UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI
STIINTELE EDUCATIEI

SUPORT CURS
PSIHOPEDAGOGIA INADAPTARII SI
DEVIANTEI SOCIALE

1

CUPRINS
I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale.....................................................................................3
II. Responsabilitatea şi răspunderea penală...............................................................................................................6
III. Socializarea.........................................................................................................................................................7
Perspectiva psihanalitică.......................................................................................................................................9
Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim.....................................................................................................15
Perspectiva etnometodologică.............................................................................................................................16
Socializare în modelul dramaturgic....................................................................................................................17
Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă........................................................................................18
Specificul socializării în familie..........................................................................................................................22
Variabilele socializării familiale şi devianţa.......................................................................................................23
1. Tipul de familie...........................................................................................................................................23
2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor................................................24
Tipul de disciplină parnetală...............................................................................................................................28
Erori în socializarea primară...............................................................................................................................28
IV.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional...........................................................................................30
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei................................................................................................30
2. Etiologia delincvenţei juvenile........................................................................................................................31
2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice)...............................................................31
2.2. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare)...................................................................................35
2.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)........................................................................41
V. Caracteristicile sociologice ale deviantului........................................................................................................45
Portretul statistic al delincventului......................................................................................................................45
Implicaţiile sociale ale devianţei.........................................................................................................................46
Devianţa şi societatea..........................................................................................................................................46
VI.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor..........................48
Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant..........................................................................51
Familiile dezorganizate...................................................................................................................................52
Climatul familial conflictual. .........................................................................................................................53
Climatul familial hiperautoritar.......................................................................................................................55
Climat familial hiperpermisiv.........................................................................................................................56
Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă...........................................................................56
Bibliografie..............................................................................................................................................................58

2

I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale
Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani
T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii
instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor
normali în condiţii anormale” 1Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a delincvenţei – cum vom vedea mai jos se poate realiza diferit în funcţie de criteriul utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi
cel statistic:
a) După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale
societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea
normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el încetează a
mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementează
comportamentele considerate ca fiind normale;
b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la media comportamentelor
membrilor grupului sau ai societatii. media sugereaza „omul mediu”, caci „tipul normal se confunda cu
tipul mediu.” (Durkheim)2
Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune
celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale
societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu normele sociale şi
culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică).
a)Accepţiunea socială
În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele
sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens
restrâns, devianţele sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele
juridice. În acest sens, devianţa ţine de interpretare. Privită istoric sub acest înţeles restrâns, devianţa
socială este ca şi frumuseţea: există numai în ochii celui ce o priveşte 3. Ceea ce afirma Durkheim
despre infracţiune este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o condamnăm pentru că este o
infracţiune, ci este infracţiune pentru că o condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă
pentru ordinea socială încât să fie condamnate legal.
b) Accepţiunea legală (juridică)
Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru
cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor.
Autorul unui delinct este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa.
Pe lângă delinctele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau
furtul, delinctele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce
este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. Când delinctul vizează minorii,
vorbim de delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte ce care definesc delincte în general şi
altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi “starea de neascultare” sau “chiulul de la şcoală”.
Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează conduite inadecvate ale tinerilor
care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens
legal, restrâns), ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje potenţial
delincvente având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul
1

vezi s. Rădulescu, 1994, p.9

2

E. Durkheim, regulile metodei sociologice, ed. ştiinţifică, bucureşti, 1974, p. 105.
de precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. menţionăm aici încă două criterii pe
care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau
psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale. boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi c riteriul
reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării).
3
„nu obiectul este important, ci ochiul” (dostoievski, jurnal de scriitor).

3

şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). punctul
de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor
care sunt sancţionate juridic. Pentru a pune în evidenţă conceptele precizate, sugerăm următoarea
reprezentare:

devianţă penală

devianţă ------------------------------------------------------------------.........
devianţă socială 
normalitate

(delincvenţă)
..(sens larg)
(sens restrâns)

Am vrut să sugerăm prin această reprezentare faptul că limitele dintre normalitate şi devianţă
socială sunt imprecise, conjuncturale şi depind de multe ori de privirea celui ce etichetează o conduită.
Între devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele sunt mai riguros conturate, fără a fi însă
absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului legislativ.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor arată astfel:
A

A= devianţă socială (sens larg)

B

B= devianţă penală = delincvenţă

C
C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă
Spaţiul A B = devianţă socială în sens restrâns
Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in conceptul sociologic
devianta, in anul 1950 s-a introdus din perspectiva psihopatologica conceptul de tulburare de
comportament, concept care desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici
manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.
Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost inlocuit treptat cu cel de
problema de comportament, pentru a sugera diminuarea incarcaturii psihopatologice. In denotatia
conceptului problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a
devianţei:
1.dupa natura deviantei :
 pozitiva (inovativa),
 negativa (infractiune);
 neutra (excentricitati).
2.dupa forma de manifestare :
 deschisa (transparenta)/ascunsa (coruptia).

4

3. dupa tipul normei incalcate:
 penala;
 sexuala;
 politica;
 religioasa;
 familiala;
 autoagresiva.
4.dupa actor:
 individuala / grupala.
5. dupa gravitatea actului deviant:
sanctionata doar social (tinuta murdara)
relativ tolerata sau contravenienta (traversarea prin locuri nepermise)
gravă, sancţionată penal (omuciderea)
6.după criteriul medical:
 normală / patologică (boală psihică).
7.după vârstă:
 adultă / juvenilă.
Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi
vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificare este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru
a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. Domeniul comportamental acoperit de
sintagma delincventa juvenila este extrem de divers, de la infruntare a parintilor pana la jaful armat si
omucidere.
Utilizând ca singur criteriu, forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate,
M.Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei 4:

infractiuni si delincte (omor, furt, viol, delincventa juvenila, infractiuni ale
gulerelor albe);

deviantele religioase

sinuciderea

boli mentale

toxicomania

extremism politic

transgresiunile sexuale

handicapuri fizice

4

M. Petcu, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoac, 1999, p. 39.

5

eroarea de fapt. Vinovăţia  fapta să fie comisă cu vinovăţie. starea de necesitate. Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a instituţiilor împotriva criminalităţii. social şi politic Femeia se poate căsători la 16 ani. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei. bărbatul după 18 ani. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare. are drept la muncă de la 16 ani. Toate acestea presupun cunoaşterea fenomenului. Minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. prezenţa sau absenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. Codul penal (art. minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi. care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. Sancţiunile adoptate împotriva minorilor prevăd: Internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare pentru minorii sub 14 ani sau internarea într-un institut medical-educativ de specialitate dacă au nevoie de tratament de durată. 2. constrângerea fizică şi morală. Internarea în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever de semidetenţie adoptat pentru minorii cu răspundere penală care au comis delincte grave şi repetate. controlul şi neutralizarea infractorilor. iar pentru cunoaşterea lui. 5 6 .. iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului.99) stabileşte trei categorii de minori5:  Sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ. peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale. juridic. pedepsirea şi resocializarea lor. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă. Stabilirea stării de iresponsabilitate se face pe baza expertizei medico-psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. Vârsta şi existenţa discernământului sunt criterii de răspundere penală. (art. Incriminarea  fapta să fie prevăzută de legea penală. iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. 44-45 Cod penal). În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte (CP art 17 al. Pericolul social  fapta să prezinte pericol social. Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv.1) include în mod cumulativ trei componente: 1. Responsabilitatea şi răspunderea penală Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale. Încredinţarea minorilor spre reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură pentru minorii cu răspundere penală pentru delincte cu pericol social scăzut şi care erau la data comiterii faptei încadraţi în muncă sau erau elevi. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc. beţia completă involuntară. cazul fortuit.II. Minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani. cercetarea sociologică şi psihologică este decisivă. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale. Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea caracterului penal al faptei. măsuri de prevenţie. prin asumarea consecinţelor faptelor sale. 3. cu dispensă la 15 ani. care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ. De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual. peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.

este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri. 1999. 2001. Sociologie. Definită astfel. 9 colegii . Ionescu. conform unor norme şi reguli specifice. 9 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie 10 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Bernstein). Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor. pp. dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus. biserica. Agenţii socializării: familia. grupurile (de apartenenţă. scopuri dezirabile şi indezirabile social.culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie. cu intensităţi diferite. şcoala. de a căuta compania celorlalţi. Larousse. etc. socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin: . „Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. 6 7 . Iaşi.abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale. Ed. locul de muncă11. Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:  adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)  anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează: primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii).33-54: I. Socializarea Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20. de referinţă. Giddens. ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea.II.desensibilizare. Bucureşti.psihologică – maturizarea tânărului . integrată în tipul de cultură în care s-a născut 7. depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune. în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil. mijloacele de comunicare în masă 10. Sociabilitatea6. de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Conţinutul socializării are o dimensiune: . 1996.III. Ed. Ed. vol.97-134. R. Săndulescu şi V. Săndulescu. Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite. resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi. imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei . Stan. 7 Vezi A. Cuza”.248. . Univers Enciclopedic. spitale de boli psihice. informale).participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii. 8 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie. formale. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine. trad. Elemente de sociologie. cap. până la ieşirea acestuia din ea. socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă. cluburi. Mecanisme de încurajare: . I. uneori pesupune redefinirea radicală a eului. Vezi dicţionare citate mai jos. organizaţii. În raport cu normele interiorizate:  pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi  negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane. rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”. D. drept capacitate de a stabili legături sociale. Universităţii „Al. . modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte 8. prietenos. unităţi militare. închisori. mijloace legitime şi ilegitime. Bucureşti. valorilor. All. p.dobândirea capacităţii de discernământ. autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori.000 de crime). pp.asociativă şi instituţională. vecini.aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii 11 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice.

care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura. deşi au o moştenire genetică identică.modalităţi de comunicare precum limbajul oral. d) structurile de socializare. cum ar fi insectele. politice. mângâierea. religioase. Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune: a) structurile economice. sau anomaliile cariotipice în criminalitate).norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului. b) structurile politice. pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor. Prin socializare se transmit şi se structurează : . - Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?. fixate genetic. Analizând efectele izolării. familie. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor. familia si scoala joaca rolul fundamental. legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale. de învăţare. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei. nu se putea recunoaşte în oglindă. abilităţi profesionale . anumite valori culturale. atenţia.g. Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei. nu au personalităţi identice. mijlocul de reglementare fiind banul. expresive (nonverbale) . urla. Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism. instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime. ansamblul de institutii. întemeiate pe alocare unui status social. îşi sfâşia hainele. sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. reguli. 13 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei.sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. părea mai degrabă animal decât om. Instinctiviştii (e. norme. dragostea 13. întrebare subsumată alteia. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani. c) structurile normative. strategii acţionale. B. asociatii culturale. partidele. pe 9 ianuarie 1800. mass-media. cunoştinţe. cu unele accente diferite.seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere. a serviciilor si fortei de munca. morale. . care au ca functii productia si circulatia bunurilor. al modelelor de acţiune înnăscute. factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. prin persuasiune sau constrangere. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori. care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor.g. facand din ele singurele legitime. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat. Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile. Dintre aceste structuri socializatoare. 12 8 . cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei. Depăşind extremele interpretative12. biserica. mai generale. în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e. astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea. cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă. nu avea simţul igienei. Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal. animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. scoala. converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii). forme de relaţionare interpersonale.modele sociale de comportament. codurile de comunicare simbolice. J. Gemenii univitelini.

Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică. mass-media. Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente. În cazul acesta. nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social. Necesităţile umane fundamentale. Socializarea este un proces progresiv. asemeni unui fluviu. Sinele. este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei. Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. mijloace legitime/ilegitime. Alături de şcoală. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense. Perspectiva psihanalitică Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. sau o direcţie contrară. sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii. o identitate culturală. trebuie să-şi croiască o albie. socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin: -abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale. biserica. natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite. de procese primare şi secundare. o parte a 9 . vecinătăţile. fixate constituţional şi de capacităţi dobândite. este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă. fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. de structuri inconştiente şi conştiente. cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. -dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite. iar această albie este cea a plăcerii. vorbim de o socializare negativă.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii. de capacităţi moştenite. respectiv de caracteristicile socializării. nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi. diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi. socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora. scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social. Analizând diferitele etape de vârstă. sociologul. -participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii.Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi. spre deosebire de psiholog. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate. Nu doar conformarea şi adaptarea. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor corespunzătoare). Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Datorită acestor trăsături specifice. forţă oarbă care. Propriul psihanalizei. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele. din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii. cu ritmuri şi intensităţi variabile. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii. în acelaşi timp. partidele şi organizaţiile politice.În interacţiune cu lumea exterioară. grupul de egali.

iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. fiind victima refulării. amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului. caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul. ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. se transferă chiar în interiorul copilului. Moise şi monoteismul. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială. 17 S. individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite. Bucureşti. ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual. interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. efemeră. în special a părintelui de acelaşi sex. infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente. care determină renunţări la satisfacţia imediată. prin mecanismul de refulare.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin. 273. prin interiorizare. „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”. reprezentarea lui este interzisă.Funcţional. Ştiinţifică. Din acest moment eul. cu funcţia de reprimare. Astfel. îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa. Moise şi monoteismul. Freud. o a doua natură din noi. nestăpânit. având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” 14. primare. instanţă organizată. în timp ce nevroza izolează. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor. sub efectul înşelător al dependenţei afective originare. iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. în Opere. p. 16 libido. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea. eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient. adică a suferinţei morale. datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”15. coerentă. dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare.sinelui se dezvoltă devenind Eu. vizând aspectul social al fenomenului. Această putere. supraveghindu-ne din interior.280. lucidă a personalităţii. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ. vol.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul16. ne va spiona. reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”. aproape divină. El este hubloul care dă înspre realitate. ci şi protestele supraeului. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate” 17. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia. 1991. rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor. nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. autoritatea parentală. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice. la fel de inconştient ca şi acesta. idem. Ca excrescenţă a sinelui. are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară. guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi. termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă. p. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră. principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. principiul realităţii. proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor. Ed. compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate. sublimarea uneşte. Pentru a nu da naştere Sigmund Freud. fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. p. I. al interiorizării normativităţii sociale. 270. 14 15 10 .Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui.

Bucureşti. ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Humanitas. de toaleta anală şi stăpânire de sine. autoerotic. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei. Simpatia. aşadar. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. a purităţii desăvârşite.41 21 S. Cristina şi Costin Popescu. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.21 Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu. ca atunci când iubim. Cultura întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual. până la maturizarea deplină a organismului. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”. şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. La capătul acestei evoluţii. În primul stadiu. străină de orice coloratură sexuală.urmată de latenţă până la pubertate. 20 Vezi S. Măiastra. cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani. pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii. omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani. Bucureşti. regresive ale acesteia. o mică minoritate. vol. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto. 20 Ulterior. cu perioade de latenţă (6-13 ani) 19 în care energia este. este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei. înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis. 96 18 11 . cel pregenital. transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. trad. instinctul sexual nu cunoaşte limite. Cel atins de o nevroză. în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind. tandreţea. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet. numind acest stadiu narcisism.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat. Freud. Ştiinţifică. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii. sexualitatea propriu-zisă nu mai apare. Ed. Sexualitatea infantilă. toate fiinţele umane. în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip18) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. libidoul este canalizat în alte Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă.unui simptom nevrotic. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei. I. cea genitală. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă. 1993 19 În Moise şi monoteismul. prin diversele baraje sexuale (dezgustul. Fondată în libido. p. sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie. dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge. p. în al doilea este un autoerotismul zonei anale. terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient. Freud lansează ipoteza că. începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om. natura lui fiind “polimorf perversă”. Totem şi tabu. 1991. sau pe Dumnezeu. Ed. ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii. în Opere. întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. pentru psihanalist. îşi alege ca obiect. p. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu. între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară. pentru ca în a treia fază. prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile. regresând spre obiectele parentale. Psihanaliza şi copilul. din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani . la vârsta pubertăţii. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi. ex-nihilo. al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. 1991. Iniţial. Freud. printr-o deplasare de valoare.Sexualitatea infantilă parcurge. prin intermediul sublimării. pudoarea. Ed. la formarea sentimentelor sociale. aspiraţiile morale şi estetice). el este la început fără obiect.233. drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior. în Trei eseuri privind sexualitatea. Bucureşti. revine la un stadiu anterior.

spre a se sacrifica şi identifica cu el. nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.29. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. Religia tatălui este substituită de religia fiului. Freud nu foloseşte termenul Thanatos. p. respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă. Totem şi tabu. adică acel amestec de iubire şi ură. Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii. religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. 26 S. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl.161. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”. p. 284. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război. păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu. impun o reanaliză a fundamentelor explicative. care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor.149. 22 23 12 . fiii îşi refuză acum. “După instituirea clanului fratern. a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate”25. Thanatos 22. pe de altă parte. S. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui. exogamiei şi totemismului. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră. în acelaşi timp. societăţii şi artei.24Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. din afirmarea politică. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”23. Totem şi tabu. 27 S. ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. Tendinţa instinctuală spre regres. Totem şi tabu. Prin actul consumării corpului tatălui. Moise şi monoteismul. Freud. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). Freud. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. p. a îngrădirilor morale şi a religiei. ceea ce tatăl le interzicea odinioară. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. p. întemeiat pe legăturile de sânge. act aflat la începutul organizării sociale. morala pe necesităţile acestei societăţi. 25 S. sub forma împărtăşaniei. spre populaţiile primitive. Această ambivalenţa a complexului patern. operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”. pe de o parte. În mitul creştin. 27 Această formă a conştiinţei vinovate. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. generează conştiinţa vinovăţiei.direcţii. spre restabilirea stadiilor anterioare. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun. Freud. iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic. ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste. a matriarhatului. spre procese secundare. omorul şi incestul. obţinând satisfacţii substitutive. Eros şi instinctul morţii. crede Freud. întorcându-se spre copilăria umanităţii. Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii. moralei.153. în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală. În consecinţă. prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului. p. 24 ibidem. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului. în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. ci principiului realităţii. dar. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. devenind el însuşi divinitate alături de tată. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. din creaţia artistică. se află la rădăcina structurilor socio-culturale. în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii. Freud.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913. îl admirau şi îl iubeau. 26 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice.

fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni. Angoasă în civilizaţie. în al doilea rând. naţiuni.” 33 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. …Independent de instinctul erotic. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari. comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri” 31 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil. Poporul evreu. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. în intimitatea fiinţei vii.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. Deseori. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune. Freud nu are iluzii de tip socialist. el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. p. 342. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. care era copilul. englezii şi scoţienii. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere. De ce război ?. tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă. p. Avantajele muncii în comun. 32 ibidem. doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. la disoluţia acesteia. Devenire.În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată.” 32 În timp ce Erosul este zgomotos. p. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. există un instinct al morţii. 29 Ca urmare a ostilităţii primare. ci este consubstanţială omului. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos.333. puterea dragostei. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească.336. 216 31 ibidem. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu. ci mai curând homini lupus. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie 30. Când apostolul Pavel. a slujit.p. 323 ibidem.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă. iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri. 33 ibidem. singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii. p. aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie. obiectul său sexual. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private. În consecinţă. agresivitatea este un dat. Freud. S. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. trebuie să existe un altul opus. triburi. instinctul morţii este un reziduu. cu demnitate. acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. vol IV. cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. p. dirijat spre exterior sau interior. 339. germanii de Nord şi de Sud. popoare. creată de necesitatea exterioară şi. adică la starea organică. Freud. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. 28 29 13 . 30 S. Triadei hegeliene Fiinţă. din acest punct de vedere.”28În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului. în Opere.” Omul nu este făptura blajină. dată fiind diseminarea sa peste tot. familia. în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie. Freud îl citează pe H. suprimând celula germinativă a civilizaţiei. umanitate. Thanatos lucrează pe tăcute. Nefiinţă.

schimbânduse doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 35. “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit. unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei.344. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv. starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. La copil nu poate fi altceva. De acum. orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. agresiunea se va îndrepta către exterior. interiorizată. O dată potolită ura prin agresiune. În pofida renunţării. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior. 34 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. va lua naştere. La copilul abandonat. Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii. care acţionează la fel de tenace. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de 34 35 ibidem. renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. la rândul ei. p.347. La origine. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului. În cazul unui tată slab şi indulgent. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului. Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. Agresivitatea este introiectată. a generat supraeul prin identificare cu tatăl.Freud îi opune Eros. dar nici la adult. în consecinţă. ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc. care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse.”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate. ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu. copilul îşi formează un supraeu foarte sever. ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”36 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. p. un sentiment de vinovăţie. în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. este suficientă ispita. ibidem. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. agresivitatea se va returna spre interior. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi. a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos. Ameninţaţi cu retragerea iubirii. deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. fiind expresia conflictului de ambivalenţă. şi la nivel de civilizaţie. întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate…. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui. Thanatos şi civilizaţie. această agresivitate să fie reprimată. fiind transferată asupra eului. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit. 36 14 . Conştiinţa morală. a reapărut remuşcarea legată de crimă. nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis.

. Regulile metodei sociologice. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie. Totuşi. conchide Freud. Bucureşti. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce. prin interiorizarea constrângerilor exterioare. căci o inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. obedienţă. să respecte uzanţele. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de valorile colective. va conchide sociologul francez. p. p. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic. rom. sunt convins că etica va predica în deşert. sau nou-venit. Didactică şi Pedagogică. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei. între societate şi individ. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar. (1895). crede Freud este inaplicabil. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ. lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi.ordin superior faţă de dezvoltarea individului. 1993. Durkheim Pentru Emile Durkheim40. În consecinţă. trad. 40 Emile Durkheim (1858-1917). încărcată de afectivitate şi particularism. educaţia familială era suficientă. analiza privilegind acest aspect funcţional. Polirom. (1897). trad. rom.Evolu\ia pedagogiei în Franţa. Iaşi. exterioară. Acest comandament. convenienţele. ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-au dezvoltat. caracterizată prin solidaritate organică. Ed. fondator al sociologiei franceze. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea. 39 Ibidem. Ed. 41 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului. Ştiinţifică. trad. Institutul European. prin care se creează un om nou. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. ibidem. 1995 . educaţia este echivalentă cu o a doua naştere. trad. considera sociologul. o realitate constituită.” 37 Ca urmare. Ibidem.” Raportul socializare-educaţie la E. să muncească. 1974. calm. educaţia familială. 363. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. Formele elementare ale vieţii religioase (1912). Încă din primele zile de viaţă. Bucureşti. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. este un fapt social. rom. (1938). în fine. reprezentant al funcţionalismului sociologic. 41 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. 37 38 15 . *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că. nu numai oamenii. Iaşi. rom. la curăţenie. Despre sinucidere. Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern” 38. permiţând individului o mare libertate de mişcare. 362. fondate pe solidaritate mecanică42. de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.”39 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate. Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează. 1972. 42 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. în societatea actuală. să bea. Dacă în societăţile anterioare. nu mai este suficientă. “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>. un dat. ce se impune constrângător oricărui nou-născut. să doarmă la ore regulate. este educaţia. P. Colectivitatea. ci numai prin constrângeri. 364. aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. permiţând realizarea naturii umane. omul social.

Şcoala educă spiritul de disciplină. enervare. ameninţări la adresa deviantului etc. (Vezi E. care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane. 1996.Scopul educaţiei. invitaţii de a pune capăt jocului. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ. idei ce exprimă grupul din care facem parte. să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător. creative. incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare. prin şcoală copilul devine un bun naţional. 43 16 . să li se adreseze cu dumneavoastră. fără nici o pregătire juridică. el reproducând toate particularităţile ei. cu mulţumiri. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social. Iaşi. eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). Conţinutul central este cel moral. educaţia este liantul între societate şi individ. Educaţia socializează. etnometodologia. prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor. dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale. Stănciulescu. este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe. Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile. Polirom. prostie. HAROLD GARFINKEL43 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase). ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. sentimente. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. dovedind ignoranţă. pp. sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi. Pentru Durkheim. ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. probabilitate (şansa de a se produce). textura cauzală (raţiunile explicative). lipsă de respect şi dezinteres). Perspectiva etnometodologică Elev al lui Parsons. vulgaritate. Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului. Dacă familia face din copil un bun personal. de individualizare şi diferenţiere. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani. asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. În momentul în care individul este în contradicţie cu sine. comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente). Limita sistemului său. cu caracteristicile cele mai frecvente.138 şi urm. în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului. studentul destabilizat. neîncredere. stupoare. dacă studentul semnalează prostia candidatului. în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat. al normelor şi datoriei. doar în baza „practicilor de simţ comun”. să ceară permisiunea etc.). vorbesc despre modalitţile în care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare. Sunt eludate aspectele active. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie. de personalizare a individului. La sfârşit. incapabil de discernământ şi decizie. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit. Teorii sociologice ale educaţiei. în principal. În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul. considera Durkheim. ci ca resurse pentru acţiune. care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. În a treia oră se Harold Garfinkel (n. dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. explicabilă istoric. până şi ticurile fizionomice. Normele nu apar ca prescripţii. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii.impersonal şi neutru.

interesându-se tot mai ades de “minorităţi”. gesturile. spectacular. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. ci şi eschiva. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi. curată. e adevărat. Socializare în modelul dramaturgic În cadrul pluralismului teoretic contemporan. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. Ordinea socială 44 B. vârsta. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. vestimentaţia. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune. Faţada este întotdeauna bine decorată. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente.propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. adică de socialul individualizat. refuzând continuarea experimentului. la petreceri. la cozi. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. medii. 2000.13. statura. de cazuri sau indivizi. propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii . mobilier. în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. Dintre cei 28 de studenţi. copii intră prin spate). în care intră sexul. obiecte şi faţada personală . mai târziu. 17 . Către o sociologie psihologică. normale. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea. Erving Goffman (1922-1982). Culisele ascund elemente intime în neorânduială. Iaşi. De îndată ce se schimbă scena. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune.înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. netedă. (Pentru a deveni adulţi sociali. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. Polirom.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. vorbirea. p. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate. Omul plural. Deconstrucţia postmodernă a atins. manierele. De aceea adulţii sociali intră prin faţă. implicit ideea de „normalitate”. expresiile faciale. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. Scena se compune din faţadă şi culise. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. în realitate totul fiind interpretare. numai trei au remarcat falsitatea interviului. prin reinterpretare şi remodelare. „faptele sociale” sunt „realizări practice”. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi. cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice. Faţada. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică. cei social neîmpliniţi. are mai multe componente. la adunări. evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. ci habitusuri care produc practici actuale. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. reducând confuzia creată. spectacol şi gestiune de impresii. Pentru a-şi păstra faţa. într-un fel de sociologie a circumstanţelor. În acest scop. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. cotidiană. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. personalul.lumea ca teatru. partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. Lahire. la rândul ei. sau “socialul în forma lui şifonată” 44 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ.

gesturi şi cuvinte. un ciclu de mişcare. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. stigmatizată. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. prin compunerea unei măşti. manipulează personaje.copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri. sunt profesorul. imaginile aflate mai departe de 30 cm. o manipulează în interes personal. disconfortant. caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii. cinicul. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume. Şi totuşi. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. iar din om o fiinţă amorală. ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Se naşte în situaţia această falsa faţadă. Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. care gestionează impresii . Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. întro nouă întâlnire faţă în faţă. concepţia pe care o avem despre rolul nostru . Parsons. naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate . dumneavoastră. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată. El nu vrea să semene cu cineva anume. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. ci pe cele care îl apropie de genul proxim. prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ. iar cele pe care le posedă. suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor. Poate face acest lucru prezentânduse în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. Realitatea socială este cuprinsă între doi poli. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. cel al omului inocent. vreau-nu-vreau. Perioada primei copilării45 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psihosexual oral (0-2 ani) în care gura. ci cu categoria generică a actelor sale. Eu. Când între ele distanţa este prea mare. muşcatul este sursa principală a plăcerii. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. fiziologic şi afectiv. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze! Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă Conform teoriei freudiene . Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse. când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă.este una negociată. proces care poartă numele de impersonalizare. Izolarea este consecinţa stigmatizării. Apar înceţoşate. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic.şi. cât şi în cele interguvernamentale. numai anumitor persoane. între mascaradă şi banală iluzie. implicit. conştientizând iluzia. al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. În cele din urmă. identitatea reală. este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. compunem şi jucăm personajele noastre. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. înainte-înapoi. zgomotos.face din sociologie o ştiinţă cinică. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. atât în relaţiile interindividuale. suptul. 45 18 . parte integrantă a personalităţii.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră.asimilată de T. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării. Tendinţele de cosmetizare a realităţii. costume. între cinism şi sinceritate. au avut drept consecinţă stigmatizarea. prin atingerea şi manipularea obiectelor.devine o a doua natură. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie. masca . Cel sincer este victima iluziei create în jocul social.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală.

conservarea invariantului. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. cu toate tipurile de atitudini asociate. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. mai severă decât cea a părinţilor. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale. sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. 45). caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. 46 19 . Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale. operarea cu conceptele de cauzalitate. mişcare. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie. La 4 ani egoul se maturizează.instrument de organizare a contactelor sociale primare.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală .-P.stadiul anal. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate.) Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului. dragostea rămâne centrată pe mamă. chiar şi cei născuţi orbi. Toţi copii zâmbesc. în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii. p. greutate. în acelaşi timp. E. sau să conserve invarianţii. 48 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă. viteză. prin aprecierea profesorilor şi colegilor. Vechea identitate cu familia se destramă.U. perfecţi47. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului. 47 J. dar şi să le încalce. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. agresive. sensul şi scopul lumii” (J. tatăl. în care găsesc compensare prin respectul. oferind un mai mare suport emoţional. cauzalitate. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare. asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate.. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Petrişor.Socializarea secundară. securizanţi. excesiv de sensibil. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte. pregătindu-l pe copil. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. fiind egocentrică. în momentul în care învăţăm rolul de sex. Sartre. dar. loc al satisfacţiilor de multe Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani. Perioada 3-6 ani46 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur. cu care trebuie să o împartă. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. ei încarnează raţiunea universală.-P. după o lună sau şase săptămâni.L. Boudelaire. punctualităţii. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. Grupul şcolar. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor. stadiu pre-operaţional. purtător al genelor culturale. de a acţiona pe cont propriu. elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. dar se descoperă străinul intim. vorbirea. dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente. Perioada post-oedipiană48 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. ca şi întreaga perspectivă. trad. M. şi ca fiinţe frustrante. Bucureşti. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. copilul devenind impulsiv. 1969. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală. număr. legea. Se acordă importanţă curăţeniei. cu tendinţă de a dramatiza. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian). care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa. ordinii. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă. şcolară.

anxietate. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. respectiv pubertatea precoce. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan. Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. iată-i pirpirii şi mediocri. E. Bourdieu. şi 10-15 cm. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire. Este perioada vârstei critice.. judecându-i poate.ori neconştientizate. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. un stadiu la care nu ajung toţi adulţii. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă. Pe loc lumea trebuie refăcută. depresii. p. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului” 49 Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani) 50. Lahire. în societăţile primare ea nu este prezentă. Tatăl şi mama au descrescut. nejustificabil. crescând. Lave. încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai.U. cu ambiguitate de statut social. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. tânărul situându-se într-un vid cultural. Aceste noi tipuri de diferenţieri. depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. 49 50 20 . Sartre.9.-P. Datoriile. proces ce afectează îndeosebi fetele. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. p. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele. Paris. Bucureşti. copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. Pe de o parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor. P. (Apud B.” 51 Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. realizat de D. Seuil.46. Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte.1997. însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. dispoziţiile vagi. în înălţime. 2000. semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media.117). 1969. întins pe o perioadă foarte lungă. majestoasele gânduri. care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. ceea ce face să apară nelinişti. J.L. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată. M. 51 J. Méditation pascaliennes. riturile. Credeţi că primarul se înfurie?”. Către o sociologie psihologică. este marcat de o scădere a stimei de sine. M. trad. şi pubertatea tardivă. Polirom. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului. el face experienţa propriei sale transcendenţe. Iaşi. Omul plural. nejustificabili şi nejustificaţi. primarul se înfurie. marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi. un rol tranzitoriu.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română). gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. maturizarea biologică a coborât la 11 ani. de tip ipotetico-deductiv. În acest moment. cum este considerată perioada pubertară. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi). ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. Pe de altă parte. unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere. Sharp. Jean şi José beau multă bere. Cole şi C. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant. cunoaşte diferenţieri temporale. Petrişor. Or.-P. p. Nejustificat. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali. axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. proces care afectează psihic mai ale băieţii. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. p. care reflectau universul. Boudelaire. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi. Debutul adolescenţei.

Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. preţuiţi. Copiii. permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare. El se caută fără a se regăsi. sexuală. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. tânărul este ezitant. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. imaginea de sine. actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. 52 21 . eroul. Fuga. Criza. compus din clipe egale. iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional 53. iar “adolescentul are viitorul în sânge”. iar divorţul relativ repede. dorinţă de a fi acceptaţi. fie prin extindere a copilăriei. 53 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. rolul de cetăţean. se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul. pârghie fundamentală în educaţie. este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare . Originalitatea. nu doar pentru adolescent. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Identitatea psihosocială. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială. ambele producând bulversări. Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează. Nu este ci va fi. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. de multe ori. cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea. chiulul. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. El este doar proiect. iubiţi. Cei apropiaţi. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. căsătoria intervine târziu. ci şi personalizarea conformităţii. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. părinţii. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ 52. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. derutat. Uneori.Maturizarea biologică. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii. se pendulează între originalitate şi conformism. prietenul. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. Se produc acum destructurări şi restructurări. când controlul social se transformă în autocontrol. ca o oglindă. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi.Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. de enoriaş. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic. Mediul social acţionează. de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. soţie. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. vagabondajul. aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire.sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi.sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată . rolul profesional. fie prin coborâre a vârstei adulte. urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei. Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient. participă la căsătoria părinţilor lor. pe care o parcurg 90% dintre tineri.

ci se continuă pe întreg parcursul vieţii. Souvenir Press. relaţii profesionale. socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri. cu o anume marjă de libertate. Încă se mai poate lua de la capăt. gradului de organizare şi coeziune. Dar târziul vine ineluctabil. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. crize prelungite. libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. mânia.Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea Elisabeth Kübler. învăţarea socială.satisfacerea trebuinţelor elementare . Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei. tendinţe conflictuale sau frustrante.Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. în conflict latent cu normele şi valorile sociale.Ross. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. 1987. London. existând tranziţii de realizat.protecţia împotriva loviturilor din afară . climat conjugal. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. numai pentru pereţi. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică . depresia şi. Specificul socializării în familie Ca proces continuu. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. afecţiune. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare. op. decât pe cea a integrării şi realizării de sine. modelul educativ. un gen de „personalitate colectivă”.nu are eficienţă. până nu e prea târziu. comportamente marginale sau deviante. crize de depăşit. după A. configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social.coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare . Giddens.” Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune. identificare. izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. labile. tocmeala. etc. în care primeşti şi dăruieşti dragoste. de bună purtare sau performaţă. Valorile şi atitudinile. relaţii intrafamiliale.sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei. Securitatea presupune: . Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. imitaţia. acte de violenţă şi agresivitate. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei 54. Living with Death and Dying. acţiunile lui dobândind previzibilitate. Aceasta mediază acceptzarea de sine. p. Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. conduite structurate defectuos. mediată de simboluri normative. cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect.. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. 54 22 . stimă. 51). uneori. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. acceptarea. (Elisabeth Kübler. cit. Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi.

. coaliţi9i. complementaritatea de roluri. . Tipul de familie O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă. deci structura completă sau incompletă a familiei. luarea deciziilor. întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Variabilele socializării familiale şi devianţa 1. astfel.tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic. ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină. care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică.prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate. control. Rezultă de aici că este preferabilă. spaţiu.corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită. frontiere. prieteni. posibilităţi de afirmare a sinelui. interese. iar eşecul. adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului. pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia. Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide. de cele mai multe ori inevitabil. Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională. rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. losir. asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare. Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. copilul unic are o probabilitate mai mare să 23 . sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. . petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune. Talia familiei. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult. respectiv asupra băieţilor. o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că: . definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri. independenţă. va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. ca răspuns la un stres emoţional. determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. de putere şi reguli. În familiile cu coeziune scăzută. la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. comparativ cu dezorganizarea prin deces . în aceste condiţii. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. Adaptabilitatea. Vatiabilele precum coeziunea.copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea. timp.nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. . Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului. reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare. de a întări controlul coercitiv. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse. stil de negociere. tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi.nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile.

adaptează exigenţele la posibilităţile copilului b. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. contribuind la formarea unor structuri atitudinal . ci îl valorizează în continuare pe primul născut. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. stimulează gândirea copilului e. Pe de lată parte. atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. şcolar. îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere. competiţie şi conflict. . deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare. având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili. lasă iniţiativa copilului în învăţare j. în special în faţa eşecului d. datorită relaţiilor umane ai bogate. încurajări. copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte.solidaritate. furnizează copilului standarde de performanţă k. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare. oferă puţine feedback-uri corective Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor. arată rareori stări ostile faţă de copil g. Familia se implică în : a) dezvoltarea cognitivă. educare a frăţiorului. Statutul economic şi cultural. Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. exprimă puţine sentimente de anxietate. dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. Conform cercetărilor. mediind relaţia dintre copil şi lume. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate . mai variate. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. b) Obţinerea reuşitei şcolare. 24 . deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. sfaturi. ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi c. interpretând pentru el. Dacă părinţii. de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. sunt autoritare. e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală. pretinde şi oferă justificări i. concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii. familial. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme. anxioase. cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. recompensează f. dar se simte frustrat de lipsa de putere. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. mama în special nu îl ignoră. un stil educativ favorabil ar consta în: a.creeze situaţii problematice. Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama. aport informaţional şi feedback. recompense. dar se şi angajează în raporturi de cooperaresolidaritate. relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă.relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. nici cel mai mic. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială 2. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. manifestă stimă faţă de copil h. Din acest motiv.

deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială” . retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale. retard psihosomatic. violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. *1 capitalul cultural . violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin 55 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural. bunuri.c) Integrarea socială a copilului. respingere faţă de copil. • capitalul social . aristocraţia ia forma meritocraţiei. se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate. transmiţând viziunea lor despre lume. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. tablouri. prestigiu. după Bourdieu. clientela. principii. ostil. aflate în concurenţă. 25 . masa. şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii: . 55 În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută. materială. interiorizarea valorilor de întrajutorare. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”. Grupurile îşi dispută publicul. Reproducând acest arbitrariu cultural. sunt: *0 capitalul economic . reputaţie.deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. violenţă numită simbolică. nesigur. Principalele surse ale puterii. stereotipe. valori. solidaritate Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale. au dificultăţi în aşi face prieteni.în formă încorporată în structuri mentale. Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. comportamente fără conţinut. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi. scheme de gândire şi acţiune. prin diplome. Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice.sub diverse forme: terenuri. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii. pentru a fi eficientă. Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic onoare.relaţional . cooperare. prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. cu forme brutale. căutând fiecare să-şi apere interesele. Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior. repetitive. în avantaje sociale. în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total. De aceea. apatie sau instabilitate psihomotrice. dobândirea conduitei civilizate în grup. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă. . Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii.ansamblul relaţiilor de rudenie. Copilul devine anxios. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică.afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală . mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. difuzând idei. bani. cărţi. îl percep drept ostil. În societate există grupuri sociale diferite. vecinătate şi nu numai. prin şcoală. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. În felul acesta.în formă obiectivata în diplome. ci prin violenţa simbolică.

Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. şi de această dată.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. în trecut.Familia inculcă un habitus primar. o imagine despre lume. de gândire. în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. între titluri şi posturi. adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire” 56 Copiii din mediile populare. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. dar primesc sancţiuni negative. relaţia pe care o înregistrează în secret. de evaluare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus nou. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă. tatăl este perceput mai competent şi mai sever. 219. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. Rodica Caragea. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă. Institutul European. printr-o inculcare non-discursivă. 56 Pierre Bourdieu. sancţiuni mai curând negative. Simţul practic. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta. pe care o garantează. îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii. Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat. trad. iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. inconştientă a etosului de clasă. încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine. femeii revenindu-i funcţii domestice. iar bărbatului economice. de limbaj. în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. p. la baza constituirii lor. între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit. ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. noua logică şi suportă. el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit. întărind şi legitimând dominaţia. Orice proces de educaţie. stilul personal particularizând stilul clasei. ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. sub aparenţa egalităţii formale. călătoresc. care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus. copilul îşi constituie o identitate sexuală. ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii.constituirea habitusului. conservând sensul comun al realităţii. sau explicit. schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă. Până în jurul vârstei de 5 ani. prin agenţi specializaţi ai şcolii. producând habitusuri. un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică. în fond. 2) încearcă stângaci. afirmă în urma unor studii şi B. arbitrarul cultural dominant. Lahire. al grupului. Habitusul este structura de profunzime. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante. ei au acces la mijloacele multimedia. 26 . funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. 2000. inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă. ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă. prin influenţe anonime. grupului căruia îi aparţine. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers.

Etica interiorizării şi stăpânirii de sine. semnificaţiile. fetişizate. de cealaltă. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume. două moduri diferite de situare în lume. salariu şi avantaje imediate. selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii. tradiţii *4 elaborări teoretice. precizia construcţiilor. meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. iresponsabilitate. Aceştia conservă. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori. Preluând limbajul. îşi face al său. De o parte. Berger. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia. rigidă de exprimare. viaţa socială la dimensiunile ei reale. legende. tendinţa de a face asimilări. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă. Instituţiile. într-o manieră mai mult sau mai puţin precară. raţionalism. În aceeaşi ordine de idei. cu funcţie de legitimare. universul simbolic. la a construi scheme culturale specifice şcolii. rolurile şi atitudinile adultului semnificativ. 57Socializarea ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc. făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. celălalt elaborat. dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. conform căreia. şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. supleţe redusă în structurarea frazei. legitimări cognitive Implicând un corp de experţi. Desigur. toate predispun la reuşita şcolară. unul restrâns. Pentru P. printre care şi şcoala. alegerea subtilă a adjectivelor. părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii. şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor. în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. rude. sociologul francez B. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil. prin care copilul îşi apropie. aflate în opoziţie. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. surse de legitimare concurente. copilul le face ale sale. în societate funcţionează două coduri lingvistice. cu tineri ai căror părinţi citesc mult. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric: *2 învăţarea limbajului *3 mentalităţi. dar care şi-au încurajat copiii să citească. cei care îşi depăşesc condiţia socială. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată. noi devenind mai puternic decât eu. voluntarism. fatalism. prin rigiditatea sintaxei. există şi “transfugi”. * O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. proverbe. ignorându-se originea lor umană. Există gesturi neînsemnate care spun mai mult . total sau parţial. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul. materiale culturale rebele. abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru. spirit competitiv. părinţi. oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare. de cealaltă. sunt reificate. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice. preferând o calificare rapidă.” (Singly). factorul de putere îşi impune propriul univers simbolic. intenţii ale fanaticilor şcolii. utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism.şi mai eficace 57 27 . pe de o parte. cu utilizare limitată a adjectivelor. climatul familial.3) o parte dintre ei ajung. categorii de public indiferente. ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. datorită situaţiei de monopol. Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental. în general. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim. resemnare. pasivitate. adverbelor. care se află. sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi. subînţelesuri.

Copilul maltratat. în absenţa frustrărilor necesare. 28 . şomajul. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile. Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . prevenire.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual. naturalizat. dacă asemenea situaţii sunt rare. iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. autoritar. Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. UNICEF. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. Tipul de disciplină parnetală Tipul de disciplină parentală – permisiv. considerându-le maladive sau semn de răutate. Timişoara. îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară.le reprimă cu o mare severitate. 1998. autoritaismul. autocontrol) şi caracteristici ale decât discursurile lungi. p. de reeducări după prototipul convertirii religioase. frustrarea materială. În unele situaţii este nevoie de alterări totale. şi stabilitate afectivă. dar care.16. intervenţie. iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. Editura EUROBIT. insecuritatea socială prelungită. situaţie în care abuzul este interiorizat. Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia. bazate pe diviziunea muncii. părinţii reacţionează într-o manieră emoţională. Gabel citat în S. Ionescu (coord). fără o distribuţie clară şi stabilă a rolstatusurilor. aptitudinile maritale. factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă.tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. p. impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională. sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică. dificultăţi de afirmare de sine . 2001. creativitatea conjugală. Când educă (disciplinează). Evaluare. empatie. părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii. 58 K. rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile.secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate. Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. izolarea socială sau marginalizarea). Bucureşti. confruntate cu o anumită situaţie de stres. Copilul maltratat. deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. pretenţiile vor deveni insuportabile Reacţiile extreme. cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate. emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”58. Erori în socializarea primară Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate.15. specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic. caz în care ele se vor dezvolta. afectivitate. simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala. Killen.

29 . intensitatea. Neamţu. îmbrăcăminte. confort. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative. ca tineri să devină delincvenţi. exprimarea emoţiilor. Vezi S. cit. denigrare. dezvoltând neîncredere în ceilalţi. însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare. putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii. izolare. degradare. Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. umilire. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte. anxietate. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala60 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie.. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. apud C. Efectele abuzului fizic depind de vârsta. constând în insultă. igienă. alimentaţie. 59 60 Killen. Efectele maltratării se cumulează. p. frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. incapacitate de cooperare şi agresivitate. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. îngrijire medicală. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice. op. abuzul fizic poate determina efecte neurologice.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic.38. constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii.30-37. abuzul sexual şi neglijarea. care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie. părinţi ce-şi maltratează copiii. iar în plan psihic generează spaimă. iar ca adulţi. pp. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar. învăţare.copilului59. supraveghere. Ionescu. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă.

4. Faptele.IV. Complexitatea fenomenului delincvenţei reclamă o abordare multinivelară.. de la mediului sociocultural. ce ţin de personalitate. Ca deficienţă a socializării. cultură. p. oportunităţi legitime Subsisteme (subculturi) familial implicare. la analiza detaliată a contextului micro-social şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate. delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionarea multiplă. mediu ANOMIE Valori. DEPRIVARE AFECTIVA Caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE Delincvent Alcoolism. care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală. ataşament PSIHOPATIE. şcolii. norme. în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei. fără a epuiza posibilităţile explicative. privite empiric şi separat. manifestă prin transgresarea normativităţii sociale. Brooks-Cole Publishing Co. după C.161. Walsh. grupului stradal şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. trecând prin palierul sub-sistemului cultural. angajare Caracteristici individuale ASOCIEREA DIFENTIATĂ bande. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor asupra cărora acţionează. p. teoriile oferă explicaţii plauzibile ale unui nivel de abordare. Teoria este cea care le înglobează într-un întreg coerent. „atitudini negative” A. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului. presiunea prietenilor CONTROL SOCIAL Experienţe individuale unice din Mediul mediul familial. afectivitate. 61 30 . 1988. rută ce o urmează. California. În cazul particular al delincvenţei. aflate într-o posibilă completare sau complementaritate. în care faptele se articulează într-o imagine cuprinzătoare. Bocancea. o singură teorie nu poate acoperii întreg câmpul fenomenului. structură socială. oferă cunoştinţe limitate. Op. Assesing and Counselung the Criminal Justice Client.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional 1. cit. Understanding. consum de droguri. uneori contradictorii. Diagrama propusă de Walsh61 sugerează ruta cunoaşterii domeniului delincvenţional. probleme personale. prin diferite nivele de extindere şi teoriile din acest domeniu: Societate.

teoriile delincvenţei. prin care se înţelege uneori factori predispozanţi. adică la descoperirea legilor).1. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului. comportamentului delincvent era considerat un comportament patologic. condiţii favorizante. materială (conţinutul). asupra căruia era plasată întreaga responsabilitate. Editura « Măiastra ». uşor de recunoscut după aceste atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică..în structura societăţii în ansamblul ei (teorii macromoleculare) Cauzalitatea este multiplă. 65 La originea cercetărilor s-a aflat descoperirea în craniul unui criminal. dar accentele analitice sunt diferite. la modul general. maxilar ieşit în afară. Ansamblul acestora este desemnat. 2. p. sinusurile frontale foarte dezvoltate. în zona occipitală medie. iar din patologia comportamentului se infera patologia individului. limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene. dar suficient) secventul. copii sau bolnavi psihic.36. ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului. 187664). frunte teşită. factori care predispun. Ştiinţa de după Descartes (dar mai pregnant prin pozitivismul comtean) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze.în structura biologică şi în personalitatea individului (teorii atomice) . Op. Teoriile cauzale pot fi grupate în funcţie de localizarea cauzei delincvenţei: . ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii. omul sălbatic.A. dar este infirmabilă. Atunci când este vorba de acţiuni umane. Prin cauză se înţelege. Posedând grade de libertate. conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte: fruntea îngustă. Cele cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia pentru a contribui la eradicarea ei. scopuri. Etiologia delincvenţei juvenile Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent. 1992. (Teorii atomice) Unele dintre teorii pun accentul pe factorul individual în geneza conduitei delincvente. prin care se produc efectele. (…) ieşire în Ogien. a unei adâncituri. plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent62. trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. cit. interpretările devianţei în general. 2. eficientă (agentul).în structura grupului (teorii micromoleculare) . motive. El a supus deţinuţii65 diferitelor măsurători fizice şi. finală (scopul). Lombroso. în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante. În primele încercări de explicare. Epistemologic. Lombroso credea. „lejer” spuneam.După unii analişti (Albert Ogien). alteori motive. că devianţii criminali sunt “atavici”. 62 63 31 . pot fi grupate în două mari clase. subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Popper demonstrează că relaţia determinativă nu este confirmabilă definitiv. pomeţi proeminenţi. extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare. printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 63. intenţii. În rest există condiţii. cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie. prin conceptul de „cauză”. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. după cum afirmă în „Omul delincvent”. În această perspectivă se înscriu teoriile bioantropologice şi cele psihologice. individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor. Omul delincvent. individul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. 64 C. fenomenul care precede şi determină un efect.U. teorii cauzale şi teorii comprehensive. comparând datele morfologice şi statistice obţinute de el cu cele rezultate din cercetările de acelaşi fel realizate în Europa şi S. în care antecedentul determină (necesar sau nenecesar. Căutarea cauzelor devianţei în caracteristicile de personalitate are o istorie îndelungată. dintr-o perspectivă evoluţionistă. mobiluri ale acţiunii. Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul). şi a subclasei acesteia. Bucureşti. Una dintre primele explicaţii pozitivist-antropologice (cu mijloacele ştiinţifice ale cercetărilor empirice) ale delincvenţei a fost susţinută de profesorul de psihiatrie italian Cesare LOMBROSO (18361909) care va susţine teza criminalului înnăscut (Omul delincvent..

Printre cele 17 variabile analizate se numără: înălţime. psihiatrul italian sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit delincte numai 35-40% aparţin acestei categorii. infracţiunile comise. alături de atavism. Lombroso. cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale. cu chip prelung. autorul vorbeşte de tipul criminal perfect (5-6. urechi voluminoase…” 66 În funcţie de numărul acestor stigmate. pielea. greutate. sau un endomorf (scund şi gras. Într-o cercetare concepută cu mai multă grijă. calviţie. un alt medic de închisoare. etc. caracterizat prin tulburări şi deprivări afective. a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă. care tinde să fie mereu agitat. îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei. Lombroso adaugă epilepsia „una din psihozele cele mai atavice”. 67 Această ipoteză a legăturii criminalităţii cu „tipul anatomic” este reluată în 1949. sociabil şi petrecăreţ. de către W. rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. de natură paranoidă). comit de regulă delincte sexuale.467. părul mai des şi creţ. Op. p. nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. predispus la psihoze maniaco-depresive). sistemului osos. sunt patrimoniale (furt. mai degrabă. cu adaptare socială precară. energic. consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi. distanţa de la mărul lui Sdam la ombilic şi sex. Deşi teoria poate părea astăzi simplistă. 1889. interiorizaţi. fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor categorii de infracţiuni: 1) Tipul picnicomorf: indivizi corpolenţi (chiar graşi). tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă. 4) Tipul displastic – cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic. În ultima etapă a cercetărilor sale. eliminarea celor care. cu extremităţi scurte. psihomedical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenii. morfologice şi patologice ale criminalităţii. Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială. meritul lui Lombroso este acela de a fi pus bazele cercetărilor biologice.trăsături). cel mai adesea foarte slabi. cu tendinţă spre viaţă uşoară. slab şi fragil. decât ectomorf (înalt. dar indică temperamente cu predispoziţii pentru violenţă şi agresivitate. Schleicher Frères. Stigmatele nu sunt generatoare de criminalitate. sensibil şi nervos. tipul imperfect (3-5 trăsături). Causes et remèdes. abuz de încredere). „nucleu al tuturor degenerescenţelor” ca factor cheie în etiologia delincventă. Concluzia lor a fost că. fraudă). pielea mai pigmentată. Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetătorii americani S. cit.evidenţă a liniei oblice a temporalului. Cioclei. insensibil şi impulsiv. 2) Tipul leptomorf (sau astenic): înalt. Psihiatru german Ernest KRETSCHMER. slab. oblicitatea orbitelor. introspectiv. alteori sălbatic). p. predispus la tulburări delirante. psihiatru britanic. operează neaşteptat (uneori stupid. dezvoltarea toracelui şi corpului. simplicitatea articulaţiilor. marea grosime a oaselor craniene. Le crime. GLUEEK şi E GLUEEK care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi ţi un eşantion similalar de copii nedelincvenţi. pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate ale celor două grupuri. În urma numeroaselor critici. Paris. cu corespondent clinic în schizofrenia heboide ). se remarcă printr-o criminalitate brutală (omoruri. un mezomorf (musculos şi atletic. SHELDON. faţă rotundă. Vezi V. 105. El a descris criminalul ca fiind. dezvoltarea musculaturii. Charles GORING (1913). ei se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune. dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor. spre deosebire de adolescenţii 66 67 C. Psihiatrul american realizează un studiu tipologic pornind de la analiza a 4000 de studenţio cu scopul de a identifica variabilele principale. dominat de puternice componente heboide. 32 . dotaţi divers din punct de vedere intelectual. adeseori inteligenţi şi expansivi. 3) Tipul atletomorf – se caracterizează printr-un sistem osteo-muscular puternic. lungimea membrelor. scunzi. prognatismul. oscilează între sensibilitate şi brutalitate. conform predicţiei ştiinţifice. de regulă.

Subiecţii cu această anomalie au o aparenţă masculină. timiditate. Din categoria teoriilor constituţiei criminogene fac parte şi mai recentele teorii genetice. După părerea lor. ambivalenţi faţă de autoritate. A doua anomalie este sindromul 47xyy. În general.7% înainte de 10 ani. Miller) în anul 1956. nu este o cauză directă a criminalităţii. Conger. anomalie denumită sindromul Klinefelter. deseori prezintă tulburări mentale. indivizi cu predispoziţii identice nu urmează acelaşi itinerariu şi o mică parte dintre delincvenţi posedă trăsăturile modelului. ci o personalitate deseori anormală psihiatric. cât şi prin evaluările făcute de profesori. comportament agresiv) care iar putea împinge la acte criminale. sunt înalţi şi slabi. analiza etiologică a delincvenţei este marcată astăzi de două orientări complementare.80 m. sunt mai răzbunători. cu o predispoziţie generală spre crimă mult mai netă decât în sindromul Klinefelter. O constituţie biopsihologică i-ar predispune pe unii la delincvenţă. O primă anomalie este reprezentată de formula 47xxy. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Alţi cercetători (Briar şi Piliavin) aduc obiecţii pertinente acestor teorii remarcând faptul că biografiile delincvente nu sunt identice. dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate. calviţie. W.nedelincvenţi. afirmă ei. Tipul anatomic. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente. suspiciunea. Întru-cât ambele anomalii există şi la indivizi perfect integraţi. în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională. Abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente la delincvenţi. mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii.C. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional. mai extrovertiţi. Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”. respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom x. eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. furt din raţiuni fetişiste. Cu toate acestea. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse. Astfel. cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii biopihologici au un eventual rolul de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal. iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin caracter pasiv. ostili şi suspicioşi. delincvenţii sunt mai neîncrezători. realizat în statul american Colorado (J. impulsivi. rezultă că rolul ei este doar de predispoziţie spre criminalitate şi nu de determinare cauzală.J. etc. reliefează că până la vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin rezultatul testelor psihologice. 44% dintre delincvenţi au comis fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87. Se pare că excesul de cromozomi x nu are drept consecinţă criminalitatea. se tem mai mult de eşec şi de respingere. tendinţe spre ipohondrie şi depresie.). mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui astfel de comportament. manifestă mai multe comportamente defensive. ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. deseori înalţi (peste 1. miopie. Fără a nega posibilitatea unor predispoziţii genetice. Sunt indivizi cu alură masculină. barba rară sau absentă. nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Un alt studiu. care şi-ar avea originea în defectuoasa socializare (educaţie) primară (absenţa sau incompetenţa părinţilor). iar cel feminin 46 xx. Sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic. Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularităţile psihice înnăscute sau chiar dobândite ale personalităţii şi comportamentul delincvent. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. anxioşi. uneori este prezentă o anomalie în conformaţia urechilor. a cărei formă de manifestare este criminalitate. cel masculin fiind 46 xy. exhibiţionism. egocentrismul sau ostilitatea. Antrenează violenţă şi omucideri. se întăreşte în şcoală. astăzi. cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia. având în vedere u eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente. cea psihologică şi cea sociologică. accentul cade asupra comportamentului şi 33 . voyeurism. impulsivitatea. În consecinţă ei susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie. au o pilozitate pubiană de tip feminin. egocentrici. pedofilie. suspicioşi.

Op.simţ moral puternic diminuat sau chiar absent. . etc. fără muncă. în Journal of Social Psychology. . incapabil de adaptarea la mediu datorită unor tulburări de natură psihopatologică. . p. nr. evitarea efortului voluntar.neacceptarea colectivului . prin extensie. 126/1986. al delincvenţei de mare periculozitate este obţinut de un grup de psihiatri canadieni 68 Profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: . „teoria disocialităţii” a lui R.imaturitate emoţională. cit. Walsh. Beyer 70). cit. opoziţie faţă de normele juridice. corelarea enurezisului – semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv cu incendierea sau plăcerea privirii focului – activitate excitantă şi cu cruzimea faţă de animale – indicând lipsa de simpatie faţă de victime. autocontrol deficitar. sunt considerate de către unii analişti indicii de diagnoză a delincventului. Hutchinson. p. Pinatel. J. subestimarea gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise. 164. Gray. Bocancea.neputinţa de a profita de experienţa altora. teoria psihopatiei (ce datează din sec.particularităţilor psihice ale tânărului delincvent.egocentrism puternic.imposibilitatea de a inter-relaţiona cu semnificaţie şi de durată. Mucchielli şi „teoria autocontrolului”.lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise .lipsa responsabilităţii şi a sentimentului de responsabilitate. nedezvoltarea sentimentelor morale.purtare pregnant antisocială şi distructivă. Wechsler Performance-Verbal Discrepancy and Juvenile Delinquency. 69 Apud. C. 70 A. 69 Alte studii pun în evidenţă: privarea de dragoste în copilărie. Hirschi şi M Gottfredson. Din perspectiva psihologistă. muncă). 9. H. pp. Teoria disocialităţii a lui Mucchielii interpretează delincventul în context social. Unii dintre specialiştii în problema delincvenţei pun accentul pe deficitul maturizării sociale şi implicit pe deficitul dezvoltării personalităţii. elaborată de T. The psychopatic personality.falsa percepţie socială a celor din jur . morale. caracterizând delincventul prin discialitate. Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea delincventului sunt „teoria personalităţii criminale” a lui J.419-420. 1964. Op.violenţă (Walsh. Neamţu.respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretindea colectivul. Petcu.ipsa de semnificaţie a pedepsei. . Canepa 71 enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale: toleranţă scăzută la frustrare. . corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie . . G. .452461. 71 După M. în Canadian Psychiatric Association Journal. . pp. distanţă sau divergenţă faţă de mediu social exprimată prin: . impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi agresivitate (72% dintre delincvenţi). dorinţa realizării uşoare. egocentrism (41% dintre delincvenţi). a motivelor superioare de ordin social (învăţare. K. Beyer. Un inventar al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi. G. ca element de modificare a comportamentului.147 68 34 .un slab control şi chiar absenţa controlului asupra impulsurilor. al XVIII-lea când francezul PHILIPE PINEL introduce termenul) este cea mai veche tentativă de explicare a delincvenţei.

regresia la a fi din nou copil şi uneori „fixarea” la u anumit stadiu al evoluţiei: stadiul oral cu dependenţă de mediul matern.73 Din perspectivă psihanalitică devianţa în general şi delincvenţa în particular a putea reprezenta „mecanisme de apărare” ale eului. pp. Lacan completează această perspectivă cu una cultural-istorică asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. dezordine. ar genera un traumatism care reapare la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate generatoare de acte impulsive şi agresive. B. De ce război ? 74 E. Logan. afecţiune. protecţie. Cristina Neamţu. conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social. interdicţiile severe.raţionalizarea – justificarea faptei prin reinterpretarea normei sau situaţiei în scopul conservării stimei de sine (negarea responsabilităţii n-a fost vina mea. La originea a treia mare înfrângere a orgoliului uman. indisciplină. stadiul anal tradus prin agresivitate. un protest apolitic contra inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţilor. pământul – o planetă oarecare şi Darwin . negarea răului făcut şi alţii fac. distorsionând-o. Carenţele afectivităţii materne. Acest fenomen este amplificat de tendinţele asocierii în subculturi. Printre principalele mecanisme de apărare. Prentice Hall. Conceptul de mecanism de apărare desemnează diferite tipuri de rezolvări aparente a problemelor care au determinat o tensiune emoţională şi care au ca efect diminuarea suferinţei psihice. după Copernic. t5endinţa către gândirea magică. P. op. 95-97. Perspectiva devianţei comportamentale. agitaţie.reveria-evaziunea – evadarea într-o lume imaginară în care trebuinţele sunt satisfăcute . sistemul defectuos de sancţiuni. Clement. stadiul falic care se traduce în incapacitatea de astabili relaţii. Walker. negarea victimei a meritat-o. delincvenţa exprimă un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei. Eul şi sinele. psihanaliza demonstrează că “eul nu e stăpân la el acasă”. violenţă. refuză efortul şi caută securitatea. Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte. Eysenck. E. Plecând de la concepţia originară a lui S. adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. unii analişti (H. împiedică dezvoltarea autonomiei morale întărind motivaţiile negative ale conduitelor care violează norma morală. C.W. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului.2. Plasat într-un mediu defavorizat.J. Delincvenţa apare ca efect al deficienţelor. vilenţă. acuzarea acuzatorilor nici voi nu sunteţi mai buni. Englewood Cliffs. sau absenţa identificării cu tatăl. cit. Dintr-o perspectivă care ar putea fi numită psihopedagogică. reverie. New Jersey. care realizează o socializare negativă. Mecanismele de apărare funcţionează la nivel inconştient pentru protecţia eului de realitatea ameninţătoare. proiectate asupra celor din jur. apud. Din această perspectivă. cu Erosul. 73 Vezi S. un comportament delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase. Clinical Procedures for Behaviour Therapy.omul fiinţă pe scara evoluţiei. Freud. mai ales Totem şi tabu.şi inter-personale generate de eşecul rezolvării complexului Oedip. Freud.negarea . în Thanatos. dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi cei mai importanţi. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă.refuzul recunoaşterii şi uitarea problemei . Dincolo de principiul plăcerii. 2. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale dobândind tulburări psihomotorii şi sexuale. care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii. Infracţionalitatea apare ca produs al sublimării frustrărilor.. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare) Abordarea sociologică completează punctul de vedere psihologic punând în dependenţă tendinţele de delincvenţă cu mediul familial şi socio-cultural.Analizele de orientare psihanalitică72 atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică manifestă prin conflicte intra. socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate. p176. Frustrarea şi agresivitatea sunt originate în pulsiunea morţii. egoişti ce doresc să fie satisfăcuţi imediat. imaginaţie. Angoasă în civilizaţie. Din această perspectivă. A. Skinner) pun accentul pe erorile educaţiei şi socializării morale ca eşec al asimilării şi internalizării normelor de conduită. Erikson şi J. 72 35 . literatura de specialitate include74: . 1981. Hedberg.

frecvenţa şi intensitatea asociaţiilor diferenţiale este factorul-cheie care oferă individului posibilitatea opţiuni pentru acte delincvente Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele enunţuri formulate de către Sutherland în colaborare cu Donald R. H. Soluţia prevenirii trebuie căutată la nivel microsocial. Momentul decisiv în orientarea tânărului pentru o carieră delincventă este afilierea sa la un grup ce promovează valori specifice devianţei. 1966. Modelul deviant nu se învaţă însă prin simplă imitaţie. sau să muncească pe cel cinstit)77 Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. p89. ulterior completată şi republicată). d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei. D.acestuia s-ar afla o stare de insecuritate care generează conduite agresive. Teoria „asocierilor diferenţiale”. În teoria asocierii diferenţiale. h) atât comportamentul criminal. indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Comportamentul delincvent este rezultatul conflictului de adaptare a tânărului la mediu. Tinerii având o mai redusă experienţă sunt mai vulnerabili la influenţele care duc la comportament delincvent. g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei.Sutherland. Tarde considera delincvenţa produs al imitaţiei care este învăţată prin contactul repetat cu alţi delincvenţi. impulsurilor. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă. Dacă oamenii se angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant. Sutherland. atitudinile. c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal. intensitatea lor şi vârsta. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale. f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor. apud S. Ed. Cressey 76: a) comportamentul criminal este învăţat. Rădulescu. profesor la Universitatea din Indiana. Principles of Criminology. Sociologia devianţei 77 E. ci în cadrul proceselor de comunicare socială şi al interacţiunilor individuale. normele şi comportamentele lor devin accesibile şi altora din comunitate.R. Evoluţia spre delincvenţă este determinată de asocierea la modele de comportament criminale şi foloseşte aceleaşi mecanisme psihosociale ca şi cele implicate într-o carieră nedelincventă. Lippincott. durata. Durata. cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ. conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice vârstei şi individului. aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite. Prin interacţiunea cu “alţii senificativi”. EDWIN SUTHERLAND75. 1939 (publicată în 1924 sub titlul Criminologie. Principes de criminologie. e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor (favorabile sau nefavorabile). b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării. Sutherland. Cressey). Cressey. devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei „subculturi deviante” prin care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Paris. a direcţiilor specifice ale motivelor. criminalitatea este învăţată în cursul socializării prin interacţiune şi comunicare. Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă de un sociolog al Şcolii de la Chicago.H. valorile. 76 E. (completată de teoria transmiterii culturale –D. priorităţii. proces care intensifică agresivitatea şi nevoia de conflict. ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Încă G. frecvenţei. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare E. 75 36 . intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale. raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament. Cujas. Philadelphia. Differential Association Theory.

eterogenitatea populaţiei. insatisfacţia socială şi individualăşi. Juvenile Deliquency and Urban Areas. Pentru aşi restaura stima de sine. neclasaţi. Boston. norme şi valori proprii. nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. 80 A. Bartollas. M. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc. pp. în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut.” 80 Acestea sunt caracteristici ale „bandelor” sau „grupurilor de la marginea străzii” teoretizate de către unii sociologii americani (A. 1997.sistemul a fost nedrept cu mine . care realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal. Principalele atitudini împărtăşite de membrii subculturii delincvente şi care precipită implicarea membrilor în acte criminale au fost descrise astfel 81: . Banda funcţionează prin consensul membrilor care respectă un anumit cod de drepturi şi obligaţii mutuale. inseparabilă de viaţa comunităţii” 78 În consecinţă.436. Pe scurt. 1942. stimulat de către ceilalţi şi în special de către co-vârstnici. Chicago. 1955. . ci devii. Teoria subculturilor delincvente formulată de A. Din acest motiv şi din altele. Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii. comunicare. să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale. Delinquent Boys.146. Allyn and Bacon.ai nevoie de grup pentru protecţie şi suport emoţional. Cohen. asemănătoare precedentei este formulată de către alţi teoreticienii şcolii de la Chicago.trebuie să câştigi respectul celorlalţi prin forţă. nevoia de a fi recunoscut. comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după generaţie. cu cartierele din care provin desenând hărţi ale criminalităţii. ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători. În aceste grupuri predomină frustrarea. 1971. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului. . ca o reacţie funcţională. iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Shaw şi H. A. ca urmare. copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Duculot. p. p. Gordon. În urma studiului comprehensiv asupra delincvenţei juvenile întreprins de COHEN (1955) autorul conchide asupra faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală.Cohen. ei fiind perdanţi. Oraşul modern are întotdeauna arii de delincvenţă. diferite sau chiar opuse faţă de cele ale societăţii. Juvenile Delinquency. Teoria dezorganizării sociale. 81 C. M. 134. în raport cu principiile sub-culturii sale. cu nevoia lor de prietenie.prin socializare. cit. C. op. The Free Press. dar le inversează sensul. în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea scopurilorGrupul reprezintă pentru un adolescent o posibilitate de a compensa toate celelalte frustrări. 26. Clifford SHAW şi Henry MAC KAY (1942).cel mai slab va fi întotdeauna exploatat. sociabilitate. p. The University of Chicago Press. Neamţu. Cohen. promovează un sistem de relaţii. tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” 79. apud C. slăbirea controlului social. dublarea sinuciderile şi creşterea semnificativă a delincvenţei). Mac Kay.K. New York.dacă nu ai grijă de tine. 85-86. La Déviance. . .Cohen continuă teoriile anterioare. 78 79 37 . nimeni nu va avea (sentimentul abandonării). „Teoria grupurilor de la marginea străzii” are ca punct de pornire caracteristicile psihosociale ale adolescenţilor. acceptat. reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător. criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral. bunurile materiale sunt totul. Gembloux. decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei. cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător. în cartierele sărace „delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială. ca efect al urbanizării (urbanismul tulbură ordinea tradiţională prin varietatea normelor.în viaţă. membrii acestor grupuri resping valorile adulţilor şi instituie valori şi norme proprii. p. nu te naşti delincvent. Yinger). Conduita delincventului este normală.

Frustrarea este experienţa afectivă a eşecului. p. efectiv şi adecvat.exhibarea unor atitudini convenţionale. Scripcaru. Causes and Prevention of Juvenile Delinquency. s-a descoperit prezenţa acestui factor în etiologia fenomenului în proporţie de 82% din cazuri.agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării . În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de comportament. . P.transformarea. Travis HIRSCHI83 în 1969 a avansat ideea că legăturile sociale puternice care îi fac pe oameni să respecte normele au câteva caracteristici definitorii. Sentimentul de frustrare declanşează o tensiune emoţională puternică şi nevoia de descărcare corespunzătoare. Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă natură care îl împiedică să-şi satisfacă o conduită percepută ca legitimă. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social? Construind pe teoria lui Durkheim. . de modul cum percepe blocarea trebuinţe ca legitimă sau ilegitimă. astfel încât frustrarea să fie evitată pe viitor. de temperament. Hirschi. pe care familia şi şcoala îl pot amplifica. Alături de starea de frustrare există şi sentimentul de frustrare. efectuat de societate. . motiv pentru care a fost frecvent asociat cu agresivitatea. teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunităţii şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. . Teoria „frustrareagresivitate”. Atât toleranţa la frustrare. 83 T. elaborată de psihologul american J. 1999. şi din lipsa unui control extern. ci “conformismul”.apariţia reacţiei agresive depinde de toleranţa la frustrare a individului. Gh. de norma de internalitate.82 Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol. efectuat de individ. Walter RECKLESS şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce. Autocontrolul presupune: .interpretarea situaţiei frustrante şi degajarea unei concluzii privind legitimitatea frustrării. . Pirozynski. . Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu este devianţa.frustrarea nu determină în mod automat agresivitatea. 118. Boişteanu. ci o stare de anxietate care poate determina sau nu agresivitatea. Editura Psihomnia. pp. prin creativitate a situaţiei frustrante într-o situaţie în care individul să fie potenţial valorizat. cât şi agresivitatea sunt trăsături formate în cursul socializării. care reprezintă tot atâtea forme de control social la nivelul societăţilor tradiţionale: T. chiar în zonele cu criminalitate ridicată. 47/1977. prin compensare. 82 38 . Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern. Dollard în 1939 se bazează pe următoarele postulate: .există stări de agresivitate patologică constituţională. nr.exprimarea frustrării într-o formă acceptabilă din punct de vedere social.Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare” încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Iaşi. Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi extern. Este în acelaşi timp adevărat că frustrarea afectivă este una dintre cele mai frecvente cauze ale problemelor de comportament.amânarea reacţiei agresive. Epistemologia în psihopatologia relaţională şi medicolegală. de lungă durată.323-341. care poate determina dereglarea conduitei individului. unii tineri nu ajung delincvenţi. Social Inquiri.frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii arată că : . care nu sunt determinate de frustrare. Răspunsul lor este acela că dezvoltarea unei imagini bune despre sine a unei persoane serveşte ca izolator faţă de subcultura delincventă înconjurătoare şi ca un mecanism de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune. Toleranţa scăzută la frustrare este asociată în special cu egoismul.

112) Agresivitatea este „orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte. răspuns biologic la comportamentul cuiva care ne lezează moral sau fizic. afirma Hirschi. le temperează comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă. chiulangiul. convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare. corelaţie între agresivitate şi sadism. Ştiinţifică şi Enciclopedică. astfel. Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi. sau investiţia oamenilor în construirea unei cariere sociale legale. în vederea producerii unor prejudicii. comportamentul agresiv poate fi considerat drept o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv. influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge. era mai puţin probabil ca ei să dorească să-l schimbe. Dicţionar de Psihologie. ci un instinct necesar. fără provocări. 1997.” (Ursula Şchiopu. în funcţie de finalitatea adaptativă distinge agresivitatea reactivă. persoane sau către sine. slujbe cu normă întreagă. Agresivitatea prosocială. omul sărac. cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale.. care se consumă în plan acţional sau verbal. Structura (sau rezistenţa) interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii. scăderea glicemiei care pot intensifica agresivitatea. Influenţele biologicului asupra declanşării reacţiilor agresive: influenţe neuronale. Neculau. care se regăsesc ca forme de vârf ale manifestării la nivelul delincvenţei (M. Fromm subliniază existenţa unei agresivităţi maligne legată de tulburări sexuale. prieteni). Structura (sau rezistenţa) exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie. după toate probabilităţile. agresivitatea verbală. Mult mai expus este şomerul. Petcu. agresivitate 84 Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru. şi agresiunea proactivă. declanşator al conduitelor deviante sau delincvente. Frustrarea la rândul ei nu declanşează automat agresiunea şi nu orice agresiune este rezultatul unei frustrări (există agresivitate constituţională . 1987. cooperare. căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. p. în paranoia . atunci riscul socializării ratate este mult mai mare.58) În contrast cu agresivitatea ostilă care urmăreşte să facă rău este agresivitatea instrumentală care urmăreşte atingerea unor scopuri practice. lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent. un răspuns la o frustrare. infractorilor. ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresiune. constituind reacţia sa la o opoziţie. p. masculii sunt mai agresivi decât femeile. Babel. p. Fromm. 19). făcându-i. reală ori numai imaginară. ca rezultat al unui proces decizional. un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. manifestarea plăcerii de a lovi sau cauza suferinţe. 39 . toleranţă. Angajamentul. cei a căror miză socială este scăzută şi nu riscă să piardă prea mult. Agresivitatea84 nu este un rău în sine.163. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât cei mai tineri. agresivitatea antisocială care contravine normelor sociale. a unor răniri. care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul. Bucureşti. Manual…. În consecinţă. atunci riscurile delincvenţei sunt minime. distrugeri şi daune” (A. sancţionarea copiilor. ceea ce îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi. definiţie în Dicţionar de Psihologie socială Ed. „comportamente încărcate de reacţii brutale. Mecanismele psihosociologice de frustrare-agresiune implicate în delincvenţă nu au o cauzalitate uniliniară. Bucureşti. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial. influenţe hormonale. datorită diferenţelor de natură hormonală. există formaţiuni nervoase care în urma stimulării electrice. Cu cât lipsesc constrângerile impuse.Ataşamentul implică legăturile puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Ideea fundamentală a acestui slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii. Ed. E. de închidere în sine în cazul unei situaţii frustrante pentru individ (Ana Bogdan –Tucicov. „formă de comportament ofensiv a individului.) . tulburare a instinctelor sexuale. Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante. Delincvenţa se datorează capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor frustrante (unei „toleranţă” scăzute la frustrare). din partea celorlalţi”. spontană şi nonadaptativă. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie.în epilepsii. sancţionarea răului. declanşează agresivitatea. dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată. Opus este comportamentul autistic. vecinătate. fizică Etologii pun accent pe valoarea adaptativă a agresivitţii. În anii ’60. p. Freud şi Konrad Lorenz pe instinct. să acţioneze în moduri “responsabile”. destructive şi de atacare. fără ataşament). ci mediate de variabilele individuale. Relaţii cu alţi oameni importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora.

Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale. “respectabili”. Agresivitatea este un răspuns la frustrare (John Dollard) dar nu orice frustrare duce la agresivitate. guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. Agresivitatea. respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan. Polirom. Iaşi. aparent. lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor deviant. subculturi violente. A. mass-media. întărirea tendinţelor spre violenţă (în special TV)) L. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Eliot Sorel. „Subcultura” se reproduce apoi. accesul la tehnica necesară etc. forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme. teoria controlului joacă un rol în explicarea devianţei. agresivitatea este mai puternică (teoria transferului de agresivitate). Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile atât în ceea ce priveşte starea deviantului. mediul social. prin care tânărul se retrage într-un univers propriu. exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă. Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Modelul conflictual are ca normă de bază violenţa. Sorel. g. GORDON în teoria „subculturilor deviante” şi a „grupurilor de la marginea străzii” susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii. Familiile dizarmonice. Festinger introduce noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă definită ca fiind un element ce intervine atunci când este încălcată.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii protejând mai bine obiectele care atrag delinctul. pp161-177. în A. Bandura (1968) lansează teoria învăţării sociale a agresivităţii. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianţă şi nu în alta. împiedicată. cât şi delincvenţa celor bine integraţi în subcultura lor. dar nu poate să se menţină singură. cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii. proximitate. CUSSON (1990. Pe scurt. ci violenţa 85. dacă acest comportament este întărit. tinerii încercând prin fraudă. Manual de psihologie socială. agresând o păpuşă din material plastic. care se bazează pe valori de tip delincvent. implicând generaţii succesive a căror copii reacţionează într-un mod asemănător nevrozei. furt. supraveghere). Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant.). activităţi delinctuale comise de oameni cu statut superior şi. mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: Modelul delincvent. 2003. Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă. ceea ce conduce la apariţia unei stări de tensiune si conflict între tânăr şi mediul lui. 85 40 . A. atracţie. COHEN şi M. ci şi natura sistemului de valori al acestei comunităţi. este incapabilă să explice crima gulerelor albe. şantaj să obţină câştiguri materiale. În final. Astfel. Modelul evazionist sau de izolare. Nr. sau nerealizată o nevoie legitimă a tânărului. cât şi a obiectului. Modelele de conduită agresivă se regăsesc în familie. care sunt bine integraţi în comunităţile lor. problema pare a nu fi atât integrarea în comunitate. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. Revista de Criminologie şi de Criminalistică. (Actorul cu spectacolul agresiv. 1/1999 Vezi Nicolae Mitrofan. anxietate generatoare de violenţă.accidentală sau câştigată. Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil. p. prin faptul că pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii. Neculau (coord. De asemenea sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delinctuale (e. sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de E. cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune. cu conflicte tensionale generează nesiguranţă. Aceste modele apar deseori în forme combinate Teoria situaţională.

De pildă. este tot mai dificilă1ă menţinerea coeziunii sociale. în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute. R. cel mai răspândit mod. În acest sens. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. prin structurile pe care ea le generează. a individului care este în societate fără să fie: „bolnavi mintal. Este şi cazul României de deceniului trecut. pe măsură ce societatea devine tot mai complexă. Dezorganizarea socială. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a structura un comportament adecvat. K.3. prin diferite bariere structurale. Pe această bază teoretică. Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât scopurile. sau de recesiune. R. E mai puţin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie superioară sau la o instruire specializată să aibă “succes”. pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni). 1) Tensiunea structurală (teoria anomiei) Această teorie pleacă de la analiza conceptului durkheimian de anomie. MERTON (1938) reformulează şi dezvoltă teoria arătând că anomia se naşte dintr-o tensiune structurală. cerşetori.arderile motoarelor cu combustie internă). ceea ce generează devianţă 86.g. Paris. exilaţi.. persoana care foloseşte “informaţii de la o persoană care are acces la informaţii confidenţiale”. din cauza lipsei de mijloace adecvate. în procesul de urbanizare reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate. iar rata criminalităţii apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate şi mijloacele de care dispune individul. paria. vagabonzi. un interes aparte în sociologia devianţei şi sociologia culturii îl prezintă mass-media (devianţa observată – producţii de film etc. vinovată de fenomenul delincvenţei este societatea. Conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. Merton face distincţie între cinci moduri de adaptare a individului la situaţia la care ia parte: Conformitatea. revoluţionarul 86 87 Durkheim susţine ideea că sinuciderile variază invers proporţional cu gradul de integrare religioasă. Inovaţia. Anomia înseamnă insuficientă integrare şi este o caracteristică a modernităţii. Starea de derută normativă este însoţită de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea autorităţii controlului exercitat de instanţele abilitate. care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative(e. dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri (e. Pentru acestea. 1965. care pot stimula imaginaţia şi imitaţia). Delincvenţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes. drogaţi etc. în marile crize sau depresiuni.g. când o persoană acceptă scopurile culturale standard. anxioşi. K. birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar. dar nu toţi pot avea “succes” în aceşti termeni. rătăcitori. beţivi cronici. p. Plon. Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural totuşi acţionează în moduri aprobate de societate (e. cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor.” 87 În final. care desemnează situaţia caracteristică crizelor de creştere. lunatici. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare) Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Tendinţa spre conformitate sau spre delincvenţă este dependentă de statutul fiecărui individ..186 41 . Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi.. cât şi mijloacele aprobate cultural. domestică şi politică. Încălcarea normelor este un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit de organizare a societăţii. normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Eléments de théorie et de méthode sociologique. Merton.g. 2.

cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. ca să se menţină cel puţin la un nivel minimal de existenţă. justiţie. dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. capitaliştii. SPITZER (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. acceptabile social. Dacă teza are o anumită valabilitate pentru geneza şi dezvoltarea burgheziei industriale. Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc în modalitatea de adaptare: Nr. 42 . sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate. La fel ca teoria tensiunii structurale.. crt. cu accentul său de profit. devianţa este mai frecventă în clasa de jos. el afirmă că. capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal.g.. Din această perspectivă. De pildă. sociologul german MAX WEBER. întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi. În mod similar. Mai mult capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă. Totuşi. fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”). legitimitatea provenind din monopolul puterii şi di utilizarea forţei (poliţie. teoreticienii se întrebă „ale cui reguli” sunt încălcate? Ale celor elaborate de către cei bogaţi. Acest conflict îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului. În opinia lor. Quinncy (1974. sunt mai puţin accesibile. băutura. fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Normele care stau la baza ordinii normative dominante sunt variabile în raport cu regimul legitim. consideră că societatea este una a raporturilor de dominaţie. chiar acele crime care par neînsemnate (e. Fiind o încălcare a regulilor. Contemporanul lui Durkheim. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal. şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar. teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică a societăţii influenţează sfera politică. ei definesc ca fiind delinct sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat prin capitalism. 2) Teoria conflictului. Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale. în cazul căreia căile pentru succes. Pe de altă parte. jocurile de noroc. mai curând decât în individ.g. armată). ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale şi nu în individ. 1 2 3 4 5 Moduri de adaptare Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune Scopuri + + ± Mijloace + + ± Potrivit teoriei tensiunii culturale. Poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţele spre conformism sau devianţă. între timp s-au mai schimbat unele lucruri. Astfel. implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în contrast cu devianţii. angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie. acest comportament este definit delinctual. Rămân însă multe aspecte ale devianţei neexplicate de această teorie. îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. dar nu valorile culturale sunt vinovate pentru aceasta. o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. individualiştii neînduplecaţi. ci diferenţierile sociale.sau cel care protestează pentru drepturi civile). cei al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e. sursa devianţei este în structura socială şi în cultură. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei. pentru a fi respectate de către cei săraci. controlează sistemul legal.

. Un act de devianţă secundară poate. de cele mai multe ori. violatori. O identitate reală este întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care să contamineze identitate virtuală. p. nu devianţa produce controlul social. în zilele noastre. În final. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin. ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile. Şi teoria reacţiei sociale are câteva unele limite: unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice. Asiles. identitatea socială are două dimensiuni. ca urmare. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise. Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat deviant. Paris. generează ca efect pervers o mişcare centrifugă. care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o “carieră deviantă” (Goffman. dacă sunt observate. faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. care poate duce la alte acte deviante. Pentru unii. etichetarea publică ca deviant şi. Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este. Minuit. Becker. 43 .g. aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau. La Déviance. astfel încât reacţia socială creşte probabilitatea comportamentului deviant. acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul. ci devianţa secundară (recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop. pentru a-l face să se conformeze identităţii prezente deviante. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat. după frecvenţa şi după combinaţiile lor. susţine EDWIN LEMERT. atribuită de altul pe baza unor aparenţe şi una reală care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. 1968. teoria reacţiei sociale sau de marcaj sau teoria etichetării. care face din individ o fiinţă discreditată. 1963). 59. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „Pe scurt. duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane. de asemenea. GOFFMAN. în care unele pot conduce la altele conform unei progresii caracteristice” 89 Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. (1961). deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru 88 89 E. Reacţia socială în faţa deviantului. În consecinţă. A. Goffman. Pentru E. Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). cu îndepărtarea de normalitate.g. ci puncte de vedere” 88. p. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută. Această teorie este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit. Deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante.3) Teoria etichetării. Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). dar . acea etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei. Goffman) este că nici un comportament nu este în mod automat deviat. ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. există oameni în închisori (e. Diverse societăţi (şi diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind deviate. Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (Lemert. nu există devianţi. „criminalitatea contabilizată”). ci controlul social creează devianţă. Definiţiile devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro).179. noi suntem cu toţii nişte contravenienţi. Erikson. nu se întâmplă astfel. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul deviant. Cohen. cea virtuală. dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. o expresie a nonconformismului adolescentin). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi. Devianţa reclamă o definiţie. considerat un accident banal. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat. efectele ei putând fi reversibile. La rândul ei.

culturalismul şi teoria etichetării sunt cele trei cadre de analiză cele mai frecvente la care ajunge sociologia 90. pp.36. sunt etichetaţi Albert Ogien. Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în următorul tabel: 91 Tradiţionale Modele teoretice Anomie Transmisia culturală Moderne Controlul social 90 91 Întrebări DE CE se încalcă normele? DE CE este devianţa caracteristică unor grupuri? CE obligă oamenii să încalce norma? Funcţionalism ul CE păstrează ordinea socială? Conflictul social CUM conduce la devianţă accesul inegal la resurse? Teoria etichetării CUM reacţionează societatea faţă de devianţă? Presupuneri Este o caracteristică patologică Este un comportamen t învăţat Cauză Ruptura scopuri/mijloace Exemple Clase sociale defavorizate Socializarea valorilor subculturilor Bande delincvente Este normală Absenţa legăturilor cu ceilalţi.ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite. nu o realitate efectivă Este un răspuns normal la situaţii competitive Este relativă. de cei care au autoritate. Sociologia devianţei. p. Vezi S. ca fiind deviante. cu societatea Refuzul conformităţii Indivizi slab integraţi Este o stare potenţială. Rădulescu. Iaşi. 88-89. 2002. 1998. M. Polirom. lipsiţi fiind de putere. Sociologia devianţei. depinzând de cei ce etichetează Cei ce refuză scopurile sociale Inegalitatea socială Conflictele între clasele favorizate şi cele defavorziate Faptul de a nu semăna cu ceilalţi Cei care. Astăzi. Editura Victor. 44 . fucţionalismul.

status social. Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă”. tipul infracţiunii. ş. În 1986. există o relaţie între clasa socială şi rasă care afectează rata criminalităţii. Frecvenţa crimelor creşte proporţional cu mărimea oraşului. instrucţie şcolară. toxicomanie. un factor în diferitele tipuri de delincte comise. violenţă. între care există legături foarte strânse 92. sex. dar este inegal distribuită pe cartiere. 1987). O mai mare parte dintre devianţi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie şi cea de sus. atac la persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. omucidere şi sinucidere. alcoolism. Sociologie. ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave. de asemenea. delincvenţa concentrându-se între 14 şi 24 de ani. Pe de altă parte. Bucureşti. Unele delincte sunt legate automat de gen. Caracteristicile sociologice ale deviantului Caracteristicile sociologice ale deviantului oferă numeroase date interesante pentru analiza şi. Clasa socială joacă un rol în devianţă. agenţii care aplică legea deseori sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbaţii. Clasa socială este. când aceştia constituiau 12% din populaţie. pentru predicţia fenomenului deviant. Portretul statistic al delincventului Analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase variabile. 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite. Devianţii sunt relativ tineri. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant. bărbaţii comit delincte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Giddens. omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. toxicomania. de la vârstă. Pe de altă parte. De asemenea. De asemenea. profil psihologic. Pe măsură ce drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale. În final de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delinctele împotriva proprietăţii. asociat cu delincvenţa. 45 . originea etnică. este mai probabil ca delinctele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă. s-ar putea ca diferenţa în ratele delinctelor lor să scadă. Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. de asemenea. 2001. Acumularea datelor statistice permit. iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină. De asemenea. majoritatea criminalilor sunt albi. mai ales. după John Braithwaite (1989). violul este o infracţiune preponderent masculină. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. Totuşi. să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către: • individ de sex masculin • între 15-25 de ani • celibatar • cu reşedinţa într-un oraş mare • care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială • are rezultate şcolare mediocre • este în relaţii bune cu delincvenţii Aceşti indivizi ar mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: 92 Pentru mai multe date statistice vezi A.V. delinctele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc şi de sus. probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din clasa de jos. Mai mult. Furturile. Genul este. După toate probabilităţile. familie. categoria socio-profesional. rezidenţă.a. tâlhării. All. probabilitatea de a comite delincte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. Totuşi.

Având ambiţii nerealiste. Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv. • Stigmatul social Un număr de forme de comportament deviant poartă cu ele un stigmat social. din punct de vedere strict psihologic. noi numim violarea lor “crimă”. La société criminogène. ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Criminologul francez J. plăcerea primejdiei etc. Portretul-tip al delincventului: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de stat. 46 . în care îşi pierde timpul. boala mintală poartă un asemenea stigmat. inevitabil. inovaţia este o formă de devianţă care poate fi 93 94 Apud. indiferenţă afectivă. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. neatenţia proprietarilor. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. Etichetarea actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate.42. a cedat capriciilor sale. dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clar deseori fac ca diferite forme de comportament sã fie considerate “ciudate”.• • • • ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare ar avea aspiraţii profesionale înalte ar fi foarte legaţi de părinţii ar crede în respectarea legii. Devianţa poate servi societatea. De asemenea. p. “excentrice”. Devianţa şi societatea Durkheim (1895) precizează că devianţa există în toate societăţile şi îndeplineşte câteva funcţii importante. Paris. Definirea oamenilor neconvenţionali mai degrabă ca “devianţi” decât “deosebiţi” afectează serios modul în care alţii tratează astfel de indivizi şi. personalitatea criminalului se caracterizează printr-un nucleu alcătuit din patru componente: egocentrism. Pinatel. Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acţiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel. 1971. modul în care persoanele astfel definite ajung sã se considere ele însele. ea este eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de relaţiile şi procesele sociale. invaliditatea şi chiar bolile fizice. dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. mediul dezorganizat. reacţia societăţii la comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială. nepăsarea poliţiei. Este orientat atunci spre un program minimal. agresivitate. astfel clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri. corelate cu aptitudini fizice şi intelectuale specifice criminalului. eşecul pedagogic. aşa cum poartă handicapul fizic. prezentând alternative la normele şi valorile existente putând duce la schimbarea socială. potrivit lui Merton. De pildă. Implicaţiile sociale ale devianţei Sociologii nu văd devianţa ca un atribut al persoanei. Calmann-Lévy. unind oamenii în spatele acelei reacţii. În societatea noastră. labilitate. Capătă obişnuinţa de a lenevi. laxismul justiţiei. el abia ştie să scrie şi să citească. J. subzistând datorită ajutorului mamei. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta. Pinatel pleacă de la ideea că numai „ocazia socială” generată de circumstanţele mediului poate permite predispoziţiilor şi caracterelor psihice să se manifeste 94. se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Edit. La mijlocul ciclului şcolar. Ogien. “deosebite” sau “trăsnite”.”93 Rezumând cauzele delincvenţei ar fi: lipsa educaţiei primare. care l-a răsfăţat.

aşadar. ci şi absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze.considerată nu numai pozitivă. Dacă acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază. 47 . este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional.luptat pentru drepturile femeilor). cei care au . devianţa este rezultatul unui proces social. Cei definiţi devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului (e.g. el depinde şi de zona specifică în care apare. Pe scurt. Devianţa.

cultural. d) fapta este probază juridic şi sancţionată ca atare. psihologică. Varietatea şi diversitatea acestor comportamente sunt influenţate în mare măsură atât de caracteristicile diverşilor factori sociali şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activităţile lor. impun adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie. delincvenţa este un fenomen deosebit de complex. c) prezintă o intenţie antisocială deliberată. economică şi culturală. producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor. 1. moral sau imoral. incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică. În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (criminalitatea). urmărind un scop distrunctiv. 48 . sănătatea şi integritatea persoanei în societate. sociologică. concretizate fie în acceptarea şi suportarea acestora. prospectivă. legal sau ilegal. Pentru acest motiv. Această zonă nu este însă precis delimitată sau circumscrisă. dimensiunea statistică.VI. Această variaţie de comportamente se datorează şi faptului că find elaborate într-o manieră generală şi impersonală. cât şi pe cele inovatoare. care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de mormele juridice cu caracter penal. c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale. pot lua formă de devianţă socială sau delincvenţă (criminalitate). geografic etc. juridică. normele sociale şi juridice nu stipulează în detaliu nici modalităţile şi nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statutul lor social. având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizulor şi grupurilor. stabilizând astfel zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului indivizilor. drepturile şi libertăţile individuale. În sensul său cel mai general devianţa socială desemnează nonconformitatea. în interiorul ei putând apărea „puncte de toleranţă“ sau de permisivitate unde comportamentul individului poate varia sensibil depăşind limitele normative şi instituţionale acceptate. b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală. Un comportament delincvent comportă după opinia lui E. Chiar dacă aparent delinctul. justiţie. cât şi de perceperea diferită a „mesajelor“ şi „codurilor“ incluse în norme. în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament a cărora gamă include atât pe cele conformiste „legaliste“. nonconformiste. licit sau ilicit. evazioniste sau deviante. normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept. Ca arate orice societate se confruntăîntr-o mare sau mai mică măsură cu manifestările de transgresiune a normelor care în funcţie de anumite criterii. ecologic. următoarele caracteristici: a) are o serie de consecinţe negative. Sutherland.H. se înfăţişează ca un fenomen juridic reglementat prin normele dreptului penal. instituţii de recluziune etc. el este primordial un fenomen social care se produce în societate.. În funcţie de aceste caracteristici. Aşadar. prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor Ca proprietate a grupului. b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială. Trăsăturile specifice delincvenţei constau în: a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea unor anumite acţiuni. evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu. fie în respingerea şi transgresarea lor. prin evaluarea şi măsurarea în procente a diferitelor delincte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social. adică cele împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăţi. abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor sociale. delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială care protejează ordinea publică.). viaţa. Putem defini delincvenţa ca fiind un ansamblu de acte şi fapte care violând regulile juridice penale. Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate.

copiii sunt iresponsabili. 6. modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente. dimensiunea sociologică. persoana nua re vârsta legală adultului. de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabontaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate. copiiii. de aceea ea trebuie tratată mai mult ca delincventă decât ca o persoană criminală. periculozitate socială a acestora. dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delincte. ce se află ca vârsta între perioada prunciei şi cea a tinereţii“. raţională şi emoţională. centrată de identificarea. c) inadaptarea socială. chiar dacă săvârşesc infracţiuni. intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate. copiii de regulă stau în casa părintească. În toate cele trei perioade de vârstă. dintre care cele mai importante sunt: a) copiii parcurg mai multe etape de dezvoltare până la intrarea în etapa maturităţii (20 ani). precum şi înclinaţia spre delincvenţă a unor indivizi şi grupuri. b) instabilitate emoţională. de negare a valorilor socialmente acceptate. Copilul poate fi definit ca „persoana tânără care apariţine oricăruia dintre cele două sexe. reparaţia bunurilor etc. dimensiunea prospectivă. c) minorii peste 16 ani răspund penal. explicarea şi prevenirea socială a delinctelor şi crimelor în raport cu multiple aspecte de inadaptare. merg la şcoală cu colegii sau în locuri speciale de recreere (tabere şcolare).). intim. total diferite faţă de adulţi: dacă adulţii sunt responsabili şi muncesc. provenită din exacerbareasentimentului de insecuritate prin care individul caută să-l suprime.). evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale. dimensiunea psihologică. gravitatea prejudiciilor produse. c) tinereţea (de la sfârşitul pubertzăţii până la începutul perioadei adulte).2. morală. sau chiar mai târziu (după unii autori 25 ani). Între copil şi adult există o mulţimea de deosebiri. deci până la împlinirea vârstei de 18 ani (afârşitul minoratului). răspund penal numai dacă se stabileşte existenţa discernământului în urma expertizei medico-legale. Pornind de la această definiţie se pot departaja cel puţin trei perioade de vârstă pe care le parcurge o persoană tânără: a) perioada prunciei (primii ani de viaţă. b) pe tot parcursul acesto stagii sau etape copiii prezintă caracteristici mai ales din punct de vedere calitativ. b) minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani. generată de carenţe educaţionale şi în ultimă instanţă de fragilitatea eului. adulţii au o viaţă sexuală regulată. 3. dimensiunea economică sau „costul“ crimei. în care se prepară infracţiunea. nu. 4. b) perioada copilăriei (între pruncie şi adolescenţă). Pentru a înţelege şi mai bine comportamentul deviant al minorilor şi fenomenul delincvenţei juvenile este necesară o caracterizare psihologică şi psiho-comportamentală a acestora. d) duplicitatea conduitei manifestată în discordanţa dintre două planuri: cel al comportamentului teinic. evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal. atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea discernământul etc. motivaţia şi mobilurile comiterii delinctului. Psihologii şi sociologii care s-au ocupat de studiul conduitei deviante a minorului au ajuns la evidenţierea unui profil psihologic al acestuia: a) înclinaţia spre agresivitate bazată pe un fond de ostilitate. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen este necesar să se facă o diferenţiere în cadrul categoriei largi de minori şi din punct de vedere juridic astfe: a) minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal. 5. c) până la deplina maturizare psihică. evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delincte din punct de vedere material şi moral (costuri financiare acordate victimelor. dimensiunea juridică. evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei. 49 . martorilor. adulţii sunt mai raţionali şi controlaţi. ei se joacă mai mult. copiii sunt mai emotivi şi mai iraţionali.

intelect redus.intoxicaţie (alcool. neastâmpăraţi. . c) au atitudini ostile.. sfidătoare. irosire abundentă a banilor. Factorii care determină comportamentul deviant al minorilor pot fi împărţiţi în două mari categorii: . individuali. socio-cultural provin într-o proporţie mai mare din familii neînţelegătoare. droguri). Care din aceste două categorii de factori este determinant pentru apariţia şi dezvoltarea comportamentului deviant al minorului. . distructivi (adesea sadici). . care erau corespunzători ca vârstă. Sociologii acordă un rol 50 . a unor sume de bani). tind spre exprimări directe. • în funcţie de numărul infracţiunilor comise: . delincvenţii sunt cu precădere de construcţie mezomorfică (sunt mai solizi. agresivi. dornici să se afirme în grup. . cu spirit de aventură. instabile. impulsivi. apartenenţă etnic etc. . Pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre comportamentele unui copil „normal“ si comportamentul unui deviant. au studiat cu ajutorul unei echipe interdisciplinare un lot de 500 de delincvenţi minori şi un lot de 500 de nedelincvenţi. astfel: a) din punct de vedere fizic. sunt plini de resentimente. • în funcţie de gradul de normalitate psihică: .particularităţi care s-au format sub influenţa unor factori externi. în funcţie de o serie de criterii: • prezenţa sau absenţa intenţiei: .particularităţi ale personalităţii în formare. . sunt încăpăţânaţi. sociali. nu se poate stabili exact. neafective. În prima categorie se include: .normal.prima infracţiune. au forţă musculară mare etc. economici. . • în funcţie de gradul de responsabilitate: . sex. mai ales cei familiali. neconvenţionali. şi au reuşit să scoate în evidenţă următoarele trăsături mai importante care deosebesc comportamentele deviante (delincvente) de cele nedeviante (nedelincvente). b) ca temperament sunt energici.cel al nivelului comportamental de reacţie cu societatea. de suspiciuni.mai multe infracţiuni (recidivism). . . Din cea de-a doua categorie mai importanţi sunt factorii socio-culturali. nesupuşi autorităţilor. lipsite de ţinută morală etc. statul socio-economic.factori interni.absenţa intenţiei. d) din punct de vedere psihologic. soţii Sheldon şi Eleaonor Gluck.dezorganizare psihică.particularităţile şi structura neuropsihică. Delincvenţii juvenili se pot clasifica la fel ca şi infractorii adulţi. perversiuni.predominant estrinsecă (interesul principal este orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi intrarea în posesia unor bunuri. • în funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente: . e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii.factori externi.perfect responsabil. . extravertiţi.predominant intrinsecă (interesul este orientat spre aspectul de conţinut al activităţii antisociale).).acte delincvente spontan intenţionate. socio-afectivi şi educaţionali din cadrul microgrupurilor şi macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat copilul şi tânărul. .anormali (bolnav mintal). patimi.acte premeditate..

situate în partea de sus a ierarhiei sociale „lumea bună“ şi o stare materială de invidiat. în primul rând interveni pentru a preveni alunecarea spre devianţă. dar numai modificând atât cadrul extern (social. cât şi pe cel intern (reorganizare. intervenţii corectiv-constructive. au o atitudine negativă în raport cu o anumită normă sau regulă de convieţuire. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi. că iau parte la micile lui 51 . Strategiile educţionale pe care le utilizează unii părinţi – şi sunt avuţi în vedere cei bine intenţionaţi – nu dau întotdeauna rezultatele dorite şi nu duc la crearea acelui optim educaţional. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii. fără a da însă dovadă de slăbiciune. Între aceste douăaspecte uneori se naşte o discrepanţă. care la rândul lor vor preveni reacţia delincventă chiar şi atunci când aceasta este stimulată de diverse surse (grup de „prieteni“. Acţiunea directă asupra comportamentului copiilor se exercită de către părinţi pe baza unei anumite strategii mai mult sau mai puţin sistematice adoptate de către aceştia din urmă. afectuoşi. dezvoltarea şi educarea copiilor lor minori şi au o influenţă hotărâtoare pentru formarea la aceştia a unei concepţii sănătoase despre viaţă. educţional. Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor. Nu se acceptă în totalitate ideea că toţi cei care sunt agresivi. Cunoscându-se acest lucru se poate. filme poliţiste. un fel de „instigatori ai agresivităţii“. modurile de relaţionalitate interpersonală care caracterizează grupul familial o perioadă de timp mai mare. care pot constitui modele sociale de urmat pentru copii şi care au o influenţă hotărâtoare asupra comportamentului lor de mai târziu. că unii copii cu caracteristici psihice negative şi crescuţi în medii nesănătoase (familii dezorganizate) nu comit acte delinctuale nici pe perioada minoratului şi nici când sunt adulţi. Realitatea a demonstrat că există şi nu puţini. Dacă părinţii conştientizează din timp această discrepanţă pot să-şi reorienteze fundamental sistemul de acţiuni educative în vederea realizării corecţiilor necesare. minori care săvârşesc acte condamnate de societate (delincte) chiar dacă provin din familii sănătoase. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el. înţelegători. prin care ei încearcă să răspundă la întrebări cum ar fi: Cum vreau să devină copilul meu? etc. În cadrul familiei părinţii îşi exercită direct rolul de educatori asupra propriilor lor copii. metodele educative folosite pot da randament pentru unul din fracţi şi pot eşua pentru celălalt frate.). Acţiunea indirectă se manifestă prin actele comportamentale şi prin activitatea cotidiană a cuplului. formează climatul educaţional familial. În acest sens se apreciază că „şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. metodele utilizate. Ansamblul stărilor psihice. asemenea surse devin stimuli. Părinţii exercită asupra copiilor lor influenţe educaţionale atât direct cât şi indirect. raţional). Uneori necunoscând suficient urmările modalităţilor educative utilizate unii părinţi ajung în faţa unor situaţii paradoxale: pe de o parte eforturile depuse. romane poliţiste şi alte activităţi cu caracter agresiv). Înclinarea spre devianţă şi adoptarea unui comportament infracţional rezultă din „întâlnirea“ spreifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte. Există însă şi situaţii. provin din familii dezorganizate sau fără posibilităţi materiale. Părinţii sunt obligaţi să asigure creşterea. dacă procesul educaţional eşuează. Printre cele mai importante funcţii ale familiei este şi cea de a educa şi forma tinerii în vederea integrării lor oprime în viaţa şi activitatea socială. a modului de comportare şi relaţionale în raport cu diferite forme şi valori sociale. Gilly a avut ca obiectiv stabilirea influenţei climatului familial asupra comportamentului elevilor şi a randamentului şcolar. De aceea marea majoritate a autorilor consideră că pentru a putea formula judecăţi predictive referitoare la comportamentul unui minor este necesar a se lua în calcul efectele specifice celor două categorii de factori.determinant factoriloir socio-culturali şi condiţiilor vieţii sociale în general. concrete. demonstrate de realitatea cotidiană. Cercetarea efectuată de M. pe care le-au obţinut. destul de maleabili în raporturile lor cu copilul. Procesul educaţional dacă reuşeşte aceasta va crea mecanisme de inhibare şi autocontrol a conduitei. aşteptările lor şi pe de altă parte rezultatele efectice. În schimb. terapii sportive etc. Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant.

văzându-l pe tatăl meu brutalizând-o pe mama. prin care «se 95 M. la rându. mamai. .dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale. am învăţat încă din copilărie că oamenii trebuie să se trateze brutal. Astfel. 4.modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat). poate contura serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea socială sau pot să se contureze anumite tulburări psihiatrice. a realizat următoarea clasificare a familiilor dezorganizate: 1. Bucureşti. 2. familia tip „cămin gol“ în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal.ei brutalizându-mi fraţii şi brutalizându-mă pe mine. de fapt. concentrarea. Iată spre exemplu ce relatează unul dintre aceşti infractori: „La mine viaţa şi violenţa era unul şi acelaşi lucru. starea de răzoi. Analiza climatului educaţional familial presupune cunoaşterea atmosferei de familie şi influenţa părinţilor asupra comportamentului copiilor lor. incapacitatea psihologică. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru disciplinar destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă“95. Ce este de fapt familia dezorganizată? Este familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive ca: desfacerea căsătoriei prin divorţ. 3. închisoarea. Gilly: „Elev bun. Editura didactică şi pedagogică.gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii. pegadogică şi morală.modul în care este perceput şi considerat copilul. modelele comportamentaler întâlnite în familia dezorganizată de apartenenţă. Mai mult s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant.J. . datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi: decesul. au ajuns să evidenţieze ca principală sursă a agresivităţii infractorilor. în mare măsură atmosfera din familiile dezorganizate. ci marile ei „lipsuri“: carenţa familiei. care duce la dezorganizarea familiei. decesul unuia dintre soţi etc. 5. i-a determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale şi asociale. fără ca soţii să constituie unul pentru celălalt un suport emoţional. 1976. familia incomplet unită sau nelegitimă. condiţii fizice cronic incurabile. elev slab“. . ca urmare a divorţului. . în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariţia conduitelor deviante. prezentată de aceştia prin autoanaliză. considerându-se că. Good (1961).gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor. Am înţeles încă de pe atunci că acesta este limbajul normal. Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori astfel: . W.modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere. Unii autori. . analizând viaţa unor mari criminali. a controlului precum şi a autorităţii acestora. lipsa autorităţii părinteşti. Familiile dezorganizate. . psihoza copilului sau a soţului. divorţul. familia în criză. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulării separării. divorţului sau părăsirii. . 52 . această convingere fiind susţinută şi de către diverse statistici care arată că un număr mai mare de delincvenţi provin din această categorie depăşit.necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală. Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că.modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor. 6.sistemul de aitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale. acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme). existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care determină fundamental eşecurile comportamentului de rol marital: retardarea mentală severă a copilului.

. în lucrarea sa „Educazioane familiare e societa“ oferă date privind influenţa climatului familial asupra comportamentului minorilor. . The Penguin Hill. 1965 53 .81% dintre delincvenţi cred că e-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl.7% din subiecţii delincvenţi şi 72. constituind o sursă de strs psihopatogen.imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58.84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor. Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenţi demonstrează faptul că. d) în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi.despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5. faţă de 13% dintre nedelincvenţi. cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic. „Educazione familiare e societa“. respectiv în cuplurile cu un partener nevrotic. New York Norberto Galli.4% minori din a doua categorie.înţeles oamenii» şi m-am mirat ori de câte ori am întâlnit în viaţa mea oameni care nu m-au ataxat şi care nu au fost violenţi cu mine“2. în timp ce numai 17% dintre nedelincvenţi au această impresie. existenţa unei relaţii adulterine etc. menţinute pe parcursul unei durate mari 2 3 A.5% minori din prima categorie şi la 9. Există unele familii care.4% din minorii normali.8% din subieţii normali. s-au constatat următoarele: .2% din subiecţii normali.mediul familial normal a fost întâlnit la 7. În situaţiile în care intensitatea. ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacţiilor şi comportamentelor nevrotice şi psihopatice la unul sau la ambii parteneri. psihopat sau psihotic) şi cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotic.54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-I iubească mai mult. acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familial.). Norberto Galli 3. refuzul unor obligaţii conjugale sau familiale etc. Din constatările empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic. Anumite cupluri cu parteneri normali din punct de vedere psihic evoluează după un model interacţional conflictual patogen. şi ajungând la forme mai complexe. care menţine în mod paradoxal uniunea conjugală. mai ales la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii este determinat tot prin compararea copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi: . conflictul conjugal se manifestă afectând relaţiile interpersonale şi în special realizarea optimă a funcţiilor familiale. paternurile şi habitusurile adaptive şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental. „Human Aggresion“. . Conflictul familial patogen se caracterizează prin capacitatea de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor.8% din delincvenţi şi numai 9. . dezorganizând reacţiile.cazul separării părinţilor a fost întâlnită la 22. alungarea de la domiciliu. gradul de instabilitate şi manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate. În urma unei achete care a confruntat un grup de 297 de minori delincvenţi cu un grup de 170 de subiecţi normali. psihopat sau psihotic). neînţelegerile. psihopat sau psihotic. Brescia. contrazicerea ascuţită. grave chiar cum ar fi: agresivitatea fizică. Rolul autorităţii paterne. forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor intraconjugale şi intrafamiliale cresc semnificativ. storr. . această interacţiune nevrotică aflându-se într-o relativă simbioză psihopatologică. . deşi „organizate“ se caracterizează prin numeroase stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de timp (plecând de la formele mai simple cum ar fi cearta. în timp ce numai 21% dintre nedelincvenţi nu au făcut acest lucru. deşi existenţa unor cupluri sudate. 89% cred că tatălui lor îi vine greu să fie tandru cu ei. precum şi din observaţiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic s-au constatat următoarele aspecte: a) conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalităţii psihice. conţinutul. c) în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă la perpetuarea unui model interacţional nevrotic. b) în cuplurile cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic. în mare măsură comportamentul delincvenţional este determinat de dezorganizarea vieţii de familie ca o consecinţă a divorţului. Climatul familial conflictual.

Între ei există puţine zone de tensiune. conflictele familiale angrenând disfuncţii de profunzime în nucleul psihosocial familial. este asemănătoare relaţiei vitale. psihopatologic. 5. cu menţiunea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase. În fiecare din aceste tipuri de familie. e) cuplurile patologice mixte (un partener nevrotic – un partener psihopat sau psihotic) prezintă. fiind pândită de pericolul pseudocăsniciei. activităţile sunt mai puţin împărţite). tipul căsniciei pasiv cordiale (binevoitoare). Familiile formate din parteneri psihopaţi au efecte din cele mai nocive în dezvoltarea şi eduarea copiilor. în relaţia bărbar-femeie. ceea ce menţine distanţa între parteneri care se percep ca potenţiali „agresori la integritatea celuilalt“. tipul căsniciei vitale. Tensiunea din aceste căsnicii constituie un factor coeziv care asigură continuitatea căsniciei. relaţiile sexuale sunt mai puţin satisfăcătoare. 2. F. dragostea şi căsnicia“. rudelor sau vecinilor. cu crize care se pot prelungi uneori. Specific acestui tip este faptul că relaţiile de armonie. 3. comunicarea fiind redusă. o bogată simptomatologie. care fie că nu pot. Atmosfera familială este lipsită de tensiune şi conflict. 2. comunicare şi iubire se devitalizează treptat ajungând în contrast cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puţin timp împreună.de viaţă. tipul „căsniciei furtunoase“ caracterizată prin alternarea fazelor de camaraderie. unitatea cuplului dealtfel iluzorie. 4 5 Cuber F „Five Types off Maryage“ – University of California. 4. F. tipul căsniciei devitalizate. Modelul parental în asemenea situaţii. poate fi respins activ de către copii. de asemenea. Berkely. Satisfacţia centerală a partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt. afecţiune. Uneori angajarea untr-un astfel de mod de viaţă se face deliberat intenţional: bărbaţi dedicaţi carierei lor. Kunkel5 diferenţiază trei tipuri de mariaje pe baza analizei conduitelor interacţionale ale partenerilor: 1. majoritatea acestora evoluând la rândul lor. dar puţin exteriorizate prietenilor. tipul căsniciei bazate pe relaţia totală. Îi mai leagă însă interesul comun pentru creşterea şi educarea copiilor. toate problemele vitale ale vieţii sunt vital împărţite. dar se deosebeşte de acesta prin faptul că pasivitatea caracterizează încă de la început relaţia. complet. tipul „căsniciei molatice“ bazată pe menţinerea reciprică de egoisme. se bazează pe o relaţie autentică pentru parteneri care devine esenţială pentru viaţa lor. caracterizat printr-o discrepanţă între primii ani de convieţuirea şi cei care urmează. fapt ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce să realizeze unele clasificări ale acestora în funcţie de o serie de criterii. Relaţiile interpersonale dintre părţi se constituie într-o situaţie stimul cu efecte puternice asupra psihologiei şi personalităţii copiilor. tipul „căsnisiei dure“ reuneşte partenerii într-o formulă de parţială angajare. Cuber 4 diferenţiază cinci tipuri de mariaje: 1.F. Prezenţa partenerului este indispensabilă pentru sentimentele de satisfacţie pe care le asigură. Orice activitate este percepută ca fiind neimportantă dacă partenerul nu participă la ea. pierderea posibilităţii de identificate cu acest model. caracterizat prin frecvenţa conflictelor. devenind un model negativ care. copiii. se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei: 3. Bucureşti. treptat poate conduce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului antisocial. 1947 54 . „Caracterul. iar diferenţa de opinie sunt dizolvate uneori prin compromis. are multe în comun cu căsnicia devitalizată. I. datorită marii lor sensibilităţi receptează şi trăiesc deosebit de intens orice eveniment intervenit între părinţii lor. Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul. tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele. Diferitele cercetări efectuate au demonstrat că efectul principal al relaţiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalităţii copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental şi. 1971 Kunkel. ani. nu permite o concluzie clară în acest sens. Editura de Stat. fie că nu vor să se implice emoţional şi creativ. Persoanele aflate în asemenea relaţii nu-şi pierd propria identitate. femeile preocupate exclusiv de copii. Deşi perechea devine apatică. pentru evoluţia profesională a celuilalt. rareori ascunse copiilor. ei pot apare în anumite situaţii în poziţii de rivalitate sau competitivitate. totodată.

2) tatăl tiran. Severitatea excesivă. Izbucnirile sporadice şi aberante de autoritate crează copilului stări de inhibiţie. La agresivitate şi ostilitate. a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice. inclusiv fizică şi cu un înalt potenţial conflictual familial. are o autoritate care operează în salturi. pot fi orientate anticial. În faţa părintelui hiperautoritar sau hiperagresiv. atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa. necondiţionată. Climatul familial hiperautoritar. ca urmare a frecventelor stări de frustaţie datorate regimului hiterautoritar se va elimina prin descărcări bruşte. cu interdicţii nu lipsite uneori de brutalitate. sociale şi morale. dar efectele negative ale unui asemenea tratament în planul dezvoltării şi evoluţiei personalităţii nu întârzie să apară. ca fiinţe rebele şi autoritare. care depăşeşte limitele de toleranţă psihologică. rezultatele contradictorii nu întârzie să apară. sau în ceea ce priveşte relaţionarea cu cei din jur. cu comenzi ferme pline de ameninţări. Aceşti părinţi se conduc după formula: „facem totul ca să scoatem din el un om deosebit“. Vincent. Copiii sunt puşi mereu în faţa unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziţii care corespund întru totul aspiraţiilor părinteşti. în Opere citate. Este tipul de tată care pretinde ascultare şi respect. cu multe rigidităţi. cea atitudinal-relaţională. în raport cu cerinţele şi prestaţiile acestuia. imoralitate şi promiscuitate. Când copilul devine conştient de adevărata imagine a părintelui său. tatăl veşnic plecat de acasă. Vincent 6 include următoarele tipuri: 1) tatăl dominator. dar după maniera în care se procedează. care ştie să se afirme şi să reulşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil.Nu de puţine ori. alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se manifestă într-o proporţie de trei ori mai mare decât în celelalte familii. Tensiunea acumulată în timp. îi determină să adere la unele grupuri şi medii extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial. sau de către ambii părinţi. copiii care resimt puternic influcnţele climatului conflictual familia. R. Tot tatăl demisionar este şi cel care nu se simte capabil să-şi controleze şi să-şi îndrume copiii. Fuga de acasă a copiilor. ci indirect. instabilitate. ceea ce nu este rău deloc ca intenţie. cel care este mereu ocupat şi pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. asociată cu lipsa de supraveghere parentală. se nasc anumite dezechilibre. Situaţia este mult mai dramatică în cazul în care. toate acestea ca urmare a unei suite de frustaţii acumulate în timp. copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă. Menţinerea copilului într-un climat hipersever. Părinţii hiperautoritari influenţează negativ activitatea educaţională a copiilor lor. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi şi inhibaţi. 55 . în cadrul familiei sunt cazuri de alcoolism. la rândul lor. copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresiv. fug de acasă şi caută să găsească diferite grupuri de apartenenţă care. impun un regim de muncă pentru copii lor. Părinţii hiperseveri. Atitudinea hiperautoritar manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată). de cea în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea. cu privaţiuni de tot felul îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii copilului. Trebuie făcută o diferenţiere în situaţia în care părinţii hiperautoritati sunt „bine intenţionaţi“ în sensul că au o anumită „concepţie pedagogică“. 3) tatăl demisionar. care nu mai constituie un model. prin atitudinile şi chiar acţiunile agresive orientate către alţii. dar se pot manifesta atunci când caracterul lor prezintă analogii cu cel al tatălui. În categoria profilelor de părinţi hiperseveri. după R. după unii cercetători. Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psihoactiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. în ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate. prin 6 Profilele sunt prezentate sintetic de Dimitriu C. determină modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale personalităţii. Lipsa controlului favorizează apariţia atitudinilor recalcitrante. modificări ce se manifestă prin apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să facă. neconformarea copiilor imperativelor şcolare. exigente. Astfel. este tatăl care renunţă. frică.

medii. Berkowitz7.randamentul şcolar (note. ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate sacrificiile şi care sunt întotdeauna pe primul plan. rezultate).lipsă de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare.forme de conduită agresivă şi explozivă la adresa altuia. experienţa de viaţă. atracţie faţă de viaţa şcolară). copil rege. 7 Berkowitz L. Părinţii hiperpermisivi operează cu imagini mentale de tipul copil idol. „Control of aggresion“ vol. avându-i pe ambii părinţi întotdeauna la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică dorinţă. persuasiv. Una din consecinţele imediate ale exercitării influenţelor educative superprotectoare. şi de a-l menaja într-o manieră exagerată. cercetările au găsit o atitudine superprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei la cca 40-45 % dintre delincvenţii minori. În cadrul categoriile de părinţi hiperpermisivi sau hiperprotectori. Acest tratament educaţional. interese. Copiii crescuţi fără nici un fel de constrângere. va învăţa modul de a reacţiona agresiv. . ci toţi deţinătorii autorităţii (şcolare. îl constituie integrarea şi adaptarea şcolară.repetenţia. III. etc.absenteismul. . R. de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul lor de păreri şi opinii în mod dominator. ai ordinii publice. din nefericire. atitudini pozitive. inadaptarea şcolară (randament şcolar foarte slab şi lipsa nivelului de satisfacţie). fără însă ca acestea să aibă. Diverse cercetări întreprinse confirmă faptul că un procent însemnat de delincvenţi minori provin din familii cu părinţi hiperpermisivi şi hiperprotectori.insubordonare în raport cu normele şi regulile şcolare. nu vor putea mai târziu să suporte nici un cadru în care se cere disciplina şi nici o frustrare.gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie. chiulul de la ore. . de cele mai multe ori. iar la cealaltă extremitate. etc.conduită agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice. acoperire în ceea ce priveşte ansamblul capacităţii şi aptitudinilor. este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de îngâmfare. se simte respins de tatăl său şi care adesea este chiar maltratat de către acesta. care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. dar obiectul agresivităţii sale nu va fi numai tatăl său. L. Aceşti copii se caracterizează de obicei prin: . 1972 56 . O astfel de atitudine o manifestă mai frecvent mamele. Părinţii depun mari eforturi pentru a proteja copilul. University of Chicago Press. Copiii inadaptaţi intră în categoria copiilor problemă. Vincent include pe cel al tatălui bomboană. arată că un copil care se simte frustat de dragostea paternă.) Climat familial hiperpermisiv Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de „apărare“ a acestuia împotriva „pericolelor şi prejudiciilor“. poate conduce la conduite delincvente explicabile în cea mai mare măsură prin rezistenţa scăzută la frustrare. De aici până la conduita delincventă nu mai este decât un pas. Acest nivel de apărare poate fi analizat în funcţie de doi indicatori: . iar din partea tatălui la 30 % dintre aceştia. Aceasta poate fi concepută ca o entitate ce are la o extremitate nivelul maxim de integrare (randament şcolar crescut şi grad înalt de satisfacţie). . . Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă Un mod de validare a strategiilor educaţionale utilizate în cadrul familiei. Astfel.

60% din ei au repetat cel puţin o clasă.Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delincventă şi nivelul instruirii şcolare în sensul că delincvenţii minori. Preda 9. Dragomirescu „Opere Citite“. a găsit următoarea situaţie: .9% aveau doar 4-8 clase elementare şi erau angajaţi ca muncitori necalificaţi. „Opere Citite“. . 8 9 V. În urma investigării unui lot de 105 subiecţi care au săvârşit furturi.32% erau minori care au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o activitate utilă. Astfel. iar majoritatea au frecventat cel puţin două şcoli. .49% erau elevi cu rezultate foarte slabe la învăţătură. a evidenţiat următoarea situaţie privind nivelul de pregătire şcolară: . atitudini evidenţiate în 75% din cazuri prin rezultate slabe şi foarte slabe la aproape toate obiectele de învăţământ.privitor la atitudinea faţă de învăţătură. V. prezintă un nivel de pregătire şcolară scăzut. marea majoritatea a delincvenţilor minori au manifestat indiferenţă sau chiar repulsie. în urma analizei unui lot de 210 delincvenţi minori expertizaţi medicolegal. de regulă. . V. V. 57 . Preda. Dragomirescu8.

Despre istoria naturală a agresiunii. Editura Universităţii „Al. 1997. Aşa-zisul rău. Delincvenţa. 35. Ogien. Porot. 9. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Porot. Delincvenţa juvenilă. 5. Agresivitatea umană. 10. Bucureşti. 2002. Lombroso. Pingeot. 2000. 18. Neamţu. Bucureşti. Ed. 1981. Repere psihosociale. 1999 . 1998. Tudorel. Ştiinţifică. All Beck. Press Mihaela. Ed. 7.. Sorin M. Didactică şi Pedagogică. 1985.. M. 8. Ed. Psihologie juridică. 2000.Bibliografie 1. Marioara. Moscovici. Aspecte contemporane. Iaşi. Preda V. A. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 6. 32. Bucureşti. Bucureşti. Presa Universitară Clujeană. 1997. 1998. Ed. Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Adler. Stoica. Fundamentul cultural al personalităţii. Konrad Lorenz. 1994. 23. Eibl-Eibesfeldt I. Ed. C. Univ. Ed. 1995 17. Iaşi. Editura Victor. Marioara. 20. Omul delincvent.. 2000. 15. O abordare multidisciplinară.. 24. Ed. 1996. 21. (coord). Polirom. 14. Neculau. IRI. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Ed. D. Dan Banciu. Albert. Botoşani. Păunescu. Sorin M. Miftode. Rădulescu.. Iaşi. Psihologia rezolvării conflictului. Bucureşti. Ciupercă C. V. Ed. Ralf. Iaşi. Ferreol. Ed. 25. 1995. Editura Polirom. Cuj-Napoca. Bucureşti. 16. Educaţie şi formare. Marin Voicu. Trei. Bucureşti. Iaşi.. Editura Polirom. 31. 58 . 29. Cristina. 30. Adrian. Adrian Neculau. Păunescu. Valeriu. Casa de Editură şi Presă „Şansa”. Sociologia crimei şi criminalităţii. Psihosociologia comportamentului deviant. Preda V. 1994. Berkowitz L. Dan Banciu. La délinquance juvenile comme alternative a la represion. Linton. Sociologia devianţei. Constantin. 13. Polirom. Probleme de criminologie. Ioan. Adolescenţa – între normalitate şi devianţă. Ed. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. I. 22. Cuplul modern între emancipare şi disoluţie. 2003. Bucureşti. Ed.. Cuj-Napoca. 11. 33. Editura Măiastra. Bucureşti. Ed. 1994. Universite de Geneve. ClujNapoca. Iaşi. Iaşi. Cuza”. 1997. Ed. C. Argonaut. 1984. 1999... Crima sub lupa detectorului de minciuni. Editura Tehnică. Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială. Vasile. Trei. Delincvenţa juvenilă. S. Bucureşti. Psihologia copilului greu educabil. Psihologia schimbării. Boncu. 36. Sorin M... Dan. Rădulescu. 1992. 1998. Iaşi. 1998. Adrian Psihologie socială. trad. 28. 1998. Humanitas. Sorin M. 1996. Agresivitatea şi condiţia umană. Ed. Polirom. Gilles. A. Tipoalex. 1999. Adolescenţii şi toxicomania. 1998. Petcu. 3. All Educational. 12. Sociologia devianţei. Iubire şi ură. Polirom. Cluj-Napoca. Ştefan. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Monteil Jean-Marc. Bucureşti. 2003. Neculau. Bucureşti. Necolau. Petcu. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Rădulescu. Cioclei. 1998. Medicală. Iaşi. 1993. Manual de criminologie. Devianţa tolerată. 19. Butoi.. 1995. Ed. Bucureşti. Rădulescu. Preda V. C.. 2. 4. Eidos. 1990. Gilles Ferreol. Bucureşti. Iaşi. Polirom. Ed. Dimensiuni ale asistenţei sociale. Dragomirescu. Aggression: ita causes. Banciu. Devianţa şcolară. Editura Ştiinţifică. Toxicomaniile. Bucureşti. A.T. Polirom. Ioana Constantin. New-York. 1994. 1976. Bucureşti. 26. Oancea. Dacia. 27. Eibl-Eibesfeldt I. Mc Graw Hill Inc. consequenses and control. 1992. 34. Manual de Psihologie Socială. Polirom.

Hârnoveanu. Iaşi. L. 41. Editura Didactică şi ăedagogică.. 1994. 1981. 39. Bucureşti. 1998. Hyperion. Polirom. Devierile de conduită la copii.. Elisabeta. Sociologia familiei. Bucureşti. 44.37. 2001. Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale. Străchinaru. criminalitate şi patologie socială. 1997. Bucureşti. Iaşi. R. Sociologia educaţiei familiale. 1996. Bucureşti. Drogurile. Anomje. Rădulescu.. Suicid şi agresivitate. 42... Editura Eurostampa. devianţă şi patologie socială. copil meduzat. B. Bucureşti. M. Sorin M. I.. 1991. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului. Psihologia comportamentului deviant. 43. Răşcanu. Universit. 2002. 47. 1999. 59 . Editura SEMNE. Stănciulescu. I. Computer Publishing Center. Ed. II. 2001. Devianţă. Agresivitatea în şcoală. Editura Istitutul European. Bucureşti. Ed. Lumina Lex. C. C. Rudică. Iaşi. 38. Copil abuzat. Rădulescu. Sorin M. Timişoara. Robert-Ouvray. Stănoiu A. Sorin M. 1983. Iaşi.. Voinea M. (coord). Şelaru. Editura Didactică şi pedagogică.. Editura Psihomnia. 1994. Rădulescu. S. Universitatea Bucureşti. Scripcariu. 46. 40. 48. Bucureşti.. T. vol. Şoitu. 1969. 45..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful