You are on page 1of 8

ANUL II NR.

13

Editura TREI & autori nordici la Târgul Gaudeamus 2013 Zilele Filmului Columbian 2013 Bedros Horasangian Prea multă fericire cu Nobel cu tot Doina Jela SoNoRo Up-Ciu!

www.revistaaccente.com

Prea multă fericire cu Nobel cu tot
Ei și? Ați auzit de Munro? Mă îndoiesc. E scriitoare. Și scrie, a scris, multe povestiri. Schițe, nuvele. Și doar un singur roman. Explicații? Habar nu am. Uite că și proza scurtă e apreciată, putem spune, a luat Premiul Nobel pentru proză scurtă, se repetă pe toate canalele o banalitate. Adevărat. Și nu prea. Există încă ceva. Alice Munro a luat Nobelul pentru că scrie o proză bună. Că e scurtă sau lungă, nu contează. Nu știu câți dintre cititorii români au avut în mână singura traducere din multele cărți de povestiri ale lui Alice Munro. Volumul, cu un titlu cam dulceag-lacrimogen, Prea multă fericire (Editura Litera, 2011, traducerea din limba engleză Ioana Opaiț) reapare acum într-o prelungire de tiraj. Povestirile lui Alice Munro sunt remarcabile. Cele zece proze scurte adunate dau o carte bine închegată, scrisă cu naturalețe și firesc, unde epicul se așază cuminte în pagină, iar întâmplările relatate sunt dintre cele mai banale. O literatură a cotidianului frust, am fi tentați să avansăm – de altfel eticheta de Cehov al Canadei circulă pe seama ei, așa cum la americani Raymond Carver beneficiază de acest titlu, de ce nu, de glorie, la urma urmelor – dacă prozele ei nu ar conține mult mai mult decât atât. Munro se dovedește o bună povestitoare. Și are și ce să povestească. Teme, idei, personaje, stări, emoții sunt tratate la modul cel mai serios. Lipsește ironia. Lipsește umorul. Iată că se poate naște o proză de foarte bună calitate și fără umor. Probabil în Canada e multă vreme peste an frig și nu e timp de râs și făcut glumițe. Nu știu cum e în Canada. Scrisul lui Alice Munro este la fel de penetrant și solid alcătuit ca al unei alte mari scriitoare din Canada, Margaret Atwood. La fel de bine putea lua Nobelul această scriitoare care scrie romane masive. Până atunci mă bucur realmente pentru cel obținut de Alice Munro. Proza scurtă merită atenția juriilor ca și cea lungă. Așa că merită să citim și noi, undeva departe de Canada, cele zece povestiri ale lui Munro din Prea multă fericire. Și eventual să ne întrebăm dacă fericirea e ceva accesibil sau ne poate folosi la ceva. Greu de formulat un răspuns coerent.

Bedros HORASANGIAN
Alice Munro din Canada a luat Premiul Nobel. Se tot vorbește în aceste zile pe toate canalele media. Și mai ce? Nimic. E scriitoare și atît. A luat Premiul Nobel pentru Literatură. De fiecare dată când se acordă câte un Premiu Nobel pentru literatură agențiile de presă și televiziunile intră în alertă. Cine, de unde, cum, când. Se răscolesc biografii, se amintesc bibliografii, se cern mărturii, se discern opinii critice. Literatura și scriitorii devin subiecte de actualitate chiar și pentru emisiunile de știri. Printre cine știe ce cataclisme, atentate și nenorociri se strecoară și o știre nevinovată. Că un scriitor de nu știu unde a luat Premiul Nobel. Știu despre Premiul Nobel și cei care nu citesc nimic o viață întreagă. Asta-i viața.

4

www.revistaaccente.com

SoNoRo - Up-Ciu!
de 12 zile muzică de cameră de Dvorak, Haydn, Mozart, Prokofiev, Rahmaninov, Messiaen, Ernst von Dohnányi. Unde mai pot eu auzi și vedea, de la o oră decentă a serii, 19,30 și 20, dialogând, tachinânduse, certându-se, luânduși vorba din gură și încurajându-se, cornul și violoncelul, viorile și pianul, vioara și viola…. Sigur că la Palatul Bragadiru, la Cercul Militar și la Banca Națională, nici chiar la Catedrala Sfântul Iosif, nu suntem încă la Ateneu… Sala e mereu plină, ce-i drept, ceea ce la Ateneu nu se întâmplă întotdeauna. Dar la opt ani de la începutul experimentului, lumea, îmbrăcată frumos, câteodată prea frumos, coborând din BMW-uri negre strălucitoare, încă mai aplaudă între părți și tușește în timpul lor, ba chiar strănută, încă mai deschide plicurile cu facturi și le citește la lumina telefonului mobil, încă mai face să scârțâie parchetul lucios, de-a lungul coloanelor, cu pantofii în care poți să-ți faci mustața… Asta așa, ca să spun că pedagogia, parcă ușor fandosită, dar răbdătoare și discretă, a organizatorului, e încă binevenită…

Doina JELA
Dintotdeauna am crezut, după ce cortina de fier a dispărut, slavă Domnului, că România este un loc unde să te întorci, nu de unde să fugi. Dacă există un loc unde totul este de făcut, atunci el aici este. În alte părți totul e făcut și nici retușurile nu le poți face tu, darămite să pui temelii, să clădești, să arăți, să inițiezi, într-un cuvânt, să dai. Și, sigur, într-un final, să primești înapoi. Lui Răzvan Popovici, violistul care a inventat acum opt ani SoNoRo, i s-a spus, atunci, că nu e o idee bună. Probabil i s-a spus că n-o să reușească, fiindcă aici totul se năruie. Uite că nu-i așa. Uite că SoNoRo nu doar i-a reușit foarte bine aici, dar mai lasă loc și pentru „Duelul Viorilor“ și „Pianul călător“, care bat orașe și sate din

România, cu entuziasm și dăruire de eroi civilizatori. Iar proteicul său SoNoRo a crescut așa, de la un an la altul, astfel că oferă nu doar concerte de muzică de cameră, ci și proiecții video, expoziții, lansări de cărți și albume. Mie una, mai clasică și mai puțin înclinată spre asemenea sincretisme, neprețuită și rară în București, mi se pare pur și simplu muzica lor. Cu excepția concertelor de la miezul nopții din Festivalul Enescu, inaccesibile în veci pentru mine, din cauza orei, unde mai pot eu auzi muzică de cameră în București? Or Răzvan Popovici a adus anul acesta, asigurând linia I, ca să zic așa, alături de el, câțiva excelenți instrumentiști: Diana Ketler (pian), Alissa Margulis, Alexander Sitkovetsky, Ilya Gringolts (vioară), Monika Leskovar (violoncel, Olivier Darbellay (corn) și alții la fel de interesanți, care cântă, vreme

6

NOUTATI

7