici unuia dintre martori nu i s-a luat încă interogatoriul în contradictoriu ? Nu vreau de la dumneata decît un singur cuvînt : da, sau nu ?• Domnul Wopsle şovăi, şi noi începurăm să ne facem o părere cam proastă despre el,, Hai! spuse străinul. Te ajut eu. Nu meriţi ajutor, dar te ajut. Uită-te la ziarul pe care-1 ţii în mînă. Ce ziar e ? Ce ziar e? repetă domnul Wopsle. ifitîndu-se la ziar cu o privire pierdută. Este oare ziarul din care citeai adineauri ? urmă stră i n u l cu glasul lui batjocoritor şi bănuitor —. Sigur, — Sigur. Acum uită-te la ziar şi spune-mi dacă scrie . i c ol o desluşit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui II I a u îndemnat să-şi rezerve apărarea pentru mai tîrziu. Tocmai asta citeam acum, se apără domnul Wopsle. Nu interesează ce citeai acum, domnule ; nu te întreb < e citeşti acum. Poţi să citeşti şi Tatăl nostru de-a-ndaratelea, clacă vrei, şi poate că ai şi făcut-o pînă acum. Uită-te la ziar. Nu, nu, prietene, nu în capul cattoanei, jos, jos, ştii bine ce vreau să spun. (începurăm cu toţii să vedem că domnul Wopslc încearcă să scape). Ei* ai găsit X Da, aici e, sptfse domnul Wopsle. Acum urmăreşte pasajul acela şi spune-ne dacă nu. scriu lămurit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui legali l-au îndrumat să-şi rezerve apărarea pentru mni tîrziu Pricepi despre ce este vorba ? Domnul Wopsle răspunse : — Nu scrie chiar cu cuvintele acestea. — Nu cu cuvintele astea? repetă străinul cu asprinii in glas Dar înţelesul e acelaşi ?
juridic : confruntarea celor d< Morile speranţe — c. 5

12P

Da, spuse domnul Wopsle. Da, repetă străinul, uitîndu-se la cei din jurul lui. cu mîna dreaptă întinsă către martorul Wopsle Şi acum vă în treb pe voi : ce părere aveţi despre cugetul unui om care, cu ziarul în faţa ochilor, poate să mai pună capul pe pernă şi sâ doarmă liniştit după ce a dat numele de criminal unui semen de-al său care n-a fost încă audiat ? începurăm cu toţii să bănuim că domnul Wopsle nu era chiar omul pe care-1 crezusem noi ; vedeam că-şi dă arama pe faţă. — Şi acest om, nu uitaţi, urmă străinul, aruncîndu-şi de getul cu putere înspre domnul Wopsle, acest om ar putea să fie jurat în procesul acesta; şi după ce se va fi făcut bine de rîs, se va întoarce în sînul familiei şi va dormi liniştit, deşi a jurat că va judeca drept şi cu cinste procesul dintre majjestatea-sa regele şi prizonierul de pe banca acuzaţilor şi că va da o sentinţă dreptă, în conformitate cu dovezile, aşa să-i ajute Dumnezeu ! Eram cu toţii adînc convinşi că nenorocitul de Wopsle mersese prea departe şi că ar face mai bine să se oprească din sminteala lui cît mai eră timp. Străinul părăsi locul din spatele băncii, cu un aer de autoritate netăgăduită şi cu mişcări care te făceau să crezi că, dacă ar fi vrut, ar fi putut da în vileag taine neştiute despre fiecare om în parte ; îşi făcu loc în spaţiul dintre cele două bănci şi rămase în picioare în faţa focului, cu mîna stingă în buzunar şi muşcîndu-şi arătătorul mîinii drepte. După anumite informaţii pe care le-am primit, spuse el uitîndu-se la noi, care tremuram în faţa lui, sînt îndrep tăţit să cred că printre voi se află un fierar cu'numele de Joseph sau Joe Gargery. Care-i omul acela ? Aici e omul ! spuse Joe. Cu un semn, străinul îl făcu să se ridice de pe locul lui, şi Joe se duse spre el. Ai un ucenic, urmă străinul, cunoscut sub numele de Pip ? E aici ? Aici sînt ! ara strigat. ' Străinul nu mă recunoscu, dar eu ştiam că e domnul pa care-1 întîlnisem pe scară cînd mă dusesem a doua oară la domnişoara Havisham. îl recunoscusem din clipa în care îl văzusem privind peste spătarul băncii, şi acum, cînd stăteaifi în faţa lui şi-i simţeam mîna pe umărul meu, verificam cv| deamănuntul capul lui mare, obrazul negricios, ochii înfun130

daţi, sprîncenele negre şi stufoase, lanţul mare al ceasului, petele negre din Jocul bărbii şi al favoriţilor şi adulmecam mirosul de săpun parfumat pe care-1 împrăştia mâna lui mare. — Vreau să stau de vorbă cu voi doi într-un loc mai retras, spuse el, după ce avusese răgazul să mă măsoare mai bine. O să dureze mai mult. Poate că ar fi mai bine să ne ducem acasă la dumneata. N-aş vrea să vă spun aici ce am de spus ; pe urmă, o să împărtăşiţi prietenilor voştri atît cît cre deţi de cuviinţă. Nu mă priveşte. In mijlocul unei tăceri pline de mirare, ieşirăm toţi trei de la „Barcagii veseli" şi n%. îndreptarăm spre casă, la fel de tăcuţi şi miraţi. în timpul drumului, străinul îmi arunca din cînd în cînd cîte o privire, alteori îşi muşca degetul. In apropierea casei, Joe îşi făcu socoteala că ocazia va fi solemnă şi ceremonioasă şi porni înainte, ca să deschidă uşa de la intrare. Discuţia noastră avu loc în salonaşul de musafiri, slab luminat de o singură luminare. Mai întîi, străinul se aşeză la masă, trase luminarea spra el şi se uită în carnetul lui la nişte socoteli. Apoi puse la o parte carnetul, împinse luminarea şi se uită prin întuneria la Joe şi la mine, ca să ne deosebească" unul de altul. — Numele meu, începu el, este Jaggers şi sînt avocat la Londra. Sînt destul de cunoscut. Am ceva de tratat cu voi, 0 chestiune foarte ciudată, şi vă spun de la început că nu vin din partea mea. Dacă mi s-ar fi cerut părerea, n-aş fi fost azi aici. Dar nu mi s-a cerut şi, prin urmare, mă vedeţi aici. Fag ceea ce-am de făcut în calitate de agent de încredere al altuia. Nici mai mult, nici mai puţin. ■ Fiindcă din locul unde stătea nu putea să ne vadă prea bine, se sculă, îşi aruncă un picior peste spătarul scaunului şi râmase aşa, cu un picior pe scaun şi cu celălalt pe pămînt. Ei bine, Joseph Gargery, am însărcinarea de *a te scăpa de flăcăul ăsta, ucenicul tău. Te-ai împotrivi ca, la cererea lui şi spre binele lui, să anulezi contractul ? N-ai cere nimic pentru aceasta ? Să mă ferească Dumnezeu să cer ceva pentru a sia In calea lui Pip! spuse Joe. holbîndu-şi ochii. r— E foarte pios, ce spui : „Să mă ferească Dumnezeu", dur nu asta interesează acum, răspunse domnul Jaggers. întrebarea este ; ceri ceva ? — Răspunsul meu este nu, spuse Joe sever. Mi se părea că domnul Jaggers se uită la Joe ca şi cum 1 ar fi socotit neghiob de dezinteresat ce era. Dar mirarea şi 131

curiozitatea care îmi tăiau răsuflarea mă făceau să fiu prf>a zăpăcit ca să pot spune cu siguranţă acest lucru. — Foarte bine, spuse domnul Jaggers. Să ţii minte vor bele dumitale şi să nu încerci să le întorci mai tîrziu. . — Cine vrea să întoarcă vorba ? spuse Joe. . — Nu spun câ vrea cineva. Ai un cîine "păzitor ? Ba am un dine păzitor. Să nu uiţi că lăudăroşenia e un bun cîine păzitor, dar că mai bine te ape j ri cu statornicia. Să nu uiţi asta, te rog, repetă domnul Jaggers închizînd ochii şi dînd din cap spre Joe, ca şi cum i-ar fi iertat vreua păcat. Acum să ne îtoarcem la flăcăul ăsta. Ceea c<? trebuie să-ţi spun este că-1 aşteaptă mari speranţe. Joe şi cu mine rămăseserăm cu gura căscată şi ne uitarăm unul la altul. — Sînt însărcinat să-i comunic, spuse domnul Jaggers, zvîrlind degetul într-o parte, spre mine, că va intra în posesia unei averi frumuşele Mai departe : este dorinţa posesorului de astăzi al acestei averi ca băiatul să fie scos numnidecît din viata pe caro> o duce şi din locul acesta şi să fie educat pentru a deveni un gentleman. într-un cuvînt, să fie educat ca un tînăr cu mari speranţe ! Visul mi se împlinea ; închipuirea mea nebună era depăşită de realitatea vie ; domnişoara Havisham voia să-mi pregâl ească un viitor măreţ. — Acum, domnule. Pip, urmă avocatul, îţi spun dumitale ce mai am de spus. Mai întîi, trebuie să ştii că persoana de la care deţin aceste instrucţiuni doreşte să porţi întotdeauna rumele de Pip. Nădăjduiesc că n-ai să socoteşti această condiţie uşoară drept o piedică în calea marilor speranţe care te aş teaptă. Dar, dacă ai ceva de spus, spune acum. inima-mi bătea atît de repede şi urechile îmi vijiiau aşa de tare 1 . îneît cu greu am izbutit să bîigui că n-aveam nimic de spus. - Cred şi eu ! In al doilea rînd, trebuie să înţelegi, domnule Pip, că numele mărinimosului dumitale binefăcător va răm ne o mare taină pînă cînd persoana despre care vorbesc va crede de cuviinţă să-1 dezvăluie. Sînt împuternicit să-ţi spun că persoana aceasta are de gînd să ţi-1 dezvăluie ea cea dintîi, prin viu grai. Cînd şi unde va fi dus la îndeplinire acest gînd, nu pot spune ; nimeni nu poate spune. Poate peste mulţi ani. Dar trebuie să înţelegi bine că îţi este cu desăvîrşire oprit sj faci orice fel de cercetări, să pomeneşti vreun cuvînt cit de 132

depărtat sau să faci vreo aluzie unei persoane ca fiind perBoana aceea în toată această perioadă cît vei ţine legătura cu mine. Dacă ai vreo bănuială în sufletul dumitale, păstreaz-o pentru dumneata. Nu interesează care sînt pricinile acestei oprelişti. S-ar putea să fie foarte puternice şi foarte grave şi s-ar putea să nu fie decît o taină, Nu-i treaba dumitale să cercetezi. Acestea sînt condiţiile. Acceptarea acestor condiţii de către dumneata şi făgăduiala că ai să le urmezi sînt singurele lucruri cu care mai sînt însărcinat de persoana eare mi-a dat aceste instrucţiuni, pentru care nu sînt nicidecum răspunzător. De la această persoană vin marile speranţe despre care ţi -am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decît noi doi. încă o dată, condiţiile nu sînt atît de grele încît să fie o piedică în înaintarea dumitale, dar dacă ai ceva de spus, spune acum. Verbeşte ! Şi din nou am bîiguit, cu mare greutate, că n-aveam nimio de spus. — Cred şi eu ! Şi acum, domnule Pip, am terminat cu condiţiile. (Cu toate că-mi spunea „domnule Pip" şi începuse să se apropie de mine, tot nu se lepădase de aerul lui bănui tor şi ameninţător ; tot mai închidea uneori ochii şi, în timp ce vorbea, mă arăta cu degetul, ca şi cum ar fi vrut să spună că de-ar vrea, ar putea să dezvăluie despre mine tot felul de lucruri dezonorante) Ajungem acum la simple amănunte prac tice. Trebuie să ştii că. deşi întrebuinţez atît de des cuvîntul „speranţe", nu eşti înzestrat numai cu speranţe. în mîna mea se află, acum, o sumă de bani care va ajunge din belşug pentru educaţia şi întreţinerea dumitale. Te rog să mă socoteşti tu torele averii dumitale Nu, nu, făcu el, fiindcă aveam de gînd sa-i mulţumesc, îţi spun de la început că sînt plătit pentru Serviciile pe care le fac, altfel nici nu le-aş face. S-a găsit de cuviinţă că trebuie să primeşti o educaţie mai bună, în eonformitrtle cu noua dumitale situaţie, şi s-a socotit câ probabil ' ■ . crede necesar şi important să te bucuri numaidecît de acoste foloase. , I-am spus că le dorisem întotdeauna. Nu importă ce ai dorit dumneata rntotdeauna, domn u l e Pip, răspunse el Să nu ne depărtăm de subiect. Ajunge ■ .1 le doreşti acum. Mi ai răspuns că eşti gata să i n t r i nusr-aidccît sub protecţia unui tutore? Aşa ai spus ? Am b'îlbîit că da. Bine. Acum trebuie să mă interesez de guşti • • ' dumlţale. Nu cred că este înţeles acest lucru, i . amâ, dar aşa am fost însărcinat să fac. Ai auzit vreodată
jin-

133

du-se de vreo persoană pe care ai prefera-o ca tutore în locul alteia ? Nu auzisem niciodată de nici un tutore în afară de Biddy şi de mătuşa domnului Wopsle, aşa că i-am dat un răspunâ negativ. Există o persoană despre care am cunoştinţă şi carş cred că ar fi potrivită pentru scopul nostru, spuse domnul Jaggers. Totuşi, nu ţi-o recomand, bagă de seamă, căci eu nu recomand niciodată pe nimeni. Domnul despre care vorbeso este un oarecare domn Matthew Pocket. A! Prinsei numaidecît numele. Ruda domnişoarei Havisham, Domnul Matthew, despre care vorbeau domnul şi doamna Camilla. Matthew, al cărui loo trebuia să fie la căpâtîiul domni şoarei Hawisham cînd ea va fi întinsă. în rochia ei de mireasă, pe masa de nuntă. — Cunoşti acest nume ? întrebă domnul Jaggers, uitîndu-se viclean la mine şi închizînd ochii, în timp ce aştepta răspunsul. I-am răspuns că auzisem de numele acela. — O ! spuse el. Ai auzit! întrebarea e : ce părere ai ?. îi spusei sau încercai să-i spun că îi eram foarte îndato rat pentru recomandaţie... — Nu, tinere ! îmi tăie el vorba, clătinînd foarte rar din capul lui mare. Mai întîi, reculege-te ! Fără să mă reculeg, îi spusei din nou că îi eram foarte îndatorat pentru_ recomandaţie... — Nu, tinere ! îmi tăie el vorba din nou, clătinînd din cap, încrutîndu-se şi zîmbind în acelaşi timp. Eşti prea tînărca să mă duci, Cu mine nu merge. Recomandaţie nu e cuVîntul potrivit, domnule Pip, încearcă alt cuvînt. Mă îndreptai şi spusei că îi eram foarte îndatorat fiindcă pomenise de domnul Matthew Pooket... — Aşa-i mai bine ! strigă domnul Jaggers. Şi eu adăugai că aş fi bucuros să-1 cunosc pe acest domn în calitate de tutore. — Bine. Ai sâ-1 cunoşti chiar la el acasă. Totul va fi pregătit şi-1 vei vedea mai întîi pe fiul lui de îndată ce vei sosi la Londra. Cînd vrei să vii la Londra ? Cu ochii la Joe, care stătea nemişcat şi privind în gol, iam răspuns că pot veni numaidecît.

— Mai întîi, spuse domnul Jaggers, ar trebui să-ţi îad nişte haine noi, dar nu haine de lucru. Să zicem că de azi într-Q •âptămînă. Ai să ai nevoie de bani. Să-ţi las douăzeci de livre î Scoase cu răceală din buzunar un portofel lunguieţ, numără banii pe masă şi-i împinse spre mine. De-abia acum îşi ridieâ piciorul de pe scaun. Şedea călare pe scaun cînd îmi împinse banii şi-şi legăna portofelul, cu ochii la Joe. Ei, Joseph Gargery ? Ai amuţit? Am amuţit! spuse Joe cu hotărîre. Ne-am înţeles. Nu vrei nimio pentru dumneata. Nu uiţi? Ne-am înţeles, spuse Joe. Şi înţeles rămîne. Şi aşa să dTle întotdeauna! Dar ce-ai spune, îl întrerupse domnul Jaggers, legănînd portofelul, ce-ai spune dacă aş fi primit instrucţiuni să-ţi dau ceva drept despăgubire ? Despăgubire pentru ce ? întrebă Joe. Pentru că te lipseşti de serviciile lui. Joe puse mîna pe umărul meu cu o atingere uşoară, da femeie. De atunci m-am gîndit adeseori la el, la amestecul acela de putere şi duioşie care exista în el, ca la un ciocan eu aburi care poate strivi un om sau poate atinge o coajă de oti fără s-o spargă. — Cu dragă inimă, spuse Joe, îl las pe Pip să plece din Kerviciu şi să meargă pe drumul care duce la cinste şi avere. Mi-e greu să spun în cuvinte, dar crezi dumneata că banii mă pot despăgubi de pierderea copilului ? Intîmplă-se ce s-o tntîmpla cu fierăria, doar mi-era cel mai bun prieten ! O, dragul meu Joe, pe care eram atît de bucuros să-1 părăsesc şi faţă de care am fost atît de nerecunoscător ! Te văd şi acum acoperindu-ţi ochii cu braţele tale muşchiuloase de fierar ; te văd şi acum gîfîind şi ţi-aud glasul stins. Bunul, dragul, credinciosul meu Joe ! Şi acum rnai simt pe braţuj meu tremurul drăgăstos al mîinn. tale, atît de solemn, de parcă ii fost fîlfîitul unei aripi de înger. L-am încurajat atunci pe Joe, Eram pierdut în labirintul (.iei care mă aştepta şi nu eram în stare să regăsesc poterile lăturalnice pe care noi doi le străbătusem împreună. L-am rugat să se mîngîie cu gîndul că fusesem totdeauna cei mai buni prieteni (cum zicea el) şi că vom rămîne întotdeauna cei mal buni prieteni (cum ziceam eu). Joe îşi frecă ochii cu înCheletura mîinii lui libere, ca şi cum ar fi vrut să şi-i scoată, | l nu mai spuse nimic. 135

Domnul Jaggers se uita la toate acestea ca un om care ei recunoscut în Joe pe prostul satului şi în mine pe îngrijitorul lui. După aceea spuse, cîntărind în mînă portofelul, pe care acum nu-1 -mai legăna : — Ei, Joseph Gargery, te previn că asta-i ultima oară. Nu umbla cu fofîrlica cu mine ! Dacă ai de gînd să primeşti darul pe care am însărcinarea să ţi-1 dau, vorbeşte, şi al tău e! Dacă, dimpotrivă, ai 4e gînd.,. ■- Aci, spre marea lui uimire, fu oprit de Joe, care se repezi bruso la el, cu gînduri foarte războinice : — Am de gînd să-ţi spun, ţipă Joe, că dacă vii în casa mea ca să mă aţîţi şi să mă cicăleşti, poţi să ieşi afară ! Şi ca dacă eşti bărbat, atunci poţi să răniri ! Cînd spun eu o vorbă, atunci aşa rămîne, să ştiu de bine că mă doboară cineva! îl trăsei, deoparte pe Joe,'care., într-o clipă, se îmblînzi, spunîndu-mi, de data aceasta mie, cu un glas îndatoritor, ce aducea cu un avertisment politicos şi puţin dojenitor adresat tuturor acelora pe care i-ar putea interesa această chestiune, că nu voia să fie aţîţat şi cicălit în casa lui. ;în timpul izbucnirii lui Joe, domnul Jaggers se sculase şi se apropiase cu spatele de uşă? Fără să arate nici cea mai mică intenţie de a se întoarce înapoi în odaie, făcu do Ui uşă urările de rămas bun cam în felul următor : — Dragă domnule Pip, avînd in vedere eă urmează să devii un gentleman, cred că, cu cît vei părăsi mai curînd a~ ceasta casă. cu atît e mai bine Rămîne pentru de azi într-o' -săptămînă, şi, între timp, îţi voi trimite adresa mea Poţi sâ iei brişcă de la oficiul do trăsuri din Londra, şi ea o să te ducă chiar pînă la mine Trebuie să înţelegi ca n-am nici uri ifel de părere cu privire la sarcina pe x care o îndeplinesc. Sînt plătit pentru aceasta şi o jac ca atare Trebuie neapărut sa. înţelegi acest lucru ! Neapărat I .'„•■• îşi îndreptă degetul spre noi şi cred că ar fi vorbit mai departe, dai- i se păru că ffoe este primejdios şi plecă. îmi trecu prin minte un gînd care mă făcu să alerg după el, în^ timp ce cobora spre „Barcagiii veseli", unde îl aşteptft o trăsură tocmită cu ora. — Tertaţi-mă, vă rog, domnule Jaggers. ' — Ei, făcu el, întoreîndu-se, ce s-a întîmplat ? .— Vreau să fiu cinstit şi să vă urmez sfaturile, aşa că m-am gîndit că ar fi mai bine să vă întreb. Aţi avea ceva îm potrivă Oîică, înainte du a pleca, mi-aş lua rămas bun de U» oaineuii din ţinui pe t are i cunosc ? , 13C

— Nu, spuse el, privindu-nui ca şi cum î-ar ti venit greu a înţeleagă. —- Nu numai din sat, ci şi din partea de sus a oraşului. — Nu, spuse el. N-am nimic împotrivă. I-am mulţumit din nou şi am alergat înapoi spre casă. Am descoperit'că Joe încuiase uşa de la intrare şi părăsise salonaşul, iar acum şedea lîngă locul din bucătărie, cu palmele pe genunchi, privind ţintă la tăicunii aprinşi. Mă aşezai şi eu în faţa focului, cu ochii la tăciuni, şi mult timp nici unul din noi nu spuse o vorbă, Soră-mea şedea pe scaunul cu perne din colţ, Biddy împletea în faţa focului, iar Joe şedea .alături de Biddy, şi eu, alături de Joe, chiar în colţul din faţa surorii mele. Cu cît mă uitam mai mult la tăciunii care străluceau, cu atît mai (jrcu îmi venea să mă uit la Joe ; cu cît tăcerea se prelungea, cu atît mai greu îmi venea să vorbesc. în cele din urmă, izbucnii : — Joe, i-ai spus lui Biddy? Nu, Pip, răspunse Joe, tot cu ochii la foc şi ţinîndu-şl bine genunchii cu mîinilc. Te-am aşteptat pe tine, Pip, Mai bine i-ai fi spus tu, Joe. ~ Pip e un domn cu un viitor mare în faţa lui, spuse Joe, şi Dumnezeu să-i ajute ! Biddy scăpă lucrul din mînă şi se uită la mine. Joe îşi mnchii lipiţi şl se uita şi el la mine. Eu mă uitam la amîndoi. După cîteva clipe de tăcere, amîndoi mă felicitară, Dar în felicitările lor era o umbră de tristeţe pe care eu o bimţeam Luai asupra mea faptul de~a-i face cunoscuta lui Biddy (şi prin Biddy, lui Joe) obligaţia solemnă de a nu şti nimic şi de a nu spune nimic despre cel care-mi făurise norocul, obligaţie care-i privea şi pe prietenii mei. Totul va ieşi la Iveală la timpul său, le-am spus eu, dar pînă atunci nimeni nu trebuia să afle altceva decît că mă aşteptau mari speranţe din partea unui binefăcător necunoscut. Biddy dădi* gînditoare din cap, cu ochii la foc, şi începu să lucreze din nou, spunînd a avea grijă să se întîmple aşa, şi Joe, care tot îşi mai genunchii cu mîinile, zise şi el s „Sigur, sigur, şi eu o să »m grijă, Pip", şi apoi mă felicitară din nou, arâtîndu-se nespus de uimiţi la gîndul că voi deveni un gentleman, ceea ce nu prea îmi plăcea. După aceea, Biddy îşi dădu toată osteneala ca s-o facă I x< soră-mea să înţeleagă ce se întîmplase. Eram încredinţat jr 137

că sforţările ei erau zadarnice. Soră-mea rîdea şi dădea mereij din cap, ba chiar repeta, după Biddy : „Pip" Şi „Avere". Daj? mâ îndoiesc că aceste cuvinte erau pentru ea altceva decît nişte vorbe goale. Şi mi-e greu să-mi închipui ceva mai jalnio decît starea minţii ei pe atunci. N-aş fi crezut niciodată că se va întîmpla aşa dacă nu as fi trecut prin toate acestea, dar, în timp ce Joe şi Biddy îşi recîştigau veselia, eu eram din ce în ce mai mohorît. Fără îndoială, n-aş putea spune că eram nemulţumit de soarta mea j dar, cine ştie ? poate că, fără să-mi dau seama, eram nemulţumit de mine însumi. Atîta ştiu, că stăteam cu cotul sprijinit de genunchi şi cu faţa în palme, privind focul, în timp ce ei doi vorbeau despre plecarea mea, despre ce vor face fără mine şi despre alta lucruri de felul acesta. Şi de cîte ori întîlneam privirea, mai caldă ca oricînd, a vreunuia din ei (şi se uitau mereu la mine, mai ales Biddy), mă simţeam jignit, ca şi cum aş fi citit neîncredere în ochii lor. Cu toate că, Dumnezeu mi-e martor, n-au rostit nici o vorbă şi n-au făcut nici un gest de neîncredere. în vremea aceea aveam obiceiul ca în fiecare seară să mă scol de pe scaun şi să privesc prin uşa deschisă ; căci uşa bucătăriei noastre dădea de-a dreptul afară, în noapte, şi în serile de vară stătea deschisă, ca să intre aerul înăuntru. Mă tem că stelele spre care îmi înălţăm ochii mi se păreau neînsemnate şi umile, căci îşi aruncau privirile asupra lucrurilor simple în mijlocul cărora îmi petreceam eu viaţa. Sîmbătă seara ! spusei cînd ne aşezarăm la cina noas tră, alcătuită din pîine, brînză şi bere. Încă cinci zile, şi o să fiu în ajun de plecare ! Or să treacă repede. Da. Pip, spuse Joe, şi glasul lui, care ieşea din cana bere, suna a gol. O să treacă repede zilele acestea. Or să treacă repede, repetă Biddy. Ştii, Joe, m-am gîndit că luni, cînd o să cobor în ©raş pentru hainele cele noi, să-i spun croitorului că vin să le îmbrac la el, sau să mi le trimită la domnul Pumbleehook. N-ar fi foarte neplăcut ca să se holbeze la mine toată lumea din sat ? Poate că domnul şi doamna Hubble ar dori şi ei să te vadă cum arăţi îmbrăcat ca un domnişor. Pip, spuse Joe, tăindu-şi sîrguincios o bucată de pîine, Vuînd-o în palma mîinii stingi şi punîndu-şi pe ea brînză ; se uita la mîncarea mea neatinsă, ca şi cum s-ar fi gîndit la vremurile cînd ne luam 138

a întrecere cu feliile de pîine. Poate că şi Wopsle ar vrea. i poate că oamenii de la „Barcagiii veseli" s-ar bucura şi ei« — Vezi, tocmai asa nu vreau, iJoe. O să facă atîta tărăboi, un tărăboi grosolan, şi nu pot să sufăr asta. — Sigur, Pip ! spuse Joe. Dacă nu poţi să suferi... Biddy mă întrebă, în timp ce ţinea farfuria soră-mii i Te-ai gîndit că ar trebui să te vedem şl noi, domnul Gargery, soră-ta şi cu mine ? O să te vedem şi noi, nu-i aşa ? Biddy, răspunsei eu cam supărat, eşti prea iute, nici nu poate omul. să ţină pasul cu tine ! Totdeauna a fost iute, observă Joe. Dac-ai fi avut puţină răbdare, Biddy, ai fi auzit că, tntr-o seară, cred că în ajunul plecării, vreau să aduo hainele aici. Biddy tăcu. Am iertat-o cu mărinimie şi, puţin după aceea, i-am spus ei şi lui Joe un bună seara plin de afecţiune şi m-am dus să mă culc. Intrînd în odaie, m-am aşezat şi am privit îndelung în jurul meu, gîndindu-mă că în curînd aveam srt mă despart pentru totdeauna de odaia aceasta sărăcăcioasă, spre a mă ridica, intrînd într-o altă lume. Odăiţa era plină de amintiri proaspete, şi mintea-mi sfîşiată mă purtă iară din încăperea aceasta spre cele eu mult mai frumoase care mă aşteptau, aşa cum odinioară nu puteam hotărî între fierăria domnişoarei Havisham, între Biddy şi Estella. Soarele dogorise toată ziua pe acoperişul mansardei mele, şi odaia era încinsă. Cînd am deschis fereastra şi m-am uitat afară, l-am văzut pe Joe, care tocmai ieşise pe uşa întunecată de sub geamul meu şi se răcorea plimbîndu-se ; apoi am văzut-o pe Biddy adueîndu-i luleaua şi aprinzîndu-i-o ; Joe nu fuma niciodată la ore aşa tîrzii, şi faptul că de data aceasta fuma mă făcu să cred că cine ştie din ce pricină avea nevoie de mîngîiere. Apoi Joe se opri la uşa de sub fereastra mea, trăgînd din lulea, iar Biddy stătea alături, vorbindu-i liniştită. Ştiam că vorbesc despre mine, fiindcă auzeam mereu numele meu, rostit CU dragoste. Chiar dac-aş fi putut, n-am vrut să ascult mai departe. Am plecat de la fereastră şi m-am aşezat pe singurul ■caun din odaie, care stătea lîngă pat, gîndindu-mă cît e de trist şi de ciudat ca prima noapte în care îmi surîdea norocul ml fie totodată şi cea în care mă simţeam mai singur ca niciodată. Cînd îmi aruncai ochii spre fereastra deschisă, văzui coladl do fum care se ridicau dhTluleaua lui Joe şi îmi închipuii 139

câ asta e binecuvîntarea pe care mi-o dă el Nu ® binecuvîntara pompoasă şi gălăgioasă, ci o binecuvîntare care se pierdea în aerul pe care-1 respiram amîndoi. Am stins lumina şi m-am furişat în pat; dar acum patul era neprimitor, şi niciodată n-am mai dormit în patul acela somnul meu adîno şi sănătos de odinioară.

CAPITO LU L

19

Dimineaţa aduse schimbări mari în felul meu de a vedea viaţa şi mi-o arată atît de luminoasă, de parcă nu mai era aceeaşi. « Ceea ce mă apăsa mai mult era gîndul că mă mai despăr ţeau şase zile de ziua plecării; nu puteam să înlătur teama că poate, între timp, se va întâmpla ceva la Londra şi că. la sosirea mea acolo, totul va fi altfel, totul va fi spulberat. Joe şi Biddy erau foarte înţelegători şi prietenoşi cînd le vorbeam de despărţirea care se apropia, dar nu pomeneau despre asta decît atunci cînd deschideam eu vorba. După gus tarea de dimineaţă, Joe scoase contractele mele de sub dulapul din salonaş şi le aruncă în foc, iar eu mă simţii liber. Plin de noutatea eliberării mele, mă dusei la biserică cu Joe ; mă gîndeam că, dacă ar fi ştiut totul, pastorul n-ar fi citit pasajul despre bogătaş şi împărăţia cerurilor. Am mîncat devreme, iar după-amiază am pornit singur să mă plimb, cu gîndul să străbat pentru ultima oară ţara mlaştinilor. Cînd am trecut prin faţa bisericii, am simţii (la fel ca dimineaţă. în timpul slujbei) o milă înălţătoare pentru bietele făpturi sortite să vină aici, duminică de duminică toată viaţa, şi apoi să se odihnească, neştiute, în mormintele acelea mici şi-verzi. îmi făgăduii ca într una din zilele următoare să fac ceva pentru bieţii oameni, ba chiar mă gîndeam. să dau o masă cu friptură şi budincă, cîte n halbă de bere si oîte o vadră de bunăvoinţă fiecărui om din sat Dacă înainte mă gîndeam ariesrori cu oarecare rubine la tovărăşia mea cu fugarul, pe care 1 văzusem odinioară ş< h'opâtînd printre morminte, apoi Doamne, cu ce simţăminte ;nă gîndeam., în duminica asta, la n. nwocitul acela zdrenţăros ^re tremura de frig. cu cătuşa "ticăloşiei la picior si cu nun -arul pe hairă ! Mă rningnam cu giruiul că toate acestea se petre140

cură demult, că omul fusese dus, fără îndoială, undeva, departe, că era mort pentru mine şi că, la urma uriwlor, putea să fie mort de-a binelea. Terminasem cu pămîntuT acesta umed şi jcs, cu gropile si cu stăvilarele ; terminasem cu cirezile din partea locului, deşi în ziua aceea păreau mult mai respeceuoase — atît cît le îngăduia fehil lor nepăsător de a fi — şi priveau îs jurul lor holbîndu-se mai bine la posesorul unor asemenea speranţe. Rămîneţi cu bine, privelişti monotone ale copilăriei ! De acum înainte sînt sortit măreţiei din Londra, nu muncii de fierar şi nici vouă ! în drumul meu triumfător, trecui şi pe la vechile fortificaţii ; mă întinsei pe jos, ca să mă gîndesc mai bine, şi, în timp ce mă întrebam dacă domnişoara Havisharn mă pregătea pentru Estella, mă fură somnul. Cînd m-am trezit, spre marea mea mirare, l-am văzut alături de mine pe Joe trăgînd din lulea. în clipa în care am deschis ochii, Joe mă salută cu un zîrnbet vesel şi spuse : — Fiindcă *e ultima oară, Pip, m-am gîndit să vin după tine. "arte bine ai făcut, Joe Mulţumesc, Pip. Poţi să fii sigur, Joe, urmai eu, după ce ne strînserăm mîinlle, că n-o să te uit niciodată. Nu, nu, Pip, spuse Joe liniştit. De data asta sînt sigur. Da, du, băiete. Dumnezeu să-ţi ajute! A.junge doar să te gînpuţln ca s.i i i i sigur de asta. Dar a trecut puţin timp pîn'ă in am iţîndit bine. Ştii, taro iute a venit schimbarea asta, nu-i aşa? Nu ştiu de ce nu mă incinta prea mult faptul că Joe era atît de sigur de mine. Mi-ar fi plăcut să-1 văd tulburat sau sft-1 aud spunînd : „îţi face cinste să spui asta, Pip", sau ceva rjfinător. De aceea nu răspunsei nimic la prima lui observaţie ; cît despre a doua, spusei doar că vestea venise întradevăir pe neaşteptate, dar că dorisem întotdeauna să fiu un iicnlîeman şi că mă gîndisem adesea la ce-aş face dacă acest lucru s-ar fi întîmplat aievea. — Zău, te-ai gîndit ? întrebă Joe. Ce ciudot ! — E păcat acum, Joe, spusei eu, că nu te-ai descurcat cva mai bine cînd făceam noi lecţii pe aici. Nu-i aşa? — Ştiu eu... făcu Joe. Sînt tare de cap. Doar la meşteşu gul meu mă pricep. A fost întotdeauna păcat să am fost atît de greu de cap ; dar păcatul nu-i mai mare acum decît în i cu un an, mă-nţelegi ?
141

Voiam să spun că, atunci cînd voi fi om cu avere, aş putea face cîte ceva pentru el şi că ar fi fost mult mai plăcut dacă ar fi fost ceva mai cioplit. Dar Joe era atît de departe de a bănui gîndul meu, încît mi-am spus că mai bine aş vorbi despre asta cu Biddy. ^i Aşa că, după ce ajunserăm acasă şi băurăm ceaiul, o luaiV deoparte pe Biddy, in grădiniţa de lîngă uliţă, ţi, după ce, \ pentru a-i da curaj, îi dădui a înţelege că nu o voi uita niciodată, îi spusei că vreau să-i cer ceva. Uite ce este, Biddy, spusei eu, te rog să nu pierzi nici un prilej de a-1 ajuta din cînd în cînd pe Joe. Cum adică să-1 ajut ? întrebă Biddy cu o privire hotârîtă. Vezi! ffoe e un om de treabă, cred că e cel mai dş treabă om din lume, dar e cam înapoiat în unele privinţe | de pildă, Biddy, cu privire la învăţătură şi la purtări. Deşi o priveam în timp ce vorbeam, iar-ea, deschisese ochii mari, după ce isprăvii eu, Biddy totuşi nu se uita la mine. O, purtările lui! Dar ce, nu-s bune purtările lui t întrebă Biddy, rupînd o frunză de coacăză. Biddy dragă, aici sînt foarte bune... Da, aici sînt foarte bune ! îmi tăie Biddy vorba, uitîndu-se de aproape la frunza pe care o ţinea în mînă. Ascultă ce-ţi spun, dacă ar fi să-1 mutăm pe Joe într-o lume mai înaltă, cum nădăjduiesc eu c-o să se întîmple cînd voi avea avere, cei din lumea asta n-o să-1 preţuiască aşa cum trebuie. — Crezi că el nu ştie asta ? întrebă Biddy. întrebarea era atît de revoltătoare (pentru că niciodată nu-mi trecuse prin gînd), încît spusei foarte arţăgos : — Biddy, ce vrei să spui ? Biddy mărunţise frunza între degete — de-atunci mirosul tufişurilor de coacăză mi-a amintit mereu de seara aceea petrecută în grădiniţa de lîngă uliţă — şi-mi spuse : Nu le-ai întrebat niciodată dacă nu cumva Joe e un om mîndru ? Mîndru, repetai eu cu o emfază plină de dispreţ. O, există mai multe feluri de mîndrie! spuse Biddy, uitindu-se drept în ochii mei şi clătinînd din cap. Nu toata felurile de mîndrie sînt la fel... ; Ei ! De ce te-ai oprit T întrebai eu. ^ Nu-s toate de acelaşi fel, repetă Biddy. S-ar putea ca, Joe să fie prea mîndru pentru a îngădui cuiva să-1 smulgi 142

din locul lui, pe care se simte în stare să-1 umple, şi-1 umple cu cinste p Să-ţi spun drept, eu cred că e mîndru, deşi s-ar putea să ţi se pară o îndrăzneală din partea mea să vorbesc aşa, cînd tu trebuia să-1 cunoşti mult mai bine decît mine. Biddy, spusei eu, îmi pare rău că te văd aşa. Nu m-aş fi aşteptat. Eşti invidioasă, Biddy, şi-mi porţi pică. Eşti ne mulţumită de norocul meu şi nu te poţi împiedica să mi-o arăţi. Dacă te rabdă inima să gîndeşti aşa, răspunse Biddy, spune mai departe ! Spune într-una aşa, dacă te rabdă inima ! Dacă pe tine te rabdă inima să fii aşa, asta vrei să spui, Biddy, adăugai eu de sus, cu un ton virtuos şi superior, nu arunca vina pe mine. îmi pare rău că văd asta la tine, căci invidia e o faţă urîtă a fiinţei omeneşti. Aveam de gînd să te rog să te foloseşti de orice prilej, după plecarea mea, ca să-1 schimbi în bine pe Joe, care ne e drag la amîndoi. Dar, după toate acestea, nu te mai rog nimic. îmi pare nespus de rău că văd asta la tine, Biddy, repetai eu. E o faţă urîtă a firii omeneşti. Fie că mă cerţi, fie că mă aprobi, îmi spuse biata Biddy, poţi să fii sigur că voi încerca să fac oricînd tot ce-mi stă în puteri Şi, oricare-ar fi părerea cu care vei rămîne despre mine, eu o să mă gîndesc mereu la tine în acelaşi fel. Totuşi, un gentleman n-ar trebui să fie nedrept, spuse Biddy, întorcînd
Capul.

Eu repetai, cu căldură, că invidia e o, faţă urîtă a firii omeneşti. (De atunci am avut prilejul să-mi dau seama că, lăsînd deoparte persoana la care mă refeream în ziua aceea, aveam totuşi dreptate). Mă depărtai de Biddy, coborînd pe potecuţă, iar ea intră în casă, în "timp ce eu porneam, abătut, spre zidul grădinii, ca să mă plimb pînă la masa de seară ; şi din nou mi se părea foarte trist şi ciudat că a doua noapte din viaţa cea strălucită mă găsea la fel de singuratic şi de nemulţumit ca şi prima Dar din nou dimineaţa mă lumină, şi eu o învăluii şi pe Biddy în mărinimia mea, iar discuţia din ajun fu lăsată baltă. îmbrăcat în hainele mele cele mai bune, am plecat în oraş de îndată ce am crezut că voi găsi prăvăliile deschise şi m-am înfăţişat în faţa domnului Trabb, croitorul ; acesta tocmai mtnca în odăiţa din spatele prăvăliei şi nu găsi de cuviinţă fiîi vină el la mine, ci mă chemă la dînsul. — Ei, făcu domnul Trabb, ca şi cum ar fi spus : „Salutare, l>uştlule I". Cum o mai duci şi cu ce-ţi pot fi de folos? îşi
143

tăiase cornul cald în trei felii subţiri, îşi punea între eîe unî ţi pe urmă acoperea untul cu felia. Domnul Trabb era un burlac înfloritor, iar fereastra odăiţei lui dădea într-o grădină cu livadă, înfloritoare şi ea ; în ppretele de lîftgă cămin se afla zidită o prosperă casă de fier, şif nu mă îndoiam că floarea averii lui era păstrată acolo în \ săculeţe. — Domnule Trabb, începui eu, trebuie să-ţi spun ceva destul de. neplăcut, fiindcă sună a lăudăroşenie, dar am pus mîna pe o avere frumuşică. Domnul Trabb trecu printr-o schimbare. Uită untul între feliile de pîine, se ridică de pe marginea patului şi-şi şterse degetele pe faţa de masă. Doamne-Dumnezeule ! Plec la custodele meu din Londra, spusei eu, seoţînd, ca din întîmplare, cîteva livre din buzunar şi uitîndu-mă la ei, şi-mi trebuie unrînd de haine elegante, ca să plec îm brăcat cu ele. Voi plăti, adăugai eu, de teamă că o să se pre facă numai că-mi face hainele, voi plăti cu bani gheaţă. Dragă domnule, spuse domnul Trabb, îndoindu-se poli ticos, deschizîndu-şi larg braţele şi îngăduindu-şi libertatea de a mă atinge în vîrful coatelor, vă rog să nu mă jigniţi pomenind -despre această chestiune. Pot îndrăzni să vă felicit ? Vreţi să-mi faceţi onoarea de a intra în prăvălie ? Ucenicul domnului Trabb era cel mai îndrăzneţ băiat din întreg ţinutul. La venirea mea, mătura podelele şi îi făcu o plăcere nespusă să dea peste mine cu mătura. Cînd intrai în prăvălie cu domnul Trabb, el tot mai mătura, lovind cu mătura în toate colţurile şi în toate obstacolele, ca să dovedească (aşa mi se părea mie) că se simte egal cu toţi fierarii din lume, vii sau morţi. -r~ Ia mai termină, spuse domnul Trabb foarte sever, că altfel îţi sparg capul ! Dacă vreţi să-mi faceţi cinstea de a lua loc, domnule... Ce credeţi despre aceasta ? spuse domnul Trabb, luînd din raft un sul, desfăşurîndu-1 cu o mişcare unduioasă peste tejghea şi pregătindu-se să bage mîna sub postav, ca să-i pună în evidenţă luciul. E un articol foarte drăguţ. Vi-1 recomand pentru ceea ce vă trebuie dumneavoastră, pentru că întradevăr este extra superfin! Dar trebuie să vedeţi şi altele. Dă numărul patru, băiete ! (Ii spuse aceste cuvinte băiatului cu o privire înfricoşător de aspră, prevăzînd desigur primejdia care exista ca secătura aceea si dea cu mătura peste mine sau să faeă vreun alt gest familiar).
1-11

Domnul Trabb nu ridică ochii lui severi de pe băiat pînâ cînd acesta nu puse numărul patru pe tejghea şi se fntoarse din nou la o depărtare care mă punea pe mine în siguranţă. După aceea îi porunci să aducă numărul cinci şi numărul opt. — Şi să nu-mi faci vreo poznă pe-aiei, păcătosule, spuse domnul Trabb, fiindcă ai să te căieşti toată viaţa ! Apoi domnul Trabb se aplecă asupra numărului patru şi, cu un glas tainic şi respectuos, mi-1 recomandă ca pe un material uşor, de vară, foarte la modă în înalta societate şi printre nobilii de ţară, un material de care va fi înlptdeauna mîndru cînd se vagîndi că îl poartă un concetăţean distins (dacă îi îngăduit să mă numească astfel). — Aduci odată numărul cinci şi opt, puşlama ce eşti ? ! li spuse domnul Trabb băiatului. Sau vrei să te arunc afară < l i n prăvălie şi să le adue chiar eu ?! Alesei material pentru'un rînd de haine, ajutat de sfatu rile domnului Trabb, şi mă întorsei în odăiţă ca să-mi ia mă surile, fiindcă, deşi domnul Trabb avea măsurile mele şi se folosise" pînă atunci de ele, totuşi îmi spuse, în chip de scuză, că măsurile acelea „nu se mai potrivesc cu împrejurările ac tuale, nu, domnule, nu se mai potrivesc deloc". Aşa că, în odăiţă, domnul Trabb mă măsură şi făcu diferite calcule, ca \-i cui ti l'ost o moşie, iar el, cel mai priceput administratoi idul atît de mult, încît mă făcu să simt că nici cel mal reuşit rind de haine nu-1 putea răsplăti pentru osteneala lui. După ce sfîrşi, în cele din urmă, treaba şi ne fnţeleserărn să trimită costumul la domnul Pumblechook, marţi seara, spuse, cu mîna pe clanţă : — Ştiu, domnule, că, de obicei, unei persoane din Londra nu i se poate cere să sprijine activitatea locală ; dar dac-aţi trece, din cînd în cînd, pe aici, în calitate de orăşean, aş fi (loarte fericit. Bună ziu, domnule, şi vă sînt foarte îndatorat. Uşa! Ultimul cuvînt fusese aruncat băiatului, care habar n-avea ' i ' voia să spună stăpînul lui. Dar îl văzui cum rămase paf în timp ce stăpînul îmi deschise cu mîna lui, şi pot spune, hotărît, • ■I prima mea experienţă despre puterea zdrobitoare a banul u i a pricinuit o prăbuşire morală în ucenicul lui Trabb. După această întîmplare de neuitat, mă dusei la pălărier, I.i t izmar, la negustorul de ciorapi; mă simţeam ca şi dinele 145

mătuşii Hubbard \ al cărui echipament are nevoie de serviciile atîtor meserii. Mă dusei şi la oficiul de diligente, ca să-mi opresc un loc pentru sîmbătă dimineaţa la ora 7. Nu era nevoie să spun peste tot că eram posesorul unei averi frumuşele ; dar de cîte ori spuneam ceva de felul acesta, urmarea era că negustorul oficiant înceta de a mai fi absorbit de cele ce se petreceau pe strada principală şi îşi îndrepta atenţia numai asupra mea. După ce mi-am făcut rost de tot ce-mi lipsea, am pornit-o spre casa domnului Pumblechook şi, apropiindu-mă de sediul afacerilor acestui domn, 1-âm zărit în uşă. Mă aştepta cu mare nerăbdare. Ieşise dis-de-dimineaţă cu brişcă şi trecuse pe la fierărie, unde aflase vestea. Pregătise o gustare pentru mine în salonaşul în care domnul Wopsle citise din Barnwell ; de asemenea, poruncise vînzătoruluî „să se dea la o parte din drum", în timp ce preasfinţita mea persoană trecea pe acolo. — Scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, prinzîndu-mă de amîndouă mîinile de îndată ce el, eu şi gus tarea ramaserăm singuri. Iţi doresc să te bucuri de norocul dumitale. L-ai meritat, l-ai meritat ! • Cuvintele lui veneau tocmai la tanc şi mi se părea că omul se exprima cu multă înţelepciune. — Gîndul că eu am fost umila unealtă datorită căreia ai ajuns aici, spuse domnul Pumblechook după ce sforăi plin de admiraţie timp de cîteva minute, este o răsplată de care sînt mîndru. îl rugai pe domnul Pumblechook să nu uite că nu trebuie să spună şi nici să pomenească nimic despre aceasta. — Scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa... Eu murmurai : — Sigur ! Domnul Pumblechook mă apucă din nou de amîndouă mîinile, iar vesta lui, deşi foarte lungă, desfăşură o mişcare care arăta cum pieptu-i tresare de emoţie — Scumpul meu prieten, bizuie-te pe mine şi crede~mă că în lipsna dumitale voi îndeplini neînsemnata misiune de a păstra viu acest eveniment în mintea lui Joseph. Joseph !
Personaj alegoric din satira în vet suri Mother Hubbard's TaJe (enîl.) (Clinele mătuşii Hubbard) de Spenser, îndreptată împotriva abuzurilor bisericii şi a viciilor curtenilor. Poemul redă aventurile unei maimuţe şi ale unei vulpi, care pleacă în lume deghizate Într-un bătrtn soldat şi clinele său.

146

spuse domnul Pumbiechook cu glas milos şi solemn. Joseph ! ! Joseph ! ! ! Intre timp, îşi clătina capul şi-1 lovea uşurel cu mîna, ca s ă-mi arate că-ş i dădea seam a de lipsuril e l ui Joseph. — Dar, scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, trebuie să fii flămînd, trebuie să fii sfîrşit de oboseală. Ia loc. Avem un pui , pe care l -am adus de l a „M i s t reţ " , ş i o li m bă preparată tot acolo ; mai sînt aici cîteva lucruri aduse tot de la „Mi st reţ" , pe care nădăj duiesc că n-ai s ă l e di spreţuieşt i. Dar, spuse domnul Pumblechook sculîndu-se în picioare, după ce s e aş ez a s e , v ăd oa re î n fa ţ a o ch i l or p e a ce l a cu ca re m ă jucam în zilele fericite ale copilăriei l u i ? Şi pot oare... pot oare ?... Acest „pot oare" însemna dacă poate să-mi strîngă mîna. Eu consimţii, şi el îmi strînse mîna cu căldură, apoi se aşeză din nou. — Avem şi vin, spune domnul Pumblechook. Să bem în somn de mulţumire faţă de soartă şi să dorim ca întotdeauna să-şi aleagă favoriţii cu atîta înţelepciune ! Şi, totuşi, spuse domnul Pum blechook scul îndu-s e di n nou, nu pot să văd în faţa mea pe cineva şi să beau în cinstea acestui cineva fără să spun iarăşi : Pot oare ? Pot oare ?... Ii s pus ei că da, i ar el î m i st rî ns e di n nou m î na, bău pa! pînâ la fund, apoi îl întoarse cu gura în jos. Făcui şi eu la fel ; şi -chiar dacă m-aş fi răsturnat eu însumi cu capul în jos şi cu picioarele în sus înainte de a începe să beau, vinul nu mi s-ar fi urcat la cap mai de.-a dreptul. Domnul Pumblechook mă servi cu o aripioară, cu ficăţei şi cu cea mai bună felie de limbă (se sfârşise cu : „Acum nu-s tim puri de mî ncat carne de porc") şi, pe cît put ea, nu s e îngrijea de loc de persoana lui. — Ei găinuşă, găinuşă, spuse domnul Pumblechook, vorbl nd cu pas ărea di n farfu ri e, nu prea t e gî ndeai t u, pe cî nd n i . ii erai un biet puişor, ce soartă te aşteaptă! Nu prea te gîndeai că ai să ospătezi sub acest umil acoperiş pe un... Poţi •-0 socoteşti slăbiciune, dacă vrei, spuse domnul Pumblechook ■culîndu-se iarăşi, dar pot oare, pot oare ?... Nici nu mai era nevoie să repet că da, aşa că se execută 9 loc. Nu Înţeleg cum făcea gestul acesta atît de des, fără să i rănească cu cuţitul meu. — Şi sora dumitale, reluă el, după ce înfulecă liniştit cîte • tv a, s o ra du m i t al e, ca re a a vu t ci ns t e a s ă t e c re as c ă c a- n

£

147

palme... E o privelişte tristă să vezi că nu mai e în stare să- ■ nţeleagă această cinste. Pot oare ?... Văzui că are de gînd să vină din nou pînă la mine şi-l oprii. Să bem în sănătatea ei, spusei eu. A ! strigă domnul Pumblechook, sprijinindu-se de spă tarul scaunului, copleşit de admiraţie. Aşa-1 cunoşti, domnule (nu ştiu cine era domnul, dar desigur că nu era vorba de mine, iar o a treia persoană nu se mai afla de faţă), aşa-i cunoşti pâ cei cu suflet mare, domnule ! Mereu iertători, mereu drăgăstoşi 1 Un om de rînd ar putea zice că prea mă reped, spusa slugarnic domnul Pumblechook, punînd grăbit pe masă paha rul din care nu gustase şi ridicîndu-se din nou, dar pot oare ?... După ce-mi strînse mîna, se aşeză la loc pe scaun şi bău în sănătatea surorii mele. — Să nu fim orbi, spuse, faţă de cusururile ei. dar să sperăm că făcea totul cu gînd bun. începui să bag de seamă că se îmbujora la faţă ; cît despre mine, toată faţa mă ustura, de parca ar fi fost cufundată în vin. li spusei domnului Pumblechook că doream ca hainele cele noi să fie trimise la el acasă, şi el se arătă încîntat da această cinste. îi mai spusei că doream aceasta din pricină că voiam să trec neobservat prin sat, iar el mă ridică în slava cerului. Nimeni, în afară de el, nu era demn de încrederea mea şl, într-un cuvînt, putea oare ! Apoi mă întrebă cu dragoste dacă-mi aminteam de jocul nostru de-a adunatul şi cum ne-am dus împreună ca să facem contractul de ucenicie ; mă întrebă dacă-mi aminteam că el fusese întotdeauna marea mea pasiune şi prietenul meu favorit, Dac-aş fi băut de zece ori mai multe pahare cu vin decît băusem, şi tot aş fi ştiut câ niciodată nu existaseră între noi astfel de legături, şi în adîncul sufletului mi-ar fi fost silă de acest gînd. Totuşi, mi-amintesc că eram convins că mă înşelasem asupra lui şi că era un om inteligent, cumsecade, descurcăreţ şi bun la suflet. încet-încet, căpătă atîta încredere în mine, încît ajunse să-mi ceară sfaturi cu privire la afacerile lui. îmi mărturisi că ar avea^ prilejul să creeze © mare asociaţie, un adevărat monopol al grînelor şi al comerţului cu seminţe, chiar în prăvălia lui— bineînţeles dacă i-ar da extindere — ceva cum nu se mai văzuse pînă atunci în tot ţinutul şi nici în împrejurimi. Socotea însă că singurul lucru cate îi lipsea pentru înfăptuirea unei averi uriaşe era : mai mult capital. Acestea erau cele trei cuvinte : mai mult capital. Şi (lui Pumblechook) i se părea 148

că dacă- acest capital ar intra în afacere datorită unui ora de paie, care om de paie n-ar avea altceva de făcut decît să intre in prăvălie —el sau reprezentantul lui — ori de cîte ori avea poftă să cerceteze registrele şi să-şi încaseze de două ori pe an beneficiul, adică cincizeci la sută din cîştigul total, i se părea, aşadar, c\ acesta ar fi un prilej minunat pentru un tînăr cu pricepere şi cu avere ; un tînăr care ar merita atenţia domnului Punîblechook. Dar eu ce părere aveam ? Căci avea mare încredere în părerea mea. Părerea mea fu : „Ai puţină răbdare !". Măreţia şi limpezimea acestei idei i se păru atît de neobişnuite, încît nu mai întrebă dacă să-mi strîngă mîna, ci spuse că trebuie neapărat să mi-o strîngă, şi aşa şi făcu. Băurăm tot vinul. Domnul Pumblechook făgăduia fără în cetare că va avea grijă ca Joe să fie la înălţime (habar n-am ce fel de înălţime) şi că-mi va face tot timpul tot felul de servicii (habar n-am ce servicii). Pentru prima oară în viaţa mea şi după ce tăinuise acest lucru minunat de bine, îmi aduse la cunoştinţă-că spusese întotdeauna despre mine: „Băiatul ăsta nu-i un băiat de rînd şi, luaţi aminte, nici viitorul lui nu va fi un viitor oarecare" îmi spuse cu un zîmbet înlăcrimat e;vi i-ste ciudat să ţi aminteşti de toate acestea acum, şi eu spusei la fel Am i e ş i t , - î n rele din urmă. la aer cu impresia nelămuliWi i rata altfel decît altă dată ; apoi am descoperit că ajunsesem, tîrîş i*răpiş. pînă la barieră, fără să-mi dau seama di' drum La bariera mă treziră marile domnului Pumblechook, care se afla departe, în urmă, pe drumul însorit, şi-mi făcea semne elocvente ca să mă opresc. M am oprit, şi el m-a ajuns din urmă, cu răsuflarea întretăiată — Nu, scumpul meu prieten spuse el, după ce-i veni inima la loc şi se simţi în stare să vorbească Nu. atîta timp cît mai pot face ceva ! N-ai să laşi să treacă prilejul acesta fără sâ-mi dovedeşti că ai bunăvoinţă. Pot oare, în calitate de vechi prieten şi de om care îţi doreşte numai binele? . Pot oare?... Îmi strînse mîna pentru cel puţin a suta oară şi porunci foarte supărat unui căruţaş să se dea în lături din drum. Apoi mâ bînecuvîntă şi rămase pe loc. făcîndu-mi semn eu mîna, pînft ce mă văzu trecut de otitură ;- iar eu am luat-9 peste un cîmp şi am tras un pui de somn zdravăn sub un tufiş, înainte de a porni mai departe, spre casă. N-aveam multe lucruri de luat, la Londra, fiindcă prea puţin din puţinul pe care 1 aveam se potrivea cu noua mea lltunţie, Dar începui să împachetez chiar în după-amiaza aceea 143

şi am împachetat cu foc multe lucruri de care ştiam că voi avea nevoie în dimineaţa următoare, înşelîndu-mă cu gînduî că n-aveam nici o clipă de pierdut. Aşa au trecut marţi, miercuri, joi ; iar vineri dimineaţă am pornit spre domnul Pumblechook, ca să mă îmbrac cu hainele noi şi să mă duc la domnişoara Havisham. Mi se dădu chiar odaia domnului Pumblhechook, ca să mă îmbrac acolo, şi, în cinstea acestui eveniment, încăperea fusese împodobita cu prosoape curate. Desigur, hainele au fost prilej de dezamăgire. Pesemne că, de cînd există veşminte, orice haină nouă, rîvnită cu aprindere, a însemnat o mică dezamăgire pentru cel care trebuia să o poarte. Dar la vreo jumătate de oră după ce mă îmbrăcasem şi încercasem nenumărate poziţii în faţa oglinzii foarte modesee a domnului Pumblechook, împins de dorinţa măruntă de a-mi vedea picioarele, mi se păru, în sfîrşit, câ hainele îmi veneau bine Deoarece era zi de tîrg într-un oraş vecin, la o depărtare de vreo zece mile, domnul Pumblechook nu era acasă. Nu-i spusesem cînd aveam de gînd să plec, aşa că nu mai aveam cînd să ne strîngem mîna. Toate acestea se potriveau de minune şi am ieşit din casă îmbrăcat în noile mele veşminte. Mi-era nespus de ruşine că eram nevoit să trec prin faţa vînzătorului şi mă frămîntam, bănuind că nu arătam prea bine şi că semănăm cu Joe în hainele lui de duminică. Am ocolit tot oraşul şi am umblat pe străzile cele mai lăturalnice ca să ajung la domnişoara Havisham ; am tras clopotul la poartă, stingherit din pricina degetelor lungi şi ţepene ale mănuşilor. Sarah Pocket veni să-fni deschidă poarta, şi vă rog să mă credeţţi că s.e dădu înapoi cînd mă văzu atît de schimbat; în acelaşi timp, faţa ei de coji de alune îşi pierdu culoarea cafenie, devenind galben-verzuie. —' Dumneata ? ! spuse ea. Dumneata ? ! Doamne-Dumnezeule ! Ce cauţi aici ? — Pleo la Londra, domnişoară Pocket, spusei eu, şi vreau să-mi iau rămas bun de la domnişoara Havisham. Nu eram aşteptat, fiindcă domnişoara Pocket mă încuie în curte şi se duse să întrebe dacă pot intra. După un timp foarte scurt, se întoarse şi mă duse sus, holbîndu-se tot drumul la mine. Domnişoara Havisham se plimba prin odaie, în jurul mesei întinse, sprijinindu-se de bastonul ei îndoit. Odaia era luminată ca şi odinioară, şi cînd ne auzi intrînd, domnişoara 150

Havisham se opri din mers şi se îtoarse. Era tocmai în dreptul Cozonacului de nuntă putrezit. Nu pleca, Sarah, spuse ea. Ei, Pip ? Plec- mîine la Londra, domnişoară Havisham — eram foarte atent la fiecare vorbă pe care o rosteam — şi m-am gtndit că n-o să vă supăraţi dacă vin să-mi iau rămas bun. Asta-i frumos. Pip, spuse ea învîrtind bastonnul în Jurul meu, ca şi cum, ea, zîna mea ursitoare, m-ar fi înzestrat ou ultimul dar. De cînd v-am văzut ultima oară, mi s-a schimbat soarta, murmurai eu, şi vă sînt atît de recunoscător, domnişoară Havisham ! Da, da, făcu ea uitîndu-se cu veselie la amărîta şi in vidioasa Sarah. L-am văzut pe domnul Jaggers. Am auzit şi eu, Pip. Pleci mîine ? Da, domnişoară Havisham. Şi te-a adoptat un om bogat ? Da, domnişoară Havisham. Al cărui nume nu-1 ştii ? Nu, domnişoară Havisham. Şi domnul Jaggers este administratorul averii tale ? Da, domnişoară Havisham. li luceau ochii în timpul acestor întrebări şi răspunsuri, atît de tare se bucura de pizma domnişoarei Sarah Pocket. Bine, urmă ea, ai un viitor plin de făgăduieli în faţa ta. Fii băiat bun, ca să-1 meriţi, şi ascultă sfaturile domnului flaggers. (Se uită la mine, apoi la Sarah, şi faţa încordată a Sarei se schimonosi într-un zîrnbPt răutăcios). Du-te cu bine, Pip! întotdeauna o să te cheme Pip, ştii asta ! Da. domnişoară Havisham. Cu bine. Pip ! îmi întinse mîna. şi eu căzui în genunchi şi o dusei la buze. ţfu mă gîndisem niciodată la felul cum îmi voi lua rămas bun lâe la ea ; în clipa aceea mă simţeam însă împins sâ fac aşa.Ea o privi triumfătoare pe Sarah, cu ochii ei ciudaţi, şi aşa am lăsat-o pe ursitoarea mea, cu mîinile sprijinite de bastonul îndoit, în mijlocul odăii slab luminate, lîngă prăjitura de mireasă, care muregăia. acoperită cu pînze de păianjen. Sarah Pocket mă duse pînă jos, ca şi cum aş fi fost o stafie cnre trebuie scoasă din casă. Nu putea să uite înfăţţişarea mea (1 era nespus de îndîrjită. I-am spus „Rămîneţi cu bine. domnişoară Pocket", dar ea se uită în gol ; părea prea tulburată CB Să mai înţeleagă vorbele mele. O dată afară, m-am descurcat 151

cît am putut mai bine in drumul spre--casa lui Pumblechook j ajuns acolo mi-am scos hainele noi, le-am strîns într-o legăturica şi m-am întors la fierărie în hainele mele vechi, în cart adevărul e că mă simţeam mult mai în largul meu, deşi aveam o boccea de dus. Şi acum, cele şase zile, care crezusem că se vor scurge atît de încet, trecuseră ca în zbor, şi ziua de mîine mă privea în faţă, cu atîta hotărîre, îneît nu mă puteam uita spre ea. Pe măsură ce cele şase seri se topiseră, nemairămînînd deeît cinci, patru, trei, două, începunsem să preţuiesc, din ce în ce mai mult, tovărăşia lui Joe. şi a lui Biddy. In această ultimă seară mă îmbrăcai, spre marea lor îneîntare, eu hainele cele noi şi rămăsei în această ţinută strălucită pînă la culcare, în cinstea mea, mîncarăm o cină caldă, binecuvîntată de nelipsitul pui la. frigare, şi încheiarăm cu jlip x . Eram cu toţii foarte abătuţi, şi nici unul nu era mai breaz deeît celălalt, măcar că ne prefăceam cu toţii că sîntem foarte veseli. Trebuia să părăsesc satul la ora 5 dimineaţa, cu micul meu geamantan în mină, şi-i spusesem lui Joe că doresc să plec singur. Mă tem — tare mă tem!, — că această dorinţă se născuse la gîndul contrastului pe care l-am fi făcut Joe şi cu mine dacă am fi mers împreună pînă la diligentă. Mă înşelasem pe mine însumi spunîndu-mi că nu era nici urmă de un astfel de gînd în hotărîrea aceasta, dar cînd mă urcai în- odăiţa mea, în această ultimă seară, mă văzui silit să recunosc că aşa era şi mă simţeam împins să cobor şi să-1 rog pe Joe să vină ^u mine a doua zi de dimineaţă. Dar n-am făcut-o. Toată noaptea somnul îmi fu frămîntat de diligente care nimereau în alte locuri decît la Londra şi la care erau înhămaţi cîini, pisici,, porci sau oameni, dar niciodată, cai. Vise fantastico de călătorii neizbutite mă chinuită pînă cînd se crăpă de ziuă şi cînd păsările începură să ciripească Mă sculai, mă îmbrăcai pe jumătate şi mă aşezai în fata ferestrei, ca să mai priveso 0 dată ţinutul. Şi tot privindu-l, am adormit. Biddy se trezi atît de devreme ca să-mi pregătească mîncarea, îneît, deşi nu dorrnisem nici o oră, în faţa ferestrei simţii mirosul focului din bucătărie şi mă trezii speriat, cu gîndul înfiorător că trebuie să fie tîrziu, după amiază. Dar mult după aceea, după ce am auzit zăngănitul ceştilor de ceai şi eram gata de plecare, tot îmi lipsea curajul de a coborî. în cele din urmă, am rămas sus, descuind geamantanul şi des1 Băutură celdăţ preparată din bere amestecată cu alcool.

152

Judndu-i curelele, şi apoi încuindu-1 şi strîngîndu-i curoMa ia loc, pînă cînd Biddy îmi strigă că e tîrziu. A fost o masă grăbită şi fără gust. M-am sculat de pe scaun 6punînd repezit, ca şi cum mi-ar fi trăsnit ceva prin minte j „Ei 1 Cred că trebuie să plec I" şi am sărutat-o pe soră-mea, care rîdea. dădea din cap şi se legăna pe scaun, am sărutat-o po Biddy şi m-am aruncat de gîtul lui Joe, Apoi mi-am luat geamantanul şi am ieşit pe uşă. Am auzit în urma mea un zgomot, tîrşit şi, uitîndu-mă înapoi, l-am văzut pe Joe aruncând o ghetă veche după mine. şi pe Biddy aruncînd altă gheată 1 . M-am oprit, făcîndu-le semn cu pălăria. Dragul de floe, îmi făcea semn cu dreapta lui puternică ridicată deasupra capului, strigînd răguşit : „Ura !". Tar Biddy îşi acoperi faţa cu şorţul. O luai la picior, gîndindu-mă că despărţirea era mai uşoară Oecît m-aş fi aşteptat şi că n-ar fi avut nici un rost să arunce cu ghetele" după mine pe strada principală, Fluieram nepăsător Dar satul era paşnic şi tăcut, iar ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn, ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie lurnea ; fusesem atît de mic şi de nevinovat cît timp trăisem acolo, şi lumea de dincolo era atît de mare şi de necunoscută, încît suspinai adîno şi izbucnii într-un hohot de plîns Mă aflam Ungă sţîlpul cu degetul de la capătul satului şi-1 atinsei cvi nuna, s'punînd ■ „Rămîi cu bine, dragul meu prieten !" Doamne, n-ar trebui niciodată să ne fie ruşine de lacrimile noastre, căci ele sînt o ploaie binefăcătoare pe praful orbitor al pământului, care înăbuşă inimile noastre înăsprite," După ce am plîns. m-am simţit 1 mai bine decît înainte, mai treaz, mai pătruns de propria mea nerecunoştinţa, mai blînd. Dacă aş fi plîns înainte, l-aş fi luat pe Joe ou mine Eram atît de biruit de lacrimile acestea şi de izbucnirea lor neaşteptată în mijlocul drumului meu liniştit, încît în diligentă, după ce ieşisem din oraş, mă întrebam, cu inima îndurerată, dacă n-ar fi bine să cobor la prima oprire, cînd se vor vi limba caii. să mă întdre, să mai petrec o seară acasă şi să mă despart mai frumos. Caii se schimbară, şi eu tot nu mă hotărîsem încă şi mă 'mîngîiam cu gîndul că-mi va fi foarle Uşor să cobor şi să mă întorc acasă atunci cînd se vor schimba (lin nou caii Şi. în timp ce mă frămîntam astfel, mă izbi o <:'inare grozavă În1re un om care umbla pe marginea druI Obicei care constă in acuntBiea unei ghute vethl In * I fifluoe noroc. per.hu

153

mului, venind spre noi, şi Joe. Inima începu să-mi bată. Câ şi cum ar fi fost cu putinţă ca Joe să fie acolo ! Caii se mai schimbară o dată, şi apoi încă o dată ; acum era prea tîrziu, străbătusem un drum prea lung ca să mă mal întorc ; şi aşa am mers mai departe. Iar ceaţa se ridicase solemn şi lumea se întindea în faţa ochilor mei. Acesta este sjîrşitul primei etape în împlinirea speranţelor lui Pip.

CAPI TOLUL

20

Călătoria din oraşul nostru pînă în capitală ţinea aproape cinci ore. Era trecut de miezul zilei cînd diligenta cu patru caL în care călătoream eu, intră în învălmăşeala de vehicule de pi Cross-Keys, Wood Street şi Cheapside din Londra. în vremea aceea, noi, britanicii, hotărîsem că e o trădare să ne îndoim de faptul că posedăm tot ce e mai bun şi câ sîntem tot ce e mai bun pe lume. Altfel, cred că, înspăifnîntat d$ imensitatea Londrei, m-aş fi gîndit poate că metropola e earfl urîtă, cam murdară şi că străzile ei sînt strîmbe şi îngustd, După cum îmi făgăduise, domnul Jaggers îmi trimisese adresa lui, care era „Little Britain", şi adăugase cu mîna lui pe cartea de vizită : „De îndată ce ieşi din Smithfield l, alături de oficiul de diligente". Totuşi, un birjar, a cărui manta so ioasă părea să aibă tot atîtea pelerine mici cîţi ani număra posesorul ei, mă vîrî în trăsura lui şi mă închise înăuntru, ridicînd scăriţa şi strîngînd-o bine ca şi cum s-ar fi pregătit să pornească la un drum de cincizeci de mile. Pînă s-a suit el pe capră — despre care îmi amintesc că era acoperită cu un postav vechi, de culoarea mazărei, tocit de vreme şi zdrenţuit din pricina moliilor — a trecut timp, nu glumă ! Echipajul era minunat : era împodobit pe dinafară cu şase ghirlande şi avea nişte drăcii rupte în spate, acolo unde trebuiau să stea nu ştiu cîţi valeţi, iar dedesubtul acestora se aflau nişte ţepi, pentni ca nu cumva valeţii să se lase duşi în ispită şi s-o ai la sănă toasa în mijlocul drumului.
*■ District londonez unde se ţinea un cunoscut Iarmaroc.

154

Nici nu apucasem să mă bucur de trăsură, să mă gîndeso cît de mult seamănă cu o grămadă de paie şi, în acelaşi timp, cu o prăvălie de vechituri, sau să mă întreb de ce oare traistele din care mîncau caii erau ţinute înăuntru, cînd băgai de seamă Că vizitiul încetinise mersul, ca şi cum ar fi avut de gînd să oprească numaidecît. Şi, într-adevăr, ne oprirăm îndată, într-o Stradă întunecoasă, în faţa unor birouri şi a unei uşi deschise, pe care era scris : Domnul Jaggers. Cît datorez ? îl întrebai pe vizitiu. Vizitiul răspunse : Un şiling, dacă nu cumva vrei să-mi dai mai mult. Desigur că i-arn spus că nu doresc să-i dau mai mult. — Atunci, un şiling, făcu vizitiul. N-am nevoie de bătaie de cap ! îl cunosc pe ăsta... făcu posomorit cu ochiul înspre numele domnului Jaggers şi clătină din cap. După ce puse mîna pe şiling, se urcă fără grabă pe capră Şl plecă (ceea ce părea că-i ia o piatră de pe inimă), iar eu intrai în biroul din faţă, cu geamantanaşul în mînă, şi întrebai dacă domnul Jaggers e acasă. — Nu-i acasă, răspunse secretarul. E la tribunal acum. Dumneata eşti domnul Pip ? L-am lămurit că eu eram domnul Pip. — Domnul Jaggers a lăsat vorbă să-1 aştepţi la dînsul în odaie. A spus că nu ştie cît o să întîrzie, fiindcă are un proces. Dar e la mintea omului că, timpul fiindu-i atît de preţios, n-o să stea mai mult decît e nevoie. Cu aceste cuvinte, secretarul deschise o uşă şi mă pofti lntr-o odaie din fund. Aici se afla un domn cu un singur ochi. Îmbrăcat într-o haină de catifea şi cu pantaloni pînă la genunchi, care-şi ştergea nasul cu mîneca, deoarece fusese întrerupt din cititul ziarului— Du-te şi aşteaptă afară, Mike. spuse secretarul. Eu începui să mă scuz că intrasem peste el, dar secretarul II împinse afară pe acest domn, fără multe fasoane, şi, după Ot zvlrli căciula de blană în urma lui, mă lăsă singur. Odaia domnului Jaggers era luminată de o singură ferestruică şi părea destul de sinistră, căci ferestruica era cîrpită nesimetric, ca un cap spart, şi casele alăturate erau strîmbe, cu şi cum s-ar fi răsucit ca să se uite la mine pe furiş. în nu se aflau atîtea hîrtii cîte m-aş fi aşteptat să văd ; în ■• hlmb. se aflau nişte lucruri ciudate, pe care nu m-aş fi aşteptat să le văd ; de pildă, un pistol vechi, ruginit, o sabie vîrîta în teacă, cîteva cutii şi pachete cam ciudate şi două 153

busturi îngrozitoare, aşezate pe un raft, care reprezentau feţe umflate şi cu nasurile mîncate. Scaunul cu spătar înalt al domnului Jaggers era negru ca moartea şi umplut cu păr de cal ; mai avea nişte şiruri de cuişoare de alamă de jur împrejur, ca un sicriu ; şi eu îl vedeam pe domnul Jaggers şe-zînd pe scaunul acesta şi muşcîndu şi degetul arătător, cu faţa către clienţi. Octaia era acum mică, şi clienţii trebuie să fi avut obiceiul să se sprijine de perete, fiindcă mai ales pe peretele din faţa scaunului se vedeau urme soioase de umeri. Mi-aminteam că şi domnul cu un singur ochi se tîrîse de-a lungul peretelui, în faţa mea, care fusesem cauza nevinovată a izgonirii lui. M-am aşezat pe scaunul clienţilor, în faţa scaunului domnului Jaggers, vrăjit de atmosfera sinistră din odaie; mă gîndeam câ secretarul, ca şi patronul lui, avea aerul că ştie lucruri compromiţătoare despre fiecare om şi mă întrebam cîţi alţi secretari se vor mai fi aflînd sus şi dacă-şi luau eu toţii acelaşi aer de superioritate care nu era spre folosul semenilor lor. Mă întrebam de unde proveneau hîrburile acelea ciudate răspîndite prin cameră şi cum ajunseseră acolo. Mă întrebam dacă cele două feţe umfluate făceau parte din familia domnului Jaggers şi-mi spuneam că, dacă avusese nenorocirea să aibă nişte rude atît de urîcioase, nu era nevoie sa le cocoaţe acolo sus, pe raftul acela prăfuit, în calea muştelor şi a funin-. ginii, în loc să le ţină la el acasă Desigur, nu ştiam încă ce "înseamnă o zi de vară la Londra şi poate că mintea îmi obosise din pricina aerului fierbinte şi moleşitor şi a prafului gros Care acoperea totul Am stat în odaia aceea mucegăită, frâmîn-ţîndu-rni mintea cu întrebări, pînă rind n-am mai putut să îndur vederea celor două busturi aflate peste scaunul domnului Jaggers, şi atunci m-am sculat şi am ieşit. I-am spus secretarului că vreau să ies puţin la aer pînă se va întoarce domnul Jaggers, iar el m~a sfătuit să trec de Colţ şi să ies în Smithfield ; iar locul acela nesuferit, mînjit Cu murdărie, şi grăsime, cu sînge şi cu spumă, parcă se lipea |le mine. O luai la picior cît putui mai repede şi ieşii într-o Stradă de unde cupola mare şi neagră a catedralei Sfîntul Paul l părea că se îndreaptă spre mine din spatele unei clădiri moiiorîte de piatră, despre care un trecător îmi spuse că e închisoarea Newgate. Pornii de-a lungul zidului închisorii ; drumul
Catedrala Sfîntul Paul — celebră biserică londoneză, în stilul Renaşterii, construită între 1675—1710; operă a arhitectului Cristopher Wren,

156

■ iperit cu paie, ca să înăbuşe zgomotul vehiculelor; după • ■i'i nii şi după mulţimea de oameni care stăteau în jurul lilsorli şi duhneau a bere şi a alte băuturi, îmi dădui seama : t'l înăuntru se judecă procese. In timp ce căscâm gura, un- slujbaş de la judecătorie, ir te murdar şi oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau să 11ti.ru înăuntru şi să aud şi eu cum decurge un proces; îmi [ mul spuse că, pentru o jumătate de coroană ', îmi poate da Un loo în faţă, de unde să-1 pot vedea în întregime pe pre-ite, în robă şi cu perucă. Vorbea despre acest înalt per-i ca despre o statuie de ceară şi, în cele din urmă, mi-1 şl pentru preţul mai redus de optsprezece penny Deoa■refuzai propunerea, spunînd că am o întîlnire, avu bunăsă mă ducă în curte şi să-mi arate unde erau spînzură-irlle şi locul unde se făceau biciuirile în public. Şi-mi mai i Poarta datornicilor, pe unde ieşeau vinovaţii care se luceau la spînzurătoare, mărindu-mi interesul pentru poarta H i'ou înfiorătoare, făcîndu-mă să înţeleg că „patru din ăştia" I i'im să iasă pe această poartă peste trei zile, la ora 8 dimi-| i iţa, pentru a fi spînzuraţi la rînd. Toate acestea erau înfritoare şi mă făceau să mă gîndesc că Londra era un loc uferlt, cu atît mai mult cu cît cel care voia să mi-1 vîndă preşedintele curţii era îmbrăcat din capt pînă- în picioare, rs, inclusiv batista, în haine pătate de rugină, care, fără ■o îndoială, nu fuseseră ale lui de la începutul începutului ■ nre eram sigur că le cumpărase foarte ieftin de la călău. ceste împrejurări, am socotit că un şiling ajunge ca să de el. . \m intrat din nou în birou, ca să întreb dacă domnul rs se întorsese, şi fiindcă nu se întorsese încă, am pornit ■ plimbare. De data aceasta înconjurai „little Britain" şi ii în fundătura Bartholomew. De-abia acum îmi dădui i, în afară de mine, mai erau şi alţii care-1 aşteptau om nul Jaggers. Erau doi oameni cu feţe tainice, care se • I I I pe acolo şi, în timp ce stăteau de vorbă, călcau numai pirţiturile dintre pietrele de pavaj ; cînd trecură prima po Ungă mine, unul din ei spuse : „Jaggers ar face-o dacă u putinţă". Mai era un grup de trei bărbaţi şi două femei, ■ i ileau într-un "colţ, şi una din femei plîngea cu faţa i într-un şal murdar, iar cealaltă o mîngîia, spunîn' In timp ce-şi strîngea şalul pe umeri: „Jaggers e de
•ni'ilâ rnglf'zâ, echivalentă cu 5 şilingi.

157

partea lui, Melia, şi ce altceva ai putea să-ţi doreşti ?". Aceste dovezi despre popularitatea custodelui meu mă impresionară adino şi, mai mult ca oricînd, îmi treziră admiraţie şi mirare. în sfîrşit, în timp ce mă uitam prin poarta de fier a fundăturii Bartholomew înspre „Little Britain", îl văzui pe domnul Jaggers trecînd drumul spre mine. Toţi cei care îl aşteptau îl zăriră o dată cu mine şi se repeziră spre el. Avocatul îşi puse mîna pe umărul meu şi mă luă lingă el, în timp ce mergea mai departe şi vorbea cu suita lui. Mai întîi, îi luă în primire pe cei doi oameni cu feţe tainice : Să ştiţi că pentru voi n-am nimic, spuse domnul Jag gers, îndreptîndu-şi degetul spre ei. Nu mai am nevoie să aflu nimic de la voi. Cît despre rezultat, o loterie ! Vam spus de la început că e o loterie ! I-aţi plătit lui Wemmick ? De-abia azi dimineaţă am adunat banii, domnule avo cat, spuse unul din ei, supus, în timp ce celălalt cerceta faţa domnului Jaggers. Nu v-am întrebat cînd i-aţi adunat, de unde sau dacă i-aţi adunat. Wemmick i-a primit ( ? Da. domnule avocat, răspunseră cei doi în cor Foarte bine, puteţi pleca. Acum, gata, spuse domnul Jaggers, fluturîndu-şi mîna spre ei, ca să-i îndepăiteze. O vorbă- dacă mai spuneţi, las -baltă tot procesul I Noi gîndeam, domnule Jaggers... începu unul din ei, scoţîndu-şi pălăria. Tocmai asta v-am spus să nu faceţi, spuse domnul Jag gers. Voi gîndeaţi ! Lăsaţi că gîndesc eu pentru voi, asta ajunge ! Dacă ara nevoie de voi, ştiu eu unde să vă găsesc. Vă rog să nu mă mai căutaţi. Nu vreau Să nu mai aud un cuvînt! Cei doi se uitară unul la altul, în timp ce domnul Jagger le făcea semn cu mîna să rămînă în urmă, apoi se retraseră umili, fără o vorbă. ■ Şi cu voi ce-i ? spuse domnul Jaggers oprindu-se, deo dată şi întorcînduse spre cele două femei cu broboade, de care bărbaţii se despărţiseră pe nesimţite. Dumneata eşti Amelia, nu-i aşa ? Da. domnule Jaggers. Nu uiţi, spuse domnul Jaggers, că dacă n-aş fi fost eu, n- ai fi acum aici, n-ai fi putut să fii aici ? Nu uităm, domnule avocat! exclamară amîndouă fe meile. Dumnezeu să vă binecuvînteze, noi nu uităm l 158

Atunci de ce, întrebă domnul Jaggers, mai veniţi pe aici ? r Dar Bill al meu, domnule avocat ? începu femeia care plîngea. Ţi-am spus o dată pentru totdeauna ! spuse domnul Jaggers, Dacă nu ştii că Bill al dumitale e în mîini bune, (Hunei află că eu ştiu. Şi dacă vii mereu aici, să te vaiţi de Bill al dumitale, o să vă dau o lecţie la amîndoi şi o să-1 las pe l'.ill în plata Domnulu ! I-ai plătit lui Wemmick ? Da, sigur, domnule avocat! Pînă la ultimul bani Foarte bine. Atunci ai făcut tot ce era de făcut. O vorbă dacă mai spui, un singur cuvînt, şi Wemmick îşi dă toţi banii înapoi! •■ Această ameninţare înfricoşătoare le făcu pe cele două {•mei să plece numaidecît. Ajunserăm la uşa biroului fără a m.ii fi opriţi de nimeni, şi aici îi găsirăm pe secretar şi pe omul îmbrăcat în catifea, cu căciulă de blană. A venit Mike, spuse secretarul, dîndu-se jos de pe ■caunul lui înalt şi apropiindu-se tainic de domnul Jaggers. O! făcu domnul Jaggers, îndreptîndu-se spre Mike. (Acosta îşi trăgea o şuviţă de păr care îi atîrna pe frunte, aşa i tun taurul din Cine a omorît sticletele trăgea clopotele). Azi 'ltipa-amiază îţi vine rîndul. Ei ! Vedeţi, domnule Jaggers, răspunse Mike cu glasul unui om care suferă de guturai cronic. După ce mi-am sucit rău iul, am găsit unul care ar merge... Şi ce-are de gînd să jure ? Vedeţi, domnule Jaggers, răspunse omul, ştergîndu-şi • l i ' (lifta aceasta nasul cu căciula de blană, ca să zic aşa, orice. Domnul Jaggers se mînie deodată : — -Doar te-am prevenit dinainte, spuse el, azvîrlindu-şi getul spre clientul înspăimîntat, că dacă îţi dă vreodată prin ni să vorbeşti aşa cu mine, te învăţ eu minte ! Păcătosule, îndrăzneşti să-mi spui mie una ca asta ? Clientul părea înfricoşat, dar şi aiurit, ca şi cum nu şi-ar (I dat seama de ceea ce făcuse. Năferăule ! spuse încet secretarul, lovindu-1 uşor cu « o l u l .("ap sec! Trebuia să i-o spui în faţă? Şi acum, încurcă-lume ce eşti, spuse pe un tot foarte Mpru administratorul averii mele, te întreb pentru ultima > A : Ce vrea să jure omul pe care l-ai adus ? Mike se uită cu încordare la faţa domnului Jaggers, ca şi K fi încercat să înveţe ceva, şi răspunse încet: 159

Sau despre firea lui, sau că a fost împreună cu el şl nu 1-a scăpat din ochi toată noaptea aceea. Bagă de seamă ! Cu ce se ocupă omul ăsta ? Mike se uită la căciula lui, la podele, la tavan şi la secretar, ba SG uită pînă şi la mine înainte de a răspunde en glas agitat : L-am îmbrăcat ca pe un... ., , Dar custodele meu'izbucni ! Ce-aî spus ? Ce vrei ? — Nătărăule ? adăugă secretarul, lovindu-1 din nou cu cotul. * După cîteva priviri deznădăjduite în jurul lui, Mike se lumină şi începu iar : E îmbrăcat ca un plăcintar cinstit. Ca un fel de cofetar. E aici ? întrebă custodele meu. —■ L-am tesat pe o scară, dincolo de colţ, spuse Mike. — Treci eu el prin faţa ferestrei, ca să'-l văd şi eu. Domnul Jaggers arătase spre fereastra biroului. Ne aşezarăm toţi trei la fereastră, în spatele oblonului de sîrmă, şi-1 Văzurăm pe client trecînd, ca din întîmplare, pe acolo, împreună cu un individ înalt şi fioros la mutră, care purta o haină scurtă da pînză albă şi un coif de hîrtie pe cap. Naivul cofetar părea cam ameţit de băutură ; avea un ochi negru, vînăt, dar liind pe cale de vindecare, acum era mai mult verde şi~i fusese mînjit cu alb ■ — Spune-i să-i facă numaidecît vînt martorului ! spuse custodele meu secretarului, cu. glas scîrbit. Şi întreabă-1 ce i-a venit să aducă un om de soiul ăsta! * Apoi, domnul Jaggers mă duse în odaia lui şi, în timp ce mînca, stînd în picioare, dintr-o cutie de sandvişuri şi bea sherry dintr-o sticlă de buzunar (părînd că ameninţă fiecare sandviş pe care îl mînca), îmi împărtăşi ceea ce hotărîse cu privire la mine :• trebuia să mă duc la „Barnard's Inn"1, unde locuia tînărul Pocket şi unde fusese trimis un pat spre folosinţa mea ; aveam să rămîn la tînărul Pocket pînă luni; luni trebuia să mă duc împreună cu el în vizită la tatâl lui, ca să văd dacă-mi place casa, De asemenea, îmi mai spuse la ce venit aveam dreptul — ..era o sumă destul de mare — şi scoase dinti unul din sertarele lui cărţile de vizită ale cîtorva negustori cu care trebuia să intru în legătură pentru îmbrăcăminte şi
' ..P.armrd's Inn"! „Hani.il lui Bai nard" iengl.1, ■

160

uite lucruri de felul acesta, de cere aveam, pe buna dreptate. nevoie. — Ai să te bucuri de credit, domnule Pip, spuse admi nistratorul averii mele. (Sticla de sherry mirosea ca un butoi ţntreg, în timp ce el se răcorea grăbit). Şi, în felul acesta, voi fi în stare să-ţi controlez cheltuielile şi să-ţi pun Mu dacă o iei razna. Bineînţeles că ai să intri în încurcătură, dar asta nu e vina mea. După ce cugetai cîteva clipe asupra acestor^cuvinte care uni dădeau curaj, îl întrebai pe domnul Jaggers dacă pot trifp.lte după o trăsură. El îmi spuse că nu merită osteneala, deoacram foarte aproape de destinaţia mea şi că, dacă n-am nimic împotrivă, Wemmick mă va duce pînă acolo. Descoperii atunci că Wemmick era secretarul său din odaia alăturată. Un alt secretar coborî de sus, la sunetul clopoţelului, pentru a lua locul celui care pleca. Iar eu am ieşit în stradă, in urma lui Wemmick, după ce dădui rnîna cu custodele meu. în stradă găsirăm altă ceată de oameni care aşteptau, ăav Wemmick îşi croi drum printre ei, spunîndu-le cu răceală, dar cu hotărîre : — Vă spun că staţi degeaba ; nu vrea să vă spună nici un cuvînt! şi curînd scăparăm de ei şi pornirăm mai departe, morgînd unul lîngă altul.

CAPITOLUL

21

t i n d îmi aruncai privirile asupra domnului Wemmick, care mergea lîngă mine, ca să văd cum arată la lumina zilei, văzui că e un Om uscat, destul de scurt, cu o faţă pătrată, ca sculptată in lemn, dar a cărei expresie părea prost cioplită cu o daltă boantă. Pe faţa lui se vedeau cîteva urme. care ar fi putut să l'ie gropiţe dacă materialul ar fi fost mai moale şi unealta bună, dar aşa nu erau decît scobituri Dalta făcuse trei Mu patru încercări de înfrumuseţare de felul acesta pe nasul Iul, dar se lăsase de ele, fără să-şi dea osteneala să le mai cască. După rufele lui roase, ajunsei la concluzia că tre buie să fie burlac, şi bietul om părea să fi fost pus la grele i «firi, căci purta cel puţin patru inele de doliu, în afară broşa ce reprezenta o doamnă şi o salcie plîngătoare, în unui mormînt pe care se vedea o urmă. Mai băgai de
pi . :mţe ■« c. 6

Iul

seamă că de lanţul ceasului îi atîrnau fot felul de peceţi şi d« Inele, ca şi cum bietul om ar fi fost încărcat cu amintirii» prietenilor săi dispăruţi. Avea ochi sclipitori, mici, vioi şi negri, iar bu2ele subţiri, mari şi pătate ; să tot fi avut,, după părerea mea, 40—50 de ani. N-ai fost niciodată la Londra pînă acum ? mă întrebă domnul Wemmick. Nu, răspunsei eu. j Şi eu am fost odată străin pe aici, spuse domnul Wem mick. E ciudat cînd îmi aduc aminte. ' Acum o cunoşti bine ? Da, sigur, spuse domnul Wenimick. Cunosc toata colţurile. \ .E un oraş tare păcătos ? întrebai eu, mai mult ca să spun ceva decît din dorinţa de a afla. La Londra poţi fi înşelat, prădat şi ucis. Dar oriunde există oameni care să-ţi facă d-aîd-astea. Sigur, dacă există vrăjmăşie între tine şi ei, spusei eu, ca să îndulcesc puţin vorbele lui. O, nu-i vorba de vrăjmăşie, răspunse domnul Wem mick. Nu prea există vrjmăşie pe aici. Iţi fac d-ald-astea daca au speranţa să se aleagă cu ceva. " t Asta-i mai rău. f Crezi ? spuse domnul Wemmick. Tot aia e ! Umbla cu pălăria pe ceafă şi privea drept înainte. Mergea foarte stăpînit, ca şi cum pe stradă nu se afla nimic care să-J' 1 atragă luarea-aminte. Gura lui îmi amintea de o cutie de seri*; sori, din pricina unui zîmbet mecanic. Ajunserăm în vîrf, pţ" Holborn Hill, şi eu încă' nu ştiam că aceasta era de fapt © mască şi că domnul Wemmick nu zîmbea de loc. Ştii unde locuieşte domnul Matthew Pocket ? îl în trebai eU. . :;| Da, răspunse el, făcind semn cu capul în direcţia aceea." La Hammersrriith, în partea de vest a Londrei. E departe ? Ştiu şi eu ? Să zicem cinci mile. îl cunoşti ? Dar eşti un adevărat judecător de instrucţie ! spusa domnul Wemmick, uitîndu-se la mine cu un aer aprobator? La, îl cunosc. îl cunosc ! I Rostise vorbele acestea cu un glas îngăduitor şi puţin di» rtor, care mâ cam "întrista ; şi tot mâ uitam pieziş la fâu asemănătoare cu un bloc de lemn, în căutarea unei pri 162

această veste, fiindcă în mintea mea clădirea aceasta era un han ţinut de domnul Banard, faţă de care „Mistreţul albastru", din oraşul nostru nu putea fi decît o biată circiumă. Cînd solo, descoperii că Barnard era un duh fără trup, o plăsmuire, iar Jianul lui, cea mai neîngrijită îmbinare de clădiri îngrămădite una într-alta, într-un colţ de stradă murdar, ca un adevărat club al pisicilor. Intrarăm în acest liman printr-o portiţă şi, după ce trecurăm printr-un coridor, ne trezirăm într-o curte pătrată, care era atît de tristă, încît semăna cu un cimitir. Mi se păru că în curtea aceea se află cei mai jalnici pomi pe care îi văusem vreodată, cele mai jalnice vrăbii, cele mai jalnice pisici şi cele m .i i jalnice case (să fi fost vreo şase la număr). Mi se păru că locuinţele aflate în acele case aveau cele mai nenorocite ferestre pe care mintea omului şi le-ar putea închipui, căci obloanele şi perdelele erau smulse, ghivecele cu flori sparte, geamurile crăpate şi se mai vedeau şi alte obiecte îngrozitoare", toate în ruină şi pline de praf ; iar cuvintele : „De închiriat", „De închiriat", „De închiriat" se holbau la mine din odăile ftoale, ca şi cum niciodată nu vor mai veni pe aici alţi nenorociţi, ca şi cum setea de răzbunare a sufletului lui Barnard n-ar fi putut fi potolită decît încetul cu încetul, prin sinuciderea treptată a locatarilor actuali şi îngroparea lor necreşUoeMCi sub pietrişul din curte. Un veşmînt murdar şi îndoliat, ■ I!■ uluit din funingine şi fum, împodobea această creaţie pâI & a lui Barnard ; hanul părea astfel că stă cu cenuşă în cap, în semn de umilinţă şi pedeapsă, ca o groapă de gunoaie. Aceasta, în ceea ce priveşte văzul ; iar între timp gunoaiele le sau umede şi, tot felul de alte gunoaie, care putrezesc jjrin podurile şi pivniţele părăsite, grămezi de şoareci, şobolani şi ploşniţe putrezite, în afară de gunoaiele grajdului de alai u r i , se adresau mirosului meu, gemînd leşinat: „încercaţi nniostecul lui Banard...". Această primă împlinire a marilor mele speranţe era atît ieparte de desăvîrşire, încît mă uita cu jale la domnul \Wmmick. — A, făcu acesta, înţelegîndu-mă greşit, locul acesta reI I M S îţi aminteşte de viaţa de la ţară. Şi mie la fel. Mă dusei într-un colţ al curţii şi urcarăm împreună o i, care mi se păru că e pe cale să se transforme încetul cu tul în rumeguş, aşa încît, într-o bună zi, locatarii de sus privi din uşile lor şi se vor vedea lipsiţi de orice mijloc i ajunge jos; ajunserăm la un apartament aflat la catul

cel mai de sus. Pe uşă era scris >. DOMNUL P0CKET-JUN10R, iar pe cutia de scrisori era un bileţel în care scria : „Mă întorc îndată". Nu prea se gîndea că ai să vii aşa curînd, mă lămuri domnul Wemmick. Mai ai nevoie de mine ? Nu, mulţumesc, spusei eu. Deoarece eu răspund de casa de bani, spuse domnul Wemmick, o să ne întîlnim destul de des. Bună ziua. Bună ziua. îi întinsei mina, şi domnul Wemmick se uită mai întîi la ca, ca şi cum ar fi crezut că vreau ceva de la el. Apoi se uită la mine şi spuse, în chip de scuză : — Da, sigur ! 'Obişnuieşti să dai mîna ? Eram destul de încurcat, fiindcă mă gîndeam că poate la Londra no fi moda să dai mîna, dar afirmai că obişnuiesc. — M-am dezvăţat de tot! spuse domnul Wemmick. Mai 'ales în ultimul timp. Sigur, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Bună ziua. După ce ne strînserăm mîna şi el plecă, deschisei fereastra scării, dar era aproape să rămîn fără cap, fiindcă sforile erau putrede şi fereastra căzu ca o ghilotină. Din fericire, totul se intîmplă cu atîta repeziciune, încît nici nu avui timpul să scot capul pe fereastră. După ce scăpai astfel cu viaţă, mă mălţumii cu o privelişte înceţoşată asupra hanului văzut prin murdăria încrustată în geamuri. Şi mă uitam cu tristeţe afară, spunîndu-mi fă, fără nici o îndoială, era exagerat să se vorbească Mita despre Londra. %, Părerea domnului Pocket-junior despre „îndată" nu era aci eaşi cu a mea, căci înnebunisem aproape privind afară timp de a jumătate de oră şi-mi scrisesem de cîteva ori numele cu degetul pe murdăria fiecărui geam, pînâ cînd auzii, în sfîrşit, un zgomot de paşi pe scări. încetul cu încetul, se înălţară în la'.a ochilor mei pălăria, capul, cravata, vesta, pantalonii şi i^ln tele unui cetăţean pe măsura mea. Ţinea cîte o pungă sub fiecare braţ şi un coşuleţ cu căpşuni în mînă ; răsufluarea îi ora- întretăiată. Domnul Pip ? întrebă el. Domnul Pocket ? întrebai eu. j> — Doamne ! exclamă el. îmi pare grozav de rău, dar ştiam că vine o diligentă din ţinutul dumitale pe la ora prînzului şi credeam că ai să vii cu aceea. Adevărul e că am ieşij din casă din pricina dumitale — nu că asta ar fi o scuză pentru mine — dar mă gîndeam că, venind de la ţară, poate ai vrea să 164

mănînci ceva fructe după masă şi m-am dus la piaţa din Co-vcnt Carden ca să găsesc fructe bune. Din anumite motive, simţeam că-mi ies ochii din cap. I-am mulţumit în cuvinte fără şir şi am început să mă întreb daca nu cumva trăiam un vis. _< — Doamne fereşte ! făcu domnul Pocket-junior. Uşa asta se înţepeneşte rău de tot! Deoarece făcea marmeladă din fructe, luptîndu-se cu uşa şi ţinînd pungile sub braţ, îl rugai să mi le dea mie. Mi le dădu cu un zîmbet prietenos şi început să se lupte cu uşa, ca şi cum ar fi avut de-a face eu o fiară sălbatică. Uşa cedă atît de brusc, încît el căzu pe spate, peste mine, şi amîndoi începurăm să rîdem. Dar mie tot mi se părea că-mi ies ochii din cap şi că trăiesc un vis. — Intră, te rog, spuse domnul Pocket-junior. Dă-mi voie să-ţi arăt drumul. E cam gol pe aici, dar nădăjduiesc că ai să te poţi descurca pînă luni. Tatăl meu s-a gîndit că ziua de niîine o să ţi se pară mai plăcută în tovărăşia mea decît cu el. Poate că ai dori să faci o plimbare prin Londra ; aş fi bucuros să-ţi arăt oraşul. Cît despre masă, sper că n-ai s-o găseşti prea proastă, fiindcă mîncare o să ni se trimită de la cafeneaua de nlâturi şi — cred că trebuie să adaug şi asta — totul pe soco teala dumitale, aşa cum a dat dispoziţii domnul Jagger. Cît despre locuinţă, ştiu-că nu-i prea arătoasă, pentru că, înţelegi, PU trebuie să-mi cîştig singur pîinea, căci taică-meu numi poate da nimic, şi chiaj dacă ar putea, n-aş vrea eu să iau < l c la el. Acesta e salonul. Vezi? Nu-s decît cîteva scaune, măsuţe şi un covor şi alte lucruri de care n-au avut nevoie acasă. Cît despre faţa de masă, lingurile şi solniţele pe care le vezi, să nu-ţi faci o părere prea bună despre mine, fiindcă leau Irimis anume pentru dumneata de la cafenea. Acesta este mi< u l meu dormitor, e cam mucegăit, dar, ştii locuinţele lui Uarnard sînt mucegăite. Aici e dormitorul dumitale ; mobila ■m închiriat-o anume şi nădăjduiesc că va corespunde derinţelor dumitale; dacă mai ai nevoie de ceva, mă duc săţi IR I UC . Apartamentul e cam retras şi o să locuim singuri, dar iper că n-o să ne batem. Doamne, iartă-mă, te rog, văd că ti am lăsat cu fructele în mînă ! Dă-mi-le, te rog. Mai mare Stăteam în faţa domnului Pocket-junior şi-i dădeam pun-cînd, deodată, văzui în ochii lui privirea mirată pe care " iţeam şi în ochii mei ; spuse, lăsîndu-se pe spate : 163

_ Doamne sfinte, dar dumneata eşti băiatul care dă-'dea tîrcoale ! — Şi dumneata, spusei eu, eşti tînărul cel palid.

CAPITOLUL.

22

Acolo, în hanul lui Barnard, tînărul cel palid şi cu mine ne uitarăm unul la altul pînă cînd izbucnirăm amîndoi în rîs. Auzi, tocmai dumneata ! spuse el. Auzi, tocmai dumneata ! spusei eu. Bine, făcu tînărul întinzîndu-mi voios mîna. Acum nădăjduiesc că ţi-a trecut supărarea şi ar fi foarte mărinimos din partea dumitale dacă m-ai ierta că te-am scuturat aşa rău. Din aceste cuvinte înţelesei că domnul Herbert Pocket "(căci pe tînărul cel palîd îl chema Herbert) tot mai confunda intenţia pe care o avusese cu fapta pe care oi îndeplinise. Dar' îi răspunsei cu modestie şi ne strînserăm călduros mîinile. Pe atunci încă nu puseseşi mîna pe avere ? spuse Her bert Pocket. Nu, răspunsei eu. Nu, încuviinţă el. Am auzit că s-a întîmplat foarte de curînd. Pe atunci eu eram în căutare de avere. Adevărat ? Da, domnişoara Havisham mă chemase cu gîndul să mă îndrăgească. Dar se vede că nu s-a putut... în orice caz, nu m-a îndrăgit. Mi se păru politicos să spun că mă mir foarte mult. — Lipsă de gust, spuse Herbert rîzînd, dar aşa s-a în tîmplat. Da, da, mă chemase să vin într-o vizită de încercare şi poate că, dac-aş fi avut noroc în ziua aceea, m-aş fi căptuşit' şi eu.., cine ştie ? poate că aş fi fost... ştii ce vreau să spun..* cu Estella. — Ce vrei să spui ? întrebai eu. devenind deodată serios, în timp ce vorbeam, el punea fructele pe farfurii, ceea ce îi absorbea atenţia, şi această îndeletnicire fusese pricina scăpării de adineauri. Logodit, mă lămuri el, aranjînd mai departe fructele* „Promis". Cum vrei să-i spui. Oricare cuvînt e bun. Şi cum ai îndurat dezamăgirea ? Aiurea ! făcu el, Nici nu m am sinchisit! E o barbară !
Î66

Domnişoara Havisham ? Nu zic nu nici la asta, dar eu mă gîndeam la Estelîa, Fata asta e neînchipuit de îngîmfată, de aspră şi de mofturoasa, şi domnişoara Havisham a învăţat-o să-şi bată ;j»o de teţl bărbaţii din lume. Ce fel de rudă e cu domnişoara Havisham ? Nu-i rudă, spuse el. E doar adoptată. Şi de ce să-şi bată joc de toţi bărbaţii ? Doamne, domnule Pip, spuse el, nu ştii ? Nu, spusei eu. N , Doamne sfinte ! E o poveste întreagă, pe care ţi-t rezerv pentru după masă. Şi acum dă-mi voie să te întreB ceva : Cum ai ajuns acolo în ziua aceea ? ( I-am spus, şi el m-a ascultat atent pînă ia urmă. Apoi a izbucnit din nou în rîs, întrebîndu-mă dacă m-a durut după aceea. Eu nu l-am întrebat dacă şi pe el îl duruse, deoarece,' cu privire la acest lucru, părerea mea era formată. Domnul Jaggers e administratorul averii dumitale^ după cîte înţeleg, urmă el. Da.* Ştii că este omul de afaceri şi avocatul domnişoarei Havisham ; e singurul om care se bucură de încrederea ei« Aceste cuvinte mă aduceau (aşa mi se părea mie) pe un tflrîm primejdios. îi răspunsei, cu o stînjeneală pe care nu încercam s-o ascund, că îl văzusem pe domnul Jaggers în casa domnişoarei Havisham chiar în ziua luptei noastre, şi numai dl unei, şi că eram sigur că el nu-şi amintea să mă vi văzut acolo. — L-a îndatorat mult pe tatăl meu propunîndu-1 ca tutorele dumitale, şi chiar a fost la el în acest scop. Sigur că auzise de tata prin domnişoara Havisham. Tatăl meu e vărul el ; dar asta nu înseamnă că există între ei relaţii familiale, laică-meu nu e prea curtenitor de felul lui şi nu-i place ! facă domnişoarei Havisham toate mendrele! Herbert Pocket avea un fel de a se purta sincer şi deschis, ne cucerea. Niciodată pînă atunci şi nici după aceea n-am văzut un om care să-mi insufle cu mai multă tărie, prin j u l v i r e şi prin glas, convingerea că nu e în stare să facă nimic i MUS şi iosnic. în toată făptura lui era ceva plin de nădejde, dir, în acelaşi timp, ceva care îmi şoptea că nu va fi niciodată lată un om norocos şi- bogat. Nu ştiu-nici-eu de ce, dar ■ pătruns de această părere încă din prima zi, înainte de
feza la masă.

167

Tot mai era un tînăr palid şi avea un aer visător, cu toată voioşia şi vioiciunea lui, un aer care nu prea dovedea multă energie. Nu era frumos la faţă, dar era mai mult decît frumos, £aci era foarte vesel şi prietenos. Avea şi acum o înfăţişare da om stîngacî, ca şi în ziua în care pumnii mei se purtaseră atît âe îndăzneaţ cu eu, şi mie mi se păru eă faţa lui va rămîne mereu tînără şi luminoasă. Îmi puneam întrebarea dacă arta iprovincială a domnului Trabb l-ar fi făeut mai graţios deeît pe mine, dar îmi dau seama eă el îşi purta haina lui cea veche mult mai bine decît mi-e purtam eu pe cea noua. Deoarece era atît de neprietenos, înţelesei că m-aş purta în chip nepotrivit pentru vîrsta noastră dacă m-aş arăta închis faţă de el. Aşadar, îi spusei mica poveste, stăruind asupra fap tului că-mi era interzis să cercetez eine era binefăcătorul meu. l-am mai spus că fusesem crescut Aa. ţară pentru meseria de fierar şi eă, deoarece nu prea cunoşteam regulile de bunăpurtare, i-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ar atrage atenţia ori de cîte ori va vedea că mă aflu în încurcătură sau că sînt gata să greşesc. . — Cu plăcere, spuse el, dosi îndrăznesc să-ţi prezîG că vei avea nevoie de foarte puţine lămuriri. Cred că vom fi foarte mult împreună şi mi-ar plăcea să înlătur dintre noi orice constrîngere fără rost. Vrei să-mi faci plăcerea şi să-mi spui de pe acum pe numele de botez, Herbert ? t-am mulţumit, făgăduindu-i că aşa voi face. Apoi l-am informat că numele meu de botez e Philip. Nu prea-mi place Philip, spuse el zîmbind, fiindcă îmi aminteşte de băiatul din cartea de citire care era atît de leneş, îneît a căzut într-o băltoacă, sau atît de gras, că nici nu putea să deschidă ochii, sau atît de zgîrcit. îneît îşi încuia prăjitura pînă ce i-o mîncau şoarecii, sau atît de hotărît să strice cuibu rile păsărilor, îneît l-au mîncat urşii din pădure. Să-ţi spun ce nume mi-ar plăcea mie E atîta armonie între noi, şi apoi tu ai fost fierar Te-ar supăra? Nu mă supără nimic din ce propui tu. răspunsei eu, dar nu înţeleg ce vrei să spui. Te-ar supăra dacă ţi-aş spune Handel ] ? Există o bu cată minunată de Handel, care se numeşte Fierarul muzical. Mi-ar< plăcea chiar foarte mult să-mi spui aşa.
> Geors Pnedrich (lande] (1685—1739). compozitor de origine germană na» bilit în Anglia ; a coţnptis opere şi oratorii, contribuind tn mare măsura \ la dezvoltarea muzicii corale în Anglia,

168

"•— Atunci, dragul meu Handel, spuse el, întoreîndu-mâ upre uşa care tocmai se deschidea, masa e gata şi te rog sâ «tai în capul mesei, pentru că tu dai acest ospăţ. Şi fiindcă nici nu voiam să aud de-aşa ceva, el se aşeza în capul mesei, iar eu, în faţa lui. A fost o masă foarte bogată — pe atunci mi se părea un adevărat ospăţ — şi totul avea gust mai bun ca de obicei, datorită atmosferei libere în care se petreceau lucrurile. In jurul nostru .nu era nici urmă de om în vîrstă. şi Londra ne înconjura din toate părţile. Apoi mai er* şi un aer boem, eare făcea ea acest ©spăţ să pară şi mai minunat ; căci, în timp ce mîncarea, eomandată în întregime la cafenea, era — după cum ar fi spus domnul Pumblechsok — 0 pildă de desfriu, restul salonului era eam gol şi într-o stare mai mult provizorie, ceea ce-1 sili pe chelner să pună tacîmurilo pe jos (împiedicîndu-se de ele), untul topit — pe fotoliu, pîinea — pe rafturile de cărţi, brînza — în găleata cu cărbuni, Jar puiul fiert — pe patul meu din odaia vecină, unde, seara, cînd mă dusei la culcare, descoperii urme de pătrunjel şi de unt aproape îngheţat. Toate acestea dădeau farmec ospăţului, iar cînd chelnerul nu era de faţă ca să mă observe, plăcerea tnea era neştirbită. Eram pe la mijlocul mesei, cînd îi amintii lui Herbert de făgăduiala de a-mi vorbi despre domnişoara Hnvisham. — Adevărat, răspunse el. Mă voi ţine numaideeît de făflâduială. Dă-mi voie să încep, Handel, prin a-ţi aminti că la l.ondra nu e obiceiul să pui cuţitul în gură, de teama acciden telor, şi că, deşi furculiţa serveşte la acest lucru, nici ea nu trebuie înfundată în gură mai mult decît e nevoie. Nici n-ar merita să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci cum face toate lumea. De asemenea, lingura nu se ţine cu mina pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îţi aduse două foloase : ■lungi mai uşor la gură (ceea ce, de altfel, e şi scopul) şi împledici oarecum cotul drept de a face mişcarea pe care o faci. 1mii deschizi o stridie, Herbert făcu aceste observaţii prieteneşti cu un ton atît tIc; vesel, îneît începurăm amîndoi să rîdem si ^aproape- ca nici n-am roşit, — Acum, urmă el, să ne întoarcem la domnişoara Havisl i . i m Trebuie să ştii că domnişoara Havisham era un copil iţat. Mama ei a murit cînd ea era mică de tot. şi tatăl ei nu B lipsit-o niciodată de vreo plăcere. Trăiau la ţară, prin ţ i n u t u l vostru.; şi tatăl ei era fabricant de bere N-am înţeles idată de ce e foarte nobil să fii fabricant de bere, dar

• ştiut că, în timp ce e cu neputinţă să fii nobil şi să ţii o fcrutărie, poţi fi, fără discuţie, nobil dacă fabrici bere. E un fenomen de care ne izbim în fiecare zi. Totuşi, un om din lumea bună nu poate să ţină o cîrcîumă, nu-i aşa ? întrebai eu Nu, pentru nimic în lume ! răspunse Herbert. Dar o «îrciumă poate ţine pe un om din lumea bună. Bine ! Va să jrfcă, domnul Havisham era foarte bogat şi trufaş. Şi fiică-sa, ia fel Domnişoara Havisham era singurul copil ? îndrăznii eu. Stai puţin. Ajung eu şi la asta. Nu, nu era singurul eopil. Avea un frate vitreg. Tatăl ei s-a reînsurat în secret cu bucătăreasa lui, aşa cred. . Spuneai că era un om trufaş. Dragul meu Handel, era. Tocmai fiindcă era trufaş s-a căsătorit în secret a doua oară şi, după cîtva timp, soţia lui a murit. Cred că abia după moartei ei i-a povestit fiicei toată povestea. Şi atunci fiul lui a intrat în familie, locuind în casa pe care o cunoşti. Cînd s-a făcut mafe, băiatul a devenit un destrăbălat, un nebun, un om nerespectuos, o adevărată pa coste. Pînă Ia urmă, tatăl lui 1-a dezmoştenit; dar, pe patul de moarte, s-a îmbunat şi i-a lăsat şi lui ceva avere, deşi nici pe departe atît cît i-a lăsat domnişoarei Havisham. Mai ia un pahar cu vin şi iartă mă dacă îţi amintesc- că toată lumea este absolut de acord asupra faptului că omul nu trebuie să fie atît de conştiincios cînd îşi goleşte paharul, încît să-1 dea peste cap şi să-şi lipească marginea de nas. Făcusem gestul acesta fiind nespus de prins de povestirea lui. îi mulţumii şi-mi cerui scuze. El îmi răspunse : -\ — Nu face nimic. Acum domnişoara Havisham era moş tenitoare şi poţi să-ţi închipui că era privită ca o partidă mi nunată. Fratele ei vitreg avea şi el avere, dar, cît cu datoriile, cît cu a]te nebunii de ale lui, şi-a risipit toţi banii. Intre el şi sora lui erau neînţelegeri mai mari decît fuseseră vreodetă' între el şi tatăl lui, şi lumea bănuia că tînărul îi purta fetei o ură de moarte fiindcă ea ar fi fost pricina supărării tatălui. Acum vine partea cea mai dureroasă a povestirii... Mă intrerup, dragă Handel, doar ca să ţi spun că un şervet nu poate încăpea într un păhărel. N aş putea spune de ce încercam să-mi vîr şervetul în păhărel. Ştiu numai că m-am surprins făcînd mari sforţări, demne de o cauză mai înaltă, ca să-1 înfund în marginile paharului. Din nou i-am mulţumit şi i-am cerut scuze, şi din
170

nou mi-a răspuns foarte vesel: Şi povesti mai departe :

„Nu face nimic, fii liniştit",] • t î — Deodată a apărut pe scenă, să zicem la curse, la vreun I JU I sau în orice alt loo îţi place, un om care îi vorbi domni toarei Havisham despre dragoste,. Nu l-am văzut niciodată (toate acestea s-au petrecut acum douăzeci şi cinci de ani* cînd tu, Handel, şi cu mine nici nu eram pe lume), dar l-am uuzit pe tata spunînd că era un om foarte arătos şi foarte potrivit pentru scopul pe care-1 urmărea. Dar tot tata declară solemn că nu putea fi confundat cu un gentlemam decît din greşeală şi spre paguba celui care se lăsa înşelat; pentru că teta are un principiu, şi anume că, de cînd lumea, un om care nu e gentleman pe dinăuntru nu poate fi un gentleman în purtări. El spunea că nici un lustru nu poate ascunde soiul lemnului : cu cît lustruieşti lemnul mai tare, cu atît soiul lui se vede mai bine. Bine ! Acest om o urmărea tot timpul pe domnişoara Havisham şi se lăuda peste tot că ţine la ea. Cred ci pînă atunci domnişoara Havisham nu cunoscuse asemenea Mmente; dar atunci tot ce mocnea în ea izbucni, şi ea se îndrăgosti pătimaş. Nici nu încape îndoială că-1 privea ca pe un Dumnezeu. El însă s-o folosit în aşa chip de dragostea asta, îneît a stors de la ea sume mari de bani şi a făcut-© să cumpere de la fratele ei, cu un preţ enorm, partea lui din Fabrica de bere (pe care tatăl Iui avusese slăbiciunea să i-a dea), pe motivul că el voia să stăpînească şi să conducă toată fabrica după ce se va fi căsătorit cu ea. Pe alunei, custodele i . i u nu era încă sfătuitorul domnitoarei Havisham, şi apoi ea i prea mîndră şi prea îndrăgostită ca să primească sfaturi. Rudele ei, în afară de tata, erau sărace şi se ţineau de intrigi } de fapt, şi el era destul de sărac, dar nu era interesat şi nici invidios. Deoarece era singurul om independent din familie, l i l a a prevenit-o că face prea mult pentru omul acesta şi că prea se lasă stăpînită de el. Cu primul prilej, domnişoara Havisham 1-a dat pe tata afară din casă, în prezenţa acelui om, şl de atunci tata n-a mai văzut-o. Mi-am amintit că domnişoara Havisham spusese odată ; „Matthew va veni să mă vadă cînd voi fi întinsă pe masa lucea", şi l-am întrebat pe Herbert dacă tată lui era atît de indirjit împotriva ei. — Nu-i vorba de asta, spuse el, dar ea 1-a învinuit pe f . i l a , de faţă cu viitorul ei bărbat, spunîndu-i că a fost lovit In speranţele lui de linguşitor care vrea să profite de pe urma • I, şl dacă s-ar duce acum la domnişoara Havisham, amîndoi 17!

«-ar gîndi din nou la aceste cuvinte. Dar săjmă întorc la omul acela şi să termin cu el. Ziua căsătoriei fu hotărîtă, rochia de mireasă fu cumpărată, călătoria de nuntă plănuită şi oaspeţii invitaţi. Ziua nunţii nosi, dar mirele, nu ! I-a scris o scrisoare... Pe care ea a primit-o, îi tăiai eu vorba, în timp ce se îmbrăca de nuntă. La ora nouă fără douăzeci de minute. Chiar aşa, spuse Herbert, dînd din cap, ora la care a oprit ea, după aceea, toate ceasurile. Ce era scris în scrisoare âecît că omul rupea fără milă căsătoria, nu pot să-ţi spun, fiindcă nu ştiu. După ce a zăcut bolnavă cîtva timp, domni şoara Havisham a lăsat casa în paragină, după cum ai văzut, şi de atunci n-a mai văzut lumina zilei. Asta-i toată povestea ? întrebai eu după cîteva clipe de gîndire. Asta e tot ce ştiu eu ! Şi, de fapt, toată povestirea mi-am alcătuit-o eu singur din crîmpeie, căci tatăl meu se fereşte să vorbească despre acest lucru, şi chiar atunci cînd domnişoara Havisham m-a chemat acolo, nu mi-a spus decît ceea ce era neapărat trebuincios pentru ca să pricep despre ce este vorba. Dar am uitat ceva. Lumea bănuieşte că omul căruia, din nenorocire, i-a dăruit toată încrederea lucra mînă în mînă cu fratele ei vitreg. Se spune chiar că a existat între ei o înţelegere tainică şi că apoi şi-au împărţit foloasele. Mă mir că -nu s-a căsătorit cu ea, ca să pună mîna pe toată averea, spusei eu. Poate că era căsătorit dinainte şi că lovitura asta ne miloasă n-a fost decît un plan de-al fratelui ei, spuse Herbert. Despre asta nu ştiu nimic. Ce s-^a întîmplat cu cei doi oameni ? întrebai eu, după ce rumegai puţin povestea. Au căzut din. ce în ce mai jos, dacă se poate spune aşa, şi s-au ruinat. Mai trăiesc ? Nu ştiu. Spuneai că Estella nu e rudă cu domnişoara Havisham şi că a fost adoptată. Cînd ? Herbert dădu din umeri. —• De cînd am auzit de domnişoara Havisham, am auzit şi de Estella. Mai mult nu ştiu. Şi acum, Handel, spuse el încheind povestea, sîntem înţeleşi. Tot ce ştiu despre domnişoara Havisham ştii şi tu. — Şi tot ce ştiu eu ştii şi tu.
T72

— Te cred. Aşa că nu poate fi vorba de rivalitate şl ascunzişuri între tine şi mine. Cît despre opreliştea de care atîrnâ viitorul tău — anume că n ai voie să discuţi şi să cer cetezi cui i~l datorezi — poţi fi sigur că n-o s-o calc niciodată şi" că nici nu voi pomeni de ea nici eu, nici nimeni altcineva din apropierea mea. Herbert spuse toate acestea cu atîta delicateţe, încît simţeam că pot socoti acest capitol încheiat, chiar dacă ar fi trebuit să trăiesc ani de-a rîndul sub acoperişul tatălui său. Totuşi, spusese cuvintele acestea cu atîta înţeles, încît am simţit că şi el o socoteşte pe domnişoara Havisham drept binefflcâtoarea mea, aşa cum o socoteam şi eu. Nu-mi trecuse prin minte, pînă atunci, că el îndreptase discuţia spre acest subiect cu gîndul de a-1 scoate din calea noastră ; dar acum, după ce vorbisem despre toate acestea, ne simţeam atît de bine şi de uşuraţi, încît îmi dădeam seama Că acesta fusese gîndul lui. Eram foarte veseli şi vorbăreţi şi, în cursul discuţiei, îl întrebai ce meserie are. E! îmi răspunse : — Capitalist, asigur vase. Bănuiesc că m-a văzut uitîndu-mă prin odaie, în căutarea uni r urme de vase sau de capital, căci adăugă : — în oraş. Aveam idei măreţe despre bogăţia şi renumele celor care ,c ocupau cu asigurarea vapoarelor în oraş şi mă gîndeam cu groază că trîntisem la pămînt un tînăr care asigura vase. că-i învineţiem ochiul ager şi că-i crăpasem capul plin de răspunderi. Dar, din nou, mă cuprinse impresia aceea ciudată «■are îmi spunea că Herbert Pocket nu va fi niciodată prea bogat şi că nici nu va avea prea mult noroc. — Eu n-o să mă mulţumesc să-mi întrebuinţez capitalul doar la asigurări de vase Vreau să cumpăr acţiuni de asigu rare pe viaţă care inspiră încredere şi să intru într un con s i l i u de administraţie Mai vreau să mă ocup şi de chestiuni miniere. Toate astea nu că pot împiedica să închiriez rîtcva mii de tone de corăbii şi să lucrez pe socoteala mea Cred, i- el, sprijinindu-se de spătarul scaunului, că voi pleca Tndiile Orientale, ca să fac comerţ cu mătăsuri, şaluri, plante aromate, materii colorante, medicamente şi lemne preţloase. E o ramură foarte interesantă a comerţului. — Şi aduce cîştiguri mari ? întrebai eu. — Uriaşe ! spuse el. Din nou mă cuprinse îndoiala; îmi spuneam că el ara •l'cranţe mai mari decît ale mele...
173

T- Cred că voi luera şi în Indiile Occidentale, declară el, vîrîndu-şi degetele mari de la amîndouă mîinile în buzunarele vestei, pentru zahăr, tutun şi rom. Şi ku Ceylonul, mai ales, pentru fildeş. Ai să ai nevoie de o mulţime de vase, spusei eu. O flotă întreagă, răspunse el. Copleşit de măreţia acestor afaceri, îl întrebai unde se aflau acum vasele pe care le asigura. — N-am început încă să mă ocup de asigurări, răspunse el. De-abia acum am început să mă uit în dreapta şi-n stînga. Nu ştiu de ce năzuinţele acestea mi se păreau mai potrir 1 vite cu hanul lui Barnard. Tăcui, foarte convins : A! Da, lucrez la birou şi mă uit în dreapta şi-n stînga. Se cîştigă bine la un birou ? întrebai eu. Cine, tinerii, care lucrează acolo? întrebă el drept răspuns. Da, tu, de pildă.. Eu, nu. Rosti vorbele acestea cu aerul unui om care îşi face anumite socoteli şi bilanţuri. Nu prea cîştig. Ştii, nu mi se plăteşte nimic, şi eu... trebuie să mă întreţin singur.. j Desigur că toate acestea nu păreau prea surîzătoare, şi eu clătinai din cap, ca şi cum aş fi vrut să spun că ar fi cam greu să strîngi capital dintr-o astfel de sursă de venit. — Dar e important, spuse Herbert Pocket, fiindcă ai prile jul sâ te uiţi în dreapta şi-n stînga. Asta-i important! Cînd eşti într-un birou, ştii, te poţi uita în dreapta şi-n stînga. Mi se păru ciudat faptul că nu te poţi uita în dreapta şi-n stînga cînd nu lucrezi într-un birou ; dar tăcui, bizuin-* du-mâ pe experienţa lui. — Apoi vine timpul, spuse Herbet, cînd vezi drumul des chis în faţa ta. Şi-ţi iei avînt, o porneşti, îţi faci capitalul şi ai ajuns ! în clipa în care ţi-ai făcut capitalul, nu-ţi mai rămîne altceva de făcut decît să-1 întrebuinţezi. Toate acestea semănau cu felul în care procedase în ziua cînd ne întîlnisem în grădină. Semănau chiar foarte mult. Şi felul în care îndura sărăcia semăna leit cu acela în care îndurase înfrîngerea. Mi se părea că primea şi acum loviturile şi izbiturile cu aerul cu care le primise atunci. Era limpede că în casă n-avea dccît obiectele de care avea absolută nevoie, căci toate lucrurile de care întrebam se dovediră a fi aduse, cu prilejul venirii mele, fie de la cafenea, fie din altă parte.

174

Şt deşi îşi clădise în minte un viitor atît de măreţ, era totuşi fitît de modest, îndt eram nespus de recunoscător că nu era înfumurat. Aceasta era\îhcă o trăsătură frumoasă în felul lu$ de a fi atît de plăcut, şi de aceea ne-ara şi împăcat atît da minunat. Chiar în seara aceea ieşirăm la plimbare pe străzi i Intrarăm cu jumătate preţ la teatru ; a doua zi ne-am dus a Westminster Abbey *, şi după-amiază ne-am plimbat prin parcuri; eu mă întrebam cine potcovea toţi caii din parc şl ture aş fi vrut să fie Joe acela ! In duminica aceea mi se păru că trecuseră multe luni de cînd îi părăsisem pe Joe ş! pe Biddy. Spaţiul care mă despărţea de ei făcea şi el parte din această distanţă nesfîrşită în timp, şi ţara mlşştmilcr era hăt-departe. Faptul că, doar cu 0 duminică în urină, mă dusesem la bisericuţa noastră veche, Îmbrăcat în vechile mele haine de sărbătoare, mi se părea o împreunare de lucruri imposibilă, din punct de vedere geoprufic, social, solar şi lunar. Totuşi, pe străzile Londrei, atît de plină de freamăt şi atît de stălucitor luminate în amurgul Berii, erau multe lucruri care îmi aminteau cu o dureroasă imputare cît de depărta de mintea mea se află biata noastră bucătărie de acasă, şi uneori, în bezna nopţii, paşii vreunui portar, care-şi dădea aere că păzeşte casa şi căsca gura la lună In jurul hanului lui Barnard, îmi strîngeau inima. Luni dimineaţă, la nouă fără un sfert, Herbert se diise la birou, ca să facă act de prezenţă şi ca să se uite în dreapta f>\ n stînga, după cum bănuiesc, iau eu îl petrecui pînă acolo. După o oră sau două, trebuia să ne îritîlnim la Hammersmith. Fudecmd după locurile unde se aşezau viitorii mari capitalişti luni de dimineaţă, ajunsei la concluzia că ouăle din care ies tinerii agenţi de asigurări trebuie să fie pătrunse de praf şi ■ lldirră, ca şi ouăle de struţ. De altfel, biroul unde lucra Herl u i t nici nu mi se păru un bun observator, căci era aşezat 1i etajul al doilea în fundul unei curţi, arăta nespus de mur dar, iar ferestrele dădeau spre etajul al doilea al unei*clădiri \ < > ine şi nu spre o privelişte largă, care să-ţi deschidă persIvc de viitor. Am aşteptat pînă la ora prînzului şi m-am dus la Bursă, Unde am văzut nişte oameni deşiraţi, care şedeau sub afişele privitoare la vase, şi despre care eu credeam că'sînt mar negustori, deşi nu prea înţelegeam de ce erau cu toţii scoşi din

f

1

(iiiio»c"Ută biserică londoneză, care a aparţinut în trecut mănăstirii cu ■Ctlaţl nume; aici se află mormîntul unor oameni politici şi ale unora dintre cei mai de seamă scriitori englezi.

|79

lire. Cînd sosi Herbert, ne duserăm să Jiiăm masa la un res-taurant vestit, eare pe atunci mă umpleg* de respect, dar despre care astăzi cred că este cel mai mur/dar kcal din Eurapa} fără să vreau, am băgat de seamă, încă de pe atunci, că era mai mult sos pe feţele de masă, p^ lurculiţe şi. pe hainele chelnerilor decît pe fripturi După ce plătirăm nota, care era destul de modestă (avînd în vedere/grăsimea care nu era pusă la socoteală), ne întoarserăm la „garnard's Inn", de unde îmi luai geamantanul şi apoi ne silirăm într-e birjă şi pornirăm spre Hammersmith. Am ajuns acolo pe la ora 2 sau 3 dupăamiază, şi mai aveam doar cîţiva paşi de făcut pînă la casa domnului Pocket, Ridicarăm zăvorul portiţei şi intrarăm de-a dreptul într-o grădiniţă aşezată cu faţa la fluviu, unde se jucau copiii domnului Pocket. Şi, în afară de cazul că mă înşel asupra acestei chestuni, în care fără îndoială că interesele mele personale şi prejudecăţile nu aveau nici un amestec, vâ pot spune despre copiii domnului şi doamnei Pocket că nu creşteau sub supravegherea cuiva ; tot ce pot spune este că- i vedeam cum se dau peste cap. Doamna Pocket şedea pe un scaun de grădină, sub un pom, şl citea, ţinîndu-şi picioarele pe Un alt scaun de grădină ; iar cele două dădace se uitau în jurul lor, în timp ce copiii se jucau. — Mamă, spuse Herbert, acesta este tînărul Pip. Doamna Pocket păru că mă primeşte cu o demnitate prietenoasă. — Domnişorule Alick şi duduie Jane, strigă una din dădace către doi dintre copii ; dacă vă repeziţi ia tufişuri, o să cădeţi în apa şi o să vă înecaţi, şi ce o să zică tăticul ? în acelaşi timp, fata culese batista doamnei Pocket de pe | os spunînd : — ■ E a şasea oară că o lăsaţi să vă cadă, coniţă ! Şi "doamna Pocket răspunse rîzînd.; „Mulţumesc, Flopson",- şi, instalîndu-se. de data aceasta într-un singur scaun, îşi reluă cartea. Faţa ei luă numaidecît o expresie încordata şi atentă, ca şi cum ar fi citit de o săptămînă fără întrerupere, dar cred că înainte de a fi citit douăsprezece rînduri, îşi aţinti ochii asupra mea şi-mi spuse : , — Sper că mama e duce bine ! Aceste vorbe rostite pe neaşteptate mă puseră într-o încurcătură atît de grozavă, încît începui să o lămuresc, într-un chip cît se poate de caraghios, că, dacă ar fi existat o astfel 176

de fiinţă, desigur că ar fi dus-o bine, i-ar fi mulţumit şi îrsr fi trimis salutări, dar dădaca mă scoase din încurcătură : — Doamne, strigă ea, culegînd batista, dacă nu e a şaptea oară ! Ce aveţi azi, coniţă ? Doamna Pocket îşi luă în primire batista, mai întîi cu o privire de mirare nespusă, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o pînă atunci, şi apoi cu un zîmbet de recunoştinţă : — Mulţumesc, Flopson, spuse ea, apoi uită de mine şi se opucă din nou de citit. Acum, că avem un răgaz să-i număr, descoperii că de faţă se aflau nu mai puţin de şase mici urmaşi de-ai domnului Pocket şi că fiecare ajunsese la alt stagiu cu datul peste cap. De abia încheiasem adunarea, cînd se auzi glasul celui de-al şaptelea, venind din văzduh, ca un miorlăit jalnic. — Asta-i mititelul ! strigă Flopson, ca şi cum s-ar fi mirat. Grăbeşte-te, Millers ! Millers, care era cealaltă dădacă, intră în casă şi, încetul cu încetul, ţipetele copilului se potoliră şi încetară ; nu se mai auzea decît un scîncet, ca şi cum mititelul ar fi fost un ventriloc cu gura plină. în timpul acesta, doamna Pocket citea, şl eu eram curios să ştiu ce citeşte. Bănuiesc câ,-l aşteptam, pe domnul Pocket; în orice caz, fişteptam, aşa că avui prilejul să observ următorul foarte ciudat fenomen familial : anume, de către ori un copil se rătăcea prin preajma doamnei Pocket în timpul jocului, se poticnea regulat de ea şi se dădea peste cap, spre marea ei mirare de o clipă şt spre durerea lui de mai lungă durată. Nu izbuteam să-mi explic această întîmplare surprinzătoare şi nu mă jmteam împiedica să cuget asupra ei, cînd, deodată, Millers < nborî copilaşul, pe care îl întinse lui Flopson, care, la rîndul «'1, întinzîndu-1 doamnei Pocket, se poticni numaidecît, căzînd cu copil cu tot şi cu capul înainte peste doamna Pocket,; fu In i n s ă în braţe de Herbert şi de mine. — Doamne, păzeşte-mă ! Flopson ! făcu doamna Pocket, rklicîndu-şi pentru o clipă ochii de pe carte. Toată lumea se | 'i.-ste cap ?! Să vă păzească Dumnezeu, coniţă ! răspunse Flopson, roşie la faţă. Dar ce aveţi aici ? Ce am eu aici, Flopson? făcu doamna Pocket. i— Păi nu-i scăunelul de picioare ? strigă Flopson. Dacă II ţineţi sub fustă, cine-i de vină că toată lumea se dă peste « i | > ? Staţi puţini Ţineţi copilul şi daţi-mi cartea.
■177

Doamna Pocket făcu după cum fusese sfătuită, săltînd da* cîteva ori copilul în poală cu neîndemînare, în timp ce ceilalţi copii se jucau de jur împrejur. Aceasta nu dură decît foarte puţin, căci doamna Pocket porunci scurt ca toţi copiii să intre în casă şi să doarmă puţin. Astfel făcui, din prima dată, şi a doua descoperire : anume că hrana micilor Pocket era alcă tuită din tumbe şi din ore de somn, care se urmau cu regu laritate. Aşa stînd lucrurile după ce Flopson şi Millers duseră copiii în casă ca pe o mică turmă de oi, şi domnul Pocket ieşi din casă ca să mă cunoască, nu mă mai miră deloc faptul că domnul Pocket era un om cu o privire nedumerită, cu părul cărunt şi zburlit în vîrful capului, un om care nu s-ar fi pri-' ceput, în nici un caz, să îndrepte situaţia.

CAPI TOLUL

23

Domnul Pocket spuse că-i pare bine că mă vede şi că nă dăjduieşte că nici mie nu-mi pare rău. — Pentru că să ştii, spuse el, cu acelaşi zâmbet ca şi fiul său, eu nu sînt o persoană care poate nelinişti pe cineva. Părea tînăr, în ciuda nedumeririi întipărite pe faţa lui şi a părului foarte cărunt, iar purtările sale erau foarte fireşti. Întrebuinţez cuvîntul „fireşti" fiindcă vreau să spun că nu era prefăcut; ,era împrăştiat din fire, şi acest fel de a fi avea ceva comic ; lucrul ar fi devenit de-a dreptul caraghios dacă el şi-ar fi dat seama că-1 pîndeşte această primejdie. După ce stătu puţin de vorbă cu mine, îi spuse doamnei Pocket, încruntîndu-şi neliniştit sprîncenele lui negre şi frumoase : Belinda, sper că ai urat domnului Pip bun venit ? Ea îşi ridică ochii de pe carte şi spune : Da. Apoi îmi zîmbi distrată şi mă întrebă dacă-mi place gustul apei de floare de portocală. Deoarece întrebarea n-avea nici o legătură, oricît de apropiată sau de îndepărtată, cu vreo întîmplare trecută sau viitoare, am socotit că fusese pusă, ca şi cele dinainte, doar pentru a arata bunăvoinţă. In cîteva ore descoperii — şi o spun de pe acum — că doamna Pocket era unica fiică a unui cavaler care murise cu totul întîmplător şi care îşi băgase in cap că răposatul tatăl Î78

.•.. MI ar fi ajuns baronet dacă n-ar fi existat împotrivirea hotârîtă a cuiva, împotrivire izvorîtă din motive cu totul personale, am uitat a cui împotrivire, asta în cazul cînd am ştiut vreodată ; a suveranului, a primului-ministru, a lorduluican-' i l . i r sau a arhiepiscopului de Canterbury, şi, pe acest temei închipuit, cavalerul nostru se alăturase castei nobililor din Iii mea asta. Cît despre el, cred că fusese făcut cavaler pentru că răscolise gramatica engleză cu vîrful penei sale într-o cjvînta?a disperată, copiată pe hîrtie velină, pe care o ţinuse cu prilejul" punerii pietrei de temelie la o clădire oarecare sau pentru că înmînase fie mistria, fie mortarul unui personaj regal Dai? oricum s-ar fi petrecut lucrurile, cavalerul hotărîse ca doamna Pocket va fi crescută încă din leagăn ca o fiinţă care, prin firea lucrurilor, trebuie să se căsătorească cu un titlu de nobleţă şl care trebuie să fie ferită de orice cunoştinţe plebeiene şi casnice. Tînăra domnişoară fusese păzită şi călăuzită cu atît succes est părinte înţelept, încît devenise o adevărată podoaba, dar o fiinţă cu totul neputincioasă şi nefolositoare. Cu acest eter fericit, îl întîlnise, încă din prima floare a tinereţii, ţ i e domnul Pocket, care era şi el în prima floare a tinereţii şî nu era încă hotărît dacă să se suie pe sacul cu lînă x sau să se adăpostească sub mitra episcopală. Deoarece înfăptuirea unuia d i n aceste două planuri nu era decît o chestie de timp, el şi iu doamna Pocket au tras lucrurile de păr (judecind după felul cum s au desfăşurat lucrurile, mai bine^le-ar fi retezat părul) (jl s-au căsătorit fără ştirea înţeleptului'părinte. Deoarece înţeleptul părinte nu avea nimic altceva de dat decît binecuvînturea sa, îi blagoslovi cu această zestre după o scurtă împotrivire, spunîndu-i domnului Pocket că soţia lui era o „comoară princiară". Domnul Pocket a investit această comoară în felul ire-1 cunoaştem cu toţii de cînd lumea, dar se pare că nu i i adua o dobîndă prea grozavă. Totuşi, e ciudat că doamna et a fost socotită de atunci demnă de o milă respectuoasă fiindcă nu se căsătorise cu purtătorul unui titlu de nobleţe, .• II li mp ce domnul Pocket a fost privit, tot într-un chip neîn ţeles, cu un soi de imputare plină de clemenţă, fiindcă nu l/butise niciodată să obţină un titlu. ' :l
In Camera Lorzilor, locul lordului-cancelar este pe un sac cu lîaâ, In amintirea acelor jrtmurl cînd prosperitatea Angliei se ba2a pe m* ii" i tul
cu lină.

179

Domnul Pocket mă duse in casă şi-mi arătă camera mea, care era foarte plăcută şi mobilată în aşa fel încît puteam săo folosesc cu succes şi ca salonaş. Apoi ciocăni în uşile altor două camere asemănătoare şi mă prezentă locatarilor lor. pe numele de Drummle şi Startop. Drummle, un tînăr cu aer de om bătrîn, era un băiat greoi şi voinic şi tocmai fluiera cînd am intrat în odaie. Startop, mai tînăr ca vîrstă şi înfăţişare, citea, ţinîndu-se de cap, ca şi cum i-ar~fi fost frică că va face explozie din pricină că îngrămădise aici un număr prea mare ide cunoştinţe. Atît domnul, cît şi doamna Pocket dădeau impresia izbitoare că se află în mîinile altcuiva, aşa încît mă întrebam cine era de fapt posesorul casei, cel care-i lăsa şi pe ei să locuiască acolo ; aflai în cele din urmă că puterea necunoscută erau servitorii. Acesta era un fel de a trăi lipsit de griji, fără bătaie de cap, dar părea cam constisitor, căci servitorii socoteau de datoria lor să bea şi să mănînce după placul inimii şi să-şi poftească mereu musafiri jos, în odăile lor. E drept că ofereau domnului şi doamnei Pocket o masă foarte îmbelşugată ; totuşi, mi se părea că pensiunea cea mai bună era în bucătărie, cu condiţia ca pensionarul să fie în stare să se apere, căci, la mai puţin de o săptămână de la sosirea mea, o vecină, pe care familia nici nu o cunoştea, scrise un bilet, cum că o văzuse pa Millers bătînd copilaşul. Această veste o necăji nespus pa doamna Pocket, care izbucni în plîns şi spuse că e nemaipo- , menit cum vecinii nu ştiu să-şi vadă de treburile lor. încetul cu încetul, aflai, mai ales de la Herbert, că domnul Pocket studiase la Harrow • şi la Cambridge 2 şi că fusese un elev strălucit, dar că, după ce avusese fericirea de a se căsători atît de timpuriu cu doamna Pocket, renunţase la planurile lui şi îmbrăţişase cariera de meditator. După ce meditase vreo cîţiva puşti grei de cap — ai căror părinţi, în cazul cînd erau oameni sus-puşi, îi făgăduiau că îl vor ajuta să-şi croiască un drum în viaţă, dar uitau de făgăduialâ după ce copiii încetau cu meditaţiile — bietul om. plictisit de această meserie nebănoasă, venise la Londra. Aici, după ce dăduse greş în înfăptuirea năzuinţelor lui mai înalte, se apucase „să revadă" operele celor care n-avuseseră prilejul*de a se facă cunoscuţi sau trecuseră cu vederea prilejurile care se iviseră. Afară de asta, mai refăcea diferite alte opere scrise pentru ocazii speciale, folosindusi astfel talentele la diferite compilaţii
1 2

Cetăţi universitare engleze.

'1B0

ţi corecturi literare ; cu aceste mijloace, împreună cu alte miei' expediente particulare, ţinea casa pe care am văzut-o şi eu. Domnul şi doamna Pocket aveau o vecină foarte linguşiloure ; aceasta era 0 văduvă înţelegătoare din fire, care era aceeaşi părere cu toată lumea, binecuvînta pe toată lumea. 1 iubea şi vărsa lacrimi pentru toţi, după împrejurări. Numele i i i vecine era doamna Coiler, şi în ziua sosirii mele, mia ii fu hărăzit să o conduc la masă. în timp ce coboram scările, nii făcu să înţeleg că era o mare lovitură pentru doamna P OG1 ct faptul că simpaticul ăomn Pocket era nevoit să primească in < asa lui diferiţi domni, la al căror progres trebuia să con+nl-iile. Nu era vorba de mine, îmi spuse ea, într-o revărsare da liagoste şi de încredere (nu o cunoaştem încă de cinci minute) 5 « L u a ar fi fost toţi ca mine, situaţia ar fi fost cu totul alta, - Dar drăguţa de doamna Pocket, spuse doamna Coiler, in urma dezamăgirii pe care a avut-o în tinereţe (nu că bietul urm Pocket ar fi cu-ceva de vină), afe nevoie de atîta lux ;anţă !... — Da, doamnă, spusei eu ca să o opresc, căci mi-era teani . i 'i va începe să plîngă. Şi e atît de aristocratică din fire... - Da, doamnă, repetai eu cu acelaşi scop ca şi adineauri. — ...încît e. într-adevăr, greu pentru domnul Porket. spuse 1 Coiler, să mai aibă timp şi interes şi pentru altceva il'ară de ea. Fărfi să vreau, mă gîndeam că ar fi şi mai greu dacă măl a i u l n ar avea timp şi interes pentru draga de doamna l ' i n Uet, dar tăcui şi, de altfel, nici nu aveam timp de astfel ^Bt Rtndurt, căci urmăream cu smerenie purtările r e l o r din 1 junii meu. Din cele ce se petreceau între doamna Pocket şi Drumm!e,: In llmp ce eu eram preocupat de cuţit, furculiţă, linqi'râ, hm şi alte instrumente de autodistrugere, aflai că DrumI cărui nume de botez era Bentley, aştepta să meşteiicfl rangul de baronet. Apoi aflai cu privire la cartea pe ' c l i i s e doamna Pocket în grădină că trata despre Ittlurl li ţ i ' $i mai aflai că doamna Pocket ştia data precisă ia huntrul ei ar fi fost trecut în cartea aceea dacă n-ar fi ufm/îrit de ghinion. Drummle nu spunea prea multe, dar Iul lui măsurat (îmi părea un om foarte posao) vorbea ca in ales şi o cinstea pe doamna Pocket ca pe o doamnă i ţ i 1 (i pe o soră în afară de ei doi şi de doamna Coiler, vecina n i ' nnleS, nimeni nu se amesteca în această conversaţie, re» pflrea să-1 necăjească pe Herbert. Discuţia nu părea
181

sâ se sfîrşească prea repede, cînd, deodată, pajul intră, vestind o nenorocire casnică. Într-adevăr, bucătăreasa greşise friptura. Atunci, spre uimirea mea fără seamăn, îl văzui pentru prima oară pe domnul Pocket căutîndu-şi liniştea în executarea unor gesturi care mi se părură cu totul neobişnuite, dar care nu făcură nici o impresie asupra celorlalţi şi cu care pînă la urmă aveam să mă obişnuiesG şi eu. Puse jos cuţitul şi furculiţa, îşi înfipse mîinile în părul lui ciufulit şi se părea că face sforţări uriaşe pentru a se ridica pe el însuşi, trăgîndu-se de păr. Dnpă ce făcu aceste gesturi, fără să izbutească de fel să se ridice, îşi reluă liniştit îndeletnicirea dinainte. Doamna Coiler schimbă subiectul şi început să mă măgulească. In primele clipe îmi plăcu, dar mă măgulea în chip atît de grosolan, încît, în curînd, vorbele ei nu-mi mai făcură nici o plăcere. Avea un fel şerpuit de a se apropia de mine cînd pretindea că se interesează cu pasiune de locurile şi de prietenii pe care îi părăsisem, un fel care, într-adevăr, îmi amintea de un şarpe cu limba despicată ; şi cînd se năpustea, din cînd în cînd, spre Startop (care nu prea vorbea cu ea) şi spre Drummle (care vorbea şi mai puţin), eu îi fericeam pe amîndoi, fiindcă stăteau de cealaltă parte a mesei. După masă fură aduşi şi copiii, iar doamna Coiler se porni pe nişte comentarii pline de admiraţie asupra ochilor, nasurilor şi picioarelor lor, ceea ce era un fel foarte potrivit de a le face educaţia. Erau patru fetiţe şi doi băieţaşi, în afară de . cel mai mic, care puteau să fie una sau alta, şi de următorul, care nu era încă nici una. nici alta. Copiii fură aduşi înăuntru de Flopson şi de Millers, ca şi cum aceşti doi ofiţeri, în lipsă de. vreo însărcinare specială, s-ar fi îndeletnicit cu recrutarea de copii şi i-ar fi prins pe aceştia ; iar doamna Pocket se uita la cei care ar fi trebuit să fie nişte pui de nobili ca şi cum sar fi gîndit că mai avusese odată plăcerea să-i inspecteze şi n-ar fi ştiut ce să facă cu ei. — Daţi-mi furculiţa, doamnă, şi luaţi cuţitul, spuse Flop son. Nu aşa, vreţi să cadă cu capul sub masă ? In urma acestui sfat, doamna Pocket îl luă altminteri şi-1 aşeză cu capul pe masă, lucru ce se semnală celor de faţă printr-o zguduitură zdravănă. — Doamne sfinte ! Daţi-mi-1 înapoi, spuse Flopson. Şl dumneata, domnişoară Jane, vino să-i dansezi copilului. Una din fetiţe, un pumn de copil, care îşi luase de timpuriu sarcina de a avea grijă de ceilalţi, plecă de la locul el, veni lîngă mine şi începu să se apropie şi să se depărteze îiţ pas de dans de copil, pînă ce acesta încetă cu plînsul şi începu 182

■A rldâ. Copiii rîdeau cu toţii, şi domnul Pocket (care între l i m p încercase să se ridice în sus trâgîndu-se de păr) rîse şi el, $1 .dunei rîserăm cu toţii şi ne înveselirăm. Flopson îndoi copilul din încheieturi, ca pe o păpuşă olan-şi izbuti să-1 aşeze fără nici un accident în poala doamnei l'ocket ; „ apoi îi dădu mititelului spărgătorul de nuci, ea aă se |oace cu el, atrăgînd atenţia doamnei Pocket asupra faptului că mînerele acestui instrument nu prea se împăcau cu achii lopilului şi însărcinînd-o cu glas aspru pe domnişoara Jana || .iibă şi ea grijă. Pe urmă, cele două dădace ieşiră din odaia şl se încăierară cu pajul care ne servise şi care cu siguranţă i pierduse jumătate din nasturi la masa de joc. Eu mă simţeam foarte prost, fiindcă domna Pocket începu 0 discuţie cu Drummle cu privire la doi baroneţi, în timp ce mînca o protocală împărţită în felii şi muiată în vin cu zahăr, ultînd cu totul de copilul din poală, care făcea cele mai înspăiiniiiiatoare mişcări cu spărgătorul de nuci. In cele din urmă, micuţa Jane, văzînd primejdia care ameninţă creierii fragezi fii copilului, se sculă încet de la locul ei şi, prin diferite şiret licuri, scoase arma din mîinile lui. Doamna Pocket, care toGin ii işi isprăvise portocala, se arătă nemulţumită de acest lueru $1 spuse fetiţei : Copil rău ce eşti, cum îndrăzneşti ?! Du-te şi aşază-ta iiniiiaidecît la locul tău. Mămico, bîigui fetiţa, şi-ar fi scos ochii. i Cum îndrăzneşti să spui asta ! răspunse doamna Poc1. i Du-te la locul tău, numaidecît ! Demnitatea doamnei Pocket era atît de zdrobitoare, îneît itnţeam copleşit, ca şi cum eu aş fi avut cine ştie ce vină. — Belinda. interveni domnul Pocket din celălalt capăt ui mesei Cum poţi fi atît de absurdă ? Jane s-a amestecat t l i t . t r ca să apere mititelul. — Nu îngădui nimănui să se amestece ! spuse doamna Pocket Şi mă miră, Matthew, că după părerea ta, lumea tre să mă jignească amesteeîndu-se în treburile mele. — Doamne fereşte! făcu domnul Pocket, într-o izbuc nire de deznădejde plină de durere. Trebuie să lăsăm copiii să KP omoare cu spărgătorul de nuci şi să nu-i salvăm ! — Nu vreau ca Jane să se ^mestece, spuse doamna Pocirundnd o privire majestuo'asă spre mica vinovată Doar ftll cine a fost bunicul meu ! Tocmai Jane ? ! Domnul Pocket îşi înfipse din nou mîinile în păr şi, de . aceasta, într-adevăr, se ridică puţin de pe scaun.
183

.-:, .— I-auzi ce spuae I strigă el neputincios, adresîndu elementelor naturii. Să laşi copiii să se omoare cu spărgătorul de nuci din'pricina rangului bunicilor! Apoi se lăsă din nou pe scaun şi tăcu. în timpul acesta, noi ne uitam cu toţii stingheriţi la faţa de masă. Urmă o pauză, în timpul eăreia nevinovatul şi nepotolitul copilaş făcu cîteva sărituri şi gînguri către Jane, singurul membru al familiei (în afară de servitori) pe care, după părerea mea, mititelul îl cunoştea. ~ Domnule Drummle, spuse doamna Pocket, vrei s-o suni pe Flopson ? Jane, copil neascultător ce eşti, du-te la culcare ţ Hai, mititelule, vino cu mămica! Mititelul, care era cinstea personificată, se împotrivi tu toată tăria. Se îndoi deasupra braţului doamnei Pocket, arătîndu-ne o pereche de pantofiori împletiţi şi nişte picioruşe cu gropiţe, în loc să ne arate obrajii, şi fu dus afară într-o etare de supremă revoltă. Dar, în cele din urmă, tot cîştigă, căci, după cîteva minute, îl văzui prin fereastră în braţele: micuţei Jane. Ceilalţi cinci copii fură lăsaţi la masă, căci Flopson &■ de rezolvat o treabă personală, şi altcineva nu avea grijă de ei. în felul acesta, am avut prilejul să-mi dau seama de relaţiile dintre ei şi domnul Pocket, relaţii care fură date la iveală în chipul următor : Domnul Pocket, mai nedumerit ca de obicei şi cu părul ciufulit, se uită la ei, timp de cîteva clipe, ca şi cum n-ar fi înţeles de ce locuiau şi mîncau în casa aceea şi de ce natura nu-i încartiruise într-altă parte. Apoi, cu un glas distant, de misionar, le puse cîteva întrebări, ca. de pildă i De ce Joe avea o gaură în guleraş ? Şi el răspunse : „Tăticule, Flopson a spus că mi-o cîrpeşte cînd o avea timp". Sau . De ce avea Fanny o bubă ? Şi ea spuse : „Tăticule, a spus Millers că-mi pune o compresă, dacă nu uită". Apoi, pe domnul Pocket îl cuprindea dragostea părintească şi dădea cîte un şiling fiecărui copil, trimiţîndu-i să se joace. în timp ce ei ieşeau, el făcea o sforţare puternică de a se ridica de pe scaun trăgîndu-se de păr şi, în cele din urmă, înlătura problema din mintea lui fără s-o dezlege. Seara, lumea se ducea la vîslit, pe fluviu. Deoarece Drummle şi Startop aveau fiecare cjte o barcă, mi-am spus că trebuie ,să-mi fac şi eu rost de una şi să-i las în urmă pe amîndoi, Eram destul de priceput la toate sporturile pe care le practică băieţii de la ţară, dar fiindcă îmi dădusem seama că stilul meu nu era destul de elegant pentru Tamisa — ca să nu mai vor184

do alte ape — m-am hotărît să iau lecţii de la cîştigătorul unul concurs de vîslit, care îşi făcea de obicei cursa chiar în faţa casei noastre şi cu care am făcut cunoştinţă prin noii mei ii ni. Această persoană cu autoritate mă puse rău în în<ălură, spunîndu-mi că am un braţ de fierar. Dacă ar fi ftlut că-1 paşte primejdia de a-şi pierde elevul din pricina ■ l u i compliment, mă îndoiesc că l-ar mai fi făcut. Cînd ajunserăm acasă, masa de seară era gata, şi cred am fi fost cu toţii foarte veseli dacă nu s-ar fi întîmplat plăcere casnică. Domnul Pocket era foarte bine dispus cînd (uplncasa intră şi spuse : Dacă nu vă supăraţi, eonaşule, aş vrea să vă spun ceva. Să-1 spui ceva conaşului ? întrebă doamna Pocket, . ■ se simţea din nou rănită în demnitatea ei. Ce-ţi trece prin fiind ? Du-te şi vorbeşte cu Flopson. Sau cu mine, dar altă — Nu vă supăraţi, spuse fata, dar aş vrea să vorbeso nnidecît cu conaşul. La aceste vorbe, domnul Pocket ieşi din odaie, şi pînă la nnrcerearlui, noi făcurăm ce ne tăie capul. — Să-ţi spun ceva nostim, Belinda, spuse domnul Poc. întorcîndu-se cu o înfăţişare îndurerată, ba chiar deznă|dultă. Bucătăreasa zace beată moartă pe podeaua din bucăIrtrle, şi în dulap stă o bucată de unt, pe care ea spune că vrea ■ i I vîndă drept untură ! I toamna Pocket se arătă mişcată şi binevoitoare. — Asta-i treaba nesuferitei de Sophia ! spuse ea. — Ce vrei să spui, Belinda ? întrebă domnul Pocket. Sophia ţi-a spus. lămuri doamna Pocket. Doar am vă> i i o cu ochii mei şi am auzit-o cu urechile mele cînd a venit " l i M i i i r i în odaie şi a spus că vrea să-ţi vorbească. M-a dus pînă-jos. răspunse domnul Pocket, şi mi a i femeia şi bucata de unt. — Şi tu, Matthew, o aperi, spuse doamna Peeket, deşi Icut un lucru rău ? Domnul Pocket scoase un geamăt jalnic. — De aceea sînt eu nepoata bunicului meu, ca să nu înnlmio în casa asta? spuse doamna Pocket. Afară da ncătareasa a fost totdeauna o femeie simpatică şi GU isfl, şl cînd a intrat în serviciu, mi-a spus, dintr o por'Uirnlfl, că simte că sînt născută pentru a fi ducesă. j

In odaie se afla o canapea, pe care domnul Pocket se lăsa într-o atitudine ce amintea de gladiatorul muribun. Din a«' ceasta poziţie, îmi spuse cu un glas spart: — Noapte bună, domnule Pip. Tocmai socoteam şi eu o ăar fi mai bine să-1 las §i să mă) duc la culcare.

CAPI TOLUL

24

Două sau trei zile mai tîrziu, după ce mă instalasem în odaia mea, după ce mă plimbasem de mai multe ori încoace şincolo prin Londra şi cumpărasem tot ce-mi dorea inima/ domnul Pocket şi cu mine avurăm o convorbire îndelungată* Ştia mai multe lucruri despre viitorul meu decît ştiam eii', căci făcea mereu aluzie la ceea ce îi spusese domnul Jaggers. anume că nu eram destinat nici unei profesiuni şi că, pentru viitorul care mă aştepta, era de ajuns dacă eram în stare „să mă ţin pe picioare", ca şi ceilalţi tineri care trăiau în belşug*' Desigur că am fost şi eu de aceeaşi părere, fiindcă nu vedeani cum ar fi putut să fie altfel. M-a sfătuit să încerc să cunosc diferite locuri din Londra, ca să capăt acele puţine cunoştinţe de care aveam nevoie şi', 1* să-1 învestesc pe el cu funcţia de călăuză şi de director d4 studii. Nădăjduia că, dacă voi fi ajutat în chip inteligent, mă voi ciocni de puţine greutăţi, şi în curînd voi fi în stare să mă lipsesc de orice alt ajutor, în afară de-al lui. Prin felul cum îmi spunea aceste cuvinte şi multe altele avînd acelaşi scop, izbuti de minune să stabilească între noi o atmosferă de în credere ; şi pot spune de pe acum că şi-a îndeplinit întotdeauna misiunea cu atîta zel şi cu atîta cinste, încît m-a făcut şi pe mine zelos şi cinstit în îndeplinirea oBligaţiilor mele faţă de el. Dacă el, ca învăţător, s-ar fi purtat cu nepăsare, nu mă îndoiesc că eu, ca elev, m-aş fi purtat la fel ; dar el nu-mi dădu putinţa unor astfel de scuze şi ne purtarăm amîndoţ frumos unul faţă de celălalt. Şi nici nu mi s-a părut vreodată că în legăturile lui cu mine ar fi existat ceva caraghios, căci nu vedeam în el decît ceea ce era serios, bun şi cinstit. După ce luasem aceste hotărîri, ba chiar ajunsesem atît da] departe încît mă apucasem serios de învăţătură, mi se părij" că, dacă mi-aş păstra odaia din „Barnard's Inn", viaţa mi-âfr 186

fi mult mai plăcută, iar purtările mele nu vor fi nicidecum «nai proaste, datorită tovărăşiei lui Herbert. Domnul Pockets mi se împotrivi, dar stărui asupra faptului că trebuia să supunpropunerea custodelui meu înainte de a lua vreo hotărîre. Ara «Imţlt numai decît că scrupulele lui se datorau gîndului că planul meu îi va micşora lui Herbert cheltuielile, aşa că m-am dus la „Little Britain", ca să-i împărtăşeso domnului Jaggers 'i"iinţa mea. — Dac-aş putea să cumpăr mobila care a fost închiriată i ii LI mine, spusei eu, şi încă vreo două-trei lucruri, m-aş li ca acasă. — Fie ! făcu domnul Jaggers, rîzînd scurt. Ţi-am spus eu I I al să te descurci. Bine! Cît îţi trebuie? I am răspuns că nu ştiam cît. Hai ! făcu domnul Jaggers. Cît ? Cincizeci de livre ?. O, nu, nici pe departe ! Cinci livre ? întrebă domnul Jaggers. Scăderea era atît de mare, încît spusei încurcat: O, mai mult. !.' Mai mult, aşa ? făcu domnul Jaggers, aşteptînd ras ul meu cu mîinile în buzunare, cu capul într-o parte şi « II hii aţintiţi pe peretele din faţa mea. Cu cît mai mult ? — E greu să fixezi o sumă, răspunsei eu şovăind. — Hai ! făcu domnul Jaggers. Hai să hotărîm. De două ml cinci ajunge? De trei ori cinci ajunge? De patru ori cinci I ara spus că, după părerea mea, atît ajunge. De patru ori cinci zici că ajunge, aşa-i ? spuse domnul incruntîndu-se. Acum, cît zici că face de patru ori i ? Cît face ? Da ! făcu domnul Jaggers, Cît ? '— Cred că trebuie să-mi daţi douăzeci de livre, spusei tmblnd. — Nu te-am întrebat cît trebuie să-ţi dau eu, dragul meu, i' domnul Jaggers, clătinînd din cap în semn de împotriVrcau să ştiu cît zici dumneata că face. Douăzeci de livre, fără îndoială !
;

— Wemmick ! strigă domnul Jaggers, deschizînd uşa biI i o chitanţă de la domnul Pip şi dă-i douăzeci de livre. fel foarte categoric de a lucra în afaceri mă impreilernic, deşi nu prea plăcut. Domnul Jaggers nu rîdea I ; tn schimb, purta ghete mari şi lustruite, care scîr187

ţîiau; şi cînd îşi lăsa greutatea corpului pe ghete şi-şi apleca capul, îmbinîndu-şi sprîncenele în aşteptarea unui răspuns, ghetele scîrţîiau întocmai ea un rîs uscat şi bănuitor. Deoarece tocmai ieşise din odaie şi fiindcă în ziua aceea Wemmick era ioarte vesel şi vorbăreţ, i-am spus că nu sînt lămurit asupra purtării domnului Jaggers. — Spune-i asta, şi o s-o ia drept un compliment, îmi răspunse Wemmick. El nici nu vrea să fii lămurit. O ! făcu el, văzîndu-mă uimit. Nu firea lui e de vină, e din pricina pro fesiei, numai din pricina profesiei. Wemmick şedea la pupitru şi ronţăia un biscuit tare şi uscat; din cînd în cînd, arunca firimiturile în gura lui, caro semăna cu o crăpătură, ca şi cum le-ar fi aruncat într-o cutie cu scrisori. — întotdeauna mi se pare, spuse Wemmick, că a întins o cursă şi că stă la pîndă. Deodată, ţae, te-a prins ! Fără să-mi exprim părerea că asemenea curse întinse oamenilor nu fac parte din plăcerile vieţii, i-am spus că-1 socoteam pe domnul Jagger foarte iscusit. — E adînc. spuse Wemmick, ca Australia. Arătă cu tocul spre uşa biroului, ca să-mi arate că alesese Austrlia în figura lui de stil fiindcă era de cealaltă parte a globului. Dacă ar exista ceva mai adînc, adăugă Wemmick, aducînd tocul înapoi spre foaia de hîrtie, atunci aşa ar fi şi el. Apoi îi spusei că, după cîte vedeam, treburile mergeau bine, şi Wemmick spuse : — Gro-zav ! îl întrebai dacă domnul Jaggers lucrează cu mulţi secretari, iar el îmi răspunse : — Nu prea ne-ncurcăm noi cu mulţi secretari, fiindcă nu există decît un singur Jaggers, şi oamenii nu-1 vor decît pe el. Sin tem numai patru secretari. Vrei să-i vezi ? Eşti doar de-al nostru, nu ? Am primit propunerea. După ce a aruncat tot biscuitul în ' cutia de scrisori şi mi-a dat suma pe care o scosese dintr-o casetă închisă în casa de bani, a cărei cheie o ţinea pe undeva pe la spate şi o scotea prin gulerul hainei ca pe o codiţă de purcel, ne-am urcat sus. Casa era întunecoasă şi dărăpănata ; ■ se părea că umerii soioşi, care lăsaseră urme în odaia domnului Jaggers, s-au tîrit ani de-a rîndul în sus şi în jos pe scărf La etajul întîi, în odaia din faţă, un secretar mare, gras şl buhăit, care semăna fie cu un hangiu, fie cu un om care se îndeletniceşte cu prinsul şobolanilor, era foarte adîncit într-o

discuţie cu trei sau patru oameni cam jerpeliţi, cu care vorbea frtrfl fasoane, aşa cum vorbea toată lumea de aici cu cei care contribuiau la umplerea lăzilor domnului Jaggers. — Ticluieso împreună mărturia pentru curtea cu juri, mi lamuri domnul Wemmick, după ce ieşirăm din cameră. In odaia de deasupra, un secretar, lăţos şi moale ca un r (pe care stăpînul ar fi uitat să-1 -tundă de pe vremea ctnd era căţeluş), stătea şi el de vorbă cu un om cu ochii blegi, i i ' p i e care domnul Wemmick îmi spuse că e turnător, că nu atingea niciodată focul de sub cazanul de topit şi că mi-ar fi topit orice i-aş fi cerut; bietul om părea atît de năduşit, de i şi-ar fi încercat meşteşugul asupra lui însuşi. într-o iiil.nţfi din fund, un om cu capul între umeri şi faţa înfăşurată i n i i o flanelă murdară, îmbrăcat în nişte haine vechi şi negre, păreau ceruite de lustruite ce erau, stătea aplecat şi tran-!•■ i i . i pe curat cele-scrise de ceilalţi doi domni, spre folosinţa domnului Jaggers. Asta era toată instituţia. După ce coborîrăm scara, domnul Wemmick mă conduse în odaia custodelui meu şi-mi spuse : — Pe asta ai văzut-o ? — Dacă nu te superi, spusei eu, deoarece cele două busnesuferite se uitau ehiorîş îmi atraseră din nou atenţia, Ine reprezintă .astea ? — Astea ? întrebă Wemmick, suindu-se pe un scaun şi M i i l l i n d praful de pe cele două capete înfiorătoare înainte de A le lua jos Grozavi sînt ăştia doi ! Nişte clienţi vestiţi de-ai I I . care ne-au adus faima.'Tipul ăsta (ce ţi-o fi venit să ' " i n i i de pe locul tău noaptea şi să-ţi bagi nasul în călimară, i rilmîi cu pata pe sprinceană, păcătosule?!), ăsta şi-a stflpînul şi, avînd în vedere că nu s-au găsit dovezi îmi Ivu lui, n-a ticluit-o prost. Chiar aşa arăta ? întrebai eu, îndepărtîndu-mă de Irul acela, în timp ce Wemmick îi curăţa sprinceana cu Irulpnt şi apoi 0 ştergea cu mîneca hainei. Dacă aşa arăta ? Leit el ! Mulajul a fost făcut la NewIndată după ce l-au dat jos. Mă îndrăgeai grozav, aşa e, hcr bătrîn ce e ş t i ? ! spuse Wemmick. Apoi îmi explică 1A Ieşire drăgăstoasă, arătîndu-mi broşa cu femeia şi cu > plîngătoare de lîngă mormîntul cu urna şi-mi spuse : omandat-o anume pentru mine! — Doamna reprezintă pe cineva ? întrebai eu. Nu, răspunse Wemmick. Doar aşa, de haz (îţi plăceş IA fncl haz, aşa-i! ?). Nu. nici urma de doamnă în procesul
'■ '■ '" 180

ăsta, domnule Pip, doar una, şi aceea nu era subţirică şi nobilă. Şi pe aceea, Doamne fereşte, n-ai fi văzut-o îngrijind do o urnă ! Doar dacă ar fi fost ceva băutură înăuntru. Preocupat de broşa, Wemmick puse bustul la locul lui şi lustrui broşa cu batista. Şi celălalt tot aşa a sfîrşit-o şi el ? întrebai eu. Ar la fel. Ai dreptate, spuse Wemmick. Aşa arată cu toţii. Ca şl cum una din nări le-ar fi fost prinsă cu o undiţă agăţată de un fir de păr de cal. Da, tot aşa a sfîrşit-o şi ăsta, sfîrşitul lor firesc, crede-mă ! Ştrengarul ăsta ticluia testamente, daqă nu cumva îi trimitea şi pe testatori pe lumea cealaltă... Şi, totuşi, erai o lichea de soi (domnul Wemmick vorbea cu el) şi spuneai că ştii să scrii greceşte. Aiurea, lăudărosule ! Ce mai mincinos erai! în viaţa mea n-am văzut aşa mincinos ! înainte de a~s.i aşeza răposatul prieten pe raft, domnul Wemmick puse mîna pe cel mai mare dintre inelele lui de doliu, spunînd : A trimis să mi-1 cumpere în ajun, ştii ? în itmp ce Wemmick aşeza pe raft cel de-al doilea bust şi cobora de pe scaun, îmi trecu prin minte că toate giuvao rurile lui trebuie să fi avut aceeaşi origine. Deoarece vorbise fără înconjur despre lucrurile acestea, cînd l-am văzut din nou în faţa mea, ştergîndu-şi mîinile de praf, am îndrăznit să-1 întreb dacă era într-adevăr aşa. — Da, sigur, răspunse el ; toate acestea sînt daruri de acelaşi soi. Ştii, unul aduce pe altul, aşa se întîmplă. Eu le primesc; întotdeauna Sînt curiozităţi. Şi apoi, sînt lucruri de valoare. Poate că nu sînt chiar aşa de preţioase, dar sînt por tative, şi totuşi au o oarecare valoare. Pentru dumneata, pe care te aşteaptă un viitor strălucit, poate că n-au însemnătate, dar eu m-am călăuzit întotdeauna după deviza : „Pune mîna pe orice fel de avere portativă". După ce îmi, manifestai respectul pentru această deviza luminată, Wemmick urmă pe un ton prietenos : — Dacă vreodată n-ai să ai ceva mai bun de făcut, te-ac supăra să vii să mă vezi acasă la mine, la Walworth ? îţi pot oferi un • pat. şi vizita dumitale ar fi o cinste pentru mine. N-am prea multe lucruri să-ţi arăt, dar poate că ţi-ar plăcea să te uiţi la riteva mici curiozităţi dintre acestea. Şi grozav e de plăcut să locuieşti într-o vilă cu grădiniţă ! I-am răspuns că aş fi îneîntat să mă bucur de ospitali tatea lui.
190

— Mulţumesc, spuse el. O să ne înţelegem asupra unei rllo care să-ţi convină. Ai luat vreodată masa cu domnul încă nu. Bine, făcu Wemmick. O să-ţi dea vin, şi încă vin bun. Iu o să-ţi dau şi punch 1 , şi nu din cel obişnuit. Şi săţi mal^ ■pun ceva. Cînd ai să iei masa cu domnul Jaggers, să te uiţi M^rijitoarea lui. — O să văd ceva neobişnuit ? — Ştiu eu ? spuse Wemmick. Al să vezi o fiară domestiAi să-mi spui că asta nu e ceva neobişnuit, dar eu îţi i i'.pund că depinde de cît de sălbatică era fiara la început <,i dt de mult a fost domesticită. Nu vreau să-ţi stric părerea io puterea domnului Jaggers. Dar fii atent! ;• I un făgăduit că aşa voi face, căci vorbele lui îmi stîrni' #rrd curiozitatea şi interesul. îmi luai rămas bun, iar el mă ha dacă n-aş vrea să-mi pierd cinci minute ca să-1 văd I • domnul Jaggers „la treabă". l ' i n mai multe motive i-am răspuns că da, mai ales că nu | nl«'legeam prea bine la ce „treabă" îl vom găsi pe domnul rs. Pornirăm spre oraş şi merserăm pînă la un tribunal lnics.it de lume, unde o rudă de sînge (în înţelesul ucigaş al puvlntului) a răposatului care avea originalul gust de a oferi ' l inoşe stătea pe banca acuzaţilor, mestecând stingherit ; Intre timp, custodele meu lua interogatoriul în contra-i Iu — nu ştiu care din două — unei femei, băgînd groaza Jft ta, In sală şi în toată lumea de faţă. Dacă cineva, oricine Bf fi fost, spunea o vorbă care nu-i plăcea' domnul Jaggers u i ' , 1 immaidecît ca persoana să fie „notată". Iar cînd cineva > i a să recunoască un anumit lucru, spunea: „Lasă, că Brut eu totul de la dumneavoastră 1". Şi dacă cineva recunoştea, mă : „Acum te-am prins !". Cînd îl vedeau muşcîndu-şi n i , magistraţii tremurau. Hoţii şi cei care îi prinseseră 'ţ i Ii urmăreau cuvintele deopotrivă de vrăjiţi şi de Inii umilitaţi şi se ghemuiau de groază cînd un singur fir din ele lui se zburlea spre ei. Nu puteam să-mi dau seama i o parte era el, pentru că mi se părea că-i macină pe toţi tr-0 rîşniţă ,' atîta ştiu că, în clipa în care m-am strecurat In vlrful picioarelor, nu era de partea curţii, fiindcă îl pe bietul bătrîn care prezida să ţopăie cu picioarele pe
lllrâ car* ie prepară du? vin sau alt lichid — lapte, ceai sau apă J? I cu zahăr ţi lămiie fi uneori cu mirodenii sau meniă. ■ rs ?

:

191

sub masă. îl învinuiau pentru felul în care se purtase în ziu. aceea, în calitate de reprezentant al legii şi al justiţiei britanice şi ca preşedinte al curţii.

CA ,' I TOLUL

25

Bentley Drummle, care era un individ atît de posac încît atunci cînd punea mîna pe o carte ţi se părea că autorul îl adusese vreo ocară, nu avea o purtare mai plăcută nici faţă de amicii lui. Era greoi la înfăţişare şi în mişcări şi greu de cap; avea o faţă nepăsătoare, greoaie şi o limbă bleaga, care se lăfăia în gura lui aşa curase lăfăia el prin odăi. Şi, pe deasupra, mai era şi leneş, închipuit, zgîrcit, închis şi bănuitor. Se trăgea dintr-o familie bogată din Somersetshire, şi bieţii lui părinţi crescuseră această împreunare de defecte pînă cînd descoperiră că băiatul.era major şi nătărău. Aşadar, cînd Bentley Drummle venise la domnul Pocket, era cu un cap mal înalt decît gazda lui şi cu o jumătate de duzină de capete mai tare de cap decît majoritatea oamenilor. Startop fusese răsfăţat de o mamă slabă de înger şi ţinui acasă în vremea cînd ar fi trebuit să se ducă la şcoală ; era foarte legat de mama lui, pe care o admira nespus. Avea trăsături gingaşe de femeie şi era — „după cum ai putea să vezi, deşi n-ai văzut-o niciodată", îmi spunea Herbert — „leit mai-căsa". Era, prin urmare, firesc să-1 îndrăgesc mai mult pe el. decît pe Drummfe şi, încă de la primele noastre plimbări cu barca pe înserat, să stăm de vorbă amîndoi de la o barcă la alta, vîslind spre casă, în timp ce Bentley Drummle venea singur pe dîra pe care o lăsau bărcile noastre, croindu-şi drum prin păpuriş, pe sub malurile înalte. Se tîra întotdeauna de-a lungul malului, ca o amfibie stîngace, chiar atunci cînd fluxul ar fi putut să-1 ducă cu repeziciune ; şi de cîte ori mă gîndesc la el, îl văd venind în urma noastră pe întuneric sau luptîn-du-se cu valurile stîrnite de vîslele noastre, în timp ce noi înaintam prin lumina apusului sau în lumina lunii, care so aprindea în mijlocul fluviului. Herbert era tovarăşul meu de fiecare zi şi eram buni prieteni. împărţeam cu el barca, ceea ce îl aducea foarte des ia Hammersmith ; iar faptul că locuiam în aceeaşi cameră, mă făcea să mă duo des la Londra. Făceam drumul dintre aceste două locuri la orice oră din zi şi din noapte. Şi acum încă 102

drag drumul acela (deşi nu mai este atît de frumos ca ituncl), în amintirea acelor vremuri pline de speranţă şi ■ tli,e neprihănită. Locuiam de o lună sau două la familia Pocket, cînd apăI 11. i domnul şi doamna Camilla. Camilla era sora domnului ■ t . Georgiana, pe care o văzusem tot atunci la domnişoara l l . i v l s l i a m , sosi şi ea. Femeia asta nemăritată şi nesuferită, .lădea băţoşeniei ei numele de religie şi ficatului ei nume !• iubire, era verişoara domnului Pocket. Oamenii aceştia mă Urau cu ura lăcomiei şi a dezamăgirii. Adevărul e că, de cînd urîdea norocul, mă linguşeau cu cea mai josnică slugărFaţă de domnul Pocket, pe care îl socoteau un copil n, care habar n-avea de interesele lui, şei purtau cu înii iţa aceea binevoitoare cu care îi mai auzisem vorbind re el şi altă dată. Pe doamna Pocket o dispreţuiau ; în 'ijiimb, admiteau că biata făptură suferise dezamăgiri amarin viaţa ei, fiindcă lucrul răsfrîngea oarecare lumină şi ira lor. Aceasta era lumea în care trăiam eu şi unde începui să ' . i j e s c de educaţia mea. încetul cu încetul, căpătai obii Toarte costisitoare şi începui să cheltuiesc atîţia bani, după cfteva luni, mă cuprinse spaima, dar, de bine^de lot mă ţineam de carte. Aceasta nu dovedea vreun merit l) it , ci numai acela că aveam destul bun-simţ ca să-mi ....isc cusururile. Cu ajutorul domnului Pocket şi al lui i l u r t , am înaintat repede; ştiindu-i alături de mine. pe ■ ii oameni, care îmi dădeau mereu ghes de cîte ori era le, şi simţind că am în faţa mea un drum lipsit de piedici, fi trebuit să fiu un prostănac, ca Drummle, ca să nu fac le pe care le-am făcut. Nu-l văzusem pe domnul Wemmick de cîteva sâptămînt, lntr-8 bună zi, îmi dădu în gînd să-î scriu un bilet, cum i ml ar face plăcere să trec să-1 iau într-o seară şi să ne 11 împreună acasă la el. El îmi răspunse că asta l-ar I că mă aşteaptă la birou la ora 6. Mă dusei acolo şi. i ce sună ceasul, el îşi ascunse cheia casei de bani nfl, l;i spate. IV a| £»îndit/să mergem pe jos pînâ la Walworth ? mă răspunsei eu,.dacă îţi face plăcere, hiar foarte multă, spuse Wemmick, fiindcă am sUit irole sub pupitru toată ziua şi aş vrea să mă dez-'i spun mai întîi ce avem astă-scara la masă, dom-

nule Pip. Avem tocană făcută în casă şi friptură rece de găinii de la magazin. Cred că-i proaspătă, fiindcă stăpînul prăvăli» de unde am cumpărat-o a fost jurat, zilele trecute, într-unui din procesele noastre şi i-am dat drumul numaidecît. l-am aminţit de asta cînd am cumpărat găina şi i-am spus : „Alege una bună, măi englezule, fiindcă dacă am fi vrut să te ţinem în boxă încă o zi, două, n-ar fi fost mare lucru pentru noi" Şi el mi-a spus : „Dă-mi voie să-ţi dăruiesc cea mai frumoasă găină din prăvălie". Desigur că i-am dat voie. una-alta, e o avere portativă. Sper că n-ai nimic împotriva unui părinte bătrîn ? Eu credeam că tot mai vorbeşte de găină, dar el adăuj — Fiindcă locuiesc împreună cu tatăl meu, un om băti Eu îi răspunsei ceea ce îmi dicta politeţea. Va să zică, n-ai luat încă masa cu domnul Jaggers î spuse el în timpul drumului. • Încă nu. Mi-a spus-o şi el azi după-amiază, cînd a auzit că vil. Nădăjduiesc că te va invita mîine. Vrea să-i cheme şi pa prietenii dumitale. Trei ; ai - trei prieteni intimi ? Deşi nu obişnuisem să-1 număr pe Drummle printre prietenii mei intimi, am răspuns : Da. Ştii, vrea să cheme toată banda (nu pr,?a mă simţeam măgulit de acest cuvînt), şi orice o să vă dea de mîncare, să ştii că o să fie bun. Să nu te aştepţi la multe fa'uri, dar fie minunat. Şi mai e ceva ciudat în casa lui, urnă Wemmick, după o pauză de o clipă, ca şi cum observaţia cu privire la îngrijitoare ar fi fost subînteleasă. Niciodată nu zăvorăşte vreo uşă ssu vreo fereastră în timpul nopţii. Nu-1 fură nimeni niciodată ? Niciodată ! răspunse Wemmick. El spune în auzul tu turor : ,.Vreau să-1 văd pe omul care o să mă fure pe mine !", Doamne, dacă nu l-am auzit de o sută de ori spunînd cuvin tele astea unor pungaşi cunoscuţi, în biroul din faţă, apoi nu l-am auzit niciodată ! ,,Ştiţi unde locuiesc ; la mine acasă nu' Re trage niciodată zăvorul; de ce nu daţi lovitura? Hai nu vă ispiteşte ?". Ei bine, nimeni n-are destulă îndrăzneala cs să încerce, fie de dragul banilor, fie pentru cine ştie c« altceva. Aşa groază le este de el ? întrebai eu. Groază ? spuse Wemmick; Te cred că le este groază I E iscusit pînă şi în felul cum îi provoacă. Dar trebuie si
194

i'fl tn casa lui nu există nici urmă de argint. Toate tacîmurila «Iul din metal de Britania. Aşa că nu s-ar alege ei cu prea mult, spusei eu, chiar A, dar el s-ar alege cu mult ! spuse Wemmjck, rete> i - m i vorba. Şi ei ştiu asta. S-ar alege cu vieţile lor, cu ic a zeci dintre ei. Ar obţine tot ce-ar voi, şi e cu nepu să spui că n-ar izbuti să obţină ceva atunci cînd şi-a Ixltfiit în cap. Tocmai căzusem pe gînduri cu privire la puterea custo-i i meu, cînd Wemmick observă : — Cît despre lipsa de argintărie din casă, asta-i adîncimea Aşa cum un fluviu are adîncimea lui firească, aşa şi el pe-a lui. Dar uită-te la lanţul ceasului pe care-1 poartă. Ia e veritabil, nu glumă ! E masiv, spusei eu. Masiv ? repetă Wemmick. Cred şi eu ! E un ceas de cu repetiţie, care, dacă nu preţuieşte o sută de livre, nu uieşte un penny ! Domnule Pip, în oraşul ăsta sînt vreo sute de pungaşi care ştiu despre acest ceas, dar nu există i t , femeie sau copil printre ei care să nu recunoască cel mic inel din lanţul ceasului şi să nu-1 arunce de parc-ar r înroşit dacă cineva l-ar ademeni să pună mîna pe el! poveşti din astea, şi apoi cu discuţii mai generale, i timpul, se isprăvi şi drumul, pînă cînd domnul Wemmick Iiinţă că ajunsesem în districtul Walworth, Walworth era o îmbinare de uliţe negre, de şanţuri şi da niţe şi părea un loc destul de plicticos. Wemmick avea o le lemn în mijlocul unui petic de grădină, şi acoperişul i găurit şi vopsit ca o baterie din care ies ţevi de puşcă.. E opera mea, spuse Wemmick. E drăguţă, nu-i aşa ? Am început s-o laud cum puteam mai bine. Cred că era i mai mică pe care o văzusem vreodată ; avea nişte tfotice foarte ciudate (cele mai multe erau false) şi o itît de mică, îneît abia puteai intra pe ea. Vezi,- aceea e o prăjină de steag, o prăjină adevărată, uri Wemmick, şi în fiecare duminică înalţ un steag Şi uită-te aici. După ce am trecut podul, îl ridic, H|<i, |l tul orice comunicaţie cu exteriorul!
195

I Podul era o scîndurică aşezată peste o prăpastie de vreo patru picioare lăţime şi două adâncime. Dar era o plăcei vezi mîndria cu care Wemmick îl ridica şi îl fixa. în timp ce făcea treaba aceasta, zîrnbea cu un adevărat zîmbet de h rie, nu cu surîsul lui mecanic, dintotdeauna. — în fiecare seară, la ora nouă, după ora Greenwich-ulul l, se aude o împuşcătură, spuse Wemmîck. Acolo, vezi ? Şi cînd simţi zguduitura, zici că-i armă de război, nu glumă! Piesa de artilerie despre care vorbea 'Wemmick era montată într-o fortăreaţă specială, făcută din zăbrele şi apărată de ploaie cu ajutorul unui acoperămînt de muşama, ear< mana cu o umbrelă. — Pe urmă, vezi cum e aşezată, în spatele casei, spi Wemmick, ştii, nu la vedere, ca să nu dăuneze ideii de forti ficaţie, fiindcă principiul meu e : dacă ai o idee, du-o la bun sfîrşit şi rămîi la ea. Nu ştiu dacă şi dumneata eşti de aceeaşi părere... I-am răspuns că, fără doar şi poate, eram. — La spate, e un coteţ, în care cresc un porc, cîteva găini şi cîţiva iepuraşi ; afară de asta, vezi dumneata, fac şi eu sport şi semăn castraveţi ; la masă ai să-ţi dai seama cum e sa'ata pe care o cultiv eu. Aşa că, domnule Pip, spuse Wemmick, clătinîndu-şi capul şi zîmbind din nou, dar cu seriozitate, da ne închipuim că locul acesta ar fi asediat, ne dăm seama • în ceea ce priveşte proviziile, putem rezista al dracului de mult ! La vreo cîţiva iarzi mai încolo, se afla un umbrar, de cară te puteai apropia numai umblînd pe o potecă plină de cotituri, aşa încît drumul pînă la umbrar dura mult tirnp. Aci găsirăm cîteva pahare gata pregătite. Punch-ul era pus la răcit într-un lac ornamental, pe malurile căruia se ridica umbrarul. Această aj ă — cu o insulă la mijloc, care nu părea mai mare decît salata pe care trebuia să o mîncăm la masa de seară — era rotundă, şi în mijlocul ei Wemmick clădise o fîntînă, care, daca puneai în mişcare o morişcă şi scoteai dopul dintr-e ţeava, ţîşnea cu atîta putere, încît îţi uda tot podul palmei. — Eu sînt şi inginerul, şi tîmplarul, şi tinichigiul, şi gră dinarul, şi omul la toate, spuse Wemmick după ce primi feli citările mele. Ştii, e foarte bine aşa. Mă scapă de toate pînzel*
1

Ora cînd soarele se întretaie cu meridianul de la Greenwich, localitnt* în apropierea Londrei, unde se află un mare observator astronomic | cunoscută şi sub denumirea de „timpul sojar de la Greenwich", adoptai ca bază a calculării timpului In lumea întreagă.

196

I O c hI i

lianjen care se agaţă de mine la Newgate şi îi fac plăcere nului. Nu te deranjează dacă te prezint chiar acum bă-ii inului, nu-i aşa? Nu te supără? Ii exprimai nerăbdarea care mă însufleţea în aşteptarea ui prezentări şi intrarăm în castel. înăuntru, lîngă foo, < dea în tihnă un om bătrîn, îmbrăcat într-o haină de flanelă 5 curat, vesel, bine îngrijit, dar cu desăvîrşire surd. — Ei, moşule, strigă Wemmick, strîngîndu-i vesel şi prie■ mîna. Cum îţi merge? Foarte bine, John, foarte bine ! răspunse bătrînul, ca |l cum ar fixînţeles întrebarea. Asta-i domnul Pip, moşule, spuse Wemmick, tare mi-ar j i l . n va să-i auzi numele ! Fă-i semn cu capul, domnule Pip, iv îi place ! Fă-i semn cu capul, dacă .vrei, şi clipeşte din — Casa asta frumoasă e a fiului meu, domnule ! strigă inul, în timp ce eu dădeam din cap din toate puterile. Şi ni e frumos. Cred că parcul şi toate lucrările de pe el ebui folosite de stat după moartea fiului meu, pentru dispoporului. — Grozav eşti de mândru de toate astea, aşa-i, moşule ? bă Wemmick, privindu-1 pe bătrîn, şi trăsăturile lui aspre idulciră de,tot. Uite, un salut pentru tine! şi dădu vîrtos Şi încă unul, tot pentru tine ! şi dădu şi mai vîrtos ap. Aşa-i că-ţi place ? Dacă nu te oboseşte, domnule Pip, ir că ştiu cît este de obositor pentru străini, vrei să-1 mai i ţ i cu un semn din cap? Nici nu poţi să-ţi închipui cîtă • r e fi face... % Am dat din cap de eîteva ori, şi bătrînul era în culmea Iril L-am lăsat dînd de mîncare Orătăniilor şi ne-am aşezat mbrar, ca să bem punch-ul} aici. Wemmick îmi spuse, pi H mp ce-şi fuma luleaua, că i-au trebuit mulţi ani ca să-şi 1 proprietatea la acest grad de perfecţiune. B a dumitale, domnule Wemmick ?" — Da, sigur I răspunse Wemmiek. Am primit-o bucăţică bucăţică. E scutită de dări, ce Dumnezeul Adevărat ? îmi închipui că domnului Jaggers trebuie
ni i placă.

— Nici n-a văzut-o, spuse Wemmick. Nici n-a auzit de Mu l-a văzut niciodată pe bătrîn. Nici n-a auzit de eh iul e una, şi viaţa mea particulară e alta. Cînd mâ duc Iu, las castelul în urma mea, şi' cînd intru în castel,
137

las serviciul afară. Dacă nu ţi-e greu, ţl-aş fi recunos. dacă ai proceda la fel. Nu-mi place să mi se vorbească de i astea în timpul serviciului. Bineînţeles, mi-am dat seama că îndeplinirea dorinţei iul e o chestie de bună-cuviinţă. Deoarece punch-ul era foarte bun, am rămas în umbrar, bînd şi stînd de vorbă pînă aproape da era 9, cînd Wemmick îmi spuse, aşezînd pipa pe masă : — Cea mai mare bucurie a bătrînului e să se apropie d« puşcă. Pornirăm din nou spre castel, unde îl găsirăm pe bătrîri încingînd vătraiul la foc cu ochi nerăbdători, în chip de gătire pentru marea ceremonie din fiecare seară Wemmick stătea cu ceasul în mînă, pînă ce sosi momentul cînd trebui să ia vătraiul înroşit şi să se ducă la baterie. Luă aşadar vătraiul, ieşi din casă şi, îndată, după aceea, se auzi o detunătura care clătină căsuţa aceea sucită, asemănătoare cu o cutie, da parcă ar fi fost gata să o dărîme, şi toate ceştile şi paharele din casă începură să zăngăne. Atunci, bătrînul, care cred ci ar fi fost aruncat în aer de pe jilţul lui dacă nu s-ar fi sprijir în coate, strigă triumfător : — A tras cu puşca ! L-am auzit ! Şi eu dădui de atîtea ori din cap, încît nu întrebuinţez figură de stil spunînd că nici nu-1 mai vedeam pe bătrîn dir pricina ameţelii. Timpul care trecu pînă la mase de seară fu folosit Wemmick pentru a-mi arăta colecţia lui de curiozităţi Colec era în întregime de origine criminală ; cuprindea pana care se scrisese un vestit act fals, unul sau două brice foart cunoscute, cîteva bucle şi cîteva caiete de mărturisiri I în timpul osîndei, despre care' domnul Wemmick spunea aveau o valoare deosebită, pentru că erau, după cum spunea el, „minciuni din cap şî pînă în picioare". Aceste lucruri împrăştiate cu gust printre mici obiecte de porţelan şi de stic) diferite fleacuri făcute de însuşi proprietarul colecţiei şi cîteva tabachere cioplite de bătrîn. Toată .colecţia se afla în cameră a castelului în care intrasem mai întîi şi care era folosită nu numai ca salonaş, ci şi ca bucătărie, judecind duj tigaia de pe grătar şi după cîrligul de aramă de deasupra minului, de care era agăţată frigarea. O fetiţă eurăţică ajuta la gospodărie şi avea grijă de bătrîn în timpul zilei. După ce aşeză masa, podul fu coborît, pentru ca fetiţa să poată ieşi şi să plece acasă. Masa fu minunată. Şi, deşi castelul era atît de năpădit de mucegai, încît 198

irea mirosea a nuci învechite, şi, deşi porcul ar fi putut ea ceva mai departe de locul unde mîncam noi, mă simincîntat de această petrecere. Şi nici odăiţa mea din turn a alt cusur decît acela că tavanul care mă despărţea da I steagului era atît de subţire, încît, cînd mă întinsei pa , mi se păru că va trebui să legăn toată noaptea pe frunte na steagului. '• A doua zi, Wemmick se sculă foarte devreme şi tare mi-a i că l-am auzit curăţindu-mi ghetele. După aceea, se apucă rădinărit; prin fereastra gotică a odăii mele îl vedeam i> îndu-se că are nevoie de serviciile bătrînuiui şi făcîndu-i ncios semn cu capul. Gustarea de dimineaţă fu la fel da ca şi masa din ajun, şi la opt şi jumătate precis pornirăm i 11 • „Little Britain". încetul cu încetul, pe măsură ce ne aiam de oraş, Wemmick se făcea tot mai uscat şi mai aspru, ura i se strîngea de parc-ar fi fost crăpătura unei cutii risori. în cele din urmă, cînd ajunserăm la birou, şi Wemîşi scoase cheia din gulerul hainei, omul părea atît da ifltor faţă de proprietatea lui din Walworth, ca şi cum Ici ui, podul, umbrarul, lacul, fîntina şi bătrînul ar fi sărit ii dată cu ultima detunătură de puşcă.

CAPITOLUL

26

Întocmai cum prevestise Wemmick, am avut curînd prile■ impar locuinţa custodelui meu cu cea a casierului şl retarului său. Cînd m-am întors de la Walworth, custodele i l l a în odaia lui şi-şi spăla mîinile cu săpun parfumatj > I iernă la el şi-mi comunică invitaţia pe care eram pregătit nick să o primesc pentru mine şi pentru prietenii mei.: — Rămîne pe mîine, hotărî el, fără fasoane şi fără haină _ I. am întrebat în ce loc trebuia să mă duG împreună cu ttnll mei (fiindcă habar navea^n unde locuia); cred eă, ral, riu-i plăcea să facă nici o mărturisire cu privire loi ninţa lui, căci îmi spuse : — Veniţi aici, şi vă iau eu la mine acasă. Mrt folosesc de acest prilej ca să spun că domnul Jaggers pe mîini după ce îi plecau clienţii, ca un chirurg sau ■t. In odaia lui se afla o despărţitură prevăzută pentru 190

acest scop, care mirosea a săpun parfumat, de parcă ar fi o parfurrierie. înăuntru, pe o bară, atîrna un prosop neobişnuit de mare şi, do cîte ori se întorcea de la tribunal sau se despărţea de un client, domnul Jaggers îşi spăla mîinile şi le freca şi le usca cu acest prosop. Cînd eu şi prietenii mei ne făcurăm apariţia a doua zi la 6, domnul Jaggers părea să fi avut un caz mai complicat decît de obicei, căci îl gă i cu capul înfundat în despărţitură şf nu numai spălîndu-şi nile şi clătindu-şi obrazul, ci făcînd gargară. Şi după ce sfi: toate acestea şi se folosi de toate marginile prosopului, briceagul şi-şi curăţă unghiile înainte de a-i pune haina. Cînd ieşirăm în stradă, cîţiva oameni se foiau în faţa uşii, ca de obicei, dorind, fără îndoială, să vorbească cu el ; da» în mirosul de săpun care înconjura făptura domnului Jaggers era ceva atît de hotărît, încît oamenii se lăsară păgubaşi pentru ziua aceea. In timp ce ne îndreptam spre vest, cîte o i din mulţimea de pe străzi ÎI recunoştea şi, ori de cîte se întîmpla aşa, domnul Jaggers începea să~mi vorbească glas tare ; însă el nu recunoştea pe nimeni şi nici nu de seamă că alţii îl recunosc pe el. Ne duse pînă la Gerrard Street, în cartierul Soho ] , şi oprirăm în faţa unei case aşezate în partea de miazăzi a străzii, •o casă destul de- impunătoare în felul ei, dar cu ferestr» murdare şi care ar fi avut mare nevoie de zugrăveală. Sec cheia, deschise uşa şi intrarăm cu toţii într-o încăpere da piatră, mare, întunecoasă şi nelocuită. Apoi suirăm scara do culoare cafeniu-închis şi trecurăm printr-o serie de odăi, cafenii şi ele, aşezate la etajul întîi. Pe pereţii acoperiţi cu Ierna erau sculptate ghirlande de flori, şi în timp ce el ne ura bun sosit, mie mi se părea că ghirlandele acelea semănau cu un anumit fel de lanţuri, pe care le cunoşteam foarte bine. Masa era pusă în cea mai frumoasă dintre încăperi; od era a doua cameră de toaletă a domnului Jaggers, iar a trei dormitorul. Ne spuse că închiriase toată casa, dar că se folos foarte rar de alte odăi decît -de acelea prin" care trecuse Masa era pusă frumos — bineînţeles fără argintărie — şi al turi de scaunul domnului Jaggers se afla o măsuţă cu o mulţime de sticle şi carafe şi cu patru farfurioase de desert. Băg de seamă că domnul Jaggers ţine totul sub .cheie şi că toi împarte lucrurile de care e nevoie în gospodărie.
1

District londonez, care în trecut era locuit în mare parte din str&i , cunoscut pentru străzile sale înguste,

200

In cameră se afla şi un dulap cu cărţi; văzui,după cotoiire că erau doar cărţi despre martori, procese, acte parlaintntare, legi şi biografii în legătură cu criminalistica şi alte lucrări de felul acesta. Mobila din casă era solidă şi bună, lanţul de la ceasul domnului Jaggers. Totul avea un aer ii, şi în toată casa nu găseai nici o podoabă. într-un colţ i- afla o măsuţă cu hîrtii şi 0 lampă cu abajur ; iar mie mi se 1 că uneori, seara, domnul Jaggers îşi aduce tot biroul 1, pe rotiţe, şi se aşterne pe lucru. Aproape că nici nu se uitase bine la prietenii mei — pe ■rum umblase alături de mine — aşa încît, după ce sună din 1 lopuţel, rămase pe covoraşul din faţa căminului, măsurîndu-î 1 (i cu o privire cercetătoare. Spre mirarea mea, părea că iioresează mai ales de Drummle; ba chiar numai de el. Pip, spuse el, lăsîndu-şi mîna lui mare pe umărul meu ii inilicptîndu-mă spre fereastră. Nu-i deosebesc unuî de altul. ■uni îi spune păianjenului ? — Păianjenului ? întrebai eu. Da, cel lătăreţ şi posac şi cu pete pe obraz. .\cela-i Bentley Drummle, răspunsei eu, şi cel cii faţa e Startop. ia să-1 ia deloc în seamă pe cel „cu faţa gingaşă", îmi ie : Zici că-1 cheamă Bentley Drummle ? îmi place omul intră numaidecît în vorbă cu Drummle ; nu~l speriau i.spunsurile greoaie şi reţinute ale acestuia; dimpopărca că-1 aţîţă, ca să poată scoate de la el cît mai mult. ■A uitam la cei doi, cînd, deodată, îngrijitoarea răsări între ■ fi < ' i , aducînd primul fel de mîncare. a o femeie de vreo 40 de ani, dar poate că era mai 11 decît o socoteam eu. Era destul de înaltă, subţire şi t|n in im.1 ; avea faţa foarte palidă, ochii mari şi stinşi şi un ,i despletit. N-aş putea spune dacă ţinea buzele între■i', ca şi cum ar fi gîfîit, şi dacă privirea ei ciudată era liniştită şi de înfricoşată din cauza vreunei boli de Ulm 1, dar ştiu că fusesem la teatru cu o seară sau două îna■t, Cfl sil vâd Macbeth, şi că faţa ei mi se părea răvăşită de Tocului, ca şi feţele pe care le văzusem înălţîndu-se ui vrăjitoarelor. puse mîncarea pe masă,.atinse uşurel cu degetul l u i k ' l u i meu, ca să-i dea a înţelege că masa e gata, 'văzută. Ne aşezarăm în jurul mesei rotunde.
20;

Domnul Jaggers îl aşeză pe Drummle lîngă el şi pe Startop In partea cealaltă. Femeia puse pe masă un peşte foartt ' 1 1 Vnos, după care mîncarăm o friptură de miel la fel de al şi apoi o pasăre la fel de bună şi ea. De pe măsuţa de lîng domnul Jaggers ne servea cu sos, cu vinuri şi cu tot ce na trebuia, şi totul era de cea mai bună calitate, iar după co aceste lucruri făceau înconjurul mesei, le punea totdeauna la loc. Tot el ne împărţea farfurii, cuţite şi furculiţe curate pentru fiecare fel de mîncare, şi le arunca pe cele întrebuinţate în două coşuleţe, care se aflau pe jos, lîngă scaunul lui. în afară de îngrijitoare, nu se arătă nici- un servitor. Ea aducea mîncarea şi, de cîte ori îi vedeam faţa, mi se părea că se înalţă' dintr-un cazan. Mulţi ani mai tîrziu, vrînd să-mi reami-de chipul acestei femei, am pus pe o femeie, care n-avea altă asemănare cu îngrijitoarea domnului Jaggers decît părul des« pletit, să se înalţe pe întuneric din spatele unui castron în cară dădusem foc la nişte spirt. Împins de chipul ei ciudat, cît şi de îndemnul lui Wemmick de a mă uita cu luare-aminte la femeia aceasta, am băgat de seamă că, de cîte ori intra în odaie, nu-şi lua ochii de la' domnul Jaggers, că-şi ridica iute mîinile de pe orice farfuria cu mîncare .pe care i-o punea cu şovăială în faţă şi ieşea în, 1 grabă din cameră, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie mată înapoi şi ca şi cum ar fi vrut ca domnul Jaggers să-l spună tot ce avea de spus în timp ce se afla alături de el Mi se părea că, în felul lui de a fi, el îşi dă seama de acest lucru şi că urmăreşte să o ţină tot timpul în nesiguranţă. Masa se desfăşura într-o atmosferă destul de vesel deşi custodele meu părea mai curînd că urmăreşte discuţiile decît că le provoacă, eu ştiam că ne face să ne dăm în vileai toate slăbiciunile. în ceea ce mă priveşte, m-atn surprins turisind înclinaţia mea spre risipă, plăcerea de a o face pa ocrotitorul lui Herbert şi lăudăroşenia în ceea ce priveşti nurile mele mari, toate acestea înainte de a-mi fi dat i seama--că deschisesem gura. Şi aşa s-a întîmplat cu f. din noi, dar mai ales cu Drummle ; încă înainte, de a fi minat peştele, acestu fi silit să mărturisească că-i place să lio răutăcios şi să se arate bănuitor cu ceilalţi. De abia cînd ajunserăm la brînză atinserăm şi sul întrecerilor noastre cu barca, şi Drummle fu luat peste | fiindcă în unele seri rămînea în urma noastră vîslind înci broasca, aşa cum se pricepea el. La aceste cuvinte, Drui îi spuse gazdei că se simţea mai bine în odaia noastră decît în
202

ista noastră, că, în ceea ce priveşte îndemînarea, ne îni cu mult, iar cît despre putere, ne putea strivi ca pe nişte ici. Prin nu ştiu de acţiune'tainică, domnul Jaggers îl aţîţă nimmle, care ajunse într-o adevărată stare -de cruzime din pricina acestui fleac; băiatul începu să-şi dezgoi şi să-şi încordeze braţul, ca să arate cît era de muşchiu,i pe urmă începurăm cu toţii să ne dezgolim şi să ne niâm braţele, ca nişte caraghioşi ce eram. între timp, îngrijitoarea strîngea tacîmurile; custodele ■ • N nu-i dădea nici o atenţie şi nici nu se uita la ce făcea ea, sprijinea de spătarul scaunului, muşcîndu-şi degetul arăfoarte absorbit de spusele lui Drummle, ceea ce mie mi rea cu totul de neînţeles. Deodată, prinse mîna femeii în ■ lui mare, ca într-o cursă, în timp ce ea şi-o întindea masă. Mişcarea fu atît de iute şi atît de neaşteptată, încît i mirăm cu toţii din gîlceava noastră prostească. Fiindcă yeni vorba de putere, spuse domnul Jaggers, i eu o încheietură ! Molly, ia arată-le tu încheietura ta. Mîna ei prinsă în cursă era pe masă, dar femeia îşi as-■n«tw cealaltă mînă la spate. Hăpîne, spuse ea încet, cu ochii aţintiţi rugător şl Mirat asupra lui, lăsaţi-mă. Să vă arăt eu o încheietură, repetă domnul Jaggers, i t l t în hotărîrea lui. Molly, arată-le încheietura ta. ^lăpîne, murmură ea din nou. Vă rog... Molly, spuse domnul Jaggers, fără să se uite la ea, el II I . 1 1 încăpăţînare spre celălalt colţ al camerei, arată-le • loiui încheieturile. Arată-le ! Hai ! l ' i - l u drumul mîinii ei şi i-o răsuci pe masă. Ea îşi luă i mfnâ de la spate şi le întinse pe amîndouă una lîngă de a doua încheietură era foarte deformată ; avea multe şi adînci. In timp ce stătea cu mîinile întinse, i dezlipi ochii de pe domnul Jaggers, şi ne măsură ■ ii privirea pe fiecare în parte. Nu ştiţi ce putere zace aici, spuse domnul Jaggers, Ind liniştit tendoanele cu degetul lui arătător. Puţini n au încheieturi atît de puternice ca femeia asta. B i i t ce forţă de strîngere există în mîinile astea. i ' i i l c j u l să văd multe mîinl dar n am văzut niciodată pulernice din punctul ăsta de vedere, nici la bărbaţi femei. . ce el spunea toate acestea cu un glas nepăsător meia continua să ne măsoare, pe fiecare în parte,
203

la locurile noastre. In clipa în care domnul Jaggers încetă, se uită din nou la el. Ajunge, Molly, spuse domnul Jaggers, împingînd-o uşor. Te-am admirat, acum te poţi duce. Ea îşi retrase mîinile, iac domnul Jaggers luă cana de pe măsuţă, îşi umplui paharul şl apoi ne servi şi pe noi cu vin. Domnilor, -la nouă şi (jumătate, spuse el, trebuie srt ridicăm şedinţa. Pînă atunci, să nu pierdem timpul. Mă bucur să vă văd pe toţi aici. Domnule Drummle, beau în sănătatea dumitale ! Dacă se purta cu Drummle altfel decît cu ceilalţi, ca întărite şi mai tare, atunci şi-a atins scopul. îmbufnat, dar triumfător, Drummle îşi arată tot dispreţul faţă de noi într-un chip din ce în ce mai duşmănos, pînă ce purtarea lui deveni de-a dreptul nesuferită. în timp ce el parcurgea toate aceste faze, domnul Jaggers îl urmărea cu acelaşi interes foarte ciudat. Cred că se înveselea pe socoteala lui Drummle, în timp ,ce-şi sorbea vinul. în lipsa noastră copilărească de cumpătare, cred că am băut prea mult şi ştiu bine că am vorbit prea mult. Ne înfierbîntaram mai ales cînd Drummle spuse, rînjindu-ne grosolan în nas, că eram prea risipitori cu banii noştri, ceea ce mă făcu - să spun cu prea mult năduf şi prea puţină discreţie că nu i sa potrivea tocmai lui să vorbească aşa, cînd Startop îi împrumutase bani de faţă cu mine, cu vreo săptămînă. în urmă. Bine, făcu Drummle, se va plăti... N-am vrut să spun că nu se va plăti, spusei eu, dar al putea să-ţi ţii gura cu privire la noi şi la banii noştri, după părerea mea. După părerea ta ! răspunse Drummle. O, Doamne f, îmi îngădui să-ţi spun, urmai eu cu gîndul de a fi foarte aspru, că tu n-ai împrumuta bani nici unuia din noi dac-am avea nevoie. în cazul ăsta, nu prea e nobfl să te împrumuţi de la alţii, după părerea mea. — După părerea ta, repetă Drummle. O, Doamne ! Purtarea lui era atît de neruşinată — cu atît mai mult «u cît nu izbuteam să înfrîng prostia lui posacă — încît spusei, fără să ţin socoteală de sforţările lui Startop, care voia să oprească : — Bine, domnule Drummle, fiindcă veni vorba, dă-ml voie să-ţi spun ce s-a petrecut între mine şi Startop, car aici de faţă, atunci cînd ai împrumutat banii aceia.
204

— Nu mă priveşte ce s-a întîmplat între dumneata şl op, care e aici de faţă! bodogăni Drurnmle, şi cred că, [finind în şoaptă, a adăugat că ne-am putea duce amîndoi nu şi să-1 lăsăm în pace. Totuşi, vrei, nu vrei, tot am să-ţi spun, i-am răspuns ■ . [-am spus lui Startop că, în timp ce-ţi băgai foarte înbanii în buzunar, rîdeai de el fiindcă fusese atît de slab U-i împrumute. Mi umrnle .rîse fără ruşine, ne rîse în nas, cu mîinile în nare şi scuturîndu-şi umerii lui rotunzi; voia să spună la că aveam dreptate şi că ne dispreţuieşte pe toţi ca pe mâgari. Alunei, Startop îl luă la rîndul său în primire, dar cu mai i bunăvoinţă decît dovedisem eu, şi-1 pofti să fie ceva • uviincios. Deoarece Startop era un tînăr foarte vioi, şi mie tocmai contrariul, acestuia din urmă prezenţa lui HUl'lop i se părea întotdeauna o jignire personală. De dala *'• i i i răspunse răstit şi grosolan, în timp ce Startop încerca drepte discuţia pe alt făgaş, cu ajutorul cîtorva glume, î m i i n - făcură să rîdem. Drummle, pe care acest succes îl |ltini'.i mai mult decît orice, îşi scoase mîinile din buzunare ! nâ să ameninţe sau să ne înştiinţeze dinainte, îşi lăsă II lui rotunzi în jos, înjură, puse mîna pe un pahar mare ii aruncat, fără îndoială, în capul duşmanului său dacă >r fi oprit paharul cu o mişcare iscusită a mîinii in are Drummle, îl ridica în scopul arătat mai sus Domnilor, spuse domnul Jaggers cu înţelepciune, puirul pe masă şi trăgînd de lanţul masiv al ceasului ur, cu repetiţie, pe care-1 scoase afară, îmi pare nesui , dar trebuie să vă anunţ că este nouă şi jumătate. ii această aluzie, ne scularăm cu toţii, ca să plecăm. Ie a ajunge la poartă. Startop îi şi spunea lui DrumB|, foarte vesel, „măi băiete", ca şi cum nu s-ar fi* întîmplat l ' n r ,,băiatul" era atît de departe de a răspunde la ai de simpatie, îneît nici măcar nu voia să meargă ii I i llammersmith pe aceeaşi parte a drumului cu el, aşa 11 şi cu mine, rămînînd în oraş, îi văzurăm pe cei doi ida pe trotuare diferite. Startop era în frunte, iar umbla în urmă, în umbra caselor, aşa cum în .barcă Hk ia în umbra malurilor.. ■ poarta nu era încă închisă, m-am gîndit să-1 las i să mâ aştepte o clipă şi să dau fuga pînă sus, ea
203

să mal spun o vorbă custodelui meu. t-am găsit în camera de toaletă, înconjurat de o întreagă colecţie de ghete, foarti absorbit de ele, şi spălîndu-se pe mîini în urma noastră. I-am spus că venisem înapoi ca să-i spun cît îmi | de rău că se întîmplaseră lucruri atît de neplăcute şi că nă dăjduiam că nu mă va învinui prea mult. — Fleacuri! făcu el, udîndu-şi faţa şi vorbindu-mi prin tre picăturile de apă. Nu face nimic, Pip. Totuşi, îmi place păianjenul acela. Se întoarse spre mine şi-şi clătină capul, umflîndu-şl obrajii şi ştergîndu-se cu prosopul. Mă bucur că vă place, spusei eu, dar mie nu-mi place^ Sigur că nu, încuviinţă custodele meu ; ar fi bine să n-ai prea mult de-a face cu el. Păzeşte-te de el cît poţi. îmi place băiatul, Pip ! E din soiul celor adevăraţi. Dac-aş fi prezicător... îşi ridică ochii din prosop şi-mi prinse privirea. Dar nu-s prezicător, spuse el, înfundîndu-şi capul ît ciucurii prosopului şi uscîndu-şi urechile. Doar ştii ce sînt u, nu-i aşa ? Noapte bună, Pip. Noapte bună, domnule Jaggers. Cam vreo lună după aceste întîmplări, timpul pe car» „păianjenul" trebuia să-1 petreacă la domnul Pocket se în cheie de-a binelea, spre marea uşurare a tuturor celor din casă în afară de doamna Pocket, şi Drummle.se întoarse în vizuina părintească.

CA PI T O L U t

27

„Dragă Domnule Pip, Iţi scriu aceste rlnduri la rugămintea domnului Garger ca să-ţi spun că dînsul pleacă la Londra, în tovărăşia domni lui Wopsle, şi că s-ar bucura mult dacă i-ai îngădui să te uari Va fi la hotelul «Bamard» mP-rţi dimineaţă, la ora 9, şi dad ora nu ţi se pare potrivită, te rog lasă vorbă. Biata dumitalt soră este tot aşa cum ai lăsat-o. Vorbim mereu despre dumneata, serile, In bucătărie, şi ne întrebăm ce mai spui şi ce faci. Dacă, în lumina celor de astăzi, acest lucru ţi se pare o
206

I -neală, iartă-ne, de dragul vremurilor de demult. Mă O aici, domnule Pip. A dumitale mult îndatorată, Biddy l\ S. Vrea cu tot dinadinsul să-ţi scriu «Ce mai ştren-!» Spune că ai să înţelegi despre ce este vorba. Nâdăj-ic, şi n-am nici o îndoială, că te vei bucura să-l vezi, mâ-■ i acum eşti un gentleman, fiindcă îmi amintesc că aveai 'i bună, iar el e un om tare, tare de treabă, l-am citit i scrisoarea, în afară de ultimele cuvinte; vrea cu tot Unsul să mai scriu o dată cuvintele «Ce mai ştrengării '.» B". Am primit această scrisoare prin poştă luni dimineaţa, ■ lîlnirea cu Joa trebuia să aibă loc a doua zi. Vreau să turisesc cinstit cu ce simţăminte aşteptam sosirea lui. Nu-l aşteptam pe Joe cu bucurie, deşi mă legau de el mintiri, ci mai curînd, cu multă nelinişte, umilit şi ; i n s de gîndul că vizita aceasta n-avea nici un rost. Dacă putut să-l ţin pe Joe la distanţă plătind o sumă de bani, i.inţă că aş fi plătit-o. Totuşi, eram oarecum liniştit, i .loe avea să vină la „Barnard", şi nu la Hammersmith, i să dea cehii cu Bentley Drummle. Nu mă supăra i 1 va vedea pe Herbert şi pe tatăl lui, pe care îl resni ; dar tremuram ca nu cumva să se întîlnească cu iunie, pe care îl dispreţuiam. Aşa se întîmplă de obicei în ; ne facem vinovaţi de cele mai mari slăbiciuni şi jos'Iragul oamenilor pe care îi dispreţuim cel mai mult. ■pusem să-mi împodobesc odăile în care locuiam în i II lotul nefolositor şi nepotrivit, şi lupta cu urîciunea u' l u i Barnard se dovedea a fi foarte costisitoare. în timire vorbesc, odăile nu mai semănau nicidecum cu ceea ni la sosire, iar eu mă bucuram de cinstea de a ocupa ii, dintre cele mai însemnate, în registrele unui i l i n vecini. Ba chiar ajunsesem atît de departe, îneît in un băiat încălţat cu cizme — cizme dintre cele • H' ■ ■ ■ — şi pot spune că am devenit robul lui. Căci după acest monstru (o lepădătură din familia spălătol < ' ) si după ce l-am îmbrăcat într-o haină albastră, Hui bonă, o cravată albă, pantaloni deschişi la culoare ifl de care am vorbit mai sus, m~am văzut silit să-i
20^

găsesc cîte ceva de lucru prin casă şi o groază de mîn şi din pricina acestor ctouă lucruri dezgustătoare, băiatul m;i obseda fără încetare. Acest duh al răzbunării primi ordin să fie la sei marţi dimineaţă la ora 8, în antreu (o odaie cu o suprafaţă de două picioare pătrate, după socoteala negustorului de la care cumpărasem scoarţa 3e pe jos), şi Herbert se gîndi la cîteva lucruri pentru gustarea de dimineaţă care s-ar îl putut să-i placă lui Joe. Deşi mă simţeam sincer îndatorat faţă de Herbert pentru atenţia şi bunăvoinţa lui, nutream totuşi o bănuială ciudată şi destul de neplăcută că dacă Joe ar fi venit să-1 vadă pe el. Herbert n-ar fi fost chiar atît de săritor, Cu toate acestea, luni seară mă întorsei în oraş, ca să mă pregătesc pentru venirea lui Joe, iar a doua zi mă sculai disde-dimineaţă şi dădui un aspect cît mai strălucitor salonului şi mesei Din nenorocire, bura în dimineaţa aceea şi nici un înger a- ar fi putut să-i ascundă lui Joe faptul că hanul Iul Barnard vărsa lacrimi de funingine, ca un coşar uriaş cuprins de slăbiciune, Pe măsură ce se apropia clipa sosirii lui Joe, mă cuprindea tot mai mult dorinţa de a fugi, dar duhul răzbunării st tea în antreu, după cum i se poruncise. în curînd auzii paşi lui Joe pe scară. Ştiam că e Joe după felul stîngaci cum suia scările cu ghetele lui de zile mari, eare-i erau totdeauna pre, largi, şi după timpul care-i trebui ca să citească numele d< pe uşile de la celelalte etaje în timp ce urca. Cînd, în cele di urmă, se opri în faţa uşii noastre, îl auzii cum îşi plim degetul peste literele numelui meu, apoi îl auzii răsuflînd în; gura cheii. Pe urmă, ciocănii uşurel la uşă, şi Pepper1 — acesta era numele foarte compromiţător al duhului răzbunării — anunţă : — Domnul Gargery ! Mi se părta că Joe n-o să mai sfîrşească cu ştersul picioarelor şi că va trebui să mă duc eu să-1 urnesc de pe preş, dar, în cele din urmă, intra. Joe, ce mai faci, Joe ? Pip, ce faci tu, Pip ? Faţa lui era bună, roşie şi strălucitoare ; îmi prinse amindouă mîinile, după ce~şi aruncase pălăria pe podea, între noi, şi începu să mi le ridice şi să le coboare, ca şi cum aş fi fosl ultimul model de pompă.

-03

piper (engl.).

- Mă bucur că te văd, Joe ! Dă-mi pălăria. l )ar Joe o ridică grijuliu, cu amîndouă mîinile, ca şi cum •i ii fost un cuib de pasăre cu ouă înăuntru, şi nici nu voia să să se despartă de acest obiect, aşa că rămase în picioare, vorbind mai departe, într-un fel care mă stînjenea foarte mult. — Cum ai mai crescut, spuse el, şi cum te-ai boierit şi subţirit! (înainte de a descoperi acest cuvînt, Joe stătu înduri). Eşti o cinste pentru regele şi ţara ta ! Şi tu, Joe, arăţi minunat! - Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Joe, ca omul ; şi la nu-i nici ea mai rău decît ai lăsat-o. Şi Biddy e neichlmbată. Şi prietenii nu-s nici mai bine, nici mai rău. Afară de VVopsle. Cu el s-au mai întîmplat schimbări. In tot timpul acesta, Joe îşi plimba ochii de jur-împrejuml odăii (ţinînd grijuliu cuibul de pasăre cu amîndouă mîinlle), şi mai ales se uita foarte stăruitor la halatul meu înflorat. Schimbări, Joe ? Da, sigur, spuse Joe, coborînd glasul. A părăsit biscşl s-a apucat să joace teatru. De aceea a venit la Londra, eună cu mine. Dorinţa lui este — spuse Joe, mutîndu si ru o clipă cuibul de pasăre sub braţul sting şi bîjbîind înăuntru cu mîna dreaptă, în căutarea unui ou — dacă nu te •upcrl, să-ţi dau asta. Am luat ceea ce-mi întindea Joe şi am văzut că este pron i i mototolit al unui mic teatru din oraş, care anunţa, chiar pentru săptămîna aceea, prima reprezentaţie dată de un tlt actor din provincie, de talia marelui Roscius 1 , a cărui ■ apariţie în cea mai tragică piesă a marelui bard naţional [mit multă vîlvă în cercurile dramatice locale". Ai fost la reprezentaţia lui, Joe ? întrebai eu. Am fost, spuse Joe solemn şi grav. - A stîrnit vîlvă mare ? Da, sigur, spuse Joe, au zburat multe coji de port■■">Mai ales cînd Wopsle a văzut stafia. Deşi, domnule, te ii şi eii dacă se poate să ai inima să-1 întrerup! pe un om orbă şi să te amesteci mereu între el şi stafie cu „Amin" ! ir dacă -omul a avut nenorocirea să fi lucrat în biserică, ■ Joe, cu glas convingător şi plin de simţire, dar asta nu i că trebuie să-1 dai afară în felul ăsta ! Vreau să i, că dacă nici stafia tatălui său n-are voie să-1 tulbure, i n e mai are voie, domnule? Şi, pe urmă, cînd pălăria
Kosclus Galhis — celebru actor roman din secolul 1 l.e.ri.

209

ţi-e atît de mică, încît greutatea penelor o trage în jos, ţine o pe cap cum poţi mai bine ! Deodată îl văzu pe Joe privind speriat, ca şi cum bietul om ar fi dat el însuşi cu ochii de o stafie, şi înţelesei că Herbert intrase în odaie. Aşa eă-i făcui cunoştinţă cu Herbert, care-i întinse mina ; dar Joe se dădu înapoi, fără să dea dramul cuibului de pasăre. — Sluga dumneavoastră, domnule, spuse Joe, şi nădăj duiesc ca dumneavoastră şi cu Pip... (La aceste cuvinte ochii lui se opriră asupra duhului răzbunării, care aşeza nişte pîine prăjită pe masă. Joe se arătă, gata să-1 socotească pe tînărul de care vorbesc drept un membru al familiei, aşa încît eu mă încruntai, punîndu-1 pe bietul om într-o încurcătură şi mai mare). Vreau să spun că voi doi... că nădăjduiesc c-o duceţi bine cu sănătatea în casa asta închisă. Fiindcă hanul ăsta s-afli putea sa fie foarte bun, după obiceiurile din Londra, spuse Joe tainic, şi cred c~o fi o casă de încredere, dar eu n-aş ţine nici un porc aici dac-aş vrea să-1 îngraş şi să mănînc carna fragedă. După ce Joe aduse acest omagiu măgulitor locuinţei noastre şi după ce încercă să-mi spună de cîteva ori „domnulo", îl rugarăm să se aşeze la masă ; el însă se uită de jur-împreijurul odăii, în căutarea unui loc potrivit unde să-şi depună pălăria, ca şi cum acest obiect n-ar fi putut să se odihnească' decît pe anumite alte obiecte, foarte rare în natură, şi, în cele din urmă, o aşeză "pe un colţ al căminului, de unde, mai apoi, cădea jos la intervale regulate. — Iei ceai, sau cafea, domnule Gargery ? întrebă Her bert-, care prezida întotdeauna masa de dimineaţă. Mulţumesc, domnule, spuse Joe, înţepenindu-se din cap pînă în picioare. Ce vă este dumneavoastră mai plăcut. Cafea-îţi place ? Mulţumesc, domnule, răspunse Joe, vădit descurajat de propunerea lui Herbert. Deoarece aţi avut bunătatea să alegeţi cafeaua, eu nu spun nimic. Dar nu credeţi că încinge ? Atunci, ceai, spuse Herbert, turnînd ceaiul. La aceste cuvinte, pălăria lui Joe se rostogoli de pe cămin, şi el se ridică de pe scaun, o culese şi o puse înapoi, exact în acelaşi loc, ca şi cum faptul că pălăria avea să se rostogolească numaidecît din nou era un semn de bună-creştere din partea lui. — Cînd ai sosit în oraş, domnule Gargery ?
210

— Să fi fost ieri după-amiază ? se întrebă Joe, tuşind in palmă, ca şi cum ar fi avut timp să prindă tuşea măgărească md sosise. Nu, nu ieri. Ba da. Ieri după-amiază. Spuse te cuvinte cu un aer de înţelepciune, uşurare şi nepărtinire. Aţi văzut ceva din Londra pînă acum ? Da, sigur, domnule, spuse Joe. M-am dus împreună cu domnul Wopsle de-a dreptul la antrepozitele „Blacking". Dar ml s-a părut că afişele roşii de la uşă nu se prea potrivesc, ftdăugă Joe ca să ne lămurească, fiindcă erau făcut prea arhi•naloral. Cred că Joe ar mai fi lungit vorba aceasta (care într-adai'vocă minţii un anumit fel de arhitectură pe care-1 cunoso şi ar fi transformat-o într-un adevărat cor dacă întîm-a n-ar fi făcut ca ochii lui să cadă asupra pălăriei, care ostogolea din nou. într-adevăr, pălăria aceasta îi cerea bietului om o atenţie încordată şi o iuţeală în priviri şi în mîini i.inătoare cu aceea de care ai nevoie cînd lucrezi la un u. Joe făcea tot felul de scamatorii cu pălăria lui, dove-• In ui o îndemînare nemaipomenită ; ba se repezea la ea şi o dea în clipa în care cădea, ba o oprea în mijlocul drumului şi o arunca în sus, lovind-o pe toate colţurile odăii şi de tul de pe pereţi, pînă ce o prindea bine în mînă şi sfîrşea I cu jocul ; pînă la urmă o aruncă în vasul de clătit mîi-n i l i ' . de unde mi-am îngăduit s-o pescuiesc. Cît despre gulerul cămăşii şi cel al hainei lui, erau amîn-i de neînţeles, nişte taine de nedezlegat. De ce oare tre-omul-să se chinuiască în halul acesta pentru a se socoti i aşa cum se cuvine ? De ce oare socoate că trebuie păşească prin suferinţă bucuria de a purta haine de duminică ? Joe mai avea obiceiul să se cufunde în gînduri oprind uliţa la mijlocul drumului între farfurie şi gură; ochii i ulreptau spre locuri foarte ciudate şi era, sărmanul, zgu-. i n i i de accese atît de groaznice de tuse în timp ce şedea de masă, încît mai mult scăpa din furculiţă decît i, dar se încăpăţîna să susţină că nu. scăpase njici o fărîmă nîncare; mă bucurai deci din toată inima cînd Herbert <si şi plecă în oraş. N-aveam nici destul bun-simţ şi nici destulă minte ca ii dau seama că eu eram de vină şi că, dacă eu m-aş fi ii mai firesc cu Joe, s-ar fi purtat şi el mai firesc cu mine. Mâ iootea din răbdări şi mă înfuria ; şi tot ce spunea nu făcea dtctt sft-ml aţîţe mînia.
811

Fiindcă am rămas singuri, domnule... începu Joe. Joe, i-am tăiat eu vorba înciudat, cum poţi să mi spui „domnule" ? Joe se uită la mine doar o clipă, cu o privire în care eu am ghicit o umbră de imputare. Oricît de caraghioasă i-ar fi fost cravata, îmi dădeam seama că există demnitate în privirea lui. — Fiindcă am rămas singuri, reluă Joe, şi fiindcă n-am da gînd să stau mult aici, o să încheiem, adică o să încep spunîndu-ţi ce anume m-a împins să caut cinstea de a te vedea. Fiindcă de n-ar fi fost dorinţa mea de a-ţi fi de folos, spuse Joe cu privirea-i lucidă de odinioară, n-aş fi avut cinstea să înfulec mîneare în casa şi în tovărăşia unor domni. Doream atît de puţin să văd din nou privirea aceea, îndt nu spusei nimic de tonul lui Joe. — Să vedeţi, domnule, urmă Joe, cum stau lucrurile. Am fost deunăzi la „Barcagiii veseli", măi Pip ! (De cîte ori sa lăsa dus de dragoste, îmi spunea „Pip", iar cînd îl cuprindea din nou politeţea, îmi spunea „domnule"). Şi a picat Pumbleehook în brişcă lui. Şi omul ăsta, spuse Joe, apucînd-o pe alt drum, mă scoate uneori din sărite, fiindcă spune prin tot oraşul că el a fost întotdeauna prietenul tău din copilărie şi că tu îl socoteai tovarăşul tău de joacă. Prostii ! Doar tu erai tovarăşul meu de joacă, Joe. Aşa credeam şi eu, Pip, spuse Joe, clătinînd uşor din cap, deşi acum nu mai are rost să vorbim de asta, domnule. Aşa, Pip. Şi omul ăsta, cu lăudăroşenia lui cu tot, a venit la mine cînd stăteam la „Barcagiii veseli" (vezi că tare-i bună o lulea şi o halbă de bere după o zi de lucru, domnule, şi niei nu te ameţeşte prea tare) şi mi-a zis : „Joe, domnişoara Havisham vrea să-ţi vorbească". Domnişoara Havisham, Joe ? „Doreşte, a zis Pumblechook, să-ţi vorbească". Joe tsji plimbă ochii pe tavan. .. Da, Joe ? Spune mai departe, te rog. A doua zi. domnule, spuse Joe, privindu-mă de par ă m-aş fi aflat departe de tot, m-am gătit şi m-am dus s-o văd pe domnişoara A. , Domnişoara A., Joe ? Domnişoara Havisham ? După cum spun, domnule, răspunse Joe, cu un aer de formalitate legală, de parcă şi-ar fi făcut testamentul, domni şoara A. sau domnişoara Havisham. Şi ea mi-a vorbit aşa >, „Domnule Gargery, eşti în corespondenţă cu domnul Pip T' t 212

Şl fiindcă aveam o scrisoare de la tine, am spus : „Da, sînt", („Cînd m-am căsătorit cu sora dumitale, domnule, am spus i „Du, vreau" ; şi cînd i-am răspuns prietenei tale. Pip, am : „Da, sînt"). „Vrei să-i spui atunci, a zis ea, cum că Cutella s-a întors acasă şi că s-ar bucura să-1 vadă ?". Simţeam că mi se aprind obrajii în timp ce mă uitam la Nădăjduiesc că una din cauzele îndepărtate pentru care ml se aprinseră era gîndul că, dacă aş fi cunoscut scopul vi-i lui Joe, l-aş fi aşteptat cu mai multă nerăbdare. — Cînd am ajuns acasă, urmă Joe, şi-am rugat-o pe Biddy ■ li scrie, ea s-a cam codit. Spunea : „Sînt sigură că s-at bucura să afle vestea de la tine, prin viu grai. Tot e sărbăşi vrei să-1 vezi. Du-te 1". Asta-i tot, domnule, spuse rldicîndu-se de pe scaun. Şi, dragă Pip, îţi .doresc numai şi să ai noroc să ajungi cît mai departe. Dar nu pleci încă, Joe... Ba da, plec, spuse Joe. Dar te întorci la prînz ? Nu, nu mă întorc, spuse Joe. Ochii noştri se întâlniră, şl vorba „domnule" se.topi în Inima lui în timp ce-mi strîngea mîna. Pip, măi băiete, viaţa e făcută din atîtea despărţiri una alta ! Eu aş spune : unul e fierar, altul e tinichigiu, lucrează aramă şi altul e argintar. Toţi ăştia sîni deosebiţi de altul şi trebuie să luăm lucrurile aşa cum se întîmplă. ică a fost cineva de vină astăzi, eu am fost ăla Tu şi cu nu putem sta alături aici, la Londra ; şi nicăieri nu m, doar la noi acasă, între lucrurile ştiute numai de noi. Nu • aş fi mîndru, dar vreau să fiu la locul meu, si niciodată lă mă vezi în hainele astea !• Fiindcă în hainele astea nu s in locul meu. Nu mă simt eu la locul meu cînd ies din fierărie, ■ Un bucătărie, sau din băltoacele noastre. N-ai să-mi gănlci pe jumătate atîtea cusururi dacă ai să te inndesti că in hainele mele de lucru, cu ciocanul în mînă, sau chia» ia în gură. N-ai să-mi găseşti nici pe jumătate atîtea rurl dacă te-ar cuprinde cheful să mă vezi şi ai veni şi băga capul prin fereastra fierăriei şi l-ai veâea pe Jos ral ocolo, la nicovala lui veche, cu şorţul lui cel ars în ■ndu-şi de treaba lui Sînt tare greu da cap, dau so că tot ţi-am spus ceva adevărat pini la urmă* umnezeu să te binecuvîhteze, dragă Pip, măi băiete Dum\ te binecuvînteze ! .
213

Nu mă înşelasem cînd mi se păruse că există o în Toe. Straiele pe care le purta nu mai puteau să-i strtcej acum cînd spusese vorbele acestea, aşa cum nu puteau strice nici în drumul spre împărăţia cerurilor. Mă atinse uşor cu .nîna pe frunte şi ieşi De îndată ce mi-am venit puţin în fire am ieşit în goană din casă şi l-am căutat prin străzile învecinate, dar nu l-am mai găsit.

CAPITOLUL

28

Era limpede că trebuia să mă duc în oraşul n astru a doua zi, şi valul de remuşca,re ce mă euorinsese la înwput făcu să mi se pară tot atît de limoede faptul că trebuia să locuieso la Joe. Dar după ce mi am ourit. un loc în diligenta de a doua zi şi m-am dus pînă la domnul Pocket şi înapoi, ni) mai eram atît de hotărît cu privire la cel de al doilea pun-et şi începui să născocesc tot felul de motive şi de scuze ca să mă conving să trebuia să înnoptez la „Mistreţul albastru". Dssigur ca aş fi fast o povară pe capul lui Joe ; nu eram aşteptat, şi patul meu n-d să fie pregătit ; în felul acesta, aş fi prea departe de domnişoara Havisham, care era o fiinţă pretenţioasă, căreia nu t ar fi plăcut să întîrzii Toţi mincinoşii de pe lume nu sînt nimic > faţă de omul care se minte pe el însuşi ; cu vorbe din acestea m-am înşelat pe mine însumi. E ciudat, fără îndoială. Par-' destul de firesc să te alegi din greşeală cu o monedă falsă, făurită de altcineva ; dar să iei drept bun, cu deplină ştire, un ban fals făurit de tine însuţi ! Un străin îndatoritor, sub pretextul că vrea să-ţi împăturească bine banii, spni mai mare siguranţă, îi poate înlocui cu.coji de nuci ; dar ee înseamnă şiretlicul lui pe lîngă acela de a-ţi aduna singur eajilc- de nucă şi a ţi le da ţie însuţi în Ioc de bani ! D\ipă ce am luat hotărîrea că trebuie să trag (a .Mistreţul albastru" am început să-mi frămînt mintea cu întrebarea dacă trebuie să iau duhul răzbunării cu mine Mă ispitea gîndul că acea slugă scump plătită îşi va plimba cizmele prin curtea hanului Era aproape măreţ să mi-1 închipui apărînd, ca din întîmplare, în prăvălia croitorului Trabb şi fîstîcindu-î pe ne cuviinciosul acela de ucenic. Pe de altă parte, s-ar fi putut ca ucenicul lui Trabb să-i intre pe sub piele şi să i spună tot soiul de năzbîtii; sau de obraznic şi îndrăzneţ ^e era, ar fi 214

-

ui stare să-1 huiduiască pe strada principală. Apoi, s-ap li putut ca şi ocrotitoarea mea să audă de el şi să nu-i placă. scurt, am luat hotărîrea să las duhul răzbunării acasă. îmi oprisem loo în diligenta de după-amiază şi, deoarece irnă, nu puteam ajunge la destinaţie înainte de două sau orc după apusul soarelui. Diligenta trebuia să plece din Keys la ceasurile 2. Ajunsei la locul de pornire cu vreun de oră mai devreme ajutat de duhul răzbunării, dac:ă :ntrebuinţa cuvîntul acesta în legătură cu un om care nu ajutat niciodată decît cînd n-avea încotro. In vremea 'aceea era obiceiul ca ocnaşii să fie duşi în uri cu diligenta. Deoarece auzisem adeseori că puşcăriaşii mieso să călătorească sus, în vîrful diligentei, şi deoarece II v'izusem de multe ori bălăbănindu-şi picioarele încătuşata acoperişul poştalionului, n-aveam de ce să mă mir cînd de la Herbert, cu care aveam înţîlnire la locul de porcă doi ocnaşi vor călători în aceeaşi diligentă cu mine. iveam un motiv, un motiv foarte vechi, de a mă cutremura « l i n toată fiinţa mea ori de cîte ori auzeam cuvîntul : „ocnaş", Te supără, Handel ? mă întrebă Herbert. Nu, nici gînd. Mi s-a părut că nu-ţi face plăcere. — N-aş putea să spun că-mi face plăcere şi cred că nici 11 ţi-ar face. Dar nu mă supără. — Uite-i. îi vezi? spuse Herbert. Tocmai ies din. cîrciuCe privelişte dezgustătoare şi jalnică ! Pesemne că-şi cinstiseră paznicul, fiindcă erau însoţiţi da mlian şi ieşeau toţi trei din circiumă, ştergîndu-se cu i i l e la gură. Cei doi ocnaşi erau prinşi unul de altul cu i aveau fiare şi la picioare, nişte fiare a eăror înfăţîunoaşteam bine. Paznicul ţinea în mîini © pereche de iar sub braţ, o bîtă cu capul gros ; dar părea a se bine cu ocnaşii şi stătea alături de ei, uitîndu-se cam Samă caii, cu un aer nepăsător, ca şi cum ocnaşii ar fi poziţie, care nu se deschisese încă oficial, iar el, direc| loziţiei. Unul dintre ocnaşi era mai voinic şi mai înalt lălăit, şi după cum se întîmplă în lumea ocnaşilor, ca •I, dt altfel, în lumea oamenilor liberi, lui îi fuseseră hărăzite l i . in le role mai strimte. Mîinile şi picioarele lui aveau forma perniţe de ace, şi omul era foarte caraghios în veşmin■ a ; dintr-o singură privire recunoscui ochiul acela Im I I I H El era omul pe care-1 văzusem într-o seară la „Barcal(lil veiell" şi care mă doborîse cu puşca lui nevăzută l
213

Era uşor să-mi dau seama că omul nu mă cunoştea n mult decît dacă nu m-ar fi văzut niciodată în viaţa lui. Se u i t a la mine, şi ochiul lui măsura lanţul ceasornicului meu ; pe urmă scuipă, ea din întîmplare, spuse ceva celuilalt ocnaş ţi începură amîndoi să rîdă ; apoi se răsuciră, ciocnindu-şi cătuşele una de alta, şi se uitară într-altă parte. Numerele mari prinse pe spatele lor ca pe o poartă, trupurile lor greoaie, cioplite ca din topor, trupuri rîioase, care-i făceau să semene cu mişte animale, picioarele lor prinse în cătuşe, şi legate pe deasupra cu batiste, toate acestea, ca şi felul cum îi priveau cei de faţă, ferindu-se de ei, îi făceau să fie, după cum spu Kerbert, o privelişte jalnică şi dezgustătoare. Dar nu asta era cel mai rău din toate. Deseoperirăn) cu toată partea din spate a diligentei fusese ocupată de o familie care se muta din Londra şi că nu mai era loo pentru prizo nieri decît- pe banca din faţă, chiar în spatele vizitiului. La această veste un domn, mînios din fire, care ©prise locul al patrulea de pe banca aceea, se înfurie cumplit, spunînd că f i a o îneălcare a regulilor de drum să fie silit să călătorească în tovărăşia unor oameni atît de mîrşavi, că această faptă era revoltătoare şi primejdioasă, josnică şi ruşinoasă şi nu mai ştiu ce. între timp, diligenta se pregătire de plecare, iar vizitiul îşi pierduse răbdarea. Eram cu toţii gata să ne urcăm, ia| prizonierii se apropiaseră, împreună cu păzitorul, aducînd cu ei mirosul acela ciudat de cataplasmă de pîine, de pătură grosolană, de frînghie şi piatră-de-var, care se simte întotdeauna în apropierea ocnaşilor. Nu vă faceţi atîta sînge rău, încercă gardianul să-1 li niştească pe călătorul cel mînios. O să mă aşez eu lîngă dum neavoastră. O sâ-i pun pe ei la marginea rîndului. N-o să vă supere Nici n-o să simţiţi că sînt aici. Şi vă rog să nu mă învinuiţi pe mine, bodogăni ocna şul pe care-1 recunoscusem. Eu nu vreau să plec. Eu sînt gata să rămîn pe loc. în. ceea ce mă priveşte, orice om care vrea să mi ia mie locul e binevenit. Sau locul meu, spuse celălalt, răstit. Nu v-aş fi stin gherit pe nici unul dac-ar fi fost după mine. Apoi rîseră amîn doi şi începură să spargă nuci, scuipînd cojile pe jos. Cred că şi su aş fi procedat la fel dacă-aş fi fost în locul lor şi atîl de hulit de toţi. în cele din urmă, toată lumea încuviinţă că nu i se poate faee pe plac domnului cel mînios şi că omul trebuie să se împace cu societatea pe; care întîmplarea i-o scosese în cale sau 2ir

. i i nnină acasă. Aşa că, în timp ce continua să se vaite, omul lui în primire locul, gardianul se aşeză lîngă el, iar ocnaşii H oţaseră la locurile lor cum putură mai bine ; prizonierul Bre îl recunoscusem şedea chiar în spatele meu, iar eu îi i răsuflarea în păr. —. La revedere, Handel ! strigă Herbert în eiipa in cară I'urnirăm. Eu mă gîndeam că era un noroo că Herbert îmi găsise un mi iiume în loo de Pip. E cu neputinţă să spun cu cîtă tărie simţeam răsuflarea ului, nu numai în ceafă, dar şi de-a lungul şirei spinării. i a şi cum măduva mi-ar fi fost atinsă de un acid iute şi unzător şi parcă mi se strepezeau dinţii. Prizonierul parcă fia mai des şi, mai ales, mai zgomotos din pricina încerr pe care le făceam pentru â mă strînge aşa îneît si mă fcol feri de răsuflarea lui. Vremea era nesuferit de rece, şi cei doi ocnaşi blestemau ii. In scurt timp amorţirăm cu toţii, şi după ce trecurăm imătatea drumului, toţi călătorii moţăiau sau dîrdîiau în e Mă prinse şi pe mine somnul, gîndindu-mă dacă nu i II mva trebuie să-i înapoiez făpturii din spatele meu cele dsuă livra înainte de a-i pierde din nou urma şi cum aş face ca să iasă bine. M-am trezit speriat, cu trupul aplecat înaCQ şi cum aş fi avut de gînd să săr în rînd cu caii, şi-am i it să-mi frămînt din nou mintea cu această întrebare. I ^u pesemene că problema îmi zburase de mult timp din ici, deşi nu desluşeam nimic în bezna de afară şi în iHle de umbră şi lumină ale lămpilor noastre, judecind vîntul rece şi umed care sufla, îmi dădui totuşi scama unsesem în ţinutul mlaştinilor M-am ghemuit ca să mă şi ca să mă feresc de vînt; acum ocnaşii arau şi fnal : de mine. Primele cuvinte pe care le-am auzit rostinilupă ce m-am dezmeticit au fost tocmai cuv'ntele nii chinuiau gîndurile. Doua hîrtii de cîte o livră ! Şi cum le-a primit? întrebă ocnaşul pe care nu-l vă-* !; Hm ni niciodată. r De unde să ştiu? răspunse celălalt. Le-o fi pus bina, i că l-au fost date de prieteni. Tare-aş vrea să am şi eu ! spuse celălalt, înjurînd [Ui. ( hîrtii de cîte o livră sau prieteni ?
M

Două hîrtii de cîte o livră ! Mi-aş vinde toţi prietenii pentru o singură hîrtie, şi tot aş spune că am făcut un tîrg minunat! Ei şi ? Ce ţi-a spus ? Mi-a spus, urmă ©cnaşul pe care-1 recunoscusem, to<ul s-a făcut cît ai clipi din ochi, în spatele unei grăme/J de cherestea din port. Mi-a spus : „Ai să fii liber !", Şi aşa s-a şi întîmplat. Şi mi-a mai spus dacă vreau să 1 găsesc p« băiatul care i-a dat de mîncare şi nu 1-a trădat şi să-i dau hîrtiile de cîte o livră. I-am spus că da. Şi aşa am" şi făcut. Mare prost ! bodogăni celălalt. Eu le-aş £i cheltuit, «a popa, pe haleală şi băutură. O fi fost vreun ageamiu. Zici aă nu ştia nimic despre tine ? ■ ■ — Habar n-avea ! Lucram în bande şi pe vapoare deosebite Pe urmă a fost din nou judecat pentru evadare şi a fost condamnat pe viaţă. Şi numai cînd cu treaba asta... „de onoare", ai lucrat în Unutul ăsta ? Numai atunci. Cum îţi plao locurile astea ? Scîrbos ţinut I Noroaie, ceaţă, mlaştini şi mancă multă f muncă multă, mlaştini, ceaţă şi noroaie ! Amîndoi îşi arătară scîrba pentru ţinutul nostru în eu-\inte foarte tari şi, pînă la urmă, se uşurară şi nu mai avură 3-şî spune nimic. Fără îndoială că, după ce am auzit acest dialog, aş fi coborît şi aş fi rămas singur în bezna şi ^pustietatea de pe drum dacă n-aş fi fost sigur că omul habar n-are cine sînt eu, întradevăr, mă schimbasem foarte mult, şi nu numai prin firea lucrurilor, căci eram atât de deosebit îmbrăcat şi mă aflam în împrejurări atît de deosebite de cele de odinioară., îneît i ar fi -fiîst greu să mă recunoască fără ajutorul cuiva. Totuşi, îaptal tă ne aflam împreună în aceeaşi diligentă era o coincidenţă destul de ciudată, care mă făcea să mă tem că o altfl «soinddenţă ar putea oricînd să unească, în mintea lui, fiinţa n-ea cu numele meu. Din această pricină, am luat notărîrea să cotor de îndată ce vom ajunge în oraş şi să ies din calea ocnaşului. Am îndeplinit acest plan cu succes. Geamantanul nreu era în lădiţa de pe capră, sub picioarele mele Nu trabuia decît să răsucesc o balama ca să-1 scot, Am aruncat geamantanul jos şi am coborît după el la primul felinar din oraş. Cit despre ocnaşi, ei plecară mai departe cu diligenta, şi e\l ştiam în ce loc vor fi daţi jos pentru a fi duşi spre fluviu. In închipuirea mea vedeam vasul şi echipajul de ocnaşi aştep218

Hm Iu I în faţa scărilor acoperite cu mîl şl auzeam glasul acela i . „Daţi-i drumul !" ca o poruncă adresată unor cîini j Ipol vtdeam acea blestemată arcă a lui Noe pornind pe apeJe ale fluviului. N aş fi putut să spun de ce mă temeam, căci teama mea i.elămurită şi tulbure, dar eram nespus de înfricoşat în ce mă îndreptam spre hotel, simţeam că o spaimă, care i ea cu mult teama unei întîlniri dureroase şi neplăcute, i "icea să tremur. Cred însă că spaima aceasta nu îmbrăca • foi rr,3 desluşită, ci era doar spaima din copilărie, care timp (1> (îti'va clipe se deşteptase din nou. Cafeneaua de la „Mistreţul albastru" era goală, şi eu eo-Ifasem mîncarea şi începusem să mănînc înainte de a fi iioscut de chelner. După ce îşi ceru scuze pentru neatenţia ni.l întrebă dacă să trimită'băiatul după domnul Pum-iook. ■- Nu, spusei eu, să nu trimiţi Inerul "(acela care adusese de la Camera de Comerţ pedepselor la care voi fi supus în caz de încălcare a legii ua < î n d devenisem ucenicuTlui Joe) păru mirat şi se folosi t imul prilej pentru a pune în faţa mea un număr soios . unul local, pe care eu îl luai în mînă şi în care citii loarele rînduri : ..Informăm cititorii noştri cu privire la romanticul noroo îmi tînăr lucrător în fier din ţinut (ce temă minunată i i ' pana măiastră a concetăţeanului nostru Tobby, poetul i u i a cărui faimă nu a fost încă universal, recunoscută !) ui îndrumător, tovarăş de copilărie şi prieten al tînălosi un concetăţean de al nostru mult stimat şi nu cu i i n de comerţul cu grîne. al cărui negoţ înfloritor se I; mir,"i distanţă de strada principală Faptul că amintim îmi lui ca de mentorul tînărului nostru Telernae 1 nu i i i n âe sentimentele noastre, căci este bine să se ştie 1 nostru a dat naştere unui făuritor de viitoruri stră •are fruntea încordată a înţeleptului din localitate şi nvllucitor al frumuseţii din localitate se întreabă al cui 'are n-a fost Quentin Matsys 2 fierarul din An vers ?

SARJ".

iltnlugla grencâ, fiul lui Ulyse şi al Penelopei ; el pleacă. în căutarea ■ n i , (Iar nu Izbuteşte să-I găsească; întors în Itaca, unde-şi râ tatăl deghizat tn cerşetor, îl ajută sâ-şi doboare duşmanii şl te tronul. 11In Mots.vs (1466 — 1530), pictor flamand. ■iiplcns (lat.) : termen din Evanghelie : desemnează pe fiu] lui reprezintă cuvîntu] tnţelepciune,
■ > .Î9

Şi astăzi încă, în urma experienţei de o viaţă întreagă, s'nt convins că dacă, în zilele acelea de prosperitate, m-aş fJ dus la Polul Nord, aş fi întîlnit şi acolo pe cineva, fie un tsehimps nomad, fie un european civilizat, care să-mi spună ea Pumblechook a fost primul meu îndrumător şi făuritorul nsrocului meu.

CAPITO LU L

29

M-am sculat dis-de-dimineaţă şi am ieşit din casă. Era prea devreme ca să mă duo la domnişoara Havisham, aşa fim pornit-o spre cîmp, spre acea parte a oraşului unde locuia, domnişoara Havisham, nu spre aceea unde locuia Joe. La Joe aveam timp să mă duc a doua zi, gîndindu-mă cu recunoştinţă la ocrotitoarea mea şi făurindu-mi tablouri minunate, după ce f aveam să cunosc planurile ei cu privire la nine. N-o adoptase ea oare pe Esteli şi aproape că mă adoptase,^ şi pe mine ? Gîndul ei nu putea 11 altul decît să ne unească,;Mie îmi va încredinţa misiunea de a reînvia din nou casa aceea Jalnică, de a lăsa soarele să pătrundă în odăile întunecate, de a învîrti din nou ceasornicele, de a aprinde focul în vetrela i reci, de a smulge pînzele de păianjen, de a alunga gîndacil din casă, pe scurt, de a îndeplini toate faptele luminoase ale cavalerului din poveste şi de a mă căsători cu prinţesa. Mă oprisem în faţa casei ca s-o privesc cînd trecusem pe acolo | şi zidurile ei afumate de cărămidă, ferestrele astupate eu zid, iedera groasă şi verde care înconjura pînă şi coşurile cu rămurelele şi cîrceii ei asemănători unor braţe bătrîne şl muşchiuioase alcătuiau un fel de vrajă ispititoare, al cărei erou eram eu. Desigur că Estella era zîna care ţesea această vrajă. Dar, deşi pusese atîta stăpînire pe mine, deşi închipuirea şi nă dejdile mele se agăţau de ea, deşi înrîurirea ei asupra vieţii $i caracterului meu de copil fusese atotputernică, totuşi, nici măcar în dimineaţa aceea romantică nu o înzestram cu alt* daruri decît cele pe care le, avea. Pomenesc de acest lucru, acum, cu un anumit scop, fiindcă acesta este firul pe car»
220

trebuii să-1 urmaţi ca să vă puteţi descurca în libirintul vieţii mi i < \ Experienţa m-a învăţat că noţiunea convenţională de înistit nu poate fi întotdeauna adevărată. Adevărul adevărat că o iubeam pe Estella cu o dragoste de bărbat, câ o Iubeam numai şi numai pentru că o găseam ispititoare. Ştiam, marea mea durere, ştiam de cele mai multe ori, dacă RU întotdeauna, că o iubeam în ciuda înţelepciunii, a făgăduielilor pe care mi le făceam, în ciuda liniştii mele şi a oricărei mţe, în ciuda fericirii mele şi a tuturor înfrîngerilor pollblle. O dată pentru totdeauna O iubeam, deşi cunoşteam arul. Şi nu mă puteam împiedica să o iubesc, ca şi cum aş li socotit-o întruchiparea desăvîrşirii omeneşti. Mă plimbai, aşteptînd să ajung la poartă la ora la care un pe vremuri. După ce am tras cu o mînă şovăielnică |( i lopoţel, m-am întors cu spatele la poartă, încereînd să mi ii răsuflarea şi să-mi potolesc bătăile inimii. Âm ,mzft U i literală deschizîndu-se şi apoi paşi prin curte; dar mă - u i că nu aud chiar şi în clipa cînd balamalele ruginite porţii scîrţîiră. In cele din urmă, simţii o atingere pe ■ i, care mă făcu să tresar şi mă întorsei. De-abia a.um iril în chip firesc, căci mă găseam faţă în faţă cu un om în haine severe, cenuşii. Era ultimul om pe care m-aş plat să-1 văd îndeplinind slujba de portar la domnişoara Orlick ! u, domnişorule, şi aici s-au întîmplat schimbări, şi î i . u mari ca cele din viaţa dumitale ! Dar intră, intră. K nu voie să ţin poarta deschisă. Intrai, iar el trînti poarta şi o încuie, scoţînd cheia din
i

.in.

Da, făcu el, răsărind alături de mine, după ce umblase i IIvn paşi în urma mea, ca un cîine. Iată-mă ! — Cum ai ajuns aici ? \m ajuns, răspunse el, cu picioarele. Şi lucrurile erau •I i i m l <le mine, Într-O roabă. "îs, te-ai aciuat pe-aici ? • ■ Doar nu în joacă, domnişorule. Nu prea eram sigur că e aşa. Avui răgaz să cîntăresi în Hjlfll» răspunsul pe care mi-1 dăduse, în timp ce privirea !uj| IO'H mltl ie ridica de pe jos şi se plimba pe picioarele, pe mîi-^Bl |l P B faţa mea. — Va să zică, ai plecat de la fierărie ? întrebai eu. 821

— Dar ce, casa asta seamănă cu o fierărie ? răspunsa Orlick, aruncîndu-şi privirea lui jignitoare de jur~împrejiir. Ia spune, îţi place ? îl întrebai de cînd părăsise fierăria lui Gargery. — Aici zilele seamănă aşa mult unele cu altele, răspuse el, că pierd şirul dacă nu le ţin socoteala. Oricum, am venit aici la cîtva timp după ce ai plecat tu, ''— Asta ştiam şi eu, Orlick. — Bine, făcu el uscat Tu ştii de toate. între timp, ajunserăm la uşa casei ; odaia lui era chiar lîngă uşa laterală şi avea o fereastră mică, ce se deschidea în curte Aşa mică cum era, semăna cu odăiţele în care locuiesc portarii la Paris. Pe peretele odăii atîrnau nişte chei, la care el adăugă cheia porţii ; patul lui, acoperit cu o scoarţă cîrpăcită,' era aşezat într-o despărţitură, într-un fel de firidă Odaia părea neîngrijită, închisă şi cufundată în somn. ca şi cum ar fi fost cuşca unui popîndău cu chip omenesc ; iar Orlick, a cărui făptură greoaie se pierdea în întunericul odăii, păroa popîndăul cu chip omenesc pentru care fusese făcută încăperea, aşa cum, de fapt. se şi întîmplase. Odaia asta n-am mai văzut-o pînă acum, spusei eu } dar pe vremuri nici nu exista pe-aici un portar. Nu, făcu el, pînă cînd şi-au dat seama că locuinţa totul lipsită de apărare şi au socotit că e primejdios sş fără portar acum, cînd mişună ocnaşii, haimanalele şi bandiţii. Şi atunci am fost recomandat eu ca un om care ştie să rus„pundă cînd e atacat şi aşa am intrat în slujba asta. E mai uşor decît să suflu în foaie şi să dau mereu cu ciocanul. E îi cată, ştii ? îmi aţintisem privirea asupra unei arme cu patul bătut cu alamă, care atîrna deasupra căminului, şi ochii lui urmăreau privirea mea. Bine, spusei eu, căci nu doream să mai stau de vorbă cu el. Mergem sus la domnişoara Havisharn ? . Să fiu al naibii dacă ştiu ! răspunse el, întinzîn şi apoi scuturîndu-se. Alte porunci n-am mai primit, domnişorule Eu o să dau o lovitură de ciocan în clopotul ăsl tu ia-o înainte de coridor, pînă cînd ai să întîlneşti pe cil — Sper că sînt aşteptat ! — De două ori să.fiu al naibii dacă ştiu ! spuse el. Atunci 0 luai înainte pe coridorul acela lung, pe car* şisem pe vremuri cu ghetele mele grosolane, şi el lovi cu ciocanul în clopot. Cînd ajunsei la capătul coridorului, In
222

cc clopotul tot mai răsuna, o întîlnii pe Sarah Pocket; aceasta se făcuse verde-gălbuie din pricina mea. <) ! făcu ea. Dumneata, domnule Pip ? — Eu, domnişoară .Pocket. Te anunţ cu bucurie că dom nul Pocket şi familia sînt bine sănătoşi. — S-au făcut mai înţelepţi? spuse Sarah, clătinînd. jald i n cap Mai biae ar fi înţelepţi decît sănătoşi. A, Matthew, Ithew ! Cunoşti drumul, domnule? îl cunoşteam destul de bine, căci urcasem scara aceea de • ori, pe întuneric. De data aceasta o urcam încălţat cu ■ mai subţiri decît atunci ; ciocănii, ca pe vremuri, la uşa uişoarei Havisham. — E ciocănitul lui Pip, o auzii eu spunînd. Intră, Pip. edea pe scaunul ei, lîngă masa cea veche, în rochia cea ', cu mîinile împreunate pe minerul bastonului, cu bărbia mă în mîini şi cu ochii la foc. Alături de ea şedea o domelegantă, pe care nu o văzusem niciodată ; ţinea în pantoful alb, care nu fusese purtat niciodată, şi-1 privea npul aplecat. — Intră, Pip, murmură domnişoara Havîsham, fără să se U l l c m jurul ei şi fără să ridice privirea. Intră, Pip. Ce mai faci, ' îmi săruţi mîna, ca şi cum aş fi o regină ? Aşa-i ? Si> uită pe neaşteptate la mine, mişcînd doar dintr-un ochi, | K'tă cu un glas ghiduş, dar răutăcios : Aşa-i ? \m auzit, domnişoară. Havisham, începui eu cam în-il, am auzit că aţi avut bunătatea să mă poftiţi să vă văd, ţi iu venit numaidecît. .
IC i ?

Domnişoara, pe care nu o mai văzusem niciodată, îşi înălţă ,i se uită ironic la mine ; abia atunci recunoscui ochii Ifi Dar era atît de schimbată ! Devenise mult mai frui mult mai femeie ; era atît de vrednică de admiraţie minunată, încît mi se păru că eu nu mă schimbasem In timp ce mă uitam la ea, mi se părea că alunecam ejde înapoi şi că eram din nou băiatul grosolan şi plU de odinioară. Doamne, cît de cumplit era simţămînal distanţei şi al nepotrivirii care mă cuprinse şi cît irii depărtarea dintre noi ! dădu mîna. Eu am bîlbîit ceva despre bucuria de a fdca şi despre nerăbdarea cu care aşteptasem această
223

— O găseşti foarte schimbată, Pip ? întrebă domnişoara Havisham cu o privire lacomă şi lovind cu bastonul într-un scaun care se afla între ele două, în semn că pot să mă a pe el. — Domnişoară Havisham, cînd am intrat în odaie, mi sa părea că nu 8 nici urmă de Estella în chipul şi în înfăţişa ei ; dar acum totul se preface în chip atît de ciudat în Este cea... „ — Ce ? Vrei să spui în Estella cea de altădată ? îmi tăia vorba domnişoara Havisham. Ţi-aminteşti cît de mîndră şi d(i jignitoare era şi că voiai să fugi de ea ? îi răspunsei încurcat că toate acestea se petrecuseră cil mult timp în urmă şi că pe atunci eram nepriceput şi alte lucruri de acelaşi fel. Estella zîmbea stăpînit şi-mi spuse că nu se îndoia că avusesem dreptate şi că ea se purtase foarte urlt. Pe el îl găseşti schimbat ? o întrebă domnişoara 1 visham. Foarte schimbat, spuse Estella, eu ochii la_mine. Mai puţin necioplit şi grosolan ? spuse domnişoara I Iii visham,. jucîndu-se cu părul Estellei. Estella rîse, privind pantoful pe care-1 ţinea în mină, apoi rîse din nou, privindu-mă pe mine, şi pe urmă puse pantoful jos Tot mă mai socotea un băieţaş, dar acum mă ademenea. Stăteam toţi trei în odaia plină de vise, printre lucrurile acelea vechi şi ciudate, care mă înrîuriseră atît; aflai că Estella tocmai se întorsese din Franţa şi că se pregătea să pli la Londra. Mîndria şi încăpăţînarea ei de odinioară fuseseră într-atît supuse frumuseţii ei, îneît era cu neputinţă şi nefiresc — sau poate că aşa mi se părea mie — să le despart de chipul ei. într-adevăr, era cu neputinţă să despart fiinţa ei de rîvna după rang şi avere care-mi tulburase copilăria, de toate ac năzuinţe nesăbuite care mă făceau să- mi fie ruşine de < mea şi de Joe, de toate acele viziuni care mă făceau să-i văd faţa în vâlvătaia flăcărilor, s-o văd cum se înalţă din fit aşezat pe nicovală,, sau cum se desprinde din întunericul nopţii, privind prin ferestruica de lemn a fierăriei, şi apoi pieri într-un cuvînt, mi-era cu neputinţă s-o despart, în trecut c în prezent, de însăşi viaţa mea. Hotârîsem să-mi petrec acolo toată ziua, să mă întoro seara la hotel şi să plee a doua zi la Londra După ce stăturăm cîtva timp de vorbă, domnişoara Havisham ne trimise amîndoi la plimbare în grădina părăginită şi-mi spuse cri,

i i i arcere, am s-o mai plimb puţin prin rvl.i»*» cn «ih^mnl, ca

.-n că Estella şi cu mine ieşirăm in grădina prin portiţa prin care trecusem în ziua cînd mă întîlnisem cuitînărul cel imlid, Herbert cel de astăzi ; eu mergeam cu inin.a strînsă, tnd pînă şi marginile rochiei ei. Ea era foarte stăpânită rfi îndoială că nu privea cu adoraţie marginile hainei mele. 1 Ind ne apropiarăm de locul întîlnirii cu Herbert, ea sr opri spuse: — Ciudată făptură trebuie să fi fost eu cînd eram mică, Ică în ziua aceea m-am ascuns şi am văzut 'toată lupta Iră, şi tare mi-a plăcut! ■Şi m -ai răsplătit foarte frumos. Adevărat? răspunse ea, foarte nepăsătoare, ca şi cum iu şi-ar fi amintit despre ce era vorba. Mi-amintesc că-mi iudă pe adversarul dumitale, fiindcă fusese adus ca să mâ i Iii uscască o zi întreagă. Acum sîntem buni prieteni. Adevărat ? Da, îmi amintesc că ai început să studiezi Dădui acest răspuns cu neplăcere, pentru că mi se părea ii dădea un aer copilăresc ; de altfel, aşa îmi vorbea, ca copil. De cînd'a început să-ţi surîdâ norocul şi ţi-ai schimbat irile de viitor, ţi-ai schimbat şi prietenii, spuse Estella. Desigur, răspunsei eu. Şl, fireşte, adăugă ea cu trufie, oamenii care ţi se po pe vremuri ca prieteni nu ţi. s-ar mai rjbtrivi acum. Mă îndoiesc că în conştiinţa. mea mai exista dorinţa de > duce să-1 văd pe Joe. Dar dacă exista cumva, această rvuţie alungă din cugetul meu orice gînd de a o duce la plinire. i'e atunci nici nu bănuiai ce noroo te aşteaptă... spuse riuturînd uşurel din mînă, ceea ce însemna ? în vrei mă băteam cu Herbert. Nici gînd ! ' < i l de desăvîrşirc şi de superioritate al Estellei şi aerul ,;i supus cu care umblam eu alături jîe ea formau un are îl resimţeam cu tărie. Cred că acest lucru in ni lărit şi mai mult dacă nu m-aş fi socotit la adăIM > neplăcere, pentru că eram ales pentru ea şi
r. 8 i l . i l lui.

11-i nuri.

Da. •

Grădina era prea neîngrijită şi năpădită de buruieni ca să ne putem plimba in largul nostru şi, după ce o înconjurarăm de două sau de trei ori, ieşisem în curtea fabricii de bere. li arătai Estellei locul unde o văzusem umblînd printre butoaie, în prima zi cînd venisem la castel, în acele vremuri de demult, şi ea îmi spuse rece şi nepăsătoare : — Adevărat ? I-am amintit de uşa prin care ieşise din casă, aducindu-mi mîncare şi băutură, şi ea spuse v Nu-mi mai amintesc. Nu-ţi mai aminteşti că rn-ai făcut să plîng ? întrebai eu, Nu, spuse ea, clătinînd din cap şi privind în jur. Cred că faptul că nu-şi amintea de toate acestea şi că vorbea cu atîta nepăsare mă făcu să plîng în adîr.cul sufletului, şi acela este piînsul cel mai amar. — Trebuie să ştii, spuse Estella, binevoind să mi se adre' seze ca o femeie strălucitoare şi frumoasă, trebuie să ştii câ n-am inimă, dacă asta are cumva vreo legătură cu memoria mea. întrebuinţai cîteva întorsături de frază ca să-i spun t_ă mă îndoiesc cu privire la acest lucru*: li spusei că eu ştiu vom bine decît ea. Că nu poate exista atîta frumuseţe fără inimăi — O ! Desigur că am o inimă care poate fi străpi sau împuşcată, de asta nici nu mă îndoiesc, spuse Estella, şi desigur că, dacă ar înceta să bată, aş înceta şi cu de a mai trăi. Dar înţelegi ce vreau să spun : n-am blîndeţe, înţele gere, simţire şi alte fleacuri din astea. Dar ce ţpă izbea oare, în timp ce ea stătea pe loc şi se uita cu luare-aminte la mine •? Ceva ce mai văzusem la domnişoara Havisham ? Nu. într-adevăr, în unele din privirile şi gesturile ei era o urmă de asemănare cu domnişoara visham, acea asemănare pe care copiii o prind adesea de la cei cu care au stat mai mult timp împreună, ducînd o viaţa retrasă ; astfel, ne izbesc adesea asemănări între feţe carii de altfel, sînt cu totul deosebite unele de altele. Şi, totuşlţ nu la domnişoara Havisham mă gîndeam. O privii din ne pe Estella şi, deşi ea tot se mai uita la mine, părerea car mă fulgerase dispăru. Ce mă izbise oare ? — Vorbesc serios, spuse Estella, nu atît încruntîndu(îiinckă avea o frunte netedă), cît întunecîndu-se la faţă. Da soarta va face să ne întâlnim des, e mai binş să mă crezi pe acum. Nu ! mă opri ea cu un gest enifgic, în timp ca
226

am să deschid gura. Nu mi-am revărsat încă dragostea MUpra nimănui. Nu ştiu ce înseamnă dragoste. In clipa următoare ne aflam amîndoi în fabrica părăsită, şl ea îmi arăta galeria unde o văzusem umblînd în prima zi i nul venisem la domnişoara Havisham şi-mi spuse că-şi amin-tta că se plimbase pe acolo şi că mă văzuse privind în sus • 11 nişte ochi îngroziţi. Şi în timp ce ochii mei urmăreau 111111,1 ei albă, mă cuprinse din nou aceeaşi impresie nelămu-ni i, care-mi scăpa mereu. Tresărirea mea involuntară o făcu li atingă braţul cu mîna şi, în clipa aceea, vedenia se Itlnse, pieri din nou. Ce era oare? — Ce s-a întîmplat ? întrebă Estella. Iar eşti îngrozit ? — Aş fi dac-aş crede ce ai spus adineauri, spusei eu ca Iiimb vorba. — Va să zică, nu eşti îngrozit ? Cel puţin aşa spui. Foarte Cred că domnişoara Havisham te aşteaptă la datorie, <i i cred că ar putea să renunţe la obiceiul ăsta şi la multe lipicuri vechi. Hai să mai facem o dată înconjurul graşi să intrăm în casă. Hai! Azi n~ai să mai verşi lacrimi ■ricina cruzimii mele ; ai să fii pajul meu şi ai să mă laşi •A mă sprijin de umărul tău. Rochia ei frumoasă se tîrîse pînă atunci pe pămînt. Acum 6 \\nea cu o mînă, iar cu cealaltă îmi atingea uşor umărul mp ce mergeam. Mai făcurăm de două sau trei ori ocolul inirpărăsite ; mie mi se părea ca totul înflorise. Şi chiar buruienile verzi şi galbene, care creşteau prin erăpătuidnlui vechi, ar fi fost cele mai rare flori din lume, tot l'l putut să fie mai scumpe amintirii mele. Nu era nici o deosebire de vîrstă între noi care s-o îndepe Estella de mine; eram aproape de aceeaşi vîrstă, îndoială, pentru ea anii aceştia însemnau mai mult pentru mine; dar nimbul pe care i-1 dădea frumuseţea >l firile ei mă chinuia în mijlocul fericirii şi al siguranţei le simţeam la gîndul că ocrotitoarea noastră ne soriil altuia Nenorocitul de mine ! ele din urmă, intrarăm în casă şi, spre marea mea că administratorul averii mele venise să ©vadă .oara Havisham în interes de afaceri şi că se va ira mesei. Ramurile vechi şi reci ale candelabrelor i caro era întinsă masa cea mucegăită fuseseră ^H| in lipsa noastră, şi domnişoara Havisham şedea pe i rotiţe şi mă aştepta. .
227

Cînd începurăm vechea plimbare în jurul rămăşiţelor ospăţului de nuntă, mi se păru că împing scaunul înapoi, m trecut, Dar în odaia mortuară, în care făptura aceea, dezgropată parcă, se sprijinea de spătarul scaunului, Estella părea şi mai strălucitoare, şi mai minunată ca înainte, iar eu mă aflam sub puterea unei vrăji şi mai adinei. Timpul parcă se topea, ora prînzului se apropia cu paşi repezi, iar Estella ne părăsi, ca să se pregătească de masă. "Ne oprirăm lingă masa cea lungă, şi domnişoara Havisham întinse un braţ ofilit şi-şi odihni pumnul strîns pe faţa de masă îngălbenită. Şi fiindcă înainte de a ieşi pe uşă Estella se mal uită o dată în urmă, domnişoara Havisham îşi sărută mîna şi-i trimise Estellei sărutarea cu o patimă care mi se păru înspăimîntătoare. Apoi, după ce Estella ieşi din odaie, iar noi ramaserăm singuri, se întoarse spre mine şi mă întrebă în şoaptă ■ Aşa-i că-i frumoasă, graţioasă şi bine crescută ? AşaM că o admiri ? Toţi cei care o văd trebuie s-o admire, domnişoară Bavisham. Mă luă de gît şi-mi lipi capul de al ei : — Iubeşte-o, iubeşte-o, iubeşteLo ! Cum se poartă cu tine ? înainte de a apuca să-i răspund (dacă cumva aş fi fost in stare să răspund la o întrebare atît de grea), ea repetă : — Iubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o ! Dacă te încsrajează, iubeşte-o ! Dacă te răneşte, iubeşte-o ! Dacă-ţi sfîşie inima în bucăţi —şi cu timpul o să te doară din ce în ce mai rău — iubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o ! Niciodată nu văzusem o dorinţă atît de pătimaşă ca aceea care însufleţea cuvintele ei. Simţeam cum de atîta înverşunare muşchii braţului subţire, care-mi înconjura gîtul, so umflau. v — Ascultă-mă, Pip ! Am înfiat-o ca să fie iubită. Am crescut-o ca să fie iubită. Am făcut-o să fie aşa cum e acum ca să fie iubită. Iubeşte-o ! Rostise aceste cuvinte destul de adesea şi nu mă îndoiam că le rostise cu bună-ştire ; dar dacă aceste cuvinte ar fi însemnat ură în loc de iubire, deznădejde, răzbunare, moarte, tot n-ar fi putut să semene mai mult cu un blestem. — Să-ţi spus, urmă ea tot în şoaptă, cu e voce plină de grabă şi pasiune, să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţa oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvîrşitâ^
228

<!ere şî dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi I Dragostea înseamnă să dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le zdrobeşte, aşa cum mi s-a întîmplat mie ! Cînd ajunse aici, scoase un ţipăt sălbatic, iar eu o prinsei ijloo. Căci se sculase în picioare, învăluită în giulgiul ei, y\ izbise aerul, ca şi cum ar fi vrut să~şi izbească trupul de (i şi să se prăbuşească moartă. Toate acestea se petrecură în eîteva clipe. în timp ce « un din nou pe scaunul ei, am simţit un miras pe oare a tunoşteam şi, întorcîndu-mă, l-am văzut pe custodele meu, ■;o afla în odaie. Purta întotdeauna (cred că n-am pomenit încă de asta) <i batistă mare de mătase grea, care-i folosea foarte mult în ■.iunea_lui. L-am văzut adeseori înspăimîntînd pe un client MU po un martor prin desfăşurarea ceremonioasă a acestei batiste, ca şi cînd ar fi avut de gînd să-şi sufle nasul şi să se iscă, ştiind că nu va avea timp pentru asta, pînă în elipa i i u l martorul sau clientul se va trăda singur; iar clientul nartorul se trăda îndată, ca şi cum ar fi fost firesc să se l u i împle aşa. Cînd am dat cu ochii de el, domnul Jaggers cu amîndouă mîinile această batistă atît de expresivă ■ • • uita la noi. întîlnindu-mi privirea, spuse, simplu, după ■ mp do eîteva clipe rămase tăcut, fără a părăsi această aline : Adevărat ? Foarte ciudat! şi apoi se folosi de batistă .......n efect minunat. I 'omnişoara Havisham îl văzuse în aceeaşi clipă cu mine speriase de el (aşa cum toţi oamenii se speriau de el). i livn sforţări mari pentru a-şi veni în fire şi bîigui eă era i ■' " luai ca întotdeauna. — Punctual ca întotdeauna, repetă el, apropiindu-se de Ce mai faci, Pip? Să te plimb şi eu puţin, domnişoară u n ? Facem un ocol? Aşadar, aici erai, Pip? l . i m spus la ce oră sosisem şi că domnişoara Hnvisham i' 8(1 vin ca s-o văd pe Estella. Şl i-l răspunse : — A t Frumoasa domnişoară Estella ! \po| începu să împingă scaunul domnişoarei iiavisham m din mîinile lui mari, iar pe cealaltă o înfundă în bu-' i t p.mtalonului, ca şi cum buzunarul ar fi fost plin de Bine, Pip Cît de des ai văzut-o pe domnişoara Es- spuse el cînd se opri din mers. 229

t- Cît de des ? Da ! De cîte ori ? De zeci de mii de ari î Nu ! Nu de atîtea ori. De două ori ? Jaggers, se amestecă domnişoara Havisham, spre ma rea mea uşurare, lasă-1 în pace pe Pip şi duceţi-vă amîndoi la masă. El se supuse şi pornirăm bîjbîind pe scara întunec©; Najunsesem încă la locuinţele acelea izolate din spatele curţii pavate, cînd el mă întrebă da cîte ori o văzusem pe domnişoara Havisham mîncînd şi bînd ; şi, ca de obicei, mă lăsă să aleg între o sută de ori şi o singură dată. Mă gîndii şi spusei i Niciodată. Şi nici n-ai s-o vezi vreodată, Pip, spuse el, eu un zîmbet încruntat. N-a îngăduit niciodată ca eineva să o vadă mîncînd sau bînd de cînd duce viaţa asta. Colindă casa, noap tea, şi mănîncă ce găseşte. Vă rog, domnule Jaggers, spusei eu, pot să vă pun o întrebare ? -Poţi, îmi răspunse el, dar eu pot să nu~ţi răspund. întreabă- mă. Numele Estellei e Havisham sau... ? Nu mai aveam nimio de adăugat. . Sau ce ? întrebă el. E Havisham ? Da, e-Havisham. Şi am ajuns la- masă, unde ne aşteptau Sarah Pocke< Estella, Domnul Jaggers şedea în capul mesei, Esteîla — in faţa lui, iar eu şedeam în faţa amicei mele cu obraji ver-rigălbui. Mîncarăm foarte bine şi furăm serviţi de o jupîneusă pe care nu o văzusem niciodată în timpul vreuneia din vizitele mele, dar care, după cîte am aflat, fusese tot timpul in easa aceea misterioasă. După masă, o sticlă din cel mai bun Porto fu p(usă în faţa custodelui meu (se vedea că era obişnuit cu această băutură), şi cele două doamne ne părăsiră. Era izbitoare rezerva hotărîtă în care se înc?hidea domnul J-iggprs de cîte ori se afla sub acoperişul domnişoarei Havisham Nu st arunca privirile nici în dreapta nici în stînga şi nu ştiu dară a privit-o o singură dată pe EsMla în tot timpul mesei. Cînd ea îi vorbea, el asculta şi-i răspundea la momentul potrivit, dar niciodată nu se uita la ea ; cel puţin aşa mi se părea mie* în schimb, ea se uita foarte des la el cu interes şi curiozitate, ba chiar cu neîncredere; dar pe fata lui nu.se vedea că *\ simte privirea ei. în tot timpul mesei, domnul Jaggers fu in230

it de plăcerea răutăcioasă de a o face pe Sarah Pocket mul verde şi mai galbenă decît era, căci pomeni de multe ori tarii» mele speranţe; dar nici de data aceasta parcă nu şi i seama de ceea ce făcea, ba chiar părea că smulge toate inaţiile de la biata mea făptură nevinovată, ceea ce era idcvărat, deşi eu nu-mi dădeam seama cum procedează. I a r cînd am rămas singuri, mi se păru că străluceşte de I ilţumire, fără îndoială în urma informaţiilor pe care ie pride la mine, ceea ce mă scoatea din sărite. Mi se părea n lipsă de ceva mai bun, lua interogatorii pînă şi vinului. i paharul în faţa luminării, gusta Porto-ul, îi plimba prin ii înghiţea, apoi se uita din nou la pahar, mirosea vinuJ, i a, îl bea, umplea paharul şi începea încă o dată să ineze vinul, pînă cînd mi-am ieşit din fire, ca şi cum i ar fi putut să-i spună ceva compromiţător despre mine. roi sau patru ori mă cuprinse o dorinţă vagă de a desdiscuţia ; dar de cîte ori mă vedea cu o întrebare pe domnul Jaggers mă privea cu paharul în mînă, plimvinul prin gură, ca şi cum m-ar fi prevenit- că dei mă ostenesc, fiindcă el tot nu poate să-mi răspundă. 1 că domnişoara Pocket îşi dădea seama că prezenţa o împingea spre nebunie şi prevedea că, de furie, îşi va ■ ■ lioneta din cap — o bonetă urîtă foc, care semăna cu ii uf — şi că-şi va presăra părul pe podea-—un păr rescuse niciodată pe propriul ei cap. De aceea poate i a mai făcut apariţia după ce ne-am suit în odaia lirei Havisham şi am început să jucăm lohist. în" timil lipsisem noi, domnişoara Havisham împodobise, în ic, părul, braţele şi rochia Estellei cu cate mai ^iuvaeruri de pe masa de toaletă; şi-l văzui pînă i r , l o i l c l e meu uitîndu-se la ea pe sub sprîncenele lui i înălţîndu-le" puţin cînd făptura aceea gingaşă, care den culoare şi scînteieri, se afla în faţa lui. Nici nu mai pomenesc de felul în care domnul Jaggers i i u r i l e şi apoi ne arăta nişte cărţi mici şi neînsemI M I I IM l . i l a cărora falnicii noştri regi şi regine se pleoşteau i de simţămîntul care mă cuprindea cînd îl veIfndu-se la noi-ea la trei biete ghicitori pe care le de mult. Ceea ce mă făcea să sufăr cel mai cumplit i dintre prezenţa lui îngheţată şi sentimentele d" Estella. Nu pentru că ştiam că nu-mi voi îngă; vorbesc cu el despre -<ea. că nu voi suferi lâ-] aud cum scîrţîie din ghete în faţa ei şi că nu
031

vot putea niciodată să-1 văd spălîndu-şi mîinile după ple< ei, ci pentru că admiraţia mea neţărmurită se afla alătiifiinţa lui, pentru că simţămintele mele se aflau In acelaşi cu făptura lui — iată de ce sufeream. Jucarăm cărţi pînă la 9, şi apoi se hetărî că, dacă Estelltt va veni la Londra, eu voi fi înştiinţat "de venirea ei, ca s» pot aştepta la staţia diligentei; după aceea mi-am luat r bun de la EsteHa, am atins mîna ei cu mîna mea şi am pli Custodele meu locuia la „Mistreţul albastru" în edai;i alături. Era noaptea tîrziu, şi cuvintele domnişoarei Hi ham : „lubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o !" tot îmi mai răsun iu în urechi. Le-am schimbat, potrivindu-le cu simţămintele n şi am început să şoptesc cu capul înfundat în pernă : .O iubesc, o iubesc, o iubeso I" de sute de ori, Apoi, mă eu] dea un val de recunoştinţă, căci ea îmi era sortită mie, nicul de fierar de odinioară. Şi fiindcă ştiam că, din p-V Estella nu era atît de recunoscătoare^destinulul cum eram cu, mă întrebam, cînd va începe şi ea să se sinchisească de n Cînd voi fi în stare să trezesc inima aceea, care mai erei mută şi amorţită ? Păcătosul de mine I Credeam că aceste gînduri sînt n şi înălţătoare. Dar nu mă gîndcam de cîtă josnicie şi micii na dădeam dovadă ferindu-mă de Joe, fiindcă ştiam că ea 1-aal dispreţul Nu trecuse decît o zi de cînd îmi dăduseră lacrimi:din pricina lui Joe, "dar lacrimile se uscaseră repede, lartă-mâ, Doamne, căci tare repede se uscaseră !

CAPI TOLUL

30

După ce mi-am frământat bine mintea, a doua zi de mineaţă, în timp ce mă îmbrăcam în camera de la „Mistreţul albastru", m-am hotărît să-i spun custodelui meu că nu-I prea credeam pe Orliek omul potrivit pentru a îndeplini O slujbă de încredere la domnişoara Havisham. — Sigur că nu-i omul potrivit, Pip, spuse custodele n care se sculase bine dispus, pentru că un om care îndepll*' neşte o slujbă de încredere nu e niciodată omul potrivit Părea că-1 înveseleşte grozav descoperirea că sluji ceasta nu era îndeplinită de un om cum se euvine şi a? mulţumit cele ce-i spuneam eu despre .Orliek.

Foarte bine, Pip, spuse el, după ce-mi sfîrşii eu ţo~ ea, Treo îndată pe acolo şi-1 dau afară pe amicii! tău. Itn îngrijorat de această pornire pripită; propusei puţin , ba chiar îi dădui domnului Jaggers să înţeleaş J > 3 nu I aşa uşor să te descurci cu amicul nostru. Nu, nu, n-avea nici o grijă, spuse custodele meu, â,o-i ?1 batista din buzunar cu uri gest de încredere în sine, *■• ni curios să văd cum © să discute cu mine, oarece trebuia să pornim spre Londra cu diligenta ue niază şi fiindcă eram atît de înspăimîntat de gîndul unei ilri cu Pumblechook, încît de-abia puteam să ţin eeaşca tnă, îi spusei domnului Jaggers că doream să mă plimb i, că voi porni înainte pe jos pe drumul spre Londra. în ce el îşi va termina treaba, şi că l-aş ruga să-i spună ului că-mi voi ocupa locul cînd mă vor ajunge din urmă. Iul acesta am fugit de la „Mistreţul albastru" de îndată i sfîrşit gustarea de dimineaţă. Apoi făcui un ocol dedouă mile, umblînd pe cîmp, prin spatele casei lui Pum. şi ieşii din nou pe strada principală, eeva mai îneel» ipc.'ina mai sus pomenită; acum mă simţeam oarecum
ni.inţă. . ;■

MI se părea interesant că mă aflu din nou în orăşelul vechi şi liniştit şi n-aş putea să spun că nu e plăcut i l n i cînd în cînd recunoscut şi să vezi lumea holbînd după tine. Ba chiar- doi sau trei negustori ţîşniră afară i l i i l e lor şi o luară cîţiva paşi înaintea mea, ca să se întoarce ca şi cum ar fi uitat ceva şi să se întîlnească in piept cu mine, şi nu ştiu, zău, care din nou îşi juca i rolul : ei, pretinzînd că nu fac nimic nefiresc, sau " imzînd că nu văd ce fac ei. Oricum, însă, eram într-o U l i i i ţ t c destul de deosebită şi nu mă simţeam de fel nemul| n n , i • • ( ' soarta mi-1 scoase în cale pe păcătosul acela |rtM |M icche, pe ucenicul lui Trabb. / \i iincîndu-mi, la un moment dat, ochii de-a lungul strărll pe ucenicul lui Trabb, care se apropia legănîndu-se, soc albastru şi gol în mînă. Gîndindu-mă că cel mai ir fi să-1 privesc senin şi nepăsător şi că, în felul • i i, voi izbuti să înîrîng păcătoşenia sufletului său, înaintai i înfăţişarea de care am pomenit mai sus şi a* . mă felicitam pentru izbînda mea, cînd, deodată, invnicului lui Trabb se loviră unul de altul, părul i.'iclucă,\şapca îi căzu şi băiatul începu să tremure i în picioare, se bălăbăni pînă ce ajunse în. mij-

locul drumului şi sa porni să strige către poporul da pe „Ajutor! Mi-e frică!" ca şi cum apariţia mea demnă 1 ar ii umplut de groază şi de pocăinţă. Cînd am trecut pe lîngă el, dinţii îi clănţăneau în gură şi, în semn de umilinţă nemărginită, băiatul îşi înfundă capul în ţărînă. Toate acestea erau nespus de dureroase pentru mine, dap chinul meu nu se sfîrşi aiei. Nici n-am apucat să faa două sute de paşi şi, spre groaza, mirarea şi indignarea mea fărl seamăn, îl văzui din nou pe ucenicul lui Trabb, care se apropia. Venea de după colţ. Mergea cu sacul albastru pe umeri, ochii îi străluceau de cinste şi sîrguinţă, şi toată înfăţişarea lui trăda hotărîrea voioasă de a se duce la lucru. Vederea mea îl zgudui şi iar îl cuprinseră năbădăile, ca şi adineauri | de data aceasta se mişca în cerc şi se bălăbănea în jurul meu cu genunchii îndoiţi şi mîinile ridicate, ca şi eum ar fi implorat îndurare. Suferinţele lui fură primite cu mare veselia de o mînă de privitori, în timp ce eu mă simţeam îngrozilop de ruşinat. Nici n-am apucat să trec de poştă, şi-1 văzui din nou ucenicul lui Trabb ieşind dintr-o stradă lăturalnică. De da<a aceasta era cu desăvîrşire schimbat. Purta sacul lui albastru aşa cum îmi purtam eu paltonul şi venea ţanţoş în întîmoinarea mea, pe cealaltă parte a străzii, însoţit de o ceată întreagă de prieteni, vrăjiţi de strîmbăturile lui, cărora Is spin nea, din cînd în cînd, făcîndu-le semn cu mîna. „Nu ştiu, zău !". Cuvintele nu pot zugrăvi furia şi umilinţţa pe cară Io stîrni în mine ucenicul lui Trabb în clipa cînd trecînd prin faţa mea, îşi ridică gulerul cămăşii, îşi ciufuli părul, îşi pusa, o mînă în şold, zîmbi, strîmbîndu-se şi răsucindu-şi mîna 91 trupul, şi apoi vorbi tărăgănat către alaiul lui : „Nu ştiu, nu ştiu, pe cuvîntul meu dacă ştiu !". Ruşinea care mă cuprinsa* înkclipa următoare — căci băiatul începu numaidecît să cotcodăcească şi să mă fugărească peste pod, ca o orătanie nenorocită, care mă cunoscuse în vremea cînd nu eram decît uri biet fierar ~ puse capăt ruşinii cu care părăsii oraşul, azvîrlit, ca să spun aşa, de locuitorii,lui. afară, în cîmp. Singurul lucru pe care l-aş fi putut face ar fi fosi răpun pe ucenicul lui Trabb, căci altceva nu-mi rămîn< a ie făcut decît să rabd. Ar fi fost caraghios şi dezonorant s$ mă bat cu el în mijlocul străzii, sau să mă mulţumesc eu altă răsplată decît sîngele din vinele lui Şi apoi, băii ăstuia nui putea face nimeni nici un rău ; era ca > i > i care-ţi scapă printre degete şi pe care, dacă-1 goneai, îţi ră234

ea din nou printre pieioare şi-ţi şuiera batjocoritor Ia nas. uşi, i-ara scris, g dsua zi, domnului Trabb, spunîndu-i câ domnul Pip se vede silit să renunţe la ariee legături eu un n care uită pînă într-atît «e datorează societăţii înoît ţia« serviciul lui pe un băiat care stîrneşte scîrbă în sufletele Diligenta în care călătorea domnul Jaggers mă ajunse din ii la timpul potrivit, iar eu mă aşezai pe eapră şi sesii itos la Londra, dar nu nevătămat, eăei inimă nu mai un. îndată după înapoiere, i-am trimis lui Joe un rcorun |l un butoiaş cu stridii, în semn de pocăinţă (pentru eă nu i dusesem să-1 văd), şi apoi m-am îndreptat spre „Barl's Inn". l am găsit pe Herbert mîncînd carne rece şi foarte în-i i i că mă vede. După ce am trimis duhul răzbunării la ca să mai aducă ceva de mîncare, am simţit că tre-■;ă-mi deschid sufletul chiar în seara aceea faţă da pricii ■ n i l şl tovarăşul meu. Deoarece nu putea fi vorba de măr-i cît timp duhul răzbunării stătea în antreu, pe eare-1 ■ "Ir.un un fel de anticameră pentru gaura cheii, l-am tri-i teatru. Nici n-aş putea să găsesc o dovadă mai bună o iuluci amarnice în care mă găseam faţă de acest stăpîn ' ii mijloacele umilitoare de care mă foloseam mereu psntru ceva de lucru. La atîta josnicie te împinge uneori u, încît mi se întîmpla să-1 trimit pînă în Hyde Park^ ■ v.ulă cît e ceasul. l lupa ce masa se sfîrşi şi noi ne aşezarăm în faţa focului, lui Herbet : ■ Dragă Herbert, am să-ţi spun ceva deosebit. Dragă Handel, îmi răspunse el, voi cinsti şi voi resi i . n t urisirea ta. — E vorba de mine, Herbert, spusei eu, şi de încă Herbert îşi încrucişa picioarele, privi focul cu capul aplei Iuti o parte şi, după ce-1 privi cîtva timp fără nsci un n i l . 1 la mine, fiindcă mă oprisem din vorbă. Herbert, spusei eu, punîndu-mi mîna pe genunchiul ... o ador pe... Estella. In IDO să înmărmurească, Herbert răspunse cu glas fi'-eso i Perfect. Şi pe urmă?
unul dintre cele mai freventate locuri din Londra.
lu r. iiiro

235

~ Perfect, Herbert? Asta-i tot ce găseşti de spus' Perfect ? •—■ Şi pe urmă ? spuse Herbert. Asta ştiam d«ar. Cum ştiai? întrebai eu, Cum ştiam, Handel ? iPăi, de la tine. Dar nu ţi-am spus-o niciodată. Nu rhi-a spus-o ! Nu-mi spui niciodată cînd ta tunzi, dar eu am ochi şi văd. O adori, de cînd ta cunoso. Cînd ai «osit aici, ai adus cu tine acest sentiment împreună (eu gea mantanul. Nu mi-ai spus-o ! Toată ziua numai asta mi ai spus. Cînd mi-ai spus povestea ta, mi-ai spus doar că ai adorat-o.din clipa în care ai văzut-o, cînd erai mic. Bine, spusei eu, căci toate acestea erau noi şi bine venite pentru mine. Niciodată n-ara încetat s-o ador. Şi acum s-a întors din străinătate şi e cea mai frumoasă şi mai ele gantă • făptură din lume ! Am văzut-o ieri. Şi dacă am ad«rat-o şi înainte, să ştii că acum o ador de două ori mai mult. — Norocul tău, Handel, spuse Herbert, că ai fost alea . pentru ea şi că îi eşti hărăzit ei. Fără să călcăm pe un târim oprit, putem totuşi îndrăzni să spunem că nu poate exista nici o îndoială cu privire la acest lucru. Ai aflat pînă a-îum ceva despre părerile Estellei cu privire la chestiunea adoraţiei ? Clătinai posomorit din cap. — O, ea e la mii de leghe depărtare de mine ! Răbdare, dragă Handel ! E timp destul, e timp. Dup mai ai ceva de spus ? Mi-e. ruşine să spun, răspunsei eu. deşi nu e mai ruşinos s-o spui decît s-o gîndeşti. Zici că sînt un băiat CU noroc. Da. desigur că sînt. De abia ieri eram ucenio fierar. Astăzi sînt... ce să spun că sînt astăzi ? Hai să zicem un băiat bun, dacă vrei numaideeit o caracterizare, răspunse Herbert zîmbind şi bătîndu-mă uşor peste mînă ; un băiat bun, cu avînt şi şovăieli, cu îndrăzneli | şi neîncrederi, un băiat întreprinzător şi visător, toate astea amestecate în chip ciudat M-aîri oprit o clipă, ca să mă gîndesc dacă, într-adevăr, exista un astfel de amestec în firea mea. ; De fapt, nu eram de părerea lui Herbert, dar socoteam că nu merită să vorbim despre asta. — Cînd' te întreb ce să spun că sînt astăzi, dragă Her bert, urmai eu, vreau să te fae să înţelegi ce se petrece. în mintea mea. Spui că sînt norocos. Ştiu că n-am făcut nimio

« mă ridic, şi doar soarta m-a ridicat'; asta înseamnă să fii norocos. Şi, totuşi, cînd mă gîndesc la Estella... . — Şi cînd, rogu-te, nu te gîndeşti la ea ? mă întrerupsa Hwbert, cu ochii la foc, ceea ce mi se păru drăguţ şi plin da înţelegere din partea lui. — Cînd mă gîndeso la ea, dragă Herbert, nici nu pot i 11 spun cît mă simt de nesigur şi de şovăielnic, cum simt ■ i hazardul mă ameninţă de mii de ori. Ferindu-ne mai dede târîmurile oprite, cum ai spus tu adineauri, îşi pot i i i M ' . i spune că toate speranţele mele atîrnă de statornicia singure persoane (nu vreau să spun nici un nume). Şi, rma urmelor, *ce neplăcut şi supărător este să ştii atît de puţin despre ce sînt, de fapt. aceste speranţe! Cu aceste vorbe îmi luam de pe suflet o povară, de care i ăpasem niciodată şi'> care, începînd din ajun, devenisa ii apăsătoare. — Ei, Handel, spuse Herbert, cu glasul lui vesel şi plin Idejde, tare mi-e teamă că deznădejdea în care te aruncă ta pasiune te face să cauţi calul de dar la dinţi. Şi, ie mai pare că, în cercetările noastre, trecem cu vederea • - i l i i . i ţ l l e cele mai de seamă ale calului. Nu mi-ai spus tu că idmlnlsiratorul averii tale. domnul Jaggers, te-a prevenit la ni că nu eşti înzestrat numai cu speranţe? Şi chia» nu te-ar fi prevenit — cu toate-că acesta este un dacă flinrli mare — ai fkitea tu să crezj că domnul Jaggers e omul & menţină legătura cu tine dacă n-ar fi sigur că nu-i |)."imînrul de sub picioare? îl răspunsei că, într-adevăr, argumentul lui era puternio. " oste vorbe (aşa cum fac mai toţi oamenii în împre«i asemănătoare) ca şi cum aş fi făcut o concesie, siJit de adevăr şi de dreptate, ca şi cum mi-ar fi făcut plă11 ii i mi împotrivesc.

Cred şi eu că acesta este un argument puternic, spu&e şi cred că n-ai fi în stare ^să găseşti unui mai pui î t despre restul, trebuie să aştepţi hotărîrea custoi.'ni. şi el, pe a clientului său. Poate că pînă vei împlini >jl unu de ani n-ai să ştii pe ce lume trăieşti, dar te vei lumina şi tu. în orice caz ai să fii mai lumină decît eşti acum, fiindcă, pînă la urmă, tot .i ifll adevărul. fire optimistă ai ! spusei eu, plin de recunoştinţă i raţie pentru voia lui bună, ,
237

■— Trebuie să am o fire optimistă, spuse el, că doar alt* eeva n-am. De altfel, fiindcă veni vorba, trebuie să recunoso că înţelepciunea spuselor mele de adineauri nu este a mea, ci a tatălui meu. Singurele cuvinte pe care le-am auzit spunîndu-le despre povestea ta au fost aceste cuvinte hotărîtoare : „Lucrurile au fost orînduite o dată pentru totdeauna. Altfel, domnul Jaggers nu s-ar fi amestecat în treaba asta". Şi acum, înainte de a-ţi spune ceva despre tatăl meu sau despre fiul tatălui meu şi înainte de a răsplăti mărturisirea ta cu o altă mărturisire, vreau să fiu nesuferit pentru o clipă, aş spune chiar dezgustător. N-ai să izbuteşti, spusei eu. Ba da, o să izbutesc, spuse el. Unu, doi, trei... am început! Handel, dragul meu... deşi vorbea cu glas nepăsă tor, era foarte serios. De cînd am început să vorbim aici, în faţa focului, mă tot gîndesc mereu că Estella nu poale fi o condiţie a moştenirii tale, de vreme ce custodele tău nu ţi-a pomenit niciodată de ea Ara drpetate cînd deduc din ce]e ce mi-ai spus tu că nu ţi-a pomenit niciodată şi în nici un fel de ea, nici pe faţă şi nici pe ocolite ? Nici măcar nu ţi-a dat a înţelege că ocrotitorul tău are de gînd să te însoare pină la urmă ? Niciodată ! Crede-mă, Handel, că nu mă ispiteşte gustul struguri lor acri, pe cinstea mea-! Dacă nu eşti legat de Estella n-ai putea oare să te desprinzi de ea ? Ţi-am spus că am de gînd să fiu nesuferit. Mi-am întors capul, căci, asemenea vîntului din ţara mlaştinilor, care năvăleşte de pe mare, mă cuprinsese şi mă înfiorase simţământul care pusese stăpînire pe mine în dimineaţa cînd plecasem de la fierărie în timp ce ceaţa se ridica solemn, iar eu stăteam cu mîna pe indicatorul acela cu deget, Timp de cîteva clipe între noi se lăsă tăcerea. Da, dar vezi tu, dragul meu Handel, urmă Herbert, ca şi cum nu s-ar fi scurs nici o clipă de tăcere, faptul cj dragostea aceasta s-a înrădăcinat atît de adînc în inima unul băiat pe care natura şi împrejurările l-au făcut atît de ro mantic o face să fie foarte serioasă. Gîndeşte-te Ia felul cum a fost crescută Estella şi gîndeşte-te la domnişoara Havisham. Gîndeşte-te la firea ei. (Vezi, acum sînt nesuferit şi ţi-« silă de mine). Toate acestea pot duce la mari nenorociri. Ştiu, Herbert, spusei eu, tot cu capul întors. Ştiu» dar nu pot face nimic.
238

Nu poţi să le înlături? Nu. Cu neputinţă ! Bine ! făcu Herbert, sculîndu-se cu o smucitură, ca |l cum ar fi dormit pînă atunci, şi scormonind focul. Arura mi dau osteneala să-ţi fiu din nou pe plac. Şi începu să umble prir. cameră, scufcurînd perdelele, i>i II in i d scaunele la locul lor, fărînd ordine printre cărţile şi p l i n i r e lucrurile care erau aruncate prin odaie, uitîndu-se în. n, aruncînd o privire în cutia de scrisori, închizînd uşa; ipol -se întoarse la locul lui de lîngă foc şi se aşeză, legănîn-i piciorul cu amîndouă mîinile. Voiam să-ţi spun o vorbă sau două, Handel, despre meu şi despre fiul lui. Din păcate, cred că nu mai este i i 1 să-ţi spun că gospodăria părinţilor mei nu este prea | fe Il u c it ă ! — Dar am văzut că în casă e belşug, Herbert, spusei eu. Oi «A-l încurajez. —Da, sigur, cred că aşa zice şi gunoierul, cu toată conroa, şi poate şi negustorul din colţ. Serios, Handel, fiindcă ■ Iul e destul de grav Ştii doar, la fel de bine ca şi mine, i n i lucrurile. îmi închipui că a fost o vreme cînd tata nu se dăduse bătut; dar dacă a existat vreodată o ase'i perioadă, vremea aceea s-a dus de mult. Pot să te îni n-ai băgat de seamă#la tine, în satul tău, cum copiii Ituţi din căsnicii nu prea fericite sînt întotdeauna cei mai nil să se căsătorească ? întrebarea lui era atît de ciudată. Incit, în loc să-i răs-il întrebai ■ Aşa e ? — Nu ştiu, spuse Herbert, vreau şi eu să aflu. Fiindcă la s-a întîmplat. Biata soră-mea, Charlotte, care venea mine şi a murit înainte de a împlini paisprezece ani, mplul cel mai izbitor. La fel şi mititica de Jane Cînd 1 cum doreşte să se căpătuiască. îţi poţi închipui că şi-a ni viaţa ei cea scurtă nefăcînd altceva decît să se bucure rlcirea casnică a părinţilor. Mititelul de Alick. care mai 1/1 încă rochiţă, a şi făcut planuri de căsătorie cu o tînără !.<'\v Şi, de fapt, cred că. în afară de cel mai mic, sîntem (II logodiţi. Munci, şi tu eşti? întrebai eu. — Sînt, spuse Herbert. dar e secret. îi dftdui toate asigurările că-i voi păstra taina şi îl rugai Hfcfitl Încredinţeze cîteva amănunte. Vorbise atît de raţional
230

şi do înk'kpt despre sîăî;iHtvi£a mea, încît doream s3 afli} ceva despre taina lui. Pot să -ştiu cum o cheamă ? întrebai eu. Clara o cheamă, spuse Herbert. Locuieşte la Londra ? Da. Poate că ar trebui să-ţi spun că e mult sub nivelul ideilor aiurite ale mamei despre o familie bună, adăugă Her bert, care, de cînd atacase această temă interesantă, era abă tut şi vorbea domol. Tatăl ei se îndeletnicea cu aprovizio;vaselor de pasageri. Cred că era un fel de căpitan-easier. Şi acum ce e ? întrebai eu. Acum e invalid. Şi trăieşte ?... ■—. La etajul întîi, spuse Herbert. Nu asta voiam să spun, căci întrebarea mea se referi mijloacele lui de trai. — Nu l-am văzut niciodată, fiindcă de cînd o cunosc pe i, stă tot timpul în odaia lui de sus. Dar l-am auzit foarte des. Face o gălăgie grozavă ; urlă şi izbeşte în podea cu nu şi iu pe fel de instrument îngrozitor. Herbert mă privi rîzînd cu poftă, şi pentru un moment îşi recapătă voia bună. — Nu nădăjduieşti să-1 vezi? spusei eu. — Ba da, mereu nădăjduiesc, răspunse Herbert, fiindcă de cîte ori îl aud, mă aştept §a se prăbuşească prin tavan. Nu ştiu cit or să mai ţină grinzile. După ce mai rîse o dată cu poftă, se domoli din nou şi îmi spuse că, de îndată ce va începe să strîngă capital, plănuia 'să se căsătorească cu tînăra domnişoară. Şi adăugă, ca un lucru de la sjne înţeles, dar cu glas destul de trist : — Doar nu te poţi căsători cînd nu faci altceva den te uiţi în dreapta şi-n stînga... în timp ce ne uitam la foc, iar eu mă gîndeam cît era uneori de greu să strîngi capital, mi-am înfundat mîinile în buzunare. Am dat cu mîna de o bucăţică de hîrtie împăturită, am deschis-o şi am văzut că e programul pe care-1 primisem de la Joe şi în care era vorba de vestitul actor din provincie, dev „faima lui Roscius". ' ~ — Doamne, spusei eu cu glas tare, fără să \ e astă-seară ! Într-o clipă schimbarăm subiectul şi hotarîrăm în grabă şa ne ducem la teatru. Aşa că, după ce-mi făgădui să-1 mîngîl "V Herbert şi să-1 sprijin în dragostea lui prin toate mijloa-ele posibile şi imposibile, iar el spuse că logodnica lui mă

t

240

i unoţteu din auzite şi că-i voi fi recomandat, şi după ce înnoastră reciprocă fu pecetluită cu o caldă strîngere »mă, am stins luminările, am aruncat cîteva lemne în foc, u n i a t uşa şi am pornit amîndoi în căutarea domnului Ic şi ;i Danemarcei.

CAPITOLUL

31

ud ajunserăm în Danemarca, îi găsirăm pe regele şi ina acestei ţări aşezaţi pe două jilţuri cocoţate pe o masă ■ bucfltărie şi ţinînd sfat cu curtenii. Se afla de faţă toată lUIIlinca daneză, adică un tînăr nobil în cizmele cine ştie " i n strămoş gigantic, un venerabil lord cu faţa murdară, i să se fi ridicat din popor la bătrîneţe, şi floarea ii mii daneze, adică nişte tineri eu "piepteni în păr şi i albi de mătase, care aveau cu toţii o înfăţişare cam înzestratul meu concetăţean stătea posomorit într-un il(, in braţele încrucişate, şi tare ar fi fost de dorit ca bufruntca lui să arate mai adevărate. 'i'imentul cînd acţiunea începu să se desfăşoare, cîteva ■ jvonuri circulau printre curteni. Răposatul rege nu numai să fi fost chinuit de o tuse rea în clipa morţii, dar i o luase cu el în mormînt şi că se reîntorsese cu loagurile noastre. în jurul sceptrului, stafia regală i" i i i i i ş u r a t un manuscris fantomatic, spre care ea părea i îndreaptă privirile, ba chiar cu un aer foarte grijuliu şi lire vădită de a pierde şirul, lucru care amintea de ii II ii Ic muritorilor. Poate că de aceea galeria adresă uraM nfuUil de a „întoarce foaia", sfat pe care stafia îl luă în Mai trebuie să spunem despre acest spirit măreţ ■ apărea cu aerul ce a sălăşluit mult timp în văzduh de departe, era vădit că vine chiar de după peretele i De aceea, spaimele lui erau adeseori luate în rîs. ina Danemarcei, o doamnă plinuţă, în zale mei culoare locală, publicul socotea că avea prea multă căci bărbia îi era prinsă de diademă cu o bucată st metal (ca şi cum doamna ar fi suferit de o nă de măsele) ; mijlocul îi era încins cu un brîu nâ, şl braţele, de asemenea, aşa îneît oamenii o i'.las tare „ţambalul"; tînărul cel nobil, încălţat It strămoşeşti, era cam nestatornic; cît ai clipi din 241

ochi, se prefăcea fie în marinar iscusit, fie în actor ambulant, în gropar sau în preot şi, apoi, deodată, juca un rol foarti însemnat într-un concurs de scrimă, care se ţinea la curte, iar ochiul lui priceput şi judecata lui ageră apreciau cele mat iscusite lovituri. Toate acestea împinseră spectatorii la o mare lipsă de î n găduinţă faţă de el, iar cînd tînărul fu descoperit în veşminte preoţeşti, împotrivindu-se îndeplinirii slujbei de înmormintiin-, publicul începu să-şi manifeste indignarea zvîrlind nuci. Apoi, Ophelia căzu pradă unei nebunii muzicale atît de tărăgănate, încît, pînă la urmă, unul ţîfnos din primul rînd de la galerie, supărat că i se răcise nasul, pe care-1 ţinuse lipit de o vargl de metal, bodogăni : — Acum şi-a culcat copilul, haideţi la masă ! Ceea ce era cu totul nelalocul lui, ca să nu spunem mal rău. Aceste incidente aveau un efect foarte ciudat asupra ne« norocitului meu concetăţean. Ori de cîte ori nehotărîtul acela de prinţ punea o întrebare sau îşi exprima vreo îndoială, publicul îi ajuta să o dezlege. De pildă, la întrebarea de e mal demn să suferi în tine, unii urlară „da" şi alţii „nu", iar alţii, care erau nehotărîţi, spuseră : „Să dăm cu banul" ; şi astfel luă naştere o adevărată controversă. Cînd bietul om întrebă ce trebuie să facă oamenii ca el, care se tîrăsc între cer şl» pămînt, fu încurajat cu ţipete de : „Auzi, auzi !". Cînd apăru cu ciorapii în dezordine (dezordinea era exprimată, după cum e obiceiul, printr-o cută foarte frumoasă, care cred că fusese făcută cu un fier de călcat), la galerie se încinse o discuţie cu privire la culoarea mult prea albă a picioarelor lui, şi oamenii se întrebau dacă nu cumva spaima pricinuită de stafie era de vină Cînd luă în mînă fluierul care semăna grozav cu un fluier mic şi negru ce servise nu demult în orchestră şl apoi îi fusese înmînat prin uşă — toată lumea ceru să cînto Rule Britannia 1 , Iar cînd îl sfătui pe cîntăreţ să nu scîrţîle " cu uşa omul cel supărat spuse : — Dar tu, tu ai voie ? Nu vezi că scîrţîi mai rău ca el ? f Şi mă doare să spun că, în toate aceste împrejurări, de nul Wopsle fu salutat cu hohote de rîs. Dar cea mai grea încercare îl aştepta în cimitir ; cimitirul arăta ca o pădure din vremurile de demult : într-9 parte avea un fel de colibă, iar în cealaltă, o barieră. Cînd îl zărlrl
Cintec patriotic compus în 1740 de Thomas Augustine Arne, deveni imnul naţional englez. .

242

numi Wopsle intrînd pe la barieră, îmbrăcat într o haina . 1 . 1 foarte sugestivă, oamenii îl anunţară prieteneşte pe Iu vezi ! Vine antreprenorul de pompe funebre ca să li cum lucrezi ! im închipui că lumea jştie cum că, într-o ţară cons.tituţio^ i a noastră, domnul Wopsle nu putea să dea înapoi crai i , după ce cugetase adînc asupra lui, fără să-şi şteargă Inlle de praf cu un şervet care-i atîrna la piept; dar nici II uceastă mişcare nevinovată şi absolut trebuincioasă nu ■ II fâră a stîrni exclamaţia: „Chelner!". Sosirea mortului Itru îngropăciune (într-o cutie neagră şi goală, cu un capao chidea mereu) fu semnalul de dezlănţuire a veseliei Ic, veselie care atinse culmea cînd, printre purtătorii i i , fu descoperit un individ cu un renume foarte prost, ectacolului îl întovărăşi pe domnul Wopsle în tim-cu Laertes l , care avu loc pe marginea scenei şi a i I ii lui şi nu încetă pînă cînd eroul nu-1 doborî pe rege ;a de bucătărie şi apoi muri, bucăţică cu bucăţică, zne în sus. început, ne dădurăm osteneala să-1 aplaudăm pe domipsle, dar aplauzele noastre erau prea slabe ca să mai n Aşadar, am stat la locurile noastre, adînc impresiole ce i se întîmplaseră, dar rîzînd totuşi în gura > să vreau, rîdeam tot timpul, atît era de caraghipasă povestea ; şi, totuşi, aveam convingerea profundă că era ună calitate în cuvîntările domnului Wopsle; cred Iragul unor vechi amintiri gîndeam astfel, ci pentru i atît de rar, atît de înfiorător, pentru că se umfla umfla rînd pe rînd şi era atît de deosebit de felul în fi exprimat un om în orice împrejurare firească a ( l i • .. ni a morţii. După ce tragedia se sfîrşi şi domnul Wopsle la rampă şi huiduit, îi spusei lui Herbert : Hal să plecăm numaidecît, căci s-ar putea să-1 întîlnim. c iborîrăm scările cît puturăm de iute, dar se vede că nu .... f . i . i h i l îndeajuns. La uşă stătea un evreu, cu sprînpus de mînjite, care îmi prinse privirile, în timp un, iar cînd ajunserăm în dreptul lui, spuse : iul Pip cu prietenul ? nul l ' i p şi prietenul îşi mărturisiră identitatea.
llmnlvt de Shakespeare ; fiul lui Polonius şi fratele Ofeliet,

243

— Domnul. Waldengarver, spuse omul, s-ar bunica do cinstea de a vă vedea. Waldengarver ? repetai eu Dar Herbert îmi şopti la ureche : Probabil Wopsle. A! făcui eu. Bine. Să venim după dumneavoasii rr- Doar cîţiva paşi. Cînd ajunserăm într-un gang mai lăturalnic, omul se toarse către noi şi ne întrebă : — Cum vi s-a părut ? Eu l-am îmbrăcat. N-aş fi putut să spun. decît că Wopsle avea o mutră de înmormîntare ; de gît îi atîrna un soare sau o stea dai prinsă de o panglică albastră, ceea ce îl făcea să arate ca şi cum ar "fi fost asigurat la o mare societate de asigurări împotriva incendiilor. Dar spusei că arăta foarte bine. — Cînd stătea în faţa gropii, spuse călăuza noastră, ■ scos foarte frumos în evidenţă mantia. Dar, judecind după cît am văzut eu din culise, cred că atunci cînd a văzut stafia în odaia reginei, ar fi putut să scoată un efect mai bun din ciorapii pe care-i purta. încuviinţai cu modestie spusele lui; apoi trecurăm i u toţii printr-o uşă mică şi murdară şi intrarăm într-un fel do cutie foarte încălzită. Aici, domnul Wopsle îşi dezbrăca vesmintele daneze şi de-abia aveam loc să ne uităm la, el, răsucindu-ne capetele şi ţinfnd deschisă uşa sau mai bine zis capacul cutiei. — Domnilor, spuse Wopsle, sînt mîndru că vă văd. Nă dăjduiesc, domnule Pip, că mă vel scuza pentru că am avut îndrăzneala de a trimite după dumneata. Am avut însă feri cirea de a te cunoaşte în vremurilt de odinioară, şi drama a avut, din toate timpurile, drepturi recunoscute de lumea în treagă asupra oamenilor nobili şi bogaţi. între timp. domnul Waldengarver năduşea cumplit î/nindu-se să iasă din straiele domneşti. — Trage-ţi încet ciorapii, domnule Waldengarver, ^pnsa proprietarul "acestor obiecte, că altfel se prăpădesc Şi da.ă prăpădeşti ciorapii ăştia, ai prăpădit treizeci şi cinci de şilînq!. Nici Shakespeare nu s-a bucurat de ciorapi mai frumoşi. Mal bine staî liniştit pe scaun, că ţi-i scot eu. Şi omul se lăsă în genunchi şi începu să-şi jupoaie \ tima ; nu încape îndoială că, dacă acesta ar fi avut unde s/l cadă, ar fi căzut pe spate, cu scaun cu tot, în clipa în primul ciorap îi fu smuls de pe picior.
244

l ' i n ă atunci mi-era frică să roteso vreo vorbă despre piesă, , deodată, domnul Waldengarver îşi ridică ochii spre noi, mi aer foarte îneîntat de sine, şl spuse: — Domnilor, cum vi s-a părut din sală ? In spatele meu, Herbert spuse, dîndu-mi un ghiont! — Minunat! Aşa că am spus şi eu : Minunat! Cum v-a plăcut interpretarea pe care am dat-o caracn i l u l , domnilor? spuse domnul Waldengarver cu un glaa i or. în spatele meu, Herbert spuse, înghiontîndu-rnă din nou i — Masivă şi concretă.. Aşa că spusei şi eu cu îndrăzneală, ca şi cum eu aş fi fost [torul acestor epitete şi aş fi vrut să însist asupra lor: Masivă şi concretă. — Mă bucur de aprobarea dumneavoastră, domnilor, domnul Waldengarver, cu un aer de demnitate şi ţinîncu mîinile de scaun, pentru a nu fi strivit de perete. — Am să-ţi spun, domnule Waldengarver, spuse omul li picioarele lui, cînd n-a fost justă interpretarea dumitale. i ntent. Nu te sinchisi că alţii nu sînt de părerea mea j i mă pe mine. Interpretarea dumitale în Hamlet nu este înd stai cu picioarele în profil. Ultimul Hamlet pe care îmbrăcat eu făcea aceeaşi greşeală la repetiţie, pînă cînd convins să-şi-pună cîte o seîndurică roşie pe fluierele n'lor, şi la repetiţia următoare (care era ultima), m-am i fundul sălii şi, de cîte ori stătea în profil, îi strigam i dndurelele !". Şi în seara reprezentaţiei, interpreta11 n fost minunată ! Domnul Waldengarver îmi zîmbi, ca şi cum ar fi vrut pi in fi : ,.E o fiinţă foarte credincioasă, trebuie sâ-i trec i nebuniile" ; apoi spuse cu glas tare : Ştiţi, eu interpretez prea clasic şi prea interiorizat ■ lenii de aici, dar se vor îndrepta ei. se vor îndreota... i i ' ii 'rl şl cu mine spuserăm în cor : l i.i Pâră îndoială că se vor îndrepta. • II băgat de seamă, demnilor, spuse domnul Waldern e/l era un om la galerie, care încerca să ia în rîs slujba... >l\ spun spectacolul ?
II

* noi avurăm josnicia să răspundem că parcă-l văzusem ■ I n . Şi eu am adăugaţi •-Cu siguranţă că era beat. 245

Nu, ferească Dumnezeu, spuse domnul Wopsle, nu era beat! Patronul lui are grijă de asta, domnule. Pentru nimic în lume nu i-ar da voie să se îmbete. îl cunoşti pe patronul lui ? întrebai eu. Domnul Wopsle închise ©chii, apoi îi deschise din nou i aceste mişcări fură îndeplinite foarte rar. , — Fără îndoială, tfomnilor, spuse el, eă aţi observat un măgar neştiutor şi gălăgios, care cîrîia din gîtlej şi avea o mutră josnică şi rea, unul care juca (nu e tocmai cuvîntul potrivit) le râie de (dacă îmi îngăduiţi să întrebuinţez expre sia franceză) Claudius, regele Danemarcei. Acela e patronul lui. domnilor. Asta e meseria lui. Fâră sâ~mi dau prea bine seama dacă aş fi fost mai îndurerat penjxu domnul Wopsle în cazul cînd ar fi căzut prada deznădejdii, mă simţeam şi aşa _atît de îndurerat pentru el, încît folosii momentul cînd se întoarse cu spatele, ca să-şl pună bretelele, şi ne împinse pe noi afară pe uşă, ca să-1 întreb pe Herbert dacă n-ar fi de părere să-1 chemnăm la masă. Herbert spuse că n-ar fi rău ; aşadar, l-am poftit ca noi la „Barnard", şi el a venit, înfofolit pînă la ochi ; noi neam dat osteneala să-1 facem să se simtă bine, iar el a stat pînă la 2 după miezul nopţii, făcînd bilanţul succesului şi împărtâşindu-ne planurile lui. Am uitat care erau, în amănunţime, aceste planuri, dar parcă mi-amintesc că voia să înceapă prin se reînvia drama şi să sîîrşească prin a o zdrobi, în . fel încît drama să fie nimicită pentru totdeauna, fără nici o | nădejde de reînviere, în cele din urmă, m-am dus la culcare mai amărît ca orlcînd şi gîndindu-mă cu trsteţe la Estella ; şi am visat un via amar, cum că toate speranţele mele se spulberaseră, că trebuia să o iau în căsătorie pe Clara, logodnica lui Herbert, şi că, pentru a fi pe plac stafiei domnişoarei Havisham, trebuia să joc Hamlet în faţa a douăzeci de mii de spectatori şi ci nu cunoşteam nici douăzeci de cuvinte din piesă.

CAPITOLUL

32

Intr-o zi, pe cînd eram ocupat cu cărţile şi cu domnul Pocket, am primit prin poştă un bilet, la a cărui vedere inima începu să-mi bată; fiindcă, deşi nu văzusem niciodată pînâ S46

ni unei scrisul de pe acel bilet, am ghicit numaidecît al eul ■ | i Biletul n-avea nici un început ca, de pildă : „Dragă domPip", sau : „Dragă Pip", sau : „Dragă domnule", sau urmat de orice altceva, ci suna astfel r „Voi sosi la Londra poimîine, cu diligenta de amiază. Dacă nă înşel, erai hotărît să mă aştepţi. în orice caz* aşa creda nişoara Havisham, şi eu scriu ca să-i jac voia. îţi trimite A dumitale EST ELI. A' i aş fi avut timp, fără îndoială că mi-aş fi comandat a rînduri de haine pentru acest eveniment, dar fiindcă ial ora timp, m-am mulţumit cu cele pe care le aveam. ■ «le mîncare îmi pieri dintr-o dată, şi pînă în ziua cea aşteptată, n-am mai avut nici o clipă de astîmpăr. Nu sosirea zilei mult aşteptate îmi aduse poftă de mînsau astîmpăr; pentru că, în ziua aceea, mă simţeam i u n i a u ca pînă atunci şi am început să pîndeso diligenta pe reet, în Cheapside, înainte ca diligenta să fi părăsit Ireţul albastru" din oraşul nostru. Deşi ştiam prea bine ■ţttr acestea, totuşi, mi se părea că nu era înţelept să scap lilii hi biroul de diligente mai mult decît cinci minute: în ^MMtn stare de tulburare trecu' prima jumătate de oră din i mea. care trebuia să dureze patru sau cinci ore, cînd mă izbii piept în piept cu Wemmick. Salutare, domnule Pip, spuse el. ce mai faci ? N-aş li ■ ni că ai drum pe aici! n lămurU că aşteptam pe cineva care trebuia să so-u diligenta şi îi pusei cîteva întrebări cu privire la i ■ i. I -,i la bătrîn. Amîndoi sînt bine, mulţumesc, spuse Wemmick, şi mai Nli l i i i rinul. O duce minunat împlineşte în curînd optzeci ani. Mă gîndesc să trag de optzeci şi două de ori rlnr mie teamă că or să se plîngă vecinii, şi tunul MU ut 1 »' presiune, nu glumă! Ei, dar astea nu-s subiecte de !■ Londra Unde crezi că mă duc ? l i birou, spusei eu, fiindcă Wemmick se îndrepta Al ii uri, răspunse el Mă duc la Newgate. Avem un de banda unui bancher. Am fost pînă la capă', ca să aruno o privire asupra locului unde s-a des247

făşurat acţiunea, şi acum trebuie să schimb cîteva cuvin ic cu clientul nostru. Clientul vostru a comis vreun furt ? întrebai eu. Nu, Doamne fereşte, răspunse Wemmick uscat. D.ir e acuzat că 1-a comis. La urma urmelor, şi. dumneata şi cu am putea fi acuzaţi. Oricare din noi ar putea fi acuzat, ştii doar. Dar vezi că nu e, observai eu. Ei, spuse Wemmick, atingîndu-mă cu degetul arai pe piept. Eşti un spirit profund, domnule Pip ! Ai vre vii cu mine pînă la Newgate ? Ai puţin timp liber ? Aveam atîta timp liber, încît propunerea lui veni c. uşurare, deşi se bătea cap în cap cu dorinţa mea tainică dfl a nu slăbi din ochi oficiul de diligente. Am bîiguit că voi căuta să aflu dacă am timp să-1 însoţesc ; am intrat îrt birou şi ra-am interesat cu cea mai mare precizie la funcţionarul Care lucra înăuntru despre momentul cel mai apropiat cînd diligenta putea "fcă sosească, punînd la grea încercare bunăvoinţa bietului om, deşi cunoşteam acest moment la fel de bine ca şi el. Apoi l-am ajuns din urmă pe domnul Wemmick şi, prefăcîndu-mă că mă uit la ceas şi că sînt foarte mirat de informaţia pe care o primisem, am acceptat propunerea lui. După cîteva minute, ajunserăm la Newgate; trecurăm prin faţa unei cămăruţe cu pereţii goi, pe care atîrnau nişte cătuşe, alături de regulamentul închisorii, şi intrarăm în temniţă, în vremea aceea închisorile erau foarte neîngrijite şi perioada de protest exagerat care urmează după toate nelegiurile publice şi le pedepseşte aspru şi pentru timp înde» îungat era încă departe. Aşadar, criminalii. nu erau hrăniţi şi adăpostiţi mai bine decît soldaţii (ca să nu mai vorbim de săraci), şi uneori dădeau foc închisorii, avînd drept scuză dorinţa de a da un gust mai bun ciorbei pe care o mîncau. Cînd am intrat în închisoare cu Wemmick, era oră de vizite, şi un om îşi făcea rondul vînzînd bere; iar prizonierii, care stăteau dincolo de gratii, cumpărau berea şi stăteau de vorbă cu prietenii lor ; dar scena era murdară, urîtă, dezonorantă şl umilitoare. Mă izbi faptul că Wemmick se plimba printre prizonieri cum s-ar plimba un grădinar printre florile lui. Gîndul acesta îmi trecu prin minte atunci cînd îl văzu dînd cu ochii de un vlăstar care răsărise peste noapte şi spunîndu-i : — Ei, căpitane Tom ! Aici eşti ? Adevărat ? 'Şi apoi z
248

Acela din spatele rezervorului da apă nu-î Black Bill ? I M le uită, în ultimele două luni nu te-am mai căutat; cura imţi? Acelaşi gînd îmi~ trecu prin minte cînd îl văzui oprinîn faţa gratiilor şi ascultînd şoaptele îngrijorate ale ■ le dincolo; în timp ce Wemmick se uita la ei, stînd ca o cutie de scrisori, nemişcată, ei se sfătuiau, ia» i i pil rea să cerceteze progresul pe care-1 făcuseră de eînd îi usc ultima oară şi să se întrebe dacă vor apărea în plină la proces. Era foarte popular şi am descoperit că luase asupra lui ura familiară a activităţii domnului Jaggers ; şi, totuşi, eeva importanţa domnului Jaggers trecuse şi asupra lui, aeva respingea orice apropiere dincolo de anumite margini. >aşterea fiecărui client în parte se manifesta la Wemprlntr-un semn cu capul, prin faptul că-şi înfunda mai pălăria pe cap, ţinînd-o cu amîndouă mîinile, apropia ic, adică marginile cutiei de scrisori şi apoi băga mîiniîe uzunare. într-un caz sau două, se iviră mici greutăţi cu re la urcarea onorariului, şi atunci domnul Wemmick se rit, putu mai departe de suma neîndestulătoare care i se Hftfliwse, spunînd : — Măi băiete, nu foloseşte la nimic. Eu nu sînt decît nbaltern Nu pot să primesc banii aceştia Nu trebuie să Bt porţi aşa cu un subaltern Dacă nu te simţi în stare să-ţi ii banii, atunci, măi băiete, trebuie să te adresezi unui stru ; sînt o mulţime de maeştri în meseria asta, şi ce nu mulţumeşte pe unul, îl poate mulţumi pe celălalt j i l u l meu, al unui subaltern. Nu încerca lucruri ?.nilce. D P ce faci asta? Care-i următorul? el ne plimbarăm prin sera Iui Wemmick, pînă cmd e întoarse spre mine şi mi spuse : LJitS-te la omul cu care am să dau mîna acum. l fi uitat chiar şi fără să mă-preşăteastă ei, pentru I t i nu ilfiduse încă mîna cu nimeni îndată ce sfîrşi vorba, un om drept şi impunător (po ,1 ucum. cînd scriu, îl văd în faţa ochilor), îmbrăcat într-o ;oifl măslinie, pe care ştia s-o poarte, cu obrajii acoperi paloare ciudată şi cu nişte ochi care porneau razna Htl de cîte ori voia să-i aţintească asupra cuiva, se apropie in colţ ni gratiilor, îşi duse mîna la pălărie — o pălărie ■ ţele soioase şi slinoase ca o supă răcită — şi salută te, jumătate în glumă, jumătate în serios i 219

Salutare, colonele! spuse Wemmick. Ce mai far!, colonele ? Bine, mulţumesc, domnule Wemmick. S-a făcut tot ce s-a putut face, dar dovada era prea Berioasă pentru noi, colonele. Da, domnule, era prea serioasă, dar nici nu-mi pasă I Sigur că nu, spuse Wemmick rece, dumitale nici nu-ţi pasă. Apoi se întoarse spre mine : Acest om a servit pe majestatea-sa. Era pe front ^\ şi-a cumpărat concediul cu bani. Eu spusei : — Adevărat ? şi ochii omului mă priviră. Apoi îşi plimbă privirile peste capul meu şi de jurîmprejurul meu r îşi duse mîna la gură şi începu să rîdă. Cred că pe luni ies de aici, îi spuse el lui Wemmick. Poate, răspunse amicul meu, dar nu se ştie încă. Mă bucur că am prilejul să-mi iau rămas -bun de la dumneata, domnule Wemmick, spuse omul, întinzînd mîna printre gratii. Mulţumesc, spuse Wemmick, strîngîndu-i mîna îţi doresc şi dumitale toate cele bune, colonele. Dacă lucrurile pe care le purtam cînd m-au închis ar fi fost veritabile, domnule Wemmick, spuse omul fără să dea drumul mîiniî, te-aş fi rugat să-mi faci cinstea de a mai purta un inel, în semn de recunoştinţă pentru atenţia dumitale. Primesc cu plăcere gîndul în locul faptei, spuse Wem mick. Fiindcă veni vorba : am auzit că îndrăgeai porumbeii. Omul se uită spre cer. Mi s-a spus că aveai o rasă grozavă ' de porumbei. N-ai putea cumva să însărcinezi pe vreun prie ten de-al dumitale să-mi aducă o pereche, dacă nu mai al! nevoie de ei ? Aşa voi face, domnule. Foarte bine, spuse Wemmick. Vor fi bine îngrijiţi, Bună ziua, colonele ; toate bune! îşi strînseră din nou mîinile şi 1, în timp ce ne îndepărtar Wemmick îmi spuse : — Falsificator de monede, mare meşter ! Grefierul a q făcut raportul, şi luni va fi executat, cu siguranţă. Totuţ pină una-alta,- o pereche de porumbei sînt o avere portativă, | La aceste cuvinte, se uită în urmă, făcu un semn cu capuţ spre planta cea veştedă şi apoi, în timp ce ieşe'a dn curt», iţi
250

iruncă ochii în Jur, ea şi cum s-ar fi gîndit ce altă plantă «ai» i i i v i t în locul acela. Cînd ieşirăm din închisoare şi trecurăm prin cămăruţa < U ehtUe, descoperii că administratorul averii mele nu era ■ in puţin preţuit de temnieieri decît de cei pe care aceştia îi ni sub pază. — Ei, domnule Wemmick, spuse temnicierul, ţinîndu-na • ele două uşi acoperite cu ţinte şi cuie; nu voia să des0 uşă pînă ce nu o încuia mai întîi cu grijă pe cealaltă. 1 (> de gînd domnul Jaggers cu crima aceea de pe malul n i . i ? Vrea s-o facă omor sau ce vrea să facă din ea ? De ce nu-1 întrebi pe el ? răspunse Wemmick. Desigur, asta-mi lipseşte ! răspunse temnicierul. — Vezi, aşa fac oamenii de aici, domnule Pip, observă Bftmmlck, întoreîndu-se spre mine şi desfăcîndu-şi cutia da ■ r l , Puţin le pasă ce mă întreabă pe mine, subalternul} tim niciodată n-ai să-i auzi întrebîndu-1 ceva pe patronul meu. Domnişorul ăsta e vreun uceniG sau vreun secretar •• biroul dumneavoastră? întrebă temnicierul rînjind da
H I IOM . I

lui Wemmick.

— Vezi ? Iar începe ! strigă Wemmick. Nici n-a termiblne prima întrebare, că o şi toarnă pe a doua, tot pa Netului subaltern! Să zicem că domnul Pip e ueenta Atunci, spuse temnicierul, rlnjind din nou, ştie şi i domnul Jaggers. Bl I strigă Wemmick, înghiontîdu-1 în glumă pe Ştii doar că. atunci cînd ai de-a face eu maestrul ■Ki, eşti mai mut decît cheile dumitale! Dă na drumul, ^Kt> lnitiînâ ce eşti, că altfel îi spun să pornească o acţiune !'• i e l u r n i t a l e pentru că ai-"arestat oameni fără motiv. m i e r i i i rîse, ne dădu bună ziua şi se uită rîzînd în hi privindu ne spre gratiile porţii. în timp ce noi ile spre stradă. gfi de seamă domnule Pip îmi şopti Wemmick în un ton grav prinzîndu-mă tainic de braţ Cred că hun lucru pe care-1 face domnul Jaggers este felul ( I n c la înălţime. Se ţine întotdeauna măreţ. Măreţia itfl din aceeaşi bucată cu imensa lui pricepere, C»!oH o 'i i 11 ar îndrăzni niciodată să şl ia rămas bun de )s el, i'-mnirlenil n ar Worăzni niciodată să-î întrebe ce ' i < despre un raz Şi între înălţiinea unde se află el
251

şi toţi oamenii ăştia îşi introduce subalternul, vezi ? fy Gtăpîneşte oamenii cu trup şi suflet. Eram foarte impresionat de iscusinţa custodelui meu. asta nu pentru prima oară. Ca să spun adevărul, trebuie si ştiţi că doream din toată inima să am un alt custode, mfl puţin iscusit, lucru pe care, tst aşa, nu mi-1 doream pentru prima oară. M-am despărţit de domnul Wemmick la biroul din „Li' Britain"; oamenii dornici să atragă atenţia domnului Jaggers se plimbau, ca de obicei, prin faţa biroului. M-am întorl Ia postul meu de observaţie de pe strada unde se afla oficiul de diligente, avînd în faţă încă vreo trei ore de aşteptare. Timpul îmi trecu gîndindu-mă cît era de ciudat să fiu încon- | (jurat de lumea aceasta putredă a închisorilor şi a crimelor | cît era de ciudat eă mă întîlnisem prima oară cu lumea ceasta încă din copilărie, într-o seară de iarnă, prin mUiş nile pustii ale ţinutului nostru ; şi că ea mai reapăruse dl două ori, ca o pată care pălise, dar nu dispăruse ; şi cît d ciudat era faptul că acum ea pătrundea într-un chip nou îf, destinul şi drumul meu prin viaţă. Şi, în timp ce-mi frâmt tam mintea cu lucrurile acestea, mă gîndeam la Estella, tînără şi frumoasă, mîndră şi şlefuită, care se îndrepta f mine, şi contrastul dintre închisoare şi fiinţa ei mă umplţ de groază. Aş fi dorit să nu-1 fi întîlnit pe Wemmick sau nu mă fi lăsat ademenit şi dus de el, ca tocmai în ziua aceast să port în haine şi în suflare mirosul din Newgate. Mi-ar scuturat picioarele de praful închisorii, mi l-am scos din hair plimbîndu-mă încoace şi încolo, şi am dat afară aerul îmbîcsit care-mi intrase în plămîni. Mă simţeam atît de mi dar de cîte ori îmi aminteam de fiinţa pe care o aşteptar încît diligenta sosi în timp ce eu nu scăpasem încă de amint rea pîngăritoare a grădinii domnului Wemmick ; deodată văz faţa ei la fereastră şi mîna ei care mi făcea semne. Ce era oare umbra aceea fără nume care trecu din r pe lîngă mine în clipa în care o văzui pe Estella ?

CAPITOLUL

33

în mantia îmblănită de călătorie, Estella părea mai gir gaşâ şi mai frumoasă decît păruse vreodată pînă atunci, mu
552

IS ' I şi mai gingaşă decît îmi păruse vreodată chiar mie ii Se purta mai cuceritor decît şi îngăduise pînâ atunci-kii »«.• poarte cu mine, iar în această schimbare eu vedeam i u i unirea domnişoarei Havisham. Ne allam în curtea hanului, şi Estella îmi arăta care sînt ic ei ; după ce le adunarăm pe toate, îmi amintii — i l i " i M < c uitasem între timp totul, în afară de făptura ei — că im cunoşteam locul spre care se îndreaptă. Mă duc la Richmond, mă lămuri ea. Mi s-a spus că i două Richmonduri, unul în Surrey * şi unul în Yorks-Hft ' J , şl pe mine mă interesează cel din Surrey. Sînt zece l n i l < do drum pînă acolo. Trebuie să iau o trăsură, şi dum-| i f n i , i trebuie să mă însoţeşti. Uite geanta mea; dumneata i plăteşti cheltuielile. Nu, nu, trebuie să iei geanta ! Nu ne putem împotrivi, trebuie să ne supunem amîndoi in-ii i i ' lumilor pe care le-am primit. N-avem voie să facem mu ne taie capul. Iu timp ce se uita la mine, întinzîndu-mi geanta, mă gînp l i n de nădejde, că vorbele ei ar fi putut să aibă un ml inc. Le rostise cu dispreţ, dar nu cu neplăcere. ■ Trebuie să trimit după o trăsură, Estella. Vrei să aştepţi 1 : ' i I )a, trebuie să aştept puţin aici şi să beau ceai, iar trebuie să ai grijă de mine. l luă de braţ, ca şi cum aşa trebuia să facă, şi eu îi ■ unui chelner, care se uita la diligentă ca şi cum n-ar I II viizut niciodată ceva asemănător, să ne dea o cameră i putem lua ceaul. La cuvintele acestea, chelnerul i i . i i d i n buzunar un şervet, ca pe un obiect vrăjit fără de li putut să urce scările, şi ne duse în vizuina ha-odăiţâ prevăzută cu o oglindă care micşora (cu totul lulncloasă, avînd în vedere dimensiunile vizuinii), o sti-Hl cu sos de sandele şi o pereche de ghete. Deoarece acest < ] > < • placul meu, ne duse într-o altă cameră, în cară n i l MI ci masă de treizeci de persoane şi o sobă, in care se ■la o foaie de caiet zăcînd pîrjolită sub o grămăjoară da ii hune. După ce se uită, clătinînd din cap, la acest IU ' l i n s , luă comanda, dar, întrucît aceasta se nducea

..udul Angliei, la sud-vest de Londra. In imidul Angliei.

253

Ia „un ceai pentru doamna", omul ieşi din odaie cam abătui îmi dădeam şi îmi dau acum seama că aerul din od era un amestec izbitor de grajd şi de borş, care te putea să crezi că, deoarece grajdul nu era o afacere prea bună, prietarul, ca un om întreprinzător ce era, pusese caii la în bucătăria hanului. Şi, totuşi, pentru mine odaia aceea semna o lume întreagă, căci Estella era cu mine. Mi se i că împreună cu ea aş fi putut trăi fericit toată viaţa în perea aceasta. (Şi nu uitaţi că nu eram nicidecum feri< că-mi dădeam seama de asta !). Unde ai să locuieşti la Richmond ? o întrebai < Estella. Trebuie să trăiesc pe picior mare şi să locuiesc 1 doamnă care are — sau zice că are — puterea de a mă s< în lume, de a mă recomanda, de a-mi arăta tot felul di meni şi de a mă arăta şi pe mine lor. Cred c-o să te bucure viaţa asta pe care o vei d şi admiraţia de care te vei bucura. Da, aşa cred şi eu. îmi răspunse cu atîta supărare, încît îi spusei : Vorbeşti despre dumneata de parcă ai vorbi despr cineva De unde ştii cum vorbesc 'eu despre alţii ? Lasă, Estella zîmbind încîntător, nu-mi cere să iau lecţii de la i neata ; aşa vorbesc e u , Cum te împaci cu domnul Poi E foarte plăcut la el, cel puţin... Mi se păru < scapă un prilej. Cel puţin ? repetă Estella. Atît de plăcut cît poate fi un loc unde nu te a dumneata. Prostule, spune Estella cu un glas foarte stăpînil, poţi spune o asemenea neghiobie?! îmi închipui că ai dumitale, domnul Matthew, e superior celorlalţi meml familiei. E. într-adevăr, un om superior. Nu duşmăneşl nimeni. . Să nu spui : „Nu duşmăneşte pe nimeni decîl pe însuşi", îmi tăie Estella vorba, căci nu pot suferi soiul ăsl oameni ! Dar am auzit că e într-adevăr un om de ini că e deasupra oricărei invidii şi duşmănii mărunte. Fără îndoială că tot ce spui este adevărat. Ceea ce nu se poate afirma despre rudele lui, s Estella, dînd din cap cu © privire care era în acelaşi
254

i şl batjocoritoare, pentru că o asaltează pe domnişoara hun cu raporturi şi reclamaţii împotriva dumitale. Te te bîrfesc, scriu scrisori despre dumneata (uneori m i ) şi eşti cel mai mare chin şi singura preocupare a ■ in lor. Nici nu poţi să-ţi închipui cîtă ură îţi poartă oa• '1 1a ! 1 ceia

— Nădăjduiesc că nu-mi fac nici un rău ! In I OC să răspundă, Estella izbucni în rîs, Rîsul ei mi se foarte ciudat şi mă uitam la ea nedumerit. După ce încetă ie cu poftă — spusei cu sfială, aşa cum vorbeam de ■ ii
o a;

Nădăjduiesc că nu te-ai bucura dacă mi-ar face rău. — Nu, nu, fii liniştit! spuse Estella. Fii sigur că rîd i nu le merge/ O, ce îndură oamenii aceia de la domniI l.-ivisham !,.. • tlise din nou, dar chiar şi acum, după ce-mi spusese de leu, rîsul ei mi se părea ciudat, fiindcă nu mă îndoiam i sincer şi fiindcă prea rîdea mult pentru un lucru atît ■mnat. Mă gîndeam că mai trebuie să existe şi o altă i i a îmi ghici gîndul şi-mi spuse : IVu e uşor nici pentru dumneata să ghiceşti cît mă CÎnd văd cum sînt zădărnicite planurile acestor oameni } ■Dl nu ştii ce minunat mi se ascute simţul ridicolului cînd îi Bd M caraghioşi sînt ! Pentru că dumneata n-ai fost crescut nea ciudată de cînd erai mic. Eu am fost. Dumitaîe ascuţit mintea din cauza intrigilor urzite de ei, intrigi Ic, ascunse, sub masca simpatiei, a milei şi a altoi» le blînde şi duioase. Mie mi s-a ascuţit. Dumitale 11 deschis ochii mari, cînd erai mic, la descoperirea i aceleia de femeie, care noaptea, cînd se trezeşte ■t NOiim, socoteşte cît sînt de mari depozitele de linişte suirii i vi pe care le are. Mie mi s-au deschis. Cstella nu mai glumea şi nici nu scotea aceste le la suprafaţă. Aş fi preferat să mă lepăd de toata ■ifuiiţclc mele decît să fiu pricina acelei priviri. i )nuă lucruri pot să-ţi spun, adăugă Estella. Mai întîi, t, !n ciuda zicalei care spune că apa roade piatra, . .1 Ia n-o să te sape în ochii domnişoarei Havishani I I ii o sulă de ani, nici în lucrurile mari, nici în cele mici, ■jtii că-ţi sînt îndatorată, fiindcă din pricina dtl^H M «bot şi se umilesc în zadar j uite mîna mea în semn it;i 1 / 255

îmi întinse în glumă mina — căci tristeţea ei ni | decît o clipă — iar eu i-o luai şi o dusei la gură. Eşti un caraghios, măi băiatule ! spuse Estella. Nu sa ţii seamă de vorbele mele ? Sau poate îmi săruţi mi i simţământul cu care te-am lăsat eu odată să mă săruţi pe ol Ce fel de simţămînt ? întrebai eu. Să mă gândesc puţin. Cred că era dispreţ faţă de li şitori şi intriganţi. Dacă răspund da, pot să te mai sărut odată, du obraz ? Trebuia să mă întrebi înainte de a te atinge de mea. Dar, dacă-ţi face plăcere, poţi. Mă aplecai, şi faţa ei era neclintită, ca a unei statui. — Acum, spuse Estella, depărtîndu-se de mine în cli] care buzele mele îi atinseră obrazul, ai grijă ca ceaiul să mai repede şi du-mă la Richmond. Revenirea la tonul acesta mă durea, ca şi cum tov noastră ne- ar fi fost impusă, iar noi am £i fost nişte \ fără voinţă, Oricare ar fi fost tonul ei atunci cînd vorb ; . mine, ştiam că nu pot să mă încred în el, nici să-mi întei pe el speranţe; şi, totuşi, în ciuda neîncrederii şi a lipsei dl nădejde, nu mă dădeam bătut. De ce oare îmi spunea, lucru de mii de ori? De ce făceam mereu aşa? Am sunat după ceai, iar chelnerul reapăru, ţinînd în şervetul vrăjit şi aducînd, rind pe rînd. vreo cincizeci de suri pentru băutura de mai sus, dar nici urmă de ceai. O ceşti şi farfurioare, farfurii întinse, cuţite şi furculiţe (şi tacîmuri, chiar cuţite de tăiat friptura). Unguri (de toate rile, solniţe, nişte prăjiturele ascunse grijuliu sub un de fier, o grămăjoară de unt, înconjurată de o tufă de pătrunjel, care reprezenta pe Moise în păpuriş, o bucată de pîine i^H acoperită cu zahăr pudră, două bucăţi triunghiulare de pe care se zăreau urmele grătarului, şi, în cele din urni samovar burduhănos ; toate acestea" fură aduse de ch< care se clătina pe picioare şi a cărui înfăţişare exprima rinţă şi griji apăsătoare. După acest număr din program, o pauză prelungită, apoi omul se întoarse cu o caseiă, : preţioasă judecind după aspect, care conţinea două răni -Pe acestea le-am cufundat în apă fierbinte, şi astfel, din accesoriile de mai sus, am izbutit să scot o ceaşcă d< n ce lichid pentru Estella. După ce plătirăm nota, fără să uităm de chelner şi j grăjdar şi ţinînd socoteală şi de jupîneasă, într-un c 256

Izbutirăm să aducem toată casa într-o stare de tensiune iie vădită cu ajutorul mitei şi după ce punga Estellei ură mult, ne suirăm într-o trăsură şi pornirăm. Cotirăm 1 lieapslde, şi trăsura hurui urcînd pe Newgate Street 11 -ne pînă sub zidurile acelea de care mi-era atît da ('e i aici ? mă întrebă Estella. IVlul întîi mă prefăcu! în chip prostesc că nu recunoso i|»(ii o lămurii. Estella se uită la clădire, trăgîndu-şi capul i şl murmurînd : „Nenorociţii!". în acelaşi timp, eu mă ia pentru nimic în lume n-aş fi mărturisit vizita pe făcusem acolo. Domnul Jaggers, spusei eu, ca să împing totul pe spiHri'a altuia, se bucură de faima de a cunoaşte tainele acestui II mai bine decît orice om din Londra. • 'red că omul acesta cunoaşte tainele tuturor locurilor, l.olla încet. tm] închipui că te-ai obişnuit să-1 vezi des. Do cînd mă ştiu sînt obişnuită să-1 văd la intervale i cu laie. Dar nu-1 cunosc mai bine acum decît pe vremea • H;\ nu ştiam să vorbesc. Ce ştii despre el ? Ai făcut în cunoaşterea lui ? ■ De îndată ce m-am obişnuit cu felul lui bănuitor de a ■u, totul a mers strună Sînteţi intimi? m luat o dată masa acasă la el. I n i i închipui, spuse Estella, ghemuindu-se în fundul i i , Cfi trebuie să aibă o casă ciudată. Da, are o casă ciudată. un să pălăvrăgesc despre custodele meu, fie chiar Ml cu ; dar desigur că aş fi ajuns atît de departe încît să-i B HI ISC şi de masa din Gerrard Street dacă nu ne-am fi trezit i biţi de lumina gazului. Mi se păru că şi lumina e < ătrunsă de simţămîntul acela neînţeles care mâ înainte. Şi cînd ieşirăm din strălucirea luminii, eram i'. de parcă aş fi trecut printr-un fulger. •i vorbim despre altceva ; vorbeam mai ales Ile prin care treceam şi despre cartierele Londrei, întindeau la dreapta şi la stînga noastră. Estella îmi işul este aproape nou pentru ea, căci nu părăsise ■ inâtatea domnişoarei Havisham înainte de a pleca ^^H şl atunci doar trecuse prin Londra, o dată la dus i întors. Am întrebnt-o dacă administratorul averii
237

mele primise vreo însărcinare cu privire la ea şi cît timp avet ţă rămînă la Londra. Ea îmi răspunse apăsat: „Doamn teste '." şi atîta tot. Nu se putea să nu observ, chiar fără să vreau, că Estelli îşi pusese în gînd să mă cucerească, că încerca să fie cît atrăgătoare şi că era hotărîtâ să mă cîştige chiar dacă ar ft trebuit să lupte pentru asta. Dar nu mă simţeam mai fericit, fcăci, chiar dacă Estella n-ar fi vorbit pe tonul acela, spunea că alţii ne sortiseră unui celuilalt, tot aş fi simţit n\ e stăpînă pe inima mea pentru că aşa îi plăcea ei şi nu pentru că s-ar fi înduioşat dacă mi-ar fi zdrobit inima şi ar fi zvîrlit-o cît colo. Cînd trecurăm prin Hammersmith, îi arătai unde locuit domnul Matthew Pocket, spunîndu-i că nu e departe de Richmond şi că nădăjduiam s-o văd din cînd în cînd. — Da, sigur, trebuie să mă vezi. Trebuie sa vii la min* de cîte ori crezi de cuviinţă. Trebuie să vorbesc de tine In familia unde voi locui; de altfel, s-a şi vorbit. Am întrebat-o dacă familia în care trebuia să intre ert numeroasă : Nu, numai două persoane : mama şi fiica. Mama e 0 doamnă din societatea înaltă, deşi îi surîde să-şi măr< veniturile. Mă mir că domnişoara Havisham s-a îndurat să se des* partă din nou de dumneata aşa curînd. Asta face parte din planurile domnişoarei Havishain cu privire la mine, Pip, spuse Estella oftînd, ca şi cum ar fi fost ostenită. Trebuie să~i scriu mereu, s-o văd regulat şi s-o înştiinţez cum o duc şi ce fac bijuteriile, fiindcă acum aproape toate ale mele. îmi spusese pe nume pentru prima oară. Desigur că 9 făcuse cu bună-ştire, fiindcă ştia că voi păstra amintirea a* ceasta ca pe o comoară. Ajunserăm la Richmond mult prea repede ; destinaţii noastră era o casă cu parc, o casă veche şi boierească, în ce rochiile învoalte, perucile pudrate, hainele brodate, cioraţ răsfrînţi, manşetele încreţite şi spadele se bucuraseră de mult zile de glorie. Cîţiva pomi din faţa casei erau tăiaţi în fon la fel de convenţionale şi de nefireşti ca şi perucile, fustei ţepene şi rochiile învoalte ; dar nici pomii nu erau depa de locurile care le erau hărăzite în convoiul celor morţi şl vedea că, în curînd, se vor îndrepta şi ei, alături de ceil pe drumul cufundat în tăcere.

Un clopoţel cu glas bătrîn, care desigur că în vremurile i nult vestea casei : „Iată rochia verde, iată sabia cu mîner .li diamant, iată condurii cu tocuri roşii şi nestematele", răsună ni lumina lunii, şi două fete, rumene la faţă, ieşiră grăi s-o primească pe Estella. \|)oi uşa înghiţi grabnic cele două geamantane, iar Estella dădu mina zîmbind, îmi spuse noapte bună şi pieri şi ea. i tot mai stăteam în faţa casei, gîndindu-mă cît aş fi fost r i c i t dacă aş fi trăit aici în casa în care trăia ea, deşi şll un < ;i în preajma ei nu mă simţisem niciodată fericit, ci Qi II nenorocit. M-am suit în trăsură ca să mă întorc la Hammersmith ; ii' in u n i i cu inima îndurerată şi am coborît cu o durere şi li La uşă, o găsii pe micuţa Jane Pocket, care se întorcea |t1i< li O petrecere cu micul e5 logodnic; şi eu îl fericeam pa Util ni logodnic, deşi trebuia să se supună toanelor lui Flopson. Domnul Pocket era în grădină şi ţinea discursuri; era un sMinunat în chestiuni de gospodărie, şi, tratatele lui ^Hprc creşterea şi educarea servitorilor erau socotite drept ^B mai preţioase lucrări din acest domeniu. Dar doamna ^Hkt't ora şi ea acasă şi era cam încurcată, deoarece mititelului H m .1.ninse o cutie cu ace, ca să stea liniştit în timpul absenţei ■limitate a lui Millers (care plecase cu un infanterist), şi mal multe ace decît ar fi fost sănătos pentru un pa^M la o vîrstă aşa de fragedă, fie pentru folos extern sau K InlAritor. e domnul Pocket se bucura de faima de â da cele ^B minimale sfaturi practice, de a şti să cîntărească bine !u^Mlt şl de a avea o judecată foarte cumpătată, îmi trecu prin i uşurez inima, rugîndu-J să asculte mărturisirea mea. ^V «nînrîndu-mi, din întîmplare, ochii asupra doamnei Pocii tea cartea privitoare la titlurile de nobleţe, după că cel mai bun leac pentru mititel este să se ducă mi-arn spus: „Nu, mai bine nu î".

CAPIT.OLUIÎ

34

iră ce mă obişnuiam cu marile mele speranţe, M ită-mi dau, încetul cu încetul, seama de înrîurirea * mea şi asupra celor din jurul meu. încercam pe cît ' . 239

puteam să-mi ascund efectul asupra firii mele, dar vedeam bine că acesta nu era nicidecum prielnic. Trăiam într-o de continuă nelinişte din pricina purtării mele faţă de Jot, $i nici în privinţa lui Biddy cugetul meu nu se simţea bine. Cînd mă trezeam noaptea din somn, mă gîndeam ni amărăciune — asemenea doamnei Camilla — că aş fi fost muH mai fericit şi împăcat cu mine însumi dacă n-aş fi cunoscut <> niciodată pp domnişoara Havisham şi dacă aş fi întîmpin.il vîrsta bărbăţiei mulţumit de a fi tovarăşul lui Joe în v< şi cinstita lui fierărie. De multe ori, seara, cînd stăteam si uitîndu-mă la foc, mă gîndeam că, la urma urmeior, nici un foc nu era mai bun decît cel din fierărie şi cel din bu< de acasă. Totuşi, gîndul la Estella se împletea atît de mult cu r liniştea şi tulburarea minţii mele, încît nici eu singur n-aş putut să spun pînă unde mergea rolul meu în naşterea ai frămîntări. îmi spuneam că de n-aş fi avut nici o speranţă totuşi mintea mi-ar fi fost prinsă de Estella, tot n-aş fi mulţumirea de a face ceva mai bun. Nu mă simţeam chin de încurcat cînd mă gîndeam la înrîurirea pe care sil mea o avea asupra celorlalţi şi-mi dădeam seama, deşi po i{ nu prea lămurit, că această înrîurire nu era spre folosul nui, şi mai ales nu era spre folosul lui Fierberi. Obice mele de risipitor împinseră firea lui uşuratică la cheltuieli care nu şi le putea îngădui, zdruncinară viaţa lui sini] pină atunci şi îi tulburară pacea cu nelinişti şi regreţi simţeam nici urmă de remuşcare pentru faptul că, f, vreau, împinsesem celelalte ramuri ale familiei Pockei acele intrigi josnice cu care se îndeletniceau acum, dt [josnicia făcea parte din firea lor, şi dacă eu nu i-aş ii dărit, s-ar fi găsit altcineva care să le-o stîrnească. I •Herbert era cu totul altceva, şi adeseori mi se strîngea cind mă gîndeam că îl scosesem din felul său obişnuit de îmbîcsind odăile atît de goale cu mobilă greoaie şi adu< in serviciul lui pe duhul răzbunării, cel cu pieptarul i. Şi acum, din dorinţa de a preface micile uşurinţe în uşurinţe, începui să mă încurc într-o mulţime de datoi deabia începusem eu, că Herbert mă şi imită şi făcu In urma sfatului lui Startop, ne-am pus candidatura | a fi admişi ca membri la un club numit „Piţlgoii din < o instituţie al cărei scop nu l-am ghicit niciodată ; era ol ca membrii clubului sâ ia o masă qpsţisjtoare 0 dat| la dof săptămîni, să se certe între ei cît mal mult după masă şi
960

fcutorti morali ai faptului că şase chelneri se îmbătau regulat pe scările clubului. Ştiu că aceste binefaceri sociale erau întlrplinite fără greş, căci Herbert şi cu mine nu reţinurăm alt< < v , i din cuvîntarea de deschidere a societăţii, care suna eam •şi : „Domnilor, fie ca voia bună din clipa aceasta să dominască de-a pururi printre «Piţigoii din crîng».". „Piţigoii" îşi risipeau banii nebuneşte. Hotelul unde luam l se afla în Covent Garden, şi primul „piţigoi" pe care i mi văzu în ziua în care îmi fu hărăzită cinstea de a intra In „Crîng" a fost-Bentley Drummle ; pe vremea aceea se plimba prin oraş în trăsurica lui, spre marea pagubă a stîlpilor din Soiturile străzilor. Uneori sărea din echipaj cu capul înainte, i" ir apărătoarea trăsurii; şi, într-o zi, îl văzui depunîndu-se Ungur în uşa „Crîngului" în felul acesta nechibzuit, ea un sao p < irbuni. Dar cred că am pornit-o prea repede, căci nu eram in ,i „piţigoi" şi nici nu puteam să fiu pînă ce nu deveneam Mfliijor, aşa cum glăsuiau legile sfinte ale societăţii. încrezător cum eram în mijloacele mele, aş fi luat cu plăasupra mea cheltuielile lui Herbert; dar Herbert era i r u , şi eu nu puteam sâ-i faG o asemenea propunere, şi i birtul băiat intră în tot felii] de încurcături, fără să < z e nici o clipă de a se uita în dreapta şi-n stînga. Pe i ÎMI ni ce ne obişnuiam să stăm în societate pînă seara tîrztu, I . I M ' i v i i m că, la gustarea de dimineaţă, Herbert se uita cu mai nlejde în dreapta şi-n stînga, că pe la prînz părea s^ prindă speranţe, că la dejun era ofilit cje tot, după masa, i începea să zărească destul de limpede ceva capital l i n i a r e , dar pe la orele 2 după miezul nopţii era din nou ^■t (ie deznădăjduit, încît spunea că va cumpăra o puşca cu ploca în America şi că va face avere pe socoteala bivo1 )1(5
1

obicei, jumătate din săptâmînă mi-o petreceam la i n i l h , şi cînd eram acolo, dădeam tircoale'pe la Richa ce făceam uneori şi atunci cînd nu mă aflam Ia 1 milh. Cînd eram şi eu acolo, Herbert venea destul llammersmith şi cred că, în asemenea împrejurări, Ml Iul Iţi cnm dâdea seama că perspectivele pe care le aştepta i mi sc arătau încă Dar, de vreme ce în familia aceea ■ i S(j dădea peste cap. felul în care bietul băiat se i peste cap prin viaţă trebuia să găseascâ o riezlelimp, domnul Pocket încărunţea tot mai muK, şi a să iasă din nedumeririle lui I se âe ' m i n a Pocket făcea toata familia să se p< ■ ' -^c;!
861

de scăunelul ei, citea mai departe din cartea despre titlurile de nobleţe, îşi pierdea mai departe batista şi ne vorbea pre bunicul ei. Şi deoarece acum vorbesc de o perioadă întreagă din viaţa mea cu gîndul de a ieşi la lumină, trebuie neapărat să între •geso descrierea vieţii noastre şi a obiceiurilor de la „Barnard'l Inn". Cheltuiam cît puteam de mult, şi în schimbul banilor noştri, primeam atît de puţin cît se găsea de cuviinţă să ni so dea. Eram mereu mai mult sau mai puţin lefteri, şi cei mal mulţi dintre prietenii noştri erau în aceeaşi situaţie. In rîndul nostru circula o legendă foarte veselă, care spunea că tot timpul petreceam, dar tristul adevăr era că nu petreceam nicio dată. Credinţa mea este că, de fapt, cazul nostru era destul de obişnuit. în fiecare dimineaţă, Herbert se ducea cu puteri reînnc în oraş, ca să privească în dreapta şi-n stînga lui. De multe ori mă duceam să-1 văd în odăiţa aceea întunecoasă din fundul casei, unde îl găseam în tovărăşia unei sticle cu cerneală, a unui cuier, a unei lăzi cu cărbuni, a unei cutii cu sfoară, a unui almanah, a unui pupitru cu scaun şi a unei linii; şi nu-ml amintesc să-1 fi văzut vreodată făcînd altceva deeît să se uito în dreapta şi-n stînga. Dacă am face cu toţii ceea ce n propus, avînd credinţa lui Herbert, cred că am trăi într-o republică a virtuţilor. Cred că bietul băiat n-avea altceva «le făcut decît să sg ducă în fiecare după-amiază, la o anumit."! oră, la Lloyd, întru îndeplinirea ceremoniei de a-şi vedea solul. încolo, nu mai făcea nimic în legătură cu Lloyd, după cît o ştiu eu, decît că se întorcea acasă. Cînd i se părea că se îngroaşă gluma şi că trebuie, pînă în cele din urmă, să-şi găs o ocupaţie, se ducea la Bursă, atunci cînd era înghesuială m i i mare, şi se plimba nehotărît printre magnaţii adunaţi acolo, ca şi cum "ar fi executat 0 figură foarte posomorită dintr-im dans cîmpenesc. „Adevărul este, Handel, că nu perspectivele vin spre tine, ci tu trebuie să te duci spre ele, aşa că m-am dus şi eu", îmi spunea el cînd se întorcea acasă de la Bursă. Cred că dacă am fi fost mai puţin legaţi unul de altul. ne-am fi privit cu duşmănie, în fiecare dimineaţă. în vi' aceea mi-era nespus de silă de locuinţa noastră şi nu mai puteam suferi să văd livreaua duhului răzbunării; căci, la ora aceea, înfăţişarea lui părea mai costisitoare şi mai puţin folositoare decît la orice altă oră din cele douăzeci şi patru. Pa măsură ce mă înfundam mal rău în datorii, gustarea de dlml-

devenea o formalitate din ce în ce mai deşartă şi, într-»! ci, fiind ameninţat (prin scris) eă se vor lua împotriva mea mile legale în legătură eu anumite bijuterii, mi-am ieşit « l i n fire pînă-ntr-atît încît am înhăţat duhul răzbunării de ■ulerul lui albastru şi l-am scuturat în aer, ea pe un mi« • npldon încălţat cu cizme, pentru că se încumetase să-şi în-< hlpuie că voiam să mîncăm cornuri. In anumite zile, sau mai degrabă în zile care nu aveau Ulmlo deosebit, fiindcă ele depindeau cu totul de bunul nostru | >lm\ îi spuneam lui Herbert, ca şi cum aş fi făcut o descoperire lipomenită : Dragă Herbert, o ducem foarte prost. Dragă Handel, îmi răspundea Herbert cu toată sincem > i > - a , ce întîmplare eiudată ! Tocmai eram gata să spirn şi — Atunci, Herbert, spuneam eu, hai să vedem cum stăm Hb afacerile. Ori de cîte ori fixam o zi anumită pentru acest scop, ne Mi ' ! < im cuprinşi de o mulţumire adîncă. Mi se părea că asta .iinn.1 să te ocâpi de afaceri, să priveşti lucrurile în faţă, ■ud taurul de coarne. Şi ştiam că Herbert gîndea la feL In ziua aceea comandam ceva deosebit de mîncare şi, d« i, o sticlă cu » băutură neobişnuită, pentru ca să ne j i i i . i i i i M minţile şi să ducem cu succes treaba la bun sfîrşit, c sfîrşeam masa, ne înarmam cu un pachet de peniţe, «• a l A din belşug, cu un top de hîrtie de scris şi cu hîrtie Era, într-adevăr, foarte liniştitor să ai la îndemînă ii de articole de papetărie. pol eu luam o foaie de hîrtie şi. cu un scris ordonat, H.......I i i Iul în capătul coalei : „Bilanţul datoriilor lui Pip", |li| . n e adăugam cu mare grijă : „Barnard's Inn" şi data* i lua şi el o foaie de hîrtie şi scria şi el : „Bilanţul . ' l u i Ilcrbert". ne foloseam fiecare de o grămadă de hîrtiuţe împrăşiH peste grămadă pe masă, lîngă noi, hîrtii care fuse•t « II micite în sertare, purtate prin funduri de buzunare, '« pe Jumătate arse la focul luminării, care stătuseră Ml* ■Aptdmîni de-a rîndul la oglindă şi erau deteriorate ' n p . Sdrţîitul peniţelor pe hîrtie ne înviora atît de i mi se părea greu să fao deosebirea între aceste ir le lămuritoare şi plătirea datoriilor. Din punctul vi !■ ic . i i caracterului lor meritoriu, operaţiile mi se păreau
263
iu , n i - , l lucru.

După ce scriam cîtva timp, îl întrebam pe Herber: merge treaba. Pesemne că eî se scărpina în cap, plin dr căinţă, la vederea cifrelor care sa înşirau pe hîrtie. Creşte, Handel, spunea Herbert, pe cinstea mea, c r i neîncetat! Fii tare, Herbert! răspundeam eu, lucrînd mai de* parte, cu sîrg. Priveşte lucrurile drept în faţţă. Vezi care-1 situaţia la tine. Uitâ-te la cifre pînă nu mai rămîne nimlfli din ele. : Aş face aşa, Handel, dar mă privesc ele pînă nu rămîne nimic din mine. ' Totuşi, felul meu de a fi hotărît era folositor, şi Herl. se apuca iarăşi de lucru. După cîtva timp, se oprea din nou, pe motivul că n-avea la îndemînă factura lui Cobbs, a lui Lobb* sau a lui Nobbs, după cum era cazul. Atunci, Herbert, calculează ; calculează o sumă rotui şi trece-o pe hîrtie. Ce om plin de idei eşti tu ! răspundea amicul plin de .admiraţie. Zău că ai un spirit comercial grozav ! Şi eu eram de aceeaşi părere. în asemenea ocazii, îmi cordam reputaţia unui om de afaceri de prim rang, iute, hotări energic, limpede la minte şi cu sînge rece. După ce îmi tre toate datoriile pe listă, le comparam pe fiecare în parte cu scrise pe faetură şi făceam însemnări. Aprobarea faţă de mi însumi pe care o simţeam de cîte ori treceam cîte o încasai era o senzaţie voluptuoasă. După ce terminam, împătuream grijă chitanţele, le însemnam pe fiecare în parte pe şi le legam pe toate într-o legăturică frumoasă, Apoi făcea acelaşi lucru şi pentru Herbert (care spunea modest că e depar de a avea geniul meu administrativ), simţind că strînsesot toate afacerile lui într-un singur foear. Mai există un aspect strălucitor în felul cum îmi adm nistram afacerile, şi anume, ceea ce numeam, „a lăsa o gine''. De pildă, să ne închipuim că datoriile lui Herbc ridicau la o sută şaizeci şi patru de livre şi şase penny. Ai eu îi spuneam : „Lasă o margine şi scrie d®uă sute de livre' Sau, să ne închipuim că datoriile mele se ridicau la o s de patru ori mai mare decît a lui; eu lăsam o margine şi ceam şapte sute de livre. Aveam o părere foarte înaltă di înţelepciunea acestei margini, dar acum, eînd priveso în urmi trebuie să recunosc că totul nu era deeît un vicleşug foar costisitor. Fiindcă numaideeît ne apucam să facem datorii no ca să umplem marginea, şi, uneori, sentimental de libertate

de solvabilitate pe eare ni-1 inspira acest gest r*e f;"ren să înaintăm pînă la • nouă margine. Dar aceste cercetări asupra situaţiei noastre materiale erau ■ te de o perioadă de calm, de odihnă, de linişte plină de virtute, care mă făcea să am pe atunci 8 părere minunată despre mine însumi. Potolit de sforţările mele, de metoda întrebuinţată şi de complimentele lui Herbert, stăteam eu cele două tr^Aturi simetrice pe masă în faţa mea şi mă simţeam mai tunnd ca un fel de bancă decît ca un simplu individ, Tn timpul acestor îndeletniciri solemne, închideam uşa ; intrare, ea să nu fim întrerupţi. Într-o seară tocmai ne isese una din stările acestea de mulţumire, cînd auzirăm otul pe care-1 face o scrisoare cînd e aruncată prin eră-i uşii de ia intrare şi cade pe jos. E pentru tine, Handel, spuse Herbert, care se duşi --. irl n se întorcea cu scrisoarea. Nădăjduiesc că nu s-a întîmplat nimic. lemne că văzuăem pecetea şi marginea neagră. risoarea era semnată „Trabb &Co",şi cuprinsul ei spu-că eu eram un domn mult stimat, că oamenii doreau informeze că doamna J. Gargery încetase din viaţă luni, ,-ase şi douăzeci de minute seara, şi că eram aşteptat normîntare lunea viitoare, la orele 3 după-amiază.

«

CAPITOLUL

35

nu prima oară în viaţă se deschidea o groapă în dru- l, şi golul pe care-1 făcu pe pămîntul neted mi se păru ' Imaginea surorii mele, aşezată pe scaunul de lîngă H d i n bucătărie, mă urmărea zi şi noapte. Mintea nu putea Indii jindul că locul acela va fi de acum înainte gol şi, !■ ■ <• înainte soră-mea sălăşluia rareori sau chiar deloc i u t i l e mele, acum mi se părea în chip ciudat că o văd spre mine pe stradă sau că o voi auzi ciocănind şl în odăile mele, cu care ea n-avusese niciodată luni, apăruse golul acela al morţii şi mi se părea I I nud glasul sau că văd mişcarea obrazului şi a tru-■I »l, ca ţi cum ar mai fi fost în viaţă şi ar fi venit deseori

Oricare mi-ar fi fost soarta, ar fi fost aproape cu neputinţă să-mi aminteso cu drag de soră-mea. Dar cred că există e strîngere de inimă pricinuită de părerea de rău, care poa:« exista şi fără multă dragoste. Datorită acestei strîngeri »1« Inimă (şi poate pentru a înlocui alte simţăminte mai duioase), mă cuprinse o mînie nespusă împotriva eriminalului dir> tina căruia soră-mea suferise atît de mult; şi-mi spuneam că, dacă aş. fi avut destule dovezi, l-aş şi putut urmări cu răzbunarea pe Orlick sau pe oricare altul pînă în pînzele albe. I-am scris lui Joe cîteva rînduri de mîngîiere, asigurîndu 1 că voi veni la înmormîntare, iar restul zilelor le-am petrecut In acea ciudată stare sufletească despre care am vorbit mal înainte. în ziua înmormîntării am plecat din oraş dis-de-dimlneaţă şi am coborît din diligentă la „Mistreţul albastru" dei tul de devreme ca să pot merge pe jos pînă la fierărie. Era tot o zi frumoasă de vară şi, în timpul drumului, răsăriră viu în minte scene din vremea cînd eram o biatl făptură neputincioasă, şi soră-mea nu mă cruţa de fel. amintirile îmi năvăleau în minte, scăldate într-o atmosfcr.1 de blîndeţe, care îndulcea pînă şi vîrful „gîdiliciului". acum, pînă şi mireasma pe care o împrăştiau frunzele de fa« sole şi de trifoi şoptea inimii mele eă va veni ziua cînd şi di voi avea nevoie să fiu judecat cu blîndeţe de alţi oameni care-vor aminti de mine în timp ce se vor plimba în soare, cum plimb eu astăzi. In cele din urmă, zării casa şi văzui că „Trabb & Co" îmbrăcase în doliu şi pusese stăpînire pe ea. Două fiinţe lugubr şi caraghioase stăteau înfipte fără rost la uşa din faţă, fii cu cîte o cîrjă înfăşurată în negru, ca şi eum instrumentele j acestea ar fi putut aduce cuiva vreo mîngîiere ; într-unui din \ ei recunoscui pe un vizitiu de la „Mistreţul albastru", fusese dat afară pentru că azvîrlise o tînără pereche într-O groapă chiar în ziua căsătoriei lor, aceasta în urmă unei beţii, din pricina eăreia călărea cu mîinile încolăcite de gîtul calului. Toţi copiii satului şi foarte multe femei căscau gura, plini de admiraţie, la aceşti păzitori îndoliaţi şi la ferestrele închU» ( ale casei şi ale fierăriei; iar cînd am ajuns la uşă, unul dli cei doi păzitori (băiatul de la han) cioeăni în uşă, dînd lur să înţeleagă că eram prea sfîrşit de durere pentru a mai avtl putere să ciocănesc singur. Un alt păzitor {un tîmplar care pusese ©dată rămăşag va mînca două gîşte dintr-o dată, şi le mîncase) deschise şi mă îndreptă spre salonaş. Aici, domnul Trabb se instali
866

■knlo.

In masa cea mai bună, pe care o lungise cît putuse, şi deschîMW un fel de bazar îndoliat, cu ajutorul unei grămăjoare de a gămălii negre. In clipa sosirii mele tocmai înfăşurase în i o pălărie, prefăcînd-o într-un pruno african ; şi acum i cu mîna întinsă, ca să o ia pe a mea. Dar eu, neînţeidu-i gîndul şi zăpăcit de tot ceea ce vedeam în jurul meu, irînsei mîna în semn de călduroasă simpatie. Sărmanul Joe, care se încurca în faldurile unei mantale • legate cu o fundă mare pe sub bărbie, stătea singur în |(nrtea cealaltă,a odăii; pesemne că acolo îl pusese Trabb, JJtwrece Joe era cel mai îndoliat dintre toţi. Cînd mă aplecai i§pr« el, spunîndu-i : „Ce mai faci, dragă Joe?" el îmi răs■ : „Pip, măi băiete, tu ai cunoscut-o pe vremea cînd era icie frumoasă şi..." şi-mi strînse mîna, fără să mai spună Biddy, foarte curăţică. şi modestă în rochia ei neagră, umbla încetişor de colo pînă colo şi dădea o mînă de ajutor ■ttt* tot. După ce-i spusei şi lui Biddy cîteva cuvinte, de®aiimpui nu era potrivit pentru discuţii, mă aşezai lîngă Wtf>, lntrebîndu-mă în ce parte a casei s-o fi aflînd trupul ullrţit, adică ea, adică soră-mea Deoarece în salonaş sa i un miros dulce de prăjituri, mă uitam în jurul meu i văd masa cu gustarea ; masa de-abia se zărea, dacă nu 'l'işnuit cu întunericul din odaie, dar pe ea se vedea o M I I cu prune gata tăiată portocale împărţite în felii, Isuri, biscuiţi şi două căni, pe care le cunoşteam foarte l i ' ■ ca pe nişte obiecte de podoabă, dar care nu fuseseră fo■Mllo niciodată ; una era plină cu Porto, cealaltă cu vişinată, li. i i < . u n în faţa mesei, cînd, deodată, mă izbi chipul linguşitos l Iul l'umblechook ; era îmbrăcat într-o mantie neagră, eu lMv« Inrzi de panglică de doliu la pălărie, şi ba se îndopa, ba ^■M mişcări slugarnice, ca să-mi atragă luarea-aminte. In |II|>M ni caro izbuti, se îndreptă spre mine (împroşcîndu-mă eu ^Ht> de vişinată şi firimituri) şi spuse cu glas supus : „Pot mu. ilornmile ?". Şi putu. Apoi, i-am deosebit pe domnul şi imn.'i llubble; aceasta din urmă stătea într-un colţ, cui de o criză de tăcută şi modestă deznădejde. Trebuia să "ion.un" cu toţii şi eram grupaţi perind în mănunchiuri n.ij'Jiiouse (de către Trabb). •- Vreau să. spun, Pip, îmi şopti Joe, în timp ce ne „în■fiam" — cum spunea domnul Trabb, încă din salonaş, dai iv mai semăna toată ceremonia asta cu pregă- unui dara sălbatic — vreau să spun, dorn56?

nule, că mai bine aş fi dus-o la biserică, cu trei .sau patru pric* teni, care să fi venit de bunăvoie, dar cică vecinii n-ar privi toate astea cu ochi buni şi-ar zice că-i lipsă de respect. — Toată lumea scoate batistele! strigă domnul Trabb In clipa aceea cu glas îndurerat, dar foarte practic. Scoateţi batistele I Sîntem gata! Aşa că duserăm cu toţii batistele la obraz, ca şi cum ne-ar fi curs sînge din nas, şi o pornirăm doi cîte doi: Joe cu mint-, Biddy cu domnul Pumbleehook, domnul Hubble eu doamna Hubble. Rămăşiţele surorii mele fuseseră scoase din casă prin. uşa bucătăriei, şi, deoarece făcea parte din ceremonia funebru ca cei şase purtători ai sicriului să fie înăbuşiţi şi orbiţi sul) un baldachin oribil de catifea neagră cu chenar alb, convoiul arăta ca un monstru orb, cu douăsprezece picioare de om, care se tîra bîjbîind, călăuzit fiind de cei doi păzitori — băiatul cU: la han şi tovarăşul lui. Totuşi, vecinii erau foarte încîntaţi de această regie şi ştirnirăm multă admiraţie în trecerea noastră prin sat; căci tineretul plin de avînt al satului se repezea din cînd în cînd ca să ne taie rîndurile sau ne aştepta în anumite puncte m;il prielnio aşezate. \n clipa în care răsăream de după colţ mal avîntaţi dintre ei strigau cu emoţie : „Uite-i că vin l Uite-i că vin 1" şi eram primiţi cu urale. în timpul procesiunii eram plictisit din pricina lingăului de Pumblechook, care, ;i-plecînduse în spatele meu, nu făcea altceva în tot timpul drumului decît să-mi potrivească panglica de la pălărie şi sâ-ml netezească mantaua, în semn de delicată atenţie Apoi mă i/U mîndria făr-ă seamăn a domnului şi doamnei Hubble, care păreau foarte îngîmfaţi şi fuduli, deoarece făceau parte dintr-c procesiune atît de aleasă. Şi acum ţara mlaştinilor se întindea desluşită chiar în I. noastră, iar pînzele corăbiilor de pe fluviu se înălţau printre bălţi; intrarăm în cimitir şi ne apropiarăm de mormintel necunoscuţilor mei părinţi, Philip Pirrip, „răposat în acearil parohie", şi Georgiana, „soţia celui de mai sus". Şi aici soramea fu coborîtă încet în pămînt, în timp ce ciocîrliile cînt;» deasupra cimitirului, iar vîntul. care adia uşor, arunca pest morminte umbrele norilor şi ale pomilor. Despre purtarea prea lumească de care Pumblechook dări dovadă în tot acest timp nu doresc să spun mai mult decît e mi-era adresată în întregime mie ; şi chiar cînd fură rostit cuvinte înălţătoare, care amintesc oamenilor că ei nu adti nimic in lume şi nu pot lua nimic din ea şi că sînt asemănătoi

umbre care zboară, fără să poposească mult timp nicăieri, i ' i u i -ji atunci îl auzii tuşind, ca şi cum ar fi spus că există o în persoana unui tînăr care a pus, pe neaşteptate, pe o mare avere. După ce neam întors, Pumblechojk i îndrăzneala să-mi spună că ar fi dorit ca soră-mea să fi ii de cinstea pe care i-o făcusem şi-mi dădu a înţelege că ■ loră-mea ar fi trebuit să plătească această cinste cu uk'ii ei, tot ar fi socotit că a făcut un tîrg bun. Apoi, bău tul de vişinată, iar domnul Hubble bău Porto-ul, şi amîndoi ipurfi să vorbească (am observat că aşa se întîmplă de obicei «•menea cazuri) ca şi cum ar fi făcut parte din altă senţlc decît răposata şi ar fi fost, prin urmare, nemuritori. t'He din urmă, Pumblechook plecă, împreună cu domnul | O*mna Hubble, ca să facă un chef, fără îndoială, şi ca să Yfnteaseă oamenilor de la „Barcagiii veseli" că el era făuriH I norocului meu şi primul meu binefăcător. I lupfi ce plecară cu toţii şi după ce Trabb şi oamenii lui —■ I micul lui, căci pe acesta îl căutasem zadarnic — şi-au • iiafusele şi au plecat şi ei, aerul din casă parcă se i Nu mult după aceea, Biddy, Joe şi cu mine luarăm '■re : dar mîncarâm în salonaş, nu în bucătărie, şi Joe de grijuliu în mişcările pe care le făcea cu cuţitul, si solniţa, încît ne simţeam cu toţii gîtuiţi. Dar, după ||, ii Ianii pe Joe să-şi ia luleaua şi, după ce dădui o raită, - m i cu ol, prin fierărie şi ne aşezarăm împreună pe piatra din faţa uşii, totul merse mai bine. Băgai de seamă , după iumormîntare, Joe îşi schimbase hainele în aşa fel alcătuiau un compromis înire straiele lui de dumi-I «I hainele de lucru ; şi astfel, dragul de el, îşi recapătă i lui firească, arătînd aşa cum era. icură nespus de mult cînd îl întrebai dacă pot dormi > mea şi-mi părea şi mie bine că-1 întrebasem, căci i făcusem o faptă bună cerîndu-i acest hatîr. Cînd ■ i i incepură să se lase, mă folosii de primul prilej i u i c ; i intra în grădiniţă cu Biddy, ca să stăm puţin Biddy, spusei eu, cred că ai fi putut să-mi scrii despre li...........i i - a atît de triste. domnule Pip ? întrebă Biddy. Dac-aş fi crezut ■O lilnc, ţi-aş fi scris. Sil nu ţi închipui, Biddy, că vreau să fiu nesuferit cînd ■ tir fi trebuit să crezi aşa. i t , domnule Pip ?
26!)

Era atît de liniştită şi avea un fel de a fi atît de don atît de potolit şl de prietenos, încît mă supără gîndul c-o i din nou să plîngă. Aşa că, după ce mă uitai timp de cîw clipe la ochii ei aplecaţi, mă lăsai păgubaş. Cred că o să-ţi fie greu să rămîi aici de acum înaii Biddy dragă. / Sigur că nu pot rămîne, domnule Pip, spuse Biddy părere de rău, dar totuşi, convinsă şi liniştită. Am şi /Vorbit cu doamna Hubble, şi mîine mă due la ea. Nădăjduiesc că vom putea să-1 ajutăm puţin pe domnul Gargery pînă se linişteşte. Cum ai să trăieşti tu, Biddy ? Dacă ai nevoie dt ceva ba... Cum am să trăieso ? repetă Biddy, tăindu-ml vorba şt îmbujorîndu-se ® clipă la faţă. Iţi spun îndată, domnule Plp«j O să încerq să capăt locul de învăţătoare la şcoala cea noulj< care e aproape gata. Toţi vecinii or să mă recomande şl nft« dăjduieso că, dacă sînt sîrguincioasă şi am răbdare, voi izbuti să mai învăţ şi eu cîte ceva în timp ce-i învăţ pe alţii. Stil domnule Pip, urmă Biddy zîmbind şi înălţîndu-şi privirii spre mine, şcolile cele mai noi nu seamănă cu cele vechi dar de atunci am învăţat mult de la dumneata şi am avut tir să progresez. — Cred, Biddy, că tu ai progresa în orice împrejurări. — Ei î afară de latura aceea urîtă a firii omeneşti. Cuvintele ei nu erau o imputare, ci mai curînd un gîn rostit cu glas tare. „Bine î gîndii eu. Mă las păgubaş şl data asta". Aşa că mersei mai departe cu Biddy, privind tăcere la ochii ei plecaţi. N-am aflat încă amănunte despre moartea soră-r Biddy. Nu prea sînt multe, sărmana de ea. De patru zile ilj simţea prost, deşi în ultimul timp o dusese mai bine, deodată, seara, la ora ceaiului, a ieşit din starea ei de amoMJ ţeală şi a spus limpede de tot: „Joe". Deoarece de mult nU mai scosese nici o vorbă, am dat fuga în fierărie, ca să1 dinu îl pe domnul Gargery, Ea îmi făcu semn ca dînsul să se ; chiar alături şi că vrea ca eu să-i pun braţele în jurul gîtuln lui Aşa că i-am aşezat braţele pe gîtul domnului Garge ea şi-a lăsat capul pe umărul lui, foarte mulţumită şi "(jucur A mai spus din nou „Joe", apoi o dată „iertare" şi o „Pip". Şi nu şi-a mai ridicat capul de acolo, şi o oră tîrziu, am culcat-o în pat, fiindcă am văzut că o ic Dumnezeu.
270

Hiddy plîngea; scăldate In lumina apusului, uliţa şi steare începuseră să răsară îmi apăreau şi mie ca acoperita Şi nu s-a descoperit nimic, Biddy ? Nimic. Ştii ce s-a întîmplat cu Orlick ? i— După culoarea hainelor lui, aş zice că lucrează la A Va să zică, l-ai văzut ? De ce te uiţi la copacul acela II de pe uliţă ? , •— L-am văzut acolo în noaptea cînd a murit ea. — Şi asta n-a fost ultima oară cînd 1-aî văzut, nu-1 aşa, Bkltly ? —• Nu. L-am văzut tot acolo, adineauri, de cînd ne plim-Ifo noi. Nu foloseşte la nimic, spuse Biddy, punîndu-şi mîna rutul meu, fiindcă eram gata să fug în uliţă. Ştii doar că II te-aş minţi; n-a stat acolo nici măcar o clipă, şi a şl ii la mi se răsculă cînd auzii că tîlharul acela o mai tu mu « ş t e şi eram tare îndîrjit împotriva lui. I-am spus toate ltrn lui Biddy şi i-am mai spus că aş cheltui oricîţi bani şi <>stcni oricît de mult ca să-1 pot scoate din ţinut. Încetul rolul, ea mă potoli, spunîndu-mi cît mă iubea Joe, care f | m ■ ptmgea niciodată de nimic, ci îşi făcea datoria în felul) lui i i . ut., cu braţele încordate şi cu inima liniştită. De mine ui nici o vorbă; de altfel, nici nu era nevoie, ştiam ^^H| voia să spună. Al dreptate, nici nu poţi să-1 lauzi atît cît se cuvine, , şi să ştii, Biddy, că o să vorbim mereu-tle lucrurila i i il i m i t a acum o să vin des pe la voi. Doar n-o să-1 las I u l Joe singur ! ly nu rosti nici o vorbă. Biddy, tu n-auzi ce spun eu? Ba da, domnule Pip. i să nu mai vorbim de faptul că-mi spui domnule ■■ mi pare de prost-gust, ce părere ai? părere am? întrebă Biddy, sfioasă. Biddy, spusei eu, cu un glas apăsat, dar plin de virl, vremi să ştiu ce părere ai cu privire la cele ce ţi-am spus. l i cele ce mi-ai spus ? i mfl lngîna, răspunsei eu. Pe vremuri, nu îngînaî,
271
■;iţă.

— Pe vremuri ! spuse Biddy. O, domnule Pip ! muri ! Bine ! M-am gîndit că n-aş face rău să mă las păgybf şi de acest subiect. După ce mai ocolirăm o dată în tăceri dina, mă întorsei la poziţia strategică dinainte — Biddy, spusei eu, am făcut o afirmaţie cu privii faptul că voi veni pe aici mai des, ca să-1 văd pe Joe, pa tu ai primit-o cu o tăcere supărătoare. Fii bună, Bimly. < spune-mi, de ce ? Eşti toarte sigur că vet veni să-1 vezi des ? în I Biddy, oprindu-se pe poteca îngustă a grădinii şi privint. 1 în lumina stelelor cu ochii ei curaţi şi cinstiţi. O, Doamne, făcui eu, căci, spre deznădejdea me. simţeam silit să las totul baltă. Zău că asta-i o latură ui firii omeneşti! Te rog,- Biddy, să nu mai spui nimic, foarte supărat. Pentru acest motiv foarte puternic, am ţinut-o pe 1 la distanţă în timpul mesei de seară, şi cînd am urcat în o mea, i-am spus noapte bună cu atîta semeţie cîtă sufletul nemulţumit socotea că se potriveşte cu înmormîntarea celelalte întîmplări ale zilei. Şi de cîte ori mă trezeam noaj adică la fiecare sfert de oră, mă gîndeam la neplăcerea nedreptatea pe.care mi le făcuse Biddy. Trebuia să plec a doua zi în zori. Am ieşit din casă dedimineaţă şi m-am dus să mă uit pe furiş în fierărie, ferestruica de lemn. Am stat acolo cîteva minute, uitând la Joe care se şi apucase de lucru, cu faţa plină de pui sănătate ; părea învăluit în acea lumină lăuntrică care să strălucească pe chipul lui toată viaţa. —- Rămîi sănătos, dragă Joe. Nu, nu-ţi şterge mîna, peM tru numele lui Dumnezeu, dâ-mi-o aşa neagră cum e ! intorc curînd, o să vin des pe aici. — Niciodată n-o să fie prea curînd, domnule, spus* şi niciodată prea des, Pip. Biddy mă aştepta în uşa bucătăriei cu o cană de proaspăt şi o coajă de pîine. Biddy, i-am spus eu în clipa despărţirii, cînd întins mîna, nu sînt supărat, dar sînt jignit. Nu, să nu fii jignit, se apără ea cu gravitate f las pe mine să fiu jignită dacă n-am fost destul de marinip
272

Şi din nou, în timp ce mă îndepărtam de casă, negura se ridice. Dacă ea mi-a dezvăluit, cumva, aşa cum bănuiese că nu | dozvăluit, cum că nu mă voi întoarce şi că Biddy avea dreptate, tot ce pot spune este că aşa s-a întîmplat.

CA PITOLUL

36

Herbert şi cu mine ne împotmoleam din ce în ce mai râu, latoriile noastre creşteau, deşi ne uitam mereu cum stăm .icerile, lăsam nenumărate margini şi făceam tot soiul de [\\ perfecte ; şi timpul trecea, aşa cum trece de obicei, i II MI eram major, aşa cum prezisese Herbert că se va întîmpla, să-mi dau măcar seama de ceea ce se petrecuse cu mine. Herbert îşi sărbătorise majoratul cu opt luni înaintea mea. rece nu se alesese cu nimic altceva în afară de majorat, oveniment nu stîrni vîlvă nici măcar la „Barnard's Inn". i .işteptam, plini de speranţe, cea de a douăzeci şi una rsare a mea, şi amîndoi făceam nenumărate planuri, căci eam că custodele meu nu va avea încotro şi va spyne ceva h i irîlor cu acest prilej. Avusesem grijă ca cei de la „Little Britain" să ştie cînd II i.i mea. în ajun primisem un bilet oficial de la Wemmick, I.... cure acesta mă înştiinţa că domnul Jaggers ar fi bucuros |' i u.i vadă la orele 5, în după-amiaza fericitei zile. Toate ai ne convinseră că trebuie să se întîmple ceva impor ţi a doua zi, cînd îmi făcui apariţia în biroul custodelui ca un adevărat model de punctualitate, inima mi se strînse i ţ In biroul din faţă, Wemmick mă felicită şi îşi scărpina, • t» Sntîmplare, nasul cu o hîrtie de mătase împăturită, ml plăcea foarte mult. Dar nu pomeni nimic de hîrtîa i -mi făcu semn cu capul să intru în odaia administrapulul averii mele. Era în luna noiembrie, şi domnul Jaggers i în faţa focului, sprijinindu-şi spatele de cămin, şi cu tnlla ascunse sub coada jiletcii. El, Pip, spuse el. Astăzi trebuie să-ţ* spun „domnule Felicitări, domnule Pip! Ne-am strîns mîna — el strîngea totdeauna mîinile ie scurt — şi eu i-am mulţumit. Iii loc, domnule Pip, spuse custodele meu.
273

Eu mă aşezai, şi el rămase în picioare, cu fruntea apleca 1.1 înspre ghete; mâ simţeam stingherit ca în vremea aceea <la demult, cînd fusesem aşezat pe o piatră de mormînt. Cele doua busturi nesuferite de pe raft nu erau departe de el şi priveau ca doi bătrîni damblagii care se osteneau să ia parte la conversaţie. Şi acum, tinere, începu custodele meu, ca şi cum aş fi fost martor într-un proces, vreau să-ţi spun o vorbă sau două. Vă rog, domnule Jaggers. Cît crezi că te costă viaţa pe care o duci ? spuse dom nul Jaggers, aplecîndu-se ca să privească podeaua şi apoi lăsîndu-şi capul pe spate ca să privească tavanul. Cît mă costă ? Cît ? repetă domnul Jaggers, tot cu ochii în tavan. Cît ? Apoi se uită de jur-împrejurul odăii, îşi scoase batista din buzunar şi se opri cu ea în mînă, la mijlocul drumului spre nas. Făcusem atîtea bilanţuri, încît înlăturasem din mintea mea orice noţiune pe care o avusesem vreodată cu privire la cheltuielile mele. Spre marea mea dezamăgire, am mărturisit că nu mă simt în stare să răspund la întrebarea lui. Acest răspuns părea să fie pe placul domnului Jaggers, care spuse t Mi-am* închipuit eu ! şi şi suflă mulţumit nasul. Acum. eu te-am întrebat pe dumneata ce am avut de întrebat, dragul meu, spuse domnul Jaggers. Ai ceva să mă întrebi pe minf 1 ? Desigur, ar fi o mare uşurare pentru mine să vă pun cîteva întrebări, dar nu uit opreliştea pe care mi-aţi impus-o. Pune-mi e întrebare, spuse domnul Jaggers. Oare voi afla astăzi cine este binefăcătorul meu ? Nu, Pune altă întrebare. Oare voi afla în curînd taina aceasta ? — Lasă întrebarea asta pentru un moment şi pune-mi alta. Mă uitai în jurul meu, dar nu vedeam nici o scăpare de la întrebarea : — Am ceva de primit, domnule Jaggers ? La aceste cuvinte, domnul Jaggers spuse triumfător : — Ştiam eu că o să ajungem aici ! şi-i strigă lui Wem mick să-i dea bucăţica de hîrtie. • * Wemmick apăru, îi întinse hîrtia şi dispăru. — Şi acum, domnule Pip, spuse domnul Jaggers, ascultă-mă, te rog. Ai scos bani din belşug de aici ; numele dumltale figurează destul de des în registrul lui Wemmick ; şi fără îndoială că ai datorii.
274

Mi-e teamă că trebuie să răspund da, domnule Jaggers.' Ştii prea bine că trebuie să răspunzi da, nu-i aşa 1 «puse domnul "Daggers. Da. Nu te întreb cîţi bani datorezi, pentru că nu ştii, şi Bttltr dacă ai ştii, nu mi-ai spune; mi-ai spune mai puţin. I i i . da, dragul meu ! strigă domnul Jaggers, făcîndu-mi semn M ' Icgetul arătător ca să mă oprească, fiindcă eu aveam de |înd să protestez. Desigur, crezi că n-ai face aşa, dar aşa ai Tact. Scuză-mă, dar eu ştiu mai bine decît dumneata. Acum Iu bucăţica asta de hîrtie. Ai luat-o ? Foarte bine. Despătu rit o-o şi spune-mi ce vezi. x — O hîrtie de cinci sute de livre, spusei eu. Da, o hîrtie de cinci sute de livre, repetă domnul Jag|tr». O sumă frumuşică, după părerea mea*. Nu crezi ? Cum aş putea crede altfel ? A ! Dar răspunde-mi, te rog, la întrebare, spuse dom nul Jaggers. Desigur/ — Desigur că o socoteşti o sumă frumuşică. Ei bine. Pip, Bi'enstă sumă frumuşică e a dumitale Este un dar de ziua ta, • ca o dovadă a speranţelor care te aşteaptă. Suma aceasta trec-o cheltuieşti într-un an, şi nu mai mult, pînă ce apare autorul tuturor binefacerilor de care te-ai bucurat pînă acum. Adlcâ n-ai să iei asupra dumitale toate chestiunile băneşti care te privesc, ci vei scoate de la Wemmick cîte o sută şi ilouâzeci de livre trimestrial, pînă cînd vei intra în legătură •vorul acestor daruri, şi nu cu agentul lui. După cum ţi-am «ji altădată, eu nu sînt decît un agent. Execut instrucţiupe care le capăt şi sînt plătit pentru aceasta. Cred că inItrucţiunile acestea sînt greşite, dar nu sînt plătit pentru a-mi iln părerea cu privire la valoarea lor. Tocmai începeam să-mi exprim recunoştinţa faţă de măula binefăcătorului meu, cînd domnul ffaggers mă oprii — Pip, spuse el rece, nu sînt plătit pentru a transmite utele tale ! apoi îşi strînse cozile jachetei, aşa cum în• In Lise şi convorbirea, şi se uită încruntat la ghetele lui, ca |l cum le-ar fi bănuit că plănuiesc ceva împotriva lui. După cîteva clipe de tăcere, am îndrăznit să-i spun : — V-am pus adineauri o întrebare pe care aţi dorit s-o ■nilii pontru mai tîrziu. Sper că nu fao nici un rău dacă © mai o dată... — Ce întrebare ? spuse eL 273

Aş fi putut să-mi închipui dinainte că el n-o să mă scoatS niciodată din încurcătură ; dar nu-mi plăeea să mai formulez o dată întrebarea ca şi cum ar fi fost una noua". E cu putinţă, întrebai eu, după cîteva clipe da şovă ială, ca binefăcătorul meu, autorul tuturor binefacerilor des pre care aţi vorbit şi dumneavoastră, domnule Jaggers, să vină... aci mă oprii, din sfială. Să vină unde ? întrebă domnul Jaggers. Asta nu-i întrebare, ştii bine. Să vină în curînd la Londra ? întregii eu, ostenindu-mă să dau gîndurilor mele o formă cît mai precisă. Sau să mă cheme pe mine undeva ? Acum ascultă ce-ţi spun, răspunse domnul Juggers, ţintuindu-mă pentru prima dată cu ochii lui adînciţi în orbite ; trebuie să-ţi amintesc de seara în care ne-am întîlnit pentru prima oară în satul tău. Ce ţi-am spus atunci, Pip ? Mi-aţi spus că s-ar putea să treacă mulţi ani pînă cînd persoana aceea se va dezvălui. — Chiar aşa, spuse domnul Jaggers, ăsta-i răspunsul meu. In timp ce ne uitam unul în ochii celuilalt, eu simţeam că ard de dorinţa de a afla ceva de la el. Şi pe măsură cş simţeam ca vede cum mă aprind, îmi dădeam seama că va fi mai greu ca oricînd să-1 pot face să-mi spună ceva. — Credeţi că, într-adevăr, s-ar putea să treacă ani pînă atunci, domnule Jaggers ? Domnul Jaggers clătină din cap nu ca şi cum ar fi răs puns negativ la întrebarea mea, ci ca şi cum ar fi răspuns negativ ideii că îl pot face să-mi răspundă, şi cînd privirea mea' se izbi de cele două busturi cu feţele strîmbe, mi se păru că atenţia lor ajunsese la culme şi că aveau amîndol de gînd să strănute. / — Hai ! spuse domnul Jaggers. încălzindu-şi coapsele cu podul palmelor lui calde. Să fiu sincer cu tine, amice Pip. Asta-i o întrebare p& care n-ar fi trebuit s-o pui Ai să înţelegi mai bine cînd am să-ţi spun eâ e o întrebare care mâ poate compromite pe mine. Hai ! să merg mai departe şi să ţi spun eu ceva. « Se aplecase atît de tare ea să se încrunte la ghete, incit, în timpul pauzei care urmă, izbuti să-şi frece pulpele <u mîinile. — Cînd persoana aceea se va dăzvălui, spuse domnul ffaggers îndreptîndu-se, tu şi cu ea yă veţi înţelege împreună asupra chestiunilor care vă privesc. Atunci rolul meu în a276

Lă poveste va înceta, se va sfîrşi, şi nu voi mai avea nesă ştiu nimio despre toate acestea. Asta-i tot ce aveam Ne uitarăm unul la altul pînă cînd eu îmi Aplecai gîndito? rile spre podea. Din această convorbire înţelesei că, din ,.tie ce motive sau fără nici un motiv, domnişoara Havisnu-1 încredinţase lui Jaggers că mă sortise Estellei, că el 11 lua aceasta în nume de rău şi că se simţea jignit, sau că era împotriva acestui plan şi nu voia să aibă de-a facă .omenea lucruri. Cînd îmi ridicai ochii, văzui că domnul îs tnă măsurase tot timpul cu o privire şireată şi că se uita încă la mine. — Dacă asta e tot ce aveţi de spus, domnule Jaggers, nai eu, nici eu nu mai am nimio de spus. VA făcu semn de încuviinţare cu capul, scoase din buzucasornicul cel temut de pungaşi şi mă întrebă unde aveam uid să iau masa. îi răspunsei că acasă,- cu Herbert. Ca 6 ire firească a cuvintelor lui, îl întrebai dacă vrea să na cinstea de a veni la noi, şi el primi numaidecît invitaţia, irui foarte mult să vină împreună cu mine, ca să nu imp să fac pregătiri speciale pentru el, dar mai întîi■ treNă scrie una sau două scrisori şi, nu mai încăpea îndoială, spele pe mîini. Aşa încît eu i-am spus că mă duc pînă la M i n t i i din faţă ca să vorbesc ceva cu Wemmick. Adevărul este că, în clipa cînd cele cinci sute de livra ■ieră în buzunarul meu, îmi trecuse prin minte un gînd, m\ dăduse tîrcoale de multe ori şi altă dată, anume că unicii era omul potrivit cu care să mă sfătuiesc tocmai în .1111.1 cu acel gînd. Acesta tocmai. încuiase casa de bani şi se pregătea să plece VVnlworth. Se ridicase de la pupitru, aşezase cele două i' < soioase de birou alături de siingătoarele de lumînări, \p9 un raft de lîngă uşă, scormonise focul, îşi pregătea pălăria Honul şl acum se bătea peste piept cu cheia casei de bani, P« «I rum ar fi făcut un exerciţiu de gimnastică, ca să se desdupă orele de serviciu. — Domnule Wemmick, spusei eu, vreau să-ţi cer părerea, i' >' vi vin în ajutorul unui prieten. W'iminick îşi strînse cutia de scrisori şi clătină din cap, I M ţi cum părerea sa ar fi fost neputincioasă în faţa unei astfel iii ii iMrlunl fatale. Anst prieten, urmai eu, vrea să se introducă în lumea il.i. dar -n-are bani, şi începutul e tare greu şi-1 des277

curajează. Şi-acum vreau să-1 ajut într-un fel sau altul, ca el Bă poată trece cu bine acest hop. Cu bani gheaţă ? întrebă Wemmick, şi- glasul îi era mai uscat decît rumeguşul de lemn. Cu ceva bani gheaţă, răspunsei eu, căci amintirea ne plăcută a unor hîrtii care fuseseră pe vremuri bine împătu rite, la noi acasă, îmi fulgeră prin minte ; cu ceva bani gheaţă şi poate, cu ceva care ar putea anticipa oarecum marile mele speranţe. Domnule Pip, spuse Wemmick, mi-ar plăcea să număr pe degete împreună cu dumneata toate podurile din Londra, care sînt la fel de înalte ca şi Chelsea Reach 1. Să vedem ; mai întîi, Podul Londrei 2, unu ; Southwark 3, două ; Blackfriars *, trei ; Waterloo 5, patru ; Westminster 6, cinci ; Vauxhall7, şase : însemnase fiecare pod cu capătul cheii pe palmă. Poţi alege din şase poduri, după cum vezi. Nu înţeleg, spusei eu. Alege-ţi podul, domnule Pip, îmi răspunse Wemmicft, plimbă-te pe podul acela, şi cînd ajungi în dreptul arcului din mijloc, azvîrle-ţi banii în Tamisa şi, cel puţin, ştii care-i sfîrşitul lor ! Dacă însă ajuţi cu banii ăştia un prieten, poţi să ştii şi atunci care-i sfîrşitul lor, dar e un sfîrşit mai puţin folositor şi plăcut. Aş fi putut să arunc un ziar întreg în gura lui după cuvintele acestea, atît o deschisese de mare. Asta mă descurajează foarte mult. spusei eu. Asta am şi vrut, spuse Wemmick. Atunci, părerea dumitale este, întrebai eu puţin cam indignat, că un om nu trebuie niciodată... ...să-şi investească averea mobiliară în prieteni ? com pletă Wemmick. Sigur că nu trebuie ! Doar dacă vrea să scape de prietenul acela, şi atunci se pune întrebarea, cîtă avere mobiliară merită să pui la bătaie ca să scapi de el ? Şi asta este părerea dumitale bine chibzuită, domnul* Wemmick ? întrebai eu. , — Aceasta este părerea mea în acest birou, răspunse el, — A ! făcui eu, stăruind, căci mi se părea că văd o por tiţă de scăpare. Dar tot asta ar fi părerea dumitale şi la Walworth ?
1

Malurile Tamisei la Chelsea, suburbie a Londrei, care ating aci o ln*l« ţime mai mare decît In alte puncte. • —i Poduri londoneze peste Tamisa.

278

i— Domnule Pip, spuse el cu gravitate, Walworth e |l biroul e cu totul altceva. Aşa cum bătrînul e un om, şi domnul Jaggers e cu totul alt om. Nu trebuie să-i încurcăm. Părerile mele de la Walworth pot fi aflate la Walworth; în acest birou nu se pot afla decît părerile mele oficiale. Foarte bine, spusei eu uşurat. Atunci, poţi fi sigur ci te voi căuta la Walworth ! Domnule Pip, răspunse el, vei fi binevenit în calitate do persoană particulară. Această convorbire avusese loo în şoaptă, căci ştiam că Urechile custodelui meu sînt cele mai ascuţite dintre cele mai •«cuţite. Şi cînd apăru în uşă, ştergîndu-şi mîinile cu prosopul, \Wmmick îşi puse paltonul şi stinse luminările. Apoi ieşirăm, trei în stradă şi, chiar de la uşă, Wemmick o apucă pa lui, iar domnul Jaggers şi cu mine o pornirăm pe al In seara aceea nu m-am putut împiedica să doresc în prtate rînduri ca domnul Jaggers să aibă şi el. un bătrîn în < lei rard Street sau o puşcă, sau, în fine, ceva sau pe cineva ■ ur s;"i i mai descreţească fruntea. E un gînd foartfjuneplăcut btntru cea de a douăzeci şi una aniversare a naşterii tale |l ii dai seama că nu prea merită să fii major într-o lume n ii t <!e prevăzătoare şi de bănuitoare cum era aceea pe care o reprezenta domnul Jaggers. Acesta era de o mie de ori mai Muc Informat şi mai iscusit decît Wemmick. dar eu m-aş fi PUCUrat de 6 mie de ori mai mult să-1 am pe Wemmick Ia Itianfi. Nu eram singurul pe care domnul Jaggers îl întristase, ilupă plecarea lui. Herbert îmi spuse despre el însuşi, cu Pchll aţintiţi la foc, că făcuse pesemne vreo tîlhărie, ale cărei Minte le uitase, atît se simţea de abătut şi de vinovat.
II

CA PITOL U t

37

Deoarece socoteam duminica drept ziua cea mai potrivită ni a afla părerile pe care domnul Wemmick le avea la orth, mi-arn închinat duminica următoare unui pelerinaj itel. Cînd ajunsei în faţa zidurilor, steagul fîlfîia şi podul Idlcat. Fără a mă lăsa înfricoşat de aceste semne de ne■ Icre şl împotrivire, am sunat la poartă şi am fost lăsat i l r u In chip foarte paşnio de către bătrîn. t 279

— Fiul meu, spuse bătrînul, după ce fixă podul, s-a gli eă s-ar putea să pici astăzi şi a lăsat vorbă că se întoarce la curînd din plimbarea lui de după-amiază. Ştii, fiul meu, f .ot ce face, face cu program. Ii făcui bătrînului un semn cu capul, aşa cum ar fi L şi Wemmick, apoi intrarăm în casă şi ne aşezarăm în faţa căminului. — L-ai cunoscut pe fiul meu la serviciu, nu-i aşa ? spi bătrînul cu un glas ciripit, încălzindu-şi mîinile la foc Ku dădui din cap. A ! am auzit că fiul meu se pricepe gro/av la afaceri ! Dădui vîrtos din eap. Da, aşa mi s-a spus ; se ocupă cu treburi legale. Am dat iarăşi vîrtos din cap. Ceea ce e de mirare, spuse bătrînul, fiindcă fiul meu, n-a învăţat dreptul, ci dogăria. Eram- curios să aflu ce ştia bătrînul despre faima domnului Jaggers, aşa că urlai numele acestuia în urechea lui. Ei mă puse în încurcătură, căci începu să rîdă cu poftă, şi ml răspunse foarte vesel : „Nu, sigur că nu, ai dreptate". Şi n pînă azi habar n-am ce voia să spună sau ce glumă cred că făcusem, Deoarece nu puteam să stau în faţa lui, dînd tot timpul din cap, fără a încerca să-1 interesez cu nimic, îl întrebai, urlînd, dacă vocaţia lui fusese dogăria. Şi fiindcă zbierai de cîteva ori cuvîntul acesta, făcînd şi gestul de a bate ceva pentru a-1 face pe bătrîn să priceapă, izbutii în cele din urmii să mă fac înţeles. — Nu, spuse bâtrînul; angrosist, angrosist. Mai înlîi, dincolo ; părea că arată coşul căminului, dar cred că se gini la Liverpool ; pe urmă, aici, la Londra. Dar fiindcă am ' i n beteşug, ştii, domnule, sînt cam tare de ureche... Tot cu ajutorul pantomimei, exprimai mirarea mea seamăn. — Da, cam tare de ureche; când a dat beteşugul ă: peste mine, fiul meu s-a apucat de chestiuni legale, m-a li în sarcina lui şi, încetul cu încetul, şi-a clădit proprietai asta elegantă şi frumoasă. Dar să ne întoarcem la ce spun: adineauri, urmă bătrînul rîzînd din nou cu poftă, părerea m e nu, sigur că nu, ai dreptate ! Tocmai mă întrebăm cu modestie dacă, în ciuda iscusii mele, aş fi Izbutit să-1 amuz măcar pe jumătate cît izbuti s prin această glumă închipuită, cînd, deodată, tresării din pricina unui pocnet ce se auzi în perete, lîngă cămin, şi d pricina unui căpăcel fantomatic pe care-1 văzui deschizîndu wi
280

i po care era scris „John". Bătrînul strico trhţ'vtfâtor, lîrmî-» imlu-mi privirea : ■

:

— S-a întors fiul meu ! şi amîndoi ieşirăm la pod. 'j Merita orieît să-1 vezi pe Wemmick fluturîndu-şi mîna în l u p de salut din cealaltă parte a şanţului, cînd ar fi fost foarte Bă ne strîngem mîinile deasupra acestuia. Bătrînul era 111 do încîntat să mînuiască podul, încît nu Încercai să-1 ajut, I iişteptai liniştit pînă ce Wemmick trecu de partea cealaltă * mă prezentă unei domnişoare Skiffins, care îl întovărăşea. Domnişoara Skiffins părea făcută din lemn şi, ca şi însoIlorul ei, îţi amintea de serviciul poştal. Trebuia să fi fost i doi sau trei ani mai tînără decît Wemmick şi ml se păru ca poseda ceva avere portativă. Croiala rochiei ei de la i i i sus, şi la spate, şi în faţă o făcea să semene cu- i m de copil; şi, după părerea mea, avea o rochie puţin sam portocalie şi nişte mănuşi de un verde prea ţipător. Dar 0 fată bună şi se purta respectuos eu bătrînul. Nu-ml mult ca să înţeleg că venea des pe la castel; căci, după ■ Intrarăm şi eu îl felicitai pe Wemmick pentru felul atît de ios în care îi vestea bătrînului sosirea lui, el mă rugă uit puţin în cealaltă parte a căminului şi se făcu nevăzut. numaidecît un alt pocnet şi văzui deschizîndu-se o altă pe eare era scris „domnişoara Skiffins", apoi căpăcelul II „domnişoara Skifins" se închise, şi cel cu „John" se des, iar după aceea căpăcelele cu „John" şi „domnişoara )$" se deschiseră împreună şi, în cele din urmă, se în1 împreună. Cînd Wemmick se întoarse de la jucăriile ilce, îi mărturisii admiraţia cu care priveam aceste Iu,;i el spuse : — Ştii, sînt plăcute şi folositoare pentru bătrîn. Şi, zău, 9 să-ţi spun că, din toţi oamenii care trec prin poarta .1, numai bătrînul, domnişoara Skiffins şi cu mine cu•rn secretul acestor minere. •— Domnul Wemmick le-a făcut, adăugă domnişoara Sk\l•«a făcut cu mîna lui, şi ideea a fost tot a lui. timp ce domnişoara Skiffins îşi scotea boneta (rrsăzl nu şi le-a scos toată seara, fiindcă se aflau mu■H U masă), Wemmick mă pofti să fas o plimbare de jurItipi. ]iiml proprietăţii, ca să văd cum arată insula în timpul Iiipuindu-mi că făcea asta pentru a-mi da ocazia să ■U pfireren Iui din Walworth, mă folosii de prilej de îndaîă irlm din castel. i
28!

După ce m-am gîndit bine, am atacat subiectul, ea şi cum pînă atunci n-aş fi pomenit niciodată despre aşa ceva. I-ara spus lui Wemmick că sînt îngrijorat cu privire la Herbert Pocket şi i-am vorbit de prima noastră întîlnire şi de lupta din grădină. Am aruncat o privire asupra familiei lui Herbert, asupra firii lui şi am stăruit asupra faptului că n-avea alt» mijloace de trai decît cele pe care i le putea oferi tatăl lui j şi acelea erau nesigure şi la voia întîmplării. Am vorbit de foloasele cu care mă alesesem eu din tovărăşia lui şi de neştiinţa şi grosolănia mea de pe vremuri şi i-am mărturisit teama de a nu-î răsplăti suficient de bine pe bietul băiat, temerea că el s-ar fi descurcat mai bine fără mine şi fără speranţele mele. Fără să pomenesc de domnişoara Havisham, am pomenit totuşi de faptul că poate i-am făcut concurenţă lui Herbert în planurile lui şi am vorbit despre sufletul lui mărinimos, care era deasupra oricărei neîncrederi sau răzbunări, a oricărui plan josnic. De aceea (i-am spus eu lui Wemmick) şi pentru că era prietenul meu şi ţineam foarte mult la el, voiam ca norocul meu să arunce o rază de lumină şi asupra iui ; iată de ce aşteptam un sfat de la experienţa şi cunoştinţele lui cu privire la oameni şi afaceri, ca să mă lămuresc şl să aflu cum să-i asigur lui Herbert un venit, sâ zicem de o sută de livre pe an, pentru ca să nu i se spulbere speranţei» şi să nu se amărască prea tare ; de asemenea, aşteptam un sfat ca sâ ştiu cum aş putea, cu timpul, să-i fac rost de o mica afacere. Prin urmare, l-am rugat pe Wemmick să înţeleagă că ajutorul meu trebuie dat fără ca Herbert să ştie sau să bănuiască ceva şi i-am spus că nu aveam pe nimeni altul pe lume cu care aş fi putut să mă sfătuiesc. Am încheiat punîndu-mi mîna pe umărul lui şi spunînd : — Nu mă pot împiedica de a avea încredere în dumneata, pentru că m-ai adus aici. Wemmick tăcu cîteva clipe şi apoi păru a tresări şi spuse i Să ştii, domnule Pip, trebuie să-ţi spun că~i ceva ni naibii de frumos din partea dumitale ! Atunci, ai să-mi ajuţi să mă port frumos? adăugai eu. Asta nu-i treaba mea, răspunse Wemmick, clătinînd din cap. Dar nici ăsta nu e pentru dumneata un loc pentru treburi. Da, răspunse el, ai adus-o bine din condei. Domnule Pip, am să-mi pun căpăţîna la lucru şi cred că ceea ce doreşii dumneata se poate face încetul cu încetul. Fratele lui Skiffini
282

• OOntftbil şi agent. Am să-1 caut şî o să ne ocupăm Împreuna ii ■ hestiunea dumitale. îţi mulţumeso de mii de ori. Dimpotrivă, spusa el. Eu îţi mulţumeso dumitale, fiindcă, dtşl ne aflăm acum în calitate de persoane strict particulare, i pot spune că mai atîrnă încă pe aici pînze de păianjeni Newgate, şi vorbele dumitale le mătură pe toate, l >upă ce am mai vorbit puţin despre acelaşi lucru, ne-am la castel, unde 0 găsirăm pe domnişoara Skiffins preitlnd ceaiul. Sarcina de răspundere de a prăji pîinea fu dată 11 mului, şi el o îndeplini cu atîta avînt, îneît mi se păru că u primejdie de a-şi arde ochii. Ceea ce pregăteam noi nu era un ceai numai cu numele, ci o realitate vie. 1 nu! înălţă o grămadă atît de mare de pîine prăjtă unsă ........nt, îneît nici nu-1 mai vedeam din spatele pîmii, care n< i 1 (11,-1 1 ie un suport de fier prins de o vergea a căminului 3 'înnişoara Skiffins puse la fiert atîta apă pentru ceai, jtv ii piuă şi porcul, din spatele casei, se tulbură şi îşi exprimă 1I1 nenumărate ori dorinţa de a lua şi el parte la petrecere. igul fu coborît şi bubuitura de puşcă răspunse la.mo1 1 I potrivit, iar eu mă simţeam atît de izolat de restul V v iirlli-ului, ca şi cum şanţul ar fi avut treizeci de picioare tot atîtea picioare în adîncime. Nimic nu mai tulbura islelului în afară de căpăcelele cu „John" şi „domniHlro Skiffins", care se desdiideau din cînd în cînd, căci In i l c uşiţe sufereau de anumite spasme, care mă făceau să Imt la largul meu, pînă ce m-am obişnuit cu ele Din felu nu Indic în care se mişca domnişoara Skiffins, am ghicit care duminică seară făcea ceai la castel ; şi mai bă1 broşa clasică pe care o purta şi care înfăţişa profilul ■jtl fi mi 1 < i m neplăcute la vedere, cu un nas foarte drept l i i n . i nouă ca fond, era un obiect ce reprezenta o avere porIflrult de Wemmick. m to'ată pîinea prăjită, băurăm ceai din belşug şi plflcere sâ vezi cit de bine ne încălzisem şi ce unsuroşi ■ ţ i i după aceea. Mai ales bătrînul ar fi putut să treacă ui inspectat al unui trib sălbatic, care tocmai fusese După o scurtă odihnă, domnişoara Skiffins spălă vesela ^■t funeae folosită la ceai cu mişcări glumeţe şi nobile, da ■ 1 « l i t r u a nu compromite pe nici unul dintre n®i; a11 1 lipta fetiţei, care se părea că îşi petrecea după><el de duminică în sînul familiei. Apoi, domnişoara 283

Skiffins îşi puse din nou mănuşile şi ne aşezarăm cu toţii In Jurul focului, iar Wemmick spuse : — Ei, moşule,. acum citeşte-ne ziarul. In timp ce bătrînul îşi căuta ochelarii, Wemmick mă muri că aşa era obiceiul şi că bătrînul se bucura mult cîn-J citea ştirile cu glas tare. Nu că m-aş scuza, dar n-are parte de prea multe bu curii, spuse Wemmick. Aşa-i, moşule ? Ai dreptate, John, ai dreptate! răspunse bătrînul, văzînd că i se adresează cineva. Doar să faci din cînd în cînd semn cu capul, cînd rit! ochii de pe ziar, spuse Wemmick, şi-o să fie fericit ca un rege, Te ascultăm, moşule. — Foarte bine, foarte bine, John, făcu bătrînul vesel. Era atît de preocupat şi de voios. încît era o plăcere vezi. Felul cum citea bătrînul îmi amintea de şcoala pe cart o ţinea mătuşa domnului Wopsle, avînd faţă de aceasta un amănunt mai plăcut, acela că vocea părea să vină printr-4 gaură de cheie. Deoarece bătrînul voia să aibă lumînările 1 el şi era mereu gata să dea peste ele fie cu capul, fie cu ziarul, trebuia supravegheat cu tot atîta luare-aminte ca şi o fabrlc/i de pulbere. Dar Wemmick era neobosit şi foarte drăguţ tn felul cum îl observa, iar bătrînul citea mai departe, fără să-ţiî dea seama de cîte'ori fusese salvat. Ori de cîte ori se ui tu la noi, ne arătam cu toţii interesaţi şi foarte uimiţi şi dădea din cap pînă cînd se apuca din nou de citit. Deoarece Wemmick şi domnişoara Skiffins stăteau unv | îngă altul, iar eu stăteam într-un colţ întunecos, observai âlurigire înceată şi tiptilă a gurii lui Wemmick, care corei pundea cu faptul că în acelaşi timp îşi furişa încet şi pe n« simţite braţul în jurul taliei domnişoarei Skiffins. Cu timpi vedeam că mîna lui apare în cealaltă parte a domni Skiffins, dar în clipa aceea ea îl oprea scurt cu mănuşa Verde şi îi desprindea mîna ca şi cum ar fi fost un articol rit îmbrăcăminte, punînd-o cu hotărîre pe masă, în faţa ei. 1.1-1 hlştea cu care domnişoara Skiffins făcea aceste mişcări e din lucrurile cele mai curioase pe care le-ara văzut vre |i, dacă aş fi putut să-mi închipui că aceste mişcări se i pâu cu starea de neştire, aş fi crezut că domnişoara Skillin* le îndeplineşte în chip mecanic. Apoi, băgăm de seamă că braţul lui Wemmick dispare dfafl nou, că se pierde încetul cu încetul în întuneric. Curînd
284

i, gura începea să i se alungească iarăşi. După o aşteptare II r mi se părea tulburătoare şi aproape dureroasă, vedeam mini lui răsărind din nou în partea cealaltă a mijlocului domnişoarei Skiffins. Ea o oprea numaidecît, cu hotărîrea unui lioxer placid, înlătura cordonul acela de pe trupul ei şi îl punea pe masă. Dacă socotim că masa era drumul virtuţii, sînt înOftptAţlt să spun că, în tot timpul cît bătrînul citea, braţul Iul Wemmick se rătăcea din drumul virtuţii, iar domnişoara • liIIins îl întorcea pe calea cea dreaptă. Bătrînul citi pînă cînd începu să moţăie. Era momentul MI id Wemmick scotea la iveală un ibricel, o tavă cu pahare şl o sticlă neagră, cu dop de porţelan, care semăna cu un preot foarte dolofan şi prietenos. Cu ajutorul acestor instrumente, lunrăm cu toţii o băutură caldă ; bău şi bătrînul, care se trezi ■ i i u i i d . Domnişoara Skiffins amesteca băutura şi băgai de •puma că ea şi Wemmick beau din acelaşi pahar. Desigur, nu i i . i i n atît de prost încît să mă ofer să o petrec pe domnişoara II iIIins pînă acasă, şi de aceea m-am gîndit că ar fi mai bine M pito eu primul; aşa am şi făcut, după ce mi-am luat căi— • 11111 îs rătnas bun de la bătrîn, mulţumit de această seară atît di plăcută. Nu trecuse nici o săptămînă de la seara aceasta, cînd ftrlmil un bilet de la Wemmick, datat la Walworth ; Wemmick i i . i că nădăjduieşte că a făcut un pas înainte în chestiuni referitoare la persoanele noastre particulare şi că ! - HI ura dacă aş veni să-1 văd din nou. Aşadar, m-am dus • i i la Walworth şi apoi încă o dată, iar după aceea mi-am i le cîteva ori întîlnire cu el în oraş ; niciodată însă nu ■ i un despre subiectul acesta la sau lîngă „Little Britain", i i u l a fost că am dat de un tînăr de treabă, negustor sau i maritim, care nu se îndeletnicea de mult timp cu acest afaceri, dar care avea nevoie de un ajutor priceput şi ii şi care, cu timpul, avea să aibă nevoie şi de un Intre mine şi el fură semnate cîteva clauze secrete l parte dintr-o înţelegere privitoare la Herbert, i-am plâimnidecît jumătate din cele cinci sute de livre, luîndu-mi Hi ili; II (I II de a mai achita şi alte diferite cheltuieli; unele cu ■ II fix, care trebuiau plătite din venitul meu, şi altele de data cînd voi pune mîna pe avere. Tratativele fură ^fek <1« fratele domnişoarei Skiffins. Umbra lui Wemmick piu? i |urul nostru, dar el nu apărea niciodată în timpul na_285

Cotul fu mînuit cu atîta pricepere, încît Herbert n-avea nici urmă de bănuială că şi eu eram amestecat în treaba asta. Nu voi uita niciodată faţa strălucitoare cu care se întoarsa într-o a acasă şi-mi spuse, ca şi cum mi-ar fi anunţat ceva senzaţional, că ajunsese la o înţelegere cu un oarecare Clarriker (acesta era numele tînărului negustor), că acest Clarriker avea multă simpatie pentru el şi că el, Herbert, avea credinţa că împlinirea dorinţelor lui nu era departe. Cred că pe măsură ce speranţele lui creşteau şi faţa i se lumina, îi deveneam din ce în ce mai drag, căci mi-era greu să-mi stapînesc lacrimile cînd îl vedeam atît de fericit. In sfîrşit, înţelegerea se încheie şi, în ziua în care intră în firma lui Clarriker, Herbert îmi vorbi o seară întreagă, îmbătat de plăcere şi de izbîndă ; iar cînd mă dusei la culcare, începui să plîng de-a binelea la gîndul că speranţele mele fuseseră şi ele de folos unui prieten. Şi acum ajung la o întîmplare însemnată din viaţa mea, la o adevărată cotitură a vieţii mele. Dar înainte de a povesti toate acestea şi înainte de a trece la toate schimbările pe care întîmplarea aceasta le aduse cu ea, trebuie să închin un capitol Estellei. Un capitol nu înseamnă mult pentru frămîntările care mi-au stăpînit inima atîta timp.

CAPITOLUL

38

Dacă, vreodată, după moartea mea, casa aceea impunătoare din Richmond, în apropiere de Green, va fi bîntuită da stafii, stafia mea va fi, fără îndoială, una dintre acestea. O, cîte zile şi nopţi de-a rîndul n-a urmărit duhul nell-< niştii, care sălăşluia în mine, casa în care locuia Estella ! Oriunde mi-ar fi fost trupul, spiritul meu rătăcea, rătăcea fără încetare în jurul acelei case. Doamna cu care locuia Estella, pe numele de Brandley, era văduvă şi avea o fată cu cîţiva ani mai mare decît Estella. Mama părea foarte tînără, şi fata arăta bătrînă, obrajii mamei erau rumeni, ai fetei erau galbeni; mama avea înclinaţii spr« frivolitate, iar fata, spre teologie. Trăiau, eum se spune, pe picior mare, căci primeau şi făceau multe vizite. Oricît de mi<a ar fi fost legătura sufletească între ele şi Estella — dacă exista o astfel de legătură — fusese totuşi hotărît dinainte că ea ave* IM

de ele şi că ele aveau nevoie de ea. Doamna Brandley >• prietena domnişoarei Havisham înainte ca aceasta să M fi retras în viaţa de pustnică pe care o ducea acum. In casa doamnei Brandley, ca şi în afară de casa ei, Estella îmi pricinuia tot felul de chinuri, mai mari sau mai mici. Le-■Aturile mele cu Estella, care îmi îngăduiau o purtare fami-llurâ faţă de ea, dar nu mă puneau nicidecum într-o situaţia • izată, mă aruncau în braţele deznădejdii. Estella se folo-»rn de mine ca să-i necăjească pe ceilalţi admiratori ai ei, iai» ■ l< i imiliaritatea dintre noi, pentru a zvîrli neîncetat dispreţul u i i p r u adoraţiei mele faţă de ea. Dacă aş fi fost secretarul» Vuietul, fratele ei vitreg, vreo rudă săracă, dacă aş fi fost un mai mic sau un bărbat pe care ar fi fost silită să-1 ia în cAnAtorie, tot nu m-aş fi simţit mai departe de ţelul meu ca ii' um, cînd îi eram atît de aproape. In aceste împrejurări, privilegiul de a-i spune pe nume şi de a fi strigat pe nume i i i 1 , 1 înrăutăţea grelele încercări la care eram supus; şi, în limp ce mă gîndeam că familiaritatea dintre noi îi înnebunea, I fârA îndoială, pe admiratorii ei, ştiam foarte bine că mă înnei pe mine. Avea nenumăraţi admiratori. Desigur că gelozia mea vedea idmirator în oricare om din apropierea e i ; dar şi fără i i ' ■ O vedeam des la Richmond, auzeam des vorbindu-se desi în oraş şi adeseori o luam, împreună cu familia Brandi o plimbare cu barca ; mai erau excursii, piese de teatru, Kprt*. concerte, baluri, tot felul de petreceri, în timpul cărora ■ara neobosit, dar toate acestea erau pentru mine un Niciodată nu m-am bucurat de o singură oră de fericire ■ Mina ei, şi totuşi, de-a lungul celor douăzeci şi patru de lea mea nu făcea -altceva decît să se gîndească la feH|lrt'ii de a fi alături de ea pînă la moarte. tot acest răstim, destul de lung, după cum veţi vedea nrlnd — cel puţin aşa mi se părea pe atunci—Estella <>a mereu la acea atitudine care părea să spună că priaB|l noostră fusese impusă de alţii. Apoi, uneori, pe neaştepIşl fnfrîna felul acesta de a fi şi parcă se înduioşa da • - Pip, Pip, îmi spuse ea într-o seară, cînd stăteam sin^Vi In casa din Richmond, la o fereastră care se întuneca, ■ ifi asculţi? •- P« cine să ascult? »- Pt mine.
287i i i , <- rau destui.

Vreau sâ spun ! Dacă nu ştii ce vreau să spun, orb ! I-aş fi răspuns că dragostea se bucură de faima de â ii Întotdeauna oarbă, dar mă simţeam într-una stînjenit de an simţămînt care nu era chiar unul din chinurile cele mai neînsemnate pe care le înduram, şi anume că dădeam dovadă de lipsă de mărinimie silind-o să mă suporte, de vreme ce ea navea încotro şi.trebuia să se supună dorinţelor domnişoarei Havisham. Mă temeam că, din pricina mîndriei ei jignite, mă aflam într-o situaţie foarte neprielnică şi că în sufletul Estellei se dădea o adevărată luptă împotriva acestei constrîngeri. Oricum, spusei eu, astăzi nu poţi să spui că nu te-am ascultat, fiindcă, de data asta, tu mi-ai scris să vin să te văd. A.sta-i adevărat, spuse Estella. cu un zîmbet nepăsător şi rece, care mă îngheţa totdeauna. După ce îşi aţinti timp de cîteva clipe ochii asupra amurgului de afară, Estella urmă : Domnişoara Havisham doreşte să vin pentru o zi la „Satis", Tu trebuie să mă însoţeşti pînă acol® şi să mă aduci înapoi, dacă vrei. Nu-i place să călătoresc singură şi nu vrea s-o primească în casa ei pe servitoarea mea, pentru că îi este groază să aibă de-a face cu fiinţe de soiul ăsta. Poţi să mă' însoţeşti ? Dacă pot să te însoţesc, Estella ?! Atunci, poţi ? Poimîine, dacă vrei. Trebuie să plăti nt toate cheltuielile din banii ei. Ai auzit care e condiţia ? Da, şi trebuie să mă supun, spusei eu. în felul acesta am fost înştiinţat de vizita pe care trebuia să o fao şi de altele care au urmat; domnişoara Havisham nu-mi scria niciodată şi cred că nici nu i-am văzut vreodată scrisul. A treia zi plecarăm spre oraş ; o găsirăm pe domnişoara Havisham în odaia în care o văzusem eu prima oară şl nu mai e nevoie să spun că nu se întîmplase nici o schimbară la „Satist"., Domnişoara Havisham a îndrăgea pe Estella şi-mai cu plit decît în ziua cînd le văzusem prima dată împreună ; repet cuvîntul cu bună ştire, căci era ceva cu adevărat cumplit în patima privirilor şi îmbrăţişărilor ei. Se agăţa de frumuseţea Estellei, de vorbele ei, de gesturile ei şi-şi frîngea tremurlnd degetele privind-o, ca şi cum ar fi vrut să înghită făptnr. nunată pe care o crescuse. t)e la Estella se uita Ia mine, cu o privire cerceta; care părea că-mi pătrunde în inimă, ca sâ descopere n
288

^

sc poartă cu tine, Pip, cum se poartă cu tine?", mă ba CU glasul ei iscoditor de vrăjitoare, chiar şi atunci cînd era de faţă. ara, cînd rie-am aşezat în jurul focului, care pîlpiia, i şl mai stranie ; căci o luă pe Estella de braţ şi-şi îfti mîna pe mîna ei, încercînd să smulgă de la ea, cu ajunil a ceea ce aflase din scrisorile trimise regulat, numele şl unţla tuturor bărbaţilor pe care fata îi vrăjise; şi în timp i să afle tot pomelnicul, cu voinţa arzătoare a unei i grav bolnave, domnişoara Havisham îşi* încleşta cealaM bastQn şi-şi proptea bărbia pe mînă, holbîndu-se la ai ochii ei strălucitori şi rătăciţi de arătare. < >rlcît de nenorocit şi de amârît mă simţeam la acest gînd u ile umilitor era sentimentul de încătuşare şi dregratt pe care-l trezea în mine, îmi dădeam totuşi seama că i era pusă să o răzbune pe domnişoara Havisham împol i . n l laţilor şi că nu-mi va fi dăruită pînă ce domnişoara i l'iham nu-şi va fi potolit această dorinţă. i înţelegeam de ce-mi fusese sortită mie dinainte. ■WKÎi!<l-o în lume pentru a vrăji, a chinui, a face rău,, dom-Bouri Havisham era pătrunsă de siguranţa răutăcioasă că tallii nu va putea fj cîştigată de gloata admiratorilor, că klror acelora care o rîvneau le era scris să o piardă. înţe-r. nu n\ şi eu eram chinuit de răutatea ei, deşi prada îmi *<>iUtă mie. Vedeam acum de* ce fusesem mereu amînat şi ni de ce custodele meii nu voia să recunoască în chip i avea cunoştinţă de acest plan. Pe scurt, o recunoş-in loate astea pe domnişoara Havishamaşa cumeraîn i acolo, în faţa ochilor mei, aşa cum o văzusem în-> ( ■ ' ■ UIII .' I ; în toate acestea desluşeam bine umbra acelei »II ml mieroase şi nesănătoase în care ea îşi -ascundea viata, de razele soarelui.
MIM

i sus, departe de podea, şi ardeau molcom", ca umlnă mă artificială într-un aer vechi şi închis. Şi în timp rile din n l l a m la ele, la întunericul palid din. jurul lor, la ceaodaie, ill CU acele nemişcate, la podoabele de nuntă ofillfb, aşezate Hj* |.......asa şi pe podea, şi la faţa ei înfricoşătoare, ce în arunca polican Fantomatică, pe care focul o mărea, zvîrlind-o pe dre vreţi, vedeam peste tot sfîrşftul la care mintea atîrnate dinainte, sfîrşitul acesta repetat de mii de ori do sc împotriva mea. Gîndurile mele trecurăin odaia aflau dincolo de scară, unde era-întinsă mSsa, şi acolo
io 28i)

văzui acelaşi sfîrşit, scris parcă în pînzele şi în paşii păianjunilor care se tîrau pe faţa de masă, în fuga şoarecilor cai piteau speriaţi în spatele lemnăriei, în bîjbîielile şi opinteli l# gîndacilor de pe podea. în timpul acestei vizite avu loo un schimb de cuvintt între Estella şi domnişoara Havisham. Pentru prima oară lt vedeam împotrivindu-se una alteia. Le vedeam lîngă foc, după cum am spus, şi domnişoara Havisham tot o mai ţinea pe Estella de braţ şi tot îşi mai încleşta mîna pe a ti; Estella începu să se desprindă încet-îna t din strînsoare. Chiar şi înainte dăduse semne de răzvr ba aş spune că îndurase în tăcere acea pornire de dragostf pătimaşă, dar că nu o acceptase şi nici nu dăduse "dovac; o -împărtăşeşte. Ce, spuse domnişoara Havisham, fulgerînd-o cu pri virea, te-ai plictisit de mine ? ! Sînt doar plictisită de mine însămi, răspunse Estella, desprinzîndu-şi braţul şi îndreptîndu-se spre cămin, unde 80 opri cu ochii la flăcări. —v Spune adevărul, nerecunoscătoare ce eşti ! strigi domnişoara Havisham, izbind cu patimă bastonul de podea. Te-ai plictisit de mine? . Estella se uită la ea cu stăpînire şi, din nou, îşi plecă ochit spre flăcări. In înfăţişarea ei gingaşă şi pe faţa ei frumc se citea nepăsarea faţă de pasiunea sălbatică a celeilalte 1 , nepăsare aproape crudă. Piatră ce eşti ! strigă domnişoara Havisham. Inimă i gheaţă, de gheaţă ! Ce ? spuse Estella, în aceeaşi atitudine de indifei .sprijinindu-se de cămin şi mişeîndu-şi doar ochii. îmi fui imputări fiindcă sînt rece ? Dumneata ? ! Nu eşti rece ? întrebarea era fioroasă. Ar trebui să ştii, spuse Estella, că sînt aşa cum mfăcut dumneata. Ia asupra dumitale toate laudele şi toate oca rile, toate succesele şi toate înfrîngerile, pe.scurt, ia i dumitale toată fiinţa mea ! — Uită-te la ea, uită-te la ea ! strigă domnişoara HavljJ ham cu amărăciune. Uită-te cît e de aspră şi de nerecui; toare, aici, în casa unde a fost crescută I Aici, unde a primită în braţele acestea nenorocite, la pieptul acesta t sîngera 3e aţltea răni, aici, unde, ani de-â rîndul, am cop,. cu dragoste ! £90

— Cel puţin, eu n-am avut nici un amestec în treaba asta, Estella. Tot ce puteam face în vremea aceea era să umblu vorbesc. Dar ce-ai vrea ? Ai fost bună cu mine, şi dumici datorez totul. Dar ce-ai mai vrea ? Dragoste ! răspunse cealaltă. Ai dragoste ! N-am ! spuse domnişoara Havisham. — Eşti mama mea adoptivă, spuse Estella, fără a părăsi illtudlnea ei graţioasă, fără să ridice glasul, cura făcea ceaI n i i . t , fără să se lase tîrîtă nici de mînie, dar nici de duioşie. mama mea adoptivă, şi-am spus că dumitale îţi datorez Tot ce am este de drept al dumitale. Tot ce mi-ai dat vn li al dumitale la prima poruncă. In afară de asta, eu n-am l i t ' i i i ' Şi dacă ceri să-ţi dau ceea ce nu mi-ai dat niciodată, n 11 i (.i recunoştinţa şi simţul datoriei nu pot face lucruri care mi.i ni neputinţă de îndeplinit. — Nu i-am dat niciodată dragoste ! strigă domnişoara i li . i . l i . u n întoreîndu-se spre mine cu o privire sălbatică. Nu i . I M dat o dragoste arzătoare, nedespărţită, de multe ori, de i de chinuri grozave ! Ea îmi vorbeşte aşa ! Spune-mi ■ hună! Spune-mi că sînt nebună? — De ce să-ţi spun că eşti nebună ? răspunse Estella. IQ I eu să-ţi spun asta? Există vreun om pe lume care cunoască gîndurile măcar pe jumătate aşa cum ţi le cuBoiu eu ? Există cineva pe lume care să ştie ce memorie fidelă pe jumătate aşa cum ştiu eu ? Eu, care am stat la la, pe scăunelul acela, eu, care stau şi acum Ungă i şi am luat lecţii de la dumneata, privind în ochii . care erau ciudaţi şi mă înspăimîntau ! — Al uitat prea repede ! gemu domnişoara Havisham. ai uitat vremurile acelea ! Nu, nu le-am uitat, răspunse Estella. Nu le-am uitat, t r . i t în amintirea mea ca pe nişte comori. M-ai desHtorlt vreodată necredincioasă celor ce m-ai învăţat ? Ai vreodată că nu iau aminte la lecţiile dumitale ? Cînd i.- iil că las să pătrundă aici — Estella îşi duse mîna la , Iot ceea ce dumneata ai dat la o parte ? Fii dreaptă D mîndră e, ce mîndră e! gemu domnişoara Havispărul cărunt pe spate cu amîndouă mîinile. ('ine m-a în-văţat să fiu mîndră ? răspunse Estella. Cine rînd învăţam bine lecţia ? 891

.— Cît e de neînduplecată, cît e de neînduplecată ! gi domnişoara Havisham repetînd gestul pe care-1 făcuse înainte Cine m-a învăţat să fiu neînduplecată ? răspunsi tella. Cine mâ lăuda cînd învăţam bine lecţia ? Dar să fii mîndră şi neînduplecată cu mine? ţipă du nişoara Havisham, întinzîndu-şi braţele* Estella, Estella, Es să t'ii mîndrâ şi neînduplecată cu mine?! ' Estella, se uită timp de o clipă la ea, cu o mirare ca dar se vedea că nu e tulburată ; după aceea îşi coborî din privirile spre foc. — Nu înţeleg, spuse Estella, ridieîndu-şi ochii duj' teva clipe de tăcere, de ce eşti atît de neînţelegătoare cînd vin să te văd după ce-am stat atîta timp departe una de N-am uitat niciodată durerile dumitale, nici pricina lor. Nu . ţi-am fost niciodată necredincioasă, nici dumitale şi nici ţăturii pe care mi-ai dat-o. Nu mă pot învinovăţi că an dovadă de vreo slăbiciune. Ar fi o slăbiciune să-mi împărtăşeşti dragostea ? clamă domnişoara Havisham. Da, da, aşa ^r zice e a ! Încep să cred, spuse Estella, gînditoare, după al i teva clipe de mirare calmă, că înţeleg cum s-a întîmplat. ţi ai fi crescut fiica adoptivă numai în pustietatea întunc a acestor odăi şi n-ai fi lăsat-o niciodată să afle ~câ e lumina soarelui — lumină la care nu i-ai îngăduit nici i o dată să^ţi privească faţa — dac-ai fi făcut asta şi apo cine ştie ce pricină, ai fi vrut ca ea să înţeleagă ce inse; lumina soarelui şi să ştie tot ce se poate şti despre ea. fost oare dezamăgită şi supărată decâ n-ar fi ştiut să-ţi pundâ ? Domnişoara Havisham, care stătea cu capul înfund; mimi, scoase un geamăt slab şi se clătină în scaun, dar nu punse nimic. . — Sau, spuse Estella, să luăm un exemplu mai apr< dac-ai ti învăţat-o de la primele licăriri ale inteligenţi toată energia şi puterea dumitale, că există ceva care s< nx'Ste lumina soarelui, dar că lumina aceasta va fi duşn şi moartea ei, că trebuie să lupte împotriva ei, fiindcă pe i neata lumina asta te-a ofilit şi va ofili-o şi pe ea ; dar făcut aşa şi apoi ai fi vrut cu un anumit scop s-o faci s, veascâ lumina soarelui ca pe ceva firesc şi ea n-ar fi put uf/ ai ti fost dezamăgită sau supărată ?

Domnişoara Havisham asculta fsau părea nurnaî câ as~ câci nu-i puteam vedea faţa), dar nu răspunse nici de ia aceasta. — Aşa eă, spuse Estella, trebuie să mă iei aşa cum m-ai ut. Nici succesul nu-i al meu şi nici înfrîngerea, dar amîn-Hfotiu taa parte din fiinţa mea. Domnişoara Havisham se aşezase pe jos — nici eu nu ştiu printre podoabele ofilite de mireasă, care erau împrăşit podea. M-am folosit de acest momet, de mult aşteptat, ^K ii ies din odaie, după ce, printr-o mişcare a mîinii, am at-9 pe Estella sâ-şi îndrepte atenţia asupra domnişoallivlsham. In clipa în care am părăsit odaia, Estella tet lăţea sprijinită de cămin, aşa cum stătuse tot timpul. ! cărunt al domnişoarei Havisham era răsfirat pe jos, e resturile podoabelor de nuntă, şi priveliştea era în' ire. i Inima strînsă, m-am plimbat vreo oră şi mai bine prin prin grădina părăginită şi prin fabrica de bere, la luInh ;i .idelor. Cînd. în cele din urmă, mi-am luat inima în dînţî. im întors, Estella şedea pe genunchii domnişoarei HaM, cosîndu-i cîteva podoabe ale rochiei care se destră^H DH De atunci mi-am amintit mereu de podoabele acelea ori ^Ht i i i r ori vedeam zdrenţele arse ale unui steag, dintre cele « H I . ml ntîrnate în catedrală. Apoi Estella şi cu mine am In ii i . u ţ i ca pe vremuri — numai că acum eram mai price■ Jucam jocuri franţuzeşti — şi aşa a trecut seara şi, m-am iulcare. Eu locuiam în clădirea singuratică din cealaltă parte a i prima noapte pe care. o petreceam la „Satis", şi ii nu voia să se apropie de mine. Mii de domnişoare 1 n mă chinuiau. Domnişoara Havisham se afla şi de o i i pernei, şi de cealaltă, şi la căpătîiul patului, şi la pilii IM era în spatele.uşii întredeschise care dădea în iatac, "I H . i de deasupra, în odaia de dedesubt, peste tot. în • i' > l n i ni in,"!, văzînd că timpu! înaintează greu şi că e de-abia pic-, am simţit că locul acela nu poate fi ioc de odihnă ■ mine şi că trebuie să mă scol. un sculat, mi-am pus hainele şi am trecut curtea, Iii" I ' I I I K I M in.i spre coridorul cel lung de piatră, cu gîndul k ttjunjţe în curtea exterioară şi de a mă plimba pe acoto, I mai potolesc puţin. Dar cum am ajuns în coridor, I 'ii . î n r . luminarea, r3ei o văzusem pe domnişoara lîavsIu se pe acolo ea o sfal'ie şi scoţmd nifj'e ţipete 293

slabe. Am mers cu cîţiva paşi în urma el şi am văzut-9 ui scara. Ţinea în mînă o luminare, pe care cred că o sa âintr-unul din policandrele odăii ei, şi, la lumina aceasta slabă, părea o fiinţă cu totul nepămîntească. Din capul scării sinii aerul mucegăit al odăii de ospăţ, deşi n-o văzusem pe domnU şoara Havisham deschizînd uşa'; o auzeam doar umblînA trecînd în partea cealaltă a scării, intrînd în odaia ei şi apoj din nou în odaia de ospăţ, iar ţipătul acela © urmărea pretutindeni. După cîtva timp, am încercat să ies din coridor întuneric şi să mă înapoiez, dar n-am izbutit pînă cînd pătruns înăuntru cîteva dîre din lumina dimineţii, care mi i arătat unde să pun mîna. în tot timpul acesta, ori de cîie < > r coboram scara, auzeam paşii ei, vedeam lumina trecînd deasupra mea şi auzeam ţipătul acela slab şi neîntrerupt. — Pînă la plecarea noastră, între ea şi Estella nu s-a ivit nici umbră de neînţelegere şi niciodată, în nici o îi jurare asemănătoare, nu s-a mai pomenit nimic desprr întîmplate ; şi după cîte îmi amintesc, au mai fost patru împrejurări asemănătoare. Iar purtarea domnişoarei Hav; faţă de Estella nu se schimbă nici ea, doar că mi se uneori că văd o umbră de teamă în felul ei de a fi. E cu neputinţă să întorc această pagină din viaţa mr fără să pomenesc de numele lui Bentley Drummle. căci alt m-aş lipsi bucuros. O dată, pe cînd „piţigoii" erau strînşi în păr şi cînd dori nea, ca de obicei, o atmosferă de bunăvoie datorită faptul că nici unul dintre noi nu se înţelegea cu ceilalţi, „piti care prezida spuse „Crîngului" să păstreze ordine, pentru domnul Drummle încă nu ridicase paharul în cinstea rîonmr lui ; în conformitate cu statutul solemn al acestei sociot în ziua aceea era rîndul brutei de Drummle'să îndepli această ceremonie. Mi se păru că-1 văd uitîndu-se la mine, uitătura lui urîtă, în timp ce cana cu vin făcea ocolul mei ceea ce nar fi fost de mirare dat fiind că nu ne îndi prea mult. Dar care nu-mi fu mirarea cînd Drummle adunării că ridică paharul în cinstea Estellei. Care Estella ? întrebai eu. Ce-ţi pasă ? răspunse Dnimmle. Estella, de unde? spusei eu. Eşti obligat să-n: Şi. într ndevăr, în calitate de „piţigoi", era obligat. — Din Ric-hmond, domnilor, spuse Drummle, n< seama de mine. O frumuseţe fără seamăn 1 294

•— Multe ştie idiotul ăsta despre frumuseţi fără seamăn l eu lui Herbert. O cunosc pe domnişoara asta, spuse Herbert în auzul iiuirNcnilor, după ce toată lumea ciocni paharele. O cunoşti ? spuse Drummle. Şl eu la fel, adăugai, cu faţa stacojie. O cunoşti ? spuse Drummle. O, Doamne ! '•sta era singurul răspuns de care era în stare "făpturţ aie — în afară de aruncatul paharelor şi al eeştilet data aceasta, răspunsul lui mă înfierbîntă atît âş Iu parcă mar fi împuns cu cine ştie ce ironie. M-anţ j i 11111 naidecît de pe scaun, spunînd că socoteam o neobră- ! faptul că Jua cuvîntul în „Crîng" — întrebuinţam expr«-,.i lua cuvîntul în «Crîng»" ca pe o expresie corectă şf nIară — bînd în cinstea unei doamne despre care nit ile. La aceste cuvinte, domnul Drummle se ridică şl întreba ce voiam să spun, iar eu îi răspunsei în cuvinte I Drummle ştie, pare-se, unde să mă găsească. [oii" se împărţiră în două tabere, pentru a hotărî l 0 cu putinţă într-o ţară creştină să ajungi la vreun ra-i după cuvintele acestea, fără vărsare de sînge. Dezba-ii atît de înflăcărată, încît, în timpul discuţiei, cel ii...........membri foarte onorabili spuseră altor şase membri ^Hftla din urmă ştiu, pare-se, unde să-i găsească. Totuşi, ■ tn cele din urmă se hotărî („Crîngul" fiind un loc da fere) efl, dacă domnul Drummle va fi în stare să se prezinte Ificat de la doamna cu pricina, prin care aceasta să . e l avea cinstea de a o cunoaşte, domnul Pip trebuia icuze, în calitate de gentleman şi de „piţigoi", l-a lăsat tîrît de mînie. Această confruntare fu he- 1 111 a doua zi (pentru ca nu cumva onoarea noastră i între timp din pricina întârzierii), şi a doua zi ipâru cu o mică dovadă politicoasă, scrisă de Estella. • asta declara că avusese cinstea să danseze de cîtevş ivui încotro şi fui silit să-mi cer scuze pentru că in tîrît de mînie" şi să înlătur, ca fiind neînteme-că pot fi găsit oriunde pentru anumite scopuri. i> do o oră, Drummle şi cu mine mîrîirăm unul la Itillalt, în timp ce „Crîngul" era prins de o discuţie I i i i n i iu şi, în cele din urmă, cineva declară că voia hi lise cu o iuţeală uluitoare. 1 ■ toate acestea cu inima uşoară, dar pe atunci iifjor pentru mine. Căci nu găsesc cuvintele 295

potrivite pentru a spune cît-mă durea gîndul câ Estell purta frumos ca un nerod, cu un om |osnio, greoi, moro şi atît de inferior tuturor oamenilor pe care-i cunoşteam, jpînă în ziua de azi că pricina care mă făcea să nu pot î gîndul că ea îşi apleca privirile asupra unui cîine era f, curată de mărinimie care încălzea iubirea mea pentru E' Fără îndoială că m-aş fi simţit nenorocit oricine ar f •mul pffe care ea l-ar fi cinstit cu favoarea ei, dar un om demn mi-ar fi pricinuit o durere mai mică. îmi era uşor să descopăr şl am descoperit destul ii pode că Drummle începuse să o urmărească îndeaproape pjH Estella şi că ea îi îngăduia acest lucru. In curînd văzi Drummle era mereu pe urmele el; îl întîlneam în fiecai Greoi şi încăpăţînat cum era, Drummle nu se dădea ! jar Estella îl suporta, cînd încurajîndu-1, uneori chiar m lindu-1, alteori dispreţuindu-1 vădit; ba îl cunoştea l bine, ba îşi amintea cu greu cine era. Dar „păianjenul", cum îi spunea domnul Jaggers, i obişnuit să aştepte şi era înarmat cu răbdarea tribului său. afară de aceasta, avea o încredere neghioabă în banii lui şl renumele familiei sale, care îi foloseau adeseori, căci îl teau de orice sforţare sau de alegerea unui ţel. Aşa că „pij jenul" nostru, în încăpăţînarea cu care o pîndea pe Estel întrecea în răbdare multe alte insecte mai strălucitoare adeseori, ieşea din amorţeală şi pica tocmai la mor potrivit. ■ La un bal dat la Richmond (pe atunci se dădeau baluri L tot), Estella întrecu în frumuseţe toate celelalte femei; tărăul de Drummle se ţinu de ea cu atîta neruşinare şi s ruinţele lui fură primite cu atîta bunăvoinţă, îneît m-am r tării, să-i vorbesc Estellei. M-am folosit de primul prilej; testa s-a ivit în timp ce Estella o aştepta pe doamna Brandl cu care trebuia să se întoarcă acasă; stătea singură, gata plecare, Ungă nişte ghivece de flori, iar eu eram lîngu căci o însoţeam întotdeauna cînd se ducea sau se întorcen la astfel de petreceri. Eşti obosită. Estella ? Destul de obosită, Pip. . — Nici nu mă mir. Mai bine spune că n-ar trebui să fiu obosită. ■'< înainte de culcare trebuie să-mi scriu scrisoarea către ,.S ii — Ca să povesteşti triumful de astă-seară ? înln Nu prea a fost grozav, Estella. 29G

vrei să spui ? Nici n-am ştiut că am 'dobîndit o* spusei eu, uită-te la individul acela din colţ, tiveşte. I ce să mă uit la el? întrebă Estella, aţintindu-şi ra mea. Ce e de văzut la individul acela din colţ—«• ■ buinţez cuvintele tale — pentru ca să merite să mă :, • Tocmai asta-i întrebarea pe care vreau să ţi-o pun, I, fiindcă s-a ţinut de tine ca o umbră toată seara; Tn jurul unei luminări zboară molii şi tot felul de alte ite, răspunse Estella,» privind spre Drummle. Ce vină
iea ?

luminarea n-are nici o vină, răspunsei eu, dar oare l . i mi se poate purta altfel? VA şl ? 1 spuse ea, după o clipă, rîzînd. Poate. Da, sigur, tu aşa. Dar, Estella, ascultă ce-ţi spun. Mă simt nenorocit cînd ■ ■ urajezi pe un ©m atît de vrednic de dispreţ cum e Doar ştii că toată lumea îl dispreţuieşte, i şi ? spuse ea. ii doar că e urît şi la trup, şi la suflet. Un individ om întreg, care e nesuferit, ijosnic, prostănac, şl ? spuse ea. u doar că nu poate impresiona decît cu banîl iui pomelnic caraghios de strămoşi goi la mnte ; ştii . ii , I î spuse ea din nou, şi de cîte ori spunea vorbele h i i el frumoşi se deschideau mai mari. înlătur piedica pe care mi-o puneau aceste cuvinte, iţut ou de ele şi iam spus, repetînd răspicat : i ' i ! De aceea sînt nenorocit. ii crezut că ea îl încuraja pe Drummle cu gîndul pe mine să mă simt nenorocit, inima mi-ar fi fost dar, ca de obicei, mă scotea cu totul din discuţie, i nu mă puteam gîndi la aşa ceva. l'lp, spuse Estella, aruncînd o privire. prin odaie, nu i ostii despre înrîurirea pe care purtarea mea Poate că purtarea mea are înrîurire asupra ideu aşa vre.u eu. Dar nu merită să mai vorbim.

»— Ba merită, spusei eu, fiindcă nu pot să îndur & ©amenii zicînd : „Copleşeşte eu favoruri pe un bădăran, \m cel mai josnic dintre oameni". Eu pot să îndur, spuse Estella. O, nu fi atît de mîndră şi de neînduplecată, Esi In clipa asta îmi spune că sînt mîndră. şi neîndupljj tată! spuse Estella, făcînd un gest de mirare cu mîinil ţu o elipă înainte, mă certa fiindcă îmi aplec urechea la lele unui bădăran i Fără îndoială că aşa e, spusei eu repezit; chiar astâl eeară te-am văzut privindu-1 aşa cum se mine nu mă pi niciodată şi zîmbindu-i cum nu-mi zîmbeşti mie nici. Atunci vrei, spuse Estella, întorcîndu-se spre mii» cu o privire fixă şi serioasă, dacă nu chiar supărată, vi te mint şi să te prind şi pe tine în cursă? Dar ce, pe el îl minţi şi—1 prinzi în cursă ? Da, şi pe mulţi alţii, pe toţi, în afară de tine! Uitt« pe doamna Brandley. Nu mai am nimio de spus. Şi acum, după ce am încheiat un capitol al frămînf care îmi stăpîneau inima şi mă îndurerau atît, treo nestîi mai departe, la acea întîmplare care avea să mă urmă: timp şi mai îndelungat, întîmplare pregătită din vremea | nici nu ştiam de existenţa Estellei, încă din vremea cînd tea ei de copil începea să fie sucită de mîinile pustietoat domnişoarei Havisham. O poveste orientală spune că lespedea de piatră caji buia să cadă peste patul sultanului în toiul gloriei aces! fost cioplită, încetul cu încetul, din blocuri de stîncâ, c nelul prin care trebuia să treacă sfoara ce avea să ţină ^^H dea a fost scobit prin munte în acelaşi fel, că tot înceţi I încetul lespedea a fost apoi ridicată şi potrivită pe aco| iar frînghia a fost dusă pînă la piatră prin'gaura nes 1 din stîncă şi apoi prinsă de inelul de fier. Toate fuseser. gătite cu multă osteneală, şi cînd sosi ceasul, sultanul fu în faptul nopţii, iar securea ascuţită ce trebuia să d frînghia de inelul cel mare de fier fu pusă în mîna lui ; dădu o lovitură de secure, iar frînghia se desfăcu şi al în pămînt, în timp ce tavanul se prăbuşi. Aşa s-a înd şi cu mine ; toată munca, din apropiere şi din depărtare, ţintea acest sfîrşit fusese înfăptuită ; şi, într-o clipă, li fu dată, iar acoperişul fortăreţei mele se prăbuşi peste 298.

O A P I T O L U K 39 ni 23 de ani. Nu mai aflasem nimio eare să mă lunt asupra speranţelor mele şi trecuse o săptămînâ de eînd m 23 de ani. Trecuse anul de cînd ne mutasem din rnard's Inn", şi acum locuiam în Temple l. Locuinţa noasera la Gardencourt, jos, pe malul fluviului. De cîtva timp, relaţiile dintre domnul Pocket şi mine nu . r . n i aceleaşi ca la început, măcar că ne împăcăm foarte i Deşi nu eram în stare să mă apuo de nimio — nădăji»i' vă din pricina mijloacelor mele de trai, eare erau nesii mi plăcea să citesc, şi eiteam regulat ore în şir. Afa« M tui Ilerbert progresa, iar în ceea ce mă priveşte pe mine, stăteau aşa cum le-am descris la sfîrşitul capitolului Hcrbert plecase în călătorie pînă la Marsilia, în interes de u eram singur, şi singurătatea mă apăsa. Descurajat l i t cum eram, nădăjduind mereu că ziua de mîina »,i| i.imîna viitoare îmi va lumina drumul, dar mereu dez-i aşteptările mele, mi-era grozav de dor de faţa voioasă iu irisurile vioaie ale prietenului meu. 0 vreme nesuferită; furtună şi ploaie care nu mai 1 şi noroi, noroi adînc pe toate străzile. în fiecare zi, i eu se lăsa asupra Londrei, venind dinspre răsărit, şi iereu, ca şi cum în răsărit s-ar fi aflat nori şi vînturi ite. Vijelia fusese atît de cumplită, îneît tablele de pe u i t e fuseseră tîrîte de vînt, iar la ţară copacii fuseseră Inuţi şi aripile morilor de vînt smulse. De pe coastă i triste despre furtuni şi naufragii. Vijeliile fuseişite de torente de ploaie, şi ziua aceasta, care iheia acum, cînd mă aşezam şi eu în faţa focului I nule în mînă, fusese cea mai cumplită din toate. nea de care vorbesc eu s-au făcut multe schimJe ; acum cartierul acesla nu mai e atît de pustiu i v nici nu mai are vederea deschisă spre fluviu. I / i ultimul etaj al celei mai îndepărtate case din i aceea, vîntul, care năvălea pe fluviu, scutura bubuituri de tun, ca 0 vijelie pe mare. Ploaia, 1111. lovea în ferestre, şi atunci, uitîndu mă la ge'aM zgîlţîiau, îmi închipuiam că mă aflu înir-un fiu tuni. Rar, fumul ţîşnea din cămin, ca şi cum
■i, locuit între 1184 -1313 de cavalerii templieri.

890

nici el nu s-ar fi încumetat să iasă într-o astfel de noi şi cînd deschideam uşile şi mă uitam pe scară, vedeam v\ lămpile de pe scări erau stinse, iar cînd mă uitam pe ferestrele negre, făcînd umbră feţei cu mîinile (nici nu putea £1 vorba să le deschid împotriva muşcăturilor ploii şi ale vîntului), vedeam că felinarele din curte erau stinse, că cele de pe poduri şi de pe mai pîlpîiau şi eă focurile de cărbuni de pe şlepuri *rau duse de vînt ca nişte picături aprinse de ploaie. Citeam, cu casornicul pe masă, eu gîndul să închid cartei la ora-11. In elipa în care o închideam, clopotul catedralei Sfîntul Paul şi multe alte clopote ale bisericilor din oraş începură să bată, unele cu glas tare, altele în surdină, altele slab de tot. Era ciudat felul cum vîntul spărgea sunetele, şi ett ascultam, gîndindu-mă că vîntul le acoperă şi le sfîşie dan gatul, cînd, deodată, auzii nişte paşi pe scară. N-are rost să mă întreb ce nelinişte nervoasă m-a făcut să tresar şi să leg, în chip neînţeles, paşii aceia cu paşii soră-mlj care murise. Neliniştea îmi trecu într-o clipă, şi cînd asculţi' din nou, auzii nişte paşi care se poticneau Amintindu-mi lampa de pe scară se stinsese, am luat-o pe aceea la citeam şi am ieşit în capul scării. Omul care era jos si la vederea lămpii mele, căci nu se mai auzi nimic. E cineva acolo ? strigai eu, privind în jos. —Da. spuse o voce care venea din întuneric. Ce etaj căutaţi ? Cel mai de sus. Pe domnul Pip. Eu sînt S-a întîmplat ceva? Nu s a întîmplat nimic, răspunse glasul x Şi omul urcă scara. Eu ţineam lampa peste balustrada scării, iar el intră, I; cetul c-u încetul în cercul ei de lumină Era o lampă de ma: cu abajur, pentru citit, şi lumina pe care o răspîndea era foar slabă ; aşa că ©mul nu rămase decît o clipă în bătaia razell şi apoi ieşi din cîmpul lor în clipa aceea văzui o faţă s f i care se uita în sus eu un aer de emoţie şi de mulţumire prl cinuit, pesemne de vederea mea. în timp ce i luminam drumul, văzui că omu! solsd, dar grosolan, ca un călător pe mare. Văzui că are cărunt şi <â se apropie de 60 de ani, că e un om pu bine legat, un om ars de soare şi oţelit de vreme Şi 1\ ce urca ultimele cjouă trepte şi lumina lămpii ne cupi pe amîndoi, îl văzui, spre uimirea mea prostească, îi I du şi ainîndouă mîinile spre mine.

— Mă rog, ce treabă aveţi cu mine 7 îl întrebai eu. —Ce treabă ? repetă el, oprindu-se. A, da ! Vă lămuresc u voia dumneavoastră. — Doriţi să intraţi ? — Da, răspunse el ; doresc să intru, stâpîne. pusesem această întrebare cu un glas destul de nepriId nu-mi plăcea faţa aceea strălucitoare şi plină, de 11 recunoaşterii. Nu-mi plăcea, pentru că mi se părea ml se aştepta şă-i răspund în acelaşi fel. Dar l-am lăsat ire în odaia pe care tocmai o părăsisem şi, după ce arn liimpa pe masă, l-am rugat cît am putut mai politicos lămurească. < 'mul se uită în jurul lui cu un aer nespus de ciudat — plăcere plină de mirare, ca şi cum ar fi avut vreun ^MtU'G în lucrurile pe care le admira — şi-şi scoase haina ^Holnnâ şl pălăria. Atunci văzui că avea o faţă brăzdată şi■ cnp pleşuv, iar părul cărunt şi lung nu-i creştea decît de o ^Vtf şl de alta a capului. Totuşi', nu văzui nimic care să mă Mu n i •<;!. Dimpotrivă. în clipa următoare îl văzui din nou Iu şl amîndouă mîinile spre mine — Ce doriţi ? întrebai eu. bănuind că aveam de-a face nebun. ' >mul încetă o clipă să mă privească şi-şi frecă încet capul E neplăcut pentru un om care a dorit un lucru atîta H^ |l care vine de departe, spuse el cu glas răguşit şi spart, Br nul vina dumitale, nu-i vina nici unuia din noi îţi spun IM mi puţin răgaz, te rog. l eză pe un scaun în faţa focului şi-şi acoperi fruntea lui mari. cafenii şi vînoase. M-am uitat bine la el it puţin în lături ; dar nu-l cunoşteam, cineva pe aici ? întrebă el uitîndu-se peste umir ; ■firvn ? De ce îmi pui întrebări dumneata, un străin, care intri mea la ceasul ăsta din noapte ? spusei eu. ii deştept, răspunse el, clătinînd chibzuit şi dră-H M ( l i n cap, cu un g,est de neînţeles, dar şi enervant. Mă mff efl te-al făcut deştept! Dar nu te repezi la mine. i rău pe urmă. sat păgubaş de intenţia pe care el o dtbuise atît i îl cunoşteam Nici o trăsătură de pe f«ţa l u i i cunoscută, dar, totuşi, îl cunoşteam! Dacă viniul

şl ploaia ar fi dus cu ele toţi aceşti ani, împrăştiind tot ce so petrecuse în acest răstimp, şi ne-ar fi dus din nou în cimitirul unde am stat pentru întîia oară faţă în faţă cu acest om, la niveluri atît de deosebite, şi tot nu l-aş fi cunoscut pe puşcăriaş mai bine decît îl cunoşteam acum, cînd stătea pe scaunul din faţa focului ! Nu era nevoie să scoată din buzunar o pilă şi să mi-o arate. Nu era nevoie să-şi deznoade batista de la gît şi să şi-o lege în jurul capului şi nici să-şi cuprindă spatele cu mîmile şi să umble tremurînd prin odaie, uitîndu 3« înapoi spre mine, ca să-1 recunosc îl cunoscusem înainte ci el să mă ajute cu vreuna din mişcările acestea, deşi, cu o clipa mai devreme, nici nu-mi dădeam seama că bănuiesc măcui identitatea lui. Se întoarse spre locul meu şi-şi întinse din nou amîndo mîinile. Neştiind ce să fac — căci de mirare nu mai er. stăpîn pe mine — îi dădui mîinile în silă. El le strînse d toată inima, le ridică la gura lui, le sărută şi le strînse m departe. — Te-ai purtat frumos, băiete 1 spuse el. Cu mărinimii! Pip ! Şi eu n-am să uit asta niciodată ! Deoarece schiţă o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să m4 sărute, îi pusei mîna în piept, îndepărtîndu-1. — Stai! spusei eu. Opreşte-te ! Dacă îmi eşti recuno» cător pentru cele ce am făcut pentru dumneata cînd mic, nădăjduiesc că ţi—ai arătat recunoştinţa schimbîndu felul de viaţă. Dac-ai venit să-mi mulţumeşti, află că nu nevoie. Totuşi, m-ai găsit, şi fără îndoială că trebuie să ceva bun în sentimentul care te-a adus aici, aşa că eu nu voi izgoni ; dar trebuie totuşi să înţelegi că... eu... Privirea lui ciudată îmi atrase într-atît luarea-amin încit vorbele mi se opriră pe buze. Spuneai, observă el, după ce ne măsurarăm unul altul în tăcere, spuneai că trebuie să înţeleg. Ce treb înţeleg ? Că nu" doresc să reînnoiesc cunoştinţa aceasta întlnH plătoare, de demult, în împrejurările de astăzi, atît de diferiţi M-aş bucura să ştiu că te-ai pocăit, că ai devenit alt <n»\ Mă bucură să-ţi spun toate acestea. Mă bucură că te-a mlul aici gîndul că merit să-mi mulţumeşti. Dar, totuşi, drunuulU noastre nu seamănă. Eşti ud şi pari ostenit. Vrei să bei înainte de plecare ? îşi legase basmaua în jurul gîtului şi se uitase tot l pătrunzător la mine, muşcînd de capătul «i.
302

■ - Cred, spuse el, tot cu colţul basmalei în gură şl mustrtmlu-mă mai departe, cred că vreau să beau ceva înainte <re, şi-ţi mulţumesc. Pe o măsuţă din colţ se afla o tavă pregătită, Am pus-o i do lîngă foc şi l-am întrebat ce vrea să bea. El atinse ■ i u l una din sticle, fără să se uite la ea şi fără să scoată >rbă, iar eu îi pregătii nişte rom fierbinte cu apă. să-mi stăpînesc rnînia, dar privirea cu care mă in timp ce se sprijinea de spătarul scaunului, ţinînd In In- c l i n t i capătul răsucit al basmalei, de care pesemne că Klc, mă făcea să tremur. Cînd, în cele din urmă, pusei Andinii in faţa lui, văzui cu uluire că avea ochii plini de atunci stătusem în picioare, ca să-i dovedesc că do-' iA plece. Dar cînd l-am văzut aşa nenorocit, m-am muiat, Ttni de remuşcări. Sper, spusei cu glas repezit, turnîndu-mi şi mie ceva wlinr si trăgînd un scaun lîngă masă, că nu ţi s-a părut că Vorbii aspru cu dumneata tocmai acum. N-aveam de gînd d i n . n s o c şi, dacă am greşit, să ştii că-mi pare rău. Iţi i (i meargă bine şi să fii fericit ! • In timp ce eu duceam paharul la gură, el se uita mirat i i p . i l i i l basmalei, căreia îi dăduse drumul în clipa cînd a~ isc paharul de buze. întinse mîinile; i-am dat şi eu M ; a băut şi, pe urmă, şi-a acoperit fruntea şi ochii cu ■#(■«. Cum o duci acum ? îl întrebai eu. Am fost crescător de oi şi de vite şi am avut şi alte in dincolo, în lumea nouă, la multe mii de mile de apă mi departe de aici, spuse el. Idăjduiesc c-ai dus-o bine 1 Minunat ! Au mai dus-o şi alţţi bine, dar nici unul (•urcat nici pe departe aşa bine ca mine. Mi-a mers

iu., bucur. idăjduiesc că spui adevărul, dragă băiete. 1 II i y«'i ni;1 opresc pentru a pătrunde vorbele acestea şl • are fuseseră rostite, i-am vorbit despre un lucru iui îmi trecuse prin minte : I . - n l mai văzut vreodată pe omul pe care l-ai trimis după ce şi-a îndeplinit însărcinarea ? întrebai eu. I n-am dat ochii cu el. N-aveam cum. 803

— K veniţ/dupâ cum l-ai însărcinat, şi mi-a două hîrtii de dte o livră. Pe atunci eram băiat sărac, cum ştii, şi pentru un băiat sărac două livre sînt o mică a1 Dar, ca şi dumitale, mi-a mers bine după aceea şi tn să-mi dai voie să ţi le inapoiez. Poţi să le întrebuinţe folosul unui alt băiat sărac. Şi am scos punga,din bu;" Mă privea ţintă în timp ce~mi puneam portofelul pe şi-1 deschideam şi tot aşa şi în timp ce desprindeam din ţinutul acestuia două hîrtii de rîte o livră. Erau hîrtii ci şi noi, şi-eu le-am netezit şi i le-am întins. Fără să-şi desp ochii de la mine, le-a aşezat una peste alta, le-a împăi le-a răsucit şi ie-a dat foc, apropiindu-le de lampă, apoi lăsat să cadă cenuşa pe tavă. — Pot îndrăzni să te întreb cum de ţi-a mers biiv cînd am stat amîndoi în mlaştinile acelea pustii şi ţaţe ? spuse el după aceea, cu un zîmbet care semăna cruntare şi cu o încruntare ce semăna a zîmbet. — Cum? ' — Ah ! îşi goli paharul, se sculă şi rămase în picioare lînga fi punînd mîna lui grea şi bătătorită pe cămin. îşi puse un la marginea focului, ca să-1 usuce şi să-1 încălzească, iar | udăîncepu să fumege ; dar el nu se uita nici la gheat.i Iu foc, ci numai la mine. De-abia acum tremuram de-a bu După ce buzele mi se întredeschiseră şi îngînară cuvinte fără sunete, îmi dădui osteneala să-i spun (deşi ni puteam vorbi desluşit) că îmi fusese hărăzit să pun mîn o mare avere. Are voie un ocnaş să întrebe despre ce avere e spuse omul. Nu ştiu... am bîiguit. Are voie un ocnaş să întrebe a cui avere ? spi Am bîiguit din nou : IJu ştiu... — Am voie^ să ghicesc, spuse ocnaşul, care a fost venitul dumitale de cînd eşti major ? Hai să începem cu prima Cinci ? Inima îmi bătea neregulat, ca un ciocan greu, şi m .1 M-ulat, uitîndu-mă sălbatic la el, cu mîna pe spătarul scaun — Acum să vorbim despre administratorul averii d tale, urmă el. Trebuie să fi existat vreun administrator, aşa ceva, cît erai minor. Poate un avocat. Şi acum să tn la prima literă din numele-avocatului. N-o fi J ?
304

Vâzui, ca într-un fulger, tot adevărul, şi dezamăgirile, primejdiile, necazurile, urmările legate de noua mea situaţie îmi năvăliră val-vîrtej în minte, strivindu-mă cu atîta înver-ire, încît trebuia să lupt ca să mai pot răsufla. Să zicem, urmă el, că un client al avocatului al cărui începe cu J. să-i spunem Jaggers, să zicem că domnul intors de peste mări şi ţări, şi a debarcat la Portsl i , şi a venit să te vadă. „Totuşi, m-ai găsit", ai spus adi- . ii Ei! Cum de te-am găsit? Păi, am scris din PortsLh unui om din Londra, ca să-mi dea amănunte. Vrei să 1 numele omului ăstuia ? Păi, Wetnmick îl cheamă. N aş fi putut să scot o vorbă nici dacă mi-ar fi fost viaţa in primejdie. Stăteam cu o rnînă pe spătarul scaunului şi cu i l t ă pe piept, căci mi.se părea că mă înăbuş. Stăteam aşa, inimilu-mă la el cu o privire sălbatică, iar eînd odaia începu aţine şi să se învîrtească, mă încleştai cu mîna de i lîl mă prinse în braţe, mă trase pînă la canapea, îmi ■ .1 ,i capul pe perne şi se lăsă într-un genunchi în faţa mea ; ceea, de care îmi aminteam atît de bine şi care mă i tremur, era acum aproape de tot. Da, Pip, băiete, am făcut din tine un gentleman ! Eu K ut asta ! Am jurat atunci că dacă vreodată am să agoo vreun ban, banul ăla să fie al tău. Am jurat pe urmă > i vreodată am să fac afaceri şi am să mă îmbogăţesc, . I i i om bogat. Am dus un trai greu ca ţie să-ţi fie viaţa am muncit din greu ca ţie să nu-ţi pese de muncă. < supără, băiete? îţi spun eu să te simţi îndatorat faţă i l n e ? Nici gînd ! Iţi spun toate astea ca să ştii că amăAla de cîine pe care l-ai scăpat şi-a ridicat capul aşa de in i i . a fost în stare să crească un gentleman, şi, Pip, ăla Iul Sila pe care o simţeam faţă de omul acesta, teama pe mi-o trezea, scîrba cu care mă chirceam de frica lui n-ar Iul să fie mai mari nici dacă ar fi fost cea mai crudă fiară. — Vezi, Pip ? Eu sînt pentru tine un al doilea tată. Tu Hfoţtl fiu ; mai fiu decît oricare fiu ! Am agonisit bani nui ai tu ce cheltui. Cînd eram păstor cu simbrie într-o im l u . i l i . i uitată de lume şi nu vedeam alte fiinţe vii decît oile, ,.i uitat cum arată o faţă de om, vedeam mereu chipul i l c a ochilor. De multe ori cînd mîncam în cocioaba iruncam cuţitul în pămînt şi-mi spuneam : „Şi acum Ciutul la mine, în timp ce mănînc şi beau !". Te ve : im erai atunci, In mlaştinile înfundate în ceaţă. „Sâ

mă bată Dumnezeu", spuneam într-una, şi ieşeam afară la aer, ca să spun vorbele astea sub cerul liber, „să mă bată Dumnezeu dacă nu fac un gentleman din băiatul ăsta cînd oi li liber şi bogat !". Şi am făcut-o ! Uită-te la mine, băiete ! Uiţă-te la casa asta de boier ! Boier ? Ei ! Să faci rămăşaguri pe bani cu boierii şi să-i baţi ! Era atît de înfierbîntat şi de triumfător şi apoi ştia că-ml pierdusem aproape cunoştinţa, aşa încît nici nu se uita la felul cum primeam spusele lui. Era singura fărîmă de uşurare care-mi mai rămînea. — Uită-te ! urmă el, scoţîndu-mi ceasornicul din buzumir şi răsucind spre el un inel de pe degetul meu, în timp ce eu mă strîngeam, ca şi cum m-ar fi atins un şarpe, e de aur! Şi ce frumos e ! E un ceas de gentleman, nu-i aşa ? Şi un diamant înconjurat de rubine ; şi ăsta-i de gentleman, nu ? Uită-te la rufăria ta : aleasă şi frumoasă ! Uitâ-te la hainele tale ; nici nu se găsesc mai bune ! Şi cărţi, spuse el, plimbîndu-şi privirile prin odaie, cărţi cu sutele, pe rafturi ! Şi le citeşti, nu-i aşa ? Citeai şi cînd am intrat eu. Ha, ha ! Al să mi le citeşti şi mie, băiete ! Şi dacă-s scrise în limbi străine, pe care eu nu le înţeleg, o să mă mîndresc ca şi cum aş înţelege fiecare vorbă ! Şi iarăşi îmi luă mîinile şi le duse la gură, în timp ce mie îmi îngheţa sîngele în vine. Nu te supăra că vorbesc atîta, Pip, spuse el după ce-şl trase din nou mîneca peste ochi şi peste frunte, în timp ce din gîtlej i se auzea hîrîiala aceea pe care 0 cunoşteam atît de bine ; şi tocmai fiindcă era atît de grav mi-era silă de el. Nu pot să mă port. altfel şi nici să tac. băiete... Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu ; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine. Dar nu te-ai gîndit niciodată că s-ar putea să fiu eu ? ■ O, nu, nu ! răspunsei eu. Niciodată, niciodată ! Vezi, eu eram, eu, şi nimeni altul ! Nimeni nu s-a amestecat în treaba asta decît eu şi cu domnul Jaggers. Nimeni altcineva ? întrebai eu. Nu, spuse el, cu o privire mirată ; cine să se fi ames tecat ? Şi ce frumos te-ai făcut, măi băiete ! Ei, or fi nişto ochi frumoşi pe undeva, aşa-i ? Nu se află nişte ochi frumoşi pe undeva la care tu te gîndeşti cu drag ? O. Estella. Estella ! — Ai tăi să fie, băiete, dacă-i poţi cumpăra cu bani \ Nu că un gentleman aşa învăţat ca tine nu i-ar putea cîşti(j.i
306

l fflră bani. dar o să ai bani bereche ! Lasă-mă să-ţi spun voiam să-ţi spun, măi băiete. Cînd eram păstor cu simn coliba aceea, stăpînul meu a murit (era şi el tot ocnaş, itine) şi mi-a lăsat mie banii lui, şi eu mi-am răscumpăortatea şi mi-am văzut de treaba mea. Tot ce făceam, ■ 1111 tine făceam. „Dumnezeu să ardă tot ce fac, ziceam, I nu fao totul pentru el !". Şi totul mi-a mers de minune. îmi ţi-am spus şi adineauri, mi-a mers faima ! Banii pe care irimis acasă la domnul Jaggers erau cîştigul din primul In — pe tot ţi l-am trimis ! — ştii, atunci cînd a venit după tşa cum i-am scris eu în scrisoare. < >, de n-ar fi venit niciodată ! De m-ar fi lăsat în fierărie, departe de a fi fericit, eram totuşi mai mulţumit decît |ifl simţeam acum ! — Şi ce răsplată pentru mine, măi băiete, să ştiu în suIfitul meu că eu cresc un gentleman ! Caii cei frumoşi ai ■ >tilor puteau să mă umple de praf cînd umblam pe drum 5 spuneam ? îmi spuneam în gîndul meu : „Eu cresc un mam mai de soi decît o să fiţi voi vreodată!". Cînd îşi ui unul altuia: „Acum cîţiva s ani era puşcăriaş, şi nu-i i' ii un bădăran de rînd şi un neştiutor, deşi a avut noroc", -mi spuneam ? îmi spuneam în gîndul meu: „Dacă eu gentlemam şi nici carte nu ştiu,.apoi să ştiţi că am în • a un gentlemam! Voi toţi aveţi turme şi pămînt, dap ■ l i n voi are un gentlemam crescut la Londra?". Şi aşa 1 treaba. Şi aşa mi-am băgat în cap să vin, într-o bună 1 ini văd băiatul şi să-i spun cine sînt, chiar în casa lui 1. Tşl puse o mînă pe umărul meu. Mă cutremuram la gîn1 mîna lui ar fi putut fi pătată de sînge. N-a fost uşor pentru mine, măi Pip, să plec de acolo, 1 J'ără primejdie. Dar mă ţineam de gîndul ăsta şi, cu ■ 1 mai greu, cu atît mai tare mă agăţăm de el, fiindcă hotărît să vin, şi nici nu mai încăpea vorbă că aşa o să I, pînă la urmă, tot am făcut-o. Am făcut-o, dragă băiete l rcam să-mi adun gîndurile, dar eram prea înmărmuri se părea că sînt mai atent la vuietul vîntului şi la (k'cît la vorbele lui; şi nici acum n-aş putea să despart , ii lui de glasul vîntului şi al ploii, deşi glasul acestora ■I gAlAgios, iar al lui era potolit. ■ Unde ai să mă adăposteşti ? mă întrebă el după eîteva ||l|i l'rebuie să mă adăpostesc undeva, băiete. - Ca să dormi ? întrebai eu. 807

~ Da Ca să dorm mult şi bine, răspunse el, fiindcă marea m-a clătinat şi m-a udat multe luni de zile. Prietenul şi tovarăşul meu de locuinţă, spusei eu, ridicîndu-mă în picioare, e plecat; o să-ţi dau odaia lui. Nu se întoarce mîine, nu-i aşa ? Nu. spusei eu, mecanic, cu tnate sforţările pe care la făceam ; nu mîine. Fiindcă, vezi tu, băiete, spuse el coborînd glasul şi atingîndu-mă tainic cu degetul lui lung pe piept, trebuie să fim prevăzători. Cum adică prevăzători ? Doamne, altfel mă aşteaptă moartea ! Cum moartea- ? Am fost trimis acolo pe viaţă. Dacă mă întorc, mă pîndeşte moartea. Prea s-au întors mulţi în ultimul timp. şi dacă sînt prins, mă spînzură. Atît mai lipsea ! După ce nenorocitul de el mă împovărase ani de zile cu lanţurile lui de aur şi argint, îşi mai pusese şi viaţa în primejdie ca să mă vadă ; şi acum viaţa lui atîrna de mine ! Dacă l-aş fi iubit în loc să-1 urăsc, dacă m aş fi simţit legat de el prin admiraţia şi dragostea cea mai puternică în loc să mă strîng de silă în faţa lui, şi tot n-ar fi fost mai rău. Dimpotrivă, ar fi fost mai bine, căci atunci scăparea lui ar fi fost un gînd firesc, ar fi fost imboldul dragostei. Prima mea grijă fu să închid obloanele, ca să nu se vadă de afară lumina, şi apoi să închid şi să zăvorăso uşile. Tn timpul acesta el stătea la masă,- mîncînd biscuiţi şi bînd vin j mă uitam la el şi-1 vedeam pe ocnaşul din ţara mlaştinilor. Aproape mi se părea că- se va apleca numaidecît. ca să-şi plleascâ cătuşa de la picior. După ce am intfat în odaia lui Herbert şi am închis ori comunicaţie cu scara, în afară de uşa odăii unde avusese loa convorbirea noastră, îl întrebai dacă vrea să se culce. El r. punse că da şi-mi ceru ceva ..rufărie de boier", ca să aibă cu ce să se îmbrace a doua zi de dimineaţă Am scos rufelo şi i le-am pregătit, şi din nou mi-a îngheţat sîngele în vino cînd mi-a strîns mîinile. urîndu-mi noapte bună, Am ieşit din odaia aceea fără să-mi dau seama cum ; apoi am scormonii focul în odaia unde stătusem împreună şi m-arn aşezat lingă cămin, căci mă temeam să mă duc la culcare. 'Am stat aşa înmărmurit o oră sau două, cufundat în gînduri j şi numai după ce am început să mă gîndesc, mi-am dat st.
3 0/3

i li eram de nenorocit şî cum SP sfwrîmqcf» *r» buraţi roraHa ire mă îmbarcasem. Gîndurile domnişoarei Havisham cu privire la mine nu < - r ă decît un vis. Estella nu-mi era sortită mie; mi-era uit să intru la „Satis" din politeţe, fiindcă eram un ghimpe lea rudelor lacome, o jucărie cu inimă mecanică pe care exersezi în lipsă de alt mijloc; acestea au fost primele uri; dar durerea cea mai usturătoare şi cea mai adîncă iceea că, din pricina puşcăriaşului acestuia vinovat de cine e crime şi care putea oricînd să fie ridicat pentru a fi /urat la Old Bailey *, îl părăsisem pe Joe. Nu m-am fi întors la Joe acum, nu m-aş fi întors la 1 Î pentru nimic în lume ! Poate numai pentru că simţăul că mă purtasem ca un netrebnic era mai puternic decît Nici o înţelepciune din lume nu mi-ar fi putut aduce jierea pe care aş fi găsit-o în simplicitatea şi dragostea 1 dar ştiam că niciodată, niciodată nu voi putea să destram ce făcusem. Mi se părea că aud paşii urmăritorilor în fiecare vîjîit de , 1 în fiecare puhoi de ploaie. De două ori aş fi putut să i i cineva ciocănea şi că se auzeau şoapte la uşa de la inChinuit de aceste temeri începeam să-mi închipui saj i amintesc scă avusesem presimţiri tainice despre venirea ui om ; că de cîteva săptămîni întîlneam mereu pe stradă ui care îmi''aminteau de el ; că aceste legături erau din ce mai numeroase pe măsură ce el se apropia, venind pe ; că spiritul lui păcătos trimisese spiritului meu aceşti că lucrul se întîmplase aievea şi acum el se qfla sub nt)\ ucoperiş cu mine. 0 dată cu aceste gînduri, veni şi gîndul că ochii mei de 1 II văzuseră ca pe un om cumplit de râu ; că îl auzisem •lllalt puşcăriaş povestind că acesta încercase să-1 ucidă; 1 vAzusem în fundul şanţului, zbătîndu se şi 'luptînduse i florfl sălbatică. Din aceste amintiri se născu, la lumina Arilor, şl prinse chip groaza că poate nu sînt în siguranţă il« «lei, în aceeaşi.casă cu el, în noaptea pustie şi sălbai / a aceasta se umflă pînă ce umplu toată odaia şi mă I A iau luminarea şi să mă due să mă uit cu ochii mei mul cure mi chinuia eugetul. nnse © batistă în jurul capului, şi în somn faţa lui > 'lunecată şî încordată Dar dormea destul de liniştit, deşi
cuite criminala din Anglia,

303

îşi pusese pistolul alături de el, pe pernă. Ceva mai potolit ca înainte, am ccos încetişor- cheia din uşa odăii lui şi am răsucit-o pe dinafară înainte de a mă aşeza din nou în faţa focului, încetul cu încetul, am alunecat de pe scaun şi m-am întins pe jos. M-am trezit, fără ca senzaţia aceea de durere care pusese stăpînire pe mine să mă fi părăsit măcar o singură clipă. Clopotele bisericilor din est băteau orele 5, luminările arseseră pînă la capăt, focul era stins, iar vîntul şi ploaia făceau ca bezna de afară să pară şi mai neagră. Aici se sfîrşeşte partea a doua din povestirea speranţelor lui Pip.

CAPITOLUL

40'

A fost o mare fericire pentru mine faptul că eram nevoit să-1 pun — pe cît puteam — la adăpost pe preatemutul meu oaspete, căci gîndul acesta, năvălindu-mi în minte de eum m-am trezit, îmi învălui celelalte gînduri ca într-o- negură îndepărtată. Era limpede că nu-1 puteam ţine ascuns în casă. Era cu neputinţă să fac asta, şi încercarea de a-1 ascunde ar fi stîrnit, în chip firesc, bănuieli. E adevărat că acum duhul răzbunării nu mai era în serviciul meu, dar grija casei era încredinţată unei femei bătrîne şi iute la fire, ajutată de un pachet însu-. fleţit de zdrenţe, pe care ea îl numea nepoată-sa ; şi dacă nu le-aşi fi îngăduit să privească în vreuna din odăi, cu siguranţă că le-aşi fi aţîţat curiozitatea. Aveau amîndouă vederea slabă, fapt care eu îl puneam pe seama obiceiului de a se uita mereu pe gaura cheii, şi-ţi răsăreau mereu în faţa ochilor atunci cînd n-aveai nevoie de ele ; de altfel, aceasta era singura lor calitate, în afară de faptul că erau hoaţe. Ca să nu dau întîmplării un aer misterios, m-am hotărît să le anunţ, încă de dimineaţă, că unchiul meu sosise, pe neaşteptate, de la ţară. Am luat această hotărîre în timp ce mai bîjbîiam încă, prin întuneric, în căutarea mijloacelor de a aprinde lumina. Fiindcă, pînă la urmă, n-am dat de aceste mijloace, am fost nevoit să mă duc pînă la ghereta paznicului de noapte de alături şi să-1 rog să vină cu lanterna. Şi în timp ce coboram 310

Mie pe bîjbîitelea, m-am împiedicat de ceva, şi acel ceva • i i un om ghemuit într-un colţ. Deoarece omul nu-mi răspunse cînd îl întrebai ce caută Io ci se feri în tăcere de atingerea mea, o luai la goană \ ia gheretă şi-1 rugai pe paznic să vină iute, povestindu-i rfontul pe drum. Şi fiindcă vjntul sufla mai furios ca onI, ne-am gîndit că nu merită să primejdujm lumina din IiiiiliVnă încercînd să aprindem din nou lămpile stinse de pe Icnrn ; ne-am mulţumit să examinăm scara dintr-un cap întril, dar n-am găsit pe nimeni. Atunci îmi trecu prin minte Cfl omul s-ar fi putut strecura în casă, aşa că, aprinzînd lumîtinivn de la lanterna gardianului şi lăsîndu-1 pe acesta să mă «•jlepte la uşă, începui să cercetez cu băgare de seamă odăile, ir şi pe aceea unde dormea mult temutul meu oaspete. Era linişte peste tot şi se vedea că nimeni nu intrase în casă. Mă tulbura gîndul că tocmai în noaptea aceea se aflase tm om la pîndă şi, bizuindu-mă pe norocul de a născoci o • Iflmurire satisfăcătoare, l-am întrebat pe gardian, în timp ce-i [ lnllndeam un păhărel de vin, dacă lăsase să treacă vreum om |>« care se vedea bine că luase masa în oraş. îmi răspunse că da. Trecuseră trei domni, la diferite ore n l i ' nopţii. Unul locuia la Fountain Court, şi ceilalţi doi. la i me, iar el îi văzuse pe toţi îndreptîndu-se spre casele lor. r singurul om care locuia în casa unde locuiam eu plecase li tară cu cîteva săptămîni în urmă şi eram sigur-că nu se întorsese în noaptea aceea pentru că văzusem uşa locuinţei lui ■ ni ă în timp ce urcam scările. — Fiindcă noaptea e aşa urîtă, domnule, spuse paznicul, . 1111.111 mi paharul înapoi, au trecut foarte puţini oameni pe la i , i . , mea In afară de cei trei domni de care v-am vorbit, ......n| amintesc să mai fi trecut vreunul de la ora unsprezece, id a întrebat de dumneavoastră un străin. Da. Unchiul meu, am bîiguit eu. L-aţi văzut ? Da, sigur. Şi pe domnul care era cu el ? Domnul care era cu el ? ! repetai eu. Mi se părea că e un domn cu el. răspunse paznicul. Mu oprit cînd s-a oprit şi unchiul dumneavoastră ca să vorfetaică cu mine şi apoi a pornit cînd a pornit şi celălalt. Ce fel de om era ? Paznicul nu băgase de seamă ; parcă era un lucrător, după Oii* Iţi amintea; purta nişte haine prăfuite şi un palton 311

închis la culoare. Fireşte că paznicul lua lucrurile mai uşor decît mine, căci n-avea motivele mele de ă pune at'îta* greutat* pe fiecare lucru. După ce am scăpat de el, ceea ce am făcut fără să mai lungesc explicaţiile, mintea începu să mi se tulbure de toata aceste împrejurări luate launloc. Căci, luate fiecare în parte, păreau uşor de dezlegat; de pildă : un chefliu, care se întorcea din ora| şi care n-ar fi trecut pe la ghereta paznicului de noapte, s-ar fi putut rătăci pe scara mea şi să adoarmă acolo ; sau : oaspetele meu fără nume ar fi putut să fie însoţit de cineva care să-i arate drumul. Totuşi, luate împreună, aceste împrejurări aveau o înfăţişare neplăcută pentru un om atît de neîncrezător şi plin de teamă cum mă făcuseră pe mine schimbările din ultimele ore. Am scormonit focul, care la ora aceea a dimineţii ardea cu o flacără palidă, şi am aţipit în faţa căminului. Cînd ceasornicele oraşului bătură orele 6, mi se păru că dormisem o noapte încheiată şi, fiindcă mai era o oră întreagă pînă răsăritul soarelui, am mai moţăit puţin ; uneori mă trezeam tulburat, fiindcă în urechi kni răsunau convorbiri neînţelese ; alteori auzeam vîjîitul vîntului în cămin ; în cele din urmă, m-am cufundat într-un somn adînc, din care m-am trezit speriat din pricina luminii de afară. Pînă atunci n-avusesem răgazul să mă gîndesc la situaţia mea, şi nici acum nu puteam. N-aveam putere să mă încordez pentru a înţelege. Eram abătut şi amârît pînă în fundul sufletului, dar gîndurile îmi erau foarte împrăştiate. Cît' des» plăsmuirea vreunui plan de viitor, cred că mai curînd aş fost în stare să plăsmuiesc un elefant. în timp ce deschide ferestrele şi priveam afară la dimineaţa ploioasă, pu plumburie, în timp ce mă plimbam din odaie în odaie, sau aşezam tremurînd în faţa,focului, aşteptînd să-mi vină îngri ijitoarea, mă gîndeam la nenorocirea mea, dar nu-mi dădeam seama cît eram de nenorocit, nu ştiam de cînd mă simţeam aşa, sau în ce zi a săptămînii mă năpădiseră gîndurilo acestea şi nici chiar cine eram eu, cel care gîndeam astfel. In cele din urmă, baba şi nepoata ei sosiră — era greu s| deosebeşti" capul babei de mătura pe care o ţinea în mină -şi se arătară amîndouă foarte mirate la vederea mea şi ;i focului. Le-am împărtăşit vestea că unchiul meu sosise in timpul nopţii, că dormea acum şi că, prin urmare, pregăt'rile pentru gustarea de dimineaţă avea să sufere schimbări. Apoi inam spălat şi m-am îmbrăcat, în timp ce ele izbeau mobilii t^ 812

«euu praful; şi, aşa, într-un fel de vis sau de hipnoză, trezit din nou lîngă foc, aşteptînd ca el să vină la masă. Apoi uşa se deschise şi-1 văzui ieşind din odaie. îmi venea tu i cu să-1 p rivesc şi m i se părea că, în lum ina zilei, arată (<n\ şi nesuferit. — Nici nu ştiu măcar cum să-ţi spun, începui eu, vorbind l ||i ţim ptă, în tim p ce el se aşeza la m asă. A m spus tuturo r că unchiul meu. — Foarte bine, băiete ! Spune-mi „unchiule". Bănuiesc că pe vas ţi-ai luat un num e... — D a, dragul meu. Am luat num ele de Provis. A i de gînd să răm îi cu nu m ele ăsta ? D a, de c e n u ? E la f e l de bu n ca oric are altu l, d o ar i\ i (i place ţie altul mai mult... K — C are e num ele dum itale adevărat ? îl întrebai eu în

f.

M agwitch, răspunse el tot aşa ; cel de botez e Abel. C e m ese rie ai a vu t ? — Ocnaş, măi băiete. V orbea foarte serios şi întrebuinţase cuvîntul ca şi cura naş ar fi o m eserie. — Cînd ai intrat în Tem ple, aseară... începui eu,, oprinca să m ă în treb dacă-i cu putin ţă ca faptul acesta, părea atît de îndepărtat, să se fi întîm plat în aju n. Da, băiete... —C înd ai trecut p e la gheretă şi l-ai întrebat pe păzito r i drumul, mai era cineva cu dum neata ? Cu mine ? Nu, măi băiete. .. Dar era cineva pe acolo. . N-am prea băgat de seama, spuse el cu îndoială, fiindcă • drumurile pe aici. Dar cred că mai era cineva care 'mintea mea. Eşti cunoscut la Londra ■? • .Sper că nu-! spuse el, lovindu-şi beregata cu degetul lo r, ceea ce m ă făcu să roşesc şi să-mi fie silă de el. A i fost vreodată cunoscut la L ondra? N u p r e a. L o c u ia m m a i m u lt în p ro v in c ie . Al fost.., judecat... la Londra ? — Clnd ? spuse el, privindu-mă pătrunzător. — Ultima oară. du din cap. — A tunci l-am cu noscut pe dom nul Jaggers. E i» .era da ion . i 313

îmi venea pe buze întrebarea pentru ce fusese judecat. Dar el puse mîna pe un cuţit, îl învîrti prin aer şi spuse : — Şi-am ispăşit, am plătit cu vîrf şi îndesat pentru ce am făcut! apoi se apucă să mănînce. Înfuleca urît, şi toate mişcările lui erau stîngace, gălăgioase şi lacome. De cînd îl văzusem mîncînd în mlaştini, îi mai căzuseră cîţiva dinţi; şi cînd plimba îmbucătura prin gură şi răsucea capul într-o parte, ca să prindă mîncarea între . cei doi colţi puternici din faţă, arăta chiar ca un cîine bătrîn şi hămesit. Chiar dacă aş fi avut poftă de mîncare la începutul mesei, cu siguranţă că aş fi pierdut-o văzîndu-1 pe el cum mănîncă şi la fel aş fi stat — aşa cum stăteam acum — cuprins de o scîrbă fără seamăn şi uitîndu-mă încruntat la faţa de masă. — Sînt un mîncăcios fără pereche, măi băiete, spuse el, în chip de scuză, după ce sfîrşi masa, dar aşa am fost de cînd mă ştiu. Poate că dacă, de felul meu, aş fi fost mai puţin mîncău, aş fi intrat în mai puţine buclucuri. La fel şi cu fu matul. Cînd am intrat păstor cu simbrie, la început, acolo, pe tărîmul celălalt, cred că aş fi înnebunit de tristeţe şi aş fi ajuns ca o oaie „melancolică" dacă nu m-aş fi mîngîiat cu fumatul. Şi, spunînd aceste vorbe, se sculă de la masă, îşi vîrî mîna în haina lui de marinar şi scoase din buzunar o pipă scurtă şi neagră şi o mină de tutun din cel care se numeşte „Cap de negru". După ce-şi umplu luleaua, puse înapoi restul de tutun, ca şi cum buzunarul lui ar fi fost un sertar. Apoi apucă cu cleştele un tăciune aprins din cămin, îşi aprinse luleaua şi, pe urmă, începu să se plimbe pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la foc, îndeletnicindu-se cu ocupaţia lui cea mai plăcuta, aceea de a-şi întinde mîinile spre mine. — Asta este, spuse el, legănîndu-şi mîinile în sus şi în jos, în timp ce trăgea din lulea, ăsta este gentleman-ul pe care l-am făcut eu ! Un gentleman adevărat ! Îmi face bine să mă uit la tine, Pip. Tot ce doresc e să stau aici şi să mă uit la tine, măi băiete ! îmi desprinsei mîinile cît putui mai curînd şi-mi dădui seama că începusem să chibzuiesc asupra situaţiei mele. Cînd auzeam glasul lui răguşit şi mă uitam la capul lui brăzdat, pleşuv, cu păr cărunt de o parte şi de alta, înţelegeam cît da^ grele erau lanţurile care mă legau. — Nu vreau să-1 văd pe domnişorul meu umblînd prin noroiul- de pe stradă. Pe ghetele lui nu trebuie să se vadă noroi. Domnişorul meu trebuie să aibă cai. Da, Pip ! Cai d« 314

BftlArlc, şi cai de trăsură, şi cai de călărie şi de trăsură pentru flu^llc lui. Ce, adică, coioniştii să aibă cai (şi încă de soi, iczeule !), şi domnişorul meu din Londra să n-aibă? Nu, iU | N-o să mai purtăm ghete murdare de noroi, Pip, nu-i oase din buzunar un portofel care crăpa de plin ce era «i i aruncă pe masă. —Ia portofelul ăsta, măi băiete, sînt hîrtii care merită ■ cheltuite ! Ale tale sînt. Tot ce am e al tău ; să nu-ţi u i u i Am venit în ţară ca să văd cum cheltuieşte domnimeu banii mei ca un adevărat domnişor. Asta-i plăcerea Plăcerea mea e să-1 văd cum cheltuieşte. Şi naiba să vă toţi ! Se răsuci pe călcîie, uitîndu-se prin odaie, şi pocni di putere din degete : Pe toţi, de la judecătorul cel cu peruca-n IM la colonistul care ridică praful în drum, fiindcă o să ii un gentleman mai grozav decît vai toţi la un IOG ! •- Opreşte-te, spusei eu, înnebunit de teamă şi de silă j i sft-şi vorbesc. Vreau să ştiu ce avem de făcut. Vreau să rum te poţi feri de primejdie, cît vrei să stai aici şi ce Hanuri ai. — Ascultă, măi Pip, spuse el, punîndu-mi mîna pe umeri ri potolite. Mai întîi, uite ce este : mi-am ieşit din fii ■idincauri ; ce-am spus a fost urît ; da, aşa a fost: urît. 1 l ' i p , iartă-mă ; nu vreau să mă mai port urît. — Mai întîi, urmai eu. mîrîind, să vedem ce măsuri de Bptvrdere se pot lua ca să nu fii recunoscut şi prins. Nu băiete, spuse el cu acelaşi glas ca şi adineauri, ■U nu vine întîi. Mai întîi să vorbim despre ce-4- urît. Nu nit atîţia ani să fac un gentleman fără să ştiu ce i se it şl lui Uite. Pip, m-am purtat urît. Da, urît. Iartă mă,
»r t r

caraghios şi dezgustător în acelaşi timp, ceea ce mă ifl Izbucnesc într un rîs ciudat şi să-i răspund : — Te am iertat. Pentru numele Iui Dumnezeu, să nu mai Hfrrirm timpul ! — Da, dar vezi tu, măi băiete, se încăpăţînă el eu n-am rit la asemenea depărtare ca să mă port urît. Acum, zi irte, băiete. Spuneai... u r i i ai de gînd să te păzeşti de primejdiile eare te . — Păi, băiete, nu i chiar aşa de mare primejdia. Fără pus nimeni, eu ştiu că primejdia nu-i aşa grozavă.
315

E Jaggers, şi e Wpmmîok, şi eşti tu. Altcineva cine sâ mă mal 1 cunoască ? Nu există nimeni care te-ar putea recunoaşte pe stra dă ? întrebai eu, Păi, răspunse el, nu prea. -Doar n-am de gind să dau sfoară în ţară prin ziare că domnul A. M. 8-a reîntors de la Botany Bay ' 1 Şi apoi au trecut atîţia ani, cui i-ar mai folosi dacă m-ar denunţa ? Dar uite, măi Pip, dacă primejdia ar fi fost de cincizeci de ori mai mare, tot aş fi venit să te văd J bagă de seamă, tot aş fi venit! Şi cît timp vrei să rămîi ? Cît timp ? spuse el, scoţîndu-şi luleaua lui cea neagră dîn gură şi, în timp ce se uita la mine, falca de jos îi atîrna. Nu mă mai întorc. Am venit pentru totdeauna. Şi unde ai să locuieşti ? întrebai eu. Ce-i de făcut eu dumneata ? Unde ai să fii în siguranţă ? Măi băiete, răspunse el, cu bani se pot cumpăra peruci şi pudră de pus în păr, şi ochelari şi haine negre, şi pantaloni scurţi, şi tot ce vrei ! Au mai făcut şi alţii din astea şi au scăpat de primejdie ; şi ce-au mai făcut şi alţii pot face şi eu. Şi dacă-i vorba cum şi unde să stau. păi spune şi tu ce pă rere ai. Acum îţi vine uşoi sâ vorbeşti, spusei eu. dar ase. n-ai glumit cînd ai spus că te pîndeşte moartea, Şi acum spun că mă pîndeşte moartea, spuse el, punîndu-şi luleaua înapoi în gură ; şi încă moartea cu frînghie. la drumul mare, nu departe de aici ; înţelege că e serhv cale-afară ! Dar acum am fâcut-o. Aici sînt. Să mâ întoj fi tot aşa de rău, ba mai râu decît să stau pe loc. Şi apoi, Pipi sînt aici pentru că de atîta amar de ani doresc să fiu eu tine. Şi dacă vine vorba de îndrăzneală, acum sînt pasăre bătrînii şi am încercat tot soiul de curse de cînd mi-au crescut aripile şi nu mie frică să mă cocoţ pe încă o sperietoare. Dacă mo;ir-tea se ascunde în sperietoare, atîta pagubă, n-are deeit sâ la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte înainte, nu ! Şi acum mai lasă-mă să mă uit puţin la d< şorul meu. Şi iarăşi mă lua de mîini şi mă măsura cu un aer admi tiv de proprietar, fumîndu-şi pipa plin de încîntare.
1

Port pe coasta de răsărit a Australiei; aici erao expulzaşi din Marea Britanic

816

ii sa i lac rost de o casă liniştită prin apropiere, unde să nască îndată ce se va întoarce Herbert, pe care-1 aşteptam i ' i u ă sau trei zile. Era limpede că eram nevoit să-i înllnţez lui Herbert taina ca pe o problemă de viaţă, chiar i i n , nu m-aş fi gîndit la uşurarea fără margini care m-ar fi mi uns după această mărturisire. Dar lucrul nu era tot atît . ti impede în mintea domnului Provis (mă hotărîsem să-i spun ii nunele acesta), încunoştiinţarea lui Herbert pînă ce-1 va li I / I it şi va fi fost plăcut impresionat de înfăţişarea lui. . — Şi chiar şi atunci, măi băiete, spuse el scoţînd din Im nu.ir o Evanghelie mică, neagră, soioasă şi încuiată cu cheie, •> I punem să jure. I li icfl aş spune că înfricoşătorul meu binefăcător purta cări aceea neagră în buzunar numaj ca să pună oamenii să ( < • ea, în caz de nevoie, aş spune un lucru de care nu încredinţat niciodată, dar pot totuşi să spun că eu nu i văzut niciodată folosind-o în alt chip. Cartea arăta ca şi li fi fost furată de la vreun tribunal, şi poate că ceea ce i despre trecutul cărţii, împreună cu experienţa lui per< în această direcţie îl făceau să se bizuie pe puterea ei inâtoare cu o vrajă sau cu un deseîntec. Cînd l-am văzut i^Hliu prima oară cum scotea cartea din buzunar, mi-am a■ ■ I I in mă pusese să jur că nu-1 voi trăda, odată, demult, ' n i tir, şi cum povestise despre el însuşi, în ajun, că-şi II jurăminte hotărîrile luate în singurătate. oarece era îmbrăcat într-o haină marinărească de lu-ire-1 făcea să semene cu un vînzător de papagali şi ţigări, pul să discut cu el despre hainele pe care le va purta. i'Tedcre nemărginită în virtuţile unui costum cu pan-< ni ţi şi îşi schiţase în minte ©haină care l-ar fi făcut no fie cu un decan, fie cu un dentist. Cu mare greutate ins sâ-şi dea consimţămîntul pentru un costum care lâ semene mai curînd cu un fermier înstărit şi l-am I şi tundă părul scurt şi să şi-1 pudreze puţin. Apoi, nu dăduse încă ochii cu îngrijitoarea şi cu nepoată-sa, să se ferească de ele pînă ce va avea loc schimbarea. l'iirc un lucru foarte uşor să iei astfel de prevederi ; dar da zăpăceală, ca să nu zic nebunie, în care mă aflam, ^ n . i l atît de mult, îneît n-am izbutit să ies din casă' i" la orele 2 sau 3 după-amiază pentru a da curs hotâ-itt. Pînâ la întoarcerea mea, el trebuia să stea închis l i n i i ţ| jicntru nimic în lume n-avea voie să deschidă uşa. St»

îmi HS^ HÎ sMtna că n-aveam altceva mai bun de făcut

^m

Deoarece, după cîte ştiam eu, în Essex Street se afla o casă respectabilă, al cărui calcan era îndreptat spre Temp casă care se vedea de la ferestrele locuinţei mele, mă îndreptai mai întîi într-acolo şi avui norocul să închiriez etajul al doil pentru unchiul meu, domnul Pro vis. Apoi am pornit-o din prăvălie în prăvălie, ca să fac cumpărăturile trebuincios pentru schimbarea înfăţişării lui. După ce şi această tren fu isprăvită, îmi îndreptai paşii spre „Little Britain", pentru dezlegarea unor probleme care mă priveau numai pe mine. Domnul Jaggers şedea la biroul lui, dar cînd mă intrînd, se sculă numaidecît şi se aşeză în faţa focului. Acum, Pip, spuse el, fii prevăzător. Voi fi, domnule Jaggers, răspunsei eu, căci, pe dru mă gîndisem bine la cele ce aveam de spus. Nu te trăda pe tine, spuse domnul Jaggers, şi ai gri să nu trădezi pe nimeni. înţelegi ? Pe nimeni Să nu-mi s| nimic. Nu vreau să ştiu nimic. Nu sînt curios. Bineînţeles că mi-am dat seama că el ştia de veni omului. — Domnule Jaggers, spusei eu, vreau numai să mă a gur că ceea ce mi s-a spus este adevărat. Nu prea trag i dejde că nu-i adevărat, dar, totuşi, îmi pot îngădui să control Domnul Jaggers dădu afirmativ din cap. Cum ai zis % „Mi s-a spus" sau „am auzit" ? mă trebă el, aplecîndu-şi capul într-o parte, fără să se uitr mine ; stătea cu ochii în podea, de parcă ar fi ascultat c< „Mi s-a spus" presupune o comunicaţie verbală Nu poţi fi comunicaţie verbală cu un om din New South Wales 1 , n aşa ? Vreau să spun : „am aflat", domnule Jaggers. Bine. Am aflat de la un om cu numele de Abel Magwitch că el este binefăcătorul care s-a ascuns atîta timp de mine. Da, acesta este omul. spuse domnul Jaggers, din NefP South Wales. Şi numai el ?, întrebai eu. Numai el, răspunse domnul Jaggers. — Nu sînt atît de nebun, domnule Jaggers, in îi v| socotesc pe dumneavoastră răspunzător de greşelile şi . cluziile mele greşite, dar întotdeauna mi-am închipuit < domnişoara Havisham.
» Stat tn Australia, pe malul Oceanului Paeifio.

318

După cum spui şi tu, Pip, afirmă domnul Jaggers, du-şi spre mine ochii iui reci şi muşcîndu-şi arătătorul, nu sînt de fel răspunzător de toate acestea. — Şi totuşi părea-atît de probabil ! mă apărai eu, cu ilrobită. Nici urmă de dovadă, Pip, spuse domnul Jaggers, clă11.1 din cap şi strîngîndu-şi poalele hainei. Nu trebuie să lucrurile după apareneţe, ci numai după,dovezi. Nu I . I regulă mai bună. — Nu mai am nimic de spus, făcui eu oftînd, după o i îteva clipe. Am verificat ceea, ce am aflat, şi asta-i I — Acum, cînd, în sfîrşit, Magwitch — din New South - ţi s-a dezvăluit, spuse domnul Jaggers, înţelegi cît ni-am ţinut întotdeauna de fapte în tot timpul lelor dintre noi. Niciodată nu m-am îndepărtat nici cu i de linia precisă a faptelor. Iţi dai seama de asta ? îmi dau seama, domnule Jaggers. — L-am înştiinţat pe Magwitch — în New South Wales — uv6uie să aştepte de la mine să mă abat vreodată de la isă a faptelor. Şi i-am pus şi o altă condiţie. Mi s-a i scrisorile lui îmi dădea să înţeleg, foarte pe ocolite, ;;înd să vină să te vadă, aici, în Anglia. L-am pre- I H I . .1 nu vreau să mai aud de asta, fiindcă nu poate obţine "l" M .1 ; căci fiind expatriat pentru tot restul vieţii, reve-B| lui în această ţară ar fi o faptă criminală, care l-ar ex-i dcapsa supremă. I-am impus lui Magwitch această Mitic, spuse domnul Jaggers privindu-mă aspru. I-am scris, Htw «South Wales. Desigur că s-a călăuzit după spusele mele. I >< sigur, spusei eu. \ni fost informat de Wemmick, urmă domnul Jaggers i privire aspră, că a primit o scrisoare, datată la I1 uiiouth, de la un colonist cu numele de Purvis sau... iu Provis, propusei eu. II Provis, mulţumesc, Pip. Poate chiar Provis ? Ta i ştii că e Provis ! l).i, spusei eu. si zică ştii că e Provis ! O scrisoare datată la Portsla un colonist cu numele Provis, care cerea amăHf CU privire la adresa ta pentru Magwitch. Wemmick i-a nintele, după cum înţeleg eu, tot prin poştă. Pel in Provis ai primit lămuririle lui Magwitch din ii Wales. j
319

Da, prin Provis, răspunsei eu. La revedere. Pip, spuse domnul Jaggers, îniinzînd ţiiîna ; m-a bucurat să te văd. Dacă îi scrii Iul Magwit' New South Wales, sau dacă îi trimiţi veşti prin Provis, spt; te rog, că toate amănuntele şi chitanţele nesfîrşitei noastre socoteli îţi vor fi trimise ţie, împreună cu diferenţa de bani, fiindcă mai există o diferenţă de bani. La revedere, Pip ! Ne strînserăm mîinile, şi el mă privi cu asprime pîn;-ieşii din cameră. Trecusem de uşă, şi el tot mă mai privea aspru, în timp ce busturile murdare de pe rafft încercau să-şl deschidă pleoapele şi să mă împroaşte cu cuvintele : „Ce om !' aruncate din gîtlejurile lor umflate. Wemmiek plecase şi el, dar chiar dacă ar fi fost la pupi -trul lui, tot nu m-ar fi putut ajuta în nici un chip. Mă dusei de-a dreptul la Temple, unde îl găsii pe înfricoşătorul Provi» bînd rom cu apă şi fumînd tutun „Cap de negru", în deplină siguranţă, în ziua următoare, toate hainele pe care le cumpărasem fură trimise acasă, şt omul se îmbrăcă cu ele. Tot ce punea pe el îi venea mai prost decît ceea ce purtase înainte \cel puţin aşa mi se părea mie de amărît ce eram). După părerea mi u, era ceva în el care îţi lua orice nădejde de a-1 deghiza ( îl găteam mai mult, cu cît îl îmbrăcam mai elegant, cu atM semăna mai bine cu fugarul bătut de vînturi din ţara mlaştinilor. Pgsernne că această părere a minţii mele nelinişti datora faptului că faţa şi felul lui de a fi odinioară îmi d neau din ce în ce mai familiare ; mi se părea, de aserrn căşi tîra un picior, ca şi cum tot ar mai fi tras după greutate, şi că omul era puşcăriaş din cap pînă în pici' puşcăriaş în toate fibrele fiinţei sale. în afară de aceasta, înrîurirea vieţii singuratice pe < dusese în cocioabă îi dădea un aer sălbatic, pe care n haină nu izbutea să-1 domolească ; trebuie să mai adă mriurirea vieţii stigmatizate pe care o dusese printre sei lui şi, mai presus de toate, conştiinţa că acum trebuia păzească şi să se ascundă. în felul cum se aşeza sau stai 1 picioare, cum mînca şi bea, în felul cum chibzuia, cu o e\| chinuită, ţinînduşi capul între umeri, în felul cum îşi ■ din buzunar cui tul cu mîner de os, îl ştergea de picii tăia mîncarea, în felul în care ducea la gură paharele şi i ca şi cum ar fi fost nişte ulcele prost făcute, sau cum d p felie din bucata de pîine şi o muia în s"os, învîrtind-o de j împrejurul.farfuriei, ca şi cum ar fi vrut să se bucure cit B20

nuli ilc porţia de mincare, in felul in care îşi ştergea apoi cu pîinea pe care o înghiţea, în toate aceste gesturi ■ numărate alte mici împrejurări care se iveau zilnic, ■ i. <lipă, era ocnaş, criminal, rob,""*îără nici o putinţă de
I n ll .

ideea lui să poarte o umbră de pudră în păr, şi eu i i ţ a i , după ce însă mă^ opusei în ceea ce priveşte panta-i t i i i scurţi. Dar nu pot să asemăn efectul pudrei pe capul lui i Fectul sulimanmui pe faţa unui mort; tot ce era i i l m l l să rămînă ascuns în el străbătea în chip groaznic stra-liu-cln subţire de fard şi părea că izbucneşte, strălucind în Lml Iiituror. Renunţarăm numaidecît la pudră, şi omul raliu . ni părul lui cărunt tăiat scurt. 1 Mvmlele nu pot zugrăvi cît de îngrozitor mi se părea ii pe care mintea mea îl ţesea în jurul acestui om. Une< înd aţipea, strîngînd braţele fotoliului cu mîinile isc, şi cu capul lui pleşuv, tatuat de zbîrcituri adînci, I f n n . i . i i m piept, stăteam şi mă uitam la el, întrebîndu-mă mă Vor fi fost faptele liii şi împovărîndu-1 cu toate crimele I lume, pînă cînd mă cuprindea o dorinţă nebună de a sări H i ■ '.i .iun şi de a fugi de el. Groaza mea creştea într-atîta cu ■Te ceas care trecea, îneît cred că din pricina obsesiilor iiinuiau m-aş fi lăsat tîrît de această pornire, în ciuda i' i i K■facerilor cu care mă copleşise, în oiuda primejdiei afla, dacă n-aş fi ştiut că Herbert trebuia să se în|l'i.< ui eurînd. O dată, ia miezul nopţii, am sărit din pat i'put să mă îmbrac cu hainele cele mai proaste, cu ■dl N/i-l las acolo, împreună cu toate lucrurile care-mi aMlncjiu, şi să că înrolez ca soldat în armata Indiei. doiesc că o stafie m-ar fi înfricoşat mai tare, chiar Ilc acelea părăsite, chiar şi în serile şi nopţile acelea ■I, clnd vîntul vuia şi ploaia răpăia. 6 stafie n-ar fi putut Hf |ninsă şi spînzurată din pricina mea, iar gîndul că lui lucru i s-ar fi putut întîmpla şi groaza că lucru. < • petreacă într-adevăr aşa îmi sporeau spaima. lormea şi nici nu făcea un fel de pasienţe foarte comHy iu nişte cărţi zdrenţuite de joc — un fel de pasienţe I.ii văzusem niciodată pînă atunci şi nici n-am mai .....ci, însemnînd punctele cu nişte semne de cuţit ni i m i . ! - cînd, după eum spuneam, nu era prins de din aceste îndeletniciri, mă ruga să-i citesc: .^Limbi ii luicte!". în timp ce eu mă supuneam, el se uita
c li .

la mine, stînd în faţa focului, şi, fără să înţeleagă o bo. mă măsura cu un aer de director de expoziţie. Printre degt ! mîinii cu care îmi umbream faţa, îl vedeam cum pofteşti', gesturi de pântomimă, ca pînă şi mobilele din casă să observi dibăcia mea. Studentul necucernic din poveste, urmărit dt făptura monstruoasă pe care o plăsmuise, nu era mai nen<-cit decît mine, care eram urmărit de făptura care mă plăsmu ea pe mine ; şi sila cu care mă ofeream sporea pe măsurii această fiinţa mă admira şi mă îndrăgea mai tare. Îmi dau seama că descriu toate acestea ca şi cum ai durat un an întreg. De fapt, n-au durat decît cinci zile. Aşi tîndu-1 în fiecare clipă pe Herbert, nu îndrăzneam să ies casă decît-cînd îl scoteam pe Provis la aer, seara, după ce M ] întuneca. în cele din urmă, tot într-o seară, după masă tocmai aţipisem, frînt de oboseală — căci nopţile îmi erau burate şi odihna zădărnicită de vise înspăimîntătoare — i treziră paşii aceia bineveniţi, care răsunau pe scară. Provii care aţipise şi el, tresări la zgomotul pe care-1 făcui eu într-o clipă, văzui cuţitul strălucind în mîna lui. — Fii liniştit ! E Herbert ! spusei eu. Şi Herbert intră buzna pe uşă, purtînd pe obrajii lui pr peţimea celor şase sute de mile străbătute în Franţa. — Handel, dragul meu ! Ce faci, ce faci, ce faci ? am plecat de un an ! Pesemne că aşa s-a întîmplat, fiindcă slăbit şi eşti galben la faţă ! Handel, da... mă scuzaţi, vă Se opri din galopul de cuvinte şi din strîngerea d(. căci îl văzuse pe Provis ; acesta îl privea ţintă, pun cuţitul la loc şi bîjbîind prin buzunare după altceva. Herbert, dragul meu,, spusei eu, închizînd ami uşile, în timp ce Herbert se uita nedumerit, s-a întîmpla't c foarte ciudat. Acesta este... un oaspete de-al meu. Foarte bine, băiete ! spuse Provis, făcînd un p; inte cu cărticica cea neagră şi ferecată în mînă, apoi i st lui Herbert : Ia-o în mîna dreaptă. Dumnezeu să te trăi dacă ai să-ţi calci vreodată jurămîntul ! Sărut-o ! Fă cum vrea el, îi spusei lui Herbert. Aşa că Herbert se supuse, uitîndu-se la mine cu m rire şi mirare prietenească, iar Provis spuse, strîngîndw i maidecît mîna : — Acum ai jurat, ştii ? Şi să nu mă crezi nicioi I cuvînt dacă Pip n-o să se poarte cu dumneata ca un gentU
322

CAPITOLUL

41

in zadar aş încerca să descriu mirarea şi neliniştea lui 11 cînd ne aşezarăm toţi trei în faţa focului, iar eu îi laşii taina. E de-ajuns să vă spun că vedeam simţăminle zugrăvite pe faţa lui Herbert, şi, printre ele, sila mea ■ imul care îmi făcuse atîta bine. presia de triumf întipărită pe faţa omului, în timp ce <'steam, ar fi putut ea singură să ne îndepărteze de el •• i n ar mai fi existat şi alte pricini. Căci, în afară de faptul lădea seama de un lucru care-1 supăra, şi anume că, după sosire, se purtase ,,urît" — fapt asupra căruia îi ui Iferbert un întreg discurs de îndată ce eu sfîrşii cu i MI HM tainei — omul nu se gîndea că s-ar fi putut să nu ti < hlar atît de împăcat cu soarta mea. Cînd se lăuda că făl i n mine un gentlemam şi că venise să vadă cum jucam • ii rol pe socoteala averii lui nemăsurate, o făcea şi de drau, nu numai de al lui. Şi mintea lui ajunsese la conll/i.i nestrămutată că această laudă era nespus de plăcută iîndoi şi că amîndoi trebuia să fim foarte mîndri de i llmplate. Cu toate că, vezi dumneata, îi spunea el lui Herbert, Iii i perorase cîtva timp, îmi dau foarte bine seama că, de lini iun venit, o singură dată, timp de cîteva minute, m-am In i 'i II cit. I-am şi spus lui Pip că ştiu că m-am purtat urît. i v;'i necăjiţi, că doar n-am făcut eu din Pip un gentle■I ţi nici el n-o să facă din dumneata un gentleman fără ca i im cum se cuvine să mă port cu voi ! Mâi băiete, şi |(ni<< il.i, prietenul lui Pip, să ştiţi c-e să-mi pun o botniţă. i mi am şi pus botniţă de cînd mi-am dat în petic, şi botniţă şi am s-o port mereu. Desigur! spuse Herbert, dar vorba aceasta nu părea ■ ■ nicidecum, căci arăta, săracul, nedumerit şi amărît. I i aşteptam ca omul să se ducă şi să ne lase singuri ; ne că el- nu se îndura să ne părăsească şi rămase cu i lîrziu. Era trecut de miezul nopţii cînd mă dusei cu Street şi-1 lăsai, în deplină siguranţă, în faţa porţii a casei în care îi găsisem adăpost. Şi cînd- uşa se in II rma lui, mi se păru că, din noaptea cînd sosise, i turat pentru prima oară. Nn puteam să scap de amintirea neplăcută a omului de |l de aceea, ori de cîte ori ieşeam la plimbare cu 323

oaspetele meu, pe întuneric, şi cînd mă întorceam cu el priveam în gurul meu. De data aceasta făcui la fel. Şi puntul că într-un oraş mare e greu să scapi de bănuiala că eşti m mărit atunci cînd te simţi cu musca pe căciulă, nu-mi a crede că oamenii pe care-i vedeam nu se sinchiseau de HUN cările mele. Puţinii trecători din seara aceea îşi vedeau de; drtl mul lor, şi strada era pustie cînd mă întorsei în Templl Nimeni nu ieşise pe poartă împreună cu noi şi nimeni nu intlfl o dată cu mine. Cînd trecui pe lîngă fîntînă, văzui fer. din spatele casei lui Provis luminate strălucitor, ceea ce ii linişte ; apoi, oprindu-mă pentru cîteva clipe în pragul unde locuiam eu, înainte de a sui scara, văzui că Garden ('om!, erar la fel de liniştit şi de pustiu ca şi scara casei melc, m care aveam să o urc cîteva clipe mai tîrziu. Herbert mă primi cu braţele deschise .; niciodată pin tunci nu simţisem, ca în seara aceasta, ce binecuvintar* ■ ai un prieten. După ce îmi spuse cîteva cuvinte înţelept vinte de prietenie şi îmbărbătare, ne aşezarăm ca să studltli chestiunea. Ce era de făcut ? Scaunul pe care şezuse Provis se afla in acelaşi loc ; am uitat să vă spun că omul avea un fel nehotărît de mişca prin casă, de parcă ar fi fost la cazarmă, şi un special de a-şi scoate luleaua, tutunul „Cap de negru", pachetJ de cărţi de joc, cuţitul şi tot ceea ce avea în buzunare, cum această serie de mişcări ar fi fost însemnate undeva pe <> tablă. Herbert, cum vă spun, se aşeză pe scaunul care i şese acolo unde şezuse Provis, dar în clipa următoare sări B sus, împinse scaunul la o parte şi-şi luă altul. După acesi nu mai era nevoie să-mi spună că prinsese silă de birn torul meu şi nici eu nu mai aveam nevoie să-i mărtu cele se simţeam. Mărturisirile. acestea ni le făcurăm t rostim nici o silabă. Ce anume, îi spusei tu lui Herbert, după ce acest! simţi în siguranţă pe celălalt scaun, ce anume e de făcut ? Dragul meu Handel, răspunse el, cu capul în mii sînt prea uluit ca să mai pot gîndi. Aşa eram şi eu, Herbert, cînd am primit prima luvl tură. Totuşi, trebuie să fac ceva. El e gata să zvîrle dii cu banii pentru cai, trăsuri şi alte nebunii costisitoare Tr| buie să fie oprit într-un fel. Vrei să spui că nu poţi primi... Cum aş putea ? izbucnii eu, căci Herbert se < Gîndeşte-te cum arată ! Uită-te la el 1
324

^^^

Un fior ne străbătu, fără să vrem. .Şi, totuşi din păcate, adevărul e eâ omul se simte ii de mine; e puterniG legat de mine. Ce soartă! Sărmanul meu Handel! spuse. Herbert. Şi apoi, gîndeşte-te, spusei eu, cît îi datorez chiar dacă i Hesc aici şi nu mai iau nici un ban de la el I Şi, pe urmă, • i l i l de încurcat în datorii, tare încurcat, mai ales acum, na] am nici o speranţă şi nu sînt pregătit pentru nici o UT Ic şi nici nu sînt în stare să faG ceva ! I ,asă, lasă ! protestă Herbert. Nu spune că nu eşti în ■ de nimic. • Dar de ce sînt în stare ? Ştiu un singur lucru de ears i IN stare, anume: să mă înrolez în armată. Şi aş fi plecat , dragă Herbert, dar voiam să aflu mai întîi sfatul ieten drag. ] ,i \ acest punct simţii cum mă părăseşte curajul; Herbert prinse mîna într-o strîngere caldă şi se prefăcu că nu nimic. - în orice caz, dragă Handel, spuse el îndată după aceea, iei un rost să. te înrolezi. Chiar dacă te-ai lipsi de aei de binefacerile şi de favorurile acestea, cred că ai II slaba nădejde de a-ţi plăti, într-o zi, toate datoriile, înrolezi în armată, nădejdea nu-i prea mare. Şi apoi, Olt. Te-ai simţi de o mie de ori mai bine dacă ai lucra i lui Clarriker, aşa mică cum e. Ştii, eu îmi dau I devin asociatul lui. •<_ i IITU I băiat! Nu prea bănuia el cu ai cui bani ! Dar mai e ceva, spuse Herbert. Omul acesta neştiutor ni hotărît, ca orice om pe care-1 urmăreşte de mult i. Mai mult decît altul, mie mi se pare (poate că-1 ri'şlt) că e un om îndîrjit şi fioros din fire. Iu că este, răspunsei eu. Să-ţi spun ce dovadă am. Ni I . u n spus ceea ce am mai amintit o dată în povestirea Intllnirea cu celălalt ocnaş. : ■i ? spuse Herbert. Ia gîndeşte-te puţin .' Omul vine rimejduindu-şi viaţa, ca să-şi îndeplinească gîndul I Urmărea. în clipa în care se vede ajuns la ţintă, după muncă şl aşteptare, îi tragi pămîntul de sub picioare, îi 11 jindul şi faci ca tot cîştigul lui de pînă acum să A lipsit de valoare. Crezi că, în halul ăsta de dezamă-U ii m stare să facă eriee ?
32 *>

■•— Mi-am dat seama de asta, Herbert, pînă şi în vis. Şihl asta din seara nenorocită a sosirii lui. Nimic nu mi s-a părul mai limpede decît faptul că se va lăsa prins. — Atunci, poţi fi sigur, spuse Herbert, că primejdia < Altă putere nu are asupra ta cît timp rămîne în Anglia, ţi dacă-1 părăseşti, nebunia aceasta va fi primul lui pas. Eram atît de îngrozit la gîndul acesta, care mă apăsa (U la începutul începuturilor şi a cărui împlinire m-ar fi să mă socotesc întrucîtva ucigaşul lui, încît n-am mai pui ni sta locului şi am început să mă plimb încoace şi încolo spus lui Herbert că dacă Provis ar fi- recunoscut şi prins, ciuda voinţei lui, eu tot m-aş simţi nenorocit, gîndindu-fără să vreau, m-am făcut vinovat de acest lucru. Acesta adevărul, deşi mă simţeam atît de nenorocit văzîndu-1 în bertate şi în preajma mea, deşi mi-ar fi plăcut mai mult lucrez la fierărie toată viaţa decît să fi ajuns aici ! Dar n-avea rost să ne depărtăm de întrebarea : „Cei d -făcut ?". Primul şi singurul lucru pe care-1 putem face Herbert, este şă-1 scoatem din Anglia. Trebuie să-1 îr tu, şi poate că aşa se va lăsa convins să plece. Dar oriunde l-aş duce, l-aş putea împiedica oan întoarcă ? Dragă Handel, nu e limpede că aici, cu Newi ( strada de alături, e mult mai primejdios să-i spui ce gî şi să-1 scoţi din minţi decît dacă te-ai afla în altă | [Numai de-am putea să găsim un motiv de plecare, pe cai legăm de celălalt ocnaş, sau de orice altă întîmplare din lui. — Şi încă ceva ! spusei eu. oprindu-mă în faţa Iu bert, cu mîinile desfăcute, ca şi curo aş fi cuprins cu eli deznădejdea mea. Nu ştiu nimic despre viaţa lui. Am că mă cuprinde nebunia stînd aici o noapte, întreagă şi \ du-1 atît de legat de bucuriile şi nenorocirile mele, f ştiu despre el atlceva decît că e păcătosul acela nenoroci m-a înspăimîntat timp de două zile în copilărie ! ^ Herbert se sculă, mă luă de braţ şi ne plimbarăm an: încet prin odaie, cu ochii la covor. Handel, spuse Herbert, oprindu-se, eşti sigur cu un mai poţi bucura de nici o binefacere din partea lui ? Eşti s Cît se poate de sigur ! La fel ai spune şi tu dacîn locul meu.
326

t

— Şi eşti sigur că "trebuie s-o rupi cu el ? llcrbert, mă mai poţi întreba? — Dar simţi totuşi, trebuie să simţi, dragoste pentru viaţa i ' - e l şi-a primejduit-o din pricina ta, pentru viaţa pe MU ii c b i i i e să-1 împiedici, dacă se mai poate,'să şi-o primej^■UK'iV Aşa că trebuie să-1 scoţi din Anglia înainte de a mişca H) i i i (i pentru a te scoate pe tine din încurcătură. După B*it, «capă de bucluc, pentru numele lui Dumnezeu, şi © s-o 1IIMI< HI noi doi la capăt, măi băiete ! [ După aceste cuvinte, m-am simţit mai liniştit strîngînd ■li' i n Ilerbert şi plimbîndu-ne mai departe prin odaie, fără li lioi.'irît nimic altceva. Şj acum, spusei eu, cu privire la felul cum pot afla >■ i « v i i ilcspre povestea lui, nu cunosc decît o singură cale. Io ..i-l întreb de-a dreptul. Da, întreabă-1, spuse Herbert, mîine dimineaţă la masă. i ii omul spusese, cînd îşi luase rămas bun de la Herva lua gustarea de dimineaţă împreună cu noi. I >i I i'.i ce făcurăm acest plan, ne duserăm la culcare. In cea am fost chinuit de cele mai groaznice vise şi ■) Iri'/it ostenit; mă cuprinse din nou teama de care scă-^■t In timpul nopţii, anume că omul fusese arestat pentru Hţim- din surghiun. Şi după ce m-am trezit, n-am mai lin i p . i de teama aceasta. ii veni la ora hotărîtă, îşi scoase cuţitul din buzunar la masă. Era plin de planuri pentru gentleman-ul ■ h chuie să fie fără cusur, ca un adevărat gentleman", i să atac mai repede portofelul pe care mi-1 lăsase. tn care locuiam drept o locuinţă provizorie şi ■ să caut, un colţ mai elegant, lîngă Hyde Park\ i t u avea şi el „un culcuş". După ce sfîrşi cu mîn' se cuţitul de pantaloni, îi spusei, fără nici un Hţ <lc Introducere : după ce ai plecat, i-am povestit prietenului II in te-au găsit soldaţii luptîndu-te în mlaştini* aminteşti? i nii-amintesc ? spuse el. Te cred ! i să ştim şi noi cîte ceva despre omul acela şi incuta. E nefiresc să nu ştiu mai mult despre nici voi şi, mai ales, e nefiresc să nu ştiu despre dum1111 decît am fost în stare să-i povestesc lui aseară.
i aii

din Londra, aflat în preajma parcului cu acelaşi

327

Mu crezi câ rtvnm^nîui e Toarte potrivit ca să ne mai spu ceva ? — Bine, spuse el după puţină gîndire. Ai gurat prici al lui Pip, ştii doar ? JV — Sigur, răspunse Herbert. Jurămîntul a fost făcut şi pentru ce am să eu acum, stărui el. Tot ce spun eu ! Aşa am şi înţeles. Şi să nu uitaţi : Orice-aş fi făcut, am ispăşit şl plătit cu vîrf şi îndesat ! stărui el din nou. Aşa să fie ! îşi scoase pipa lui. neagră şi era gata s-o umple cu tu „Cap de negru", dar apoi, uitîndu-se la tutunul din mîna se păru eă i-ar putea încurca firul povestirii. Puse tutur la loc, îşi înfipse luleaua într-una din butonierele hainei, aşeză cîte a mînă pe fiecare genunchi şi, după ee ar privire încruntată spre foc. îşi ridică ochii spre noi şi n< ce urmează.

î

cele

CAPITOLUK

42 fac La vă

— Măi băiete, şi tu, prietenul lui Pip. N-am de , spur» viaţa mea ea un eînteG sau ca e poveste. Dar scurtă şi pe înţelesul tuturor, o s-o spun în eîteva ei închisoare şi afară, şi iar la închisoare şi iar afară, la închisoare şi Iar afară. Acum ştiţi totul. Cam asta pînă cînd m-au îmbareat-după ce Pip s-a purtat cu r prieten De toate am păţit, dar spînzurat n-am fost încă. Am ţinut sub cheie, ca un ceainic de argint. M-au cărat eîiul cînd colo. ba m-au scos dintr-un oraş. ba din altul ; m-au şi la stîlp. şi m-au bătut cu biciul, şi m-au chinuit, şi fugărit. Nu ştiu unde m-am născut nici cit ştiţi voi. Cirul început să judec cît de cît, eram în Essex * şi furam g să am ce mînca Mi-amintesc că plecase cineva din ca ştiu cine, parcă un tinichigiu, şi că a luat cărbunii ci ai-a lăsat în frie. • ' • '
Comitat in Ai.gua, pe coasta Mării Nordului.

mea, ca un I'

'i c:ă mă cheamă IMagwitch şi eă numele de botez mi-e i < II in am aflat? Aşa cum am aflat că păsările din tufiş mă piţigoi, mierle şi vrăbii. M-aş fi gîndit că poate e II II că mă cheamă aşa, dar fiindcă am văzut eă numele Irllor erau adevărate, m-am gîndit că şi al meu tot adei1". cîte mi-amintesc eu, nu. se afla suflet de om care I li pe Abel Magwitch, care era tot atît de gol pe dinftl I ' i şj pe dinăuntru, fără să se sperie de el şi să-1 fugă■ • I I I să-1 prindă. Eram prins mereu, mereu, aşa că am mai mult sub cheie. * i ;i fost în timpul cînd eram un puşti zdrenţuit, de ţi 1 i lă să te uiţi la mine (nu că m-aş fi uitat vreodată idă, că nu* prea cunoşteam eu multe case mobilate), şl ■ i Ieşit numele că-s înrăit. „Asta-i unul tare înrăit", i temnicerii oamenilor care vizitau închisoarea, ară-ii pe mine : Iliu „băiatul ăsta mai mult prin închisori stă". « IIHIK n i i se uitau la mine, şi eu mă uitam la ei, şi unii îmi pul —mai bine mi-ar fi măsurat stomacul — şi alţii | d M I I ' . I I I cărţi pe care nu puteam să le citesc sau îmi ţineau ■pilAri pe care nu le pricepeam. Toţi îmi dădeau zor cu ii Dar eu ce dracu era să fac? Trebuia să yîr şi eu in hurduhan, nu-i aşa? Dar-văd c-am început să mă li vorbă, şi eu ştiu ce se cuvine şi ce nu. Măi băiete, iul lui Pip, nu vă fie frică c-o să vorbes© urît. II hoinăreală, mai cu cerşit, mai cu hoţii, mai lucrînd tînd apucam şi eu, măcar că asta nu se întîmpla după'cum "vă închipuiţi şi voi dacă vă gîndiţi că iţi fi fost prea bucuroşi să-mi daţi de lucru, aşa îmi mu zilele; ba eram vînător pe ascuns; ba plugar; am )\ niţeluş căruţaş, nîţeluş negustor ambulant, niţeluş din riile astea nebănoase şi care te bagă în încurcătură, ti ajuns şi eu bărbat. Un dezertor, îmbrăcat în zdrenţe, i . i t să citesc, odată, într-un han de călători ; şi un umbla din sat în sat şi se iscălea în faţa oricui îi ,...... penny, m-a învăţat să scriu. Pe atunci nu eram url in ir uşa ca acum, dar tot am stat destul sub lacăt. ie de cai din Epsom *— sînt peste douăzeci de l' ituncl —am cunoscut un om, căruia, dacă l-aş avea la 1flŞ crăpa scăfîrlia cu vătraiul ăsta, aşa cum desfaci
In Anglia, unde se află un mare hipodrom; aici ae aî^argâ

329

un cleşte de rac; îl chema Compeyson ; şi ăsta-i omul, ■ băiete, pe care-1 băteam acolo, în şanţ, aşa cum i-ai spus [oa bine prietenului tău aseară, după ce am plecat. Compeyson ăsta 0 făcea pe boierul ; fusese la un inU-i şi era foarte învăţat. Avea glasul dulce şi purtări de gev man. Era şi frumos pe deasupra. în seara dinainte de cu l-am găsit într-o magherniţă de pe cîmp, unde mă duc şi eu. El şi încă vreo cîţiva stăteau la mese cînd am intrat eu,' şi cîrciumarul (care mă cunoştea şi era glumeţ din fire) mlj strigă şi spuse : „Cred că ăsta-i omul de care aveţi nev<> adică eu. * Compeyson s-a uitat bine la mine, şi eu m-ara uit;r la el. Avea un ceas cu lanţ şi un inel, un ac în piept şi nişln haine frumoase. ,,—■ După mutra dumitale, s-ar zice că nu prea eşti norocos", îmi spuse Compeyson. „— Da stăpîne, niciodată n-am fost prea norocos". (Tfl mai ieşisem din închisoare la Kingston \ unde mă închisese! pentru vagabondaj. Nu că nu s-ar fi putut să.mă fi închis | pentru altceva, dar atunci aşa se întîmplase). „— Roata norocului se învîrteşte. îmi zise Compeys poate că. s-o învîrti şi a dumitale". Eu îi spun : „— Sper să se întîmple aşa. E şi timpul". „— Ce ştii să faci ?" zice Compeyson. „— Să mănînc şi să dorm, spun eu ; dacă găsesc ce". Compeyson a rîs, s-a uitat bine la mine. mi-a întins i şilingi şi mi-a dat întîlnire pentru seara următoare, tot ;u în seara următoare m-am dus la Compeyson, tot ai şi el m-a făcut omul şi asociatul lui. Şi care credeţi că afacerea în care Compeyson şi cu mine trebuia să fim ciaţi ? Treaba lui Compeyson era să facă şarlatanii, să falşi iscălituri, să pună în circulaţie bani furaţi şi lucruri din a: Treaba lui Compeyson era să facă tot soiul de potlogării, upo| el se spăla pe mîini, se alegea cu cîştigul şi lăsa pe un altul să-i facă treaba. N-avea inimă nici cît o piatră, era rec gheaţa, şi capul lui era capul dracului, de care am mai vo o dată pe ziua de azi. Mai era unul cu Compeyson, îi spunea Arthur, nu efl fi fost botezat aşa, dar aşa-1 porecliserăm noi. Omul îmbolnăvise de oftică, şi arăta ca o umbră cînd te uitai Li
Localitate în Surrey, Anglia.

339

cu Compeyson avuseseră o încurcătură urîtă cu o dombogată, cu cîţiva ani în urmă, şi făcuseră o grămadă i. dar Compeyson punea rămăşaguri, juca cărţi şi chel-C< un rege. Aşa că Arthur se prăpădea, şi încă în sărăcie, pacostele se spărgeau în capul lui, iar nevestei lui ion (căreia el îi cam dădea cu piciorul) îi era milă de HI . r ,i doar Compeyson n-avea milă de nimeni şi de nimic. Aţ fi putut să mă gîndesc la ce păţise Arthur, dar nu [Indit şi nici n-am să vă spun că voiam marea şi sarea, 11 >st ar avea, măi băiete şi măi prietene ? Şi aşa, am i 0 cu Compeyson, şi nu eram decît o biată unealtă în M Iul. Arthur trăia în podul casei lui Compeyson (lîngă iii . i n i ) , şi Compeyson ţinea cu grijă socoteala de tot ce ' i pentru locuinţa şi mîncarea lui, pentru cazul cînd ar face sănătos şi ar vrea să rupă tovărăşia. Dar n-a H ' nit, şi Arthur şi-a încheiat toate socotelile. Să fi fost iu a treia oară.cînd îl vedeam în viaţa mea; era I , luziu, şi el a venit tîrîş-grăpiş pînă în salonul lui m, îmbrăcat doar într-un halat de flanelă, cu părul ■ sudoare, şi i-a spus nevestei lui Compeyson : lly, «ău că e sus în odaia mea şi nu pot să scap îmbrăcată în alb, spunea el, şi are flori albe în păr M . i rău, îi atîrnă un giulgiu pe mîini şi spune că, • limineaţa, vrea să mă acopere cu el", ompeyson i-a spus : Prostule, nu ştii că ea are trup de om ? Şi cum ar i ajungă sus, la tine în odaie, fără să intre pe uşă H| fereastră şi fără să urce scările ?". Nu ştiu cum a ajuns, spuse Arthur, tremurînd de ir s t ă în colţul odăii, la picioarele patului, şi-i tare ■I sus, în dreptul inimii ei zdrobite — tu i-ai zdrovfid picături de sînge". ion era îndrăzneţ ,1a vorbă, dar era un laş fără i ' u te pînă sus cu bolnavul ăsta, care aiurează, i-a tei lui. Şi tu, Magwitch, dă-i o mînă de ajutor, , ■ I nu se apropia niciodată de odaia lui Arthur. , I . I l u i Compeyson şi cu mine l-am băgat pe Arthur HI pat, dur el vorbea într-aiurea: i i i . i l i v, i la ea ! ţipa el. Se uită la mine şi flutură 1 N-o vodeţi ? Uitaţi-vă la ochii ei ! Nu-i înspăii vezi cit e de nebună ?". Pe urmă striga : „O să-1
331

arunce peste mine şl s-a sfirşit cu mine ! Luaţi-1 din mini ea, luaţi-1 !". Se agăţa de noi şi tot vorbea mai departe cu ea şi i rfij pundea, de mi se părea şi mie c-o văd aievea. Nevasta lui Compeyson era învăţată cu aiurelile lui; i-i dat ceva de băut, ca să scoată spaima din el, şi, încetul ci încetul, s-a liniştit. „— A plecat! A fost pe aici sfătuitorul ei ?'V „— Da", răspunse nevasta lui Compeyson. „— Şi i-aţi spus s-o încuie şi s-o zăvorască în casă ?". „— Da". „— Şi să-i smulgă urîciunea aia din mînă ?". „— Da, sigur". „— Eşti o femeie bună, spunea el ; te rog, nu mă orice s-ar întîmpla, şi-ţi mulţumesc". Şi a stat omul liniştit pînă aproape de ora 5,' şi ai i a sărit din pat cu un ţipăt şi a început să strige cît îl ţinM gura : „— Uite-o ! Iar are giulgiul la ea. îl desface. Vine din colţ. Vine la patul meu. Ţineţi-mă amîndoi, fiecare într-o parte, n-o lăsaţi să m-atingă cu el. Ha ! I-am scăpat de data asta. N-o lăsaţi să mi-1 arunce pe umeri. N-o lăsaţi să mă ridice şl să mă cuprindă cu el. Mă ridică. Ţineţi-o !". Şi s-a ridicat în capul oaselor şi a murit. Compeyson nu s-a necăjit prea tare, fiindcă-jnoarte. Arthur era o uşurare pentru amîndoi. Pe urmă, ne-ani pm împreună pe treabă şi, la început, m-a pus să jur (era Coarţj priceput) pe cartea mea. Ştii, cărticica asta neagră, măi băii i<. pe care l-am pus şi pe prietenul tău să jure. Nu mai spun cîte a plănuit Compeyson şi cît am făcui că ar dura o săptămînă întreagă, vă spun doar, măi băielr •>! tu, prietenul lui Pip, că omul ăsta m-a vîrît într-o asenumn urzeală, că m-a făcut robul lui "Mereu îi datoram bani, i eram sub pumnul lui. mereu lucram şi mereu mi-era pielii în primejdie. Era mai tînăr ca mine, dar era viclean şi ÎJ şi mă întrecea de cinci sute de mii de ori şi n-avea înd de nimio. Femeia mea, atunci cînd m-am încurcat... Ia e te-te, omule ! Pe ea nu trebuie s-o amestec în... Omul se uită ca zăpăcit în jurul lui, ca şi cum şi-. pierdut şirul în cartea amintirilor din care citea ; îşi în faţa spre foc, îşi întinse şi mai tare mîiniJe pe genunchi le ridică şi le cobori din nou.
332

Nu-i nevoie să povestesc şi asta, spuse el, privind încă i ni jurul lui. Timpul cît am lucrat cu Compeyson a fost ii amarnic din toată viaţa mea ; dacă am spus asta, am I l o t u l V-am spus că m-au judecat o dată pentru un delict, | >■ mei cînd lucram cu Compeyson? I n răspunsei : Nu. Bine! făcu el. Am fost judecat şi m-au condamnat. n spun că am fost arestat de două sau trei ori pentru ■MilHi în cei patru sau cinci ani cît a ţinut tovărăşia noasdlJ n-au avut dovezi. Pmă la urmă, Compeyson şi cu H M .mi fost amîndoi condamnaţi pentru că am pus în circu-• I'• "1','le bani furaţi şi mai erau şi alte învinuiri. 1 inpoyson mia spus : l'iecare se apără pe socoteala lui ; nu e nici o legă-|l .1 n i r e noi doi", şi atîta tot. ' ■ i < i i eram sărac lipit pământului, aşa încît mi-am vîndut *• • • l i . unele, în afară de cele de pe mine. şi tot nu l-am 11*•' lua pe Jagger. nc-^am aşezat pe banca acuzaţilor, am văzut, de la ■ ", cit de boieros arăta Compeyson, cu părul lui creţ, cu l' Iul negre şi cu batista albă. şi ce grosolan şi pîrlit eram ■ a citit acuzarea şi s-au spus care sînt dovezile, arn i i' seamă cît de greu apăsau toate pe spinarea mea şi Tlli puţine erau puse pe seama lui. Şi cînd s-au depus- măr-| l i i ' un văzut că eu fusesem totdeauna capul răutăţilor, după HI jurămintele martorilor, că mie mi se plătiseră ■ I« - ti 11 ii i banii, că eu trăsesem firele şi că mă alesesem cu l ii atunci cînd a venit rîndul apărării, am văzut şi |l limpede planul, fiindcă apărătorul lui Compeyson spunea : Domnule preşedinte şi domnilor, vedeţi în faţa ochi-^Bjmnruvoastră, unul lîngă altul, doi oameni pe care îi i ' b i de Ia depărtare ; unul, cel mai tînăr, e bine-Kll ^1 vă va vorbi ca atare; al doilea, cel mai în vîrstă, icre. şi vă va vorbi tot ca atare ; unul cel mai tînăr, i/ut decît arareori la asemenea treburi şi se bănu-1 - . i ar fi fost amestecat în afacerile acestea ; celălalt, fost amestecat mereu, şi vinovăţia luî a fost do-II 1 Cu 1 nu este decît un singur vinovat, vă mai puteţi 1- c acela? Şi dacă sînt doi vă mai întrebaţi oare Hi i l n i 1 mai vinovat?" şi alte lucruri din astea. 1 ri, 1 a venit vorba de r-ar-irter O>mpevson era aceîa i" ■ .. la .şcoală, şi cutare şi cutare coleg de "al lui a ajuns
333

departe, şi martorii îl cunoscuseră pe Compeyson în cutare club şi societate, şi spuneau despre el numai lucruri bun* Nu eram eu oare omul care mai fusese judecat şi altă care eram cunoscut ca un cal breaz prin toate casele d< recţie şi toate închisorile din ţară ? Şi cînd a venit vorba dt> ţinut discursuri, nu era Compeyson acela care le vorbea, în fim-dînduşi la fiecare cuvînt faţa în batista albă, şi mai punea şi poezii în discursul lui, şi nu eram eu acela care nu pi> să le spun decît: „Domnilor, omul. ăsta de lîngă mine mai mare păcătos din lumea asta ?". Şi cînd a fost vorl se dea verdictul, n-a fost oare Compeyson acela pentru au cerut îndurare, fiindcă era bun din fire, dar se s t - într-o tovărăşie proastă, şi nu tot el a fost omul care a vorbit numai rău de mine, şi n-am fost eu acela de care nu s-a durat nimeni cu alt cuvînt decît „vinovat ?". Cînd i-am s| lui Compeyson : „Las', că ieşim noi din tribunal, şi bucăţi fao din tine !", nu 1-a rugat Compeyson pe judecător să-1 ai şi n-au pus oare temniceri între mine şi el ? Şi cînd au sentinţa, n-a luat el numai şapte ani, şi eu, paisprezece ? #1 n-a zis judecătorul de el că-i pare rău, fiindcă ar fi putui ajungă departe, iar de mine că sînt un criminal vechi şi "Ir,' şi că o să ajung şi mai rău ? Omul se înfierbîntase tare, dar se stăpîni ; răsuflă s de două-trei ori, înghiţi de cîteva ori şi, întinzîndu-şi n spre mine, spuse, ca să mă liniştească : — Fii pe pace, n-o să vorbesc urît, măi băiete ! Se încinsese atît de tare, încît îşi scoase batista şi-şi şti faţa, capul, gîtul şi mîinile înainte de a povesti mai dep.i — I-am spus lui Compeyson că fac bucăţi din el şi mi am zis : „Dumnezeu să facă bucăţi din mine dacă n-oi face . Eram amîndoi pe acelaşi vas de ocnaşi, dar, mult timp, n putut să ajung pînă la el, măcar c-am încercat. Pînă la urm|^_ tot l-am luat pe la spate, i-am dat un pumn în obraz, ca sâ sa întoarcă şi să pot face bucăţi dn faţa lui, dar m-au văzul au pus mîna pe mine. Carcera de pe corabie nu era prea i zavă pentru un om care se pricepea la carcere şi ştia să inout* şi să se arunce în apă. Am ajuns pînă la mal şi m-am ascunl printre morminte, fericindu-i pe cei care erau înăuntru i'î scăpaseră de toate relele, şi atunci l-am văzut mai î n i i i băiatul meu ! Şi se uita la mine cu o privire drăgăstoasă, care mă I sămi fie din nou scîrbă de el, deşi mi-era tare milă de biciul om. 33 î

l)e la băiatul meu am înţeles că tot în mlaştini se află peyson. Pe legea mea, cred că el fugise de pe corabie cz;i mea, fără să ştie că eu ajunsesem la mal. L-am • 11 (i Hucăţi am făcut din mutra lui. „Şi acum, mi-am zis fiindcă nsta-i cel mai mare rău pe care pot să ţi-1 fac — că mine nu mă sinchisesc — te trag înapoi !". Aş fi înotat aşa, I de păr dacă n-aş fi avut încontro, şi tot l-aş fi dus «'i |M' corabie, chiar dacă nu ne-ar fi găsit soldaţii. Nii'.ur că. pînă la urmă, tot el" a ieşit basma curată — doar un caracter atît de frumos ! Zicea că a evadat fiindcă in i mise de frica mea şi a gîndurilor mele ucigaşe ; şi pef. .1 lui a fost uşurată. Pe mine m-au pus în fiare, m-au pot Iurăşi şi mau deportat pe viaţă. Dar, vedeţi voi, măi Iu, prietenul lui Pip, că n-am rămas acolo pe toată fi, de vreme ce sînt aici. fii' şterse din nou cu batista, cum făcuse şi adineauri, şi încet din buzunar o mînă de tutun, îşi desprinse fliin de la butonieră, o umplu încet şi începu să fumeze. A murit ? întrebai eu după cîteva clipe de tăcere. < ine să fi murit, măi băiete ? i 'mnpeyson. Poţi să fii sigur că, dacă trăieşte, speră că eu sînt , fcpuse el cu o privire furioasă. N-am mai auzit nimic ii scrisese ceva cu creionul pe coperta unei cărţî. împinse încetişor cartea spre mine, în timp ce Prpvis • II ochii la foc, iar eu am citit: Numele tînărului Havisham era Arthur. Compeyson e spunea că e iubitul domnişoarei Havisham". •ichis cartea, făcîndu-i lui Herbert un semn abia văzut şl am pus-o deoparte ; dar nici unul din nou n-a <> vorbă, ci am rămas cu ochii la Provis, care fuma

CAPITOLUL

43

lAbovi ca să mă întreb a cîta parte din sila mea se datora Estellei ? De ce m-aş opri din drumul i starea sufletească ce mă cuprinsese înainte de ea la oficiul de diligente, în ziua în care încer335

casem să scap de aerul închisorii, cu starea sufletească cuprindea acum de cîte ori.mă gîndoam la prăpastia d i n t n frumuseţea şi mîndria Estellei şi fugarul reîntors, pe i adăposteam eu? Căci această oprire nu mi-ar netezi c i n unu şi nici n-ar face sfîrşitul mai bun ; lui nu i-ar ajuta cu uimii iar eu nu rn-aş simţi mai uşurat. Povestirea lui sădise în sufletul meu o nouă teamă *jnai bine zis, povestirea lui dăduse formă şi înţeles UJ meri mai vechi. Dacă Compeyson era în viaţă şi aflase d( toarcerea lui, nu era greu să ghicesc urmările. Că acest peyson avea o frică de moarte de Provis, asta o ştiam i bine decît ei amîndoi ; şi era greu să-ţi închipui că un firea pe care i-o zugrăvise Provis ar şovăi să scape totdeauna de un duşman atît de temut, folosindu-se de m foarte sigur al denunţului. Nu-i pomenisem şi nici nu voiam să-i pomenesc vi < ■■ lui Provis despre Estella, cel puţin aşa eram hotărît. Dar i Spus lui Herbert că, înainte de a pleca în străinătate, trebu s-o văd şi jDe Estella, şi pe domnişoara Havisham. I-arh s aceasta în seara în care Provis ne spuse povestea lui, dup ramaserăm singuri. Am luat hotărîrea să mă duc la Ricinii a doua zi, şi aşa am şi făcut. Cînd mă înfăţişai înaintea doamnei Brandley, ace; chemă pe servitoarea Estellei, care îmi spuse că stăpîn plecase la ţară. Unde ? La „Satis", ca de obicei. „Nu c. obicei", spusei eu, fiindcă pînă atunci nu plecase înc.i dată acolo fără mine. Am întrebat cînd avea de gînd s, întoarcă. Fata îmi răspunse cu un aer stînjenit, care îmi spori dumerirea, că Estella va rămîne acolo mai mult timp. vorbele acestea nu înţelesei nimic altceva decît că scopul eraca eu să nu înţeleg nimic, şi mă întorsei acasă foarte ab;'i O altă consfătuire nocturnă cu Herbert, după plec Provis (îl duceam întotdeauna pînă acasă şi mă uitam ;r în jurul meu), ne duse la concluzia că nu trebuie să-i spui încă nimic despre plecarea în străinătate înainte de în ten rea mea de la domnişoara Havisham. între timp, Herbert ■ mine trebuia să ne gîndim fiecare în parte la felul cum trebui să-i vorbim ; va trebui să ne prefacem că ne temei) a-1 şti bănuit şi urmărit, fie ca eu, care nu fusesem străinătate, să propun o călătorie. Ştiam doar amîndoi de-ajuns să propun ceva pentru ca el să încuviinţeze. însă utlfl
336

I lerbert eram de părere că nici nu • putea fi vorba i I Lăsa mult timp în situaţia în care se afla. in ziua următoare avui josnicia de a mă preface că mă i făgâduialâ făcută lui Joe şi că trebuie să mă duc pînă i . căci pe atunci eram în stare de orice josnicie faţă de de numele lui. Provis trebuia să fie cu ochii în patru np ce eu eram plecat, iar Herbert trebuia să ia asupra ■ mile mele. Eu aveam să lipsesc doar o zi şi, la întoar-nioa, dorinţa lui de a mă vedea începînd un trai de man pe picior mai mare avea să fie satisfăcută. îmf n prin minte — iar mai tîrziu descoperii că şi Herbert se la acelaşi lucru — că cel mai bun mijloc de a-1 face pli i c ni străinătate ar fi să născocim nevoia de a face cum-i i , sau ceva asemănător. uşa, după ce am înlăturat toate piedicile care-mi stă-' • ! ui drum, am pornit spre domnişoara Havisham cu dili-nti i l < " dimineaţă, care pornea din Londra înainte de a se zi ; cînd ziua începu să se furişeze, oprindu-se şo-, i seîncind, învăluită în petice de nori şi în zdrenţe i, ca o cerşetoare, mă aflai departe, în mijlocul cîmpu-in la „Mistreţul albastru", după o călătorie neplă- 1 ni burniţă, şi pe cine altul credeţi că am" găsit în poartă, ohitoare în mînă şi uitîndu-se la diligentă ? Pe nimeni ii ilccît pe Bentley Drummle ! I >• oarece se prefăcea că nu mă vede, m-am prefăcut şi eu I văd. Era o purtare foarte caraghioasă din partea amînii atît mai caraghioasă cu cît intrarăm amîndoi în iun hanului, unde el tocmai îşi sfîrşise gustarea de i i ţ . i si unde eu o comandai pe a mea. Mă otrăvea gîndul I se află în oraş, fiindcă ştiam foarte bine pentru ce l'refăcîndu-mă că citesc un ziar soios, foarte vechi, ale tlrl locale erau mult mai greu de zărit decît corpurile Mm iIr pe el, ca, de pildă, cafeaua, saramura, sosul de peşte, ' ' > p i t şi vinul cu care era stropit — ca şi cum ziarul s-ap r--.il. de un pojar foarte ciudat — şedeam la masa mea, ce < - l stătea în faţa focului. Pe măsură ce trecea timpul, . i că Drummle îmi aduce o jignire fără seamăn stînd focului. Şi mă sculai, hotărît să am şi eu parte de călblila să-mi întind mîmile pe la spatele lui ca să iau l şl &1 scormonesc focul din cămin, dar tot mă mai că nu-1 cunosc. ! Vrei să mă jigneşti ? spuse domnul Drummle.
337

— A, făcui eu cu vătraiul în mînă, dumneata erai ? mai faci ? Mă miram eu cine e omul care lasă focul să se ştiu Spunînd aceste cuvinte, scormonii focul cu năduf şi apoi mă înfipsei alături de domnul Drummle, cu spatele la fo< lăţindu-mă din umeri. Chiar acum ai sosit? spuse domnul Drummle, îmi gîndu-mă ceva mai încolo cu umărul. Da, spusei eu, împingîndu-1 pe el ceva mai încolo cu umărul meu. Nesuferit oraş ! spuse Drummle. E ţinutul dumi! mi se pare. Da, încuviinţai eu. Am auzit că seamănă foarte mull cu ţinutul dumitale, Shropshire l . Nici gînd ! spuse Drummle.' Apoi. domnul Drummle se uită. la ghetele lui, şi eu ale mele. pe urmă domnul Drummle se uită la ghetele m < l > - , şi eu la ale lui. De mult eşti aici ? întrebai eu, hotărît să nu-i c< hici un pic de foc. Destul ca să mă plictisesc, răspunse Drummle, cu un căscat prefăcut, dar la fel de hotărît ca şi mine, să nu cec nici cît de cît. Mai rămîi mult aici ? Nu mai pot rămîne, răspunse domnul Drummle. Di\v dumneata ? Nici eu nu mai pot rămîne, spusei eu. ! Simţeam că-mi fierbe sîngele în vine şi, dacă umărul d< nului Drummle s-ar mai fi apropiat doar cît grosimea ui un fir de păr, l-aş fi izbit cu capul de fereastră; de asemci îmi dădeam seama că dacă umărul meu ar fi avut pretc asemănătoare, domnul Drummle m-ar fi izbit cu capul de I de alături. El începu să fluiere încetişor. Făcui şi eu la fel Ţinutul are mlaştini întinse, aşa mi se pare ! s| Drummle. Da. Şi ce-i cu asta ? spusei eu. Domnul Drummle se uită la mine, apoi la ghetele mi-le, scoase o exclamaţie şi rîse. j — Eşti bine dispus, domnule Drummle ? — Nu, spuse el. nu prea Mă duc să mă plimb călare. Am de gînd să explorez mlaştinile, ca să mă mai distrez putui
Comitat din vestul Angiiei.

338

it Cil satele de pe-aici sînt foarte răzleţe. Cu cîrciumi . şi fierării... şi mai ştiu eu ce. Chelner ! I >a, domnule. E gata calul ? Vu aşteaptă la uşă, domnule. Hi ne. Uite ce este, domnişoara nu încalecă astăzi ; e vremea. Foarte bine, domnule. Şi eu nu iau masa aici, fiindcă mănînc la domnişoara ir. i F ■ ■ Foarte bine, domnule. ■oi Drummle se uită la mine cu o privire obraznică, ■ ■ de triumf, care se oglindea pe" toată faţa lui fâlcoasă l'iin mă săgeta în inimă, măcar că era atît de greoi ; eram scos din minţi, încît mă cuprinse dorinţa să-1 iau în B — cum a luat-o tîlharul din poveste pe doamna cea băşi să-1 azvîrl în fee. ■ l'n lucru însă era limpede pentru amîndoi, şi anume că ml c l i n noi nu putea părăsi focul pînă la potolirea spilor Stăteam amîndoi, bine înfipţi, în faţa căminului, umăr in ir, picior lîngă picior, cu mîînile la spate şi fără să ne ||ni din loc. Calul aştepta în faţa uşii, în burniţa de afară, lltrrul îmi puse mîncarea pe masă, o strînse pe a lui Drumim mă poftea să iau loc; eu dădui din cap, dar aiHli'i ramaserăm neclintiţi. \ i mai fost de atunci pe la „Piţigoii din crîng ?" îni ' i Drummle.

Nu, răspunsei eu, am avut destul de furcă cu „piţigoii" iră. \ . l a a fost atunci, cînd noi doi n-am fost de aceeaşi

I

Du, răspunsei eu, foarte tăios. i itâ, lasă ! Ai scăpat foarte uşor, rîriji Drummle. N-ar i'mi -a-ţi ieşi din fire. Domnule Drummle, spusei eu, dumneata n-ai căderea .laturi cu privire la acest subiect. Cînd îmi ies din' aş recunoaşte că în ziua aceea s-a întîmplat aşa), nu arunc cu paharele. Iu aşa fac, spuse Drummle. ui privit o dată sau de două ori şi i-am spus, în timp I M - mocnea în mine creştea: i»'unnule Drummle, eu n-am căutat această discuţie şi .1 .1 este prea plăcută. \,
339

Eu sînt sigur că nu este, spuse el privindu-mă bniji ritor peste umăr, dar n-am nici o părere despre asta. i Şi, prin urmare, continuai eu, propun, cu voia duml tale, ca în viitor să nu mai avem nici un fel de legătură unul cu altul. Asta e şi părerea mea, spuse Drummle, întocmai ci fi propus şi eu sau, mai curînd, ce-'aş fi făcut, fără să propun Dar nu te pierde cu firea. N-ai pierdut destul şi aşa ? — Ce vrei să spui, domnule ? — Chelner ! strigă Drummle, în loc să-mi răspundă. Chelnerul răsări din nou. Uite. domnule, înţelegi că domnişoara nu călăi astăzi şi că eu iau masa la dumneaei ? Sigur că înţeleg. După ce chelnerul pipăi cu palma ceainicul, care se ni de tot, şi-mi aruncă o privire plină de rugăminţi, ieşi din od. iar Drummle îşi scoase din buzunar o ţigară de foi, avînd qi să nu mişte umărul de lîngă mine. muşcă ţigara, de la capăt, dar tot nu se urni. Mă înăbuşeam şi fierbeam, simţind ca nu mai puteam rosti nici o vorbă fără să pomenim numele Este; pe care n-aş fi putut îndura să-1 aud ieşind din gura I prin urmare, m-am uitat la zidul din faţă. stînd nemişeai şi cum aş fi fost singur şi mi-am dat silinţa să tac. Mit neputinţă să spun cît timp am stat în poziţia asta caraghio, dar ştiu că, pînă la urmă, au năvălit înăuntru trei ferm dolofani, pe care cred că i-a trimis chelnerul ; aceştia inii descheindu-şi nasturii de la haine şi frecîndu-şi mîinile şi, faţa lor, furăm nevoiţi să ne dăm în lături, căci oameni, îndreptară spre foc. L-am văzut pe Drummle prin fereastră apucînd coama lului. încălecînd cu mişcările lui greoaie şi brutale şi clătii du-se în şa într-o parte şi într-alta. înainte şi înapoi. Cred» că plecase, cînd îl văzui întoreîndu-se şi strigînd să i se ad un foc pentru ţigara din gură, de care uitase. Un om în haină de culoarea prafului apăru, n-aş putea spune de ui adiicîr.d un tăciune aprins ; poate că venea din curtea hani poate din stradă, cine ştie de unde, şi în timp ce Drumml< apleca din şa şi—şi aprindea ţigara, rîzînd şi făcînd semn capul spre fereastra cafenelii. umerii lălîi şi părul vîlvoi omului care stătea cu spatele la mine îmi amintiră de Oi I Eram prea zăpăcit ca să mă sinchisesc dacă era î adevăr el şi prea zăpăcit chiar şi pentru a mînca. aşa spălai pe mîini şi pe obraz, q* să uit de vremea urîtă de
340

il.itoria mea, şi mă îndreptai spre casa aceea veche şi Itutâ, al cărei prag ar fi fost atît de bine să hu-1 fi călcat ludută, casa aceea pe care ar fi fost atît de bine să n-o fi "ii niciodată.

CAPITOLUL'

44

Domnişoara Havisham şi Estella erau în odaia unde se niiisa de toaletă ; pe pereţi ardeau luminări înfipte în • Irc; domnişoara Havisham şedea pe o canapea, lîngă Estella, pe o pernă, la picioarele ei. Estella împletea, uşoara Havisham se uita la ea. La intrarea mea îşi ri■M (iti)îndouă privirile şi văzură că se petrecuse o schimmine. înţelesei aceasta după privirile pe care le schimlii una cu alta. Ce vînt te aduce pe aici, Pip ? întrebă domnişoara im. .. [ Di'şl se uita drept în ochii mei, îmi dădeam seama că era 1 | « n i l , i . Şi cum Estella se opri o clipă din împletit, cu ochii si apoi lucră mai departe, mi se păru că citesc limpede nea degetelor ei — ca şi cum mî-ar fi spus-o cu ajuil urnii alfabet secret — că ea îşi dă seama că-1* descoperiidevăratul meu binefăcător. Domnişoară Havisham. spusei eu, am fost ieri la Richi să vorbesc cu Estella ; şi descoperind că un vînt a 0 |"' ea pînă aici, am venit şi eu. inlşoara Havisham îmi făcu pentru a treia sau a patra nn să stau jos, aşa că mă aşezai pe scaunul de lîngă toaletă, unde o văzusem pe ea şezînd de atîtea ori. îmi (irela, cu toate vechiturile de la picioarele şi din jurul păru în ziua aceea un loc firesc pentru mine. •— Ceea ce voiam să-i spun Estellei. domnişoară Havisi spune în cîteva elipe în faţa dumneavoastră, chiar No să vă mire şi nici n-o să vă displacă. Sînt ne'no- , mul nenorocit decît m-aţi dorit vreodată. mişoara Havisham tot se mai uita drept în ochii mei. I mtyonrea degetelor Estcllei. vedeam că şi ea mă asculta ■ minte; dar nu-şi ridică ochii spre mine. Am descoperit cine este binefăcătorul meu. N-a fost o " H I. l i c i t ă şi nu e o descoperire care ar putea prinde 341

bine reputaţiei, situaţiei, sau averii mele. Am motivele pentru care nu pot spune mai mult decît atît. Taina nu ml aparţine mie, ci unui alt om. .( Şi fiindcă am tăcut o clipă, uîtîndu-mă la Estella şi • dindu-mă cum să vorbesc mai departe, domnişoara Havisham repetă : Taina nu-ţi aparţine ţie, ci unui alt om. Şi... ? Cînd am fost adus aici la chemarea dumneavo;i: domnişoară Havisham, pe vremea cînd mai făceam parte din satul acela, pe care tare aş dori să nu-1 fi părăsit, cred că, da fapt, am venit în casa aceasta cum ar fi venit oricare alt băi.it, ales la întâmplare, cu un fel de servitor, pentru a satisface I nevoie sau o toană, şi, prin urmare, pentru a fi plătit. Da, Pip, răspunse domnişoara Havisham, dînd cu tărîre din cap. Şi că domnul Jaggers... Domnul Jaggers, spuse domnişoara Havisham, retc ' du-mi vorba cu glas aspru, n-a avut nici un amestec în toalo astea şi nici n-a ştiut nimic. Faptul că este avocatul meu şil în acelaşi timp, avocatul binefăcătorului tău nu este decît o întîmplare. Are aceleaşi legături cu nenumăraţi alţi oami aşa că lucrul acesta se putea întîmpla cu uşurinţă. Oricun fi, lucrul s-a întîmplat, dar asta n-a fost vina nimănui. Oricine ar fi putut să citească pe faţa ei răvăşită că | acum nu-mi ascunsese nimic şi că nu se ferea de mine. Dar cînd am căzut în greşeala din care atîta timp n nu ieşit m-aţi împins mai departe ! spusei eu. Da, răspunse ea, mişcîndu-şi din nou capul cu li rîre, te-am lăsat sa mergi mai departe. A fost frumos să procedaţi aşa ? — Cine sînt eu, strigă domnişoara Havisham, lovim i bastonul în podea şi mîniindu-se atît de brusc, încît Estclla îşi ridică ochii, mirată, cine sînt eu, pentru numele lui Dum nezeu, ca să mă port frumos ? ! Plîngerea mea n-avusese rost şi n-avusesem de gînd *M rostesc. I-am spus aceasta în timp ce ea stătea pe gînduri dniu izbucnirea de adineauri. Bine, făcu ea. Altceva ? Am fost plătit din belşug pentru serviciile pe t . n n le-am făcut aici, spusei eu, ca s-o potolesc, prin faptul că nu intrat ucenic ; toate întrebările astea le-am pus doar din i IM riozitate. Cele ce urmează au un alt scop (nădăjduiesc că ■ scop mai dezinteresat). Cînd m-aţi lăsat să stărui în grecii»
342

domnişoară Havisham, aţi făcut-o pentru a le pedepsi, im a le trage pe sfoară — poate că veţi găsi mai bine decît i,. ii-rmenul care se potriveşte gîndului dumneavoastră, fără lignească —deci pentru a le amăgi pe rudele dumnea-tl i atît de egoiste ? — Da, aşa a fost. Vina era a lor. Tu ai fi făcut la fel. Cine l PII ţ;a să fiu silită să mă rog de tine sau de ei pentru ca ni Ic să nu se întâmple aşa? Tu ţi-ai întins singur curse. MI ţi le-am întins. Am aşteptat pînă ce s-a potolit din nou — căci şi aceste ini > fuseseră o izbucnire a firii ei iuţi şi sălbatice — şi apoi nceput a vorbi iar : Am fost aruncat într-o familie înrudită cu dumneaii c. domnişoară Havisham, şi de cînd am sosit la Londra, ■i l MI mereu în mijlocul acelor oameni. Ştiu că şi ei au căzut i iceleiaşi înşelăciuni nevinovate, ca şi mine. Şi aş fi fă• si josnic dacă nu v-aş spune — fie că vă e sau nu pe fir că aveţi de gînd să daţi sau nu crezare spuselor mele — nu v aş spune că-1 nedreptăţiţi adînc pe domnul Matthew t şi pe fiul lui cînd vă închipuiţi că nu sînt oameni măijl, drepţi, deschişi ; îi nedreptăţiţi cînd îi credeţi în If Intrigi şi de fapte josnice. Sini prietenii tăi, spuse domnişoara Havisham. i h Mi-au devenit prieteni, spusei eu, deşi credeau că vreau 1 Itur, dar după cîte ştiu, Sarah Pocket, domnişoara Geori domna Camilla nu sînt prietenii mei. i i | i i u l c-ă-i puneam pe Herbert şi pe domnul Pocket I în i cu ceilalţi părea sa-i ridice în stima ei, spre bucuria imnlşoara Havisham mă privi pătrunzător timp de cî|l|)i şi apoi îmi spuse cu glas liniştit: i cc ceri pentru ei ? ' Numai atît. spusei eu : să nu-i amestecaţi cu ceilalţi. ■ !■ !■ i l.işi sînge cu ei. dar, credeţi-mă, au altă fire. in mă mai departe, tot atît de pătrunzător, domnill'ivlNham repetă: • i i pentru ei ? Icţl doar. spusei eu drept răspuns, dîndu-mi seama puţin, nu sînt atît de viclean încît să vă pot ascunde, i lori-o, taptul că urmăresc ceva. Domnişoară Ha-i" i i ţ i putea să vă lipsiţi de nişte bani pentru a-i ic mi li ii meu Herbert un serviciu pentru toată viaţa, •rvlfiii care. prin însăşi firea lucrurilor, trebuie făcut I lui, v aş arăta ce e de făcut.
343

li

De ce trebuie făcut fără ştirea lui ? întrebă ea, îmj unîndu-şi mîinile deasupra bastonului, ca să mă poat;i pi cu mai multă luare-aminte. . Pentru că, spusei ei, am început prin a-i fa< serviciu chiar eu, acum mai bine de doi ani, fără ştirea lui nu vreau să mă trădez. De ce nu mai sînt în stare să i lucrurile pînă la capăt, nu pot spune. Face parte din taina ac care nu-i a mea, ci a altuia. încetul cu încetul, domnişoara Havisham îşi întoarse oi 1111 de la mine şi-i aţinti asupra focului. După ce privi focul li îndelungat — cel puţin aşa părea în tăcerea odăii şi jude după luminările care se mistuiau încet — tresări din cauza 1.1 tăciune care căzuaşi se uită din nou la mine, mai întîi cu i> ochi lipsiţi de expresie şi apoi cu o privire din ce în ce i încordată. In tot timpul acesta, Estella împletea mai depai Şi cînd domnişoara Havisham întoarse spre mîne privii aceea concentrată, îmi spuse, ca şi cum n-ar fi existat n i < întrerupere în dialogul nostru : Şi altceva ? Estella, spusei eu, îndreptîndu-mă de data aceasfu ea şi încercînd să-mi stăpînesc glasul care îmi tremura, că te iubesc. Ştii că te iubesc de mult şi că-mi eşti fo. dragă. La vorbele acestea, Estella ridică ochii spre mine, degetele ei lucrau mai departe, în timp ce mă privea cu chipul nemişcat. Simţeam că domnişoara Havisham se uită cînd l.i mine, cîryi la Estella, şi din nou cînd la mine, cînd la ea. — Ar fi trebuit să spun asta demult, dar n-am spi din cauza greşelii aceleia îndelungate, care m-a făcut să dăjduiesc că domnişoara Havisham ne sortise unul altuia. A timp cît am ştiut ca nu te poţi împotrivi, n-am vrut să besc. Dar acum trebuie. Cu acelaşi chip nemişcat şi cu aceeaşi mişcare a deget' Estella clătină din cap. • — Ştiu, spusei eu, răspunzînd mişcării ei, ştiu. Nu sper pot spune vreodată că eşti a mea, Estella. Nu ştiu ce mi poate întîmpla foarte curînd, cît de sărac voi fi şi unde voi duce. Totuşi, te iubesc. Te-am iubit mereu, din ziua i care te-am văzut pentru prima oară în casa asta. Estella clătină din nou din cap, privindu-mă nemişe dar împletind mai departe. — Ar fi fost crud din partea domnişoarei Havisham, îngsj zitor de crud, să-şi bată joc de-un biet băiat şi să-1 chii
344

M

i l > B rindul cu o speranţă deşartă şi insuflîndu-i o nanii zadarnică dacă şi-ar fi dat seama de gravitatea fapte.or i >.«i cred eă nu şi-a dat seama. Cred că, în suferinţa priiii . i de încercările prin care a trecut ea, a uitat de sufei mea, Estella. . . <) văzui pe domnişoara Havisham ducînda-şi mîna la inimă . i i i i i ici—o acolo, în timp ce ochii ei priveau cînd la Estella, I la mine. S-ar părea, spuse Estella foarte calmă, că există sen, închipuiri — nu ştiu cum să le spun — pe care nu sînt •ture să le înţeleg. Cînd spui că mă iubeşti, ştiu ce vrei să 1, Înţeleg împreunarea de euvinte, dar nimic mai mult. Nu >ă nimic în pieptul meu, nu atingi nici o coardă. Nici pasă de ceea ce-mi spui. Doar am încercat să te previn.
i ş a

?

I . u n răspuns cu un glas nenorocit * Da. Da. Dar n-ai vrut să asculţi, fiindcă socoteai că nu D adevărul. Aşa-i că asta gîndeai ? Credeam şi nădăjduiam eă nu spui adevărul. O fiinţă de tînără, atît de neîncercată de viaţă, atît de frumoasă . Estella ! Nu era în firea lucrurilor. — Era în firea mea, răspunse ea. Şi apoi, adăugă, apăsînd ■ cuvînt: E în firea care a fost creată în mine. Să ■ fao o mare deosebire între tine şi ceilalţi cînd îţi spun r ncestea. Mai mult nu pot face. E adevărat, întrebai eu, că Bentley Drummle e în oraş ,i te urmăreşte ? - E foarte adevărat, răspunse eă, vorbind de el cu 9 dispreţuitoare. ' Vi îl încurajezi şi te plimbi călare cu el şi că ia masa Iiiar astăzi ? Nn prea părea mirată că ştiu toate acestea, dar răspunse nou : l'oarte adevărat. Har nu-1 poţi iubi, Estella ! l ' t u l m prima oară, degetele i se opriră, în timp ce ea îmi . supărată : Ce ţi-am spus ? Tot mai crezi, în ciuda tuturor dove-, iA nu spun adevărul ? N-ai să te căsătoreşti cu el, Estella ? sr uită spre domnişoara Havisham şi rămase o clipă Hndurl, cu lucrul în mînă. Apoi spuse ;
345

"— De ce să nu-i spun adevărul ? Mă mărit cu el. Faţa mi-a căzut în palme, dar totuşi, în ciuda durerii m-a fulgerat la auzul acestor cuvinte, m-am stăpînit mai blfll decît m-aş fi aşteptat. Cînd mi-am ridicat capul din un ml, am văzut întipărită pe. faţa domnişoarei Havisham o privim atît de înspăimântătoare, încît, cu toată nerăbdarea mea pf| timaşâ, cu toată jalea din sufletul meu, am rămas înmărmurii — Estella, draga mea Estella, n-o lăsa pe domnişoara visham să te împingă spre pasul ăsta nenorocit! Inlătu i pentru totdeauna — ai şi făcut-o, ştiu doar — dar păstre. pentru un om mai vrednic de tine decît Drummle. Domnişofi Havisham te dă lui pentru că astfel dă cea mai grea loviţi şi aduce cea mai mare jignire multor bărbaţi mai buni cari te admiră şi celor puţini care te iubesc cu adevărat. Prini" cei puţini, s-ar putea să fie unul care să te iubească tot atM de sincer, deşi nu de "atîta timp, ca şi mine. Ia-1 pe acela, şi am îndura totul mai uşor, de dragul tău. Aprinderea cu care rostisem cuvintele acestea stîrni in Estella o mirare care ar fi putut să pară vecină cu eoni; siunea dac-ar fi putut să mă înţeleagă cu mintea ei. Mă mărit cu el, spuse ea din nou, cu un glas mai do-j mol. Am şi început să fac pregătirile de nuntă şi am să mfl mărit curînd. De ce amesteci numele mamei mele adoptive in hotărîrea mea, cu gîndul s-o jigneşti ? A fost voinţa mea. E voinţa ta, Estella, să te arunci în braţele unei bn< în braţele cui să mă arunc ? răspunse ea,, zîmbind. SU mă arunc în braţele omului care ar simţi cel mai tare (dacfl oamenii simt lucrurile astea) că nu mă leagă nimic de el T Lasă! S-a făcut. O s-o duc destul de bine, şi bărbatul mm, la fel. Şi fiindcă spuneai că domnişoara Havisham m-a îrrif să fac pasul ăsta nenorocit, află că ea ar fi vrut să mai aştept, să nu mă mărit încă ; dar n-are nici un farmec şi mă bu cămi schimb puţin felul de viaţă. Nu mai spune ni< N-o să ne înţelegem niciodată. O asemenea brută, un asemenea prostănac-! stăruii cu, cu deznădejde. Să nu-ţi fie teamă c-am să fiu o binecuvîntare peni iu el, spuse Estella. Asta n-o să se întîmple. Hai ! Uite mîna n Hai să ne despărţim acum, băiat visător ce eşti... sau s spun bărbat ? O, Estella, spusei eu, în timp ce lacrimi amare cur;: şiroaie pe mîna ei, măcar că mă căzneam să le stăpînesc, ci
S46

rămîne în Anglia şi aş putea să înfrunt toate celelalte cum aş putea să te ştiu soţia lui Drummle ? I'rostii, spuse ea, prostii! O să-ţi treacă repede. ■ • Niciodată, Estella ! Tină într-o săptămînă ai să mă înlături din gîndurile i te înlătur din gîndurile mele ! Dar faci parte din nea, din fiinţa mea. De cînd am venit aici pentru întîia II băiatul cel grosolan, a cărui inimă ai rănit-o din prima ii'-am găsit în fiecare rînd pe care l-am citit. Te-am ■i "ivrit în fiecare privelişte pe care am văzut-o de atunci — iu, în pînzele corăbiilor, în mlaştini, în nori, în lumină, ui cric, în foşnetul vîntului, în păduri, în apa mării şi pe l/i Ai fost întruchiparea tuturor gîndurilor gingaşe pe care iţea mea le-a cunoscut. Pietrele din care sînt clădite cele 1 ule case din Londra nu sînt mai adevărate, mai cu fi de strămutat cu mîinile tale decît a fost şi va fi ■rnţn ta în gîndurile mele şi înrîurirea ta asupra mea, acum una. Estella, nu mai poţi schimba nimic; vei ră|)înă la sfîrşitul vieţii mele o parte din fiinţa mea, o l i n puţinul care e bun în mine şi o parte din ceea ce ni mine. Dar acum, în pragul despărţirii, nu leg fiinţa l de ceea ce este bun în bine, şi credinţa mea te ya mereu astfel, căci, oricît de ascuţită mi-ar fi acum dui n i că mi-ai făcut mai mult bine decît rău. Dumnezeu ■ i iiiecuvînteze. Dumnezeu să te ierte! N ;iş putea să spun ce val de durere mi-a smuls aceste i ir.î şir. Rapsodia aceasta se ridica din adîncul sufleiit'ii ca sîngele care ţîşneşte dintr-o rană ascunsă şi a I l;i lumină ca un şuvoi. Am mai zăbovit cîteva clipe i ( i la buzele mele şi apoi am plecat. Dar de atunci imintit mereu — şi, mai ales, îndată după ce am plecat II l i m p ce Estella se uita la mine cu o mirare plină de ' ■ , toată fiinţa de nălucă a domnişoarei Havisham, V Iul mal stătea cu mîna pe inimă, părea că se concentrase privire înfiorătoare de milă şi remuşcare. I u l so sfîrşise, totul se stinsese! Erau atîtea lucruri ■te şl stinse, îneît, ieşind pe poartă, lumina zilei mi se i Mi întunecată decît atunci cînd intrasem. Mai întîi, pe furiş prin nişte uliţe şi jpoteci lăturalnice, şi
347

apoi m-am hotărît să fac tot drumul pînă la Londra j- Căci îmi recăpătasem îndeajuns stăpînirea de sine ea să-nu seama că nu mă puteam înapoia la han, unde aveam să-1 i^'i >OM pe Drummle ; că nu eram în stare să stau în diligentă şi *U ascult ce spun oamenii şi că nu-mi rămînea nimic mai hun de făcut decît să mă istovesc cu drumul. Era trecut de miezul nopţii cînd am ajuns la Podul drei. Trecînd prin străzile întortocheate, care, pe vremea a se îndreptau spre vest, spre malul din Middlesex al fluviuh drumul cel mai scurt pînă în cartierul Temple era prin Wh^ff friars, chiar pe chei. Nu eram aşteptat pînă a doua zi de neaţă, dar aveam cheile la mine şi, dacă Herbert se cu puteam să ajung la patul meu fără să-1 trezesc. Deoarece mi se întîmpla foarte rar să intru prin | din Whitefriars, după închiderea porţii din Temple, şj rece eram murdar şi ostenit, nu-i luai în nume de răi torului de noapte că se uită cu multă luare-aminte la mine timp ce ţinea poarta întredeschisă, ca să pot trece. Ca ii împrospătez memoria, i-am spus care e numele meu. — Nu eram chiar sigur de tot, dar mi-am închipuit sînteţi dumneavoastră. Aveţi un bilet, domnule. Aducătorii spus să fiţi atît de bun şi să-1 citiţi la lurriîna lanternei m< Am luat biletul, foarte mirat de cuvintele lui. Era adrosi „Domniei-sale domnului Philip Pip", şi deasupra adresei citit cuvintele : „Te rog citeşte rîndurile acestea pe loc". / deschis scrisoarea, în timp ce păzitorul stătea cu lanterna dicată, şi am desluşit următoarele cuvinte, scrise de mîna .Wemmick : „Nu te duce acasă".

CAPITOLUL

45

De îndată ce am citit această înştiinţare, m-am îndepărf de poarta Temple şi am ajuns cum am putut pînă la Street, unde am luat o birjă întîrziată şi am pornit spre „Hui mums" din Covent Garden. In vremea aceea puteai să întotdeauna un pat la „Hummums" la orice oră din noa] După ce trecui prin faţa ghişeului, servitorul aprinse. Iu mu
348

urc venea Ia rînd pe raft şi mă duse de-a dreptul în odaia i ii venea rîndui pe listă. Era un fel de încăpere I 61 i t ă , ilfi la parter, în fundul casei, avînd un pat monstru s. u i f i l p i , care se întindea despotic peste întreaga odaie, Indu şi energic unul din picioare în cămin, iar un altul Igu] uşii şi strivind cu totul spălătorul, ca şi cum s-ar fi t . i i de drepturi divine. Droarece cerusem lumină, înainte de a mă părăsi, serviuni aduse scumpa noastră candelă — atît de preţuită în m i i l e acelea preacuvioase — un obiect care seamănă cu II unui baston de plimbare, un obiect care se spărgea de B M "ii ilingeai, de la care nu puteai să aprinzi nimic şi care ' iklea de obicei în fundul unui cilindru de tinichea, cu ii i iMiimde, ce trimiteau umbre jucăuşe pe pereţi. După ce i în pat, ostenit, nenorocit şi cu picioarele amorţite > i.il.î. mi-am dat seama că nu voi fi în stare să închid I mal mult decît Argusul' acela neghiob de lîngă mine. Wl ncam uitat unul la altul prin bezna de moarte a odăii, noapte jalnică ! Neliniştită, sinistră, (lungâ ! în odaie ■ un miros foarte neospitalier de funingine rece şi de un ins ; şi eu mă uitam în sus la colţurile baldachinului, mă ce de musculiţe albastre, ce de urechelniţe şi ce imişori trebuie să fie agăţaţi acolo, în aşteptarea verii, id mă duse la întrebarea dacă nu cumva s-ar putea | ' una din gîzele acelea să cadă peste mine, şi apoi mi se SJmt cum îmi cade ceva uşor peste obraz, gînd foarte Imit, care îmi sugera şi alte plimbări, încă şi mai neplă-ivcau loc pe spinarea mea. După ce am stat treaz i i i n p , începură să se facă auzite vocile acelea atît de ciu-umplu tăcerea. Dulapul şoptea, căminul ofta, spălă-lea, şi în scrin parcă răsuna, din cînd în cînd, o coardă lillnrA. Tot atunci, ochii de pe pereţi căpătarâ o privire ţi, In fiecare din cerculeţele acelea care mă fixau, vedeam ivlntele : „Nu te duce acasă". i de felurite erau închipuirile şi zgomotele care mă cuvintele : „Nu te duce acasă" nu lipseau niciodată, h HI în toate gîndurile mele ca o durere trupeascâ.^Nu tlsem în ziare că un necunoscut venise la „Hum-', Intr-o noapte, să se culce, că se omorîse şi că fusese < .luna zi de dimineaţă într-o baltă de sînge. îmi trecu
:ui greacă, fiul lui Zeus şi al Niobei ; fiinţă cu o sulă de ochi, "nu unii nu se închideau niciodată.

349

prin minte că trebuie să fi stat chiar în hruba unde si eu şi mă sculai din pat ca să văd dacă nu erau urme de prin odaie ; apoi deschisei uşa, ca să mă uit în coridoi mă mai înveselesc cu tovărăşia unei luminiţe îndepărtate, lln| care ştiam că moţăie servitorul. „De ce nu trebuie să n acasă ?". „Ce se întîmplase acasă ?". ,,Cînd o să n acasă ?". „Provis era acasă? Şi teafăr?" — toate aces trebări mi se îmbulzeau cu atîta înverşunare în minţi-ai fi putut crede că nu mai era loc în capul meu şi | altceva. Chiar v şi atunci cînd mă gîndeam la Estella, cîi spuneam că, în ziua aceea, ne despărţisem pentru totd chiar atunci cînd îmi aminteam de toate împrejurările i-ţirii noastre, de privirile, de glasul ei, de mişcarea ăv. ei în timp ce împletea, chiar şi atunci mă urmărea p< opreliştea: „Nu te duce acasă". Cînd, în cele din urmi, aţipit, de sfîrşite ce-mi erau mintea şi trupul, această oj se prefăcu într-un verb mare şi întunecat, pe care trebui conjug la modul imperativ, timpul prezent : „Tu să nu t acasă, el să nu se ducă acasă, noi să nu ne ducem ac;; să nu vă duceţi acasă, ei să nu se ducă acasă". Apoi, 1, diţional : „Eu nu m-aş duce acasă" şi, pe urmă : „Eu pot duce acasă, eu nu m-aş fi dus acasă şi eu nu puţi voiam, n-aveam voie să mă duc acasă" pînă cînd simţeai mi se întunecă mintea, şi atunci mă răsuceam pe j mă uitam din nou la rotocoalele care mă priveau ţint. perete. Lăsasem vorbă să fiu trezit la 7, fiindcă era limpede trebuia să-1 văd pe Wemmick înainte de a vedea pe ori< altul, şi tot atît de limpede că mă aflam în faţa unui r tru dezlegarea căruia mă interesau numai simţămini din Walworth. Mă simţeam uşurat să ies din odaia în I petrecusem o noapte atît de nenorocită şi n-am aşteptat a ' I ' bătaie în uşă ca să sar din patul acela neprimitor. La ora 8, întăriturile castelului se înălţau în faţa mei. Servitoarea cea mititică tocmai intra în fortăreaţă cu cornuri calde, aşa că intrai pe poartă, trecui podul în tovfi ei şi fără să fiu anunţat mă aflai în faţa lui Wemmick. pregătea ceaiul pentru el şi pentru bătrîn. O uşă desch oferi priveliştea unui pat în care se mai afla încă b — Salutare, domnule Pip ! spuse Wemmick. Va teai întors ? L — Da, răspunsei eu; dar nu m-am dus acasă. 350

Foarte bine, spuse el, frecîndu-şi mîinile. Am lăsaî mi bilet pentru dumneata la fiecare din porţile care dau «Tul Temple, la întîmplare. Prin care poartă ai venit ? i i rec pe la celelalte porţi în cursul zilei de azi şi o să biletele, continuă Wemmick ; e o regulă bună să nu i ni ulurii scrise, dacă se poate, fiindcă nu poţi să ştii nici-» >i i ■ ■ ( ■ o să se întâmple. Am să-mi îngădui să te rog ceva. n supăra cumva dacă te-aş ruga să prăjeşti cîrnatul ăsta ■ n u bătrîn ? i mi spus că-mi făcea nespusă plăcere. Atunci, poţi să-ţi vezi de treabă, Mary Anne, îi spuse "k fetiţei. Aşa, am rămas singuri, vezi, domnule Pip? llM 1 L 'I, clipind din ochi, după ce fata dispăru. | I am mulţumit pentru prietenia pe care mi-o dovedea şi I l i u prevederea lui, şi convorbirea noastră a început cu glas ■I, in timp ce eu prăjeam cîrnatul şi el ungea miezul cor-■ unt pentru bătrîn. \ V/i dumneata, domnule Pip, spuse Wemmick, noi doi n. Acum vorbim în calitate de persoane particulare, II i i l i u a i n t e a existat între noi o înţelegere cu caracter conHtnl Sentimentele oficiale sînt altceva. Acam însă sîntem
II

i||.

I i încuviinţai, cu căldură. Eram atît de tulburat, îneît kk<MMI) cîrnatul ca pe o torţă şi fusesem silit să suflu ui ca să-1 sting. l ' i n întîmplare, ieri dimineaţă, spuse Wemmick, aflînMii mir un anumit Ioc unde te-am luat o dată şi pe dumi MI . ni z i t . . . chiar şi între noi doi e mai bine să nu poH ne atunci cînd putem să evităm... Mult mai bine, încuviinţai eu. Te înţeleg. \m auzit, din întîmplare, ieri dimineaţă, spuse WemI >< 'rsoană oarecare, nu fără legătură cu coloniile şi le oarecare avere portativă — nu ştiu cine-o fi — ■Ml bine să nu-i pomenim numele... ; ■ Nu I nevoie, spusei eu. un făcut vîlvă într-o anumită parte a lumii unde i II ni I ţ i oameni nu întotdeauna drept răsplată faţă de Ml» lor şi nu chiar fără nici o cheltuială din partea 11 i . i încordat la faţa lui, făcui un adevărat foc de ni I u l pe care-1 prăjeam pentru bătrîn, tulburînd ni ă ut mea, şi a lui Wemmick; îmi cerui însă scuze.
II

■ ■ ■;■

('■

351

— ...a stîrnit vîlvă, după cum spuneam, făcîndu-se nevă zut din acea parte a lumii şi lăsînd lumea de acolo fără ştiri clin partea lui. în urma acestei întâmplări, spuse Wemmick, s-au iscat anumite bănuieli şi teorii. Am mai auzit, de aseme nea, că locuinţa dumitale din Garden Court, cartierul Temple, a fost supravegheată, şi mai poate fi încă. v — De cine ? întrebai eu. * — Nu vreau să intru în amănunte, spuse Wemmick în doi peri ; s»-ar putea să mă ciocnesc cu anumite răspunsuri oficiale. Aşa am auzit, după cum am mai auzit şi alte lucruri ciudate tot în locul'acela. Nu-ţi vorbesc în urma unor informaţii pe care le-am primit, ci îţi spun ce am auzit. In timp ce vorbea, îmi luă furculiţa şi cîrnatul din mînă şi puse ordonat mîncarea bătrînului pe o tavă mică. înainte de a aşeza tava în faţa bătrînului, intră în odaia acestuia cu un şervet curat. Legă şervetul sub bărbia tatălui, îl rezemă pe acesta de pernă şi-i aşeză scufia, de noapte într-o parte, ceea ce-i dădea un aer de ştrengar. Apoi aşeză foarte grijuliu mîncarea în faţa lui, spunîndu-i : — Stai bhie aşa, moşule ? Şi bătrînul cel vesel răspunse : — Foarte bine, John băiete, foarte bine ! Deoarece părea să domnească înţelegerea neexprimată in cuvinte a faptului că înfăţişarea bătrînului nu este destul de prezentabilă şi că, prin urmare, acesta trebuie socotit ca invizibil, mă prefăcui că nici nu văd aceste operaţii. — Această supraveghere a locuinţei mele (pe "care am avut motive s-o bănuiesc mai demult), îi spusei eu lui Wem mick cînd se întoarse din odaia bătrînului, este în strînsă le gătură cu persoana de care mi-ai vorbit, nu-i aşa ? | ' Wemmick părea foarte serios. —- După cîte ştiu, n-aş putea să garantez că-i aşa. Vreau să zio că n-aş putea să spun că a fost aşa de la bun început. Dar poate că acum este, sau. o să fie, sau există primejdia foarte mare de a se întîmpla aşa. Deoarece vedeam că devotamentul faţă de „Little Britain" îl împiedică să spună tot ceea ce ar fi putut spune şi deoarece am observat cît de mult se îndepărtase de la felul în care se comporta de obicei ca să-mi spună cele ce-mi spusese şi fiindcă-i eram recunoscător pentru aceasta, nu puteam să mai stărui. Dar după ce m-arn gîndit cîteva clipe, aţintindu-mi ochii Să?

pra focului, i-am spus că aş vrea să-i mai pun o întrebare, la care putea să răspundă sau nu, după cum va crede de cuviinţţă, şi că, în orice caz, atitudinea lui era cea dreaptă. Se opri din mîncat, încrucişîndu-şi mîinile şi răsucindu-şi mînecile cămăşii (după părerea lui, ca să te simţi bine în casă, trebuie să stai fără haină), şi-mi făcu semn cu capul să pun întrebarea. — Ai auzit vreodată de un om foarte păcătos, cu numele de Compeyson ? ' El îmi răspunse dînd afirmativ d i n cap. — Trăieşte? Mai dădu o dată din cap. — Aci, în Londra ? Wemmick dădu încă o dată din cap, apoi strînse cît putu cutia de scrisori, dădu din cap pentru ultma oară şi începu să mănînce mai departe. Şi acum, spuse Wemmick, fiindcă am terminat cu înIrebările (apăsă asupra acestor cuvinte şi le repetă pentru ca să nu uit să mă călăuzesc după ele), mă întorc la măsurile pe care le-am luat după ce-am auzit. M-ara dus la Garden ('ourt, ca să te găsesc; şi fiindcă nu te-am găsit, m-am dus In Clarriker, ca să-1 găsesc pe domnul Herbert, Şi pe el l-ai găsit ? întrebai eu neliniştif. Pe el l-am găsit. Fără să-i pomenesc nici un nume şi fără să intru în amănunte, i-am dat a înţelege că, dacă gă seşte pe cineva — Tom, Jack sau Richard — care dă tîrcoale in jurul casei sau prin apropiere, ar face bine să-1 scoată pe l'om sau Jack sau Richard din calea dumitale cît timp nu i-şii aici. Cred că habar n-are ce trebuie să facă Habar n-avea ; cu atît mai mult cu cît i-am spus pă rerea mea, şi anume că n-ar fi prea sigur să încerce să-1 înik'părteze prea mult pe Tom, Jack sau Richard din calea dumitale tocmai acum. Fiindcă, domnule Pip, să-ţi spun ceva. hîmprejurările de faţă, nu există loc mai bun decît un oraş mare, dacă ai apucat să te afli în el. N-o lua din loc prea urînd. Rămîi în apropiere. Aşteaptă pînă se mai potolesc lucrurile înainte de a te avînta în larg, chiar şi în ţări străine. I-am mulţumit pentru sfaturile lui preţioase şi l-am înhebat ce-a făcut Herbert,
M.n Ue speranţe • c. 12

853

Domnul Herbert, spuse Wemmick, după ce şi-a frămîntat mintea timp de o jumătate de oră, a făcut un plan. Mi-a spus în taină că face curte unei domnişoare care are, după cum îţi poţi lesne închipui, un tată bolnav, ţintuit în pat. Acest tată, care se ocupa pe vremuri cu aprovizionarea vaselor, zace pe o verandă, de unde poate vedea vasele care urcă şi coboară fluviul. Fără îndoială că o cunoşti pe această domnişoară. Nu personal, spusei eu Adevărul este că ea se împotrivise prieteniei mele cu Herbert, deoarece eram un prieten foarte costisitor, care nu-i aduceam lui Herbert nici un folos, şi că, atunci cînd Herbert a vrut să mă prezinte, propunerea fu primită cu atîta rezervă," încît Herbert s-a simţit obligat să-mi mărturisească cum stau lucrurile, spunînd că mai trebuie să treacă puţin tmp pînă să ne cunoaştem. Cînd am început să-1 ajut într-ascuns pe Herbert în împlinirea planurilor sale, nu mi-a fost greu să îndur toate acestea cu filozofie şi voie bună ; pe de altă parte, el şi logodnica lui nu erau, fireşte, prea dornici să mai aducă şi o a treia persoană la întîlnirile lor. Şi aşa, deşi eram sigur că mă ridicasem în ochii Clarei, deşi tînăra domnişoară şi cu mine ne trimiteam regulat prin Herbert mesaje ample şi complimente, de văzut n-o văzusem încă niciodată. Totuşi, nu iam împuiat lui Wemmick capul cu toate aceste amănunte. — Deoarece casa eu verandă, spuse Wemmick, se află chiar pe malul fluviului, jos, lîngă Pool, între Limehouse şi Greenwich, şi deoarece proprietăreasa este o văduvă foarte respec tabilă, care închiriază un apartament mobilat la etajul de sus, domnul Herbert m-a întrebat dacă socotesc casa aceea drept o locuinţă provizorie potrivită pentru Tom, Jack sau Richard. Acum, părerea mea despre casa aceasta este foarte bună, din trei pricini, pe care am să ţi le spun, şi anume : mai întîi, este cu totul în afara drumurilor dumitale obişnuite şi departe de străzile mari şi mici pe care umbli dumneata de obicei ; în al doilea, fără să te aproprii de casa aceea, ai putea să ai mereu veşti de la Tom, Jack sau Richard, prin Herbert; al treilea, mai încolo, cînd va fi prudent, dacă cumva ai să vrei să-1 îmbarci pe Tom, Jack sau Richard pe un vas străin, ai vasul la îndemînă. Liniştit de aceste sfaturi, îi mulţumii lui Wemmick de nenumărate ori, rugîndu-1 să spună mai departe. — Bine, domnule ! Domnul Herbert s-a pus pe treabă cu o voinţă de fier şi, pe la ora nouă, îi şi găsise adăpost lui
354

Tom, Jack sau Richard, oricare ar fi, pe noi nu ne interesează. La locuinţa cea veche se ştie că a-fost chemat la Dover, şi, de fapt, omul pornise pe drumul spre Dover, de undo a fost adus înapoi. Un alt lucru bun e că toate acestea s-au făcut fără dumneata, şi dacă cineva s-ar interesa de mişcările dumitale, ar afla că te găseai la o distanţă de multe mile de aici şi erai prins într-o treabă cu totul alta. Toate acestea împrăştie bănuielile şi le încurcă ; şi, din pricina asta, te-am sfătuit să nu dormi acasă noaptea trecută, dacă cumva te întorci noaptea. Asta produce şi mai multă încurcătură, şi dumneata ai nevoie de încurcătură. Fiindcă terminase masa, Wemmick se uită la ceas şi începu să-şi îmbrace haina. — Şi acum, domnule Pip, spuse el, cu mîinile în mînecile hainei, cred că am făcut aproape tot ce puteam face ; dar dacă mai pot face ceva — din punctul de vedere al~Walworthului şi în calitate de persoană strict particulară — voi fi bucuros să fac acest lucru. Uite şi adresa. Nu ţi se poate întîmpla nimic rău dacă diseară, înainte de a te întoarce acasă, te duci să te convingi că totul e în ordine cu Tom, Jack sau Ilichard, ceea ce*e încă un motiv pentru care nu trebuia să te duci aseară acasă. Dar după ce te întorci acasă la dumneata, nu te mai duci pe acolo. Să ştii, domnule Pip, că aici eşti totdeauna binevenit. (De data aceasta îşi scoase mîinile din inînecile hainei, şi eu i le strînsei). Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva important. îşi puse mîinile pe umerii mei şi adăugă, şoptindu-mi solemn : Foloseşte-te de seara asta ca să pui mîna pe averea lui portativă. Nu poţi să ştii ce i se va îhtîmpla. Nu pune averea portativă în joc. Deznădăjduit că nu pot să-1 fac pe Wemmick să-mi înţeleagă gîndul, m-am lăsat păgubaş de price altă încercare. " — E timpul să plec, spuse Wemmick. Dacă n-ai avea nimic grabnic de făcut, te-aş sfătui să rămîi aici pînă se întunocă. Arăţi foarte necăjit şi nu ţi-ar strica o zi liniştită în tovărăşia bătrînului. Se scoală el îndată, şi tocmai a mîncat un pic din... ţi-aminteşti de porcul nostru ? Sigur, spusei eu. Un pic din el. Cîrnatul pe care l-ai prăjit era preparat din el ; era un porc excelent! încearcă să guşti şi dumneata, tnâcar de dragul unei vechi cunoştinţe. La revedere, moşule! strică ci vesel. Foarte bine, John, foarte bine, băiete ! şuieră bătrînul <lui odaie.
355

Apoi am aţipit în faţa căminului lui Wemmick ; bătrînul şi cu mine ne-am simţit bine unul în tovărăşia celuilalt; .aci am dormit aproape toată ziua în faţa focului. La prînz am tnîncat muşchi de porc şi legume culese din grădina castelului, şi cînd nu eram ameţit de somn, îi făceam bătrînului semne, foarte binevoitoare cu capul. Cînd se întunecă de-a binelea, am plecat şi l-am lăsat pe bâtrîn pregătind focul, ca să pră jească pîinea ; după numărul ceştilor de .ceai, ca şi după pri virile lui spre cele două capacele din perete, am ghicit că dom nişoara Skiffins era aşteptată la ceai.

-

CAPITOLUL

46

Sunase ora 8 cînd nările îmi fură izbite de mirosul destul de plăcut al surcelelor şi al talajului de pe chei, făcut de con structorii de vase şi de oamenii care se îndeletnicesc cu făuri rea catargelor, vîslelor şi barajelor. Toată partea aceea a flu viului, mai sus şi mai jos de Pool, mi-era necunoscută şi, coborînd de-a lungul malului, îmi dădui seama că locul pe care ii căutam nu se at'la unde îmi închipuiam eu şi nu era de fel uşor de găsit. Locul se numea Mi 11 Pond Bank, era în Chinks's Basin, şi singura mea călăuză spre Chinks's Basin era atelierul de odgoane „Old Green Copper". Nu merită să povestesc cum m-am rătăcit printre vasele ancorate în docuri pentru reparaţii şi printre corăbii care tre buiau sfârîmate în bucăţi, sau prin mîlul, nămolul şi murdă riile aduse de flux, nu merită să amintesc prin cîte şantiere unde se clădeau şi se dărîmau vase am trecut, prin cîte ancore ruginite şi înfipte fără rost în pămînt, deşi de ani de zile mai foloseau la nimic, printre cîte odgoane care nu erau fa bricate la „Old Green Copper", prin ce munţi de butoaie şl de cherestea. După ce m-am învîrtit cîtva timp în jurul des tinaţiei mele şi am trecut de cîteva ori de ea, am cotit după un colţ şi m-am aflat, deodată, la Mill Pond Bank. Din diferite motive, locul acesta era foarte răcoros, şi vîntul care venea dinspre fluviu avea loc destul să se rotească ; văzui \ doi-trei arbori şi temelia unei mori de vînt părăsite, şi a funâria „Old Green Copper", a cârei alee lungă şi îngustă se desluşea în lumina lunii, împreună cu nişte schele înfipte în 356

Ini, asemănătoare unor furci vechi, care îmbătrîniseră şi-şi pierduseră dinţii. Alegînd dintre cele cîteva case ciudate de pe Mill Pond o asă cu faţada de lemn şi cu verande la toate trei etajele, dar nu cu ferestre largi, ceea ce este cu totul altceva, m-am uitat la tăbliţa de la poartă şi am citit : „Doamna Whimple". Deoarece acesta era numele pe care îl căutam, am bătut în poartă, şi o doamnă în vîrstă, foarte plăcută la vedere, îmi deschise. Dar doamna fu numaidecît înlăturată de Herbert, care mă duse tăcut în salon şi închise uşa. Mi se părea ciudat să văd că fiinţa lui, care-mi era atît de familiară, se mişca în voie în odaia aceea străină şi în cartierul acela necunoscut mie; şi m-a surprins uitîndu-mă la el aşa cum mă uitam la bufetul din colţ cu sticlărie şi porţelanuri, cum mă uitam la cele două scoici de pe cămin şi la gravurile colorate de pe perete, care înfăţişau moartea căpitanului Cook, lansarea unui vas şi pe majestatea-sa regele George al III-lea ' c u o perucă de vizitiu pe cap, pantaloni de piele şi cizme înalte, pe terasa castelului din Windsor 2 . — Totul merge strungă, Handel, spuse Herbert, şi omul e foarte mulţumit, deşi e nespus de dornic să te vadă. Scumpa mea prietenă e la taică-său ; dacă vrei să aştepţi pînă co boară, am să te recomand, şi pe urmă o să ne ducem sus. Asta-i taică-său. Un mîrîit neliniştitor care venea de sus îmi lovise auzul, şi pesemne că acest fapt se oglindea pe faţa mea. Din păcate, cred că e un netrebnic bătrîn şi amărît, •puse Herbert zîmbind, dar nu l-am văzut niciodată. Nu ţi se pare că miroase a rom ? Toată ziua bea rom Rom ? întrebai eu. Da, răspunse Herbert, şi poţi sâ-ţi închipui cum îi îndulceşte guta... Şi, pe urmă, ţine morţiş să aibă toate pro viziile sus, la el în odaie, şi să le împartă el. Le ţine pe nişte i.ifturi deasupra capului şi vrea neapărat să le cîntărească pe loate. Odaia lui trebuie să arate ca o băcănie. In timp ce spunea teate acestea, mîrîitul se prefăcu' într-un Urlet prelungit, şi apoi se'stinse. — Cum poate să fie altfel, mă lămuri Herbert, dacă vrea parat să taie brînza ? Un om care suferă de gută la mim
ii- Angliei (1683—1YCO), renumit pentru prostul său gust. Htel în Berkshire, Anglia j aparţine familiei regale a Ang!i<i.

35'

dreaptă şi în tot corpul nu poate să străbată cu cuţitul o brînză de Gloucester fără să-i provoace dureri. Pesemne că durerile erau mari, deoarece mai scoase încă un urlet fioros. — E o binecuvîntare pentru doamna Whimple că i-a în chiriat locuinţa de sus lui Provis, spuse Herbert. îţi închipui eă, în general, oamenii nu s-ar împăca cu zgomotele astea. O casă ciudată, aşa-i, Handel ? Era, într-adevăr, o casă ciudată, dar foarte bine îngrijită şi curată. Doamna Whimple, spuse Herbert, cînd îi împărtăşii observaţiile mele, este cea mai grozavă gospodină, şi zău nu ştiu ce s-ar face Clara fără ajutorul ei de mamă ! Fiindcă biata Clara n-are mamă şi n-are nici o rudă în afară de bătrînul Gruffandgrim 1. Doar n-o fi ăsta numele lui ? Nu, nu, spuse Herbert, aşa-i spun eu. Numele lui este domnul Barley. Gîndeşte-te ce binecuvîntare pentru fiul tată lui şi mamei mele să fie îndrăgostit de © fată care n-are rude şi care n-o să se amărască nici pe ea şi nici pe alţii din pri cina familiei. Herbert îmi mai spusese şi altă dată, şi acum îmi aminteam, cum o cunoscuse pe domnişoara Clara Barley în timp ce ea îşi întregea educaţia la o şcoală din Hammersmith şi că, atunci cînd fata fusese chemată acasă ca să-şi îngrijească părinte.le, ei încredinţară taina dragostei lor maternei doamne Whimple, care îi protejase şi-i ocrotise cu o bunătate şi o discreţie nedezminţite de atunci şi pînă acuna. Bineînţeles că tătrînului Barley nu i se putea încredinţa taina vreunui sentiment mai gingaş, din pricină că nu era în stare să înţeleagă nici un subiect mai psihologic decît guta. romul şi depozitele lui de vechi magazioner pe vas. In timp ce noi vorbeam în şoaptă şi mîrîitul neîntrerupt al bătrînului Barley vibra în grinda de pe tavan, uşa odăii se i descinse, şi o fată de vreo 20 de ani, foarte drăguţă, subţirică şi cu ochii negri, intră înăuntru cu un coş în mînă. Herbert luă cu gingăşie coşul din mîna ei şi mă prezentă, roşindu-se. ] într -adevăr, fata era fermecătoare şi ar fi putut fi luată drept o zînă robită, pe care un căpcăun crud o ţinea în slujba lui. — Uită-te. spuse Herbert, arăiîndu-mi coşul cu un zîmbet drăgăstos şi plin de compasiune, după ce stăturăm puţin de
1 GruH and grim — aspru şi sălbatic ţengl.).

358

vorbă, asta-i cina bietei Clara ! Atîta îi dă în fiecare seară. 'Asta-i porţia ei de pîine, asta-i felia de brînză şi ăsta-i romul, pe care îl beau eu. Asta-i mîncarea pe care trebuie să o gătească domnului Barley pentru mîine dimineaţă : două costiţe de miel, trei cartofi, cîteva boabe de mazăre, puţină făină, două uncii 1 de unt, o mînă de sare şi piperul ăsta pe care-1 vezi. Totul trebuie gătît împreună şi mîncat cît e fierbinte, şi e foarte bun împotriva gutei, n-am ce zice ! Era ceva atît de firesc şi de cuceritor în felul în care fata se uita cu de-amănuntul la aceste provizii, în timp ce Herbert mi le arăta, şi ceva atît de încrezător, de drăgăstos şi de nevinovat în felul ei modest de a se lăsa cuprinsă de braţul lui Ilerbert, iar în fiinţa ei era ceva atît de gingaş, care cerea otire, aici, pe Mill Pond Bank, lîngă Chinks's Basin şi fu-ia „Old Green Copper", în timp ce mormăitul bătrînului ley răsuna în grinzile de pe tavan, încît n-aş fi rupt logodna < l i i i l r c ea şi Herbert pentru toţi banii din portofelul pe care nu-1 deschisesem încă niciodată. Mă uitam la Clara cu plăcere şi admiraţie, cînd, deodată, mormăitul se prefăcu din nou în urlet, şi de sus se auzi zgomotul unei izbituri zdravene, ca şi cum un uriaş cu piciorul de lemn ar fi încercat să străpungă tavanul şi să ajungă pînă I M noi. Iar Clara îi spuse lui Herbert : Tata are nevoie de mine, dragul meu, şi fugi din odaie. Ce mai rechin smintit ! spuse Herbert. Ce crezi că vrea lltriim, Handel ? Nu ştiu, răspunsei eu. Ceva de băut ? Chiar aşa ! strigă Herbert, ca şi cum faptul că ghi-plmin era un merit nemaipomenit. Grogul şi-1 ţine gata pre-i intr-o sticlă de pe masă. Aşteaptă o clipă, şi ai să auzi ii ridică Clara ca să mai bea o înghiţitură. Auzi ? ! Urmă II PI uit urlet, care" se încheie cu o zguduitură zdravănă. Acum, h | ' i i i Herbert, In tăcerea care urmă, acum bea. Acum, spuse el, i|.....< (v grinda răsuna din nou, acum e iar întins pe spate! Curînd după aceea, Clara se întoarse, şi Herbert mă duse I vedem pe prizonierul nostru. Cînd trecurăm prin Odăii domnului Berley, îl auzirăm mîrîind răguşit urmărefren, cu un glas care se amfla şi se stingea ca vîntul, i i i l e din acest cîntec cred că ar trebui să le înlocuiesc ni lor :
no unitate de măsură pentru greutăţi, întrebuinţată în Anglia, >le grame.

359

__ Ei! Dumnezeu să vă binecuvîriteze, căci aici zace bâ_ trînul Bill Barley. Aici zace bătrînul Bill Barley, să vă bine« cuvînteze Dumnezeu ! Aici zace bătrînul Bill Barley, întins pe spate, martor mi-e Domnul, întins pe spate, ca un peşte mort, dus de ape, aşa zace bătrînul Bill Barley. Ei ! Dumnezeu să vă binecuvînteze S ■ ■ Herbert mă informă că nevăzutul Barley se întreţinea singur zi şi noapte cu acest cîntec mîngîietor şi, adeseori, în timpul nopţii, mai punea şi cîte un ochi la telescopul cu care era prevăzut patul lui, cu scopul de a cuprinde cu privirea fluviul. L-am găsit pe Provis bine instalat în cele două cămăruţa răcoroase şi aerisite din vîrful casei, unde glasul domnului Barley se auzea mai puţm decît jos. Nu dădu nici un semn de nelinişte şi nici nu părea îngrijorat; mă izbi faptul că era mai potolit, n-aş putea spune cum anume, şi. ori de cîte or am încercat mai tîrziu, n-am izbutit niciodată să-mi amintea cum era. Dar fără doar şi poate că era mai potolit. Timpul de gîndire pe care mi-l dăduse ziua aceea de a dihnă mă dusese la hotărîrea că nu trebuie să-i spun despre Compeyson. După cîte ştiam eu, duşmănia lui faţă omul acela l-ar fi putut face să-1 caute şi l-ar fi împins ast la pieire. De aceea, după ce Herbert, el şi eu ne aşezarăm trei lîngă foc, îl întrebai mai întîi dacă are încredere în cată şi informaţiile lui Wemmick. Da, da, băiete ! spuse el, dînd cu seriozitate" din caj Ştie şi Jaggers. Atunci află că am vorbit cu Wemmick, spusei eu, s ■ << am venit să-ţi spun ce măsuri m-a sfătuit el să iau. Şi i-am împărtăşit cu precizie toate informaţiile primi de la Wemmick, în afară de aceea de care am pomenit înainte i-am spus că Wemmick auzise la închisoarea Newgate (n-ai putea să spun dacă de la vreun slujbaş de acolo sau de la prH zonieri) că existau bănuieli împotriva lui' şi că locuinţa mol fusese supravegheată ; că Wemmick m-a sfătuit să-1 ţin ascuni cităva vreme şi să nu mă întîlneso cu el ; şi i-am mai spui şi ce credea Wemmick despre plecarea în străinătate. Ait* adăugat că, bineînţeles. îl voi însoţi sau voi veni în urma Iu de îndată ce va fi cu putinţă, după cum va socoti Wemmt că este cel mai sigur. Despre cele ce aveau să urmeze du] aceea n-am pomenit nimic; şi, de fapt, în sufletul meu eram nici eu prea lămurit, şi nici prea liniştit, mai ales acu că îl vedeam atît de potolit şi în mare primejdie din prici: 360

mea. Cît despre schimbările pe care dorea el să Ie fae în felul meu de trai, prin mărirea cheltuielilor, l-am întrebat dacă, în împrejurările acestea grele şi nesigure, n-ar fi caraghios, ba li iar mai rău, dacă i-aş da ascultare. El nu se putu împotrivi şi se arătă foarte cuminte în tot i impui convorbirii. întoarcerea lui fusese o aventură, spunea el, şi el ştiuse dintotdeauna că aşa va fi. Mai spuse că nu va face nici un pas care s-ar preface într-o aventură deznădăjduită şi că, bucurîndu-se de un ajutor atît de preţios, n-avea nici o teamă cu privire la siguranţa lui. Herbert, care în timpul acesta stătuse cufundat în gînduri si cu ochii aţintiţi asupra focului, spuse că şi lui îi trecuse rin minte în legătură cu propunerile lui Wemmiek şi că poate ita să-1 ascultăm. Sîntem amîndoi vîslaşi buni, Handel, şi poate l-am putea duce chiar noi în jos, pe fluviu, cînd o veni vremea. Şi aşa n-am avea nevoie să închiriem nici barca, nici barcagiu, ceea ce ar înlătura cel puţin una din bănuieli, şi erice bănuială, de mică, merită să fie înlăturată. Nu te gîndi la anotimp; nu crezi că ar fi bine să începem de pe acum să avem o barcă de a noastră la scările din Temple şi să ne facem obiceiul de a coborî fluviul cu barca ? Dacă prinzi obiceiul ăsta, cine o să ne mai bage în seamă ? Fă aşa de douăzeci sau de cincizei de ori, şi nimeni nu va găsi nimic neobişnuit, c-o faci şi pentru douăzeci şi una sau pentru a cincizeci şi una oară. Planul lui îmi plăcu, iar Provis se arătă mîndru de el. ! înţeles să-1 punem în aplicare şi i-am spus lui Provis iu dea niciodată semne că ne cunoaşte dacă ne vede sub pod, sau dacă trecem vîslind pe la Mill Pond Bank. Şi ne-am in.ii înţeles ca, de cîte ori ne va vedea, să tragă storurile feri care privea spre răsărit, şi astfel totul fu pus la cale. IX'oarece convorbirea noastră se sfîrşise şi totul fusese hotârît, mă ridicai să plec, spunîndu-i lui Herbert că ar fi mai bine să nu ne întoarcem împreună acasă şi că eu voi porni i jumătate do oră înaintea lui. - Nu mă bucur că te las aici, îi spusei eu lui Provis, deşi nli i nu mă îndoiesc că eşti mai în siguranţă aici decît în preajma nu .1 liămîi cu bine. Măi băiete, spuse el, strîngîndu-mi mîinile, nu ştiu i să ne vedem din nou, dar nu-mi place să-mi spui : „Ră-'i bine". Zi mai bine ; „Noapte bună". 361.

— Noapte bună ! Herbert o să facă mereu legătura între noi doi şi, eînd o sosi vremea, fii sigur că voi fi gata. Noapta bună, noapte bună ! Ne-am gîndit că e mai bine ca el să rămînă în odaia lui şi l-am lăsat în faţa uşii, ţinînd o luminare deasupra balustradei, ca să ne lumineze drumul pe scară în timp ce coboram. Şi uitîndu-mă înapoi la el, m-am gîndit la noaptea întoarcerii lui, cînd rolurile noastre erau schimbate şi cînd nu-mi închipuiam că aş putea vreodată să mă despart de el cu inima atît de grea şi de neliniştită cum mă despărţeam acum. Bătrînul Barley tot mai mîrîia şi mai înjura cînd trecurăm prin faţa uşii lui : se părea că nu încetase nici o clipă cu această îndeletnicire şi că nici n-avea de gînd să înceteze. Cînd ajunserăm jos, îl întrebai pe- Herbert dacă omul păstrase numele de Provis. El îmi răspunse că nu şi că pe noul chiriaş îl chema domnul Campbell. Mă mai lămuri că tot ce se ştie în casă despre domnul Campbell era că el (adică Herbert) avea interes ca domnia.-sa să fie bine îngrijit şi că ducea o viaţă singuratică. Aşa că, după ce intrarăm în salonaşul unde doamna Whimple şi Clara lucrau, n-am mai spus nimic despre interesul pe care i-1 purtam eu domnului Campbell, ci am păstrs totul pentru mine. După ce mi-am luat rămas bun de la fata cea gingaşă ochi negri şi. de la femeia aceea atît de maternă, care nuputuse înfrîna simpatia sinceră pentru o poveste de iubit adevărată, funăria „Old Green Copper'V parcă se schimbase totul. Bătrînul Barley n-avea decît să fie bătrîn ca pămînti şi să înjure ca un batalion întreg, căci în Chincks's Basin afla destulă tinereţe, încredere şi speranţă care să răscumper aceste^ neajunsuri şi să-1 umple pînă la revărsare. Gînduril îmi zburară apoi către Estella şi către despărţirea noast şi mă întorsei acasă foarte abătut. Niciodată cartierul Temple nu mi se păruse atît de liniştit ca în seara aceea. Ferestrele odăilor unde, în ultimele zile, locuise Provis erau întunecate şi liniştite şi nu se vedea ţipenie de om în Garden Court. înainte de a coborî treptele care mă despărţeau de casa mea, am trecut de două-trei ori pe la fîntînă. dar nu se vedea nimeni. Cînd se întoarse acasă, Herbert se apropie de patul meu — căci mă dusesem de-a drepţii' culcare, atît eram de abătut şi de ostenit — şi-mi spuse ace lucru. Apoi deschise o fereastră, se uită afară, în lumina lunii, şi-mi spuse că strada era goală şi solemnă ca o catedrala miez de noapte.
362

Ă doua zi m-am apucat să caut o barcă. Treaba n-a durat mult, şi barca fu trimisă la scările care coborau din cartierul Temple spre fluviu, cale de un minut sau două de casa noas^ tră. Şi, pe urmă, am început să vîslesc zilnic, ca şi cum aş fi vrut să fac exerciţii; uneori mă duceam singur, alteori, cu Herbert. Uneori ieşeam pe frig, pe ploaie, pe grindină, şi după ce am făcut aşa de cîteva ori, nimeni nu mă mai luă în seamă. La început, vîsleam în jurul podului Blackfriars ; apoi, după ce orele fluxului se schimbară, mă îndreptam spre Podul Lon drei. Uneori, în timpul fluxului, se iscau pe acolo vîrtejuri, ceea ce adusese podului 0 faimă proastă, dar eu mă pricepeam să strecor barca după ce îmi dădeam seama de direcţia curen tului şi aşa începui să vîslesc printre vasele din Pool şi să cobor spre Erith. Prima oară cînd trecui pe la Mill Pond Bank, ilerbert vîslea şi, atît la dus, cît şi la întors, văzurăm storul dinspre răsărit coborînd. Herbert se ducea pe acolo aproape regulat, de trei ori pe săptămînă, şi niciodată nu-mi aduse vreo ştire neliniştitoare. Totuşi, eu ştiam că aş fi avut de ce să fiu neliniştit şi nu puteam să scap de gîndul că sînt urmărit, Cînd gîndul acesta ţi se cuibăreşte în minte, te chinuieşte fără încetare ; şi ar fi greu să număr toţi oamenii nevinovaţi pe îi bănuiam că mă urmăresc. Pe scurt, eram neîncetat chinuit de teamă din pricina acelui om nechibzuit care stătea ascuns. Herbert îmi spusese pe vremuri că îi plăcea să stea la fereastră, pe înserate, în Iimpui refluxului şi să se gîndească la apele care se îndreptau, diK'înd tot ce plutea pe ele, spre Clara. Dar eu mă gîndeam cu groază că apele se îndreptau spre Mâgwitch şi că fiecare pată întunecată de pe suprafaţa lor ar fi putut să fie urmăritorii, care se duceau grăbiţi, tăcuţi, dar fără greş, să-1 ridice pe

el.

CAPITOLUL

47

Citeva săptămîni trecură fără să aducă nici o schimbare, aşteptam sfatul lui Wemmick, dar el nu dădea nici un |rmn de viaţă. Dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată în afară de tic Britain" şi dacă nu m-aş fi bucurat niciodată de priviMi de a fi în termeni familiari cu tot ce ţinea de castel, 363

m-aş fi putut îndoi de el} dar aşa cum îl cunoşteam, nu eăzuî nici o clipă pradă îndoielii. Treburile mele lumeşti se arătau din ce în ce mai întunecate şi eram destul de hărţuit de creditori. începui şi eu sâ ştiu ce înseamnă lipsa de bani (vreau să spun bani sunători, pe care îi simţi în buzunar) şi să mă ajut transformînd în monedă cîteva bijuterii pe care le mai aveam. Dar hotărîsera o dată pentru totdeauna că ar fi o înşelăciune plină de cruzime să iau bani de la binefăcătorul meu acum, cînd gîndurile şi planurile mele erau atît de nesigure. De aceea i-am trimis prin Herbert portofelul neatins, ceea ce-mi dădu mulţumirea — n-aş putea spune dacă o mulţumire făţarnică sau adevărată — de a nu mă fi folosit de mărinimia lui de cînd mi se dezvăluise. Zilele treceau şi mă apăsa din ce în ce mai mult presimţirea că Estella se măritase. De teamă ca presimţirea să nu se adeverească, deşi era mai mult o convingere decît o presimţire, mă feream să citesc ziarele şi îl rugasem pe Herbert (căruia îi dcstăinuisem tot ce se petrecuse în timpul ultimei întrevederi dintre mine şi .Estella) să nu-mi vorbească niciodată despre ea. Cum pot să ştiu de ce mă agăţasem de această ultimă zdreanţă din veşmîntul speranţei, rupt şi spulberat în vînt ? De ce oare tu, care citeşti aceste rînduri, ai căzut, la rîndul tău, pradă unor contraziceri asemănătoare, anul trecut, luna trecută sau săptămîna trecută ? Duceam e viaţă nenorocită, şi neliniştea cea mare, care le întrecea pe toate celelalte ca un munte înalt ce se ridică deasupra unui întreg şir de munţi, nu pierea niciodată din faţa ochilor mei. Şi. totuşi, nu se ivise nimic care să-mi mărească teama. E adevărat că săream din pat, cu inima strînsă de groaza mereu reînnoită că.a fost descoperit; e adevărat că seara stăteam cu urechile ciulite, ca să-1 aud pe Herbert întoreîndu-se acasă, temîndu-mă ca nu cumva paşii lui să fie mai grăbiţi ca de obicei şi mînaţi de veşti proaste : dar în ciuda tuturor acestor temeri şi a altora asemănătoare, lucrurile îşi urmau cursul. Condamnat la neactivitate şi la o stare neîntreruptă de nelinişte şi nesiguranţă, mă plimbam cu barca şi aşteptam, aşteptam, cit puteam mai răbdător. Uneori, cînd coboram apele fluviului, nu mă mai putes întoarce prin arcurile înconjurate de vîrtejuri ale Podului Ve chii I ondre ; atunci, îmi legam barca de unul din cheiurile de lingă vamă şi lăsam vorbă să mi-o aducă cineva, mai tîrziu, la cheiul din Temple. întîmplări de felul acesta nu mă supărau, pentru că, mulţumită lor, oamenii de pe cheiuri se obişnuiau
S64

cu mine şi cu barca mea. Unor astfel de întîmplări neînsemnate le datorez două întîmiri despre care vreau să vă vorbesc, într-o după-amiază, în amurg, spre sfîrşitul lui februarie, trăsei barca la mal. Ajunsesem pînă aproape de Greenwich dus de reflux şi mă întorsesem o dată cu fluxul. Ziua fusese frumoasă şi luminoasă, dar, o dată cu apusul soarelui, se lăsase ceaţa, iar eu îmi croiam cu multă grijă drum printre vase. La' dus, da şi la întors, semnalul din fereastra lui îmi spusese : „Totul e bine". Deoarece seara era răcoroasă şi mie mi-era frig, mă gîndeam că voi lua masa numaidecît, ca să mă încălzesc ; şi fiindcă acasă la Temple mă aşteptau ceasuri de tristeţe şi de singurătate, mă gîndeam ca după aceea să mă duc la teatru. Teatrul unde domnul Wopsle dobîndise triumful său foarte îndoielnic se afla în apropiere de cheiul acela (astăzi nu se mai află nicăieri) şi mă hotărîi să mă duc acolo. îmi dădeam seama că domnul Wopsle nu izbutise să reînvie drama, ci, dimpotrivă, mai curînd îi împărtăşise declinul. Lumea auzise despre el veşti care nu prevesteau nimic bun, prin afişele care îl anunţau în rolul unui negru credincios, ataşat de o fetiţă de neam nobil şi de o maimuţă. Tar Herbert îl văzuse în rolul unui Ifitar hoţoman, cu porniri foarte caraghioase, care avea o faţă roşie ca o cărămidă şi o pălărie revoltătoare, plină de clopoţei. Am luat masa la ceea ce Herbert numea un birt geografic, iiindcă se vedeau acolo hărţi ale lumii făcute din kere pe fiere colţ al feţei de masă şi hărţi de-'sos pe toate cuţitele; fapt, şi în zilele noastre e greu să găseşti un singur birt, l ie tot cuprinsul împărăţiei primarului din Londra, care să nu Fie geografic. Am stat acolo ca să-mi treacă timpul, moţăind deasupra firimiturilor de pîine, holbîndu-mă la lampa cu gaz ,i pîrjolindu-mă în aburul fierbinte de mîncare, iar pînă la urmă m-am urnit din loc şi m-am dus la teatru. Acolo am dat de un virtuos marinar din serviciul majesl.i i i sale, un om minunat — deşi ar fi fost 'de dorit ca. în anumlte locuri, pantalonii lui să nu fie chiar atît de strimţi, şi in niţele, să nu fie atît de largi—care, atunci cînd vedea cîte lin om mai mărunţel, avea obiceiul să-i împingă pălăria pe I i i , măcar că altfel era foarte mărinimos, viteaz şi patriot, ii nu voia să aduă de nici un fel de bir. Omul avea în bu■ II 1,11 o pungă de bani, ca o budincă învelită într-un şervet, ţi, pe temeiul acestei averi, s-a însurat cu o tînără domnişoară, i i a adus ca 'zestre un dormitor, şi au făcut chef mare ; Ini po] orul din Portsmouth (nouă oameni la număr, după ulti3G5

mul recensămînt) ieşi pe plajă, fiecare frecîndu-şi mîinile lui, strîngîndu-le pe ale celorlalţi şi cu toţii cîntară : „Umple paharul, umple-1 !". Totuşi, un bădăran oacheş la faţă nu voia să umple paharul şi nu făcea nimic din ceea ce era sfătuit să facă ; acest bădăran, a cărui inimă era la fel de neagră ca şi chipul lui, lucru declarat fără înconjur (de marinar), propuse altor doi bădărani să pună lumea întreagă în încurcătură 5 planul fu îndeplinit întocmai (căci bădăranii aceştia se bucurau de mare trecere politică), aşa încît a fost nevoie de o seară întreagă pentru ca totul să reintre-în ordine, şi aceasta se întîmplă mulţumită unui băcan mic şi cinstit, cu o pălărie albă* jambiere negre şi nasul roşu ; băcanul nostru se ascunse cu un grătar în mînă într-un ceas ; de aici asculta ce se vorbea, ieşea şi pocnea cu grătarul pe la spate pe toţi cei cărora nu putea să le închidă gura prin alte mijloace. Toate acestea pregăteau scena în care domnul Wopsle (despre care nici nu fusese vorba pînă atunci) intră, decorat cu Ordinul Jartierei \ deoarece era un plenipotenţiar de mare trecere, care venea de-a dreptul de la amiral ca să vestească tuturor că bădăranii trebuie să se ducă numaidecît la închisoare şi că marinarul trebuie să înalţe steagul ca o recunoaştere a serviciilor pe care le adusese obştii. Marinarul, lipsit pentru prima oară în viaţa lui de echipaj, îşi şterse respectuos ochii cu drapelul, şi apoi,] înveselindu-se, îi spuse domnului Wopsle „excelenţă" şi—i cer voie să-i strîngă mîna. Domnul Wopsle îi întinse mîna cu graţie şi demnitate, apoi fu împins repede într-un colţ întunecos, în timp ce ceilalţi începură să danseze un dans popular ; pe cînd urmăream din colţul acela publicul cu ochiul său nemulţumii domnul Wopsle mă zări şi pe mine. A doua piesă era cea mai recentă dintre marile pantomim™ comice de Crăciun ; în prima scenă mi se păru că îl descopăM spre durerea mea, pe domnul Wopsle, îmbrăcat cu ciorapi groşB de lînă, avînd o înfăţişare măreaţă şi strălucitoare şi un smol de franjuri roşii de perdea în loc de păr ; se îndeletnicea cJ fabricarea trăsnetelor într-o mină şi se purta nespus de la» cu stăpînul lui, un uriaş, care se întorcea (foarte răguşit) îl masă. Dar, în curînd, apăru în împrejurări mai demne, căi geniul iubirii tinereşti, aflat în mare cumpănă din pricina br 1talităţii paterne a unui fermier neştiutor, care se împotrivise i a alegerii făcute de inima fetei lui aruncîndu-se de la etajul în
1 înaltă distincţie engleză, instituită de Eduard al III-lea, îrf 13i8, cinstea contesei de Salisbury,

1

366

r

şi cu bună-ştiinţă asupra celui ales, ascuns într-un sac cu făină, chemă în ajutor pe un vrăjitor atotştiutor. Acest vrăjitor, care apăru destul de stîngaci, venind, pare-se, de la antipod, după o călătorie cam zdruncinată, purtînd o pălărie înaltă pe cap şi ducînd la subsuoară un volum care cuprindea o lucrare de magie, se dovedi a fi chiar domnul Wopsle. Deoarece treaba acestui vrăjitor pe pămînt consta mai ales în a lăsa lumea să-i vorbească, să-i cînte, să-1 împungă, să-1 danseze şi să-1 ameţească cu jocuri de tot felul, domnul Wopsle avea mult timp disponibil pe scenă. Şi, spre mirarea mea, văzui că în tot acest timp nu făcea altceva decît să se holbeze la mine, ca şi cum ar fi fost zăpăcit de uluit ce era. In privirile din ce în ce mai scrutătoare ale domnului Wopsle era ceva atît de ciudat şi omul părea atît de frămîntat şi de nedumerit, încît nu mai înţelegeam nimic. Şi, mult timp după ce el se întorsese în nori, eu tot dus pe gînduri eram, deşi nu înţelegeam nimic. Tot dus pe gînduri eram şi cînd am ieşit din teatru, o oră mai tîrziu, şi l-am găsit pe domnul Wopsle aşteptîndu-mă lîngă uşă. Ce mai faci ? spusei eu, strîngîndu-i mîna, în timp ce coboram strada împreună. Aveam impresia că m-ai văzut. Dacă te-am văzut, domnule Pip ? răspunse el. Sigur câ te-am văzut ! Dar cine mai era cu dumneata ? Cine mai era ? — Tare ciudat... spuse domnul Wopsle, cu aceeaşi pri•e rătăcită. Şi, totuşi, aş fi putut să jur ! începeam să mă neliniştesc, aşa că îl rugai pe domnul Wupsle să mă lămurească. — N-aş putea spune dacă l-am văzut fără să te fi zărit i n . ii întîi pe dumneata, spuse domnul Wopsle, la fel de ameţit şi pînă acum. Nu sînt sigur ; totuşi, parc-aş spune că da. Fără să vreau, mă uitai în jurul meu, aşa cum eram obiş-il de cîte ori mă întorceam acasă, căci vorbele acestea ne-lese mă înfioraseră. — O, nu poate fi aici ! spuse domnul Wopsle. Doar a din sală înainte de a fi părăsit eu scena; l-am văzut ni. 11''oarece aveam motivele mele să fiu bănuitor, începui să-1 II Usc şi pe bietul actor. Bănuiam că vrea să-mi întindă o < ;i să-mi smulgă o mărturisire. De aceea, m-am uitat
36?

' — Mi-a trecut prin minte gîndul caraghios că trebuie să fie cu dumneata, domnule Pip, dar mi-am dat seama că habar naveai că stă în spatele dumitale, ca o stafie. Fiorul de mai înainte mă cuprinse din nou, dar eram hotărît să nu vorbesc încă, pentru că mi se părea că domnul Wopsle are de gînd să mă facă să leg vorbele lui de numele lui Provis. Eram sigur, şi nu mă îndoiam nici o clipă că Provis nu fusese la teatru. Aş spune că te cam miră vorbele mele, domnule Pip; văd doar că aşa e. Dar e atît de ciud.at ! Greu o să-ţi vină să crezi ceea ce am să-ţi spun. Dacă mî-ai fi spus-o dumneata, cu greu te-aş fi crezut. Adevărat? spusei eu. Zău că-i adevărat ! Domnule Pip, ţii minte, odată, de mult, cînd erai copil... era în ziua de Crăciun şi am mîncat la Gargery, şi apoi au intrat cîţiva soldaţi pe uşă, ca să le dreagă tfoe o pereche de cătuşe ?... Mi-amintesc foarte bine. Şi-ţi aminteşti că soldaţii urmăreau doi ocnaşi şi că ne-am luat şi noi după ei? Ţi-aminteşti că Gargery te-a luat în spinare şi că eu eram în frunte, iar voi vă ţineaţi după mine cum puteaţi ? Mi-amintesc de toate foarte bine. Ţineam minte totul mai bine decît îşi închipuia el, în afară de ultima propoziţiune. Şi-ţi aminteşti: că i-am găsit pe amîndoi într-un şanţ, că se încăieraseră şi că unul din ei era lovit rău, stîlcit în bătaie de celălalt ?... Văd totul în faţa ochilor. Ţii minte că soldaţii au aprins făclii şi i-au pus pe ocnaşi în mijloc, iar noi ne-am dus să vedem cum îi îmbarcă, dincolo de mlaştini, pe întuneric ? Ţi-aminteşti că lumina fă cliilor le strălucea pe obraz ? Stărui asupra acestui lucru : lumina făcliilor le strălucea pe obraz, în timp ce în jurul nos tru era noapte neagră. Da, spusei eu. îmi amintesc de toate astea. Atunci, să ştii, domnule Pip, că unul din cei doi pri- j zonieri â stat în spatele dumitale astă-seară. L-am zărit peste umărul dumitale. „Trebuie să mă stăpînesc", gîndeam eu. Apoi l-am întrebat: Şi pe care din doi ţi se pare că l-ai văzut ? Pe cel care fusese stîlcit în bătaie, răspunse el, fără şovăială. Şi pot să jur că l-am văzut 1 Cu cît'mă gîndesc mai mult, cu atît sînt mai sigur. ,
$68

—■ Foarte ciudat... ! spusei eu, prefăcîndu-mă, cît puteam bine, că toate acestea nu înseamnă mare lucru pentru mine. într-adevăr, e foarte ciudat ! Nu e cu putinţă să exagerez neliniştea fără margini în rare mă aruncă această convorbire şi nici groaza care mă cuprinse la gîndul că Compeyson se aflase_în spatele meu, „ca o ie", căci acest simţămînt nu semăna cu nimic din ce cunoscusem pînă atunci. Căci dacă numele lui Provis îmi ieşise vreodată din minte din clipa cînd îl ascunsesem, acest lucru B-a întîmplat tocmai în acele momente cînd se afla lîngă mine ; ,i faptul că acum, după ce luasem atîtea măsuri, putusem să i atît de liniştit şi fără să iau seama la ce se-ntîmplă în jur II ca şi cum aş fi încuiat sute de uşi ca să nu-1 las pe omul M i s t a să intre şi apoi l-aş fi descoperit alături de mine. Şi nici mi mă puteam îndoi că fusese la teatru din pricina mea, fiindcă • Micit de neîntemeiată ar fi imaginea primejdiei care ne paşte, primejdia e întotdeauna aproape şi în acţiune. îi pusei domnului Wopsle întrebări ca, de pildă : cînd a Intrat? El nu ştia să-mi răspundă; atîta ştia: mă văzuse i < - mine şi, în spatele meu, pe omul acesta. Nu-1 recunoscuse (Ic-dt după ce-1 privise mai mult timp ; dar, de la început, I M use în chip nelămurit legătura dintre el şi mine, ştiind că 11 acesta intrase în viaţa mea încă din vremea cînd eram la i. Cum era îmbrăcat ? N-avea pe el nimic care să bată la . i i ; parcă era în negru. Avea faţa desfigurată ? Nu, nu dea. Şi eu eram de aceeaşi părere, căci deşi, cufundat în duri cum eram, nu mă prea uitasem cu atenţie la oamenii spatele meu, cred totuşi că o faţă cît de puţin desfigurată fi izbit. După ce domnul Wopsle îmi împărtăşi tot ce-şi putea el I imunii şi tot ce puteam eu scoate de la el, după ce i-am făcut Iu cu o băutură răcoritoare, binevenită după oboseala din <i aceea, ne-am despărţit. Era între orele 12 şi 1 cind am n|nns la Temple, iar porţile erau închise. Nu era nimeni în 1-1 ■ - . i j n i a mea cînd am intrat pe poartă şi nici cînd am intrat

111 Tbert se întoarse si ţinurăm un sfat foarte serios în faţa Nu ne rămînea însă nimic de făcut decît să-1 înştiinWemmick despre ceea ce descoperisem în noaptea i să-i amintim că aşteptam semnalul lui. Deoarece mi Bţ |i.iren că aş putea să-1 compromit dacă m-aş duce prea des stei, îl înştiinţai prin scris. Am scris scrisoarea înainte i.i culca şi apoi am ieşit din casă ca s-o arunc în cutia
369

de scrisori ; nici de data aceasta nu era nimeni în preajma mea. Herbert şi cu mine furăm amîndoi de părere că nu pu team face nimic altceva decît să fim foarte prevăzători. Şi, adevăr, am fost foarte prevăzători, chiar mai prevăzători înainte, dacă lucrul acesta era cu putinţă, iar în ceea ce priveşte, nu m-am mai apropiat niciodată de Chinks's decît atunci cînd treceam cu barca pe acolo, şi atunci uitam la Mill Pond Bank aşa cum mă uitam la orice lucru jurul meu.

întrdecît mă Basin mă din

CAPITOLUL

48 la

A doua întâlnire despre care am pomenit în capitolul tre-J cut avu loc o săptămînă mai tîrziu. îmi lăsasem din nou ba cheiul de sub pod ; era după-amiază, cu o oră mai devremfl decît rîndul trecut, şi fiindcă nu mă hotărîsem încă unde săi iau masa, mă îndreptasem spre C'neapside şi mă plimbam de-a lungul străzii ; cred că eram fiinţa cea mai nehotărîtă din toată învălmăşeala aceea, cînd, deodată, cineva mă ajunse din urmă, şi o mînă grea mi se lăsă pe umăr. Era mîna domnului Jaggers, care mă luă de braţ. Fiindcă avem acelaşi drum, hai să ne plimbăm puţin împreună, Pip. Încotro te duci ? Cred că spre -Temple, spusei eu. Nu ştii sigur ? întrebă domnul Jaggers. Vedeţi, răspunsei eu, bucuros că pot şi eu o dată să-i dau un răspuns cum se cuvine la un interogatoriu, nu ştiu, fiindcă nu m-am hotărît încă. Te duci să iei masa ? întrebă domnul Jaggers. Bănuiesc că nu te supără să recunoşti că-i aşa. Nu, răspunsei eu, nu mă supără să recunosc. Şi n-ai întîlnire cu nimeni ? Nu mă supără să recunosc că n-am întîlnire cu nime^B Atunci, spuse domnul Jaggers, vino să iei masa cfl mine. Eram gata şă-mi cer scuze, dar el adăugă : „Vine şi Wemmick", aşa că scuza.se prefăcu în aprobare — primele cuvintţl pe care apucasem să le rostesc servind drept introducere şi pen tru una, şi pentru cealaltă — şi pornirăm de-a lungul străzii Cheapside'; cînd am ajuns la „Little Britain", luminile râ370

-

săreau strălucitoare prin vitrine, iar lampagiii, care, în înghe- : suiala de după-amiază, nu găseau destul loc pentru a-şi posta scările, săreau în sus şi-n jos şi fugeau încoace şi încolo, aprinzînd în ceaţa care se lăsa mai multe luminiţe roşietice decît candela care deschisese ochi albi pe peretele fantomatic din „Hummums", In biroul din „Little Britain" se scriau obişnuitele scrisori, oamenii îşi spălau mîinile, stingeau luminările şi închideau i asele de bani, aşa cum făceau de obicei la sfîrşitul unei zile de lucru. între timp, eu stăteam fără treabă lîngă focul din odaia domnului Jaggers şi, în vîlvătaia flăcărilor, mi se părea . ,î cele două busturi d? pe raft îmi fac semne drăceşti cu ochiul ; iar cele două luminări de seu aflate în birou, care îl luminau pe domnul Jaggers pe cînd scria ceva într-un colţ, erau împodobite cu nişte zdrenţe murdare, de parcă ar fi vrut să aminIiască de-o ceată de clienţi spînzuraţi. Pornirăm toţi trei spre Gerrard Street într-o birjă ; şi, de i ajunserăm, ne şi aşezarăm la masă. Deşi în casa aceea . prin gînd nu mi-ar fi trecut să pomenesc sau să aminteso ar printr-o privire de sentimentele lui Wemmick din Waluorth, totuşi, nu m-ar fi supărat să desluşesc, din cînd în cînd, 0 licărire de prietenie în ochii lui. Dar nici pomeneală ! De cîte ori ridicam ochii de pe masă, Wemmick se uita la domnul gers şi se purta atît de rece şi de uscat cu mine, de parcă Ei existat doi gemeni cu numele de Wemmick, şi el n-ar fi I acela pe care-1 cunoşteam eu. Ai dat domnului Pip biletul domnişoarei Havisham ? i bă domnul Jaggers curînd după ce începurăm să mîncăm. Nu, domnule avocat, răspunse Wemmick, tocmai voiam i trimit prin poştă cînd aţi venit la birou împreună cu nul Pip. Uitaţi-1. Şi-i întinse patronului său scrisoarea în i mi-o dea mie. — E un bilet care cuprinde două rînduri, spuse domnul s, întinzîndu-mi fiţuica; domnişoara Havishm mi 1-a mie, fiindcă nu era sigură de adresa dumitale. Spune lori să te vadă într-o chestiune de afaceri despre care 1 II I vorbit. Ai să te duci pînă la ea ? Da, răspunsei eu, aruncîndu-mi ochii asupra biletului, iprindea întocmai ceea ce spusese şi domnul Jaggers. Pe cînd crezi c-ai să te duci pînă la ea ? Am o întîlnire urgentă, spusei eu, privind spre Wemk, tare tocmai arunca nişte peşte în gura lui ca o cutie de 37f

scrisori, ceea ce mă face să nu pot da un răspuns sigur Cred că mă voi duce foarte curînd. — Dacă domnul Pip are de gînd să se ducă foarte curînd, îi spuse Wemmick domnului Jaggers, nu mai e nevoie să scriu nici un răspuns. Văzînd în aceste cuvinte o aluzie la faptul că ar fi bine să nu amîn întrevederea, am hotărît să plec a doua zi şi am. spus-o. Wemmick bău un pahar de vin, uitîndu-se la domnulJaggers cu un aer de mulţumire sălbatică, dar la mine nu se uită. — Vezi, Pip ? Amicul nostru, păianjenul, spuse domnul Jaggers, şi-a jucat cartea. A cîştigat ! Tot ce puteam face era' să încuviinţez. Ha ! E un băiat care promite, în felul lui, dar s-ar putea să nu-i meargă chiar toate aşa precum doreşte. Pînă la urmă. cel mai puternic va învinge, dar încă nu se ştie care din doi e cel mai puternic. Dacă s-ar apuca s-o bată... Doar nr-o să spuneţi, i-am' retezat eu vorba cu faţa şi inima aprinse, că e chiar atît de păcătos încît să facă una ca asta, domnule Jaggers ? ! N-am spus asta. Pip. Fac şi eu o presupunere. Dacă s-ar apuca s-o bată, s-ar putea ca el să fie, cel mai tare. dar dacă ar fi să se măsoare cu mintea, desigur că n-o să se întîmple aşa. Aş fi prea îndrăzneţ să-mi exprim părerea despre felul cum se va purta un individ ca el în asemenea împrejurări, fiindcă e vorba de o loterie al cărei rezultat nu se poate cunoaşte ! Pot să întreb despre ce rezultat este vorba ? —• Un individ ca amicul dumitale, păianjenul, îmi răspunse domnul Jaggers, sau loveşte, sau se tîrăşte. Se p< tîrî mîrîind, şi se poate tîrî fără să mîrîie ; dar nu p< decît să lovească sau să se tîrască. întreabă-1 şi pe Wemmidj care-i părerea lui. Sau loveşte, sau se tîrăşte, spuse Wemmick, fără să uite la mine. Âsta-i domnul Bentley Drummle, spuse domnul gers luînd o cană cu vin de pe măsuţă şi umplînd pana noastre şi pe al lui, şi sâ dea Dumnezeu ca problema !n1 taţii să fie dezlegată spre mulţumirea doamnei ! Căci ni exista niciodată mulţumire şi pentru dumneaei, şi pentru di nealui. Ei, Molly, Molly, Molly, înceată mai eşti pe ziua de azi 1 Femeia era alături de el c înd domnul Jaggers rostise cu-| vintele acestea şi tocmai punea un fel de mîncare pe fl
372

farfuria pe care o ţinuse în mînă şi se retrase cu un pas doi, murmurînd nişte cuvinte de scuză. Şi, în timp ce >ea, mişcarea degetelor ei îmi atrase luarea-aminte. Ce s-a întîmplat ? mă întrebă domnul Jaggers. Nimic, răspunsei eu. Doar că subiectul despre care am -bit e cam dureros pentru mine. Mişcarea degetelor ei semăna cu mişcarea pe care o fac degetele cînd împletesc. Femeia se uita la stăpînul ei, fiindcă nu înţelesese dacă putea pleca sau dacă el mai avea să-i spună ceva, căci atunci ar' fi rechemat-o dacă ar fi plecat. Privirea vi era foarte încordată. Eram sigur că mai văzusem ochii a-«■cştia şi mîinile acestea într-o zi neuitată, nu demult ! El o lăsă să plece, şi femeia se furişă afară. Dar o vedeam mereu în faţa ochilor, de parcă s-ar fi aflat în odaie. Mă uitam la mîinile acelea, la ochii aceia, la părul acela despletit şi le muiam cu ceea ce aceşti ochi, aceste mîini şi acest păr ar iiitut să fie peste douăzeci de ani de viaţă zbuciumată, petrecută în tovărăşia unui bărbat brutal. Mă uitam din nou la niiinile şi la ochii îngrijitoarei, gîndindu-mă la simţămîntul acela neînţeles care mă cuprinsese ultima oară în timp ce mă plimbam — nu singur — prin grădina părăginită şi prin fabrica de bere părăsită. Mă gîndeam că acelaşi simţămînt mă cuprinodată, cînd văzusem o fată care mă privea şi o mînă caremi ■a semne prin fereastra unei diligente şi cum acelaşi simţăii năvălise din nou şi mă străfulgerase, odată, pe cîrid mă, im într-o trăsură — tot nu singur — şi o lumină orbitoare icnise brusc în mijlocul unei străzi întunecoase. Mă gînim că un singur inel din lanţul amintirilor îmi ajutase să identificarea aceea la teatru şi cum tot un inel, care înaîmi lipsea, servea de legătură acum, cînd trecusem înţlniplător de la numele Estellei la degetele acelea care parcă împleteau şi la ochii aceia încordaţi. Şi eram cît se poate de că femeia aceasta este mama Estellei. Domnul Jaggers mă văzuse în tovărăşia Estellei şi nu cred ipaseră simţămintele care mă frămîntau şi pe care nu Icnisem să le ascund. Dădu din cap cînd spusei că su-ira dureros pentru mine. mă bătu pe spate, ne mai dată cu vin şi mîncă mai departe. .rijitoarea mai apăru numai de două ori şi stătu foarte li mp în cameră, iar domnul Jaggers îi vorbi foarte aspru. mîinile ei erau mîinile Estellei, şi dacă ar mai fi apărut bii i de o sută de ori. tot n-aş fi fost nici mai mult, nici mai ur că părerea mea e adevărul adevărat.
373

Era o seară plicticoasă, căci Wemmick trase vinul spre el. în chip foarte oficial — ca şi cum ar fi întins mîna ca să-şi ia leafa — şi stătu tot timpul cu ochii la şeful lui, ca şi cum a», \ fi fost mereu pregătit pentru un interogatoriu. Cît despre cantitatea de vin pe care o bea, cutia lui de scrisori era tot atît de nepăsătoare şi gata să înghită vinul ca şi o adevărată cutia, de scrisori faţă de. scrisorile aruncate în ea. După mine, în seara aceea Wemmick era tot timpul frate geamăn cu WemmicKi' din Walworth şi nu semăna cii celălalt decît la înfăţişare. Ne-am ridicat de la masă devreme şi am plecat împreună* încă din clipa în care începurăm a bîjbîi printre ghetele domnului J'aggers, ca să ne găsim pălăriile, simţeam că geamănul cel adevărat e pe cale de întoarcere ; şi de-abia făcurăm şase paşi pe Gerrard Street, mergînd spre Walworth, că-mi dădu seama că umblu la braţ cu geamănul cel adevărat şi că celălal 1 se risipise în aerul serii. — Bine că s-a terminat! zise Wemmick. E un om minu nat şi n-are pereche în lume, dar cînd iau masa cu el, parcă trebuie să mă înşurubez, şi mi-e mai la îndemînă să mănîno neînşurubat. Mi se păru că exprimase bine esenţialul acestei situaţii şi i-o spusei. — N-aş spune asta nimănui altul, mărturisi el. Ştiu că ce e între mine. şi dumneata nu ajunge la urechile altora. li întrebai dacă o văzuse vreodată pe fiica adoptivă a domnişoarei Havisham, pe doamna Bentley Drummle. El îmi spuse că nu. Ca spusele mele să nu-i pară prea neaşteptate, începui să-i vorbesc despre bătrîn şi despre domnişoara Skiffins. Avea un aer destul de şiret cînd i-am pomenit de domnişoara Skiffins şi se opri roşu la faţă în mijlocul străzii ca să-şi sufle nasul, rotindu-şi capul de parcă ar fi dat la ivealf o mîndrie ascunsă. Wemmick, spusei eu, ţi~aminteşti că, înainte de a m fi dus prima oară la domnul Jaggers acasă, mi-ai spus să uit bine la îngrijitoarea lui ? Aşa ţi-am spus ? întrebă el. Da, parcă ţi-am spDracu să mă ia, adăugă el morocănos, ştiu că ţi-am spus ! V, că nu m-am deşurubat de tot. Spuneai că e o fiară îmblînzită ? Şi dumneata cum spui că e ? Tot aşa. Cum a îmblînzit-o domnul Jaggers ? Asta-i taina lui. Stă de mulţi ani la el.
374

— Aş vrea să-mi spui povestea ei. Mă interesează în chip sebit s-o cunosc. Ştii doar că ce e între noi doi nu ajunge urechile nimănui. Bine, făcu Wemmick. Dar vezi că nu ştiu povestea ei... adică n-o ştiu toată. Dar ceea ce ştiu îţi pot spune. Doar în momentul de faţă sîntem persoane particulare. Sigur. Acum vreo douăzeci de ani, femeia asta a fost jude cată pentru omor la Old Bailey şi achitată. Era o femeie gro zav de frumoasă şi cred că avea şi ceva sînge ţigănesc in vine. Oricum, îţi poţi închipui- că procesul a făcut vîlvă ! -.t; — Dar a fost achitată. — Domnul Jaggers era de partea ei, urmă Wemmick, cu 0 privire plină de înţeles, şi a scos cazul la lumină într-un chip cu totul surprinzător. Era un caz deznădăjduit, şi pe atunci 01 era încă la începutul carierei, dar 1-a scos la lumină, spre admiraţia tuturor ; de fapt, aş spune că procesul ăsta 1-a făcut pe el. A lucrat el zi de zi, mult timp, luptînd împotriva unui mandat de arestare ; iar la judecată, unde nu putea să inter vină, stătea printre avocaţi, dar toată lumea ştia că Jaggers dă ghes cu toate puterile. Victima era o femeie, o femeie cu vreo zece ani mai în vîrstă şi mult mai voinică şi mai puter nică decît acuzata. Era o crimă din gelozie. Amîndouă femeile duceau o viaţă de vagabonde, şi femeia asta din Gerrard Street ho măritase'de foarte tînără. în doi timpi şi trei mişcări (cum RC' spune), cu un vagabond şi era nebună de gelozie. Victima — care, în privinţa vîrstei, se potrivea mai bine cu omul nostru, — II fost- găsită moartă într-un hambar, lingă Hounslow Heath. Avusese loc o încăierare cumplită, poate chiar o luptă. Femeia era lovită, zgîrîiată, sfîşiată şi se vedea că fusese strangulată. Nu exista nici o dovadă solidă împotriva nimănui, doar îmIII «i ii va femeii ăsteia, şi domnul Jaggers şi-a bazat apărarea iles pe faptul că ea n-ar fi fost în stare să înfăptuiască ■ i i m a . Poţi să fii sigur, spuse Wemmick. atingîndu-mi mîneca I1 unei, că pe atunci nu stăruia asupra forţei muşchiulare a nninilor ei. aşa cum face acum. Ti spusesem lui Wemmick că domnul Jaggers ne arătase i n i i i ; i femeii în ziua în care luasem masa cu el. Ei. domnule ! urmă Wemmick. S-a întîmplat ca feWrlii aceasta să fie atît de meşteşugit îmbrăcată din momentul in ' ire fusese bănuită, îneît să pară mult mai plăpîndă decît • i i de fapt; mai ales, mi-amintesc că purta întotdeauna mî375

neci în aşa fel făcute, incit braţele ei păreau nespus de gingaşe. N-avea decît una sau două vînătăi pe corp — o nimica toată pentru o vagabondă, — dar podul palmelor îi era jupuit, şi lumea se întreba dacă asta nu se datora zgîrîfeturilor. Domnul Jaggers dovedise că femeia trebuise să-şi croiască drum, într-o zi, prin nişte spini, care nu-i ajungeau chiar pînă la obraz, dar prin care n-ar fi putut să treacă cu mîinile ridicate } şi, întradevăr, în pielea femeii s-au găsit spini, care au fost arătaţi la proces ; în urma cercetărilor, s-a dovedit că spinii fuseseră rupţi, că aveau printre ei zdrenţe din rochia femeii şi chiar urme de sînge. Dar partea cea mai îndrăzneaţă a fost următoarea : ca să nu întărească bănuiala cum că omorul a» fi fost săvîrşit din gelozie, unii încercaseră să dovedească că . femeia îşi omorîse pe vremea aceea copilul pe care-1 avea cu acel om, un copil de vreo trei ani şi că făcuse acest lucru minată de furie şi de setea de răzbunare. Să-ţi spun ce a scos domnul Jaggers din toate acestea : „Noi spunem că femeia n-are | urme de zgîrîieturi, ci de spini, şi vă arătăm şi spinii. Voi spuneţi că sînt urme de zgîrîieturi şi născociţi povestea că şi-a ucis copiluL Prin urmare trebuie să trageţi concluziile la care duce această bănuială. După cîte ştim noi, dacă şi-ar fi ucis copilul, e posibil ca acesta s-o fi zgîriat-o agăţîndu-se de ea. Atunci, cum rămîne ? Voi doar n-o judecaţi pentru uciderea copilului ; n-aveţi decît s-o judecaţi pentru asta ! în cazul acesta, dacă vreţi numaidecît să vorbiţi de zgîrieturi, noi vă spunem că aţi ştiut de ele, presupunînd că nu le-aţi inventat...". Ca închei, spuse \Vemmick, domnul Jaggers era prea grozav pon-tru juriu, şi oamenii s-au lăsat convinşi. Şi de atunci a fost mereu în serviciul lui ? Da, dar nu numai atît, spuse Wemmick ; a intrat in serviciu de îndată ce a fost achitată şi era blîndă ca şi acum. De atunci a mai învăţat ea cîte ceva în ce priveşte datoriile ei de îngrijitoare, dar blîndă a fost de la început. Ţi-aminteşti care era sexul copilului ? Se spunea că-i o fetiţă. Nu mai ai nimic să-mi spui astă-seară ? Nimic. Am primit scrisoarea dumitale şi am rupt o. Nimic altceva. Ne-am spus călduros noapte bună şi m-am întors a< avînd din nou la ce să mă gîndesc, măcar că de vechile mole gînduri nu mă uşurasem de fel.
376

CAPITOLUL

49

Cu biletul domnişoarei Havisham în buzunar, ca să-mi servească drept scrisoare de acreditare în caz că, nestatornică cum era, s-ar fi arătat mirată că mă vede răsărind aşa de curînd la „Satis", am pornit a doua zi cu diligenta. Am coborît la hanul din mijlocul drumului şi am luat gustarea de dimi neaţă acolo, i'ar restul drumului l-am făcut pe jos, căci voiam să intru neobservat în oraş, pe drumurile mai puţin umblate, şi aveam de gînd să plec tot aşa. Lumina zilei aproape că trecuse cînd ajunsei în faţa curţi lor liniştite din spatele străzii principale. Grămezile de ruine, unde se aflau, pe vremuri, grădinile şi sălile de mîncare ale călugărilor, şi zidurile puternice, care se prefâcuseră în ham bare şi grajduri, erau aproape tot atît de tăcute ca şi bătrînii călugări din morminte. Sunetul clopotelor de la catedrală mi se păru mai trist şi mai îndepărtat ca niciodată, în timp ce treceam grăbit pe acolo, ferindu-mă de privirile oamenilor ; iar vibraţiile vechii orge îmi ajungeau la ureche ca un cînteo funebru, pe cînd ciorile, care zburau în jurul turnului cenuşiu, legănîndu-se pe ramurile goale ale pomilor din grădina mă năstirii, parcă îmi spuneau că locurile se schimbaseră şi că Rstella plecase pe vecie de pe meleagurile acelea. 0 femeie în vîrstă, pe care o mai văzusem şi înainte, căci făcea parte din slugile care trăiau în căsuţa de dincolo de curtea de serviciu, îmi deschise poarta. Luminarea aprinsă se afla, ca şi odinioară, în coridorul întunecos, iar eu asn luat-o am urcat singur scările. Domnişoara Havisham nu era în odaia ei, ci în odaia cea mare din cealaltă parte a scării. După am ciocănit zadarnic, am băgat capul pe uşă ; o văzui stînd Ungă cămin, pe un scaun jerpelit, şi aţintindu-şi privirile spre focul stins, cufundată in gînduri. Făcui cum făcusem de atîtea ori pe vremuri, adică intrai mă rezemai de căminul vechi, unde mă putea vedea cînd 1 să ridice ochii. Era atîta singurătate în fiinţa ei, îneît mă rinse mila, măcar că mă lovise, cu bună-ştire, mai adînc it aş fi îndrăznit să o învinuiesc. în timp ce o priveam cu ■mputimire, gîndindu-mă că treptat ajunsesem şi eu să mă k>g de soarta nenorocită a acestei case. ochii ei se opriră asu prii mea. Se uită ţintă şi întrebă în şoaptă ■ E adevărat ? Sînt eu, Pip. Domnul Jaggcrs mi-a dat ieri biletul nneavoastrâ, şi n-am vrut să pierd timp.

-

-

-

-

377

— Mulţumesc, mulţumesc. în timp ce aduceam un alt scaun jerpelit şi mă aşezam în : faţa căminului, văzui pe faţa ei o expresie pe care nu i~q cunoşteam încă : parcă se temea de mine, — Vreau sâ-ţi vorbesc despre cele ce mi-ai propus ultima oară cînd ai fost aici, spuse ea, şi să-ţi arăt că nu sînt chiar de piatra. Dar poate că acum n-ai să mai poţi crede că există şi simţăminte omeneşti în inima mea... După ce i-ara spus cîteva cuvinte în care o asiguram ca nu cred acest lucru, ea şi-a întins tremurînd mîna dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să mă atingă, dar şi-a retras-o înainte ca eu să fi înţeles mişcarea ei şi să~mi dau seama cum trebuie să o primesc. îmi spuneai, vorbind despre prietenul dumitale, că mi-ai putea arăta cum să fac o faptă bună şi folositoare, ceva care ţi-ar face şi ţie plăcere. Nu-i aşa ? Da, ceva pe care aş vrea din tot sufletul să-1 fac. Ce anume ? Şi am început sâ-i vorbesc de povestea aceea tainică şi despre asociaţia în care intrase Herbert. Nu ajunsesem prea departe cu povestirea mea, cînd înţelesei, după privirile ei, că se gîndeşte mai degrabă la mine decît la ceea ce spuneam. Se pare că aşa şi era, căci atunci cînd am tăcut, au trecut cîteva clipe înainte ca ea să-şi dea seama că m-am oprit. —■ Te-ai întrerupt,, întrebă ea cu aerul acela de teamă, fiindcă mă urăşti prea mult şi ţi~e silă să vorbeşti cu mine ? îîu, nu, răspunsei eu, cum puteţi să gîndiţi aşa, domnişoarâ H^visham ! M-am întrerupt pentru câ mi se părea că nu mă urmăriţi ! Poate că nu, răspunse ea, ducîndu-şi mîna la cap. Mai începe o dată şi dă-mi voie să mă uit la altceva. Stai ! Acum spune. îşi aşeză mîna pe baston, cu mişcarea aceea hotărîtă pe care o cunoşteam atît de bine, şi se uită la foc cu o privire încordată, ca şi cum şi-ar fi dat osteneala să asculte. Eu îmi urmai povestirea şi-i spusei câ nădâjduisem ca înţelegerea săj se încheie tot cu mijloacele mele. dar că, în privinţa aceasta, rămăsesem dezamăgit. Această parte a povestirii (i-am amin-;it eu) era legată de lucruri care nu puteau intra în explica-iile mele, deoarece erau taine grele, care aparţineau unui alt om. — Aha 1 făcu ea, încuviinţînd cu capul, dar fără să se u'te la mine. Şi cîţi bani mai lipsesc pentru ca înţelegerea să ie încheiată ?
78

Mi-era cam teamă să-i răspund, căci suma mi se părea şă : Nouă sute de livre. Dacă îţi dau banii, ai să păstrezi taina aşa cum ai păs trat-o şi pe a ta ? Cu tot atîta sfinţenie. Şi ai să te simţi mai liniştit ? Mult mai liniştit. Eşti tare nenorocit acum ? întrebarea aceasta mi-o puse tot fără să se uite la mine," dar cu un ton neobişnuit de înţelegător. In clipa aceea n-ani putut să-i răspund, căci n-aveam glas. Ea îşi sprijini mîna stingă pe capătul bastonului şi-şi culcă uşor capul deasupra. — Sînt departe de a fi -fericit, domnişoară Havisham, dar am alte pricini de nelinişte decît cele pe care le ştiţi dumnea voastră. Sînt taine despre care v-am mai pomenit. I După cîteva clipe, ea îşi înălţă capul şi privi din nou focul. E nobil din partea ta să-mi spui că ai şi alte pricini do a fi nefericit. E adevărat ? Prea adevărat. Dar pot oare. Pip, să te ajut ajutîndu-ţi prietenul ? râ de asta. nu pot face nimic pentru tine ? | — Nimic. Mulţumesc pentru întrebare. Şi mai mult, vă im/lţumesc pentru felul cum m-aţi întrebat. Dar nu puteţi face nimic. Apoi se ridică de pe scaun şi se uită prin' odaia aceea jalnică, pentru a găsi instrumente de scris. Nu găsi nimic şi «dinei scoase din buzunar nişte tăbliţe de fildeş, înconjurate <l< un chenar de aur vechi, şi începu să scrie cu un creion toi de aur vechi, care-i atîrna la gît. Tot mai ai legături de prietenie cu domnul Jaggers ? Sigur. Ieri am luat masa cu el. — îi trimit prin dumneata autorizaţia de a-ţi pune suma !•!;! la dispoziţie pentru prietenul tău. Eu nu ţin nici un i in casă ; dar dacă vrei ca domnul Jaggers să nu ştie nimic . toate acestea, pot să-ţi trimit banii. - Mulfumesc, domnişoară Havisham ; nu mă supără cîtuşî i ( i n sâ-i primesc de la e l inii citi cele ce scrisese; scrisese totul în termeni foarte i, cu gîndul. fireşte, de a îndepărta orice bănuială că eu I i l i n i i banii aceştia spre folosul meu. Luai tăbliţele din mîna ire tremura, şi începu să tremure şi mai tare cînd îşi
379

scoase lanţul de care era prins creionul şi-mi dădu creionul în mină. Făcu toate aceste mişcări fără să mă privească. Numele meu este scris pe prima foaie. Dacă poţi cumva să scrii dedesubt : „O iert, deşi, după atîta timp, inima mea zdrobită nu este decît pulbere", te rog scrie. O, domnişoară Havisham, spusei eu, pot să scriu chia» acum ! Au fost multe greşeli dureroase. Viaţa mea a fost atît de oarbă şi de lipsită de recunoştinţă ! Am mult prea multă nevoie de a fi călăuzit şi iertat pentru a fi aspru cu durţMj neavoastră. Ea îşi întoarse faţa spre mine, încetînd pentru prima oară de a se uita la foc, şi, spre uluirea mea, aş putea spune chi spre groaza mea, căzu în genunchi la picioarele mele; ridicase mîinile împreunate spre mine în felul în care trebuii să le fi înălţat adeseori spre cer în vremea cînd mai trăiJ maică-sa, iar ea avea o inimă tînără, proaspătă şi neprihănită^ Cînd am văzut-o îngenuncheată în faţa mea, cu părul alb şi cu faţa zbîrcită, m-am cutremurat. Am rugat-o să ridice şi am cuprins-o cu braţele, ca s-o ajut; dar ea îmi strîm mîna, îşi plecă capul deasupra ei şi începu să plîngă. N-o vă zusem niciodată pîna atunci vărsînd o lacrimă, şi nădăjdui că uşurarea aceasta i-ar putea face bine, mă aplecai tăcut as pra ei. Acum nu mai era îngenuncheată, ci zăcea întinsă podea. O ! strigă ea cu deznădejde. Ce-am făcut ! făcut!... Dacă vă întrebaţi ce-aţi făcut pentru a-mi face mie.^M lăsaţi-mă să vă răspund eu. Foarte puţin. Aş fi iubit-o orişicuni S-a măritat ? 'Da! întrebarea n-avea rost, căci tristeţea ce învăluia di ■ casa aceea mohorîtă îmi spusese dinainte adevărul. — Ce-am făcut ! Ce-am făcut !... îşi frîngea mîinile. ti răvăşea părul alb şi se întorcea, mereu, la acelaşi strigăt jalnifll Ce-am făcut !... Nu ştiam ce să-i răspund şi cum s-o liniştesc. Ştiam bine că făcuse o greşeală dureroasă cînd luase un copil plă şi-1 formase după tiparul acela în care ura ei sălbatică, gostea ei strivită şi mîndria ei rănită găsiseră cea mai a răzbunare. Şi mai ştiam tot atît de bine că, alungind Iun zilei din casa ei, alungase mult mai mult decît atît; că. rîndu-se în casă, se zăvorise faţă de mii de înrîuriri fire: binefăcătoare ; că mintea ei se rătăcise din pricina atîtor
380

duri pustii, aşa cum se rătăcesc, aşa cum trebuie să se rătăi toate minţile care caută sâ se împotrivească celor fireşti. i puteam oare sâ o privesc fără milă, cînd vedeam pedeapsa in fiinţa ei doborîtă, în nepotrivirea ei pe pămîntul acesta pe ire se născuse, în deşertăciunea durerii ei, care se transformase într-o manie tiranică, ca şi deşărtăciunea pedepsei şi a remuşcării. deşertăciunea nevredniciei şi alte monstruoase de■.< rtăciuni, adevărate blesteme aruncate asupra lumii noastre ? — Pînâ deunăzi, cînd i-ai vorbit, cînd am văzut în tine "i;!inda celor pe care le-am simţit şi eu odată, nu ştiam ce i.icusem. Ce-am făcut ! Ce-am făcut !... Şi-şi repeta necontenit ■irigatul de douăzeci, de cincizeci de ori : Ce-am făcut !... — Domnişoară Havisham, începui eu, după ce strigătele ri se stinseră, pe mine mă puteţi înlătura din mintea şi cugetul «Inmneavoastră. Dar cu Estella e altceva, şi dacă puteţi cumva •Adărniciţi măcar o fărîmă din răul pe care i l-aţi făcut cînd înăbuşit o parte din firea ei adevărată, ar fi mai bine să ţi asta acum decît să jeliţi trecutul o sută de ani încheiaţi. — Da, da, ştiu. Da. Pip, dragui meu ! în dragostea pe i . i r e mi-o purta acum, se simţea compătimirea sinceră a unei I femei. Dragul meu ! Crede-mă : cînd a venit la mine pentru I prima oară. mă gîndeam să o scap dintr-o mizerie asemânăI ţoure cu a mea. La început, nici nu doream mai mult, — Bine !. spusei eu. Aşa nădăjduiesc şi eu că aţi dorit. — Dar, pe măsură ce creştea şi se făcea din ce în ce mai [frumoasă, am început să greşesc; cu laudele mele, cu giuvaei Io mele, cu lecţiile mele, i-am furat inima şi am înlocuit-o • n un sloi de gheaţă. — Mai bine aţi fi lăsat-o cu inima ei, chiar dacă astăzi inimă ar fi fost lovită şi sfărîmată, spusei eu, fără s g iot opri. I .1 cuvintele acestea, domnişoara Havisham se uită timp m> rîleva clipe la mine, cu privirea ei rătăcită, şi apoi izbucni Ce-am făcut !... Dacă mi-ai cunoaşte povestea, se apără (1 ; i r fi milă de mine şi m-ai înţelege. Domnişoară Havisham, răspunsei eu, foarte prevăzător l iş putea spune că vă cunosc povestea. Am cunoscut-o de' l . i m plecat din ţinut. Povestea dumneavoastră m-a făcut împătimesc, şi sper că am înţeles-o; de asemenea, şi pa pe care a avut-o asupra dumneavoastră. Oare această îmi îngăduie sâ pun o întrebare cu privire la Estella ?
381
< > :i i

Nu Estella cea de acum, ci Estella care a venit aici pentru prima oara. Domnişoara Havisham şedea pe podea, sprijinindu-şi capul pe braţele ce şi le ţinea pe scaunul acela jerpelit. La auzul acestor cuvinte, se uită drept în ochii mei şi-mi răspunse : Spune. Al cui copil este Estella ? Ea clătină din cap. Nu ştiu... Şi-şi clătină din nou capul. Vreau să ştiu dacă domnul Jaggers a adus-o sau i trimis-o. A adus-o. Vreţi să-mi spuneţi cum s-a întîmplat ? | Ea îmi răspunse în şoaptă şi cu teamă : Stăteam de mult zăvorită în casa asta (nu ştiu cît timp ştii doar la ce oră s-au oprit ceasornicele de aici), cînd, într-Q zi, i-am spus că vreau o fetiţă, pe care s-o cresc, s-o iubesc si s-o scap de soarta mea. îl văzusem pentru prima dată cînd aiii trimis după el ca să mă ajute să scap de lucrurile din casă ; citisem în ziare despre el încă înainte de a mă despărţi lume. Mi-a spus că o să caute un copil orfan. într-o noaţ mi-a adus-o adormită, şi eu i-am spus Estella. Pot întreba ce vîrstă avea pe atunci ? —- Doi sau trei ani. Nici ea nu ştie nimic altceva decţ că e orfană, înfiată de mine. Eram atît de sigur că femeia aceea era mama Estellei, înc n-aveam nevoie de nici o mărturie ca să-mi întăresc convir gerea. Mi se părea că legătura dintre fapte era limpede şi ni îndoielnică pentru mintea oricui. Ce mai puteam nădăjdui să obţin prin prelungirea acesi întrevederi ? Reuşisem ceea ce doream cu privire la Herbetfl domnişoara Havisham îmi spusese tot ce ştia despre Est^J iar eu făcusem tot ce-mi stătea în putinţă ca să-i uşurez getul. Nu merită să spun cu ce cuvinte ne-am despărţit; ne-£ despărţit, asta-i tot. Amurgul se lăsa cînd am coborît scările şi am ieşit la a Iam spus femeii care îmi deschisese uşa la sosire că nu af nevoie de ea şi că vreau să mă mai plimb puţin în jurul cas înainte de plecare, căci aveam o presimţire că nu voi mai niciodată prin locurile acelea şi mi se părea că lumina ami gului se potrivea cu ultima amintire pe care voiam să o ă
382

Mi-am croit drum spre grădina părăginită, printre butoaiele pustii, unde mă plimbasem, odată, demult, butoaiele acel a, l i . i i u t e ani de-a rîndul de ploile care le putreziseră lemnul pe ,ilocuri şi lăsaseră ochiuri de apă pe cele întoarse cu fundul în Am ocolit toată grădina ; am trecut pe la colţul unde mă bătusem cu Herbert, pe potecile unde mă plimbasem cu Esti 'l l a. .. Şi totul era atît de rece, atît de pustiu şi de posomorit !... La întoarcere m-ara abătut pe la fabrica de bere ; am ri-tlirat zăvorul ruginit al unei uşi care dădea in grădină şi am Intrat în fabrică Eram gata să ies prin cealaltă uşă — care nu ■ II uşor de deschis, căci lemnul umed se mişcase din loc şi •.<■ umflase, balamalele erau slăbite, iar în prag crescuseră ciuperci — cînd, deodată, am întors capul şi am privit în umbră. () amintire din copilărie reînvie în mintea mea, cu o putere nemaipomenită, în clipa în care făcui această mişcare şi mi se p u n că o văd pe domnişoara Havisham spînzurată de grindă. A' castă iluzie a simţurilor era atît de puternică, îneît stăteam k u l i grindă tremurînd din cap pînă în picioare, pînă ce-mi dădui 1*1 MI na că nu-i decît o închipuire ;. totul nu ţinu decît o clipă. Tristeţea care se desprindea din locurile acelea şi din a■nurgul serii, ca şi spaima cu care mă umplu această închipuire i l > - o clipă mă făcură să mă simt cuprins de o groază de ne-| U'scris cînd trecui prin poarta deschisă de lemn, unde îmi Ui'ulsosem inima. Ajunsei în curtea din faţă; stăteam la îni l â dacă să chem femeia ca să-mi descuie poarta sau dacă ■ nu mă duc mai întîi pînă sus, să văd dacă nu se întîmplase Ilinic cu domnişoara Havisham de cînd o părăsisem. Am ales ■fil'-.i d i n urmă şi am urcat scările. M-am uitat în odaia unde o lăsasem şi am văzut-o siînd imin, pe scaunul cel jerpelit, foarte aproape de foc şi iele spre mine. în clipa în care îmi retrasei capul ca să 1 tiptil, am văzut o flacără care ţîşnea în sus; în aceeaşi ■ un văzut-o pe domnişoara Havisham, care ţipa, fugind mine, învăluită într-un vîrtej de flăcări, ce se ridicau în Iu vreo cîteva picioare deasupra pămîntului. l'urtam o pelerină cu două gulere, şi pe braţ aveam un .ros. Ştiu că le-am scos, că am înfăşurat-o în ele, că ncat-o pe jos şi am acoperit-o ; ştiu că, tot cu scopul un tras faţa cea mare de masă şi că am trîntit pe jos I I I . K I . I aceea putrezită din mijlocul mesei, împreună cu toate i te care se adăposteau înăuntru ; ştiu că eram amîndoi ■ă ne luptam unul cu altul ca nişte duşmani de Hftt şi că, cu cît mai mult încercam să o acopăr, cu atît mai
383

sălbatic ţipa şi se zbătea ; ştiu că toate acestea s-au întîmplat fiindcă ştiu care a fdst sfîrşitul, dar nu pentru că aş fi simţit sau aş fi gîndit ceva, sau fiindcă mi-aş fi dat seama de ceea ce fac. Nu mi-am dat seama de nimic pînă ce m-am trezit împreună cu ea, alături de masa cea mare, şi am văzut bucăţi de scrum plutind prin aerul ce mirosea a ars ; cu o clipă în urmă aceste zdrenţe pîrjolite făcuseră parte din rochia ei ofilită de, mireasă. Apoi m-am uitat în jurul meu şi am văzut gîndaci şi păianjeni fugind zăpăciţi pe podea, şi după aceea servitorii car intrau pe uşă, gîfîind şi ţipînd. Tot o mai ţineam cu sila 1 pămînt, ca pe un prizonier care voia să fugă, şi mă îndoiesc I înainte de a vedea scrumul — veşmintele ei de altădată — că> zînd stins la pămînt, în jurul nostru, ca o ploaie neagră, ştia: măcar cine e şi de ce mă luptasem cu ea, sau că o cuprinseser; flăcările şi că focul era stins. Domnişoara Havisham zăcea fără cunoştinţă şi mie mi-erjl teamă s-o mişc sau s-o ating. Am trimis după ajutor şi arj ţinut-o strîns pînă cînd au venit oamenii, ca şi cum mint mea rătăcită şi-ar fi închipuit (şi cred că şi-a închipuit) dacă îi dau drumul, focul va izbucni din nou şi că o va mist De-abia cînd m-am sculat, la venirea medicului şi a celorlal ajutoare, am văzut, spre mirarea mea, că amîndouă mîinile erau arse, căci pînă atunci nu simţisem nimic. La examenul medical se văzu că fusese serios rănită, că rănile în sine nu erau desperate ; primejdia cea mare co numai în zdruncinul nervos pe care îl suferise. La cererea dicului, aşternuturile din patul ei fură aduse în odaia accc aşezate pe masa cea mare, care era foarte bună pentru pana cea nsfl rănilor. După o oră, cînd o văzui din nou, era întinsă ai (olo i unde o văzusem o dată izbind cu bastonul în podea şi o au; sem spunînd că într-o zi va sta întinsă în acel loc. Deşi rochia arsese în întregime, după cum am aflat, nişoara Havisham tot mai păstra ceva din aerul acela de reasă înfricoşătoare, căci o acoperiseră pînă la gît cu bum alb,, ş! aşa cum stătea întinsă, cu un cearşaf alb aruncat supra trupului ei, tot mai avea înfăţişarea aceea de nălucă. fafişarea a ceva care existase odată şi se schimbase. Am aflat de la servitori că Estella era la Pris ; me îmi făgădui că-i va scrie cu primul curier, iar cu am luat as mea sarcina de a înştiinţa restul familiei. Aveam de vorbesc doar cu Matthew Pocket şi să-1 las su se ci
384

"
1 !lil

lui
' Vii crede de

, cu

bert, de

■ «cit să nu pot mişca deget^ aFdrea.Pfâ ™ era

supărător ca mina şi SSuI sfaW Şl ea Jegată -' ^ • ; i a r h a i n a n u p u t e a m : o ^ f ^ r e l e P ' ^a gît, ca o pelerină PăruTîmT CP ?rt deCÎtPP e « --Pul „ faţa f d

scăpaferfneSiir

*

^

'le - c. u

385

răcoritor, care era pregătit dinainte, şi mi le punea din nou, cu o drage ve răbdătoare, pentru care îi eram adînc recunoscător. La -Ufeeput am stat liniştit pe canapea. Mi-era nespus de greu, aş spune chiar cu neputinţă, să scap de imaginile care mă urmăreau : vîlvătaia, flăcările care înaintau grăbite, cu zgomot, groaznicul miros de ars. Dacă aţipeam pentru o clipă, mă trezeau ţipetele domnişoarei Havisham şi o vedeam gonind spre mine cu coroana aceea de flăcări deasupra capului. Mi se părea mai greu să lupt cu aceste năluci decît cu orice durere trupească ; şi Herbert, care îşi dădea seama de aceasta, încerca cu orice preţ să-mi îndrepte atenţia într-altă parte. Nici unul din nou nu pomeni nimic despre barcă, dar amîndoi ne gîndeam la ea. Lucrul acesta era vădit, căci amîndoi j feream de subiectul cu pricina şi — fără să ne fi înţeles dinainte — eram de aceeaşi părere, anume că vindecarea mîinilop mele era o chestie de ore, nu de multe săptămîni. Desigur că prima întrebare pe care i-am pus-o lui Herbert a fost dacă totul merge bine în casa de pe malul fluviului Deoarece el îmi răspunse „da", cu încredere şi voioşie, n-E mai pomenit de subiectul acesta pînă spre sfîrşitul zilei. Atunc în timp ce schimba bandajele, mai curînd la lumina focull decît la lumina care venea de afară, Herbert deschise el sing vorba : Ştii, Handel, aseară am stat de vorbă cu Provis de ore încheiate. Şi unde era Clara ? Sărăcuţa de ea ! spuse Herbert. A stat cu Gruffar grim toată seara. Cum pleca de lîngă el, bătrînul începea s izbească în podea. Nu cred că o mai duce mult. Cu atîta re şi piper, şi iar rom şi iar piper, aş spune că n-o să treacă mi şi o să amuţească de tot. Şi atunci te însori, Herbert ? Altfel cum aş putea să mă îngrijesc de fetiţă ? întinde braţul pe rezămătoarea canapelei, măi băiete, şi eu am să aşez aici şi am să-ţi scot bandajul încetişor, aşa că nici nai simţi Vorbeam de Provis. Ştii, Handel, că se schimbă mult bine ? Ţi-am spus doar că mi s-a părut mult mai domol cînd l-am văzut ultima oară. Da, mi-ai spus. Şi chiar aşa e. Aseară era foarte voj băreţ şi rrii-a mai spus cîteva lucruri din viaţa lui. Ţiaminteş cum s-a oprit din vorbă cînd a pomenit despre o femeie care a avut multe necazuri. Te doare ?
386

Tresărisem, dar nu din pricina atingerii lui. Cuvintele lui mă făcuseră să tresar. Uitasem de asta, Herbert. Dar acum, cînd îmi spui, îmi amintesc. Bine ! A vorbit despre partea asta a vieţii lui şi tare a fost întunecată. Să-ţi povestesc ? Sau acum te-ar plictisi ? — Povesteşte-mi neapărat ! Cuvînt cu cuvînt! Herbert se aplecă înainte, ca să mă privească mai de aproape, ca şi cum răspunsul meu ar fi fost mai grăbit şi mai nerăbdător decît s-ar fi aşteptat el. Nu-ţi' arde fruntea ? întrebă el, atingîndu-mi fruntea cu mîna. E rece de tot, spusei eu. Povesteşte-mi, te rog, ce ţi-a spus Provis, dragă Herbert. Se pare... începu Herbert, acum ţi-am scos încetişor bandajul şi ţi-1 pun pe cel rece ; te face să tresari la început, săracul de tine, aşa-i ? Dar îndată ai să te simţi bine... Se pare că femeia aceea era tînără, geloasă şi răzbunătoare ; răzbunăloate măi băiete, pînă în ultimul grad. Care grad ? Pînă la crimă. Te supără răceala pe locul acela mai sensibil ? Nici n-o simt. Cum, a ucis ? Pe cine a ucis ? Păi fapta ei n-ar fi meritat un nume chiar atît de înfricoşător, spuse Herbert, dar totuşi au judecat-o, iar domnul flaggers a apărat-o, şi faima care i-a ieşit atunci a făcut ca şî Provis să audă de numele lui. Victima era o altă femeie, mai In vîrstă şi foarte puternică ; se pare că într-un hambar a avut L Ioc o luptă ; nu e sigur cine a început-o şi cît a fost de dreaptă •nu de nedreaptă, dar nu există nici o îndoială despre faptul nun s-a sfîrşit, fiindcă victima a fost găsită sugrumată. — Şi femeia, a fost condamnată ? — Nu ; a fost achitată. Dragă Handel, mi se pare că n lovit ! Nimeni n-ar putea să umble mai încetişor. Da ? Şi flltceva ? Femeia asta tînără, care a fost achitată, avea un copil * I r - la Provis, un copil la care Provis ţinea foarte mult. Chiar In scara în care femeia cealaltă, care era pricina geloziei, a fost ni mată, după cum ţi-am spus, femeia cea tînără a venit la is doar pejitru o clipă şi i-a jurat că va ucide copilul (care 01 Alea la ea) şi că el nu-1 va mai vedea niciodată, după care icut nevăzută. Am terminat de bandajat braţul care te
387

doare cel mai rău şi nu mai rămîne decît mîna dreaptă, care e o treabă mult mai uşoară. Mă descurc mai bine pe lumina asta decît pe lumină mare, fiindcă mîna mi-e mai sigură cînd nu văd băşicile aşa desluşit. Nu ţi se pare că respiraţia ta nu-i în regulă, măi băiete ? Am impresia că răsufli foarte iute. Poate că da, Herbert. Şi femeia şi-a ţinut jurămîntul ? Aici vine partea cea mai întunecată din viaţa lui Provis. Şi 1-a ţinut. Adică el spune că şi 1-a ţinut. •— Da, desigur, măi băiete,. răspunse Herbert cu glas mirat şi aplecîndu-se din nou spre mine, ca să mă vadă mai de proape. El mi-a spus totul. Alte informaţii n-am. •— Nu, desigur, — Dacă s-a purtat urît cu mama copilului, urmă Herbert, sau dacă s-a purtat frumos cu ea, asta nu mi-a spus ; dar de trei-patru ani a împărţit şi ea cu el viaţa aceea nenorocit pe care el ne-a descris-o aici în faţa focului şi se pare că li i-a fost milă de ea şi că s-a purtat înţelegător. Aşa că, de frk să nu fie silit să depună mărturie despre "copilul acela ucis să pricinuiască moartea femeii, s-a ascuns (măcar că-1 dur€ inima după copil), s-a ţinut m întuneric, cum spune el, depart de proces, şi lumea n-a vorbit decît în treacăt de el, ca desj ■un oarecare Abel, care a stîrnit gelozia femeii. După a femeia a dispărut» şi aşa a rămas omul fără copil şi fără-m u să te întreb... — O clipă, băiete, şi am încheiat. Geniul acela Compeyson, cel mai tîlhar dintre tîlhari, ştiind că el a ascuns m timpul acela şi din ce pricină a făcut aşa, s-a foi mai tir zi u de cele ce ştia pentru a-1 sărăci mai rău şi a-1 i să-i robească şi mai mult. Am înţeles limpede aseară câ J mai tare duşmănia lui Provis. , vrea să ştiu precis, Herbert, dacă ţi-a spus c ut toate acestea. =- Precis ? Stai să-mi amintesc ce-a spus în privinţa a Vorba lui a fost „cam vreo douăzeci de ani şi,-mai bine numaidecît după ce m-am 'legat de Compeyson". Cîţi ani a^ cînd ai dat de el în cimitirul din satul vostru ? Cred că vreo şapte ani Aşa-i. Toate astea se întîmplaseră cu vreo trei-j ani în urmă şi spunea că i-ai amintit de fetiţa aceea care ] rîse atît de jalnic şi care ar fi fost cam de vîrsta ta.
388

Herbert, spusei eu repezit, după elteva elipe de tăeere, eum mă vezi mai bine, la lumina ferestrei sau la lumina focului ? La lumina focului, răspunse Herbert, apropiindu-se din nou. Uită-te la mine. Mă uit, măi băiete. Pune mîna pe mine. —Pun mîna pe tine, măi băiete. Aşa-i că nu ţi-e teamă că am friguri sau că mi s-a zăpăcit mintea din cauza accidentului de aseară ? Nu, nu, măi băiete J spuse Herbert, după ce mă cercetă' cîtva timp. Eşti cam tulburat, dar eşti tot tu. Ştiu că sînt tot eu. Şi află că omul pe care-1 ascundem |fn casa de pe malul fluviului este tatăl Estellei.'

CAPITOLUB51 tf-aş putea să spun ce planuri .urmăream cîrid mă înfierhintasem aşa tare pentru a descoperi şi a dovedi legăturile de ienie ale Estellei. Veţi vedea îndată că nu înţelegeam lucru■ile prea lămurit, pînă cînd o minte mai înţeleaptă decît a mea u mi le înfăţişă aşa cum erau. Dar după ce Herbert şi cu mine sfîrşirăm discuţia noastră H it de importantă, simţii cum o convingere înfrigurată îmi dă ă aflu şirul lucrurilor; simţii că nu trebuie să mă las ic tinjală şi să descopăr adevărul adevărat. Mărturisesc că nu dacă mi se'părea.că fac toate acestea de dragul Esteilei dacă eram bucuros să trec cîteva crîmpeie din atmosfera ■ ică care o învăluise un timp atît de îndeiungat şi asu- ^H M omului a cărui viaţă mă privea îndeaproape. Poate că pre- ^■punerea din urmă este mai aproape de adevăr. * orice caz, cu.greii am putut fi oprit de a mă duce chiar fi v ara aceea pînă în Gerrard Street. Doar profeţiiie lut Herare spunea că voi cădea la pat şi-nu voi mai fi bun de io tocmai acum, cînd viaţa fugarului nostru atîrna de noi, Ij i i'rîu nerăbdării mele. Şi numai cind am înţeles ce a e •' repeta de nenumărate ori, că, întîmp]e-se ce s-o înfîmpia, B <li I . I zi mă voi duce la domnul Jaggers, am rămas în cele ^■'i urmă liniştit acasă-, lăsînyuhjj pe Herbert'să-mi îngrijească 389.

rănile. 'A doua zi, âis-de-dimineaţă, plecarăm împreună în oraş J la întretăierea străzii Giltspur eu Smithfield l-am lăsat pa Herbert să se ducă în oraş, iar eu m-am îndreptat spre „Littla Britain". La anumite date, domnul Jaggers şi domnul Wemmick tre ceau în revistă conturile' biroului, verificau chitanţele şi pu-< neau lucrurile la punct. In acele zile Wemmick intra cu regis trele şi hîrtiile în odaia lui Jaggers, în timp ce unul din funeţionarii de sus cobora în biroul din faţă. Văzînd, în dimineaţa aceea, pe un astfel de funcţionar în locul lui Wemmick, înţe lesei ce se petrecea ; dar nu-mi părea rău să-1 găsesc pe dom nul Jaggers în tovărăşia lui Wemmick, căci astfel WemmicH putea să audă cu urechile lui că nu spun nimic compromiţător la adresa lui. ' înfăţişarea mea,, cu o mînă legată şi cu mantaua aruncată pe umeri, era foarte prielnică pentru scopul pe care-1 urmăream. Deşi îi trimisesem domnului Jaggers o scurtă dare de seamă asupra accidentului de cum mă întorsesem în oraş, de astă dată trebuia totuşi să-i dau toate amănuntele ; şi în aceste împrejurări neobişnuite, convorbirea noastră deveni mai puţin _ uscată, mai puţin aspră şi Supusă regulilor evidenţei, ca da obicei. In timp ce eu zugrăveam dezastrul, domnul Jagger stătea, după cum îi era obiceiul, în faţa focului. Wemmick şe-1 dea sprijinit pe spătarul scaunului, cu ochii la mine, cu mîinile în buzunarele pantalonilor şi cu tocul aşezat orizontal în gura lui ca o cutie de scrisori. Cele două busturi grosolane, nedespărţite în mintea mea de orice demers sfidai, păreau că se î treabă, înfierbîntate. dacă nu cumva în odaie miroase a ars. După ce mi-am terminat povestirea şi ei au sfîrşit cu în-, trebările, am scos autorizaţia domnişoarei Havisham de a prim nouă sute de livre pentru Herbert. Cînd îi înmînai tăbliţele ochii domnului Jaggers se înfundară şi mai adînc în cap, da i le întinse lui Wemmick, dîndu-i instrucţiuni să elibereze unij cec pentru a fi iscălit. In timp ce se îndeplineau aceste formalităţi, eu mă uitam la Wemmick, eare scria, iar domnul Jaggers se uita la mine, legănîndu-se tot timpul pe ghetele lui lustruite. îmi pare rău, Pip, spuse el, în timp ce băgăm cerul iscălit de el în buzunar, că nu facem nimic pentru dumnc Domnişoara Havisham a avut bunăvoinţa să mă în trebe, spusei eu. dacă poate face ceva pentru mine, şi eu iam răspuns s „Nu !"s 390

*■- Omul ar trebui să-şi cunoască interesul, spuse domnul ffaggers. |H Şi văzui că buzele Iui Wemmick schiţează cuvintele i „Avere portativă". Eu nu i-aş fi răspuns „nu" dacă-aş fi fost în locul dumitale, spuse domnul Jaggers ; dar fiecare om trebuie să-şi cunoască interesele lui mai bine ea ale altuia. Interesul fiecărui om, spuse Wemmick, aruncîn © pri vire plină de reproş, este „averea portativă". Deoarece mi se părea că sosise momentul eînd trebuia sâ 6pun ceea ce-mi stătea pe suflet, începui, întorcîndu-mă către domnul Jaggers : Totuşi, am cerut ceva domnişoarei Havisham, domnule ffaggers. I-am cerut să-mi dea cîteva informaţii cu privire la fiica ei adoptivă, şi mi-a spus tot ce-a ştiut. Adevărat ? spuse domnul Jaggers, aplecîndu-se să-şi privească ghetele şi apoi îndreptîndu-se din nou. Ha ! Nu cred că eu aş fi făcut la fel dacă aş fi fost în locul domnişoarei Ha visham, dar ea trebuie să-şi cunoască mai bine interesele. Dar eu ştiu mai mult despre, copilul adoptiv al domni şoarei Havisham, domnule Jaggers. Ştiu cine e mama copilului. Domnul Jaggers se uită întrebător la mine şi repetă : Mama ? Am văzut-o pe mama Estellei, în ultimele trei zile. Da ? spuse domnul Jaggers. Poate că ştiu mai mult din povestea Estellei decît ştiţi şl dumneavoastră, spusei eu. Ştiu, de asemenea, cine-i tatăl ei. O şovăială în purtarea domnului Jaggers — care era prea itâpînit ca să-şi schimbe purtarea, dar nu se putu împiedica de a fi cuprins de un simţămînt de nesiguranţă, plină de înrordare şi de abia văzută — mă încredinţa că el nu ştia eine < tatăl. Bănuisem aceasta din vorbele Jui Provis (aşa cum le rrdase Herbert), care spusese că se ţinuse în întuneric în timpul procesului ; spusele acestea le legasem de ceea ce ştiam anume că Provis nu devenise clientul domnului Jaggers l l i ' i i t cu patru ani mai tîrziu, cînd n-ar fi avut nici un motiv » ' se dea pe faţă. Dar, în timp ce înainte nu puteam fi sigur «!«• neştiinţa domnului Jaggers, acum eram pe deplin convins. - Aşa ! Va să zică îl cunoşti pe tatăl tinerei doamne, |*l|i ' întrebă domnul Jaggers. Da, răspunsei eu, numele lui este Provis şi e din New i Wales.
391

: i ă şi domnul Jaggers tresări la auzul a cuvinte mai uşoară tresărire care-i putea scăpa unui om, dai ibuşită cu grijă şi oprită curînd ; totuşi, domnul Jaggen tresări,, deşi făcu aşa ca trsărirea lui să pară că ţine de mişca rea cu care-şi scotea batista din buzunar. N-aş putea să spun cum a primit Wemmick această veste, căci mi-era teamă si mă uit la el în clipa aceea, ca nu cumva ochii pătrunzători al domnului Jaggers să descopere că între Wemn mini existase o înţelegere necunoscută de el. Şi pe ce bază pretinde Provis acest lucru V întreba U G I I I îaggers cu multă răceală în glas, oprindu-şi batista li a ea drumului spre nas. — El nu pretinde nimic, spusei eu, nici n-a pretins vreo-. dată. fiindcă nu ştie şi nici nu bănuieşte măcar că fata Iul i - viată D< dai aceasta, batista cea atotputernică dădu greş. Răs* fusese atît de neaşteptat, îneît domnul Jaggerţ sta înapoi în buzunar, fără să desăvîrşească mişcare? uită, apoi îşi încrucişa braţele şi se uită aspru s : mine, deşi faţa îi era neclintită. l-am povestit ce ştiam şi l-am spus de unde ştiam toa$ . atîta doar că l-am lăsat să-şi închipuie că ştiu de oara Havisham ceea ce, de fapt, ştiam de la Wemmic în privinţa aceasta, eram, de altfel, foarte grijuliu. Şi nici ra-am uitat spre Wemmick înainte de a sfîrşi tot ce aveam spus şi înainte de a înfrunta cîtva timp, în tăcere, privire domnului Jaggers. Cînd. în cele din urmă, mi-ara întors ocr spre Wemmick, am văzut că-şi scosese tocul din cutia de scri« sori şi că era foarte absorbit de masa din faţa lui. — Ha ! făcu domnul Jaggers, în cele din urmă, indi tîndu-se spre hirtiile de pe masă. La ce punct ajunse&im cj^H a sosit domnul Pip ? Nu puteam îngădui să fiu dat afară în feluj acesta, aşa înciţ l-am rugat 1 cu patimă, ba chiar cu indignare, să se po. mine mai sincer, mai bărbăteşte. I-am amintit de speran 1 • • iate de care mă lăsasem amăgit, de timpui .uraseră aceste speranţe şi de descoperirea pe ţ^H usem şi l-am făcut să înţeleagă primejdia care mă ai î i n ţ a I - a m arătat că merit, fără îndoială, puţină înerederej^M pârlea lui în schimbul mărturisirii pe care tocmai i-o făc '-arm spus că nu-1 învinuiesc, că nu-1 bănuiesc şi nici ni <psît de încredere faţă de el, dar că vreau să aflu de la el pusele mele erau adevărate. Şi că, dacă mar întreba c\c cu

să aflu acest lucru de la el şi de ce credeam că ana eptul să-i eer asta, îi voi răspunde — măcar că el nu se prea sinchisea de vise atît de nesăbuite — îi voi răspunde eă o iubisem pe Estella de o vreme îndelungată şi din toată inima, că, deşi o pierdusem şi aveam să trăiesc de acum încolo o viaţă searbădă, tot ceea ce o privea pe ea mi-era mai apropiat şi mai drag decît ©rice pe lume. Şi văzînd că domnul Jaggers e tot atît de liniştit şi de tăcut ca înainte, şi parcă la fel de neînduplecat, m-am întors spre Wemmick şi i-am spus : — Wemmick, ştiu că eşti un om bun la inimă. Am văzut cît de plăcută ţi-e casa, ţi-am văzut bătrânul tată şi cunose chipul nevinovat, vesel şi glumeţ' în care te recreezi după munca profesională. Şi te rog din tot sufletul să pui o vorbă bună pentru mine la domnul Jaggers şi să-1 faci să înţeleagă avînd în vedere împrejurările, ar trebui să fie mai deschis cu mine; N-am văzut niciodată doi oameni privindu-se mai ciudat decît se priviră domnul Jaggers şi Wemmick după apostrofa mea. La început mă fulgeră o presimţire că Wemmick va fi numaidecît dat afară din slujbă, dar presimţirea mea se stinse cînd îl văzui pe domnul Jaggers destinzîndu-şi faţa într-un fel de zîmbet şi pe Wemmick prinzînd curaj. Ce-s poveştile astea ? întrebă domnul Jaggers. Cu un i . i l . i bătrîn şi cu lucruri vesele şi glumeţe? Ei! răspunse Wemmick. Ce importanţţă are dacă nu In Jiduc aici cu mine ? Pip, spuse domnul Jaggers, punîndu-mi mîna pe braţ imbind deschis, omul ăsta trebuie să fie cel mai viclean irliitan din Londra î Nici vorbă, răspunse Wemmick, prinzînd din'ce în ce in.ii mult curaj. Şi, de altfel, cred că dumneavoastră sînteţi al ii
n'l.'a.

Şi din noii schimbară privirile acelea ciudate de adineauri, l i ' i are temîndu-se sa nu fie prins în cursă de celălalt. Dumneata ai o casă plăcută ? spuse domnul Jaggers. Din moment ce n-are nici un amestec cu slujba, răsWemmick, poate fi plăcută. Mă uit la dumneavoastră, i l e Jaggers, şi nu m-aş mira dacă şi dumneavoastră aţi I să aveţi o casă plăcută într-o bună zi, cînd vă veţi simţi i le atîta muncă. Domnul Jaggers dădu de vreo două-trei ori din cap, pen-ecut, şi apoi, scoase un adevărat oftat.

t

393

— Pip, spuse el, să nu mai vorbim despre „vise nesâ-î buite" ; dumneata trebuie să ştii mai mult despre lucrurile astea decît mine, căci experienţa dumitale e mai proaspătă. Dar să vorbim despre cealaltă poveste. Să-ţi prezint un caz. Bagă de seamă ! Eu nu recunosc drept adevărat nimic din cete ce-ţi spun acum. Aşteptă să declar cum că înţelesesem că-mi atrăsese atenţia asupra faptului că nu recunoaşte nimiG. Şi acum, Pip, spuse domnul Jaggers, să luăm un caz. Să luăm cazul că o femeie, care s-ar afla în împrejurările pe care le-ai zugrăvit, şi-ar ţine copilul ascuns şi ar fi silită să-i împărtăşească acest lucru sfătuitorului ei legal, după ce el a făcut-o să înţeleagă că, în interesul apărării ei, trebuie să afla eum stau lucrurile cu copilul. Să luăm cazul că, în acelaşi timp, omului acestuia i s-a încredinţat misiunea de a găsi un copil pentru o doamnă bogată şi trăsnită, care vrea să-1 înfieze şi să-1 crească. Vă urmăresc, domnule Jaggers. . — Să luăm cazul că omul acesta ar trăi într-o lume rea şi că tot ce ştie el despre copii este că se nasc în număr mare şi sînt sortiţi pieirii. Să luăm cazul că ar vedea adesea copii judecaţi în chip solemn la curtea criminală, în văzul tuturor, să luăm cazul că omul ar şti că aceşti copii sînt de obicei aruncaţi în închisori, bătuţi, duşi de ici-colo, părăsiţi, azvîrliţi dintre oameni, buni, din toate punctele de vedere, pentru spînzurătoare, căreia, de altfel, îi sînt pînă la urmă sortiţi. Să luăm cazul că aproape în toţi copiii pe care meseria îi dă prilejul să-i vadă zilnic n-ar vedea altceva decît nişte icre, din care vor ieşi peştii ce vor fi prinşi în plasele lui. pentru a fi urmăriţi, apăraţi, puşi să jure fals, pentru a rămîne orfani, pentru a fi chinuiţi într-un fel sau altul. Da, domnule Jaggers, vă urmăresc. Să luăm cazul, Pip, că omul acesta s-ar afla în faţa unui copilaş drăguţ din grămada asta de copii, care ar putea fi scăpa pe care tatăl îl crede mort şi cu privire la moartea căruia nd îndrăzneşte să facă vîlvă ; şi, cu privire la copilul acesta, avo catul are puterea să-i spună mamei : „Ştiu ce-ai făcut şi cum te-ai purtat. Lucrurile s-au petrecut aşa şi aşa şi ai făcut ee-ai făcut ca să înlături orice bănuială. Te-arn dibuit, şi acum îţi spun : Despartă-te de copil, căci altfel voi fi nevoit să-1 scot La iveală, şi copilul va fi scos la iveală,. încredinţează-mi mie copilul, şi eu voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să te scot la liman. Dacă scapi tu, scapă şi copilul; dacă tu eşti pierdută,
394 '

eopilul tot scapă". Să zicem că aşa s-a întîmplat şî că îemeia it achitată. — Vă înţeleg foarte bine. înţelegi că nu recunosc nimio din tot ce-ţi spun ? înţeleg că nu recunoaşteţi nimic. Şi Wemmick repetă : Nu recunoaşteţi nimic. — Să luăm cazul, Pip, că mînia şi groaza de moarte au zdruncinat puţin mintea femeii şi eă, de îndată ee s-a văzut liberă, s-a simţit prea înspăimînată de lume şi a venit la omul acesta, ca să-i ceară adăpost. Să zicem că el a primit-o şi eă ânea firea ei sălbatică şi mînioasă ori de cîte ori o vedea ale să izbucnească, folosindu-se de vechea lui putere asu-a ei. înţelegi cazul acesta închipuit ? Foarte bine. Să ne închipuim că fetiţa a crescut şi că s-a căsătorit pentru bani. Că mama ei mai este încă în viaţă. Că tatăl mai este şi el în viaţă, că părinţii trăiesc la atîtea mile, atîţia furlongi 1 , atîţia iarzi depărtare unul de celălalt, fără să ştie unul de altul. Că taina a rămas taină, doar atît că ţi-a ajuns şi dumitale la ureche. Să privim cu multă atenţie cazul acesta din urmă. îl privesc. — îl rog pe Wemmick să privească şi el cu foarte multă ţie acest caz. Şi Wemmick spuse : — L-am privit. — De dragul cui ai da taina pe faţă ? De dragul tatălui ? Nu cred eă s-ar purta mai frumos cu mama fetei. De dragul i n . unei ? Cred că, după ce a făcut o faptă ca a ei, se află mai in siguranţă acolo unde e" acum. De dragul fetei ? Nu prea ■ red că i-ar folosi să descopere cine îi sînt părinţii, ca să-1 ■rmeze şi pe soţul ei şi să fie tîrîtă înapoi în mizerie, după o «-vudare de douăzeci de ani, care părea că va ţine toată viaţa. <( mai adăugăm cazul că dumneata, Pip, ai fi îndrăgostit de ruta şi că ai fi făcut din ea eroina „viselor acelora nesăbuite", , mai devreme sau mai tîrziu, cuprind minţile mai multora >U < it iţi poţi închipui ; şi crede-mă, Pip, că mai bine ai face — II . i i fi făcut-o, cu siguranţă, dacă te-a fi gîndit serios — mai ii face să-ţi retezi mîna stingă, aceea pe care o ai bandaI urlung — măsură pentru lungimi, în Anglia, echivalentă cu 201,17 m.

995

fjată, cu mîna dreaptă, care-î Bandajată şî ea, şî apoi sâ-î dai lui Wemmick toporul, ca să ţi-o reteze şi pe aceea. Eu mă uitam la Wemmick, a cărui faţă era foarte gravă. Îşi duse, cu multă gravitate, degetul arătător la buze. Eu ara făcut la fel. Şi domnul Jaggers a schiţat şi el aceeaşi mişcare. — Ei, Wemmick, spuse domnul Jaggers, reluîndu-şi felul lui obişnuit do a fi, la ce punct ajunsesem cînd a intrat demnul Pip? Stăteam la o parte, în timp ce ei lucrau, şi văzui că, de cîteva ori, schimbară între ei privirile acelea ciudate pe care le schimbaseră şi înainte ; doar că acum fiecare bănuia — ca să nu spun ştia — că se arătase în faţa celuilalt într-© lumină neprielnică, neprofesională. Din pricina aceasta cred că erau acum neîndurători unul faţă de celălalt; domnul Jaggers se purta ca un adevărat dictator, iar Wemmick se apăra cu încăpăţînare ori de cîte ori se ivea vreun punct fie el cît de neînsemnat care nu era lămurit. Nu-i văzusem niciodată atît duşmănoşi unul cu altul ; căci, de obicei, se împăcau foar bine. Dar. din nefericire, se simţiră amîndoi uşuraţi la apari foarte potrivită a lui Mike, clientul cel cu căciula de blan care avea obiceiul să-şi şteargă nasul cu mîneca' hainei şi care îl văzusem în camera aceea în prima zi a sosirii mei Acest individ, care părea că se află mereu în încurcătură ( ce la „Little Britain" se numea Newgate) fie că era vor despre el, sau despre un membru al familiei lui, aduse ves că fiica lui cea mai mare fusese ridicată, deoarece era bănui că furase ceva dintr-o prăvălie. In timp ce el îi împărtăşea ceasta ştire dureroasă lui Wemmick, căci domnul Jaggers s tea dictatorial în faţa focului, fără să ia parte la dezbate: o Lacrimă străluci în ochii lui Mike. Ce-i cu dumneata ? întrebă Wemmick, nespus d< dignat. Ce, ai venit să te smiorcăi aici ? N-am venit pentru asta, domnule Wemmick. Ba da ! spuse Wemmick. Cum îndrăzneşti ? Dacă nu eşti in stare să,vii fără să dai apă la şoareci, înseamnă eă na te afli într-o stare demnă de biroul nostru. Ce înseamnă asta t Nu poate omul să fie mereu stăpîn pe sentimentele lui. domnule Wemmick, se apără Mike. Pe ce ? întrebă Wemmick cu un glas sălbatic, Ia spune o dată !


Uite ce-i, măi omule, spuse domnul Jaggers, făcînd u/j înainte şi arătînd uşa cu degetul. Ieşi din biroul ăsta ! Aic? uvem ce face cu sentimentele. Ieşi ! — Bine ţi-a făcut, spuse Wemmick. Ieşi afară ! Aşa că bietul Mîke se retrase umil, iar domnul Jagger^ cu Wemmick, care reveniseră la buna lor înţelegere, se apu cară cu puteri noi de lucru, de parcă tocmai atunci s-ar fi ridica^ la masă. >.
7

CAPITOLUL

52

. la „Little Britain" mă îndreptai, cu cecul în buzunar, e fratele domnişoarei Skiffins, contabilul, şi fratele domni şoarei Skiffins, contabilul se duse de-a dreptul la biroul lui Clarriker şi mi-1 aduse pe acesta, prilejuindu-mi mulţumirea de a încheia înţelegerea. Era singurul lucru bun şi singurul lucru întreg pe care-1 făceam de cînd primisem vestea despre ile speranţe care mă aşteptau. Cu acest prilej, Clarriker mă înştiinţa că treburile mer■ ;-aa din ce în ce mai bine ţi că, în curînd. va fi în stare să deschidă o mică sucursală în Orient, care era foarte trebuin cioasă-pentru extinderea afacerii, şi că Herbert, în noua lui calitate de asociat, va părăsi ţara şi va lua asupra lui sarcina d(> a conduce sucursala ; aflai astfel că ar fi trebuit să mă pregătesc pentru despărţirea de prietenul meu în momentul cînd treburile mele mergeau mai prost. Căci acum mi se părea ultima ancoră se desprindea şi că, în curînd, voi fi un om lirît de vînturi şi de valuri. Dar răsplata mă aştepta în bucuria cu care Herbert se va irce într-o seară acasă şi-mi va povesti despre toate ate schimbări, fără să-şi închipuie că nu-mi spune nici o iinle. şi-mi va zugrăvi tablouri fantastice despre cum o va ■Bec ol pe Clara Barley în ţara celor O mie şi una de nopţi şi I ire cum voi veni şi eu la ei (desigur cu o caravană de că ii II Ic) şi cum ne vom duce cu toţii la gurile Nilului, ca să vedem | <>| felul de minunăţii. Fără să mă umflu prea mult în pene privire la rolul pe care aveam să-1 joc în aceste planuri ■ icite, simţeam că drumul lui Herbert e pe cale de a se l' \.-i şi că batrînul Bill Barley n-avea decît să se hrănească i".n departe cu rom şi cu piper, căci fata lui se va căpătui bine. 397

Eram acum în luna martie. Deşi braţul meu stîng nu dădea nici un fel de simptome îngrijorătoare, vindecarea dură totuşi vreme îndelungată, timp în care nu putui să-mi îmbrac nici 0 haină. Braţul drept se vindecase destul de bine ; se mai resimţea încă de pe urma celor întâmplate, dar mă puteam folosi de el. Intr-o luni dimineaţă, în timp ce Herbert şi cu mine luam gustarea, am primit prin j poştă următoarea scrisoare de la Wemmick : „Walworth. Arde scrisoarea de îndată ce ai citit-o. La in~ ceputul săptămînii, sau chiar miercuri, ai putea să încerci ceea ce ştii că trebuie să faci, dacă te simţi în stare. Acum arde scrisoarea". După ce i-am arătat scrisoarea lui Herbert, am aruncat-o în foc, dar nu înainte de a « învăţa pe dinafară, apoi am început să ne gîndim la ceea ce aveam de făcut. Căci, fără îndoială, faptul că eu eram invalid nu putea fi trecut cu vederea. — M-am gîndit de nenumărate ori la asta, spuse Herbert, şi cred că am găsit o cale mai bună decît aceea de a închiria un vîslaş de pe Tamisa. Să-1 luăm pe Startop. E băiat bun, e priceput, ţine la noi şi e curajos şi cinstit. ^ Şi eu mă gîndisem, de altfel, de cîteva ori la Startop. , . — Dar ce-ai să-i spui,- Herbert ? " Nu-i nevoie să-i spunem decît foarte puţin. Lasă-1 să creadă că e vorba de o toană de-a noastră ; pe urmă spune-i că ai motive urgente pentru care trebuie să-1 sui pe Pro vis pe vapor şi să-1 scoţi din ţară. Pleci şi tu cu el ? Unde ? De cîte ori mă gîndisem cu nelinişte la lucrul acesta, se păruse că n-are nici o însemnătate portul spre care ne vor îndrepta. Hambur, Rotterdam, Anvers — locul n-avea mare importanţă din moment ce se afla departe de Anglia. Oricare străin care ne ieşea în cale şi voia să ne ia era bun. îmi pusesem _în gînd să-1 duc departe, spre gura fluviului, cu barca ; desigur voiam să-1 duc mult dincolo de Gravesend \ care era un loo primejdios __ dacă erai pus sub urmărire, mai ales atunci cînd existau bănuieli. Deoarece vasele străine părăseau de obicei Londra în timpul fluxului, planul nostru era să coborîm fluviul înaintea fluxului şi să aşteptăm într-un loc liniştit pînă cînd na vom putea aciua pe un vapor. Momentul cînd vom ajunge la
1

Oraş pe Tamisa.

398

locul unde aveam de gînd să ne îmbarcăm putea fi socotit, cu o nucă aproximaţie, dacă făceam cercetări dinain* Herbert încuviinţă planul meu şi, îndată după ourcarea de dimineaţă, plecarăm cu gîndul să purcedem la cercetări. Aflarâm că un vas care pleca spre Hamburg era cel mai potrivit pentru scopul nostru, şi gîndurile mi se îndreptară mai ales spre vasul acesta. Dar ne însemnarăm şi celelalte vase care trebuiau să părăsească Londra cu acelaşi flux şi eram foarte mulţumiţi, căci cunoşteam construcţia şi pavilionul fiecăruia din ele. Apoi ne despârţirăm pentru cîteva ore ; eu făcui rost de paşapoartele de care aveam nevoie, iar Herbert se duse acasă la Startop. Amîndoi duserăm la bun sfîrşit ceea ce ne propusesem, fără nici o piedică, şi cînd ne întîlnirăm din nou la ora 1, declararăm că totul fusese făcut. în ceea ce mă privea, aveam paşapoartele asupra mea ; Herbert îl văzuse pe Startop, şi acesta era mai mult decît bucuros să ia şi el parte la plimbarea noastră. Ei doi aveau să vîslească — aşa hotărîrăm — şi eu voi sta la cîrmă, iar Provis va sta liniştit. Deoarece nu urmăream să înaintăm iute, drumul avea să dureze destul. Hotărîrăm ca Herbert să nu se întoarcă acasă pentru masa de seară înainte de a se duce la Mill Pond Bank ; că a doua zi, marţi, nu trebuia să se mai ducă deloc seara pe acolo ; că trebuia să-î spună lui Provis să coboare scările din faţa casei, miercuri, în clipa cînd ne va vedea apropiindu-ne, şi nu mai înainte ; că tot ce era de pus la cale cu Provis trebuia făcut de luni seara ; Şl că pînă cînd se va urca în barca noastră nu mai trebuia să avem nici un fel de legătură cu. el. După ce înţeleserăm amîndoi cum trebuie aplicate aceste uri de prevedere, eu mă întorsei acasă. Cînd am descuiat uşa de la intrare, am găsit în cutia de ori o epistolă care-mi era adresată ; era foarte murdară, dur destul de bine scrisă. Fusese adusă de cineva (desigur în llmpul cît lipsisem de acasă), şi cuprinsul ei era următorul : „Dacă nu ţi-e teamă să vii pînă în ţara mlaştinilor astă' noapte, sau mîine, la ora 9, la casa stăvilarului de Ungă vari, ai face bine să vii. Dacă vrei să afli lămuriri cu privire In unchiul dumitale Provis, ai face bine să vii fără întârziere $/ să nu spui nimănui nimic. Trebuie să vii singur. Adu scri\§oaraa cu dumneata". Mintea îmi era destul de împovărată şi înainte de primitei scrisori. Nu ştiam ce trebuie să fac. lucrul cel mai rău era că trebuia să mă hotărăsc numai-H»uL, căci altfel aş fi pierdut diligenta de după-amiază, care
399

m-ai" fi dus tocmai bine ca să ajung.la timp. A doua zi seara nu putea fi vorba de plecare, căci ar fi fost prea aproapş de ziua hotărîtă pentru fugă. Afară de aceasta, după cîte îmi închipuiam eu, lămuririle făgăduite puteau să aibă înrîuriri însemnate asupra fugii noastre. Chiar dacă aş fi avut destul timp de gîndire, cred că tot iti-aş fi dus. Dar cum n-aveam aproape deloc ţ — ceasul îmi spunea că diligenta trebuie să plece într-o jumătate de oră am luat hotărîrea să pornesc nuniaidecît. Desigur că nu m-ş fi dus dacă scrisoarea n-ar fi pomenit de unchiul Provis. După I scrisoarea lui Wemmick şi pregătirile înfrigurate din dimineaţa :| aceea, aluzia din scrisoare apăsa greu în talerul balanţei. E atît de greu să prinzi cuprinsul unei scrisori atunci dud eşti grăbit, încît am fost nevoit să recitesc de două ori epistola aceasta misterioasă pînă cînd porunca de a păstra taina pătrunsese în chip mecanic în minte. Am consimţit să mă supun în acelaşi chip mecanic şi am smîngălit cîteva cuvinte cu creionul pentru Herbert, în care îi spuneam că, deoarece trebuie să păreresc în curînd ţara, fără să ştiu pentru cît timp, mă hotărîsem să mă duc în goană pînă la domnişoara Havisham şi înapoi, ca să aflu cum îi merge cu sănătatea. De-abi|jj am avut timp să-mi iau mantaua, să înciii casa şi te-o pornes<$ spre oficiul de trăsuri, scurtînd calea pe nişte drumuri lăţi ralncice. Dacă aş fi luat o trăsură şi aş fi mers pe străzile di* centru, aş fi ajuns prea tîrziu ; dar apucînd calea aceasta, ar prins diligenta în clipa în care ieşea din curtea hanului. EranlM singurul călător dinăuntrul diligentei, şi cînd mi-am venit pu' în fire, m-am trezit înfundat în paie pînă la genunchi. Fiindcă, într-adevăr, din clipa în care primisem scriso." îmi ieşisem din fire ; scrisoarea mă zăpăcise de tot, mai 3^H după zorul din timpul dimineţii. Fusesem tare zorit şi zăpăe||M în dimineaţa aceea, căci, deşi aşteptam de atîta timp răspuns^H lui Wemmick, semnalul lui fusese totuşi o surpriză. Şiac^^B mă cuprinse mirarea că mă aflam în diligentă şi începui să mfl îndoiesc dacă motivele pentru care mă aflam aici erau destdM ele serioase şi să mă întreb dacă să nu sar numaidecît afară, sfl mă întorc acasă şi să-mi dovedesc că nu trebuie să mă ^^M după anonime. într-un cuvînt, trecui prin toate acele faze dH contrazicere şi nchotărîre de care cred că puţţini oameni grflfl biţi sînt străini. Totuşi, faptul că scrisoarea pomenea de ntifl le lui Provis mi se părea mai presus de toate. Judecam ai I cum judecasem şi înainte — fără să-mi dau seama dacă ace I fel de a gîndi se poate numi judecată — şi anume că, daci H
400

s-ar mtimpla vreun rau din pricina am uns, DU mî-aţ ierta-o niciodată ! Se întunecă înainte ca diligenta să ajungă la destinaţie, şi călătoria mi se părea lungă şi posomorită, căci eram înăuntru şi nu puteam să văd mai nimic, iar la aer nu puteam să ies fiindcă nu mă simţeam în stare. Deoarece mă feream să mă arăt la „Mistreţul albastru", m-am oprit în partea de jos a oraşului, Ia un han care nu se bucura de o faimă chiar atît de mare, şi am cerut să mi se dea ceva de mîncare. Intre timp m-am dus la „Satis" şi m-am interesat de domnişoara Havisham ; era încă foarte bolnavă, deşi lumea socotea că îi merge ceva mai bine. Hanul unde coborîsem eu ţinea pe vremuri de o veche mănăstire, şi odaia în care am luat masa era mică şi în opt colţuri, ca o cristelniţă. Fiindcă nu eram în stare să-mi tai mîncarea, hangiul, un bătrîn cu capul pleşuv, îmi făcu serviciul acesta. Intrarăm astfel în vorbă, şi el avu bunătatea să mă cinstească cu povestea vieţii mele, bineînţeles neuitînd amănuntul foarte popular că Pumblechook fusese primul meu binerăcător. şi făuritorul averii mele. — îl cunoşti pe" tînărul ăsta ? întrebai eu. '— Dacă îl cunosc ? spuse hangiul. De cînd era un pumn de om ! Şi se întoarce vreodată prin ţinut ? Da, se întoarce, răspunse hangiul, şi se duce, din cînd în cînd, la prietenii lui cei sus-puşi, dar omului care 1-a ridicat îi dă cu piciorul. Cine-i omul acela ? Cel despre care vorbesc, spuse hangiul, domnul Pum blechook. Şi tot atît de nerecunoscător se poartă şi cu alţii ? S-ar purta el dac-ar putea, răspunse hangiul, dar nu fx)ate. Şi de ce? Fiindcă numai Pumblechook e cel" care 1-a ■Jutai Aşa spune Pumblechook ? Dacă spune aşa ? ! răspunse hangiul. Nu-i nevoie sa •pună ! Dar spune ? — Cred că i s-ar acrîi sîngele în vine omului care l-ar nu/i vorbind despre asta, spuse hangiul. Eu mă gîndeam : „Totuşi, tu, dragă Joe, tu nu vorbeşti odată despre- asta. Tu, care ai îndurat atîta şi eşti atît de Iubitor, tu nu te plîngi niciodată. Şi nici tu, blîndă Biddy J".
401

V-a pierit şi pofta de mîncare de cînd cu accidentul, spuse hangiul uitîndu-se la braţul meu bandajat, ascuns sub haină. îndercaţi o bucăţică mai fragedă. Nu, mulţumesc, răspunsei eu, întorcîndu-mă, gînditor, cu faţa la foc. Nu mai pot mînca. Poţi să strîngi. Niciodată nu fusesem mai dureros izbit de nerecunoştinţa mea faţă de Joe ca acum, datorită lui Pumblechook, lăudăro acela fără ruşine. Cu cît era el mai făţarnic, cu atît îl vedeam Joe mai cinstit ; cu cît era el mai josnic, cu atît îl vedeam Joe mai nobil. Inima mi-era adînc umilită, şi pe bună dreptate, în răs timpul de-o oră şi mai bine pe care îl petrecui, dus pe gînduri, în faţa focului. Bătăile ceasului mă treziră din visare, dar sta rea de tristeţe şi remuşcare în care căzusem nu mă părăsi ; m-am sculat, mi-am prins pelerina în jurul gîtului şi am ieşit din han. înainte de a ieşi, căutasem scrisoarea prin buzunare, ca să-mi mai arunc o dată ochii asupra celor scrise, dar n-o găsisem şi mă supără gîndul că o seăpasem în paiele din dili gentă. De altfel, ştiam foarte bine că locul întîlnirii era căsuţa stăvilarului de lîngă varniţă, în ţara mlaştinilor, iar ora în tîlnirii era 9. Şi fiindcă n-aveam timp de pierdut, m-am în dreptat de-a dreptul spre ţara mlaştinilor.

sul pe pe -

-

CAPITOLUL

53

Era o noapte întunecoasă, deşi, cînd trecui de ogoarele comunale şi intrai în mlaştini, răsărea luna plină. Dincolo de linia neagră a mlaştinilor se vedea o fîşie luminoasă de cer,, care de-abia cuprindea luna mare şi roşie. După cîteva clipe, luna ieşi din cîmpul acela luminos şi se furişă printre gră mezile de nori. Bătea un vînt jalnic, şi mlaştinile erau înfricoşătoare. Un străin le-ar fi găsit respingătoare, şi chiar eu îmi simţeam inima atît de grea, încît mă cuprinse dorinţa de a mă înapoia. Dar cunoşteam bine mlaştinile şi aş fi nimerit drumul chiar şi pe o noapte mai întunecoasă, aşa că, c dată ajuns acolo, n-aveam de ce să mă întorc. Am pornit deci mai departe, împotriva dorinţei mele, aşa cum venisem şi pînă acolo. Drumul pe care pornii nu ducea spre vechea mea casă şi nici nu era drumul pe care îi urmărisem pe puşcăriaşi. Mur

-

402

geam cu spatele spre galerele îndepărtate, şi cînd mă uitam peste umăr, vedeam luminile acelea de demult, de pe fîşia de nisip. Cunoşteam varniţa tot atît de bine ca şi vechile fortificaţii, dar ele erau aşezate la o depărtare de multe mile una do alta, aşa că, dacă în noaptea aceea ar fi ars o lumniţă în fiecare din aceste două puncte, între cele două pete luminoase s-ar fi întins o lungă fîşie de orizont albicios. La început am fost silit să închid în urma mea cîteva portiţe şi să mă opresc din cînd în cînd, în timp ce vitele, care se odihneau pe poteci, se sculau şi se îndepărtau, bîjbîind prin ierburi şi trestii. Dar, după cîtva timp, în faţa mea se deschise © cîmpie netedă. , A mai' trecut o jumătate de oră pînă ce m-am apropiat de varniţă. Varul ardea mocnit, cu un miros înăbuşitor, dar focul fusese aprins şi lăsat în părăsire,. căci nu se vedea nici urmă de lucrător prin apropiere. Alături se afla o carieră mică de piatră. Aceasta era chiar în drumul meu,* şi după uneltele şi roabele care erau împrăştiate pe acolo, îmi dădui seama că în ziua aceea se lucrase la carieră. Cînd am ieşit din această scobitură — căci pe aici trecea poteca plină de hîrtoape — şi m-am aflat din nou la nivelul mlaştinilor, am văzut o luminiţă în casa stăvilarului. Am grăbit pasul şi am ciocănit în uşă."" în timp ce aşteptam un răspuns, mă uitam în jurul meu ; văzui că stăvilarul era părăsit şi rupt, că baraca aceea de lemn, cu acoperişul de ţiglă, nu va mai fi în stare să se împotrivească multă vreme vînturilor, dacă cumva în stare de aşa ceva chiar şi acum, că noroiul şi malul erau acoperite cu var şi că aburii înăbuşitori care ieşeau d i n cuptor şerpuiau spre mine ca nişte năluci. Dar nu răspunse icni, şi bătui din nou în uşă. Nici de data asta nu primii un răspuns şi încercai clanţa. Sub mîna mea clanţa sări în sus, şi uşa se deschise. Mă uitai înăuntru şi vâzui o luminare aprinsă pe masă, o bancă ţi o saltea întinsă pe un pat cu rotiţe. Deoarece sus se vedea I i' rostruica unei mansarde, am strigat : — E cineva acolo ? Dar nu-mi răspunse nimeni. Apoi mă uitai la ceas şi, văI că e trecut de 9, strigai din nou : — E cineva acolo ? Şi fiindcă nici de data aceasta n-am primit răspuns, am I |ţ",.it afară pe uşă, neştiind ce să fac. începuse o ploaie deasă. Nevăzînd nimic altceva decît ceea ■li văzusem şi înainte, mă înţorsei în casă şi mă oprii în pragul
403

uşii. privind afară. în noapte. în timp ce-mi spuneam că trebuie să fi fost cineva mai înainte în casă şi ca, pesemne, avea de gînd să se înapoieze, căci altfel n-ar fi lăsat luminarea aprinsă, îmi trecu prin gînd să mă uit cît de lung era fitilul. Mă îndreptai spre luminare şi tocmai pusesem mîna pe ea, cînd luminarea se stinse din pricina unei zguduituri puternice şi înţelesei că fusesem prins într-un laţ puternic, ce-mi fusese aruncat pe la spate. Ei. făcu o voce înăbuşită, trăgînd o înjurătură, acum te-am prins ! Ce-i asta ? strigai eu, zbătîndu-mă. Cine e ? Ajutor, ajutor, ajutor ! Nu numai că mîinile îmi fură lipite de coaste, dar apăsarea de pe braţul rănit îmi provoca dureri îngrozitoare. Uneori o mînă puternică, alteori un piept de om voinic îmi apăsau gura, ca să-mi înăbuşe ţipetele, şi eu mă zbăteam zadarnic, pe întuneric ; simţeam o răsuflare fierbinte în obraji, în timp ce | eram legat burduf şi împins la perete. — Şi acum, spuse glasul acela înăbuşit, cu o nouă înjură tură, mai strigă o dată, că-ţi închei numaidecît socotelile ! Slăbit şi ameţit de durerea din braţ, zăpăcit de mirare, dar dîndu-mi totuşi seama cît de uşor putea fi pusă în aplicare i ameninţarea, mă lăsai păgubaş, încercînd însă să-mi desfac »cîtf de puţin braţul. Dar era prea strîns legat. Mă simţeam ca şi" cum braţul mi-ar fi fost ars şi apoi l-ar fi pus cineva la fiert Deodată, noaptea de afară dispăru şi fu înlocuită printr-o beznâj neagră, ceea ce mă făcu să înţeleg că omul închisese oblonul. | După ce bîjbîi puţin prin întuneric, găsi cremenea şi amnarul j pe care le căuta şi încercă să aprindă lumina. Eu îmi încordar vederea asupra scînteilor care cădeau şi deasupra cărora, omi mfla cît îl ţineau plămînii, dar nu puteam vedea decît buzele j lui şi vîrful albăstrui al fitilului ; şi pe acestea doar în scăpă-] rări. Fitilul era umed — nici nu era de mirare — şi scînteila.j se stingeau una după alta. Dar omul nu era grăbit şi lovi din nou amnarul de crenene. In timp ce scînteile scăpărau strălucitoare şi dese în jurul ui, i-am văzut şi în chip nedesluşit faţa şi mi-am dat seama; ?ă omul şedea şi se apleca deasupra mesei ; atît şi nimic, ■nult. Apoi văzui din nou buzeje lui vinete suflînd peste fi si în cele din urmă, o licărire de lumină ţîşni şi mi-1 arătă | Mick.
104

U-aş fi puîut spune pe cine căutam acelo. Dar pe el nu-I căutam, Cînd l-am văzut, am simţit că mă aflu într-un impas primejdios şi mi-am aţintit ochii asupra lui. Orlick aprinse liniştit luminarea, apoi o îndepărtă, ca să mă poată vedea, şi încrucişa braţele pe masă, cu ochii la mine. Descoperii că eram legat de o scară mare, aşezată perpendicular pe podea, la cîţiva inci 1 depărtare de pere, care pescmnee că era pusă acolo ca să te poţi sui în podul de sus. Acum, spuse el, după ce ne măsurarăm cîtva timp unul pe altul, acum te-am prins. Dezleagă-mă. Lasă-mă să mă duc. A f răspunse el. Te las să te duci. Te las să te duci în lună ! Te las să te duci spre stele ! Aşteaptă să vină mo mentul ! De ce m-ai ademenit să vin aici ? Nu ştii ? spuse el, aruncîndu-mi o privire fioroasă. De ce te-ai repezit la mine pe întuneric ? Fiindcă am de gînd să fac totul singur Un om păs trează o taină mai bine decît doi. O, vrăjmaşule, vrăşmaşule ! Cu braţele încrucişate pe masă, ca şi cum şi-ar fi îmbrăţişat propriu] său trup, mă privea cu o plăcere drăcească încît începui să tremur. în timp ce eu mă uitam Ia el în tăcere, Orlick întinse mîna spre colţul de lîngă el şi ridică o puşcă, al cărui pat era bătut cu alamă. Cunoşti arma asta ? întrebă el. prefăcîndu-se că vrea s;i mă ochească. Ştii unde ai mai văzut-o ? Da, răspunsei eu. Din cauza ta am pierdut slujba aia. Din cauza ta. Vorbeşte. —■ Ce altceva puteam să fac ? Tu ai făcut asta, şi asta ar fi fost de ajuns chiar dacă n-ar fi fost şi altele. Cum ai îndrăznit să te amesteci între mine ş\ o femeie pe care o plăceam ? Cînd ara făcut asta ? — Cînd n-ai făcut asta ? Tu l-ai bîrfit întotdeauna pe >/itrînuI Orlick în faţa ei. — ?Tu singur te-ai bîrfit : . "ţi-ai meritat soarta. Nu ţi aş îl putut face nici un rău dacă nu ţi l-ai fi făcut tu singur. — Eşti un mincinos f Şi-ai face tot ce ţi-ar sta în puteri ai cheltui orieîţi bani ea să mă scoţi din ţinut, w-i aşa ? •1, repetînd cuvintele pe care i le spusesem lui Biddy
Inch — măsura pentru lungimi, egaiâ cu 2,54 cm.

405

ultima oară cînd 0 văzusem. Acum să-ţi mai dau o lămurire. Niciodată n-ar fi meritat să mă scoţi din ţinut mai mult ca în' noaptea asta. Da ! Chiar dacă te-ar costa de douăzeci de ori averea ta, chiar de-ai cheltui pînă la ultimul ban ! Şi în timp ce-mi făcea ameninţător semn cu mîna lui mare şi mîrîia ca un tigru, eu simţeam că spune adevărul. Ce-ai de gînd să faci cu mine ? Am de gînd, spuse el, izbind cu pumnul în masă şi ridicîndu-se în picioare, pentru a da loviturii mai multă forţă, am de gînd să-ţi iau viaţa ! Se aplecă spre mine cu ochii holbaţi, îşi descleştă încet mîna şi-şi şterse buzele, ca şi cum i-ar fi lăsat gura apă ; apoi se aşeză din nou. — T De cînd erai copil ai stat mereu în calea bătrînului Orlick. Astă-noapte ai să ieşi din calea lui. Nu mai vrea să audă de tine. Eşti mort! . Simţeam că mă aflu la un pas de groapă. Timp de o clipă mă uitai înnebunit în jurul cursei în care eram prins, căutînd o scăpare ; dar nici gînd de aşa ceva. — Mai mult decît atît, spuse el, încrucişîndu-şi din nou mîinile pe masă ; nu vreau să rămînă nici o zdreanţă de-a ta, nici un oscior de-al tău pe pămînt. Am să-ţi arunc stîrvul în varniţă — doi ca tine pot să duc pe umeri — şi lumea n-are' decît să creadă ce-o vrea, că tot n-o să afle nimic. Cu o iuţeală nemaipomenită mintea mea îşi închipui toate urmările unei astfel de morţi. Tatăl Es"»llei va crede că-1 părăsisem, va fi prins, va muri învinduindu-mă ; pînă şi Herbert se va îndoi de mine cînd va confrunta scrisoarea pe care i-o lăsasem cu faptul că nu mă oprisem la poarta domnişoarei Havisham decît o clipă ; Joe şi cu Biddy nu vor şti niciodată cît de rău m-a chinuit remuşcarea în seara aceasta, nimeni nu va şti cît am îndurat, cît de sincer aveam de gînd să mă port, prin ce chinuri am trecut. Moartea care mă aştepta era îngrozitoare, dar mai îngrozitoare decît moartea era teama de a lăsa o amintire urîtă în urma mea. Şi gîndurile mele se urmau cu atîta iuţeală, încît mă vedeam dispreţuit de generaţii care nu se născuseră — de copiii Estellei şi de copiii acestora — toate în timp ce vorbele păcătosului aceluia nici nu-i zburaseră încă bine de pe buze. — Şi acum, pui de lup, spuse el, înainte de a te ucide ca pe o lighioană oarecare — că asta am de gînd să fac şi de aceea te-am legat butuc ■— vreau să mă uit la tine şi să te împung puţin. Scîrnăvie !
406

îmi trecuse prin gînd să mai strig o dată după ajutor, de^î nimeni nu ştia mai bine decît mine cît erau de pustii locuri ta acelea şi cît de puţin puteai trage nădejde să capeţi ajutor. Dar în timp ce el se desfăta privindu-mă, o ură dispreţuitoare îmi încleşta buzele. Mai întîi de toate, eram hotărît să nu mă rog de el şi să mor împotrivindu-mă, oricît de slabe îmi erau puterile. Oricît îmi erau de împăcate gîndurile pe care le îndreptam spre ceilalţi oameni, în clipa aceea îngrozitoare, oricît de umil mi-aş fi cerut iertare cerului, cum am şi făcut, oricît de tare mi s-ar fi strîns inima la gîndul că nu-mi luasem şi nici nu-mi puteam lua rămas bun de la cei ce-mi erau dragi, că nu le puteam da nici 0 lămurire şi nici nu-i puteam ruga să le fie milă de greşelile mele păcătoase, totuşi, dacă aş fi putut să-1 ucid, măcar în clipa morţii mele, aş fi făcut-o. Băuse, şi ochii îi erau roşii şi tulburi. în jurul gîtului i se bălăbănea o sticlă de tinichea, aşa cum i se bălăbănea, pe vremuri, legăturica în care-şi aducea mîncarea şi băutura. Orlick duse sticla la gură şi sorbi cu nesaţ ; simţeam mirosul spirtului, care-i înfierbinta obrajii. — Pui de lup ! spuse el, încrucişîndu-şi din nou braţele, să-ţi spună bătrînul Oriick ceva. Tu eşti de vină de tot ce i s-a întîmplat scorpiei de soră-ta ! Şi, din nou, mintea mea refăcu într-o clipă, cu iuţeala aceea neînchipuită. înainte măcar ca limba lui şovăielnică şi înceată să fi rostit acele cuvinte. întregul atac asupra soră-mi, boala şi moartea ei. Tu eşti de vină. păcătosule ! spusei eu. Iţi spun că tu eşti, mulţumită ţie s-a întîmplat, spuse ol, ridicînd arma şi izbind cu patul puştii aerul care ne des părţea. Am surprins-o pe la spate, cum te-am prins şi pe tine astă-seară. Şi i-am dat eu ei ! Am crezut c-a rămas moartă 1, dacă s-ar fi aflat vreo varniţă în apropiere, aşa cum se află î, n-ar mai fi rămas în viaţă. Dar nu bătrînul Orlick a fost vină ; tu ai fost. Tu erai răsfăţat, şi el era ţinut în frîu şi tttut, aşa-i ? BătrînulOrlick ţinut în frîu şi bătut, ai ? ! Acum plăteşti ! Tu eşti de vină. şi acum plăteşti ! Mai luă o gură de băutură şi deveni şi mai fioros. îmi dmlcam seama, după cum stătea aplecată sticla, că era aproape lă. înţelegeam foarte bine că omul îşi face curaj cu ajutorul ■lurii, ca să-mi vină mai uşor de hac. Ştiam că fiecare strop rlc băutură din sticlă era un strop din viaţa mea. Ştiam eă, de ită ce mă voi preface într-o părticică din aburii care cu 407

puţin înainte se îndreptaseră şerpuind spre mine, de parc-ar fi fost însăşi stafia mea prevestitoare de rele, el va face ceea ce făcuse şi după atacul asupra surorii mele — va porni în grabă spre oraş, ca să-1 vadă lumea de acolo bălăbănindu-se pe străzi şi îmbătîndu-se prin cîrciumi. Gîndul meu grăbit urmărea prin oraş, îşi închipuia strada pe care se va plimbs el şi vedea deosebirea dintre luminile şi viaţa străzii şi mlaş-T, tinile pustii, deasupra cărora se ridicau aburii în care se prefă-*:1 cuse trupul meu. Nu numai că parcurgeam ani şi ani pînă cînd scotea zece vorbe, dar spusele lui trezeau în mintea mea tablouri, nu cuvinte. în starea de exaltare în care se afla creierul meu, nu mă puteam gîndi la vreun loc fără să-1 văd, nu mă puteam gîndi la ©ameni fără să-i văd. E cu neputinţă să exagerez pu-| terea acestor imagini şi, totuşi, tot timpul mă uitam atît încordat la el ■— căci cine nu s-ar uita cu încordare la un tigru ghemuit, gata să sară ! — îneît pînă şi cele mai uşoare mişcări ale degetelor lui mi se fixau în minte. După ce bău a doua înghiţitură, se sculă de pe banca pe care şedea şi împinse masa la o parte. Apoi ridică lumina şi, umbrind-o cu mîna lui de ucigaş, ca să arunce toată lumir asupra chipului meu, se înfipse în faţa mea, privindu-mă desfătîndu-se de cele ce vedea. — Pui de lup, să-ţi mai spun ceva. Bâtqnul Orliek e aceljj de care te-aî poticnit pe scări în seara aceea. Văzui scara cu lămpile stinse. Văzui umbra balustradei masive, pe care lanterna păzitorului de noapte o arunca pereţi. Văzui casa pe care n-aveam s^o mai văd niciodată... uşă întredeschisă... una închisă... de jur-împrejur, mobila. — Şi de ce crezi c~ai dat de bătrînul Orliek acolo, scări ? Să-ţi mai spun ceva, pui de lup ! Maţi gonit voi, şi cu ea, din ţinut, ca să nu mă mai bucur de un trai bun, ds eil mi-am găsit alţi tovarăşi şi alţi stăpîni. Unii din ei îmi seri scrisori cînd am nevoie. Te supără ceva ? Da, îmi scriu ser sori, pui de lup ! Scriu în cincizeci de feluri ; nu-s ca tir care scrii doar într-un singur fel. Mi-am băgat în cap şi m-s hotărît să-ţi fac de seamă încă de cînd ai fost aici, la înmc inîntarea soră-ti. Nu ştiam cum să te înhaţ mai bine şi I urmărit, ca să aflu care ţi-s obiceiurile. Fiindcă bătrînul Ori şi-a spus: „într-un fel sau altul, pun eu mîna pe-el!", ( n u l colo, eu te caut pe tine şi dau de unehiu-tău, Provis, . Mill Pond Bank, şi Chinks's Basin. şi atelierul de fi din Old Green Copper, pe toate le vedeam, atît de limpedi
'408

L

it ! Pe Provis, în odaia de ml care acum nu ai avea nici un rost, pe drăgălaş de Clara, pe bătrîn; nă ca o mamă, pe bătrânul BiU Barley, întins pe spate... toţi toate goneau în faţa mea, ca şi cum ar fi fost tîrîte spre mare de vîrtejul vieţii mele. — Tu şi cu unchi-tău ! Ce, doar ne cunoaştem de la Gargery, din vremea cind erai pui de lup mic... de-aş fi putut să-ţi strivesc gîtul între degetul cel mare şi cel arătător şi să te zvîrl mort (nu m-am gîndit eu la asta cînd te vedeam plimbîndu-te duminicile printre copaci), şi pe atunci n-aveai unchi... Nu, nici gînd ! Dar cînd bătrînul Orlick a auzit că unchi-tău Provis e omul care a purtat cătuşa pe care a cules-o bâtrînul Orlick —- cătuşa care a fost desfăcută cu pila în băltoacele astea, acum nu ştiu cîţi ani, şi pe care a ţinut-o bine pînă -când a Joborît-o pe soră-ta cu ea-, ca pe un taur. aşa cum vrea să te .Joboare şi pe tine, aşa-i ? —-cînd a auzit astea... Ca să-şi bată şi mai sălbatic joc de mine, apropie lumî-narea atît de tare de chipul meu. încîj îmai întorsei capul, ca să-mi feresc faţa de flăcări. — Aha, strigă el rîzînd, după ce repetă gestul, copilul cel pirjolit se teme de foc ! Ştie bătrînul Orlick c~ai fost pârjolit, ştie bătrînul Orlick că vrei s-o ştergi cu unchi-tău Provis. a găsit bătrînul Orlick ac de cojocul tău, ştia el c-ai să vii astă■ă ! Acum să-ţi mai spun o vorbă, pui de lup ce eşti ! te.de a încheia cu tine. Ştii că are cine să găsească ac do . ojocul lui unchi-tău Provis, aşa cum ţi r am găsit şi eu ţie. ->.i se păzească de el, după ce-o rămîne fără nepot.. Să se păi .iscă atunci cînd nimeni n-o să dea nici măcar de-o zdreanţă

ilin hainel e lui nepot usău,.. nici măcar de un os din trupul lui. ' LI se păzea scă de cei care nu pot şi.nu

vor să-1 lase pe Mag■A it eh—vezi că ştiu cum îl cheamă ? — cu zile în aceeaşi ţară > ii ei şi care nu l-au scăpat din ochi cînd trăia în altă ţară, < a nu cumva să fugă de acolo pe neştiute şi să le pună viaţa ui primejdie. Poate că ăştia or fi oameni care scriu în cincizeci «li feluri, nuca amărîtul de tino i într-un lingur fel. Păzeşte-te, _Magwii! I de spîn(oare J Şi, din nou, apropie luminarea, afumîndu-mi faţa şi păru! i ■ rbindu-mă cu lumina flăcării ; apoi se întoarse cu spatele "inie la mine şi puse luminarea pe masă Pînă să se în-i el din nou cu faţa spre mine, apucasem să spun o r in gînd şi să mă aflu, timp de eîteva clipe, în tovărăşia a Iui Bidclv'şi a Iui Herbert.
4 iH »

Intre masă şi zidul din faţă se întindea un spaţiu gol de cîteva picioare. în spaţiul acesta se bălăbănea Orlick. Parcă îi creştea puterea în timp ce-şi bălăbănea într-o parte şi într-alta mîinile lălîi şi grele şi se încrunta sălbatis la mine. Nu mai aveam nici o fărîmă de nădejde. Oricît eram de înnebunit şi oricît de minunate erau tablourile care mi se perindau cu repeziciune prin minte în I O G de gînduri, tot îmi dădeam limpede seama că niciodată nu mi-ar fi spus cele ce-mi spusese dacă n-ar fi fost hotărît să mă facă să pier după cîteva clipe, fără ca ni m eni s ă-m i ş ti e de urm ă. Deodată, Orlick se opri, scoase dopul din sticlă şi-1 azvîrli< îl auzi i căzî nd ca o bucată de plum b, deşi era at ît de uş or. înghiţi încet restul băuturii, aplecînd încet-încet sticla ; acum nu s e'mai uit a i a mine. Ultim el e pi cături şi le turnă în palm ă şi le linse cu limba. Apoi, cu o izbucnire neaşteptată de furie, aruncă sticla, înjurînd cumplit, şi se aplecă ; atunci văzui în mi na lui un ci ocan de s part piatră, cu un mîner lung şi greu. Hotărîrea pe care o luasem nu mă părăsi, căci, fără si r os t e s c ni ci u n cu vî nt c ar e s ă c ea r ă î nd ur ar e, î nc ep ui s ă ţ i p cît mă ţineau puterile şi să mă zbat cu toată tăria. Nu puteam să mişc decît capul şi picioarele, dar m-am zbătut cu J toată p terea, care mocnea, neştiută, în mine. în clipa aceea am au: strigăte care- mi răspundeau, am văzut feţe omeneşti şi o lio ri re de lum i nă i zbucni pe uş ă ! Am auzi t zgom ot de gl as u şi de luptă şi l-am văzut pe Orlick ieşind dintr-o învălmăşe de oam eni, ca o ţîş nit urâ de apă, răst urnî nd masa di ntr-o s, rit ură ş i pieri nd în noapt e ! După cîteva clipe de neştire, m-am trezit dezlegat şi culca pe podea tot în locul acela, cu capul pe genunchii cuiva. Cîn mi-am venit în fire, ochii, mei priveau ţintă spre scara de lîn perete — pînă atunci ochii mei deschişi priviseră scara fără mintea m ea să ia cunoş ti nţ ă de ea — şi aşa, în cl ipa în c îmi venii în fire, înţelesei că mă aflu chiar în locul unde c zusem în neştire. La început eram prea nepăsător ca să mă uit în jurul m şi să văd pe genunchii cui îmi sprijineam capul ; mă uitam scară, cînd, deodată, o faţă omenească răsări între scară mine. Faţa ucenicului lui Trabb ! — C re d că ş i - a ve ni t î n f i r e ! s p us e uc en i c ul l ui T ra bb cu glas cum pătat. Dar ia t e ui tă ce galben e ! La aceste cuvinte, faţa omului care-mi ţinea capul pe m unchi se aplecă deasupra m ea şi văzui că era... i — Herbert! Doamne-Dumnezeule l
r

410

încetişor, spuse Herbert. Binişor, Handel. Nu te aprinde rău. Şi vechiul meu prieten Startop ! strigai eu, căci şi el pleca deasupra mea. Aminteşte-ţi de treaba în care trebuia să ne dea ajuspuse Herbert, şi stai liniştit. Aceste vorbe mă făcură să sar în sus ; dar căzui numai-t înapoi din pricina durerii din braţ. — Nu-i prea tîrziu, Herbert, nu-i aşa ? Ce noapte e asta ? 3 cît timp sînt eu aici ? căci mă cuprinsese o presimţire ernică şi ciudată că zăcusem acolo timp îndelungat — o zi^ noapte, două zile şi două nopţi — poate şi mai mult. Nu-i prea tîrziu. E încă luni seara. Slavă Domnului ! — Şi ai toată ziua de mîine, marţi, ca să te odihneşti, ie Herbert. Dar văd că gemi, fără să vrei, dragă Handel. Unde te-ai lovit ? Poţi să stai în picioare ? — Da, da, spusei eu, pot să şi umblu. Doar zvîcniturile din braţ mă supără. Mi-au dezgolit braţul şi m-au ajutat cum au putut. Era foarte umflat şi roşu şi nu puteam suporta să mă atingă cineva. Dar ei şi-au rupt batistele, ca să facă din ele bandaje proaspete, ii miau aşezat cu grjă braţul în eşarfă, rămînînd ca în* să facem rost de un medicament, care să scoată căldura -mi potolească durerile. După cîteva timp am închis uşa 1 case întunecoase şi goale şi am pornit înapoi, trecînd 4Wţ ia carieră. Ucenicul lui Trabb — care era acum un tînăr Iuca înalt pentru vîrsta lui — mergea în frunte cu 0 lanternă s lumina pe care o văzusem eu intrînd pe uşă. Luna făcuse cale de două ore de cînd o văzusem ultima oară şi, deşi mai ploua încă, noaptea era mai luminoasă, Cînd trecurăm pe la varniţă, uburii albi se îndepărtau de noi şi, aşa cum înainte rostisem In gînd o rugăciune prin care ceream îndurare, îngînam acum 0 rugăciune de mulţumire. Rugîndu-1 pe Herbert să-mi povestească cum izbutise să-mi în ajutor — ceea ce el refuză ritos la început şi apoi îmi K/itisfăcu dorinţa cu condiţia să stau liniştit — aflai că, în grabă, iefipasem într-una din camerele noastre scrisoarea, pe care o QANnsem deschisă, iar Herbert, întorcîndu-se acasă şi aducîndu-1 |ir Startop, o găsise, foarte curînd după plecarea mea. Tonul ^psorii îl nelinişti, mai ales din pricina contrazicerii dintre Htfoarea aceasta şi aceea pe care i-o mîzgălisem eu în grabă.
411

Şi cum, după un sfert de oră de gîndire, neliniştea lui crescu în loc să scadă, porni împreună cu Startop, care se oferi să-1 însoţească spre oficiul de diligente, pentru a afla ora cînd pleacă următoarea diligentă, Aflînd eă eeâ de după-amiază plecase şi fiindcă neliniştea lui se prefăcea în teamă pe măsură ce i se iveau noi piedici, Herbert se hotărî să ia 0 brişcă. Aşadar, el şi Startop coborîră la „Mistreţul albastru", erezînd că mă vor găsi acolo sau că vor afla veşti despre mine ; dar fiindcă nu se întîmplă nici una, nici alta, porniră spre domnişoara Havisham, unde îmi pierdură urma. Atunci se întoarseră la nas (fără îndoială că toate acestea se petreceau în timp ee eu au* zeam versiunea poveştii mele, care circula prin partea locului| ca să îmbuce ceva şi ca să ia pe cineva eare să-i călăuzească" prin-.ţara mlaştinilor. Printre cei care căscau gura la poart „Mistreţului albastru" se întîmplă să fie şi ucenicul lui 3?rabl — credincios vehicului său obicei de a se afla peste tot und| navea ce căuta—care mă văzuse pornind de la casa domnjs şoarei Havisham spre hanul unde luasem masa. Astfel, ucer cui lui Trabb le fu călăuză şi porniră împreună eu el spr casa stăvilarului ; apucară însă pe drumul care trecea pi oraş. drum de care eu mă ferisem. între timp, Herbert îşi spi că, la urma urmelor, s-ar fi putut să fiu chemat cu "gkid cer, în interesul siguranţei lui Provis, şi gîndindu-se că, în c| / zul acesta, ar fi neplăcut să fiu întrerupt, îşi lăsă călăuza şi Startop la marginea carierei şi porni mai departe singur ; îr conjură de vreo două sau trei ori casa pe furiş, ca să se co vingă că înăuntru era linişte. Şi fiindcă nu putea auzi de sunetele nelămurite ale unui glas gros şi aspru (acestea se p treceau în timp ce mintea mea era în plină activitate), înce: chiar să se îndoiască că mă aflam acolo, cînd, deodată, ai ţipătul meu puternic, îmi răspunse şi năvăli în odaie, numaidecît de ceilalţi doi. Cînd i-am povestit lui Herbert cele ce se petrecus casa stăvilarului, părerea lui a fost ca să ne ducem numaidec la un magistrat din ora^, aşa tîrziu cuîn era, şi să facem r^ de un mandat de arestare. Dar eu mă gîndisem dinainte cm astfel de măsuri ne-ar fi putut opri în oraş sau ne-ar fi pu$H sili să ne întoarcem acolo a doua zi, ceea ce ar fi fost ^H pentru Provis. Cum însă această piedică nu putea fi nesoc< ne lăsarăm păgubaşi de gîndul de a-1 urmări pe Orlick chi atunci. In clipa aceea şi în împrejurările în care ne aflam se păru că cel mai prevăzător lucru este să nu dăm prea mul1 însemnătate întâmplărilor petrecute, de faţă fiind şi ui
412

w

Iui Trabb, eare sînt sigur că s-ar fi simţit nespus de dezamăgit dacă ar fi ştiut că mă ajutase să scap din .cuptorul varniţei. Nu că ucenicul lui Trabb ar fi fost atît de hain din fire. dar avea prea multă vioiciune necheltuită şi dorea să se distreze pe socoteala oricui, ori de cîte ori viaţa îi scotea în cale schimbări _ şi emoţii. La despărţire i~am dat două livre (ceea ee părea că se potrivea cu dorinţa lui) şi i-am spus că regret părerea proastă pe care mi-o făcusem despre el (ceea ce nu-1 mişcă iua de miercuri era atît de aproape, încît ne hotârîrăm Tnim toţi trei la Londra chiar în noaptea aceea, eu brişcă, ît mai mult cu cît doream să fim departe înainte ca lumea din ţinut să înceapă a vorbi despre aventura din noaptea aceea. Herbert cumpără o sticlă mare plină cu un medicament împotriva arsurilor, şi numai cu ajutorul acestui 'balsam, pe care mi-1 turna mereu pe braţ, am fost în stare să îndur durerile în timpul călătoriei. Mijise de ziuă cînd ajunserăm la Temple, iar eu m-am culcat numaidecît şi nu m-am ridicat din pat toată ziua. Groaza de a cădea bolnav şi de a nu fi în stare să fao nimic a doua zi'mă chinuia atît de cumplit,.încît mă mir că nu m-a făcut cu totul neputincios. Şi fără îndoială că, de n-ar ■ acea încordare supraomenească prin care aveam să treo a doua zi, lucrul acesta s-ar fi întâmplat într-adevăr, mai ales după zdruncinul şi sfîrşeala din ultima vreme. Mă aştepta o zi e o dorisem cu~ nespusă înfrigurare, o zi -plină de urmări rezultate de nepătruns, deşi era atît de apropiată, ici o măsură de prevedere n-ar fi putut să fie mai fi-decît faptul că în ziua aceea am întrerupt orice conîu-cu el ; totuşi, şi această măsură îmi sporea neliniştea, eam la frecare zgomot de paşi, la fiecare" sunet, crezînd se descoperit şi prins şi că acum venea un sol ca să-mi nducă vestea. Ajunsesem să mă conving că ştiu că fusese prins, ci mintea mi-era frămîntată de ceva maf sigur decît teama sau iţirea, că lucrul se întâmplase şi că eu aveam cunoştinţe despre el. Pe măsură ce ziua se scurgea fără să primeso nici o ştire proastă, pe măsură ce se lăsa întunericul, groaza ipăsătoare că boala mâ va împiedica să fac ceea ce aveam t a doua zi puse cu totul stăpânire pe mine. Braţul ars •"icnea, capul înfierbîntat îmi zvîcnea la fel şi mi se părea tea mi se întunecă. începui să număr pînă la cifre foarte şi să repet pasaje în proză şi în cersuri pe care le ştiam
)■ ) ■

413

pe dinafară, ca să mă conving că nu este aşa. Uneori mi sa întîmpla să aţipesc pentru cîteva clipe şi să uit unde ajunsesem cu recitatul din cauza minţii mele obosite ; atunci îmi spu neam tresărind : „Acum, acum încep să aiurez !". M-au ţinut culcat toată ziua ; mi-au schimbat mereu pan samentele şi mi-au dat băuturi răcoritoare. De cîte ori ador meam, mă sculam cu senzaţia, pe care o avusesem şi în casa stăvilarului, că se scursese mult timp şi că momentul potrivit pentru a-1 salva trecuse. Pe la miezul nopţii m-am sculat din pat şi m-am dus la Herbert, pătruns de siguranţa că dormisem timp de douăzeci şi patru de ore şi că ziua de miercuri trecuse. Aceasta fu ultima sforţare pricinuită de neliniştea mea, căc după aceea am adormit adînc. Zorii zilei de miercuri se revărsau cînd n-am uitat afara pe fereastră. Luminile scînteietaare de pe poduri păliseră, ic la orizont soarele semăna cu un lac de foc. Deasupra fluviuk care tot mai era întunecat şi tainic, se arcuiau podurile, de cenuşiu-mohorît, iar pe alocuri, în vîrful lor, vîlvătaia de cer arunca pete de lumină. în timp ce mă uitam la acoperişt rile înghesuite, la turnurile şi la clopotniţele bisericilor, car se înălţau în aerul neobişnuit de limpede, soarele răsări mînă păru a da la o parte vălul care acoperea fluviul ; milioE de scîntei izbucniră din ape. Parcă şi din faţa ochilor mei dăduseră la o parte un văl. căci mă simţeam puternic şi sănătc Herbert dormea în patul lui, iar camaradul nostru culcat pe canapea. Nu mă puteam îmbrăca fără să mă aji cineva ; în schimb, aţîţai facul, care mai ardea încă, şi pregăt cafeaua pentru prietenii mei. Aceştia se treziră la timp. otlir n^ţi şi veseli ; lăsarăm aerul aspru al dimineţii să intre casă şi privirăm spre apele care creşteau. — Cînd apele se retrag, la ora nouă, spre Herbert ves să ne aştepţi şi să fii pregătit, tu, cel de-acolo, de pe Mill Pe Bank !

-

CAPITOLUL

54

Era una din dimineţele acelea de martie eînd soarele st luceşte cald şi bate un vînt rece, cînd sub razele soarelui vară, iar la umbră — iarnă. Eram îmbrăcaţi în haine marini reşti, şi eu îmi luasem şi un geamantan. Din toată averea '414

lumească nu-mi luasem decît puţinele lucruri trebuincioase care încăpeau într-un geamantan. Unde aveam să mă duc, ce trebuia să fac, cînd mă voi întoarce... erau întrebări la care nu puteam răspunde^; şi nici nu-mi frămîntam mintea cu asemenea întrebări, căci nu mă mai gîndeam decît la scăparea lui Provis. Doar pentru o clipă m-am oprit la uşă şi m-am uitat în urmă, întrebîndu-mă în ce împrejurări cu totul altele voi revedea casa şi dacă-mi era dat să o mai revăd vreodată. Ara pornit agale pe scările din Temple şi ne-am oprit nepăsători, ca şi cum nu ne-am fi hotărît încă dacă să ne plimbăm sau nu cu barca. De bună seamă, avusesem grijă ca barca să fie gata şi totul pregătit. După ce ne prefăcurăm cîteva clipe că şovăim, neavînd drept martori decît puţineJe făpturi amfibii care locuiau pe scările din Temple, ne suirăm în barcă şi pornirăm ; Herbert era la proră, eu cîrmeam. Apele crescură; era ora opt şi jumătate. Planul nostru era următorul : la orele 9 apele începeau să descrească, şi pînă la orele 3 se îndreptau în direcţia în care ne îndreptam şi noi; apoi aveau să crească din nou, dar hotărîrăm să înaintăm chiar şi ştunci şi să vîslim împotriva curentului pînă se va lăsa întunericul. Pe la ora aceea aveam Bă ne aflăm în dreptul acelor maluri joase dincolo de Gravesend, între Kent şi Essex, unde fluviul e larg şi pustiu, unde locuitorii de pe mal sînt rari şi unde se află împrăştiate cîteva cîrciumi pustii, dintre care am putea alege una ca loc de odihnă. Acolo aveam de gînd să înnoptăm. Vasul spre Hamburg şi cel spre Rotterdam trebuiau să părăsească Londra joi dimineaţa, pe la 9. Trebuia să ştim la ce oră vor trece pe acolo şi să-i facem semn primului din ele să oprească ; aşa încît dacă, prin cine ştie ce întîmplare, nu vom fi primiţi pe bordul primului vas, să ne mai putem încerca o dată norocul. Cunoşteam semnele distinctive ale fiecăruia dintre cele două vase. Uşurarea de a mă vedea, în sfîrşit, pe cale de a-mi îndej i l i n i planul era atît de mare, încît cu greu îmi aminteam de starea în care mă aflasem cu cîteva ore înainte. Aerul răcoros, lumina soarelui, unduirea apelor, fluviul cu mişcarea lui, dru mul care mergea de-a lungul fluviului şi care părea să ne în ţeleagă, să ne mulţumească, să ne îmbărbăteze, toate acestea mă umpleau de nădejde. Mă simţeam jignit de faptul că eram ■Ut de puţin folositor în barcă ; în schimb, cred că există puţini vîslaşi mai buni ca prietenii meu, căci vîsleau amîndoi eu mişcări regulate, care aveau să ţină toată ziua. j
415

In vremea aceea, circulaţia vaselor pe Tamisa ej mai mică decît acum, şi bărcile — mult mai numeroase. Cred că pe atunci se vedeau tot atîtea şlepuri, corăbii de cărbuni cu pînze şi vase comerciale de coastă ca şi acum ; în schimb, vase cu aburi, mari sau mici, nu se vedeau nici a zecea sau a douăzecea parte din cîte se văd astăzi. Deoarece era foarte devreme în dimineaţa aceea, se vedeau multe bărci cu visle care se plimbau încoace şi încolo şi nenumărate şlepuri ca coborau fluviul duse de flux. în timpul acela circulaţia 1 cijor deschise între poduri era un lucru mult mai obişnuit şt mai puţin anevoios decît astăzi ; şi noi înaintam vioi prin re bărci şi luntre. în curînd trecurăm de Podul Vechii Londre şi de piaţa Billingsgate, trecurăm de bărcile cu stridii şi de olandezii pe chei, lăsarăm în urmă White Tower şi Poarta Trădătoriîo şi ajunserăm printre şirurile de vapoare ancorate. Aici se afla' vasele Leith, Aberden şi Glasgoio, care încărcau şi descărca mărfuri, şi, trecînd priiT dreptul lor, ni se păru că vedem nişt uriaşi care se înalţă din apă; mai încolo se înşiruiau v; ; de cărbuni cu zecile ; aveau schele pe punte, ca să ţină in cumpănă cărbunele ce se ridica în sus şi era aruncat cu zor de lanţuri în şlepurile aflate alături ; mai încolo văzurăm vaporul care trebuia să plece a doua zi spre Rotterdam ; legat cu funii, şi noi ne uitarăm cu luare-aminte la el ; mal departe se afla vaporul de Hamburg, sub ale cărui catargej trecurăm, îndreptîndu-ne spre celălalt mal. Acum, eu, care stăteam la cîrmă, vedeam Mill Pond Bank şi scările din Mill Pond Bank, în timp ce inima îmi bătea mai tare ca înainte. E acolo ? întrebă Herbert. încă nu. Foarte bine ! Nici nu trebuie să coboa pe zări. Vezi semnalul ? ~ De aici nu văd bine ; dar cred că-1 văd. Acum îl I şi pe el ! Vîsliţi amîndoi. Uşurel, Herbert. Vîslele ! Atinserăm uşor scările pentru o clipă ; el se sui şi j^H pornirăm din nou. Purta o manta de marinar, ţinea un sac o pînză în mînă şi era pe placul meu, căci arăta întocmai ca un cîrmaci de fluviu. — Măi băiete, spuse el, punîndu-şi mînâ pe umărul mc >:îndu-se, eşti un băiat de inimă, te-ai purtat frumos ! l\ ţumesc, mulţumese. Şi iarăşi trecurăm printre rînduri de vase ancorau, ind printre şiruri şi ieşind dintre ele, ferindu-ne lan|
416

ruginite, atingxnd funii de cinepă şi geamanduri, scufundînd pentru cîte va clipe coşuri sparte care pluteau, împrăştiind surcele plutitoare şi aşchii, despicînd spuma neagră de cărbuni, intrînd printre şiruri de vase şi ieşind din nou dintre ele, trecînd pe lîngă embleme zugrăvite pe corăbii, care reprezentau pe John din Sunderîand ţinînd discursuri vîntului (cum faa .itîţia Johni), şi pe Betsy din Yarmouth, cea voinică şi cu ochii holbaţi; în timp ce noi ne strecuram printre şirurile de corăbii, la şantierele navale răsunau ciocane, ferăstraiele tăiau cheresteau, maşinării zăngăneau, lucrînd la cine ştie ce tna-? ini necunoscute nouă, pompele îşi vedeau de treabă în vasele găurite, scripeţii seîrţîiau, vapoarele se îndreptau spre mare, nişte stranii oameni ai apelor urlau. înjurind peste bastioane către hamalii care le răspundeau; şi iar şiruri de vase, pînă cînd, în cele din urmă, le lăsarăm pe toate în urmă şi ieşirăm în apele netezi ale fluviului, acolo unde marinarii nu mai trebuie să se ostenească pentru a curăţa apa, căci ea nu mai este murdară, şi unde pînzele împodobite cu ghirlande unduiesc libere în bătaia vîntului. Incepînd de la scările unde se suise el, mă uitasem tot drumul cu încordare în jurul meu, ca să descopăr dacă nu cumva stîrneam vreo bănuială. Nu văzusem nimic. Fără îndoială că nu fusesem şi nici acum nu eram urmăriţi de nici o barcă. Dacă ne-ar fi aşteptat vreuna în drum, aş fi cîrmit spre şi aş fi silit-a să pornească mai departe sau să se trădeze. ne vedeam de drum, nestingheriţi de nimeni. El purta mantaua lui de marinar şi, după cum am mai spus, ea că face parte firească din peisaj E ciudat (poate că viaţa orocită pe care o dusese explică totul), dar el era cel mai îngrijorat dintre noi toţi. Nu era nepăsător, căci îmi spuse i nădăjduia să scape cu viaţă, pentru ca să apuce să-1 vadă pe domnişorul lui unul din cei mai de frunte oameni dîn ţara spre i.ire ne îndreptam. După cîte înţelegeam eu. nu-1 ispitea nici uvia, nici resemnarea ; dar nici nu-î trecea prin minte iinejdiâ ar fi putut să-l pască în mijlocul drumului Cine! itHnea primejdia, o înfrunta, dar asta trebuia să s< le ca el să fi avut vreme să se tulbure. — Dac-ai şti, măi băiete, îmi spuse el mie. ce . i aici, alături ide băiatul meu. şi să-mi fumez Iul fim stat, zi de zi, între patrii pereţi, m-ni feriri Dar nu ştii . msenmnă asta.
e — e. .14

Cred însă că ştiu ce înseamnă bucuria libertăţii, răspund sei eu. A ! făcu el, clătinînd cu gravitate din cap. Dar nu ştii cum ştiu eu. Sub lacăt şi cheie, măi băiete, ar fi trebuit să stai ca să ştii cum ştiu eu. Dar nu vreau să vorbesc urît. Mi se părea un lucru greu de înţeles ca el să-şi fi primejduit libertatea şi chiar viaţa de dragul unui gînd care-1 stăpînea. Dar mi-am spus că poate o libertate fără primejdie era prea străină de felul lui de viaţă ca să însemne şi pentru el ceea ce însemna pentru alţi oameni. Pînă la urmă, nu ajunsei la nici o concluzie, căci el îmi spuse, după ce mai trase de cîteva ori din lulea : Vezi, măi băiete, cînd eram dincolo, în celălalt capăt al lumii, mă uitam mereu spre capătul ăsta ; şi urît îmi părea capătul celălalt, măcar că mă îmbogăţeam văzînd cu ochii. Toată lumea îl cunoştea pe Magwitch, şi Magwitch putea să vină şi să plece şi nimeni nu-şi bătea capul cu el. Aici, vezi tu, măi băiete, nu merge aşa uşor, cel puţin n-ar merge dac-ar şti ei unde mă aflu. Dacă totul merge bine, spusei eu, peste cîteva ore ai să fii liber şi în siguranţă. Bine, făcu el, trăind aer în piept, nădăjduiesc şi eu. Şi crezi ? El îşi înfundă mîna în apă, peste marginea bărcii, şi spuse, j zîmbind cu aerul acela potolit pe care-1 cunoşteam : — Da, parcă-mi vine şi mie a crede, măi băiete. Dar cred că n-o să ne vină la îndemînă cînd om fi mai liniştiţi şi mai fără griji ca acum. Dar... ce bine şi ce domol curge apa... poate, îmi dă prin gînd, ştii, mă uiatm la fumul care ieşea din luleaua mea şi mă gîndeam că nu putem şti ce o să se întîmple peste cîteva ore, cum nu putem să ştim ce e în fundul fluviului în care am pus eu mîna. Şi nici nu putem să oprim ce o să vină, ■ cum nu pot eu să opresc curentul apei. Vezi, îmi trece printre degete şi s-a dus ! spuse el, arătîndu-ne mîna udă. După faţa dumitale, aş spune că ţi-ai cam pierdut cu--; rajul, spusei eu. Nici gînd, mâi băiete ! Apa curge aşa, liniştită, şi clo cotul acela de la capătul bărcii parc-ar fi un cîntec de duminică. Ei, pe urmă. cine ştie, poate îmbătrînesc şi eu niţel. îşi băgă din nou luleaua în gură cu o privire netulburată şi rămase liniştit şi mulţumit, de parcă Anglia s-ar fi aflat în urma noastră. Totuşi, se supunea oricărui sfat, de parc-ar fi fost cuprins de groază ; căci, atunci cînd traserăm barca la tarm.
418

ca să aducem cîteva sticle de bere, şi el era gata să coboare, eu spusei că ar fi mai cuminte să rămînă pe loc, şi el îmi spuse : .Crezi, măi băiete ?" şi se aşeză la loc fără împotrivire. Era răcoare pe fluviu, dar ziua era frumoasă şi strălucirea arelui ne înveselea. Curentul era puternic; eu mă osteneam să mă folosesc cît mai bine de el şi, fiindcă Herbert şi Startop vîsleau regulat, înaintarăm binişor. încetul cu încetul, pe măsură ce apele scădeau, pădurile şi dealurile de pe mal rămaseră în urmă, şi acum ne croiam drum printre malurile acoperite de mîl din ce în ce mai joase ; dar fluxul nu ne părăsise încă nici cînd trecurăm de Gravesend. Deoarece Provis era înfăşurat într-o manta, am cîrmit, cu bună-ştire, la o depărtare de o lungime de barca vămii plutitoare, şi apoi în larg, ca să prind curentul, de-a lungul a două vapoare de călători şi pe sub prora unui vas mare. de pe puntea căruia ne priveau nişte soldaţi*. Dar curînd curentul începu să slăbească ; vapoarele se legănau, ixate de ancora, şi se întoarseră toate, folosindu-se de noul ent, ca să urce fluviul înspre Pool, îngrămădindu-se în jurul tru ca o adevărată flotă ; iar noi ne adăposteam pe lîngă m, unde eram apăraţi de puterea curentului, şi ne feream grijă de locurile prea joase şi de malul rriîlos. Vîslaşii noştri erau plini de putere, căci, din cînd în cînd, aseră barca să plutească timp de un minut sau două, în voia rentului, aşa încît acum nu mai aveau nevoie decît de un rt de oră de odihnă. Traserăm barca la ţărm printre nişte tre alunecoase şi începurăm să mîncăm şi să bem, uitîndu-ne timpul în jurul nostru. Ţinutul semăna eu ţara mlaştinilor, i era neted, monoton şi întunecat la orizont; iar fluviul şerpuia, şi baliza plutitoare se mişca, în timp ce tot restul părea înlemnit şi tăcut. Căci acum ultimul dintre vase dispăruse dincolo de cotitura cea joasă pe care o lăsasem în urmă, ultimul şlep — verde, cu pînze cafenii — îl urmase, încărcat cu paie, iar cîteva luntre de descărcat, ce păreau plăsmuirile., stîngace ale unui copil care ar fi vrut să construiască o barcă, stăteau înfundate în nămol Un far mic şi pătrat, ridicat pe nişte pari, stătea schilod în noroi, proptit în picioroange şi spri-ijinindu-se în cîrje, şi tot din noroi se înălţau nişte ţăruşi murdari ; nişte pietre cleioase şi cîţiva stîlpi indicatori, iar un debarcader vechi şi o clădire dărăpănată, fără acoperiş, se scufundau în mîl ; în jurul nostru totul părea încremenit şi înfundat în nămol. Pornirăm din nou, descureîndu-ne cum putem mai bine. treaba era" mai grea, dar Herbert şi Startop nu se dădură
419

bătuţi şi vîsliră, vîsliră fără întrerupere pînă la apusul soarelui! Intre timp, fluviul ne mai săltase puţin, aşa încît acum puteam să vedem ce se petrece dincolo de mal. Vedeam soarele roşu, înconjurat de e ceaţă purpurie, care atingea malul jos şi se cufunda cu iuţeală în întuneric ; vedeam mlaştinile netede şi pustii ; şi departe, departe, vedeam dealurile, de car ne despărţea o întindere fără viaţă, însufleţită doar, din cînc în cînd, de zborul trist al vreunui pescăruş. Deoarece noaptea avea să coboare curînd şi fiindcă luna, care nu mai era plină, avea să răsară tîrziu, ţinurăm un mic sfat; sfatul fu scurt, fiindcă era limpede că trebuia să ne oprim la prima circiumă singuratică care ne va ieşi în cale. Aşa că ei doi au luat din nou vîslele în mînă, în timp ce eu mă uitam în zares ca să găsesc ceva care să semene a casă. Şi am înaintat, tăcuţi, patru-sau cinci mile nesfîrşit de lungi. Era foarte rece, şi o corabie de cărbuni trecu pe lîngă noi, luminîndu-ne cu focul dinăuntru şi împrăştiind fum, ni se păru un adăpost minunat. Se lăsase o noapte neagră, şi pînă în zori tot aşa avea să fie ; lumina din jur, puţină cîtă era, părea să vină mai curînd din apele fluviului decît de la cer, căci, în mişcarea lor, vîslele loveau stelele ce se oglindeau în apă. Era firesc să fim cu toţii pătrunşi de gîndul că sîntem urmăriţi la ora aceea înfricoşătoare. In înaintarea lui, curentul lovea cu putere malul la intervale regulate ;. şi de cîte ori sunetul acela ne izbea urechile, era sigur că unul dintre noi va tresări şi îşi va îndrepta ochii în partea aceea. Pe alocuri, fluxul mîncase malul, făcînd mici golfuri, iar noi ne temeam cu toţii de asemenea locuri şi le priveam cu ochi bănuitori şi îngrijoraţi. Uneori, cîte unul din noi spunea în şoaptă : „Ce-aj fost valul acela ?". Sau altul spunea : „Nu vi se pare că se*; vede o-barcă ? Acolo...". Şi apoi ne cufundam într-o tăcere dţ moarte,v în timp ce eu mă gîndeam nervos că vîslele făceai prea mult zgomot. In cele din urmă, zărirăm o locuinţă şi un acoperiş şi» îndată după aceea, ajunserăm în dreptul unui mic chei făcut din pietre adunate de prin apropiere. Lăsîndu-i pe ceilalţi îr barcă, am păşit pe mal şi am văzut că luminiţa venea din reastra unei cîrciumi. Era un loe destul de murdar şi aş spune că aventurierii şi contrabandiştii îl cunoşteau bine ; dar bucătărie ardea un foc bun şi_ se putea mînca ouă şi slănina De asemenea, se mai găseau pe-acolo şi două camere cu cît două paturi fiecare — „bune, rele, aşa cum sînt" — spuse cîr ciumarul. în afară de cîrcium.ar, de nevastă-sa şi de o făpturi
420

bărbătească cu păr cărunt — „omul la toate" — care era atît de murdar şi de unsuros, de parcă ar fi fost un stîlp indicator împlîntat în apă, nu mai era nimeni în toată casa. In tovărăşia acestui om m-am întors la barcă şi ne-am suit cu toţii la mal, după ee am scos din barcă vîslele, cîrma, cangea şi tot ce se mai găsea înăuntru şi am tras-o la ţărm pentru tot timpul nopţii. Ne-am ospătat bine lîngă focul din bucătărie, şi pe urmă ne-am împărţit odăile : Herbert şi Startop trebuiau să se culce într-una din ele, iar eu eu fugarul nostru ~ în cealaltă. Descoperisem că aerul fusese alungat cu grijă din amîndouă încăperile, ca şi cum ar fi fost primejdios pentru viaţa omului, şi pe sub pături se aflau mai multe rufe murdare şi cutii vechi decît mi-aş fi putut închipui că se pot afla într-o singură familie. Dar, cu toate acestea, eram foarte mulţumiţi, căci nici n-am fi putut găsi un loe mai pustiu. In timp ce -ne dezmorţeam în faţa focului, după masă, „omul la toate" şedea într-un eolţ. Purta o pereche de ghete burduhănoase, pe care ni le arătase, în timp ee mîcam ouă cu slănină, ca pe nişte relicve de