UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Facultatea de Biologie şi Pedologie Catedra Biologie Vegetală

Pavel Grigorcea, Ala Cherdivară, Maria Pisov

INTRODUCERE ÎN BIOCHIMIA ANALITICĂ
Îndrumar metodic pentru practica didactică

Aprobat de Consiliul metodico-ştiinţific şi editorial al USM

Chişinău - 2005 CEP USM

CZU 577.1 (076.5) G 82

CUPRINS

Recomandat de Consiliul profesoral al Facultăţii de Biologie şi Pedologie
Redactor responsabil: Maria

PREFAŢĂ ................................................................................. 1. NORME DE PROTECŢIE A MUNCII .............................

5 7

Duca, doctor habilitat în biologie, prof. universitar Redactor ştiinţific: Veaceslav Reva, doctor habilitat în biologie, conf. universitar

2. NOŢIUNI GENERALE DE ANALIZĂ BIOCHIMICĂ ..... 11 3. TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN BIOCHIMIE ............ 14 3.1. Vase şi ustensile, utilizate în analiza biochimică. Unele reguli de mânuire a lor ....................................... 14 3.2. Operaţii de bază în laboratorul de biochimie .............. 24 4. ETAPELE ANALIZEI BIOCHIMICE CANTITATIVE ... 4.1. Cunoaşterea compoziţiei biochimice a probei de analizat ........................................................ 4.2. Alegerea metodei de analiză ........................................... 4.3. Stabilirea mărimii probei de analizat şi a numărului de probe paralele ......................................... 4.4. Luarea probei .................................................................. 4.5. Aducerea probei în soluţie ............................................. 4.6. Eliminarea interferenţelor ............................................. 4.7. Analiza propriu-zisă ....................................................... 5. TRATAREA MATEMATICĂ A ANALIZEI BIOCHIMICE .............................................. 5.1. Clasificarea erorilor ........................................................ 5.2. Noţiuni de statistică ........................................................ 5.2.1. Indicatorii statistici ai unui şir de determinări experimentale ......................................... 5.2.2. Evaluarea gradului de dispersie a valorilor determinate ... 5.2.3. Eliminarea rezultatelor anormale ................................ 5.2.4. Exemple de prelucrare statistică a rezultatelor unei analize biochimice .................................................. 5.2.5. Prezentarea datelor ca număr semnificativ .................. 5.2.6. Redactarea şi tehnoredactarea .....................................
3

48 48 48 49 49 50 51 51 52 52 54 56 57 61 63 65 67

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Grigorcea, Pavel Introducere în biochimia analitică. Îndrumar metodic pentru practica didactică / P. Grigorcea, A. Cherdivară, M. Pisov; red. resp.: Maria Duca, Veaceslav Reva. Univ. de Stat din Moldova. Facultatea de Biologie şi Pedologie. Catedra Biologie Vegetală.-Chişinău: CEP USM, 2005. -196 p. Bibliogr. p.195-196 (23 tit.) ISBN 978-9975-70-613-1 577.1(076.5)

ISBN 978-9975-70-613-1

© Pavel Grigorcea, Ala Cherdicvară, Maria Pisov, 2005 © USM, 2005

6. METODE GRAVIMETRICE DE ANALIZĂ ................... 69 6.1. Determinarea gravimetrică a apei în materiale vegetale ... 69 7. METODE VOLUMETRICE DE ANALIZĂ ..................... 71 7.1. Principii generale ale analizei volumetrice ................... 71 7.1.1. Condiţiile reacţiilor volumetrice. Clasificarea metodelor de analiză volumetrică ................................. 72 7.1.2. Soluţii ......................................................................... 73 7.1.3. Soluţii titrate ............................................................... 83 7. 2. Metode volumetrice bazate pe reacţii de neutralizare ..... 91 7.2.1. Alcalimetria ................................................................ 91 7.2.2. Acidimetria ................................................................ 96 7.3. Metode volumetrice bazate pe reacţii de oxidoreducere ............................................................... 97 7.3.1. Manganometria ........................................................... 102 7.3.2. Iodometria ................................................................... 108 7.3.3. Complexometria .......................................................... 116 8. METODE FIZICO-CHIMICE DE ANALIZĂ BIOCHIMICĂ .............................................. 123 8.1. pH-metria ........................................................................ 123 8.1.1. Definiţia pH-ului ........................................................ 123 8.1.2. Indicatorii de pH ........................................................ 126 8.1.3. Determinarea experimentală a pH-ului ...................... 129 8.2. Soluţii tampon ................................................................. 137 8.2.1. Mecanismul de acţiune a soluţiilor tampon ............. 138 8.2.2. Determinarea capacităţii de tamponare a plasmei sanguine ......................................................... 142 8.2.3. Modalităţi de preparare a unor soluţii tampon ........... 143 8.2.4. Tăria ionică ................................................................. 144 8.3. Analiza spectrofotometrică ........................................... 146 8.3.1. Noţiuni generale de spectrofotometrie ......................... 147 8.3.2. Legile spectrofotometriei ........................................... 148 8.3.3. Definirea unor noţiuni utilizate în spectrofotometrie .. 150 8.3.4. Categorii de soluţii în spectrofotometrie ................... 154 8.3.5. Aparatura pentru determinări spectrofotometrice ..... 154 BIBLIOGRAFIE ........................................................................ 195
4

PREFAŢĂ
Biochimia ca ştiinţă a apărut graţie conştientizării faptului că procesele activităţii vitale sunt determinate de fenomene ce pot fi explicate pe baza chimiei şi fizicii. Datorită eforturilor unor savanţi iluştri, care au reuşit să traseze obiective juste, să creeze metode de laborator adecvate pentru rezolvarea acestor obiective, au fost descoperite multe particularităţi ale materiei vii. În ultimii 50-60 de ani biochimia a beneficiat de o avalanşă de descoperiri de importanţă majoră. Aceasta se confirmă prin faptul că în perioada respectivă a favorizat explozia geneticii moleculare împreună cu care a format temelia biologiei moleculare şi a bioingineriei cu o puternică influenţă în medicină, agricultură, industrie şi în multe alte domenii ale activităţii omului. Totuşi, au rămas numeroase aspecte ale vieţii a căror elucidare urmează a fi realizată de biochimie cu efortul tinerilor ce tind să îmbrăţişeze profesia de biochimist. Obiectivul principal al îndrumarului metodic pentru practica de studiu (practica didactică, de iniţiere) la specializarea Biochimie constă în formarea la studenţi a abilităţii de a executa de sine stătător acele analize biochimice care sunt strict necesare pentru îndeplinirea practicii de producere şi a lucrărilor de licenţă. Deci, se prezintă a fi un compendiu în biochimia analitică, disciplină care actualmente pentru alte domenii ale biochimiei, precum şi pentru multe direcţii ale biologiei joacă acelaşi rol ca şi matematica pentru fizicieni. Graţie faptului că multe dintre metodele biochimiei analitice calitative, inclusiv electroforeza, cromatografia şi alte metode moderne de izolare, purificare şi caracterizare a proteinelor şi polipeptidelor, au fost elaborate la catedra noastră, în cele ce urmează vom prezenta în temei acele lucrări de biochimie analitică cantitativă care sunt aplicate la catedră şi în laboratorul de biochimie a plantelor. Deoarece practica de studiu are scopul de a forma la studenţi deprinderi de a executa de sine stătător majoritatea experienţelor, unele din ele fiind executate neglijent, ceea ce poate provoca accidente grave, îndrumarul începe cu unele norme de protecţie a muncii în laborator. Îndrumarul familiarizează studenţii cu vasele, ustensilele,
5

În el sunt prevăzute căile de planificare. vasul se ţine la distanţă. volumetrică). corectarea majorităţii lucrărilor au participat specialişti cu renume în biochimie: şeful catedrei de biochimie. Homenco pentru contribuirea în tratarea matematică a datelor experimentale. Cernăuţean pentru grafia formulelor şi ecuaţiilor chimice. Este interzisă aprinderea becurilor de gaz cu bucăţele de hârtie plimbate de la o masă de lucru la alta.I. Principiul fiecărei metode este suplimentat de o aplicaţie practică. Este interzisă gustarea substanţelor şi a soluţiilor cu care se lucrează. NORME DE PROTECŢIE A MUNCII Înainte de a începe lucrările. licenţiatului în biologie I. se aprinde mai întâi chibritul în dreptul orificiului de ieşire a gazului. Popescu pentru prezentarea grafică a figurilor. Cojocaru şi conferenţiarul universitar Elena Tănase de la aceeaşi catedră. de exprimare a concentraţiei lor. sunt descrise principiile de exploatare a colorimetrelor „Specol” şi „ФEK”. se aranjează ţinuta de lucru (halat. 7 6 . pentru a evita accidentele. Calistru pentru probarea experimentală a unor lucrări. Dacă becul de gaz se aprinde în interior. sunt explicate metodele de preparare a soluţiilor (soluţii titrate. respectându-se condiţiile indicate în normele de specialitate puse la dispoziţia studenţilor. Cuprinde noţiuni generale de biochimie analitică. iar vaporii care se degajă se apropie de nări prin mişcarea mâinii. lichidul nu trebuie să se prelingă peste etichete. genetică şi microbiologie a Universităţii „Al. manganometrice şi complexometrice. În cazul sesizării substanţelor volatile. clasificarea metodelor de analiză biochimică clasică (gravimetrică. precum şi mirosirea lor fără precauţie. Pentru a aprinde flacăra de gaz. În timpul desfăşurării lucrărilor nu se permite a se apleca deasupra vasului în care s-a turnat sau fierbe un lichid oarecare. executare. Ca metode fizico-chimice de analiză sunt prevăzute pH-metria. profesorul universitar Dumitru C.Cuza”. ochelari de protecţie etc. Nu se permite ca sticlele cu soluţii şi reactivi să fie lăsate deschise pe mese sau să se schimbe dopurile de la un vas la altul.dispozitivele şi aparatele ce alcătuiesc un minim obligatoriu pentru orice laborator de biochimie. prelucrare statistică. decanul facultăţii de Biologie şi Pedologie a Universităţii de Stat din Moldova profesorul universitar Vasile Ciobanu cărora autorii le sunt foarte îndatoraţi pentru preţioasele sfaturi şi suport moral. acidimetrice. Ne exprimăm adânca noastră gratitudine conferenţiarului universitar T. se închide imediat robinetul de la conducta de gaz şi se informează conducătorul lucrării. Când se toarnă reactivi din sticle. La selectarea temelor. soluţii tampon). descrierea unora dintre lucrări. iodometrice. în care studenţii execută de sine stătător o analiză asupra unei anumite substanţe ce se conţine într-un obiect de origine biologică. 1. electrofotocolorimetria. Întrucât majoritatea laboratoarelor folosesc încălzirea cu gaze naturale. pregătire şi prezentare a unei mici lucrări ştiinţifice. Metodele cromatografice cuprind metode pe suprafaţă plată (pe hârtie şi pe plăci de Silufol) şi pe coloană (pe baza gelfiltrării pe coloane de Sephadex). apoi se deschide treptat robinetul de gaz. trebuie respectate instrucţiunile de manipulare. Paiu şi M. Iaşi profesorul universitar Artenie Vlad. Din metodele volumetrice de analiză sunt descrise metodele alcalimetrice. Nu se recomandă a pune pe masa de laborator obiecte sau substanţe inutilizabile în cadrul lucrărilor la zi. mănuşi. Lucrările de laborator trebuie să fie executate doar cu cantităţile şi concentraţiile de substanţe strict necesare. Fiecare sticlă va purta o etichetă pe care va fi scrisă corect formula (în unele cazuri şi/sau denumirea) substanţei ce o conţin. licenţiatului în chimie V. licenţianţilor în biologie V.) şi se aşază în ordine pe masa de lucru toate materialele necesare. distrugându-le şi îngreunând citirea denumirii reactivului. de asemenea nu este permisă înclinarea vasului respectiv spre student. cântărite sau măsurate exact.

Nu se lasă niciodată becuri de gaz aprinse fără supraveghere. Întotdeauna, înainte de a părăsi laboratorul se controlează gazul. Aparatele electrice trebuie montate şi exploatate în aşa fel, încât să fie prevenite electrocutările, arsurile, incendiile şi exploziile. Aparatele de încălzire electrică (cuptoare, etuve, băi electrice) trebuie aşezate pe mese protejate cu tablă de oţel. Ele vor fi conectate la o priză de pământ pentru evitarea electrocutărilor. Nu se admite conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză. Aparatele în urma conectării cărora se observă scântei sau care au cauzat apariţia scurtcircuitului nu vor fi utilizate decât după înlăturarea defecţiunii. Conectarea aparatelor electrice la reţea se va face respectând riguros condiţiile de intensitate şi tensiune electrică indicate pe aparatul respectiv. Instalaţiile electrice, precum şi aparatele electrice din laborator nu trebuie manipulate cu mâna umedă. Majoritatea accidentelor pot surveni la manipularea incorectă a reactivilor din substanţe chimice corosive, toxice, inflamabile sau explozibile. Aşa, de exemplu, deosebit de corosive sunt soluţiile concentrate de NaOH şi KOH, soluţia concentrată de amoniac, acizii concentraţi (acidul clorhidric, acidul sulfuric, acidul azotic), perhidrolul, bromul. Când se lucrează cu acizi concentraţi, substanţe corosive, toxice, manipularea lor se face doar sub nişă, utilizând mănuşi şi ochelari de protecţie. La diluarea acidului sulfuric concentrat se toarnă acidul în apă (şi nu invers), încet sub agitare, utilizând vase rezistente la şocuri termice, reacţia fiind puternic exotermică. Soluţia de amoniac, acidul clorhidric şi azotic concentrat se vor turna numai sub o ventilaţie continuă a aerului. O deosebită atenţie se cere la manipularea bromului. În acest caz, experienţele se execută sub nişă. Ochii şi mâinile se vor feri de vaporii de brom prin utilizarea ochelarilor, respectiv a mănuşilor de
8

protecţie. La turnare, picătura din gâtul flaconului se va scoate foarte atent pe marginea vasului, deoarece bromul se prelinge uşor pe sticlă şi poate provoca arsuri pe mâini, care se vindecă foarte greu. Unii solvenţi organici prezintă o acţiune narcotică şi toxică (spre exemplu: cloroformul, eterul etilic); alţii sunt toxine ale sângelui (ca benzenul şi omologii săi); dereglatori ai sistemului nervos (spre exemplu, alcoolul metilic), sau dereglatori ai metabolismului (cum sunt hidrocarburile clorurate); alţi solvenţi organici sunt deosebit de volatili şi prezintă pericol de inflamabilitate (eterul etilic, eterul de petrol, benzenul). Din aceste considerente se cere o deosebită atenţie la manipularea acestor lichide. Nu se vor păstra în vase de sticlă cantităţi de lichide inflamabile mai mari de un litru. Dacă din întâmplare se varsă o cantitate oarecare de lichid inflamabil, se sting imediat toate becurile, se deconectează încălzitoarele electrice, se închid uşile şi se deschid ferestrele. Lichidul vărsat se va şterge cu o cârpă, iar apoi prin stoarcere se colectează într-un balon cu dop. În cazul aprinderii unui lichid inflamabil, în linişte, fără panică, trebuie mai întâi să se stingă becurile, să se acopere flacăra cu o plapumă sau cu nisip. Concomitent cu operaţiile de stingere se scot din încăpere toate vasele cu substanţe inflamabile. Dacă flacăra nu se stinge, se cheamă pompierii, anunţându-i în prealabil ce substanţe anume au luat foc. Înainte de a începe operaţiile de stingere, dacă sunt aparate electrice racordate la reţea, se va întrerupe curentul electric. Alcoolul şi alte substanţe lichide solubile în apă se pot stinge cu stingătoarele cu spumă chimică, bioxid de carbon sau tetraclorură de carbon. În caz că se aprinde îmbrăcămintea, este indicat ca persoana în cauză să nu alerge, ci să se stingă, învelindu-se cu o plapumă. Distrugerea lichidelor inflamabile, miscibile cu apa, se face prin aruncarea la canal şi amestecarea cu o cantitate de apă care să
9

asigure o diluare corespunzătoare. Lichidele inflamabile nemiscibile cu apa, sau cu substanţe toxice în conţinut, nu se vor arunca la canal, ci se vor împrăştia pe un teren viran. În caz de arsuri termice, superficiale sau profunde, se recomandă pansamente cu alcool de 60%. În caz de arsuri produse de substanţe chimice, se spală plaga cu multă apă, după îndepărtarea în prealabil a îmbrăcămintei, apoi se va proceda după cum urmează: la arsuri produse de acizi se va spăla plaga cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2%; la arsuri produse de substanţe alcaline plaga se va spăla cu o soluţie de acid boric sau acetic de 2%; plăgile produse de brom se vor spăla cu soluţie concentrată de tiosulfat de sodiu. Când substanţele chimice au pătruns în ochi, se va spăla ochiul cu multă apă, apoi se vor face spălături cu colir (medicament pentru ochi), utilizând un păhărel special de spălat ochii. În cazul înghiţirii unor acizi sau baze tari, se vor introduce în stomac substanţe neutralizante: bicarbonat de sodiu sau, respectiv, acid acetic. Dacă a survenit intoxicaţia, accidentatul va fi scos din încăpere şi va fi culcat într-o cameră aerisită, unde i se va înlătura îmbrăcămintea din jurul toracelui şi a gâtului spre a-i uşura respiraţia. În caz că nu mai respiră, i se va face respiraţie artificială, de preferinţă gură la gură. În caz de electrocutare, se întrerupe rapid curentul electric şi se scoate cât mai repede accidentatul din zona respectivă; în caz că nu se poate întrerupe curentul electric, nu se pune mâna direct pe accidentat, ci cu ajutorul unor obiecte (haine uscate) se apucă bolnavul şi i se face respiraţie artificială. Bolnavul va fi apoi transportat la spital.

2. NOŢIUNI GENERALE DE ANALIZĂ BIOCHIMICĂ
Biochimia analitică constituie un domeniu al biologiei care are ca obiect de studiu stabilirea prin metode adecvate a compoziţiei calitative şi cantitative a substanţelor sau a amestecurilor de substanţe în materiale biologice. După scopul şi obiectivele urmărite, biochimia analitică se subdivide în: biochimie analitică calitativă şi biochimie analitică cantitativă. Analiza compoziţiei unei substanţe sub aspectul naturii elementelor care o compun formează obiectul analizei calitative. Determinarea raporturilor cantitative în care se găsesc aceste elemente într-o substanţă constituie obiectul analizei cantitative. Biochimia analitică are o importanţă aplicativă majoră, ea constituind un mijloc indispensabil de cercetare pentru diferite domenii ale activităţii practice. Astfel, unităţile de cercetări ştiinţifice, cele industriale şi diferite unităţi cu profil medical, agrozoo-veterinar utilizează intensiv biochimia analitică în scopul efectuării analizei sângelui şi a altor fluide la om şi animale, a materiilor prime, a controlului proceselor tehnologice, a analizei solului, îngrăşămintelor, pesticidelor, organismelor vegetale şi animale, a produselor de origine vegetală, animală, microbiană şi a celor de sinteză chimică. Pentru determinarea cantitativă (dozarea) a diferitelor substanţe, biochimia analitică utilizează anumite metode experimentale analitice. Metode gravimetrice. Se bazează pe transformarea componentului biochimic de analizat într-o altă substanţă, practic insolubilă, ce se izolează din soluţie sub formă de precipitat. Această substanţă greu solubilă se formează în urma reacţiei dintre soluţia iniţială a substanţei de analizat şi un anumit reactiv precipitant. Cantitatea componentului, care este complet inclus în precipitat, se determină – prin cântăriri, şi respectiv, prin calcul – din masa substanţei care formează precipitatul.
11

10

Metode volumetrice. Se bazează, în principiu, pe măsurarea exactă a volumului soluţiei unui anumit reactiv, de concentraţie precis cunoscută, care reacţionează cu substanţa de analizat. Ele se mai numesc şi metode titrimetrice de analiză, deoarece principala operaţie este titrarea. Metode fizico-chimice sau metode instrumentale de analiză. Utilizează diferite aparate bazate pe anumite principii fizice. În funcţie de proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor analizate, metodele fizico-chimice de analiză includ: metode optice de analiză şi metode electrochimice de analiză. Metodele optice se bazează pe anumite proprietăţi optice ale substanţelor de analizat, în baza cărora se poate determina cantitatea lor. Ca metode optice de analiză, menţionăm: a) metode fotometrice de analiză, cum sunt: colorimetria, care se bazează pe compararea intensităţii culorii unor soluţii de concentraţii diferite; spectrofotometria, care foloseşte aparate speciale (denumite spectrofotometre), cu ajutorul cărora se poate determina coeficientul de extincţie al soluţiei pentru diferite lungimi de undă; nefelometria, care se bazează pe măsurarea cantităţii de lumină difuzată de particulele unui sistem coloidal; b) metode refractometrice de analiză, care măsoară indicele de refracţie al substanţei de analizat cu ajutorul refractometrului; c) metode polarimetrice de analiză, care măsoară cu ajutorul polarimetrului rotirea planului luminii polarizate trecute prin soluţia de analizat. Metodele electrochimice se bazează pe proprietăţile electrochimice ale substanţelor de analizat. Dintre aceste metode menţionăm: a) metoda de analiză prin electroliză, în care substanţa de analizat se depune pe electrod sub acţiunea curentului electric. b) metoda potenţiometrică, care foloseşte determinarea potenţialelor ce se stabilesc între soluţia substanţei de analizat şi un electrod polarizat cufundat în soluţia respectivă;
12

c) metoda conductometrică, care determină conductibilitatea electrică a soluţiei de analizat; d) metoda polarografică, ce se bazează pe procesele de polarizare care se produc pe un electrod picător de mercur. Metodele cromatografice de analiză reprezintă metode cu capacitate majoră de separare a substanţelor individuale din amestecuri naturale. Determinarea cantităţilor de substanţe izolate se face cu ajutorul metodelor sus-menţionate de analiză, în special cu cele foto- sau spectrofotometrice. Metodele electroforetice de analiză sunt bazate pe capacitatea substanţelor ce poartă careva sarcină electrică de a se deplasa într-un câmp electric cu viteze corelative cu sarcina electrică, precum şi cu dimensiunile şi forma substanţelor separabile. Depistarea şi dozarea substanţelor separate se face de asemenea cu ajutorul metodelor fizico-chimice de analiză.

13

cristalizoare. din materiale ceramice. aceasta deoarece sticla posedă astfel de proprietăţi ca transparenţă. de exemplu. se evită contactul lor cu substanţele puternic alcaline. unirea corectă a două şlifuri de sticlă sau prepararea unei soluţii de careva reactiv de anumită concentraţie. baloane cu fund rotund şi cu fund plat. de exemplu la distilare. Majoritatea lucrărilor de laborator se execută cu ustensile din sticlă. borcane şi sticle pentru reactivi etc.1). Acestea sunt considerentele din care studenţii trebuie să cunoască unele obiecte de lucru. îmbinarea lor se face prin răsucirea uşoară a conului în manşon. Când se lucrează sub vid. prin tuburi de 15 . vase Erlenmayer. În afară de aparatura de performanţă cu destinaţie specială. apoi conul se împinge cu degetul mare. din metal. cu precauţie. Unele reguli de mânuire a lor Pentru efectuarea lucrărilor de laborator în majoritatea cazurilor sunt necesare vase (recipiente care servesc pentru păstrarea lichidelor. evitându-se contactul cu substanţele chimice din instalaţie sau aparat. lemn. ci se vor încălzi uşor la flacăra unui bec de gaz (circa 70°C). TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN BIOCHIMIE Tehnica experimentală în biochimie reprezintă totalitatea procedeelor întrebuinţate în practica de cercetare a substanţelor de provenienţă biologică. Acestea vor fi folosite exclusiv pentru operaţii nepericuloase. Cu toate că la prima vedere astfel de operaţiuni par a fi banale. capsule din sticlă.2) utilizate în procesul de distilare sau pentru evitarea evaporării unei anumite substanţe dintr-un amestec supus încălzirii. În practica de laborator se utilizează următoarele vase din sticlă: eprubete.3. ţinând aparatul cu celelalte degete. o anumită rezistenţă mecanică. La folosirea şlifurilor şi reducţiilor se respectă următoarele condiţii: manşonul şi conul trebuie să fie din acelaşi tip de sticlă. La confecţionarea unui ansamblu experimental se utilizează un singur tip de sticlă. în multe cazuri. plută sau masă plastică. De asemenea. Dintre aparatele din sticlă menţionăm: refrigerentele (Fig. Tuburile din sticlă care urmează a fi introduse în găurile dopurilor sau în tuburile de cauciuc trebuie tăiate drept. baloane Würtz. costul ei fiind relativ mic în comparaţie cu alte materiale. Vasele şi ustensilele pot fi din sticlă. poate fi curăţită după întrebuinţare. bună rezistenţă termică. 14 Vase şi aparate din sticlă. Şlifurile şi reducţiile înţepenite nu se vor desface prin răsucire. sau vase speciale pentru lucrări sub vid. Acestea. şlifurile şi reducţiile se ung cu vaselină siliconică. mase plastice sau uneori combinate între ele. necesită cunoaşterea unor operaţiuni foarte simple. sticluţe picurătoare. ba1oanele de reacţie cu două. se vor întrebuinţa numai baloane mici. trei sau patru gâturi şi vasele de reacţie cu capac. se poate folosi un ciocan de lemn cu care se loveşte uşor şliful (metoda se poate aplica şi la scoaterea dopurilor de sticlă). iar marginile trebuie rotunjite la flacără. materialele din care ele sunt confecţionate. sticle de ceas. (Fig. 3. cum ar fi: prin dopuri de cauciuc. La lucrările sub vid. În practica de laborator se mai folosesc şi alte legături. având grijă să nu se încălzească şi conul. ea cuprinde o serie de metode chimice şi fizicochimice de largă acreditare care foloseşte o mulţime de dispozitive şi aparate. pahare Berzelius. cu fundul rotund. regulile de manipulare corectă a lor. se evită răcirea bruscă sau încălzirea prelungită a sticlei. lipsa cunoştinţelor în acest domeniu poate avea consecinţe grave. Vase şi ustensile utilizate în analiza biochimică. de alegerea corectă a cărora în mare măsură depinde reuşita experienţei. pasivitate faţă de majoritatea agenţilor chimici. iar uneori şi a unor substanţe solide sub formă de granule sau pulbere) şi ustensile (obiecte care servesc la efectuarea unor operaţii curente).1.

se folosesc bile de ceramică sau sticlă poroasă.balon de tip pară cu un şlif.balon cu fund plat. e . agitarea cu bagheta se face printr-o mişcare circulară de-a 17 16 .instilator sau picurătoare. d .) se confecţionează în ateliere specializate vase şi ustensile cu destinaţie specială. Recipientele de sticlă mari nu se vor pune direct pe masă.vergele din baton de sticlă.balon cu trei gâturi cu şlif. q . nisip etc. n . Pyrex. Vasele ce conţin substanţe solide în suspensie trebuie agitate în timpul încălzirii. utilizate în general la amestecarea soluţiilor. formă înaltă. Baloanele cu fund rotund se aşază pe masa de lucru. Pentru a evita supraîncălzirea lichidelor. sticlă de cuarţ etc. h .sticlă de ceas. b .butelie pentru reactivi.2). care se introduc în lichidul rece.Fig. m .vas Erlenmayer.pisetă din sticlă.2). Din sticlă de calitate inferioară se confecţionează baghete .balon cu fund rotund cu un şlif. f . U. sprijinindule pe nişte inele din material elastic şi de mărime potrivită. Dopurile de cauciuc. Capetele baghetelor folosite pentru amestecare trebuie rotunjite la flacără. Vasele de sticlă se încălzesc progresiv pe băi de apă. 1. j . i . iar pentru ramificaţii se utilizează tuburile în formă de T. Y. care sunt tuburi din sticlă drepte sau îndoite.fiolă de cântărire. Vase şi ustensile din sticlă: a . ci pe o placă de material elastic. simple sau cu olive (Fig. Ele pot fi cu o cale sau cu două. foarte poroasă) sau porţelan poros. sticlă călită.eprubetă. în laborator se mai folosesc alonjele sau prelungitoarele (Fig. Din sticlă cu proprietăţi speciale de calitate superioară (Jena. l . Acestea se utilizează cel mai mult la legătura dintre un refrigerent descendent şi vasul de culegere al distilatorului. În afară de tuburile din sticlă care pot fi drepte sau îndoite. în formă de T. de diverse lungimi şi diametre. g . cauciuc sau polietilenă. Y sau U. o . plută sau de polietilenă trebuie să intre în gâtul balonului numai cu o uşoară forţare. k .balon cu fund rotund. p . c . având diametrul la unul din capete mult mai mic decât la celălalt.fiolă de cântărire.pahar Berzelius. Robinetele pot fi ataşate la un vas sau separate.balon Würtz. Duran. fabricate din vergele de sticlă. spatule.creuzet din sticlă pentru uscare sau cântărire. În momentul introducerii vasul trebuie ţinut de gât şi nu de fund.balon cu două gâturi cu şlif. de ulei. Acestea condiţionează o fierbere progresivă şi liniştită a lichidelor. formă joasă (boxă). fie bucăţele de piatră ponce (rocă vulcanică sticloasă.

precum şi la acţiunea agenţilor chimici. j .pâlnii.3). Cleştele cu care se apucă aparatura fierbinte de sticlă se va încălzi puţin în prealabil la capăt. i .tuburi de legătură. Manipularea vaselor şi ustensilelor din ceramică se face în acelaşi mod ca şi cu vasele şi aparatura din sticlă. e . Pentru transvazarea precipitatelor se vor folosi baghete de sticlă având aplicat pe unul din capete o bucată de tub de cauciuc. spatule.refrigerent cu spirală. f . Materiale din metal. 2.Fig. lungul pereţilor vasului. De asemenea. Încălzirea în cuptoarele de calcinare se va supraveghea permanent. care au proprietatea de a fi mult mai rezistente termic faţă de sticlă.refrigerent simplu cu aer. în care impurităţile respective sunt solubile. alamă. după caz. Din materiale ceramice se confecţionează pahare. capsule de evaporare. pâlnii Büchner. cu cârpă uscată. 19 18 . iar scoaterea lor din cuptor se face în exsicator cu placă din ceramică (nu din tablă). În laboratorul de biochimie se utilizează ustensile şi materiale de laborator confecţionate din fier. datorită coeficientului de dilataţie termică mic. d . mojare cu pistile.refrigerent Liebich.refrigerent cu aer cu bule. Se interzice încălzirea aparaturii de sticlă direct pe flacără. fontă. creuzete. aluminiu etc. plăci pentru exsicatoare şi altele (Fig. Aparatura fierbinte se apucă.refrigerent cu bule. Vase şi ustensile din ceramică. Dezavantajele pe care le prezintă faianţa şi porţelanul sunt: fragilitatea. plăcuţe cu falduri. faianţa şi şamota. aceste materiale suportă diferenţe mari de temperatură. k . respectiv nu se va aşeza pe un loc ud sau rece şi nu se vor turna lichide reci în ea. Aparatura de sticlă fierbinte se va feri de şoc termic. În practica de laborator cele mai folosite materiale ceramice sunt: porţelanul. ceea ce determină utilizarea largă în laborator.reducţii.alonjă. g . în cazul creuzetelor sau capsulelor supuse calcinării. Vase şi aparate din sticlă: a . Spălarea vaselor se face imediat după terminarea operaţiei. cu lichide. cu un cleşte de lemn sau metalic. c . faptul că nu sunt transparente. fără a se atinge de pereţii acestuia sau de alte vase din sticlă.şlifuri.canale sau robinete. costul ridicat. b . h . triunghiuri de şamotă. Încălzirea creuzetelor şi a capsulelor de porţelan se face pe triunghiuri de ceramică.

înainte de a fi găurite (cu perforatoare speciale pentru dopuri).creuzet cu capac. f . . utilizate la fixarea instalaţiilor de laborator. d .pâlnia de filtrare Büchner sau filtrul-placă cu vid (schemă şi secţiune). utilizat la manipularea creuzetelor sau a altor vase fierbinţi. constau dintr-o vergea metalică rigidă. etuva electrică şi cuptorul de calcinare (Fig. foarfecele şi altele (Fig.mojare şi pistile pentru fărâmiţat diferite substanţe solide. balanţele de laborator tehnică şi analitică (Fig. becurile de gaz (Fig. sita de fier. etuve şi băi de ulei (0 .băi de nisip. . care. 5). fontă sau platină. 21 . 20 fixate pe tuburi din cauciuc pentru oprirea sau reglarea debitelor de lichide. b . Încălzirea vaselor şi a instalaţiilor de laborator se poate face cu gaz sau energie electrică. fixată pe un postament greu de formă dreptunghiulară sau pe trei picioruşe din fontă. inelele metalice. buteliile din oţel pentru gaze. Ustensile din ceramică: a . Găurirea se face cu un perforator ceva mai mic decât diametrul termometrului sau al tubului ce urmează să fie introdus prin dop.capsulă din porţelan pentru evaporare şi uscare. Dopurile de plută. folosită pentru protejarea vaselor de sticlă supuse încălzirii.250°C). Dintre aceste materiale vom cita: stativele din fier. în laboratorul de biochimie se utilizează şi alte materiale confecţionate din lemn. Potrivirea găurii definitive se face prin frecarea cu o pilă rotundă.băi de apă şi termostate (0 .reşouri şi cuptoare de calcinare (peste 300°C). cleştele. în funcţie de temperatura pe care o pot furniza. spatulele metalice. ulei sau cu nisip. care în zona centrală atinge temperatura de peste 1500°C.spatule din porţelan. folosite la încălzirea diverselor soluţii în vase din sticlă. cu vaselină specială (un amestec de vaselină şi ceară). 10). pensetele. folosite ca suporturi pentru susţinerea vaselor şi aparatelor de laborator în timpul încălzirii. Când se încălzeşte cu energie electrică. Etanşeitatea perfectă se poate obţine prin ungerea. cauciuc şi din materiale plastice. la flacăra reducătoare (roşie). utilizate ca suporturi pentru susţinerea vaselor sau pentru susţinerea pâlniei în timpul filtrării. se împart în: . la dopuri şi la legăturile dintre diferitele părţi ale aparatului.100°C). Dintre aparate menţionăm: perforatorul de dopuri. confecţionate din oţel. plitele şi reşourile electrice. ceramică şi metal. stativele pentru eprubete (din tablă de aluminiu). clemele Hoffmann (cu şurub) sau Mohr (cu arc). se presează uşor cu ajutorul unei prese de dopuri. trepiedele. băile de apă. lingurile de ars. creuzetele metalice. 3. În afară de vasele şi aparatele din sticlă. 4). se folosesc o serie de aparate de încălzit prezentate mai înainte. flacăra rezultată are o temperatură ridicată şi se poate regla uşor: de la flacăra oxidantă (albastră).Fig. e . c . Gazul prezintă avantajul că transmiterea căldurii se face repede.triunghi din porţelan.4). trompele de apă.

3 .bec de gaz Bunsen 2 .deschizătură pentru 3 . fluture lat). 1 .conductă de gaz. 1 . 22 23 .Fig. 2 .5. cantităţii de aer).cleşte metalice.robinet pentru k .trepied metalic (pirostrie).cu termoreglare. cu rozetă (fluture dublu c . Etuve electrice a .foarfece.conductă de gaz. pentru reglarea reglarea cantităţii l .cleme Mohr (cu arc). pătrunderea aerului.pensete.disc pentru reglarea h . pătrunderea aerului.perii pentru eprubete. Ustensile din metal a . d .bec de gaz Teclu e . b .bec de gaz înzestrat b .spatule.fără termoreglare.orificiul în manşon 4 .cleme Hoffmann (cu şurub). cantităţii de aer.perforatoare de dopuri. Fig. f . g . j . i . 4.deschizătură pentru încrucişat. de gaz).

se agită mereu şi se adaugă apoi restul de solvent. mojararea se face cu multă precauţie. concentraţia fiind raportul dintre solvat şi solvent. De exemplu. Deseori în laboratorul de biochimie este nevoie de mărunţirea. în mod obişnuit. monozele . poartă numele de soluţie. O soluţie poate avea diferite concentraţii. Într-un sens mai larg putem vorbi de dizolvare şi atunci când în urma unor reacţii chimice substanţele insolubile în apă se transformă în substanţe solubile în apă. Substanţe complet insolubile nu există. în care se introduce substanţa de dizolvat. Se iau poţiuni mici din material. Cernerea se execută printr-o mişcare de dutevino sau prin scuturarea sitei. operaţia numindu-se mojarare. de cele mai 24 multe ori. prin agitare se înţelege mişcarea întregului vas de reacţie. pentru a obţine dimensiunile dorite la luarea probelor de laborator. pe care se toarnă o cantitate de dizolvant mai mică decât e necesară. În laborator prin amestecare se înţelege. Amestecarea şi agitarea au rolul de a produce omogenizarea şi mişcarea materialelor. lipidele . Pentru efectuarea unei analize biochimice. acţionate de obicei de un motor electric. iar pentru materialele foarte fine . Se folosesc mult astăzi metodele de amestecare cu ajutorul ultrasunetelor.cu amestecătoare sau agitatoare. dacă e cazul chiar până la fierbere. în laborator. Se încălzeşte. Încercarea solubilităţii se face în cantităţi mici (1-2 mg) de material.5 N la 0°C. acizii nucleici . Atunci când substanţa nu e solubilă în apă. cu ochiuri din sârmă.manual cu baghete de sticlă. în mod curent nu se face însă distincţie între aceste două operaţii. Amestecarea se realizează: . metal acoperit cu cauciuc sau mase plastice şi au diferite forme. Componentele soluţiei sunt: solvatul (care se dizolvă) şi solventul (în care se dizolvă).în alcool etilic şi alţi solvenţi organici etc. iar pentru materialele mai dure mojarul din agat. efectuându-se încercări pe cantităţi mici. dar solubil în acizi diluaţi. porţelan. proteinele sumare se dizolvă în soluţii diluate de săruri (NaCl sau KCl). CaCO3 e insolubil în apă. ci prin frecarea pistilului de pereţii mojarului prin mişcări circulare. . Pentru obţinerea unei cantităţi mici de substanţă.3. se aduc în soluţie. se încearcă solubilitatea ei în alţi solvenţi. de aceea e corect să se folosească termenul de substanţă practic insolubilă.în soluţie de acid percloric 0. E bine ca substanţa de dizolvat să fie în prealabil pulverizată în mojar. în dependenţă de substanţele ce urmează a fi investigate. piese ce se rotesc în interiorul vasului. se foloseşte mojarul din porţelan. măcinarea sau pulverizarea materialului brut de analizat.2. Dacă amestecul este omogen.în soluţie de alcool etilic 75-80% la fierbere. Pentru sortarea substanţelor se folosesc site rotunde. însă sunt solubile în soluţii saline. Mărunţirea materialului nu se face prin lovire (apare pericolul spargerii pistilului sau mojarului). La prepararea soluţiilor se folosesc baloane Erlenmayer sau baloane cotate. deoarece în urma reacţiei dintre CaCO3 şi acid se obţine o sare solubilă în apă. Operaţii de bază în laboratorul de biochimie Mojararea. folosirea unui dispozitiv în interiorul vasului de reacţie care produce amestecarea. În cazul substanţelor necunoscute. Dizolvarea este fenomenul de răspândire a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei substanţe. 25 . substanţele. CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + CO2 + H2O Insolubil Solubil Globulinele sunt insolubile în apă. În cazul unor volume mici se folosesc deseori agitatoare magnetice formate din corpuri de oţel învelite pentru protejare cu o manta de sticlă sau polietilenă. Pentru substanţele explozive se folosesc mojare speciale. Astfel. cu pistil de cauciuc. Agitatoarele pot fi confecţionate din sticlă. de mai multe ori. Extragerea este procedeul de separare a unei substanţe dintrun material.site din ţesătură de capron sau mătase.

de oscilaţie sau de rotaţie. în pahar. Eliminarea dizolvantului se poate face şi prin absorbţie. aşteptând de fiecare dată depunerea lui. se rotunjeşte cu o foarfecă. se umezeşte (Fig. numite filtre. sub vid. se foloseşte pentru spălare o soluţie foarte diluată din reactivul pentru precipitare. Precipitarea reprezintă separarea unei substanţe insolubile dintr-o soluţie printr-o metodă anumită (reacţie chimică. prin amestecare continuă cu bagheta de sticlă. precipitatul se spală cu apă distilată de treipatru ori. Pentru concentrarea soluţiilor de substanţe macromoleculare se folosesc granule de biogeluri. Drept filtre în laboratoare se folosesc: hârtie specială (hârtie de filtru). la separarea unor impurităţi mecanice. cu o picătură de reactiv se încearcă dacă precipitarea este completă. Filtrarea se poate face: la presiune atmosferică. Evaporarea se execută în capsule de porţelan sau în pahare aşezate pe baie de apă sau de nisip. şi. pe frite (filtre de sticlă poroasă) sau porţelan poros. silicagel. filtre medii („panglică albă” cu diametrul porilor de circa 3 nm) şi filtre rare („panglică roz sau neagră” cu diametrul porilor de circa 10 nm). se filtrează pe vată de sticlă. micşorarea solubilităţii substanţei prin răcire. CaCl2. pentru a împiedica dizolvarea precipitatelor formate. care poate avea mărimea diferită a porilor. P2O5. fenomen nedorit. la cald. sticlă poroasă (frite). se fixează. Soluţiile care pot distruge hârtia de filtru cum sunt acizii concentraţi sau bazele concentrate. care adsorb apa şi substanţele cu mase moleculare mici. Soluţia de evaporat se aduce la fierbere. porţelan poros. se împătureşte în patru. Evaporarea poate decurge la presiune normală sau sub vid. Filtrarea la presiune atmosferică se efectuează folosind o pâlnie simplă de sticlă şi hârtie de filtru.6). 27 . Pentru a nu se produce supraîncălzirea lichidului.5 nm). Este mai bine ca precipitarea să se efectueze la temperatura laboratorului. evaporare. Hârtia de filtru poate fi aleasă cu densitatea şi mărimea porilor în dependenţă de substanţa sau precipitatul de filtrat. uneori în baloane cu fund rotund. Filtrarea se foloseşte în mod curent în laborator. La agitare. În soluţia rămasă limpede deasupra precipitatului. la analiza calitativă şi cantitativă.Agitarea se realizează în general în vase de reacţie mai mici. Evaporarea este operaţia care are drept scop concentrarea soluţiilor sau eliminarea componenţilor volatili.). depăşind-o de cele mai multe ori. Filtrul simplu din hârtie poroasă (filtrul neted) se confecţionează astfel: se ia o bucată de hârtie de formă pătrată. efectuând decantarea (scurgerea) lichidului cu ajutorul unei baghete de sticlă. Componenţii volatili care se pot elimina sunt: apa. care execută mişcări de dute-vino. 26 Decantarea este operaţia prin care se poate separa un precipitat de supernatant (lichidul de deasupra sa). pentru că prin răcire se măresc particulele de precipitat.. prinzând cu degetele mari în interiorul pâlniei. cristalizare etc. de exemplu de Sephadex cu pori mici. vată de sticlă. excesul de unii acizi etc. care poate fi evitat prin încălzirea capsulei în alta mai mare. în baza diferenţei de densitate (masa substanţei în unitate de volum). apoi să se lase la rece (+4ºC). dacă e necesar. amoniacul. Filtrarea este o metodă prin care un precipitat se poate separa de faza lichidă cu ajutorul unor materiale poroase. Excesul de reactiv poate dizolva uneori precipitatele. Pentru ca separarea componenţilor să fie totală. se obişnuieşte să se introducă cioburi de porţelan poros (nu şi în cazul în care se separă o substanţă solidă). reziduul solid se urcă pe marginile capsulei. Prin evaporare se recuperează reziduurile nevolatile din soluţie. de mărime potrivită pentru pâlnia aleasă. În timpul evaporării rapide. obişnuite. fixate în piesa mobilă a unui aparat de agitare. Pentru evaporare se folosesc şi lămpile cu radiaţii infraroşii. Există filtre cu pori fini şi densitate mare pe unitatea de suprafaţă („panglică albastră” cu diametrul porilor de circa 1 – 2. la rece. La general. Cea mai simplă operaţie de agitare este scuturarea laterală a eprubetei sau a balonului. la cristalizări. De exemplu: vaporii de apă pot fi absorbiţi cu H2SO4 conc. KOH. eprubeta nu trebuie astupată.

se îndoaie hârtia în falţuri mici. volumele de spălare trecându-se pe filtru. cutate sau filtre în falţuri. Pâlniile obişnuite numite pâlnii calitative. Pentru filtrarea la presiuni scăzute sunt folosite şi pâlniile de sticlă cu placă de sticlă poroasă. pe o baghetă de sticlă şi soluţia se prelinge de-a lungul baghetei şi curge în pâlnie pe pereţii conului. sau au diametru din ce în ce mai mic spre extremitatea lui. trece prin tubul de cauciuc şi impurifică lichidul sau soluţia filtrată. Aceste pâlnii servesc mai ales pentru filtrări cantitative. schimbând sensul îndoiturii în mod succesiv. Se despart cele două părţi ale evantaiului. precipitatul de pe filtru urmând să fie îndepărtat din lucru. mai ales atunci când interesează numai lichidul filtrat. ceva mai jos de vârful conului pâlniei. O desprindere bruscă a vasului de trompă poate arunca lichidul afară din vas. hârtia luând forma unei pâlnii încreţite. se ridică în sus. ele având avantajul de a mări viteza filtrării. iar hârtia are aspectul unui evantai dublu. Filtrul nu se umple până la marginea sa cu soluţia ce se filtrează. cauzând pierderi. vârful tăieturii oblice a pâlniei se alipeşte de peretele vasului în care se filtrează. Când se termină filtrarea. din cauza depresiunii din vas. apoi de-a lungul unei jumătăţi de diametru (rază). pentru a evita ruperea filtrului (Fig. În timpul filtrării. Soluţia se toarnă în pâlnie sprijinind marginea paharului.7. Marginea hârtiei de filtru trebuie să fie cu un centimetru mai jos de marginea pâlniei.6. au tubul de scurgere cu acelaşi diametru pe toată lungimea lui.8). atunci apa. Filtrele creţe se folosesc mai ales pentru filtrarea precipitatelor voluminoase şi gelatinoase.Fig. b – în vid.8. se întrebuinţează filtre cu suprafaţă mai mare numite filtre creţe. până ce se ajunge la cealaltă parte a diametrului. Tipuri de filtrare: a – simplă. Confecţionarea filtrului cu falţuri (gofrat) Pentru mărirea vitezei filtrării. 8). ci cu ½ cm mai jos. Vasul în care s-a aflat soluţia se clăteşte de 3-4 ori cu apă distilată sau cu solvent. Confecţionarea filtrului simplu Fig. 28 a b Fig. care se aşează pe o pâlnie obişnuită de sticlă (Fig. Sunt pâlnii de sticlă cu o gâtuitură în interior. Un filtru creţ se poate pregăti pornind de la filtrul neted: rondela de hârtie de filtru se îndoie în semicerc. nu trebuie oprită trompa înainte de a se desface încet flaconul în care s-a făcut filtrarea. Îndepărtarea de pe filtru a substanţei solide filtrate sau a precipitatului se face astfel: se răstoarnă pâlnia deasupra 29 .7). Filtrarea în vid se realizează cu ajutorul pâlniei Büchner pe care se aşează o hârtie de filtru şi care e ataşată la un balon Erlenmayer cu trompă (Fig. Dacă întâi închidem trompa. nu direct în vârful conului hârtiei de filtru. din care se face decantarea. în special la cald sau pentru cazul când ne interesează numai soluţia filtrată. de aceea se mai numesc şi pâlnii cantitative. Filtrarea prin acest procedeu este rapidă şi izolează bine faza solidă de cea lichidă.

silicagel. cu eter etc. Separarea unui amestec eterogen lichid-lichid. Lichidele care nu se amestecă. Uneori cu precipitatul se lucrează mai departe aşa umed cum rămâne de pe filtru. precipitatele fiind spălate cu alcool. Exsicatoare a – simplu. Mai întâi trebuie să se închidă robinetul exsicatorului. Uscarea constă în îndepărtarea lichidelor dintr-o substanţă. În mod obişnuit ca substanţă deshidratantă se foloseşte acidul sulfuric concentrat sau clorura de calciu granulată. 9. b Cel mai puternic deshidratant este pentoxidul de fosfor. iar când substanţa cedează uşor amoniac uscarea se face pe sodă caustică (NaOH solid ) sau pe calce sodată (NaOH + CaO). b) substanţele solide întinse pe o sticlă de ceas se pot usca întrun exsicator simplu.. pompe de ulei etc. De cele mai multe ori însă trebuie ca mai târziu precipitatul să fie uscat. sau se scoate filtrul din pâlnie cu ajutorul unei pensete. montate în vase prin care circulă lichide de răcire sau într-un vas cu gheaţă sau amestec răcitor. se acoperă cu alte două-trei hârtii de filtru suprapuse şi se presează uşor. Practica de laborator cere uneori filtrarea la cald. pe care cade filtrul cu precipitatul. în funcţie de natura substanţelor şi scopul urmărit. c) substanţele care nu se schimbă la o temperatură mai ridicată se pot usca în etuve. Vidul în exsicator se face cu ajutorul unei trompe de apă. sau într-o spirală ce are forma pâlniei şi prin care trec vaporii de apă. 31 30 . tot după spălare cu lichide volatile. de exemplu apa şi uleiul. P2O5 granulat. se separă cu ajutorul unei pâlnii cu robinet numită pâlnie de separare. Uscarea se poate grăbi prin evacuarea aerului dintr-un exsicator de vid. Uscarea substanţelor solide la temperatură normală se realizează: – în curent de aer. – în vid. – în exsicatoare ce conţin substanţe higroscopice: H2SO4 conc. Uscarea unei substanţe umede se face prin mai multe procedee: a) substanţa cristalizată se întinde în strat subţire pe o foaie triplă de hârtie de filtru. apoi să se întrerupă legătura cu trompa şi la urmă să se închidă apa. cum ar fi introducerea filtrului întro manta conică de cupru prin care circulă vapori de apă sau aer cald. Filtrarea la temperaturi joase se face cu pâlnii obişnuite din sticlă.unei sticle de ceas sau capsule de porţelan. Dacă mai întâi oprim apa. Se tamponează sau se presează uşor cu o hârtie de filtru uscată pentru a se suge excesul de lichid care nu a fost suficient de bine tras la pompă. în care se află o substanţă deshidratantă. atunci apa întră în exsicatorul în care se află vid. se desface filtrul şi se răstoarnă. de mărime potrivită.. Uscarea precipitatelor. De asemenea. etc. Hârtiile de filtru ce vin în contact direct cu substanţa se reînnoiesc până ce nu mai apar umezite. se poate utiliza centrifugarea. însă el se întrebuinţează mai rar. Există mai multe procedee de uscare. a Fig. ceea ce se realizează cu dispozitive speciale. Pâlnia se poate acoperi cu o sticlă de ceas sau capsulă în care se pune gheaţă cu sare sau gheaţă carbonică. b – de vid.

pentru a fi ferită de praf. după un număr mic de oscilaţii. cât şi 12 ale celor două marginale trebuie 11 să fie paralele şi situate în acelaşi plan. Reglarea orizontalităţii balanţei care este montată pe un suport se face cu ajutorul unui fir prevăzut la capătul liber cu plumb. Acest buton este situat sub placa de suport a balanţei (8) sau lateral. Schema balanţei pârghia balanţei poate fi ridicată analitice. Balanţa este prevăzută cu un dispozitiv de oprire.1-0. Pentru masele de ordinul miligramelor şi zecimilor de miligrame se folosesc indicaţiile acului de pe scala gradată. prin 3 faţa unei scale gradate (5) fixate 8 pe coloana centrală. pentru a nu se uza în timp când nu se lucrează. La capetele pârghiei se află suspendate. La mijlocul pârghiei se 4 2 află un ac indicator (4) care se 3 mişcă o dată cu pârghia. precizie şi exactitate. Cântărirea se efectuează cu ajutorul unei serii de mase etaloane (greutăţi) care pot fi ataşate direct la balanţă sau sunt păstrate într-o cutie specială. care au o precizie de 0. Balanţa tehnică se compune dintr-o pârghie cu braţe egale care se sprijină prin intermediul unui “cuţit” din oţel sau agat pe o coloană centrală de susţinere. La capetele pârghiei sunt sprijinite cu ajutorul altor două cuţite (prisme) două furci de care sunt 32 suspendate cele două platane (3).balanţe tehnice. care au o precizie de ordinul gramelor.balanţe analitice. cântărirea la balanţă se face comparând masa substanţei de cântărit cu masa unui etalon sau a unei greutăţi. Pârghia este prevăzută la mijloc cu un ac indicator care poate oscila în dreptul unei scale gradate. opreşte acul indicator în dreptul unei diviziuni de pe scala gradată. de pe cuţite. Balanţa este prevăzută cu un dispozitiv 5 7 9 10 de oprire (aretare) (6) prin care Fig. Balanţa analitică este construită pe principiul pârghiilor şi poate fi prevăzută cu amortizor care. Imaginea scalei este mărită prin intermediul unui sistem optic şi proiectată pe un ecran de sticlă mată (9). 33 .2 mg. Una din seriile de mase etalonate. Uscarea lichidelor şi gazelor se face cu ajutorul unor substanţe deshidratante (higroscopice). uscarea se face la 105°C. des întâlnită.Uscarea la cald la 100-150°C se realizează în etuve. Balanţele analitice se caracterizează prin sensibilitate. timp de 1-2 ore (până la masa constantă). necesară în analiza cantitativă. sprijinită prin intermediul unui cuţit (prismă) de oţel sau de agat pe o coloană verticală (2). cu ajutorul unor “cuţite” fine. Măsurarea maselor (cântărirea). Cântăririle la balanţa analitică se fac cu precizie până la a patra zecimală de gram. foarte exactă. În principiu. Balanţa analitică obişnuită (Fg. 1 Acestea sunt cuţitele marginale 6 (terminale). două talere (platane). care diferă prin precizia lor: . . Masele etalonate sub un gram sunt de: 500 – 200 – 100 – 50 – 20 – 10 mg. Pentru determinarea conţinutului de apă. Rotirea butonului (10) serveşte la coborârea maselor etalonate (în formă de inele) (11) pe o bară suport (12). Muchiile de sprijin. În laboratoarele de biochimie se folosesc următoarele tipuri de balanţe. Cântărirea se realizează cu ajutorul balanţelor. atât ale cuţitului din centru. Mecanismul de oprire se pune în funcţiune cu butonul (7) sau cu ajutorul unei bascule. este compusă din următoarele mase din alamă nichelată: 100 – 50 – 20 – 10 – 5 – 2 – 2 – 1 g. Balanţa analitică este un instrument cu ajutorul căruia se efectuează cântărirea precisă. 10.10) este alcătuită dintr-o pârghie cu braţe egale (1). Balanţa este închisă într-o cutie cu pereţi de sticlă şi uşi laterale.

cântărirea se face cu uşile închise ale balanţei. După valoarea sensibilităţii.ultramicrobalanţe cu sensibilitate de 10000-100000 diviziuni/mg. Exactitatea balanţei se caracterizează prin diferenţa dintre valoarea masei cântărite a unui obiect şi valoarea ei adevărată. fără manipulări bruşte.macrobalanţe cu sensibilitate de 10 diviziuni /mg. Cu cât rezultatele cântăririlor repetate ale unui obiect diferă mai puţin între ele. Precizia balanţei analitice reprezintă măsura gradului reproductibilităţii rezultatelor obţinute la cântăriri succesive ale aceluiaşi obiect. . Reguli de cântărire. 11). .balanţa analitică se conectează la sursa de curent electric pentru aprinderea becului ce luminează scala gradată în dreptul căreia oscilează un ac indicator. deschiderea şi închiderea balanţei se fac încet. eliminânduse complet cutia cu mase etalonate. masele etalonate se manipulează numai cu penseta (gramele) şi cu ajutorul dispozitivului de manevrare a maselor etalonate (zecimile şi sutimile de gram). balanţa analitică nu se încarcă niciodată peste sarcina maximă.obiectul sau substanţa de cântărit se aşează pe platanul din stânga balanţei. . se calculează cantitatea de substanţă necesară.se deschide uşor balanţa şi se reglează “punctul zero”: acul indicator trebuie să se oprească în dreptul diviziunii zero de pe scala gradată (Fig. . înaintea cântăririi trebuie să se stabilească şi să se verifice “punctul zero” al balanţei. Pentru a prepara soluţii de diferite concentraţii. 34 obiectele sau substanţele ce se cântăresc trebuie să aibă temperatura încăperii în care se află amplasată balanţa. Balanţele analitice moderne sunt simple. masele etalonate de ordinul gramelor se păstrează în cutii speciale.pe platanul din dreapta se pun mase etalonate (greutăţi) de ordinul gramelor şi se adaugă apoi mase etalonate sub formă de inele (decigrame şi centigrame).Sensibilitatea se exprimă prin numărul de diviziuni de pe scală cu care se deplasează acul indicator la adăugarea pe unul dintre platane a unei sarcini de un miligram sau prin numărul de miligrame ce corespund unei diviziuni de pe scala gradată. balanţele analitice pot fi: . la care masele etalonate sunt încorporate la balanţă şi manevrate din exterior prin intermediul unui mecanism. obiectele sau substanţele de cântărit se aşează pe platanul din stânga al balanţei. toate cântăririle necesare în efectuarea unei anumite analize sau a unui grup de analize se execută la aceeaşi balanţă analitică şi cu aceeaşi cutie de mase etalonate (greutăţi analitice). până când se ajunge la echilibrare. uşor de manevrat şi permit o cântărire rapidă. cu atât mai mare este precizia balanţei. 35 . Cântăririle la balanţa analitică implică următoarele operaţii: . Această cantitate se cântăreşte la balanţa tehnică – în cazul preparării soluţiilor aproximative.semimicrobalanţe cu sensibilitate de 100 diviziuni /mg. Utilizarea corectă a balanţei analitice necesită respectarea cu stricteţe a următoarelor reguli de cântărire: se controlează după lentila vizirului dacă balanţa analitică este aranjată strict orizontal. . fără urme de praf. . Operaţiile cântăririi. balanţa analitică trebuie să fie perfect curată.microbalanţe cu sensibilitate de 1000 diviziuni /mg. sau la balanţa analitică – în cazul preparării de soluţii etalon. Există balanţe analitice şi cu un singur platan. balanţa analitică trebuie să fie oprită în timpul încărcării sau descărcării sale. iar masele etalonate – pe cel din dreapta. adică deschizând uşor balanţa acul indicator se opreşte în dreptul unei diviziuni de pe scala gradată (miligrame şi zecimi de miligram).

Dizolvarea substanţelor pentru prepararea reactivilor Substanţa cântărită la balanţa analitică sau la balanţa tehnică.5 + 0. . Pentru măsurarea exactă a volumelor este necesar să se lucreze la temperatura la care s-a făcut etalonarea vaselor respective (de regulă. În ansamblul analizelor cantitative. -10 -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 +10 Fig. cu ajutorul pisetei sau al pipetei. precum şi a obiectului cântărit. valoarea miligramelor şi a zecimilor de miligram se scade din valoarea maselor folosite la echilibrare. . după închiderea prealabilă a balonului cu un dop rodat.06 + 0.soluţiile obţinute se transvazează în sticle de reactivi adecvate. 2000 cm3 (ml) şi. În Figura 12 sunt prezentate unele vase gradate întrebuinţate curent pentru măsurarea volumelor.06 . perfect curate.0082 = 14. rezultatul cântăririi va fi: 14 + 0. în funcţie de precizia necesară. se adaugă apă distilată până la cota balonului sau până la o anumită diviziune a cilindrului. Pentru măsurarea volumelor se utilizează diferite tipuri de vase din sticlă riguros gradate. Pe corpul baloanelor cotate se află notată capacitatea şi temperatura la care au fost etalonate. rezultă că masa obiectului cântărit este de: 14 + 0.5518 g. Acest semn indică capacitatea balonului cotat. când 8. în cazul preparării soluţiilor etalon. volumele de spălare trecându-se în balonul cotat sau în cilindrul gradat.2 va fi în partea negativă (-). respectiv etalonate. respectiv limita până la care trebuie să se umple balonul. 500. .se întrerupe alimentarea cu curent electric a balanţei.se verifică “punctul zero” al balanţei. iar masele etalonate sub formă de inele au valoarea de 5 decigrame şi. 1000. Baloanele cotate sunt vase de sticlă cu fund plat şi gât alungit pe care se află marcat un semn circular denumit “cotă”.5 + 0.2 mg. De obicei.după terminarea cântăririi. În cazul în care acul indicator se opreşte în partea negativă a scalei gradate.De exemplu. cântărirea şi măsurarea exactă a volumelor de reactivi reprezintă operaţiile cele mai importante de care depinde precizia rezultatelor. 37 .se agită uşor prin mişcări circulare ale paharului sau cu o baghetă de sticlă. uneori. 6 centigrame. dacă pe platanul balanţei au fost puse mase etalonate în valoare de 14 g.soluţia din balonul cotat se omogenizează prin mişcări de răsturnare. 250. se aduce în soluţie.0082 = 14.0. . balanţa se descarcă prin scoaterea maselor etalonate în ordine descrescândă. 36 . sau într-un cilindru gradat. se recomandă efectuarea cântăririi astfel încât acul indicator să devieze în partea pozitivă a scalei. . lichidul se transvazează într-un balon cotat. De exemplu. .cu ajutorul unei pâlnii.5682 g. efectuându-se următoarele operaţii: . în cazul preparării soluţiilor aproximative. 50. iar acul indicator s-a oprit pe scala gradată la diviziunea +8.se îndepărtează pâlnia şi. respectiv. în cazul de mai sus. până la completa dizolvare a substanţei.paharul se spală de câteva ori cu apă distilată. Baloanele cotate au diferite capacităţi: 10. 11. sunt prevăzute cu dopuri rodate pentru închidere. Scala balanţei analitice. astfel încât meniscul lichidului să fie tangent la cota înscrisă pe balon. soluţia din cilindrul gradat se omogenizează cu ajutorul unei baghete de sticlă.sticla de ceas sau fiola cu substanţa cântărită se ţine deasupra unui pahar Berzelius în care substanţa se trece cantitativ (cu ajutorul apei distilate dintr-o pisetă). 25. . Umplerea baloanelor cotate cu soluţie se face până la “cotă”. Măsurarea volumelor de reactivi. uscate şi etichetate. 20ºC). .

d . Volumul maxim de umplere a pipetelor cu bulă este indicat printr-o cotă marcată cu un semn circular la partea superioară sau prin două cote: una la partea superioară a bulei şi alta la partea inferioară. 15.12. Măsurarea volumelor cu pipeta implică următoarele operaţii: . b . e . 2.pipetă cu bulă. 50 şi 100 cm3 (ml). Ele pot fi gradate în sutimi şi miimi de cm3 şi sunt.cilindre gradate. h . 25. Ele sunt folosite pentru măsurarea unor volume fixe de lichid şi nu prezintă gradaţii intermediare. 5. i – dozator. 20.pahar gradat (menzură). Ustensile de măsurat volume: a . permiţând astfel măsurarea de volume intermediare. Pipetele cu bulă se caracterizează prin existenţa unei bule pe care sunt notate volumul şi temperatura de etalonare. c . 10. Pipetele gradate au capacităţi: 1.2 cm3. g . Pipetele cu bulă au capacităţi diferite: 5. în general. După forma şi modul de gradare. 20 şi 25 cm3 (ml). Pentru măsurarea lichidelor volatile se folosesc cilindri prevăzuţi cu dop rodat.se imersează vârful pipetei în lichid şi se aspiră până când lichidul depăşeşte gradaţia dorită. având o precizie mai mică decât baloanele cotate. Ele sunt gradate în cm3 (ml) şi fracţiuni de cm3 (chiar sutimi de cm3).2 cm3 (ml). Cilindrii gradaţi sunt vase cilindrice din sticlă gradate în cm3 (ml) şi fracţiuni de ml.baloane cotate. 10. respectiv pentru prepararea soluţiilor titrate.citirea corectă la biuretă sau la pipetă cu evitarea erorii de paralaxă. 39 38 . Cilindrii gradaţi se utilizeză numai pentru măsurări aproximative de volum. astfel ca meniscul lichidului să fie tangent la diviziunea respectivă. Baloanele cotate se utilizează pentru măsurarea exactă a volumelor. Micropipetele se folosesc pentru măsurarea volumelor foarte mici de lichid.pipete gradate cu diviziuni. Pipetele reprezintă tuburi de sticlă efilate la partea inferioară şi sunt utilizate pentru măsurarea exactă a volumelor mici de soluţie. f . Pipetele gradate (sau normale) sunt utilizate şi pentru măsurarea unor volume de lichid mai mic decât cel total înscris pe pipetă. utilizate pentru măsurarea unor volume de lichid egale sau mai mici de 0. Volumul cilindrilor gradaţi variază de la 1 la 2000 cm3.Fig.pâlnii de separare cu diviziuni. având capacitatea de 0.1 sau 0. se deosebesc pipete cu bulă şi pipete gradate cu diviziuni. Volumul de lichid se măsoară la diviziunea de pe cilindru care marchează acest volum.biuretă cu robinet.

treptat şi în picături. 12. . Pentru evitarea erorii de paralaxă. gradate în cm3 şi fracţiuni de cm3.. gradate în zecimi şi sutimi de cm3. Sfârşitul unei titrări este pus în evidenţă cu ajutorul unui indicator chimic. adică o substanţă care la punctul de echivalenţă îşi modifică vizibil una din proprietăţi (culoarea.macrobiurete.se astupă capătul superior al pipetei cu degetul arătător.biureta se umple cu lichid pe la partea superioară (deschisă).b). Erori posibile la măsurarea volumelor. Dacă se lucrează cu soluţii uşor alterabile. iar pentru cele colorate – până când meniscul superior devine tangent la gradaţia respectivă. fluorescenţa. Practic.). care se produce în cazul când. În funcţie de capacitatea lor. se stabileşte contactul cu degetul arătător lăsând lichidul să curgă uşor până când meniscul ajunge tangent la cotă sau la diviziunea dorită. Biuretele cu bilă sau cu clemă se folosesc în cazul soluţiilor alcaline. se astupă imediat capătul superior al pipetei cu degetul arătător. biuretele pot fi: . viscozitate şi viteza de scurgere a lichidului.măsurarea volumelor cu ajutorul biuretei se face prin scurgerea lichidului cu viteză mică. iar citirea cotei (diviziunii) se face astfel ca orizontala tangentei la meniscul de lichid să fie situată în dreptul ochilor observatorului (Fig. dacă biureta are gradaţii 41 .biureta se fixează în poziţie verticală cu ajutorul unui stativ şi al unei cleme. astfel încât erorile datorate aderenţei lichidului la pereţii biuretei să fie minime. în cazul lichidelor incolore. punctul final al titrării se înregistrează după adăugarea unei picături de reactiv în exces. Acest exces constituie “eroarea de picurare”. o cantitate de soluţie aderă pe suprafaţa interioară a tubului. cu capacităţi de 25. 2 şi 5 cm3.microbiurete cu capacităţi de l.se şterge vârful pipetei cu hârtie de filtru şi se aduce vârful pipetei pe peretele interior al vasului în care se introduce volumul de lichid măsurat cu pipeta. Măsurarea volumelor de lichid cu biureta implică următoarele operaţii: . Acest dispozitiv poate fi un tub de cauciuc prevăzut cu o bilă de sticlă sau cu o clemă sau cu un robinet din sticlă. Pentru această modificare este necesară o fracţiune dintr-o picătură a reactivului volumetric.ţinând pipeta în poziţie verticală.din partea inferioară a biuretei se evacuează aerul. 40 . Biuretele sunt prevăzute la partea inferioară efilată cu un dispozitiv de scurgere. Această “eroare de scurgere” apare în cazul măsurării volumelor cu pipeta sau cu biureta. turbiditatea etc. . 50 şi 100 cm3. densitate. . la citirea gradaţiei. sau numai o parte din aceasta.măsurarea volumelor se face prin menţinerea pipetei în poziţie verticală (nu oblic). se folosesc biurete cu umplere automată. iar cele cu robinet din sticlă – în cazul soluţiilor acide. În acest sens. în acest moment. în funcţie de tensiunea superficială. . . . astfel încât să fie depăşită diviziunea zero sau altă gradaţie considerată. pot interveni două erori de citire. Eroarea de picurare. ochiul observatorului este situat deasupra sau sub orizontala tangentei la menisc. care trebuie evitate pentru a nu afecta precizia rezultatelor: prima este eroarea de paralaxă. în funcţie de volumul dorit a fi pipetat. respectiv de închidere. Eroarea de scurgere. Modul de citire a cuplului menisc-gradaţie are o mare importanţă. La scurgerea unei soluţii printr-un tub. Biuretele sunt tuburi gradate de sticlă cu ajutorul cărora se măsoară exact volumele de soluţii utilizate ca reactivi în analiza volumetrică. ochiul trebuie să se afle pe orizontala tangentei la menisc sau.se lasă lichidul să se scurgă prin picurare până când meniscul inferior al lichidului devine tangent la diviziunea zero sau la altă diviziune considerată. Eroarea de citire. care permite reglarea scurgerii lichidului din biuretă.se ridică degetul arătător şi se lasă să se scurgă liber întregul volum de lichid din pipetă. . .

alonjă. Scala are diviziuni corespunzătoare valorii greutăţilor specifice. Procedeu experimental.13. Măsurarea densităţii lichidelor. Areometrul este un tub de sticlă închis la capete şi gol în interior. din care cauză areometrul cufundat într-un lichid stă în poziţie verticală. Folosind o serie de areometre. iar densitatea solidelor poroase – cu ajutorul picnometrului. a doua eroare de citire se poate produce din cauza fenomenului de refracţie a luminii la suprafaţa lichidului. 5 .13) simplă constă dintr-un balon care conţine sistemul sumativ supus distilării (1).dop. se va aplica metoda distilării fracţionate. cu capacitate de 100 . Balonul Würtz este aşezat pe o sită de metal şi sprijinit cu un trepied şi o clemă de stativ. deci pe diferenţele ce există între punctele de fierbere ale componentelor. Eroarea de temperatură.termometru. Ustensilele folosite pentru măsurarea volumului (baloane cotate. În procedeul distilării fracţionate.circulare.refrigerent Liebich. Metoda se aplică la purificarea sau separarea substanţelor lichide dintr-un sistem omogen sau eterogen lichid sau dintr-un sistem solid-lichid. componentele se culeg separat. 43 . umplut de obicei cu alice de plumb. Instalaţia de distilare (Fig.balon Würtz. În acest scop. iar în partea inferioară are un rezervor. apare eroarea de temperatură. se poate determina repede greutatea specifică a unui lichid. Metoda se bazează pe diferenţa dintre presiunile de vapori ale componentelor sistemului. prin care trece un termometru (3). Areometrul se gradează pentru o anumită temperatură indicată pe scală. Instalaţie pentru distilare simplă: 1 . În prealabil. Încălzirea se face la flacăra unui bec de gaz. Pentru purificare 42 fracţiunile se redistilează. În cazul în care diferenţa dintre punctele de fierbere ale componentelor este mai mare de 20°C. La capătul celălalt al refrigerentului se aplică o alonjă (5).250 ml. biurete) sunt etalonate la o anumită temperatură (de obicei la 20°C) stabilită convenţional. Volumul soluţiilor se modifică în funcţie de temperatura mediului ambiant. În Fig. lichidul care urmează a fi cercetat se toarnă într-un cilindru îngust şi uscat. Dacă soluţia se prepară la o temperatură diferită de 20ºC.balon Erlenmayer. lichidul se aduce la temperatura la care este etalonat areometrul.areometru). 6 . Măsurarea densităţilor lichidelor se efectuează cu ajutorul densimetrului (sinonim . iar răcirea – cu apă de apeduct. partea din faţă a gradaţiei trebuie să se suprapună peste partea din spate a acesteia. Distilarea. care se introduce în gura unui vas de culegere (6). 3 . în care se introduce areometrul. Utilizând un dop perforat (în cazul când nu avem şlif) se racordează balonul la un refrigerent descendent cu apă (4). Obţinerea apei distilate şi redistilate. Când această diferenţă este mult mai mică. se poate utiliza metoda distilării simple la presiune obişnuită sau la presiune redusă. 2 . pipete. 4 . închis la capăt cu un dop (2). Descrierea instalaţiei. în funcţie de temperatura la care se distilează. În partea lui superioară se găseşte o scală.

balon Würtz. fierbe la 19ºC în loc de 118ºC la presiune atmosferică.balonul Würtz se introduc 2/3 din capacitatea sa apă de apeduct. pentru a uşura fierberea şi pentru a nu se produce un vid prea înaintat în aparat. Tubulura laterală a balonului b se pune în legătură cu o trompă de apă care formează vid în interiorul aparaturii. care se introduce până aproape de fundul unui al doilea balon de fracţionare b şi se fixează în gâtul balonului a cu un dop de plută sau cauciuc. b . Coborârea punctului de fierbere în vid este destul de importantă faţă de punctul de fierbere al aceloraşi substanţe la presiunea obişnuită. Distilatul se va culege într-un vas curat. prin a doua gaură un tub de sticlă c tras în capilară la capătul care ajunge până aproape de fundul balonului a. iar refrigerentul se va spăla bine înainte de montare. Se adaptează termometrul şi refrigerentul şi se începe încălzirea la flacăra becului de gaz. Procedeu experimental pentru distilarea în vid.tub de sticlă capilar. Instalaţie pentru distilare în vid. În gâtul primului balon de fracţionare a se fixează un dop cu două gâturi. Intrarea aerului în aparat se poate regla prin manipularea clemei cu şurub d. 14. Baloanele de fracţionare a şi b trebuie să fie de sticlă rezistentă Fig. Distilarea în vid. Sub balonul b se aşează o pâlnie de mărime potrivită. Cea mai simplă montare este următoarea (Fig. fără să se descompună.14): se ia un balon Cleisen sau un balon de fracţionare a cu tubulură laterală lungă. Pentru a obţine apă cu puritate mai ridicată. Tubul de scurgere al pâlniei se prelungeşte 44 cu un tub de cauciuc până la chiuveta canalului. a . Balonul b se răceşte cu apă de la un robinet.vas de siguranţă. Între balonul b şi trompă se intercalează un vas de siguranţă e care poate fi un vas de trompă conic cu tubulură laterală. pentru ca să nu se închidă prin turtire. Sunt multe substanţe care nu se pot distila sub presiunea atmosferică din cauză că se descompun. e . iar dopurile şi legăturile să se închidă bine. Rostul tubului c. aceasta se va supune redistilării.balon Cleisen. efilat în capilară. se controlează dacă aparatul se închide bine peste tot. în urma căreia se obţine apă bidistilată. cu ajutorul unei cleme cu şurub d. Prin una din găuri trece un termometru. numite şi tuburi de vid. La celălalt capăt al acestui tub c este fixat un tub de cauciuc scurt de câţiva cm şi care se poate închide prin turtire.clemă. acidul acetic. La terminarea distilării nu se desfac brusc legăturile şi nici nu se 45 . c . prin care se scurge apă. un curent foarte mic de aer. făcând vid. la presiune. d . Legăturile se fac cu un tub de cauciuc cu pereţi groşi. sub o presiune de 12 mm al coloanei de mercur. Înainte de a începe încălzirea pentru distilare. este de a putea introduce în balonul a. Acest fel de substanţe se pot distila însă cu uşurinţă sub presiune redusă. De exemplu. apoi se adaugă câteva cristale de permanganat de potasiu (soluţie roz) şi câteva bucăţele de porţelan poros pentru a uşura fierberea şi a evita supraîncălzirea. prin masa lichidului de distilat.

balon şi bidon. Legătura se face cu un tub de cauciuc.tub de sticlă (un capăt se termină imediat sub dopul bidonului. Aparatura necesară pentru antrenarea cu vapori de apă este următoarea: bidon cu apă. Când vaporii de apă se dezvoltă constant din apa în fierbere şi lichidul din balon a fost suficient încălzit. producător de vapori. Pentru a putea şti.închide trompa. dar care se volatilizează mult mai uşor şi fără să se descompună când în masa lor trece un curent de vapori de apă. se face legătura dintre Fig. pe tubul de cauciuc de legătură. putem să desfacem diferitele părţi ale aparatului fără nici un risc. La începutul operaţiei se încălzeşte separat. Antrenarea cu vapori. în aşa fel ca aerul să intre în aparat încetul cu încetul. îndoit în unghi ascuţit. Atunci când trebuie să se separe mai multe substanţe prin distilare fracţionată la vid. strângem tubul de cauciuc cu clema. iar celălalt la fundul balonului cu fund rotund. fixăm o clemă cu şurub. între balonul b şi vasul de siguranţă e se intercalează un manometru cu mercur. iar cu celălalt capăt. în locul balonului b se montează un aparat care conţine închise într-un vas cilindric mai multe eprubete ce pot fi aduse pe rând în dreptul tubului de scurgere (refrigerent) printr-o mişcare de rotaţie. prin cealaltă gaură trece un tub de sticlă îndoit c. Un capăt al acestuia se termină imediat sub dopul bidonului. Al doilea tub f de la balon se termină imediat sub dop. iar cu celălalt capăt se face legătura cu balonul în care este pusă substanţa de antrenat. f . aşezat înclinat). Când cantitatea substanţei de antrenat este mică. se uneşte cu un refrigerent Liebich la a cărei ieşire se ataşează recipientul.tub de legătură cu un refrigerent lung. şi numai după aceea se desface legătura de la trompă. Vasul în care se produc vaporii este un bidon de tablă a în care se toarnă apă până la l/2. 15. nu se mai face preîncălzirea ei. c . care prin volatilizare directă se descompun. cât şi balonul în care se află substanţa de antrenat. Gâtul bidonului se astupă cu un dop de plută străbătut de două orificii. se face legătura cu tubul c de la bidonul în care se produc vaporii. ajunge până aproape de fundul bidonului). Mai întâi se desface treptat clema cu şurub d pentru a lăsa să intre cât mai mult aer. în acest caz.bidon cu apă pentru producerea vaporilor.tub de siguranţă (din sticlă. şi prin dopul cu care se astupă 46 trec două tuburi de sticlă. lăsând totul în funcţiune cât este necesar. în afara dopului. După aceste operaţii. desfacem legătura cu trompa şi apoi desurubăm treptat clema. atât bidonul în care se produc vaporii. care este presiunea redusă la care se face distilarea în vid. de exemplu uleiurile eterice. Instalaţie pentru antrenare cu vapori: a . Acest fel de substanţe se pot purifica sau separa dintr-un amestec prin distilare sau antrenare cu vapori de apă. Se poate proceda şi altfel: între vasul de siguranţă şi trompă. un refrigerent model Liebich şi un recipient (Fig.15). Prin unul trece un tub de sticlă b de siguranţă care ajunge sub apă până aproape de fundul bidonului. Capătul celălalt al acestui tub. vaporii de apă fierbinţi se introduc direct în lichidul rece. Balonul d poate fi aşezat înclinat. un balon de sticlă în care se pune amestecul de antrenat. Sunt substanţe de natură biochimică. Procedeu experimental pentru antrenarea cu vapori de apă. Când vrem să întrerupem operaţia. Unul e ajunge la un capăt aproape de fundul balonului. b . 47 .

4.2. – componenţa probei. dacă formează compuşi coloraţi – spec trofotocolorimetria). Proba care este supusă analizei trebuie să fie reprezentativă. selectarea metodei optime. ETAPELE ANALIZEI BIOCHIMICE CANTITATIVE Analiza biochimică cantitativă necesită măsurări exacte. 48 Alegerea metodei necesită un amplu proces de documentare.4. Fiecare metodă de analiza biochimică este constituită dintr-o suită de operaţii (dizolvare. deoarece. 49 . Dacă aceasta nu e cunoscută. Prelevarea probelor lichide se realizează cu ustensile şi în recipienţi curaţi. – consideraţii economice (la o investigaţie cu un număr prea mare de analize se vor consuma prea mulţi reactivi). diferiţi reactivi. adică să aibă aceeaşi compoziţie cu cea a materialului din care a fost extrasă. atunci analiza se efectuează imediat sau proba se fixează. Dacă proba poate suferi transformări în timp. filtrare. Dacă sistemul cercetat nu este prea mare şi este constituit din mai multe faze lichide. putându-se ajunge chiar la denaturarea completă a rezultatelor.3. Alegerea metodei de analiză Metoda de analiză se alege în funcţie de: – concentraţia în care se găseşte componentul analizei în probă (exemplu: când concentraţia este de ordinul procentelor sau zecilor de procente – analiza cantitativă clasică: gravimetrie sau volumetrie. – exactitatea cerută. Dacă fixarea duce la modificări ale compoziţiei probei. – proprietăţile fizice şi chimice ale componentului de analizat şi ale celor însoţitoare (exemplu: dacă formează compuşi greu solubili – gravimetria. rezultatele obţinute trebuie să corespundă valorilor determinate. indiferent de metoda utilizată în analiză. deoarece acestea prezintă un grad ridicat de omogenitate– până la nivel molecular. probele pentru analiza cantitativă au un volum mic.1. Stabilirea mărimii probei de analizat şi a numărului de probe paralele Mărimea probei luate spre analiză depinde de concentraţia componentului care urmează a fi dozat şi de sensibilitatea metodei utilizate (reactivi. concomitent este necesar a determina umiditatea materialului. În cazul soluţiilor. confecţionaţi din materiale care nu interacţionează cu componenţii probei. cântărire etc. adaptarea ei pentru proba ce urmează a fi analizată şi testarea metodei pe probe standard. Cunoaşterea compoziţiei biochimice a probei de analizat Înainte de a efectua o analiză biochimică cantitativă este necesar a cunoaşte compoziţia biochimică a probei. Pentru prelucrarea statistică a rezultatelor obţinute este necesară efectuarea analizelor cel puţin în trei repetări. asemănătoare cu proba reală.4. dacă componentul se găseşte în urme – metode fizico-chimice). înainte de luarea probei materialul va fi omogenizat prin agitare. primul pas îl constituie analiza biochimică calitativă. 4. Aceasta se execută prin metode clasice de analiză biochimică calitativă. Pentru lichidele omogene luarea probei nu ridică probleme deosebite. produşi de reacţie şi aparatură). Luarea probei Aceasta este etapa care include cele mai mari erori. 4. 4. Cele mai importante dintre ele au fost efectuate în cadrul lucrărilor de laborator la biochimia generală [7].) pentru efectuare a căror se foloseşte aparatură specială. precipitare. Dacă fixarea duce la deshidratare. atunci fixarea se face în azot lichid sau se liofilizează. Uneori acest pas prezintă cele mai dificile aspecte din tot procesul analitic.

În cazul în care este necesară păstrarea stării native a proteinelor şi activităţii enzimelor. De regulă. mai ales în ultima parte. 50 Aducerea probelor la sec ridică multe dificultăţi condiţionate de pierderile prin stropire. Masa componentului se determină ţinându-se cont de factorul gravimetric. de gradul de neomogenitate a materialului şi de mărimea particulelor de la care începe să se manifeste neomogenitatea. uscat în termostat şi cântărit la balanţa analitică. masa probei poate varia între zecimi şi sute de grame. râu). serina şi treonina. Interferenţa este întâlnită în analizele biochimice în orice situaţie în care proba conţine specii ce măresc sau atenuează semnalul componentului analizat. aceasta se turteşte şi se împarte în patru.7. 4. se usucă (cu acest prilej se determină umiditatea probei) şi se macină fin. În alte cazuri. Analiza propriu-zisă Analiza propriu-zisă de determinare a concentraţiei (cantităţii) unui component se poate realiza: gravimetric – componentul aflat în soluţie este transformat în compus greu solubil. evaporarea se realizează prin încălzire lentă.23]. Ultimele sunt descrise în [6. pentru a evita pierderile. cantitatea echivalentă necesară de reactiv aflat într-o soluţie de concentraţie riguros determinată. Eliminarea interferenţelor Interferenţa reprezintă o intensificare sau slăbire a intensităţii prin suprapunerea a două sau a mai multor efecte. 51 .5. din acest motiv. iar azotul – transformat în sulfat de amoniu. apelânduse la diverse tehnici de separare: precipitarea selectivă. aducerea probei în soluţie se efectuează în condiţii blânde. analiza biochimică se realizează în soluţii apoase. transformându-le în compuşi stabili care nu mai intervin la generarea semnalului. metode cromatografice etc. se iau două sferturi opuse şi acest proces de reducere se continuă până se ajunge la cantitatea dorită. extracţia lichid-lichid. pentru dozarea proteinelor după conţinutul de azot prin metoda Kjeldahl proba se dezintegrează pe cale umedă în acid sulfuric la fierbere (340°C). analiza electroforetică. De exemplu. 4. Pentru aceasta este necesară transformarea probei solide în componenţi solubili. Sfârşitul titrării este pus în evidenţă cu ajutorul indicatorilor. în soluţii tampon. care în mediu acid se distrug. la temperaturi scăzute şi în timp redus. 4. Agentul de dizolvare potrivit se alege în funcţie de natura probei şi scopul urmărit. când există un volum mic de solvent. Berzelius sau Kjeldahl) se acoperă cu un refrigerent sau sticlă de ceas. compoziţia şi tăria ionică sunt apropiate de cele fiziologice. prin intermediul unei biurete. În aceste condiţii. lac. aducerea probei în soluţie se execută în condiţii dure. îndepărtarea speciei interferente din sistemul analizat.În cazul în care sistemul este foarte mare (exemplu: parcelă. analiza cromatografică.6. distilarea. separat prin filtrare. Reducerea masei până la nivel de grame sau şi mai mică se poate realiza prin metoda sferturilor: după o amestecare minuţioasă a probei. la care pH-ul. Există două modalităţi de eliminare a interferenţelor: utilizarea agenţilor de mascare – substanţe care interacţionează cu speciile interferente. volumetric – componentului aflat în soluţie i se adaugă. proba este dezintegrată până la CO2 şi H2O. câmp. probele vor fi luate din mai multe locuri şi adâncimi (proba medie). Determinări cantitative se mai pot realiza utilizând metode fizico-chimice. În funcţie de exactitatea cerută. dezagregarea pe cale umedă se realizează în sisteme închise: vasul în care are loc acest proces (pahar Erlenmayer. Dezagregarea alcalină pe cale umedă se utilizează în cazul analizei aminoacide a proteinelor pentru a putea doza triptofanul. Probele se unesc. Aducerea probei în soluţie În majoritatea cazurilor.7.

Fiind puse în evidenţă. În discuţiile obişnuite. Discuţii detaliate asupra acestor întrebări pot fi găsite în [4. 20]. În cele ce urmează ne vom referi doar la unele noţiuni strict necesare în analiza biochimică.erori sistematice (determinate sau permanente).. deci eroarea măsurării se numeşte devierea rezultatelor măsurătorilor de la valoarea reală a mărimii măsurate. atunci când pot precipita şi alţi ioni existenţi în soluţie.. Exactitate şi precizie. după cauzele care le produc.erori grobe (anormale). 52 datorită unor reacţii care nu se produc practic total. 9. care fac ca rezultatul final X al unei analize să difere de valoarea reală A (sau X0). Erorile grobe se datoresc unor abateri grave de la metodica determinării sau unor greşeli de calcul. Clasificarea erorilor La fiecare etapă de analiză biochimică pot fi comise erori. Acestea pot proveni: dintr-o anumită solubilitate a precipitatului. Pentru estimarea erorilor întâmplătoare se foloseşte teoria probabilităţilor. Erorile se pot clasifica având în vedere diferite criterii de clasificare. 17. Diferenţa ΔX = [X . . ci numai cele mai probabile. ca: variaţia factorilor mediului extern (fluctuaţii de temperatură. Din grupa erorilor sistematice fac parte: – erorile care depind de metoda de analiză utilizată. neatenţiei în timpul lucrului. ale cărei concluzii nu sunt absolut sigure. Pentru a trage cele mai juste concluzii din rezultatele obţinute în urma măsurărilor analitice. etalonarea greşită a vaselor de măsură şi a aparatelor. erorile se repetă în toate determinările. Un rezultat exact este acela care concordă cu valoarea adevărată a mărimii măsurate. 15. 5. Precizia se referă la concordanţa între rezultatele experimentale ale unui grup de măsurători.erori întâmplătoare (accidentale sau temporare). O eroare sistematică determinată pentru metoda dată se va adăuga sau se va scădea din rezultatul final. necunoaşterea manevrării aparatelor etc.A] este numită eroarea analizei. Valoarea erorilor sistematice determină gradul exactităţii 53 . de aceea la măsurări repetate se pot schimba atât ca mărime. Cauzele fiind permanente. datorită pierderilor prin descompunere sau volatilizare la calcinare etc. slaba calificare a operatorului etc.. Astfel. datorită caracterului higroscopic al unor produşi. care pot introduce o serie de erori. termenii exactitate şi precizie sunt folosiţi cu înţeles sinonim.1. atunci însă când aceşti termeni sunt aplicaţi unor date ştiinţifice este necesar să se facă distincţie între ei.5. Erorile sistematice au cauze permanente ce pot fi cunoscute. . necesare unei interpretări corecte a diverselor procese cercetate. din cauza unor reacţii şi fenomene fizico-chimice secundare. – erorile care depind de aparate şi manipularea lor: aparate defecte. rezultatele eronate sunt înlăturate. biochimistul trebuie să însuşească metodele adecvate pentru evaluarea datelor experimentale. de presiune. – erori datorate impurificării soluţiilor prin atacarea materialului din care sunt confecţionate vasele în care acestea sunt păstrate etc. astfel cauza poate fi descoperită şi înlăturată evitându-se în felul acesta abaterea. vibraţiilor în timpul citirii la aparate etc. Erorile întâmplătoare au cauze variabile. de umiditate). Ele nu pot fi apreciate din timp şi apar datorită condiţiilor specifice în care se execută determinarea. cât şi ca semn. datorită impurificării accidentale. – erori care depind de tehnica executării analizei: nerespectarea indicaţiilor prevăzute de metodă. pot fi împărţite în trei categorii: . TRATAREA MATEMATICĂ A ANALIZEI BIOCHIMICE La realizarea analizelor biochimice concură foarte mulţi factori.

Valorile limită calculate determină intervalele de încredere în care se găsesc parametrii statistici ai populaţiei din care a fost extrasă proba. care se bazează pe calculul statistic al erorilor. Deoarece mărimea respectivă prezintă o dispersare (împrăştiere). prezentate de elemente ce au anumite caracteristici comune. care sunt cele mai probabile valori ale indicatorilor statistici ai populaţiei din care a fost extras eşantionul. 54 Proba (eşantionul. cu cât proba este mai reprezentativă pentru populaţie. Practic. În urma determinărilor experimentale s-au obţinut pentru mărimea respectivă valori care diferă între ele şi care se notează cu x1. timp îndelungat necesar măsurării etc. Cunoaşterea legilor permite cunoaşterea legăturilor dintre cauză şi efect. iar aceasta se obţine pe baza determinărilor experimentale. 5. Noţiuni de statistică Unul dintre obiectivii principali ai ştiinţelor este acela de a descoperi în cadrul fenomenelor complexe ale naturii legile după care au loc aceste fenomene. În astfel de cazuri studierea caracteristicilor comune ale elementelor unei populaţii se poate efectua cu ajutorul unei probe extrase din populaţie. Indicatorii statistici ai probei sunt cu atât mai apropiaţi de indicatorii statistici ai populaţiei. care caracterizează elementele dintr-o populaţie. Cu cât sunt mai mici valorile erorilor sistematice. Statistica – ştiinţa care. efectiv. astfel încât probabilitatea să fie foarte redusă. materializată prin valorile unor mărimi care poartă numele de indicatori (parametri) statistici ai probei. adică este extrasă aleator (întâmplător).). Indicatorii statistici ai unui şir de determinări experimentale Să presupunem că. s-a extras din populaţia respectivă o probă formată din n elemente (n<30). cu atât rezultatele obţinute în urma prelucrării statistice a datelor experimentale sunt mai valoroase. totuşi se pot determina nişte valori limită (o limită inferioară şi una superioară). erorile pot fi absolute şi relative. 55 . pe cât e posibil.. xn. cu cât sunt mai reduse intervalele de încredere.2.. Prin prelucrarea statistico-matematică a valorilor eşantionului extras din populaţie se obţin indicatorii (parametrii) statistici ai eşantionului. studierea întregii populaţii este dificilă şi chiar imposibilă (populaţii foarte numeroase... pentru determinarea valorii unei mărimi oarecare (X).rezultatului. Prezentarea unor rezultate cât mai apropiate de cele adevărate necesită corecţii.. erorile ce intervin la efectuarea unei analize. x2. se ocupă cu studiul cantitativ al fenomenelor de masă. însă dă o anumită informaţie asupra populaţiei. Aceste valori limită se determină cu un anumit coeficient de siguranţă (încredere). orice compoziţie. . Statistica analizează şi prelucrează datele statistice (valorile asupra cărora influenţează o mulţime de cauze. Desigur. În analiza biochimică cantitativă se cere ca rezultatele prezentate să corespundă valorilor reale ale mărimilor determinate şi de aceea este necesar să fie înlăturate. În unele situaţii. ansamblu) infinită de valori omogene din punct de vedere calitativ. Populaţia de valori reprezintă o mulţime (colectivitate. şi cu cât mai numeroasă ea este. pentru cunoaşterea exactă a populaţiei ar trebui măsurate toate elementele ce constituie populaţia şi calculaţi indicatorii statistici ai populaţiei. proba nu poate indica totul despre populaţia din care a provenit. ea se numeşte variabilă sau caracteristică. folosind calculul probabilităţilor. După modul de exprimare.. în principiu.2. mostra) este o parte din populaţie care serveşte la studiul populaţiei din care a fost extrasă.1. dat fiind că caracterizează nişte elemente.. care constituie populaţii de valori). Cu siguranţă. iar valoarea erorilor întâmplătoare determină precizia lui. Deşi o probă extrasă dintr-o populaţie poate avea. cu atât precizia este mai mare (rezultatele sunt reproductibile). 5. cu atât este mai exact rezultatul şi cu cât rezultatele mai multor determinări efectuate asupra aceleiaşi mărimi sunt mai apropiate între ele.

iar n este numărul elementelor din probă. X = 56 2. mediană şi moda. deoarece nu dă o indicaţie cu privire la gradul de dispersie a valorilor determinate faţă de valoarea centrală. Diferenţa | X . Abaterile parţiale pot fi pozitive. Ca orice indicator statistic. De aceea. O lucrare care prezintă numai media aritmetică a unui şir de determinări este incompletă. Abaterea (eroarea) relativă (ε)... Pentru un număr n de determinări.X .2. Dar suma algebrică a abaterilor parţiale este nulă. care indică ordinul de mărime şi tendinţa centrală a ansamblului de măsurători: medie.2. alteori.. Media aritmetică a abaterilor parţiale (în modul) se numeşte abatere (eroare) absolută a şirului de măsurători şi este dată de relaţia: Eroarea absolută δX se mai numeşte şi abatere medie sau eroare medie şi uneori se notează prin D (deviaţie). pentru calculul abaterii medii se consideră abaterile parţiale în modul (valoare absolută). trebuie adunate abaterile parţiale. media aritmetică este destul de stabilă. Pentru a calcula abaterea medie din abaterile parţiale. suma algebrică a tuturor abaterilor parţiale este nulă. Rezultatul măsurătorilor efectuate asupra mărimii X se va putea. deci. ea nu conţine decât o parte din informaţia cuprinsă în şirul de valori. În cazul şirurilor cu volum mare. Media aritmetică simplă a probei ( X ) (se citeşte “x barat” este cel mai răspândit indice statistic) este valoarea cea mai probabilă a mărimii măsurate şi se calculează astfel: X + X 2 + X 3 + . deoarece media aritmetică cuprinde într-un singur număr toate informaţiile date de valorile determinate experimental.. abaterile pozitive compensându-se cu cele negative. Abaterea (eroarea) parţială a fiecărei determinări (δXi).valorile tipice. Dintre valorile tipice. exprima într-o formă. 3. adică ar rezulta că abaterea (eroarea) medie este nulă. ceea ce. adică: dX i = X i .indicii de dispersie. care arată gradul de împrăştiere (dispersie. iar suma lor – raportată la numărul determinărilor. astfel: X = X ± δX. adică: n å dX i = 0..Xi| = ΔX este numită eroare absolută a unei determinări individuale.Parametrii (indicatorii) statistici ai unui şir de determinări experimentale se împart în două categorii: . Importanţa ei constă în faptul că ea ţine seama de toate valorile şirului. nu corespunde realităţii. negative sau nule.. evident. Este diferenţa dintre valoarea din probă (Xi) şi media aritmetică a probei ( X ).. i =1 1 n å Xi n i =1 unde: Xi sunt valorile mărimii determinate experimental. Abaterea (eroarea) absolută (δX). este necesar să 57 . + X n X = 1 n sau după formula: 5. Media aritmetică indică valoarea (tendinţa) centrală a ansamblului de măsurări. în cercetările cu caracter biologic se foloseşte mai des media aritmetică.. . fluctuaţie) a valorilor obţinute experimental faţă de valoarea medie. În unele aplicaţii practice interesează să se cunoască abaterea (eroarea) ce revine unităţii de măsură corespunzătoare mărimii respective. Evaluarea gradului de dispersie a valorilor determinate Dintre indicii de dispersie cei mai utilizaţi sunt: 1.

adică: e= de media aritmetică. lucru foarte important în cercetările biologice. Intervalul de încredere (siguranţă) în care media aritmetică a populaţiei se găseşte cu o anumită probabilitate. Abaterea (eroarea) procentuală. În asemenea situaţii. ceea ce nu are nici o semnificaţie fizică pentru măsurătoare. rezultatul măsurătorilor se poate prezenta sub forma: X = X ± S. 8. rezultatul măsurătorii se poate prezenta şi sub forma: X = X ± ε%. ( X ). când populaţia studiată se caracterizează printr-un număr foarte mare de elemente. Dispersia (varianţa) probei (S2) este un indicator statistic folosit pentru a preciza mai bine gradul de dispersie (de împrăştiere) al valorilor obţinute experimental faţă de valoarea medie. aşa cum s-a arătat în mod aleator. În cazul cercetărilor biologice. 59 . studiul se face pe probe cu un număr mai mic de elemente. Abaterea medie pătratică a mediei unei probe faţă de media populaţiei (Sm). 7. statistica matematică permite determinarea abaterilor indicatorilor probei faţă de indicatorii populaţiei. care indică dispersia valorilor determinate experimental faţă 58 în care n este numărul de elemente din probă. ea se exprimă mai comod raportând-o la suta de unităţi. se pot determina două valori limită care delimitează un interval de încredere în care media aritmetică a populaţiei se găseşte cu o anumită probabilitate. Datorită faptului că abaterea relativă este foarte mică. definită ca abaterea corespunzătoare unităţii de măsură şi care este dată de raportul dintre abaterea absolută (δX) şi valoarea cea mai probabilă (media aritmetică). adică: dX . deci în procente. În aceste cazuri se calculează abaterea (eroarea) relativă (ε). 5. Ea se calculează înmulţind abaterea relativă cu 100. Dispersia se calculează după formula: unde n – numărul măsurărilor 6. Dezavantajul dispersiei este acela că ea se măsoară în unităţile de măsură ale mărimii respective ridicate la pătrat. X 4.se compare abaterile corespunzătoare în cazul determinării a două mărimi diferite. Acest indicator statistic se foloseşte la determinarea intervalelor de încredere (siguranţă) în care media aritmetică a populaţiei se găseşte cu anumite probabilităţi. În statistica matematică se demonstrează că folosind valorile elementelor unei probe extrase. Dacă se calculează abaterea procentuală. Abaterea medie pătratică a mediei unei probe faţă de media populaţiei se calculează după formula: ε% = ε · 100. Abaterea standard se obţine extrăgând rădăcina pătrată din dispersie. Abaterea standard a probei (S). Din acest motiv s-a definit abaterea standard a probei. adică: Dacă se calculează abaterea standard a probei.

în care t (coeficienţii Student) este un parametru ce depinde de valoarea coeficientului de încredere (respectiv.447 2.228 2. respectiv coeficienţii de risc de 5% şi 1%). 1.99 sau de 0.t · Sm. Coeficientul de încredere reprezintă probabilitatea ca intervalul de încredere să conţină media populaţiei. cu o anumită probabilitate.001.365 2. numărul elementelor (indivizilor) eşantionului va trebui să fie mai mare decât în cazul unei populaţii cu dispersie mică (populaţie omogenă). Eliminarea rezultatelor anormale Deseori.657 9. Valorile parametrului Student (t) în funcţie de valorile coeficientului de siguranţă (de probabilitatea aleasă) şi de numărul gradelor de libertate Numărul gradelor de libertate N=n-1 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 20 30 60 200 Valorile coeficienţilor de siguranţă (P) 95% 12.250 3.570 5. complementarul coeficientului de încredere (suma probabilităţilor a două evenimente contrare este egală cu unitatea).841 4. De obicei.Xi| depăşeşte valoarea triplă a abaterii standard a determinării individuale: | X . dacă se cunoaşte media aritmetică a probei ( X ) şi abaterea mediei pătratice a mediei probei faţă de media populaţiei (Sm). astfel.182 2. ale intervalului de încredere depind numai de coeficientul de încredere (siguranţă) notat cu 1-α.032 3. se numeşte nivel de semnificaţie şi reprezintă probabilitatea ca media populaţiei să nu se conţină în intervalul de încredere.042 2. N = n-1). după formulele: XS = X + t · Sm.Xi| > 3S.000 1. 61 .660 2.776 2.086 2.2.925 5. scopul urmărit. atunci. Pentru o populaţie repartizată normal.05. respectiv pentru coeficienţii de siguranţă de 0.960 99% 63. Un rezultat poate fi considerat anormal atunci când diferenţa | X .571 2.750 2. În biologie şi medicină. pentru probe cu un număr mic de elemente (n<30) limitele de încredere (limita superioară XS şi limita inferioară XI) în care se găseşte media aritmetică a populaţiei sunt calculate. Eliminarea acestui rezultat nu se face la întâmplare. inferioară şi superioară. într-o serie de determinări unul sau mai multe rezultate diferă mult de restul şirului.707 3. se consideră acceptabile intervalele de încredere corespunzătoare primilor doi coeficienţi de încredere (în procente 95% şi 99%. pentru α se iau valorile de 0. Mărimea α.Pentru o probă (cu un anumit efectiv).499 3. Nivelul de semnificaţie se stabileşte la alegerea mărimii eşantionului avându-se în vedere ca precizia concluziilor să fie asigurată cu o anumită probabilitate şi să satisfacă. în funcţie de care valorile parametrului t au fost calculate şi tabelate.999. Tabelul 5.262 2. ci după anumite metode. nivelului de semnificaţie) şi de numărul gradelor de libertate (t .303 3. XI = X .306 2.355 3.706 4. datorită variabilităţii accentuate.3.01 sau 0.845 2.95.1.604 4. 60 În alegerea mărimii eşantionului (a numărului n de determinări) pe baza cărora să se estimeze cât mai precis un indicator statistic sau un fenomen. cele două valori limită. în cazul unei populaţii neomogene. 0.169 2.1. 0. trebuie să se ţină seama că.

63 5 -1 S = 0. 3.30.3.76 5 0.19 R Din Tabelul 5.56 + 8.70 .4 Exemple de prelucrare statistică a rezultatelor unei analize biochimice Exemplul 1.17. 3. găsim că pentru o probabilitate de P = 95 şi N = 6 valoarea Q = 0..70 = 8.64 0.182.51. Dacă Qp>Qtab.21 0. 63 .2.65. 3. 3.40 .78.30 Q= = 0. 3.15 = = = 0.65>0.33.38.2..062 × 4 Din Tabelul 5.30 se va înlătura.2. 8.66.70%. rezultatul 8.30 = 4. Pentru a lua decizia de a-l elimina ca rezultat anormal sau de a-l lăsa pentru prelucrarea statistică.8.2.1. Diferenţa dintre valorile maximală şi minimală R se numeşte amplitudine. R Valoarea calculată Qp se compară cu cele tabelate pentru o anumită probabilitate (Tabelul 5.30 urmează a fi eliminat.25.2.58 Exemplu: conţinutul glucozei a fost determinat prin metoda iodometrică în 5 probe paralele. valoarea coeficientului Q este 0.56 0. Pentru a decide de a o înlătura aplicăm testul Q: X n .51 0.28. Rezultatul 8. Tabelul 5. Xn .94 0. rezultatul 8. X2 .2.2.062 t= 8. 3.1.66 + 8. Deoarece 0..). Coeficientul Q se calculează ca raportul dintre diferenţa valorii suspecte ca rezultat anormal Xn şi cea vecină Xn-1.56. 3.30 se deosebeşte de restul seriei şi este suspectat ca nesigur. 8. 3.40 . obţinându-se rezultatele: 8..X n -1 3.64.2.8.70 6 0.30 62 Din Tabelul 5.63 .40 diferă semnificativ de celelalte valori.60. 5.8. Din motivul că tcalculat >ttabelat..78>0. Valoarea 3.56 .40 este eliminată ca fiind anormală (dubioasă).74 5 0.64 7 0. valoarea suspectată este calificată ca rezultat anormal şi este înlăturată. la amplitudine: X . Pentru aceasta.25 0.40..77 0..48 0. 8.X n-1 Qp = n . Să presupunem că pentru determinarea conţinutului de azot într-un obiect biologic au fost efectuate 7 determinări cu următoarele rezultate: 3.30 b) se calculează X n -1 = 8..51. 8. pentru P = 95 şi n – 1 = 3.99 3 0. Valorile testului Q în funcţie de numărul gradelor de libertate N şi de probabilitatea P P N=n-1 95 99 2 0. Testul Q se consideră cea mai raţională metodă de eliminare a rezultatelor anormale pentru un număr nu mai mare de 10 determinări.2.3. 8. Criteriul t (Student) în acest caz se foloseşte în felul următor: a) se elimină rezultatul suspect 8. valoarea 3.2. găsim că pentru o probabilitate P = 95 şi N = 4.60 + 8.. toate rezultatele se aranjează în ordinea crescândă a valorilor X1. Deoarece 0.21%. folosim testul Q: 8.64.89 4 0.

Dacă rezultatul trebuie dat cu două cifre semnificative după virgulă. prima cifră nesemnificativă este mai mică decât 5 atunci numărul raportat nu va fi modificat prin rotunjire.76 )2 + (9. 64 5.73 + 9.021.036 0.73 . Incertitudinea relativă se defineşte a fi raportul dintre incertitudinea absolută a măsurătorii şi valoarea măsurată.9. 65 .27 ± 0.80 + 9.76 )2 3 -1 = 0. S X = (9.4 – prin aproximaţie (prima cifră incertă): 0.1. Exemplul 1. 9. Rotunjirea numerelor: a) dacă.57 · 0.80. La balanţa analitică. În exemplele de mai sus incertitudinea relativă va fi: la măsurarea cu biureta gradată: 0.0000683. iar a patra cifră obţinută prin aproximare): 1. numărul rezultat în urma măsurătorii va conţine 4 cifre semnificative după virgulă (primele trei fiind sigure. 95).0003932. Cu cât mai mare va fi valoarea măsurată cu atât mai mică va fi incertitudinea relativă. 0.08. în urma calculelor. atunci cifra din stânga. adăugat cu o biuretă gradată din 0. prima cifră nesemnificativă este mai mare decât 5. şi se calculează intervalul de încredere: ε = ± t (5. dacă conţine toate cifrele sigure (pentru care există gradaţie) plus prima cifră nesigură (citită prin aproximare).75 = 9. 95) · S X = 2.0315 = 0. Exemplu: În urma unui calcul rezultă numărul 1. se citeşte ca număr semnificativ astfel: – cu ajutorul gradaţiilor (cifrele certe): 25.1 în 0. b) dacă.01 şi 0. Regula 2.1 ml.76% 3 2. respectiv a balanţei.9. De calculat X .80 . În exemplele date mai sus. însemnat). La determinarea conţinutului de fructoză în cireşe au fost obţinute următoarele rezultate (în %): 9. care este egal cu 2.036 3 = 0.1. Regula 1. Prezentarea datelor ca număr semnificativ O metodă mult mai simplă în analizele biochimice cantitative are la bază prezentarea rezultatului ca număr semnificativ (important.2. numărul rotunjit se va scrie 1.4628.4628 g.463. se majorează cu o unitate.0001/1.4628 = 0. S X .9. se sustrage t (5. Un număr este considerat semnificativ.5. Volumul de soluţie. Deci. în urma calculelor.76 )2 + (9. X = 9. Rezultatul final X se prezintă sub forma: X = 3.75 . imediat următoare (ultima semnificativă).75. în cireşe se conţine 9.76 ± 0. adică este cert.571.02% fructoză.08%. 1.01/25. S = 3.0001 reprezintă incertitudinea absolută a biuretei. Exemplu 2. Exemplul 2.43 = 0.Media aritmetică va fi: Eroarea pătratică medie a unei determinări: Eroarea medie pătratică a mediei de selecţie: Din Tabelul 5. iar la măsurarea cu balanţa analitică: 0.43 ml (4 cifre semnificative).73 şi 9.03 – cifra raportată: 25.

5. Regula 3. cu o biuretă gradată din ml în ml.1103 N.4 + 4.2.45 ml soluţie NaOH 0. Xabs N NaOH = 0.27 = 45.73.Exemplu: În urma unui calcul rezultă numărul 14.9 ml (obţinut prin rotunjire şi menţinerea numai a unei cifre semnificative după virgulă). se indică materialul de cercetare. 10 2X : 10 Cea mai mare incertitudine relativă: – calculul intervalului 2 X ® 2×0. Stabilirea cifrelor semnificative după virgulă.0001 – determinarea incertitudinii relative: XrelativVNaOH = Xrelativ N NaOH Xrelativ max = 0.45 0.0001 = = 0. De obicei. 11.0075776 g ml. au fost titraţi cu 11. – rezultatul final: 1/500→1/5000 – determinarea incertitudinii relative a rezultatului (titrului soluţiei): TCH 3COOH = 0.00758 = 1 758 (se încadrează în domeniul calculat). calcularea şi selectarea celei mai mari incertitudini relative (X). pentru numerele obţinute în urma calculelor se va face ţinându-se cont de următoarele reguli: a) În urma operaţiilor de adunare şi scădere. Dintr-o altă biuretă cu aceeaşi gradaţie s-au adăugat 58. unde X este cea 10 mai mare incertitudine relativă a factorilor luaţi în calcul. Xabs. numărul obţinut va avea atâtea cifre semnificative după virgulă câte conţinea numărul cu cele mai puţine cifre semnificative după virgulă.0 ml soluţie KMnO4 0. în prezenţă de fenolftaleină.4 ml soluţie de acid oxalic 0.1 N. Să se determine titrul soluţiei de acid acetic.01 = 0.6.00001 0. Dacă rezultatul trebuie să fie dat cu două cifre semnificative după virgulă. 0.01. principiul lucrării. Excesul de acid oxalic a fost retitrat cu 4. 11.0008733.1 ml. 66 – efectuarea calculului: TCH 3COOH = TCH 3COOH = V NaOH × N NaOH × Eg CH 3COOH VCH 3COOH × 1000 . b) În urma operaţiilor de înmulţire şi împărţire.1103 0. 10 × 1000 – determinarea incertitudinii absolute (vezi mai sus).45 × 0.002 = 1/500 Xrelativ TCH 3COOH = 0.1 ml. luaţi cu o biuretă de 25 ml gradată din 0.1 în 0. soluţia decolorânduse total. În referat se indică titlul lucrării.VNaoH = 0. Să se determine volumul de KMnO4 necesar oxidării substanţelor organice din proba de apă.1 în 0. Exemplu: 10 ml probă de acid acetic.0 – 58. utilizate la îndeplinirea experimentului.0009066. calcularea incertitudinii relative a rezultatului pentru câteva cazuri şi stabilirea rezultatului final. se fac următorii paşi: efectuarea calculului.00758 g ml .001. Exemplu: Pentru oxidarea totală a substanţelor organice dintr-o probă de apă s-au adăugat 100.733.86 ml Rezultatul final: 45.27 ml din aceeaşi soluţie de permanganat de potasiu. 100. însă utilizând o biuretă de 25 ml cu gradaţiile din 0. numărul rotunjit se va scrie 14. rezultatul obţinut va cuprinde atâtea cifre semnificative astfel încât incertitudinea 2X lui relativă să se încadreze în intervalul: 2 X ® .001 = 0.1 N. se prezintă condiţiile de executare a lucrării conform 67 . se dă lista de reactivi şi utilaj.1103 × 60 = 0. Redactarea şi tehnoredactarea Lucrarea de laborator se finisează cu prezentarea unui referat.01 = 0.

Apa permite stabilirea legăturilor dintre organism şi mediu. La plante conţinutul de apă variază cu specia.liniuţa (cratima) se pune şi în locul apostrofului. pe când apa legată are proprietăţi diferite. însă nu se pune după substantivele şi verbele urmate de conjuncţia că. Kühne (Chiune). precum şi ale membranelor biologice. regiunea geografică. = Comisia de enzime. în mod metodic şi ordonat. Referatul se finalizează cu concluzii. starea fiziologică. de păstrare. Pentru aceasta. iar în abrevierile provenite din alte limbi. Organismele vii şi-au dezvoltat mijloace de exploatare a proprietăţilor neobişnuite ale apei.Abrevierile (prescurtările) se utilizează cât mai rar posibil.virgula se pune după intonaţie. rezultatul procesului de gândire şi tehnoredactat. mitologice şi religioase. vârsta. nylon – din franceză nylon. temperatură la care apa liberă ce îmbibă ţesutul se evaporă. apa care asigură starea coloidală a materiei vii protoplasmatice (apa legată slab. de a compara diferite soiuri. mitocondriilor şi ale multor alţi componenţi celulari. ribozomilor. între paranteze. De obicei. În compartimentul intracelular. tabelele. de transcriere. şi apa lacunară. toate rezultatele analizelor biochimice se recalculează la materia absolut uscată. Ea este o substanţă puternic reactivă. din lichidul interstiţial.variantei propuse. ea nu îngheaţă nici la -60°C. Majuscula (litera mare) se utilizează la scrierea numelor proprii.1. După fiecare literă a abrevierilor se pune punct: C. Viaţa nu este posibilă fără prezenţa apei. cu proprietăţi speciale. a tehnologiilor de prelucrare etc. Apa liberă îşi păstrează proprietăţile obişnuite (îngheaţă la 0°C). deci se cere a fi formulat în scris. cu intensitatea metabolică. Determinarea gravimetrică a apei în materiale vegetale Apa este componentul cel mai abundent în organismele vii. fără ca materia organică să se altereze. sau apa absorbită) şi apă liberă. . nu le vom folosi nici noi: EC = Enzyme Commission. . 69 . în care punctele nu se utilizează. adică pregătirea tehnică a manuscrisului pentru a fi editat. iar pe paginile următoare de prezentat numai numeraţia rubricilor. graficele nu se admite de a le trece de pe o pagină pe alta. care spală toate celulele. Referatul trebuie corect redactat. . Ne vom referi doar la unele din ele: . cât şi intracelular. . Fischer (Fişer). METODE GRAVIMETRICE DE ANALIZĂ 6. este necesar de a utiliza corect regulile morfologice ale limbii române şi unele reguli de tehnoredactare.scrierea cuvintelor împrumutate din alte limbi se face ca în limba din care provin: kilometru – din franceză kilometre. Prin această metodă se pierd unele substanţe volatile. Apa şi produşii săi de ionizare – ionii de hidroniu (H3O+) şi hidroxil (OH¯) – sunt determinanţi importanţi ai structurii caracteristice şi ai proprietăţilor biologice ale proteinelor şi acizilor nucleici. . În organismele vegetale apa este răspândită atât extracelular. Determinarea conţinutului de apă permite de a aprecia calitatea recoltei. Apa din compartimentul extracelular cuprinde apa de circulaţie intravasculară (vase lemnoase). primele litere din formulele de politeţe. Determinarea “apei libere” din diferite ţesuturi şi organe se efectuează prin încălzirea acestora la 105°C. apa se găseşte sub trei forme: apa care se găseşte în constituţia compuşilor organici (apă legată puternic). deci aşa cum se rosteşte: Lehninger (Leninger). wolfram – din germană wolfram. 68 6. se descriu rezultatele de cercetare şi de prelucrare statistică a datelor experimentale. Foarte comod este de a efectua redactarea computerizată. proteină – din franceză proteine. Se pot trece tabelele voluminoase numerotând rubricile sub denumirea lor.linia de dialog se pune la începutul convorbirii personajelor în dialoguri. .titlurile. influenţa condiţiilor de cultivare.E. ritmul vorbirii şi nuanţele de gândire şi de sens.la scrierea acestor cuvinte se recomandă ca atunci când cuvântul va apărea prima dată în lucrare transliterarea să fie susţinută. Eijkman (Eicman).

rizomi. Produsul vegetal se usucă până la masa constantă. metoda volumetrică se mai numeşte şi metodă titrimetrică. Prima cântărire a părţilor aeriene (florile. fructe.A. scoarţă. de exemplu: neutralizarea. formarea de precipitate. frunzele) se efectuează după 2 ore. Masa constantă se socoate din momentul când diferenţa dintre două cântăriri după 30 min.m1 ) ×100 . x.5%. q – coeficienţi stoechiometrici ai reacţiei. de uscare şi 30 min.m1 )×100 m . unde A – conţinutul de ulei volatil în produsul vegetal exprimat în %.Metodă de determinare a apei libere în materiale vegetale. seminţe – peste 3 ore. oxidoreducerea. formarea de substanţe complexe etc.1 g) de produs vegetal. se calculează după formula: A= a × 0. încălzit până la 100-105°C. calculate până la zecimi de procent. Cantitatea procentuală a umidităţii în produsul vegetal X se calculează după formula X= (m . mărunţit până la dimensiunile de 10 mm. m1 – masa produsului vegetal după uscare. 70 . Determinările volumetrice se bazează pe diverse reacţii chimice cantitative. m 7. m – masa produsului vegetal din care s-a obţinut uleiul. METODE VOLUMETRICE DE ANALIZĂ 7.1.0. Diferenţa admisibilă dintre rezultatele celor două determinări paralele nu trebuie să depăşească 0. Reacţia decurge după următoarea schemă: xA + yB = zC + qD. Principii generale ale analizei volumetrice În principiu. 71 unde: m este masa produsului vegetal până la uscare. care reacţionează cantitativ cu substanţa determinată cantitativ (dozată). C şi D – produşii de reacţie. Sfârşitul reacţiei.9 – greutatea specifică a uleiului volatil. care. Boxa cu masa dată (împreună cu capacul scos) se lasă în dulapul pentru uscare. 510 g (eroarea admisibilă . 100 – recalculare la 100 g de produs vegetal. se pun în boxa în prealabil uscată şi cântărită. se numeşte punct de echivalenţă şi reprezintă momentul în care substanţele A şi B au reacţionat total în cantităţi echivalente. m unde a – volumul de ulei obţinut (ml). analiza volumetrică se bazează pe măsurarea exactă a volumului unei soluţii de reactiv de concentraţie cunoscută. B – soluţia de reactiv de concentraţie cunoscută (soluţia titrantă) cu care reacţionează componentul A. y. cantitatea de substanţă A se poate determina prin adăugarea treptată a unor volume mici (picătură cu picătură) din soluţia B de concentraţie cunoscută. În cazul când produsul vegetal conţine substanţe volatile (uleiuri eterice) umiditatea se calculează după formula: X = (m . Denumirea “volumetrie” îşi are explicaţia în faptul că prin această metodă de analiză cantitativă se măsoară volume de soluţie. z. la rândul său. respectiv stadiul titrării în care toată cantitatea din componentul de dozat (A) a reacţionat cu soluţia de concentraţie cunoscută (B) adăugată. pentru rădăcini. până în momentul în care întreaga cantitate de substanţă A a reacţionat complet (cantitativ) cu substanţa B.9 × 100 . Temperatura din dulap va scădea. Drept rezultat definitiv se ia media aritmetică a două determinări paralele.01 g. g. în care: A – reprezintă componentul a cărui concentraţie urmează a fi determinată dintr-un anumit volum de soluţie. g. 0. deoarece operaţia principală folosită în volumetrie este titrarea. de răcire în exsicator nu va depăşi 0. Conform reacţiei menţionate. Timpul în care produsul vegetal trebuie să se usuce se calculează de la momentul când temperatura în dulap va atinge iarăşi 100-105°C.

care se bazează pe reacţii ce decurg cu formare de combinaţii chimice complexe.sfârşitul reacţiei să fie indicat printr-o schimbare bruscă a uneia dintre proprietăţile fizice sau chimice ale sistemului de reacţie. metodele de analiză volumetrică se clasifică astfel: . adică să aibă loc o transformare cantitativă a reactanţilor. Condiţiile reacţiilor volumetrice.să fie practic totală. iar ca unitate de volum metrul cub (m3). care să fie uşor sesizabilă. reactanţii şi produşii de reacţie fiind în raporturi cantitative bine definite. fluoriscenţă.reacţii de complexare. care foloseşte o soluţie de hidroxid tare de concentraţie exact cunoscută pentru dozarea acizilor tari. . Clasificarea metodelor de analiză volumetrică Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o reacţie chimică utilizată în analiza volumetrică sunt următoarele: . care se bazează pe reacţii de precipitare. respectiv subunităţi. Unităţile şi subunităţile de masă şi volum. potenţiometrică. . care utilizează diferite substanţe chimice numite indicatori chimici.reacţii de oxidoreducere (redox). radiometrică). care se bazează pe reacţii de oxidoreducere. . 7.). turbiditate etc. 72 Tipurile generale de reacţii care îndeplinesc aceste condiţii sunt următoarele: . care măsoară cu ajutorul unui instrument adecvat o anumită mărime fizică ce variază în timpul titrării (titrare conductometrică. 7.1.metode de precipitare. În funcţie de tipul de reacţie folosit. care foloseşte o soluţie de acid tare de concentraţie exact cunoscută pentru dozarea bazelor tari. utilizate 73 .1. care pot fi: reacţii de neutralizare şi reacţii de precipitare. Biochimia analitică cantitativă operează cu anumite unităţi. bazate pe reacţii de neutralizare care includ: acidimetria. adică să fie exprimată printr-o ecuaţie chimică exactă. .reacţii ionice de dublu schimb.metode de neutralizare. . adică să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt. suferă o schimbare bruscă ce poate fi sesizată prin: . spectrofotometrică.I.1. acizilor slabi şi a sărurilor cu hidroliză acidă. punctul final este indicat prin schimbarea unei proprietăţi a indicatorului. fluorimetrică.metode vizuale. Conform Sistemului Internaţional de Unităţi (S.să fie rapidă.metode instrumentale. .să fie stoechiometrică.2.).metode de oxidoreducere.În analiza volumetrică este necesar să se cunoască exact concentraţia şi să se măsoare precis volumul soluţiei de reactiv utilizat la titrare. bazelor slabe şi a sărurilor cu hidroliză alcalină.reactivul volumetric şi produşii de reacţie nu trebuie să reacţioneze cu alte substanţe eventual prezente în soluţia de analizat. Soluţii Unităţi şi subunităţi de masă şi volum. şi anume: permanganatometria. prin care se exprimă masa substanţelor sau volumul reactivilor la care se raportează o anumită analiză. . . Metode. Pentru stabilirea punctului de echivalenţă se utilizează una din proprietăţile soluţiei care. . iodometria. la punctul de echivalenţă sau foarte aproape de acesta. precum şi volumul soluţiei în care se dozează componentul. care foloseşte ca oxidant o soluţie de iod de concentraţie exact cunoscută. uşor de observat (culoare. care foloseşte o soluţie de permanganat de potasiu de concentraţie exact cunoscută pentru dozarea substanţelor reducătoare. ca unitate de masă se consideră kilogramul (kg). şi alcalimetria.U. şi complexometria. practic spontan.

Masele moleculare ale diferitelor substanţe pot fi obţinute prin simpla însumare a maselor atomice ale atomilor ce alcătuiesc moleculele respective. cantitatea componentului de dozat.016 g 98. în calitate de volum actualmente se utilizează atât metrul cub (m3). egală numeric cu masa sa atomică. se bazează pe măsurarea exactă a volumului soluţiei de reactiv de concentraţie cunoscută.9898 40. Volumetria. Tabelul 7. cât şi litrul (L). substituie sau pune în libertate 1. volumetria utilizează soluţii de reactivi de concentraţie precis determinată.1.016 18. sunt prezentate în Tabelul 7.în titrimetrie.016 98. echivalent-gram.016 g 18.453 g Definirea unor mărimi utilizate pentru prepararea soluţiilor în volumetrie. Notă: În biochimia analitică. respectiv metodele volumetrice de analiză. Deoarece pe baza volumului de reactiv utilizat în analiza volumetrică se stabileşte.1. se numeşte atom-gram. Astfel.075 g Echivalent chimic (E) – reprezintă un număr care arată câte părţi în greutate dintr-un element sau compus chimic se combină. Unităţi şi subunităţi de masă şi de volum Denumire Simbol Exprimare Gram Miligram Microgram Nanogram Picogram Litru Mililitru Microlitru Nanolitru Picolitru g mg µg ng pg L (dm3) ml (cm3) µL nL pL 1·10-3 kg 1·10-3 g 1·10-6 g =1·10-3 mg 1·10-6 mg =1·10-3 µg 1·10-12 mg =1·10-6 µg =1·10-3 ng 1·10-3 m3 1·10-3 L 1·10-6 L = 1·10-3 cm3 1·10-9 L = 1·10-6 cm3 1·10-12 L = 1·10-6 cm3 =1·10-6 µL = 1·10-3 nL Masa atomică – este un număr care indică de câte ori atomul unui element chimic este mai greu decât unitatea de masă atomică (UMA). 75 . Exemplu: Molecula Masa moleculară Moleculă-gram H2 H2O H2SO4 2. denumite soluţii titrate. care a reacţionat cantitativ cu componentul de analizat. Exemplu: Atomul Masa atomică Atom-gram Na Ca Cl 22. rezultă că în analiza volumetrică trebuie cunoscută cu exactitate concentraţia reactivilor folosiţi. prin calcul. Unitatea de masă atomică reprezintă 1/12 din masa atomului ). de carbon ( 12 6C Cantitatea dintr-un element chimic exprimată în grame. Prepararea soluţiilor titrate implică cunoaşterea semnificaţiei analitice şi operaţionale a unor noţiuni ca: masă atomică. moleculă-gram.08 35. precum şi subunităţile respective.453 22.9898 g 40. 74 Masa moleculară (Mr) – este un număr care indică de câte ori molecula unei substanţe este mai grea decât o unitate de masă atomică. masă moleculară.075 2.008 părţi de hidrogen. atomgram. Cantitatea dintr-un compus chimic exprimată în grame şi care este egală numeric cu masa sa moleculară se numeşte moleculăgram (mol-gram sau mol). echivalent chimic.08 g 35.

Echivalentul chimic al unui element chimic sau compus se calculează în funcţie de natura reacţiei chimice la care participă elementul sau compusul respectiv. A. Calcularea echivalentului chimic (E) în reacţiile ionice: Echivalentul chimic al elementelor se calculează împărţind masa atomică a elementului (A) la valenţa sa (V):
E= A . V

E Na

Exemple : 22,9898 27 40,08 = = 22,9898; E Ca = = 9. = 20,04; E Al = 1 3 2

Echivalentul chimic al acizilor se calculează împărţind masa moleculară (Mr) a acidului la numărul de atomi de hidrogen din moleculă care pot disocia şi care participă la reacţia respectivă (atomi de hidrogen activi). Exemple:
E HCl = 36,465 = 36,465; 1 E CH 3COOH = 60 = 60. 1

Echivalentul chimic al bazelor se calculează împărţind masa moleculară (Mr) a bazei la numărul de grupări hidroxil (-OH) din moleculă care iau parte la reacţia respectivă (grupări hidroxil active). Exemple: 74 78 40,005 = 37; E Al(OH )3 = E NaOH = = 40,005; E Ca (OH ) = = 26. 2 1 3 Echivalentul chimic al sărurilor se calculează împărţind masa moleculară (Mr) a sării la numărul atomilor de hidrogen înlocuiţi de metal în molecula acidului corespunzător sau se împarte masa moleculară la produsul obţinut prin înmulţirea valenţei cationului cu numărul acestor cationi. Exemple : 84,3 74,55 E MgCO = = 42,15; E KCl = = 74,55; 2 1 273,01 399,9 E FeSO ×7 H O = = 136,505; E Fe (SO ) = = 66,66. 2 6 Echivalentul chimic al oxizilor se calculează împărţind masa moleculară la produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului. Exemple :
2 3 4 2 2 4 3

În reacţia: H3PO4 + NaOH → NaH2PO4 + H2O,
E H 3 PO 4 97,998 = = 97,998; 1 E CaO =

56 = 28,00 2

E Al2O3 =

102 = 17,00 6

deoarece numai unul din ionii de hidrogen ai moleculei de acid fosforic participă la reacţie. În cazul reacţiei: H3PO4 + 2NaOH → Na2HP04 + 2H2O, 97,998 E H PO = = 48,999, 2 deoarece în această reacţie participă doi ioni de hidrogen ai moleculei de acid fosforic.
3 4

B. Calcularea echivalentului chimic (E) în reacţii de oxidoreducere. În reacţiile de oxidoreducere care decurg cu schimb de electroni, echivalentul chimic se calculează împărţind masa atomică (A) sau masa moleculară (Mr) la numărul de electroni cedaţi sau primiţi de componentul respectiv în reacţia de redox. Exemple: - În mediul acid, permanganatul de potasiu se comportă
77

76

conform următoarei reacţii de oxidoreducere: 2KMnO4 + 3H2SO4 → 2MnSO4 + K2SO4 + 3H2O + 5O. în care manganul heptavalent din KMnO4 se transformă în mangan bivalent. În această reacţie de oxidoreducere, schimbul de electroni este următorul: 4 Mn7+ + 5e- → Mn2+ (reducere) 5 2O2- - 4e- → (oxidare) Rezultă că echivalentul KMnO4 este egal cu masa moleculară împărţită la 5 (numărul de electroni transferaţi în reacţie):

Echivalentul-gram (Eg) – reprezintă cantitatea exprimată în grame dintr-un element sau dintr-o combinaţie, care se combină sau înlocuieşte un atom-gram de hidrogen (1,008 g H2 ) sau un atomgram de oxigen (8g O2). Rezultă, astfel, că echivalentul/gram este echivalentul chimic exprimat în grame. Exemplu:

EgKOH = 56 g. Miliechivalentul-gram (mEg) – reprezintă miliechivalentul chimic, exprimat în grame. Exemplu :
mE g KOH = 56 × 10 -3 = 0,056 g.

- În mediul alcalin se efectuează reacţia: 2KMn04 + 2KOH → 2K2MnO4 + H2O + O, cu următorul schimb de electroni: 2 Mn7+ + 1e- → Mn6+ 1 O2- - 2e- → În acest caz,

- În mediu neutru, E KMnO 4 se calculează conform reacţiei: 2KMnO4 + 2H2O → 2MnO2 + 2KOH + 3O 2 3 Mn7+ + 3e- → Mn4+ O2- - 2e- →

Miliechivalentul (mE) - reprezintă a mia parte (1/1000) din echivalentul chimic: mE = E ·10-3.
78

Exprimarea concentraţiei soluţiilor. Soluţia poate fi definită ca un sistem format dintr-o singură fază, compusă din două sau din mai multe specii de molecule care nu interacţionează chimic. Soluţiile pot fi de trei tipuri: gazoase, lichide şi solide. În biochimia analitică astăzi se folosesc soluţiile lichide (apoase, parţial apoase sau neapoase). O soluţie lichidă este formată din două componente, şi anume: dizolvantul (solventul) şi una sau mai multe substanţe dizolvate (solvanţi). Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într-un anumit volum sau masă de soluţie. Concentraţia soluţiilor se poate exprima în mai multe moduri, şi anume: concentraţie procentuală; concentraţie molară sau molaritate; concentraţie molală sau molalitate; concentraţie normală sau normalitate.
79

Concentraţia procentuală (C%). Soluţiile care au concentraţia exprimată procentual se numesc soluţii procentuale. Concentraţia procentuală de masă la volum (c% G/V) – reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame dizolvată în 100 cm3 soluţie. Exemplu: o soluţie de NaOH 7% (G/V) conţine 7 g NaOH dizolvate în 100 cm3 de soluţie. Concentraţia procentuală de volum (c% V/V). Acest mod de exprimare a concentraţiei se foloseşte frecvent în cazul dizolvării substanţelor chimice lichide sau gazoase şi reprezintă numărul de centimetri cubi de substanţă dizolvată în 100 cm3 soluţie. Exemplu: o soluţie de aldehidă formică 2% (V/V) conţine 2 3 cm aldehidă formică dizolvată în 100 cm3 de soluţie. Concentraţia procentuală de masă (c% G/G) – reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame dizolvată în 100 g soluţie. Exemplu: o soluţie apoasă de glucoză 1% (G/G) se obţine prin dizolvarea a l g glucoză în 99 g apă, adică 100 g soluţie conţine l g glucoză. Concentraţia molară sau molaritatea. Această concentraţie reprezintă numărul de moli-gram de substanţă dizolvată într-un litru (1000 cm3) de soluţie. Soluţiile a căror concentraţie se exprimă prin molaritate se numesc soluţii molare şi se notează cu simbolul M care însoţeşte cifra ce indică concentraţia respectivă. Molaritatea unei soluţii reprezintă raportul dintre masa de substanţă (G) exprimată în grame conţinută într-un litru (L) de soluţie şi masa moleculară (Mr) a substanţelor dizolvate:
M = G mol × L-1 . Mr

adică 98,08 g H2SO4 la litrul de soluţie, deoarece masa moleculară a H2SO4 = 98,08. - O soluţie de H2SO4 0,1 M conţine 0,1 moli de H2SO4, adică 9,808 g H2SO4 la litru de soluţie. - O soluţie de acid oxalic 0,1 M conţine 0,1 moli de H2C2O4 la litru. Acidul oxalic cristalizează cu două molecule de apă (H2C2O4 · 2H2O), masa sa moleculară este 126,068 g; deci, un litru de soluţie 0,1 M conţine 12,6068 g H2C2O4 · 2H2O. - O soluţie de clorură de sodiu 2 M conţine 2 moli de NaCl, adică 117,0 g NaCl la un litru de soluţie. Molaritatea unei soluţii care conţine 0,4 g NaOH la un litru de soluţie se calculează astfel: 0,4 -1 M = × L = 10 - 2 mol × gram × L-1 . 40 Molaritatea unei soluţii care conţine 0,4 g NaOH în 100 cm3 de soluţie rezultă din raportul:
M = 0,4 × 10 -1 × L = 10 -1 mol × gram × L-1 . 40

[

]

Soluţiile molare pot fi molare (l M), bimolare (2 M), multiplu molare sau decimolare (0,l M = 1·10-1 M), centimolare (0,01 M = 1·10-2 M). Exemple: - O soluţie de acid sulfuric 1 M conţine un mol de acid sulfuric,
80

Concentraţia formulară sau formularitatea. Molul presupune că se lucrează cu molecule, în realitate însă în unele cazuri se lucrează cu ioni. De exemplu, clorura de sodiu, atât în stare solidă, cât şi în soluţie, există în stare de ioni (Na+ şi Cl-). Din această cauză este mai corect ca masa de 58,44 să fie numită masă formulară şi nu masă molară. Formularitatea se notează prin F. Fracţii molare. Concentraţia unei soluţii exprimată în fracţii molare reprezintă raportul dintre numărul de moli ai unui component şi numărul total de moli din soluţie.
Ni = ni

å ni
i =1

i=n

.

81

1000 cm3 soluţie de NaOH l N conţine 40. Titrul unei soluţii se notează cu simbolul T şi se calculează după formula: G M × Mê N × E T= = = g. după relaţia: GNaCl = E · N ·V. 7. Regula generală. Exemplu: pentru a prepara 250 cm3 soluţie de NaCl 0.6 Tt = = 0.0056 g cm 3 .0 g NaOH. care trebuie dizolvată într-un litru (1000 cm3) de soluţie pentru a obţine o anumită normalitate. E echivalentul-gram al substanţei dizolvate.3. se E NaOH = 82 calculează cantitatea de clorură de sodiu exprimată în grame (GNaCl). care însoţeşte cifra ce indică concentraţia respectivă. în care: E NaCl = 58. se calculează înmulţind echivalentul-gram (E) cu normalitatea (N): G = E · N.Pentru a prepara o soluţie de NaOH l N se calculează.5 = 58.1.3 ·0. echivalentul-gram al NaOH: N= 40 = 40. Analiza volumetrică operează cu soluţii titrate.0 g .250 L.3 N. Adeseori nu este necesar să se prepare un litru de soluţie de o anumită normalitate.6 g KOH la 1000 ml este: 5. Mr – masa moleculară a substanţei exprimată în grame. se poate calcula normalitatea soluţiei respective din relaţia: G echivalent i × L-1 .5 · 0. Exemple : . în primul rând.reprezintă echivalentul-gram al substanţei dizolvate. 1000 1000 1000 în care: G este cantitatea de substanţă exprimată în grame dizolvată în 1000 cm3 de soluţie. E în care: E . care se găseşte dizolvată într-un centimetru cub (cm3) de soluţie. cantitatea de substanţă (G) care trebuie dizolvată într-un anumit volum de soluţie (V) cu normalitate (N) se calculează înmulţind echivalentul-gram (E) cu normalitatea (N) şi volumul (V) exprimat în litri: G = E · N ·V. N – normalitatea soluţiei. V = 0. În acest caz.387 g. M – molaritatea soluţiei. 1 Astfel.5 g . Cantitatea de substanţă (G) exprimată în grame. Cunoscând cantitatea în grame dintr-o substanţă (G) dizolvată într-un litru de soluţie. deoarece conţin substanţe dizolvate în cantităţi echivalente. Soluţiile a căror concentraţie se exprimă prin normalitate se numesc soluţii normale şi se notează cu simbolul N. Calcularea titrului unei soluţii. N = 0. 1 Astfel. GNaCl = 58. Titrul unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame. ci un volum (V) mai mic sau mai mare de un litru. Exemple: . Soluţii titrate. 1000 83 . Deci. Concentraţia normală sau normalitatea. Titrul calculat conform relaţiei menţionate se numeşte titru teoretic (Tt) sau titru exact.Suma fracţiilor molare ale tuturor componenţilor este 1.387 g NaCl. Utilizarea soluţiilor normale în volumetrie se bazează pe faptul că soluţiile de aceeaşi normalitate reacţionează în volume egale. respectiv cu soluţii de concentraţie riguros determinată.3.Această concentraţie reprezintă numărul de echivalent-gram de substanţă dizolvată într-un litru (1000 cm3) de soluţie. în 250 cm3 de soluţie se vor dizolva 4.Titrul teoretic al soluţiei care conţine 5.250 = 4.

deoarece: 1000 cm3 soluţie NaOH 2 N conţine dizolvate 2 · 40 = 80g NaOH. se pot calcula: Titrul: T = N · mE = 0.112 g cm 3 1000 .Titrul teoretic al unei soluţii de NaOH 2 N este egal cu 0.1 N ( MrH 2 SO4 = 98). Cantitatea de substanţă: G = 1000 T = 4.049 = 0.1 · 0. 10 × r 10 × r unde ρ = g/cm3 (conform tabelelor).9 g H2SO4 /1000 cm3.9 = = 0. concentraţia procentuală se calculează astfel: C %(G V ) = G M × Mr N × E = = = 100 × T 10 10 10 C %(G G ) = G M × Mr N × E 100 × T ×r = = = . Titrul unei soluţii de normalitate exactă se calculează înmulţind miliechtvalentul substanţei dizolvate (mE) cu normalitatea (N).0049 g H2SO4 / cm3 soluţie.Titrul teoretic al unei soluţiei de KOH 2 M este: 2 × 56 = 0.071 g cm 3 . 85 . Substanţe etalon sau standard se numesc acele substanţe din care se pot obţine soluţii cu titru exact. 10 10 c%(G/G) = C %(G G ) = G 4. 10 10 r 10 r r Exemplu: Pentru H2SO4 0. Soluţii etalon. molaritatea = M = Mr Mr normalitatea = N = 84 Concentraţia procentuală: C %(G V ) = G 4. relaţie din care rezultă: G = Mr · M = N · E = 1000·T.9 = = 0. Deci: Tt = Tt = 2E 2 × 40 = = 0. Mr 98 Din raportul E = mE (miliechivalent-gram).Titrul teoretic al soluţiei care conţine 71g Na2SO4 este: Tt = 71 0. t Regula generală. rezultă că: 1000 T = N · mE.49 g H2SO4 / 100 cm3 soluţie..08g NaOH. de unde: G 1000 × T = . l cm3 soluţie NaOH 2 N conţine dizolvate Tt g NaOH. 1000 1000 1000 .9 = = 0.08 g cm 3 1000 1000 Deoarece G reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame dizolvată în 1000 cm3 de soluţie cu densitatea ρ. Concentraţia molară: M = G 4. Transformarea reciprocă a modurilor de exprimare a concentraţiilor.05moli H2SO4 / 1000 cm3 soluţie. E E Substanţe etalon.5 × 142 1 × 71 = = = 0. G 1000 × T = . Transformarea unui mod de exprimare în altul se poate face folosind relaţia care exprimă titrul.49 g H2SO4 /100 g soluţie.

Soluţia de acid clorhidric reprezintă.să fie suficient de pură. Exemplu: Pentru soluţia aproximativă de NaOH 0. Pentru ca o soluţie aproximativă să poată fi folosită în analiza volumetrică. . dar apropiat valoric de titrul teoretic (Tt). acidul benzenic (C6H5COOH) etc. relativ mare. Aceste soluţii se numesc soluţii aproximative sau reale. şi anume – prin titrare. să nu absoarbă apa. Cantitatea în grame de substanţă dizolvată în l cm3 de soluţie aproximativă poartă denumirea de titru real (Tr). 86 Soluţii aproximative sau reale. care reprezintă raportul dintre titrul real şi titrul teoretic al unei soluţii: T F= r . concentraţia sa exactă stabilindu-se cu ajutorul unei soluţii etalon primar de carbonat de sodiu. iodatul de potasiu (KIO3). Substanţele etalon se utilizează în următoarele scopuri: a) pentru obţinerea directă. Această operaţie se numeşte standardizare. bromatul de potasiu (KBrO3). Soluţii etalon sau soluţii exacte – reprezintă acele soluţii al căror titru real (Tr) este egal cu titrul exact sau titrul teoretic rezultat din calcul (Tr = Tt = N · mE).să fie suficient de stabilă în solventul care se utilizează (de regulă. respectiv echivalentul-gram. Soluţiile a căror concentraţie se determină prin standardizare se numesc soluţii etalon sau standard secundare. o soluţie de hidroxid de potasiu este o soluţie etalon (standard) secundar. deoarece concentraţia sa exactă se stabileşte cu ajutorul unei soluţii etalon primar de acid oxalic sau acid benzenic. acidul oxalic (H2C2O4 ). care este diferit. b) pentru determinarea exactă a concentraţiei unor soluţii ce urmează a fi folosite în diferite determinări volumetrice. astfel încât eroarea de cântărire să fie cât mai mică. Această condiţie se realizează prin determinarea pe cale experimentală.O substanţă etalon trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: . Prin standardizare se stabileşte concentraţia exactă a acestor soluţii.1N (N2). Folosind „legea echivalenţilor chimici” (N1V1 = N2V2) determinăm normalitatea reală a soluţiei de 87 . De exemplu. compoziţia să fie unitară şi stabilă în condiţiile de lucru (substanţa să nu se carbonizeze.să aibă formula bine definită. Presupunem că la neutralizarea a 5 ml (V1) NaOH 0.să aibă masa moleculară. .1 N se determină titrul real prin titrarea ei cu soluţie etalon de H2SO4 0. să nu piardă apa de cristalizare).1N (N1) s-au folosit 4. Aceste soluţii se numesc soluţii etalon sau standard primare. a factorului de corecţie. de asemenea. Soluţiile aproximative sau reale pot fi utilizate în analiza volumetrică la fel ca şi soluţiile etalon primare. . Majoritatea substanţelor neîndeplinind aceste condiţii sunt folosite pentru prepararea unor soluţii care au o concentraţie aproximativă. prin simplă cântărire şi dizolvare. factorul de corecţie are valoarea 1. astfel încât gradul ei de impurificare să nu afecteze precizia determinărilor ce se efectuează. în apă).0000. Substanţele care îndeplinesc condiţiile de substanţe etalon primar sunt relativ puţine.85 ml (V2) H2SO4 0. este necesar să se determine factorul de corecţie (F). să nu se oxideze. clorura de potasiu (KC1). a soluţiilor care se folosesc în efectuarea diferitelor analize prin titrare. Factorul de corecţie al unei soluţii aproximative se determină experimental prin titrarea ei cu soluţie etalon de o concentraţie exactă. Ca exemple de substanţe etalon care îndeplinesc condiţiile menţionate se pot cita: dicromatul de potasiu (K2Cr2O7). un etalon (standard) secundar. Tt În cazul soluţiilor etalon care au titrul real egal cu titrul teoretic.1 N. cu condiţia de a fi standardizate în prealabil. Factor de corecţie. carbonatul de sodiu (Na2CO3).

Pentru a prepara din două soluţii A şi respectiv B.0000. în mod practic. utilizând relaţia: Ve = F · Vr. de unde se obţine expresia matematică a regulii amestecurilor: gA c . în acest caz. soluţia aproximativă este mai concentrată decât soluţia exactă (etalon). Pentru dozările volumetrice cu soluţii aproximative. pot fi scrise egalităţile: a · gA + b · gB = c(gA + gB).1 × 4. de concentraţii diferite a şi b. Vr Deci. Această regulă se aplică în cazul amestecării a două sau a mai multor soluţii de concentraţii diferite ale aceleiaşi substanţe. care au aceeaşi normalitate. fapt ce denotă că titrul real este egal cu titrul teoretic. mai mic sau mai mare în raport cu cifra unu şi se calculează cu patru zecimale. În acest caz. una etalon (Ve) şi una aproximativă (Vr). Prin aplicarea “legii echivalenţilor chimici” la cazul a două soluţii.0039 = = 0.097echivalenti × L-1 V1 5.b).0 Fiind cunoscute normalitatea şi miliechivalentul bazei date putem determina titrul real după formula: Tr = mE · N = 0. Dacă factorul soluţiilor etalon (Fe) are valoarea 1. Pentru acest caz.dacă F>1. de aceeaşi concentraţie. factorul de corecţie este egal cu unu. Un procedeu simplu pentru prepararea soluţiilor de anumite concentraţii este regula amestecurilor (sau regula “dreptunghiului”).transformarea unui volum de soluţie aproximativă (Vr) într-un volum de soluţie exactă (Ve). Deci. titrul real al soluţiei aproximative este mai mare decât titrul teoretic.0000. Regula amestecurilor poate fi enunţată astfel: cantităţile de soluţii care se amestecă sunt invers proporţionale cu valorile absolute ale diferenţelor dintre concentraţiile lor şi concentraţia soluţiei finale obţinută după amestecare. ambele fiind deci exacte.040 · 0. soluţiile respective reacţionează în volume egale. Regula amestecurilor. o soluţie etalon şi o soluţie reală. Tt 0.b = .NaOH: N1 = N 2V2 0. soluţia aproximativă este mai diluată decât soluţia exactă şi titrul său real este mai mic decât titrul teoretic. . este indicat ca factorul de corecţie să aibă valori cuprinse între 0. 88 Factorul de corecţie este un număr care poate fi egal.85 = = 0. .9750. factorul de corecţie se calculează din raportul volumelor exact măsurate a două soluţii. rezultă că: V Fe = e . .c) = gB (c . gA (a . o soluţie C de concentraţie c se amestecă din soluţiile A şi B cantităţile gA şi gB exprimate în grame (în cazul soluţiilor procentuale) sau în litri (în cazul soluţiilor molare sau normale).0040 Cu ajutorul factorului de corecţie se pot obţine: . concentraţia soluţiei finale rezultată fiind diferită de cea a fiecăreia din soluţiile iniţiale. rezultă egalitatea: Vr · F = Ve · Fe.100.dacă F<1.9000 şi l.0000.097 = 0. gB a -c 89 .calcularea titrului real (Tr) sau a concentraţiei reale a unei soluţii aproximative pe baza relaţiei: Tr = F · Tt. F = Tr 0.0039 g/cm3. Din această relaţie reiese că în cazul în care Ve = Vr.

dacă se aplică regula amestecurilor în cazul diluării cu apă a HNO3 (ρ = 1. O reacţie cu transfer de protoni este reacţia de neutralizare dintre un acid şi o bază: ( H+ + A.1.1.37 Fig.) → ( B++ A. Prin urmare.30 65. Metode volumetrice bazate pe reacţii de neutralizare Metodele volumetrice de analiză care reprezintă reacţii cu transfer de protoni se aplică pentru determinarea cantitativă a acizilor.30 g HNO3 (ρ = 1. de o concentraţie cunoscută. este necesar să se amestece 15 g soluţie de NaOH 30% cu 10 g soluţie de NaOH 5%. În colţurile din stânga se trec numerele ce reprezintă concentraţiile soluţiilor iniţiale (a şi b).Dacă diluarea unei soluţii se face cu apă.40) de concentraţie 65.b).3%. acizi slabi şi săruri cu hidroliza acidă prin neutralizare cu un volum determinat (măsurat) dintr-o soluţie de bază (NaOH sau KOH).) + ( B+ + OH. se trasează dreptunghiul (Fig.) + H2O Acid Bază Sare În alcalimetrie se utilizează ca reactiv de dozare o soluţie de bază cu titru stabilit. Se construieşte un dreptunghi trasându-se cele două diagonale. Regula “dreptunghiului” Exemple: .5 = 15 99.37 g apă pentru a obţine HNO3 (p = 1. .67-65. Alcalimetria Alcalimetria reprezintă metoda de analiză volumetrică prin care se dozează acizi tari. 90 .3=34.c). 7.2.2. pentru a obţine HNO3 (ρ = 1.52) care (conform tabelelor) are concentraţia 99. a).30 b 30 . 7.67%. 7. 91 a 20 . utilizând indicatori de pH. utilizând ca reactiv de titrare o bază (alcalimetria) sau pentru determinarea cantitativă a bazelor. astfel încât concentraţia mai mare să fie trecută în colţul de sus. 7. folosind ca reactiv de titrare un acid (acidimetria). expresia de mai sus se rezolvă folosind regula “dreptunghiului”. în colţurile din dreapta se trec cantităţile (sau volumele) de soluţii ce se amestecă gA şi gB. respectiv 5%.30% rezultă că este necesar să se amestece 65. 7. în locul concentraţiei trecute în colţul din stânga jos se trece cifra zero (Fig.În mod practic. pentru a prepara 25 g soluţie 20%. La intersecţia celor două diagonale.20 = 10 0 c 99.Pentru a obţine o soluţie de NaOH 20% folosind soluţii de NaOH 30%.40) care (conform tabelelor) are concentraţia 65.67 30 20 5 65. care se obţin scăzând numărul cel mai mic din cel mai mare. iar în acidimetrie – o soluţie cu titru stabilit de acid.1.52) cu 34. de-a lungul diagonalelor dreptunghiului (Fig. se trece concentraţia care trebuie obţinută. Determinarea punctului de echivalenţă în metodele volumetrice bazate pe reacţii de neutralizare se poate face pe cale chimică.1.3-0=65. a c b c-b în care: a-c gA=c-b gB=a-c Spre exemplu. 7.1.

1 N.1 = 4 g Tehnica: – pentru a obţine o soluţie de hidroxid de sodiu decarbonată.se calculează echivalentul gram al NaOH: E NaOH = 40 = 40 g 1 – hidroxidul de sodiu “liber” de carbonat se dizolvă în 200-300 cm3 de apă distilată. şi anume. Hidroxizii nu îndeplinesc condiţiile de substanţă etalon. pentru a îndepărta stratul de carbonat de la suprafaţa lor. hidroxizii pot fi utilizaţi numai pentru obţinerea soluţiilor aproximative. 93 . o cantitate de exact 0.0333 g 2 2 se cântăreşte la balanţa analitică. deoarece: Eg H 2C2O4 ×2 H 2O = G H 2C 2O4 ×2 H 2O = E × N × V = 63.1 N se bazează pe reacţia de neutralizare dintre hidroxidul de sodiu şi acidul oxalic (H2C2O4): (2H+ + C2O42-) + 2(Na+ + HO-) → (2Na+ + C2O42-) + 2H2O Un volum exact măsurat dintr-o soluţie etalon de acid oxalic se neutralizează cu un volum de soluţie aproximativă de hidroxid de sodiu.Cristalele de acid oxalic se dizolvă în apă distilată şi soluţia rezultată se trece cantitativ într-un balon cotat de 100 cm3.Deci. se omogenizează şi se trece într-o sticlă de reactivi prevăzută cu dop de cauciuc. se procedează astfel: . soluţia de NaOH putând fi astfel folosită pentru dozări. Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de NaOH 0.067 = = 63. Pentru a putea folosi însă aceste soluţii în determinări cantitative. soluţiile ce se obţin fiind aproximative. adică absorb vaporii de apă din atmosferă. – se stabileşte factorul de corecţie cu ajutorul unei substanţe etalon (acid oxalic).1 N. – granulele de sodiu se spală repetat de 3-4 ori cu apă distilată fiartă şi răcită. hidroxizii nu îndeplinesc condiţiile de substanţe etalon.6303 g acid oxalic. Punctul final al titrării. într-o fiolă de cântărire. respectiv punctul de echivalenţă. . iar M 126. pentru a prepara un anumit volum (V) de soluţie aproximativă de NaOH 0. deoarece absorb dioxidul de carbon din atmosferă şi se carbonatează la suprafaţă.1 N. Principiul. – soluţia obţinută se trece într-un balon cotat de 1000 cm3 şi se completează cu apă liberă de CO2 până la volumul total de un litru. se determină utilizând ca indicator fenolftaleina care are domeniul de viraj în mediu alcalin (coloraţie roz).067 g . Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de NaOH 0. În principiu.100 = 0. 92 . este necesar să li se stabilească factorul de corecţie cu ajutorul unor soluţii titrate de acizi. sunt substanţe higroscopice. aproximativ 5-6 g.1 × 0.1 N.Cunoscând că M H 2C2O4 ×2 H 2O = 126. Din aceste motive.6333 g Cantitatea teoretică de NaOH ce trebuie cântărită şi dizolvată în volumul V de soluţie (exprimat în litri) rezultă din relaţia: G=E·N·V Pentru volumul (V) de un litru.0333 × 0. Prepararea unei soluţii aproximative de NaOH 0. metodele alcalimetrice de dozare necesită prepararea unor soluţii de hidroxizi (NaOH sau KOH) de concentraţie cunoscută. se cântăreşte la balanţa tehnică o cantitate mai mare de hidroxid. Tehnica: Prepararea unei soluţii etalon de acid oxalic 0. totodată. cantitatea de NaOH necesară este: G NaOH = 40 × 0. După cum s-a menţionat.

Tehnica determinării. Filtratul obţinut serveşte pentru determinarea acidităţii totale. se titrează soluţia caldă de acid oxalic cu soluţie de NaOH din biuretă până la apariţia culorii roz. Valoarea acidităţii totale poate fi determinată cu ajutorul alcalimetriei sau potenţiometriei.1 N consumată în reacţia de neutralizare (Vr). animale şi om. mediul de reacţie devine slab acid şi coloraţia dispare.1 N. De obicei. se calculează după formula: Vr = (V2 – V1) cm3 NaOH 0. Materialul se amestecă şi se iau 10g. Acizii extraşi se titrează cu o soluţie de bază. cantitatea de acizi se recalculează în unităţi de acid malic. culoarea persistă aproximativ 30 de secunde. se evacuează aerul din vârful picător al biuretei şi se aduce meniscul inferior al soluţiei tangent la o diviziune (de obicei zero) de pe biuretă (V1). în mediu bazic este colorată în roşu-violet.1%). Aciditatea totală a ţesuturilor vegetale este condiţionată de prezenţa în plante a numeroaselor clase de compuşi organici unii dintre care fac legătura între metabolismul intermediar al diferitelor grupe de substanţe. în special al fructelor şi legumelor. care reprezintă factorul de corecţie al soluţiei aproximative de NaOH 0. se calculează media lor. factor ce corespunde punctului de echivalenţă. 94 Calculul: FNaOH = Ve VC2O4 H 2 10 = = Vr VNaOH (V2 . se aduce la cotă cu apă distilată şi se filtrează într-un pahar sau balon uscat. iar la punctul de echivalenţă în roz. O parte din ei determină gustul. se citeşte la biuretă diviziunea la care a ajuns volumul de soluţie după efectuarea titrării (V2). datorită absorbţiei dioxidului de carbon din atmosferă. Fructele. Stabilirea factorului de corecţie: într-un pahar Erlenmayer se măsoară 10 cm3 soluţie etalon de acid oxalic 0. volumul soluţiei aproximative de NaOH 0. după acest interval de timp. Determinarea acidităţii totale în ţesuturi vegetale. Ea constituie o sursă de energie şi de materii prime pentru plante.1 N. aroma şi mirosul produselor vegetale.. se transvazează cantitativ într-un balon cotat de 100 ml cu gât lung. legumele sau frunzele proaspete se mărunţesc prin răzătoare.1 N Pentru o determinare riguroasă se efectuează un număr de cel puţin trei titrări. Principiul.Soluţia se omogenizează prin agitare. fenolftaleina în mediu acid este incoloră. .V1 ) - Dacă valorile factorilor calculaţi pe baza celor trei titrări nu diferă între ele cu mai mult de două unităţi la a patra zecimală. se umple biureta (cu bilă sau cu clemă) cu soluţia aproximativă de NaOH 0. se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină (soluţie alcoolică 0. maşina de tocat sau în mojar. Apoi balonul se răceşte. se încălzeşte la 60-70°C pentru eliminarea dioxidului de carbon.Se aduce volumul total la 100 cm3 cu apă distilată. 95 - - - - .1 N (Ve). deoarece acesta predomină în mai multe fructe şi legume. Acizii din materialul biologic mărunţit se extrage prin încălzirea lui cu apă la 80-90°C timp de 30 minute. În balon se adaugă 75 ml apă distilată şi se menţine 30 minute la baia de apă la temperatura 8090°C.

de acid citric = 64 mg. ml. m × 25 7. la titrare se utilizează hârtie de turnesol: pe o bucăţică de hârtie de turnesol se depune periodic. Pentru aceasta. Apoi se adaugă câteva picături de soluţie alcoolică de fenolftaleină 1% şi se titrează din microbiuretă cu soluţie de NaOH 0.2. Determinarea schimbării culorii la soluţiile colorate se face mai uşor prin comparare cu aceeaşi cantitate de indicator aflatî într-un balon similar aranjat alături.2. Cl2. S etc. numărul echivalenţilor se înmulţeşte la masa unui miliechivalent de acid în grame: 1 miliechivalent de acid malic = 67 mg (0. de acid tartric = 65 mg. HCl. Oxidarea este o cedare de electroni. în special cu scopul dozării acestor compuşi. În biochimie aciditatea deseori este folosită pentru determinarea amoniacului provenit din compuşii azotaţi. ca: 02. de acid oxalic = 45 mg. fiind un acceptor de electroni (el se reduce). În locul fenolftaleinei se poate utiliza ca indicator soluţia de timolftaleină. Prepararea unei soluţii standard de acid oxalic am analizat-o în compartimentul “Alcalimetria”. K2Cr2O7. În acest caz se titrează până la apariţia culorii albastre. 97 unde: V – cantitatea de NaOH 0. Calculul rezultatelor. care conţine acizi. 96 . Acidimetria Acidimetria reprezintă metoda de dozare volumetrică a bazelor tari. Metode volumetrice bazate pe reacţii de oxidoreducere În analiza biochimică se întâlneşte un număr foarte mare de reacţii cu transfer de electroni. aşa cum este descris în [6].1 N corespunde la 0. 7. Deseori. 10 – transformare în miliechivalenţi de acid (1 ml NaOH 0..3. F – factorul de corecţie al titrului bazei. m – masa materialului cercetat. KMnO4. deci o creştere de sarcină pozitivă (sau diminuare de sarcină negativă). sau substanţe compuse. ca: H2O2. ml. 25 – volumul de extras luat pentru titrare.1 N utilizată pentru titrare. în grame. se transvazează într-un balon Erlenmayer cu volumul de 50 ml. deci o creştere de sarcină negativă (sau diminuare de sarcină pozitivă). respectiv soluţii de concentraţie cunoscută (exactă). HNO3 etc. prepararea soluţiei standard de acid clorhidric şi sulfuric este mai comod de făcut din fixanale. Reacţiile se realizează printr-un transfer de electroni de la un atom sau ion la altul. Pentru determinarea concentraţiei diferitelor baze este necesar să se prepare soluţii standard de acizi. H2SO4. câte o picătură de soluţie titrată din balon şi se urmăreşte schimbarea culorii. Oxidanţi pot fi unele elemente electronegative (nemetale). de aceea acestea prezintă o importanţă deosebită. La calculare trebuie de ţinut cont de baza alcalină utilizată pentru titrare şi de factorul de corecţie al titrului acesteia.25 ml de filtrat. Oxidantul produce oxidarea. conţinutul de acizi nu se exprimă în miliechivalenţi/ gram. Reducerea este o acceptare de electroni. În cazul în care coloraţia soluţiei este intensă şi schimbarea culorii la adăugarea bazei este greu de observat. ci în procente.067 g). În acidimetrie se utilizează în mod curent soluţii cu titrul exact ale unor acizi ca: H2C2O4. Calculele se efectuează după formula: X= V × F ×100 ×10 . de exemplu prin metoda Kjeldahl. KClO3.1 miliechivalenţi de acid). În dependenţă de predominarea unui sau altui acid organic în materialul cercetat se utilizează factorul respectiv pentru recalculare.1 N până la apariţia culorii roze. H2SO4. X – cantitatea de acizi în materialul cercetat. numite şi reacţii de oxidoreducere (redox). 100 – volumul total de extras. miliechivalenţi/gram. a bazelor slabe şi a sărurilor cu hidroliză bazică prin neutralizare cu un volum determinat (măsurat) din soluţia titrată a unui acid.

SO4-2..O. Al+3. . în HCl.O. x = +6 Oxidanţii şi reducătorii se pot găsi în diferite stări de oxidare. care poate fi formulat astfel: Red.↔ Cl0 + e-. de ex. Mn7+. Prin acceptare de electroni numărul de oxidare scade. că numai un singur atom participă la schimbul de electroni. de ex. fenomenul se numeşte oxidoreducere.în compuşii covalenţi hidrogenul are N.Reducătorul produce reducerea. SO4-2. cetozele. în reacţiile: Sn2+ ↔ Sn4+ + 2e-. Cl-. Zn0 ↔ Zn2+ + 2e-. Întotdeauna oxidarea este însoţită de o reducere.etc.metalele au întotdeauna N. H2S. Cu0. cedând electroni (el se oxidează).: Ca+2O-2. aldozele. = negativ (O2-2 sau O-). CaO-2. zero: H20. . Mn2+ ↔ Mn7+ + 5e-. De asemenea. CO2. H2. Această regulă ne permite să calculăm N. În cazul “substanţelor chimice” compuse (amfiioni. acidul ascorbic. pentru sulf. C0. se atribuie număr de oxidare negativ elementului cu electronegativitate mai mare şi număr de oxidare pozitiv elementului cu electronegativitate mai mică. = -2. este necesar să existe posibilitatea de a pune în evidenţă punctul de echivalenţă. . Într-o reacţie cu transfer de electroni de tipul: Donor ↔ Acceptor + eacceptorul de electroni se numeşte oxidant.O. iar ionii de Sn4+. folosind ca reactiv de titrare un reducător. . 98 Numărul de oxidare notat N. Ca+2. (stare de oxidare sau grad de oxidare) este sarcina reală sau formală a unui atom participant la o reacţie redox. al unui element dintr-un compus. De aceea. + ne-. al sulfului în H2SO4? Dacă notăm cu x N.O. iar pentru H este +1. de ex. care este N. Cl. CO3-2.în compuşii ionici.: H2O-2.O. O20.O. putem scrie: 2(+l) + x + 4(-2) = 0. Pierderea de electroni are ca urmare creşterea numărului de oxidare. Echilibrul de mai sus defineşte un cuplu oxidant – reducător (redox). Spre exemplu. În biochimia analitică de obicei se folosesc SnCl2. +2. N.O. Metodele volumetrice care se bazează pe reacţii ce se efectuează cu transfer de electroni între substanţele care reacţionează permit dozarea reducătorilor. sau dozarea oxidanţilor. 0.oxigenul în compuşii covalenţi sau ionici are N.O. starea de oxidare a ionului de Fe2+ creşte de la +2 la +3. Spre exemplu. De exemplu. De exemplu. ca 99 . CI şi atomul de zinc Zn0 sunt reducători. H2+O-2.O.substanţele în stare elementară au N. +4.: H+C1-. Cl20. ↔ Ox. iar donorul se numeşte reducător. convenţional. hidrochinona.0-). pentru Cl este -l. . Pentru calcularea numerelor de oxidare trebuie reţinute următoarele reguli: . = +1. Mn . Reducători pot fi metalele.în H2O2 şi în peroxizi (-0 . S0. În compuşii covalenţi. aldozele. O-2. euconogenul (acidul 1-amino-2-naftol-4-sulfonic). N03. Fe0 etc. . Na0.O.. şi invers. numerele de oxidare sunt egale cu sarcina electrică a ionului: Na+. 2+ 2+ ionii Sn . C. utilizând ca reactiv de titrare un oxidant. pozitiv. +5 şi +7.suma algebrică a numerelor de oxidare într-o substanţă compusă neutră este zero. oxigenul are N. Reacţiile redox folosite în volumetrie trebuie să se desfăşoare rapid. cetozele. Zn2+ şi atomul de clor Cl0 sunt oxidanţi. în reacţia: Fe2+ ↔ Fe3+ + e-. substanţe organice) se consideră.

101 . tot prin potenţialul redox. reacţia de oxidare poate fi definită ca o cedare de electroni urmată de creşterea numărului de oxidare. turbidimetrici şi indicatori reactivi. Aceşti indicatori pot fi: de culoare. Această tendinţă se măsoară. având capacitatea de a reacţiona specific cu unul dintre reactanţi. starea de oxidare a ionului Fe3+ scade de la +3 la +2. În majoritatea lor. cu atât este mai mare şi viteza de reacţie. pne. de fluorescenţă. Astfel. de combinare cu hidrogenul sau de pierdere a oxigenului. cu cât această diferenţă este mai mare. în timpul titrării se modifică concentraţia reactanţilor şi. ca urmare. astfel. 100 paladiu sau cărbune). Prin acceptarea unui electron. Reactivitatea chimică a unui sistem redox este determinată de tendinţa sa de a pierde sau de a câştiga electroni.(reacţie de oxidare) qOx2 + pne. care alcătuiesc un sistem redox dublu. Astfel. Prin reducere se înţelege procesul invers.. respectiv forma redusă. În volumetria redox. ionul Fe2+ poate ceda un electron electrodului inert trecând în Fe3+. Diferenţa de potenţial ce se creează între electrodul inert şi soluţia ce conţine cele două tipuri de ioni capabili să se transforme reversibil se defineşte ca potenţial redox al sistemului. creşterea concentraţiei ionilor Fe3+ din soluţie va mări electropozitivitatea electrodului inert. iar creşterea concentraţiei ionilor Fe2+ în soluţie va mări electronegativitatea electrodului inert. prin oxidare se înţelege procesul chimic prin care un element sau o substanţă se combină cu oxigenul sau pierde hidrogenul. că în reacţia redox Ox2 este agentul de oxidare care primind electroni de la reducătorul Red1. respectiv forma oxidată. Ox2 şi Ox1 reprezintă oxidantul. prin reacţia dintre iod şi amidon apare o coloraţie albastră. trece în forma redusă Red2. care depinde de concentraţia celor două tipuri de ioni din soluţie. În accepţiunea clasică. aur. de absorbţie.numărul de electroni transferaţi. în cazul sistemului redox: ionul Fe3+ poate capta un electron de la electrodul inert trecând în Fe2+. Reacţiile redox sunt reversibile şi se află într-un echilibru chimic. În metodele volumetrice bazate pe reacţii redox punctul final al titrării poate fi stabilit utilizând următoarele tipuri de indicatori: • substanţe chimice care. acesta capătă un potenţial determinat. iar agentul reducător Red1 se transformă în forma oxidată Ox1. Astfel. sisteme redox cu aplicaţii în volumetrie sunt formate din ioni aflaţi în soluţie în stări diferite de oxidare. şi invers. Prin urmare.urmare a cedării unui electron. deci. Deplasarea echilibrului unei reacţii redox într-o direcţie sau alta depinde de diferenţa dintre potenţialele redox ale celor două cupluri simple de reacţii. Dacă într-o astfel de soluţie se introduce un electrod inert (de platină. p şi q – coeficienţi stoechiometrici. Indicatorii redox permit stabilirea punctului de echivalenţă. Coeficienţii stoechiometrici ai reacţiilor cu schimb de electroni se stabilesc pe baza numărului de electroni transferaţi. Expresia generală a unui sistem de oxidoreducere poate fi formulată astfel: pRed1 ↔ pOx1 + pne. conduc la un compus colorat. reacţia de reducere poate fi definită ca o acceptate de electroni urmată de scăderea numărului de oxidare. se modifică şi potenţialul redox al soluţiei. Rezultă.↔ qRed2 (reacţie de reducere) pRed1 + qOx2 ↔ pOx1 + qRed2 în care: Red1 şi Red2 reprezintă reducătorul. Reacţiile de oxidoreducere implică transfer de electroni între două sisteme redox simple.

• în timpul unei titrări redox. care trebuie standardizată prin determinarea factorului de corecţie. (ion colorat) (ion incolor) Dozările manganometrice necesită prepararea. rezultă că echivalentul KMnO4 în mediu acid este: M KMnO4 158.→ Mn2+ | 4 (reacţie de reducere) 2O2. se modifică şi potenţialul redox al soluţiei. neutru sau alcalin se formează un precipitat brun de MnO2. variaţia bruscă de potenţial evidenţiază punctul de echivalenţă (titrare potenţiometrică). este necesară o cantitate de permanganat de potasiu egală cu: G = N · E ·V = 0. Dozările manganometrice se efectuează. • substanţe care se prezintă în cele două forme – oxidată şi redusă– colorate diferit (Cr6+ colorat în portocaliu şi Cr3+ colorat în verde). Prepararea unei soluţii aproximative de KMnO4 0. Manganometria Numită şi permanganometrie. în mediu acid conform următoarei reacţii de oxidoreducere: MnO4. adăugate în mic exces. FeSO4 etc. K2Cr2O7.67 5 ne Pentru a prepara 1000 ml soluţie de KMnO4 0. folosirea soluţiei de permanganat de potasiu ca reactiv de dozare presupune stabilirea factorului de corecţie.). este o metodă de analiză volumetrică.1 N este necesar să se calculeze echivalentul chimic al permanganatului de potasiu în reacţia: 2(K+ + MnO4-) + 3(2H+ + SO42-) → (2K+ + SO42-) + 2(Mn2+ + SO42-) + 3H2O + 5O2 Aceasta reprezintă reacţia de bază în manganometrie. C2O4H2. în consecinţă.1 N.→ Mn2+ + 4H2O. prin reducere.6 = 3. deoarece KMnO4 nu îndeplineşte condiţiile de substanţă etalon.1 N astfel obţinută este o soluţie aproximativă. Pentru a prepara o soluţie de KMnO4 0.16 g KMnO4 Soluţia de KMnO4 0.1 · 31. îşi modifică numărul de oxidare de la +7 la +2: Mn + 5e → Mn 7+ 2+ În mediu acid. 102 . care încurcă fixarea punctului de echivalenţă. 103 În această reacţie. prin care se dozează substanţe reducătoare. a unei soluţii oxidante de permanganat de potasiu cu titrul cunoscut. ionul de mangan. de obicei.. Această soluţie este aproximativă. utilizând ca oxidant o soluţie de permanganat de potasiu.1. Se cunosc numeroase metode volumetrice bazate pe reacţii redox.3. în prealabil. care pot fi clasificate în funcţie de natura oxidanţilor (KMnO4.) sau de natura reducătorilor (Na2S2O3. bazată pe reacţii de oxidoreducere. conform căreia manganul acţionează ca oxidant trecând de la starea de oxidare +7 la starea de oxidare +2.→ O0 | 5 (reacţie de oxidare) Deoarece în reacţie ionul Mn7+ din permanganatul de potasiu primeşte cinci electroni. I2. imprimă o colorare caracteristică (permanganatul de potasiu). KIO3 etc.1 N.038 EKMnO4 = = = 31.4e. ca urmare a modificării concentraţiei reactanţilor.+ 8H+ + 5e.• substanţe reactante colorate care participă la reacţia redox şi care. 7. Schimbul de electroni este următorul: Mn7+ + 5e. Dintre metodele volumetrice redox cu aplicaţii multiple pot fi menţionate manganometria şi iodometria.

→ 2CO2 | 5. soluţia se poate colora în roz. – se încălzeşte până la 75-80°C. enzimelor catalaza şi peroxidaza. Este de menţionat faptul că.1 N până la apariţia unei coloraţii slab-roz. metalelor. după primele picături de KMnO4 adăugate.1 N se titrează cu o soluţie aproximativă de permanganat de potasiu 0. stabilindu-se astfel factorul de corecţie al soluţiei aproximative de KMnO4 0. Titrarea se efectuează în trei repetări. se trece într-o sticlă brună de reactivi. fără a se fierbe. 105 . iar soluţia de 3% este utilizată ca dezinfectant pentru răni. . . Apa oxigenată (H2O2 = peroxid de hidrogen) este un oxidant puternic. – se adaugă aproximativ 10 ml de H2SO4 20%.2 g KMnO4. Un volum cunoscut de soluţie etalon de acid oxalic 0. Soluţia se decolorează şi titrarea poate fi continuată până la punctul de echivalenţă. care determină creşterea vitezei de reacţie (perioada de inducţie).2e. de culoare violetă. . Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de KMnO4 0. . Soluţia apoasă de 30% se numeşte perhidrol. deoarece lumina catalizează descompunerea KMnO4. C2O42. care reţine eventualele urme de dioxid de mangan (MnO2) sau se decantează de pe acest precipitat.se filtrează pe un creuzet cu masa filtrantă tip G3 sau G4.1 N. La punctul de echivalenţă. o picătură suplimentară de reactiv colorează soluţia titrată în roz-slab.soluţia aproximativă de KMnO4 0.Tehnica: .1 N astfel obţinută.1 N”). Prin agitare la cald se formează cationul de Mn2+.→ Mn2+ | 2.se dizolvă această cantitate în l000 ml apă distilată.soluţia obţinută se fierbe timp de o oră sau se lasă la temperatura camerei timp de 7-8 zile.1 N se stabileşte pe baza reacţiei de oxidoreducere dintre permanganatul de potasiu şi acidul oxalic în prezenţă de acid sulfuric: 5(2H+ + C2O42-) + 3(2H+ + SO42-) + 2(K+ + MnO4-) → →2(Mn2+ + SO42-) + (2K+ + SO42-) + 10CO2↑ + 8H2O În această reacţie..se cântăresc aproximativ 3. schimbul de electroni este următorul: Mn7+ + 5e. Ca indicator redox se foloseşte chiar soluţia de KMnO4.1 N (prepararea vezi în “Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de NaOH 0. În organismele vii se sintetizează din hidrogenul luat de la careva substrat (SH2) de către enzima oxidaza şi cedat oxigenului molecular: SH2 + O2 → S + H2O2. Dozarea manganometrică a apei oxigenate. sub acţiunea luminii. 104 Tehnica: – într-un pahar Erlenmayer se măsoară 10 ml (Ve) soluţie etalon de H2C2O4 0. cu rol autocatalitic. – soluţia etalon fierbinte se titrează cu soluţie aproximativă de KMnO4 0. Calculul: Se aplică relaţia: FKMnO4 = Ve VC2O4 H 2 10 = = Vr VKMnO4 ( V2 . Factorul de corecţie al soluţiei aproximative de KMnO4 0. Se întrebuinţează la înălbirea ţesăturilor.1 N în prezenţă de acid sulfuric.V1 ) Se face media valorilor factorilor calculaţi pe baza celor trei determinări. deoarece reacţia debutează lent (perioada de incubaţie).1 N. căldurii. Este descompusă în H2O şi O2.

Observaţie. 2 2 unde: X – conţinutul de vitamina P (mg/100 g produs vegetal). Pe baza volumului consumat la titrare (KMnO4 0. În calitate de indicator se foloseşte indigo carmin. 107 106 . că 1 ml soluţie de KMnO4 0. conform reacţiei: 5H2O2 + 2(K+ + MnO4-) + 3(2H+ + SO42-) → 2(Mn2+ + SO42-) + (2K+ + SO42-) + 8H2O + 5O2. şi se face o infuzie în 50 ml apă distilată. Principiul metodei. mE H O = 0. în mediu acid. Dozarea vitaminei P prin metoda permanganometrică se bazează pe capacitatea acesteia de a se oxida sub acţiunea permanganatului de potasiu. georgian.05 N până la apariţia unei coloraţii galbene stabile în timp. Modul de lucru.1 N corespunde la 6. A – volumul soluţiei de KMnO4 consumat la titrare (ml).→ Mn2+ | 2 O22. iar în momentul în care apa a ajuns la fierbere se adaugă ceaiul. Într-un balon Erlenmayer de 100 ml se pipetează 10 ml filtrat şi se adaugă 10 ml de apă distilată şi se adaugă 10 picături soluţie alcoolică de indigo carmin 0. până la apariţia unei coloraţii roz-alb.→ O20 |5 Dozarea apei oxigenate se efectuează în prezenţa acidului sulfuric. schimbul de electroni este următorul: Mn7+ + 5e.017 . prin titrare cu o soluţie de permanganat de potasiu cu factor cunoscut. Dozarea vitaminei P în ţesuturi vegetale prin metoda manganometrică.1 N). se adaugă 2 cm3 soluţie de H2SO4 20%.Principiul: Sub acţiunea oxidantă a apei oxigenate. Conţinutul se răceşte şi se filtrează într-un balon cotat de 50 ml şi se aduce la cotă cu apă distilată. – se titrează cu soluţia de KMnO4 0.2e.01%.1 N folosit la titrare. Pentru comparare e bine de avut un balon Erlenmayer de acelaşi volum cu aceiaşi componenţi. Calculul rezultatelor se face după formula: în care: Vr – volumul soluţiei de KMnO4 0.4 μg de vitamina P. Calculul: Aplicând formula generală de calcul volumetric. rezultă: gH 2 O2 = ( Vr × F × N )KMnO × mE H 2O2 . În această reacţie de reducere a ionului Mn7+.1 N. menţinând paharul acoperit cu o sticlă de ceas timp de 20-30 secunde deasupra sursei de încălzire şi alte 5-10 minute pe masa de laborator. Se cântăresc la balanţa analitică 100 mg ceai indian.. În acest scop se fierb 40 ml apă distilată într-un pahar Berzelius. Tehnica: – într-un pahar Erlenmayer ce conţine proba de analizat (H2O2). F – factorul de corecţie al soluţiei de KMnO4 stabilit în ziua determinării. de ceylon sau chinezesc sau flori de tei. care reacţionează cu excesul de permanganat după oxidarea completă a vitaminei P. Se titrează apoi cu soluţie de KMnO4 0. N – normalitatea soluţiei de KMnO4. S-a stabilit experimental. se calculează cantitatea de apă oxigenată din soluţia de analizat. Titrarea se face cu atenţie pentru diferenţierea culorii galbene a ceaiului de cea galben-aurie a indicatorului la punctul de virare. frunze de mentă etc.1 N. starea de oxidare a ionului Mn7+ din permanganatul de potasiu se modifică de la 7+ la 2+. F – factorul de corecţie al soluţiei de KMnO4 0.

cristalele de iod se trec într-un balon cotat de 1000 cm3.. Deci: mE Na 2 S 2O3 = 0.2.metode iodometrice de dozare a substanţelor oxidante în care reactivul volumetric este o soluţie de iodură de potasiu (KI).1825). dicromatul de potasiu.se completează cu apă distilată până la volumul de 1000 cm3. .se agită pentru a se dizolva iodul. cristalizat cu cinci molecule de apă.7. Factorul de corecţie al acestei soluţii se stabileşte utilizând o soluţie etalon (standard) secundar de tiosulfat de sodiu 0. Pentru a prepara 1000 cm3 soluţie aproximativă de iod 0.1 N. care conţine o soluţie concentrată de iodură de potasiu. de preferinţă în mediu acid.→ 2IDacă iodul se comportă ca un oxidant.1269. Prezenţa sau absenţa iodului în mediul de reacţie. ca indicator se foloseşte amidonul. reacţia redox putând fi formulată astfel: I2 + 2e.l N. . soluţia de iod se prepară prin dizolvarea iodului în soluţie de iodură de potasiu. care cu iodul formează un compus de incluziune colorat în albastru. iodatul de potasiu etc. clorură stanoasă etc. de la dreapta la stânga. este sesizată prin apariţia şi. . obţinându-se astfel o soluţie aproximativă de I2 0. rezultă că echivalentul tiosulfatului de sodiu.1 N. Prepararea unei soluţii aproximative de I2 0. 109 |l .se omogenizează.6904 g Tehnica: . reacţia decurge în sens invers.904 = 12. În general. dispariţia coloraţiei albastre.9044).reducând oxidanţi puternici cum sunt: permanganatul de potasiu. schimbul de electroni decurge astfel: – ֿ ↔I |2 I0 + e 2S2O3 2.metode iodometrice de dozare a substanţelor reducătoare în care se utilizează ca reactiv volumetric o soluţie titrată de iod (I2). iar echivalentul iodului este egal cu masa sa atomica (126.6904 g I2 pur.1 × 126.2e ֿ ↔ S4O62108 Întrucât doi atomi de iod reacţionează cu două molecule de tiosulfat de sodiu schimbând doi electroni.→ 2IDeterminarea volumetrică a iodului prezent în exces la dozarea substanţelor reducătoare sau a iodului pus în libertate la dozarea substanţelor oxidante se face prin titrare cu o soluţie de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) cu factor cunoscut. În cazul în care iodul se comportă ca reducător. În această reacţie. Practic.într-o fiolă de cântărire cu dop şlefuit se cântăresc la balanţa analitică 12. . la punctul de echivalenţă. este necesară cantitatea calculată astfel: G I 2 = N × E = 0. este egal cu masa sa moleculară (248. În iodometrie. . acid sulfuros. reacţia de bază în iodometrie este următoarea: – 2 2 I2 + 2(2Na+ + S2O3ֿ) ↔ 2(Na+ + I ) + 2(Na+ + S4O6ֿ).3. acesta este cazul reacţiilor dintre iod şi tiosulfat de sodiu. Astfel. ionul I. reacţia decurge de la stânga la dreapta. prezenţa KI este necesară pentru a-i mări solubilitatea).2481 şi mE I 2 = 0. metodele iodometrice de dozare sunt indirecte şi pot fi clasificate în: . Iodometria Iodometria reprezintă o metodă de analiză volumetrică ce se bazează pe următoarea reacţie de oxidoreducere: I2 + 2e.1 N. respectiv. aproximativ 25 g KI (iodul fiind puţin solubil în apă.

se cântăresc la balanţa tehnică circa 25 g tiosulfat de sodiu.1 N.se aduce soluţia la un volum total de l000 cm3 cu apă distilată. . dicromatul de potasiu oxidează ionul ֿ I cu formare de iod în cantitate echivalentă: (2K+ + Cr2O72-) + 6(K+ +I ) + 7(2H+ + SO42-) → 4(2K+ + SO42-) + (2Cr3+ + 3SO42-) + 3I2 + 7H2O.1 × 248.9036 g dicromat de potasiu. rezultă că echivalentul dicromatului de potasiu se calculează împărţind masa sa moleculară la 6 (numărul total de electroni acceptaţi de ionii Cr6+ pentru a trece în ioni Cr3+): E K 2Cr2O7 = 294. .se dizolvă în 200-300 cm3 apă distilată şi se trece cantitativ întrun balon cotat de 1000 cm3. Prepararea unei soluţii de K2Cr2O7 0.se dizolvă tiosulfatul de sodiu în 200-300 cm3 apă distilată decarbonată.se omogenizează.1 × 49.într-un cilindru gradat.Prepararea unei soluţii aproximative de Na2S2O3 0.1 N este: mE K 2Cr2O7 = N × E × V = 0. Se întrebuinţează apă distilată decarbonată pentru a evita reacţia dintre tiosulfatul de sodiu şi dioxidul de carbon care determină formarea de carbonat acid de sodiu.036 × 1 = 4.→ I0 | 3 | 6 Iodul eliberat din reacţie se titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu: I2 + 2(2Na+ + S2O32-) → 2(Na+ + I ) + (2Na+ + S4O62-). acid sulfuros şi sulf. 111 .216 = 49. În mediu acid (H2SO4).1e.1 N. consumând o cantitate mai mare decât tiosulfatul de sodiu. Dicromatul de potasiu îndeplineşte condiţiile de substanţă etalon şi. se aduce volumul total al soluţiei la l000 cm3 cu apă distilată decarbonată. Prin dizolvarea tiosulfatului de sodiu se obţin soluţii aproximative. Pentru a prepara 1000 cm3 soluţie aproximativă de Na2S2O3 0.se cântăresc circa 5.1 N. se usucă la 120-150ºC până la greutate constantă şi apoi se cântăresc exact la balanţa analitică 4. 110 – mE K 2Cr2O7 = 0.→ Cr3+ | 1 | 2 I . Soluţia astfel obţinută se utilizează ca etalon primar pentru determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de Na2S2O3 0.soluţia aproximativă de tiosulfat de sodiu 0. Conform reacţiei menţionate. .1 N.1 N astfel obţinută se lasă pentru stabilizare 8-10 zile la întuneric. .036.049036 . se pulverizează bine într-un mojar. unde V – volumul exprimat în litri.5 g dicromat de potasiu. Acidul sulfuros poate fi oxidat de către iod. 6 – – Tehnica: .82 g Schimbul de electroni este următorul: Cr6+ + 3e. . Ca indicator se foloseşte amidonul. . . este necesară cantitatea de: G Na 2 S 2O3 ×5 H 2O = N × E = 0. Cantitatea de substanţă necesară pentru obţinerea a l000 cm3 soluţie etalon de K2Cr2O7 0. deci. Tehnica: .9036. deoarece acesta conţine apă de cristalizare (Na2S2O3 · 5H2O).1 N se stabileşte cu ajutorul unei soluţii etalon primar de dicromat de potasiu. poate fi utilizat pentru prepararea de soluţie etalon. Protejarea contra microorganismelor se face prin introducerea unor agenţi de dezinfecţie (urme de cloroform).22 = 24.factorul de corecţie al soluţiei aproximative de tiosulfat de sodiu 0.

1 N (Ve). . Vr V Na2 S 2O3 V2 . se agită conţinutul şi se lasă în repaus.V1 Se face media valorilor celor trei factori calculaţi şi se obţine factorul de corecţie al soluţiei aproximative de Na2S2O3 0.se calculează factorul de corecţie. trece în galben. în prezenţă de amidon ca indicator. – Factorul de corecţie al soluţiei aproximative de iod 0.Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de Na2S2O3 0. Un volum. care imprimă mediului de reacţie o coloraţie albastră.se calculează factorul de corecţie al soluţiei aproximative de I2 0.se adaugă l0 cm3 soluţie de KI 15% şi 10 cm3 soluţie de H2SO4 20%.1 N.titrarea se face de la coloraţia brună până la coloraţia galbendeschis. timp de 5 minute. . Principiul: Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de iod 0.se continuă titrarea până ce soluţia devine incoloră. .se repetă determinarea de 2-3 ori. . .V1 ).se adaugă 4-5 picături soluţie de amidon 1%. Se face media valorilor factorilor calculaţi pe baza celor trei determinări. Calculul: Volumul soluţiei aproximative de Na2S2O3 0.se adaugă aproximativ 50 cm3 apă distilată. Calculul: Factorul de corecţie al soluţiei aproximative de Na2S2O3 0. măsurat exact.se adaugă 1 cm3 soluţie de amidon 1%.1 N are la bază reacţia: I2 + 2(2Na+ + S2O32-) → 2(Na+ + I ) + (2Na+ + S4O62-). la întuneric.1 N cu factor cunoscut.1 N (Vr).1 N se stabileşte din relaţia: VK Cr O V 10 FNa2 S2O3 = e = 2 2 7 = . Vr VI 2 Vr = VI 2 = 10 cm3 soluţie de I2 0. Soluţia se colorează în verde graţie formării ionului Cr3+. soluţia este colorată portocaliu. până când coloraţia iniţială.se citeşte la biuretă volumul soluţiei aproximative de Na2S2O3 0. . ca indicator.într-un flacon cu dop rodat se măsoară exact un volum de 10 cm3 soluţie etalon de dicromat de potasiu 0. .1 N. brună. Tehnica: .1 N se calculează din relaţia: FI 2 = Ve V Na2 S 2O3 × FNa2 S 2O3 = . . .1 N. conform reacţiei menţionate în “Prepararea soluţiei etalon de K2Cr2O7 0. .1 N”. Iodul pus în libertate se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu. . Tehnica: .într-un pahar Erlenmayer se măsoară 10 cm3 soluţie aproximativă de I2 0.l N folosit la titrare ( Vr = V Na 2 S 2O3 = V2 . . 112 Determinarea factorului de corecţie al soluţiei aproximative de I2 0.1 N.1 N. .se titrează iodul eliberat cu o soluţie aproximativă de Na2S2O3 0. .1 N folosit la titrare.1 N se standardizează prin înmulţirea cu factorul de corecţie: Ve = V Na 2 S 2O3 × FNa 2 S 2O3 . Principiul: Dicromatul de potasiu reacţionează cu iodura de potasiu în prezenţa acidului sulfuric. 113 .determinarea se repetă de trei ori.se închide flaconul cu dopul rodat.se notează volumul soluţiei de Na2S2O3 0. apare o coloraţie albastră.1 N.se titrează cu soluţie de Na2S2O3 0. datorită prezenţei ionului Cr6+. în prezenţa amidonului ca indicator. .se continuă titrarea până la dispariţia culorii albastre. din soluţia aproximativă de iod se titrează cu o soluţie aproximativă de tiosutfat de sodiu cu factor cunoscut (etalon secundar). soluţia capătă o coloraţie brună datorită iodului pus în libertate. .

. oxidează .. Echivalentul glucozei se calculează pe baza reacţiei globale de oxidare a glucozei (3).... 2 2 Prin urmare. – se acidulează cu 10 cm3 soluţie de HCl 4 N..1 N până la apariţia unei coloraţii galbene. care conţine proba de analizat... I 180 deci: 1E I 2 = 2 . Iodul pus astfel în libertate se titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu cu factor stabilit: I2 + 2Na2S2O3 → 2NaI + Na2S4O6 (5) unde: VI 2 . Calculul: Volumul soluţiei de I2 0... se eliberează prin titrare cu acid clorhidric: NaI + NaOI + 2HCl → I2 + 2NaCl + H2O (4) Tehnica: – într-un flacon Erlenmayer cu dop rodat.1 N consumat la titrare.090g..V Na 2 S 2O3 × FNa2 S 2O3 ( ) cm 3 soluţie I2 0. formează iodură de sodiu şi hipoiodit de sodiu: (1) I2 + 2NaOH → NaI + NaOI + H2O Hipoioditul de sodiu.volumul soluţiei de Na2S2O3 0. soluţie de NaOH 10%. Ca urmare. se introduc 25 cm3 soluţie de I2 0.. – se citeşte volumul total al soluţiei de Na2S2O3 0. Iodul. până când coloraţia brună a soluţiei trece în galben-deschis.1 N (V) consumat în reacţia de oxidare a glucozei se stabileşte prin diferenţă: V = V I 2 × FI 2 . poate fi oxidată cu iod (în exces) în mediu alcalin până la acid gluconic.. – se agită şi se lasă în repaus. în prezenţa hidroxidului de sodiu.1 N consumat la titrarea iodului rămas nereacţionat....1 N consumat în reacţia de oxidare a glucozei. la întuneric. în mediu alcalin. – se adaugă. Principiul: Glucoza este o substanţă cu caracter reducător. adăugarea se face picătură cu picătură.volumul soluţiei de I2 introdus iniţial în exces.. care imprimă mediului de reacţie o coloraţie albastră... – se continuă titrarea până ce soluţia devine incoloră. 115 Cunoscând volumul soluţiei de iod 0. 114 . aflat în mediul de reacţie sub formă de iodură şi hipoiodit de sodiu. – se adaugă l cm3 soluţie de amidon 1%.1 N..Dozarea iodometrică a glucozei. respectiv gluconat de sodiu: H–C=O O=C–ONa | | (CHOH)4 + NaOI + NaOH → (CHOH)4 + NaI + H2O (2) | | CH2OH CH2OH Sumând reacţiile 1şi 2. oxidează glucoza până la acid gluconic. apare o coloraţie brună datorată iodului pus în libertate. l mol glucoză (180g). – se titrează cu soluţie de Na2S2O3 0..1 N. în acest caz 25 cm3.. cu pipeta. obţinem reacţia finală H–C=O O=C–ONa | | (CHOH)4 + I2 + 3NaOH → (CHOH)4 + 2NaI + NaOI + 2H2O | | CH2OH CH2OH Excesul de iod.. din care rezultă că: 1 mol I2 .. 1E glucozã = = 90 g . mEglucoză = 0... se poate determina cantitatea de glucoză din proba de analizat. timp de 15 minute.... VNa2 S 2O3 ... oxidează .....

tetrarodanomercuriatul de cobalt (II) . Denumirea complecşilor se face ţinându-se seama de tipul ionului complex (anion sau cation). Combinaţiile complexe sau complecşii sunt aşa-numitele combinaţii de ordin superior. care rezultă prin simpla unire a moleculelor ionizabile sau neionizabile. Complexometria Complexometria cuprinde metodele volumetrice bazate pe formarea de combinaţii complexe. De exemplu: [PtCl6]2Pt = +4 Cl = -1 Ionul complex = + 4 + 6(-1) = -2 sau [Ag(NH3)2]+ Ag = +l NH3 = 0.clorură diaminoargentică sau clorură de diaminoargint (I) .090. iar ligandul donor de electroni). datorită culorilor lor intense. etc.hexacianoferatul (II) de K . Între ionul central şi liganzi există legături coordinative (ionul central este acceptor. se obţine: g glucozã = V I 2 × FI 2 .Combinaţii complexe de adiţie. în care între cationul şi anionul unei sări este interpus ligandul. rezultate prin unirea a mai multor ioni sau molecule.Combinaţii complexe de interpunere. g = (V · F · N) ·mE. Numărul liganzilor din jurul atomului central se numeşte număr de coordinaţie şi poate fi: 2.1 × 0. 116 Combinaţiile complexe în soluţie ionizează ionul complex (sfera interioară) şi ionii din sfera exterioară: [Ag(NH3)2]Cl —> [Ag(NH3)2]+ + ClK2[PtCl6] —> 2K+ + [PtCl6]2Se observă că ionii complecşi pot avea sarcină pozitivă sau negativă. Astfel: [Ag(NH3)2]Cl [Cu(NH3)4](OH)2 Co[Hg(SCN)4] K3[Fe(CN)6] K2[HgI4] K3[Co(NO2)6] K4[Fe(CN)6] Fe4[Fe(CN)6]3 Fe3[Fe(CN)6]2 . Fe.) şi un număr de molecule neutre sau ioni negativi ce posedă electroni neparticipanţi. Ionul central împreună cu liganzii formează ionul complex a cărui sarcină se află prin însumarea algebrică a sarcinilor ionului central şi ale liganzilor.hexacianoferatul (III) de potasiu . 4.hexacianoferatul (II) de Fe (III) .hexacianoferatul (III) de Fe (II).tetraiodomercuriatul de potasiu .3. un ion central (mai des ionul unui metal tranziţional Ag. numiţi liganzi sau adenzi. Cu.Introducând valorile respective în formula generală de calcul volumetric.hidroxid tetraminocupric sau hidroxid de tetraaminocupru (II) . combinaţiile complexe pot fi: . cât şi al celor sub formă de precipitat. 6. deci. Sunt folosiţi şi la separări. ca de exemplu: CuSO4 + 4NH3 ↔ [Cu (NH3)4]SO4 117 .3.hexanitrocobaltul (III) de K .V Na 2 S 2O3 × FNa 2 S 2O3 × 0. 8. Ionul central formează sfera interioară a complexului. Complecşii sunt mult folosiţi în analiza chimică la identificare. iar ionii care neutralizează sarcina ionului central formează sfera exterioară. După una din clasificările existente. de valenţa ionului central şi de numărul de liganzi. în cazul unor complecşi incolori. ca de exemplu: HCl + AuCl3 ↔ H [AuCl4 ] . ( ) 7. ionul complex are sarcina +1. atât în cazul celor solubili. Combinaţiile complexe sunt formate dintr-un atom central sau mai exact.

. colorat în violet (pH≥11). stabilitatea complexului indicator-ion titrat să fie mai mică comparativ cu cea a complexului format în titrarea complexometrică. Complexonii reacţionează de obicei cu cationi divalenţi (Ca2+.Combinaţii complexe interne. în care atomul central este legat de liganzi organici printr-o legătură covalentă şi o legătură covalentă coordinativă. aceste metode se mai numesc şi chelatometrice. O combinaţie complexă internă de culoare roşie este cea care se formează între zinc şi ditizonă: C6H5 N C S N N C6H5 NH Zn HN C6H5 N S N C6H5 N C Reacţia complexonului III cu un cation bivalent (Me2+) în care se formează un chelat poate fi redată simplificat astfel: H2Y2. Aceşti indicatori se numesc indicatori de ioni şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să formeze soluţii colorate diferit de soluţia complexonului.- OH N=N O O NO2 Murexid Negru-eriocrom 118 119 .). Complecşii formaţi cu complexonii se numesc complexonaţi. Titrările complexometrice se efectuează în soluţii tampon care se opun variaţiilor de pH posibile datorate eliberării de protoni în mediul de reacţie. cu formare de cicluri. colorat în albastru şi murexidul (sarea de sodiu a acidului purpuric).etc. cel mai frecvent se folosesc acizii aminopolicarboxilici – liganzi numiţi complexoni. Indicatorii folosiţi în complexometrie sunt substanţe organice colorate care împreună cu diferiţi cationi formează combinaţii complexe a căror culoare diferă de cea iniţială. H N O OH Na O3 S + . O NH+ 4 O N N N H N H O Pentru obţinerea complecşilor interni. Combinaţiile complexe interne sunt puternic colorate. denumită şi complexon III.+ 2H+ Datorită formării chelaţilor. Liganzii organici trebuie să conţină două grupe funcţionale care să poată fi substituite (COOH. Astfel de indicatori sunt: negru – eriocromul (erio-T). Un exemplu îl constituie sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (Na2H2EDTA).+ Me2+ ↔ MeY2.10-6 mol/dm3). SO3H. Mg2+) şi trivalenţi (Al3+). intensitatea culorii determinate să fie sesizabilă şi pentru concentraţii foarte mici ale complexului (10-5 .

4930 g. dacă se foloseşte ca substanţă etalon MgSO4·7H2O (M = 246. numit şi complexon III.+ 2NH4+ Complexul format între ionii de calciu şi indicator este colorat în roz-violet.Aceşti indicatori se utilizează în stare solidă şi în amestec cu clorură de sodiu.61 .+ H2Y2.61 = 0. 120 . – se omogenizează soluţia şi se transvazează într-o sticlă de polietilenă. numit şi complexon III. Pentru stabilirea titrului soluţiei de complexon III 0.05 M la pH=10.05 M până când culoarea virează de la roşu la albastru. Ionii de calciu din soluţie reacţionează cu murexidul în modul următor: Ca2+ + 2Ind-NH4+ ↔ Ca2+2Ind. În acest caz titrul soluţiei de complexon III 0. soluţiile lor fiind instabile. Principiul: Dozarea ionilor de calciu se face prin complexare cu sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (Na2H2EDTA). de concentraţie 0. după blocarea ionilor de calciu liberi. titrul: T= 18. – se aduce soluţia la pH=10. în prezenţă de negru-eriocrom-T. Prepararea unei soluţii de complexon III 0. folosind o soluţie tampon de NH4OH/NH4C1 (70 g NH4C1 şi 570 cm3 amoniac concentrat se completează la l000 cm3 cu apă distilată). Prin titrarea ionilor de calciu liberi din soluţie cu soluţie de complexon III (H2Y2-) se formează un complexonat de calciu: Ca2+ + H2Y2.6100.1230-0.6l00 g complexon III pur. Masa moleculară a complexonului III cristalizat cu două molecule de apă (Na2H2Y · 2H2O) este egală cu 372. În caz contrar. Soluţia de complexon III are.324 în care: a – cantitatea de MgSO4 · 7H2O cântărită (g). V – volumul soluţiei de complexon III 0. până când culoarea soluţiei virează de la roşu la albastru. se procedează astfel: – se cântăresc la balanţa analitică 3-5 probe de MgSO4 · 7H2O.↔ Ca2+Y2. – se titrează cu soluţia de complexon III 0. Spre exemplu. are loc reacţia cu complexul iniţial format între ionii de calciu şi murexid: Ca2+2Ind.24 g. titrul se determină cu ajutorul unor substanţe etalon: MgSO4 ·7H2O. având masa de 0. V × 12.05 M folosit la titrare (cm3).05 · 372.05 M. 121 T= a × 18.+ 2H+ În momentul apariţiei în soluţie a unui cât de mic exces de complexon III. acesta se titrează cu soluţie de complexon III 0. Pentru a obţine l000 cm3 soluţie de complexon III 0. – se adaugă un vârf de spatulă de indicator (eriocrom-negru T şi clorură de sodiu în raport 1:500).01861 g cm 3 1000 Acest raţionament este valabil în cazul utilizării de complexon III de puritate avansată. Dozarea complexometrică a ionului de Ca2+. deci.+ H2Ind.05 M se calculează astfel: – se aduce volumul total la l000 cm3 cu apă distilată.05M. Tehnica: – se cântăresc la balanţa analitică 18.05 M cu ajutorul unei substanţe etalon (MgSO4 · 7H2O).48).↔ Ca2+Y2.05 M este necesară cantitatea de: gcomplexon III = 0.240 = 18. Mg(CH3COO)2 etc. – fiecare probă se dizolvă în 50 cm3 apă distilată. în prezenţă de murexid ca indicator . cu apă distilată. În dozările complexometrice se foloseşte o soluţie de sare disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (Na2H2EDTA). – substanţa se trece într-un balon cotat de l000 cm3.

. riguros menţinute între anumite limite datorită intervenţiei unor mecanisme de reglare. De asemenea.... De regulă.05 M (g/cm3).05 M conţine T g complexon III..08 (masa atomică.01861 g/cm3. neutră sau alcalină.. astfel. METODE FIZICO-CHIMICE DE ANALIZĂ BIOCHIMICĂ 8.. Homeostazia organismelor se manifestă şi prin valorile constante ale pH-ului.... pH-ul este o noţiune prin care se poate exprima proprietatea unei soluţii de a fi acidă. respectiv concentraţia de ioni de hidrogen existenţi în stare liberă.05 M folosit la titrare (cm3).. sub agitare.1... Tehnica: – într-un pahar Erlenmeyer se măsoară un volum de 50 cm3 soluţie de analizat. – se adaugă un vârf de spatulă de murexid în amestec cu clorură de sodiu (în raport 1:100) şi se agită. pH-ul unei soluţii este funcţie de disociere şi reflectă aciditatea ionică sau reală a soluţiei.. care nu trebuie să conţină mai mult de 25 mg Ca2+.... g Ca2+ g Ca 2 + = V × T × 2.. – se adaugă 5 cm3 soluţie de NaOH 1 N pentru a asigura pH = 12-13.05 M titrează 0... 18. V cm3 complexon III 0...08 = 2... 8..1.6100 122 . pH-ul se exprimă prin valori numerice cuprinse între 0 şi 14.0040 . Din volumul de complexon III folosit la titrare se poate calcula concentraţia ionilor de calciu din proba de analizat. că pH-ul mediului intern al organismelor reprezintă o constantă biologică ce asigură desfăşurarea normală a reacţiilor biochimice care stau la baza tuturor manifestărilor vitale.. echilibrul acido-bazic din mediul celular şi din lichidele biologice este asigurat şi menţinut prin mecanisme de reglare fizico-chimice şi fiziologice... valori care sunt compatibile cu activitatea biochimică şi fiziologică. soluţia se colorează în roz.... respectiv ale concentraţiei ionilor de hidrogen [H+]..05 M vor conţine V·T g complexon III..05 M.05 · 40... unde A = 40... rezultă că: 18.. Definiţia pH-ului pH-ul reprezintă logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen [H+] şi se exprimă prin relaţia: 123 în care: V – volumul de complexon III 0. totodată.6100 g complexon III . T – titrul soluţiei de complexon III 0... – se titrează rapid.... până când culoarea soluţiei virează de la roz la violet. Rezultă.. pH-METRIA Într-o accepţie generală. rezultatul se exprimă în mg Ca2+ existent în 100 cm3 soluţie...0040 g Ca2+ V · T g complexon III . relaţia de mai sus devine: mg Ca 2+ 100cm 3 = V × T × 2.. Calculul: Cantitatea de complexon III folosit la titrarea probei de analizat rezultă din următorul raţionament: l cm3 complexon III 0. 0.05 A g Ca2+...Murexidul eliberat colorează soluţia în albastru. pH-ul constituie o caracteristică determinantă şi pentru alte medii de desfăşurare a reacţiilor chimice şi biochimice „in vitro”. De exemplu. adică 0.1. cromatografia etc..0040 × 2 × 10 3. Cunoscând că 1000 cm3 soluţie de complexon III 0. cu o soluţie de complexon III 0. pH-ul constituie şi un parametru important pentru utilizarea în scopuri analitice a unor metode ca electroforeza în diferite variante. 18. Reacţiile biochimice se efectuează în condiţiile menţinerii în mediul biologic a anumitor valori ale pH-ului. În acest caz. – se citeşte volumul de complexon III (V) utilizat la titrare... a Ca)...6100 8.

Deci. iar funcţia alcalină – prin ionul hidroxil (OH.0 1 × 10 -7 Însă. situaţia este inversă. respectiv. Aplicând legea acţiunii maselor sau legea echilibrului chimic (raportul dintre produsul concentraţiilor ionilor rezultaţi prin disociere şi concentraţia moleculelor nedisociate este constant) în cazul reacţiei de disociere a apei (2) se obţine relaţia: [H + ] [OH .). în orice soluţie apoasă pe intervalul de aciditate între H+ 1 M şi OH. Scara de pH a fost inventată de biochimistul danez S. Valoarea 7. deoarece ea variază neînsemnat prin disocierea unui număr foarte mic de molecule (disocierea este neglijabilă). respectiv ionul de hidroniu (H3O+). Deci.lg H + + H [ ] (5) Într-o soluţie complet neutră. concentraţia H este mare.P. într-o soluţie alcalină.0 pentru pH-ul unei soluţii complet neutre nu este doar un număr ales arbitrar: ea provine din valoarea absolută a produsului ionic al apei la 25◦C. apa este un dizolvant amfiionolitic (amfiprotolitic). iar concentraţia OH-.L. obţinută chiar într-un grad înalt de puritate. scăzută. Apa distilată. prezintă totuşi o conductibilitate electrică foarte mică. deoarece. la temperatura de +25◦C.lg H + + H [ ] Pe baza determinărilor de conductibilitate electrică a apei pure s-a calculat valoarea produsului ionic al apei ( PH 2O ) care. ionul de H este asociat cu o moleculă de apă formând ionul de hidroniu (H3O+). utilizate pentru exprimarea concentraţiilor mici de H+ în lichidele biologice.) şi reprezintă modul de apreciere a concentraţiei reale a ionilor de H+ şi OH-. Faptul că două soluţii diferă între 125 . însă constantă şi bine definită. relaţia precedentă poate fi exprimată astfel: [H+] [OH-] = PH 2O = 1 · 10-14 (ioni · gram/L)2 (7) + Într-o soluţie acidă. funcţia acidă este conferită prin ionul de hidrogen. stă la baza scării de pH (Tabelul 8.0000001 sau 1·10-7. Sörensen ca o modalitate de evitare a unor numere dificile ca 0. prin disociere. De menţionat că scara de pH este logaritmică şi nu aritmetică. conform reacţiei: H + + H 2O ↔ H 3O + (3) Rezultă că disocierea apei poate fi formulată şi prin ecuaţia: (4) 2H2O ↔ H3O+ + OHDeci. concentraţia moleculelor de apă nedisociată poate fi considerată constantă. este de 1·10-14.lg [H+] (1) rezultaţi prin disocierea apei: Demonstraţie.pH = . El a definit termenul de pH ca: pH = lg [ ] 1 = . produsul ionic al apei. [H+] [OH-] = K [ H2O] = PH 2O (6) Constanta ( PH 2O ) reprezintă produsul ionic al apei şi se defineşte ca produsul dintre concentraţiile – la echilibru – ale ionilor 124 Valorile pH-ului.1. Această conductibilitate se datorează ionilor rezultaţi prin disocierea moleculelor de apă: (2) H2O ↔ H+ + OH+ În realitate.1 M. la 25◦C: [H+] [OH-] = 1· 10-7 M pH-ul unei astfel de soluţii este: pH = lg 1 = 7. PH 2O .] =K [H 2 O] pH = lg [ ] 1 = .

respectiv de pH-ul unei anumite soluţii.1 .2.4 – 6.0 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6 10-7 10-8 10-9 10-10 10-11 10-12 10-13 10-14 pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 [OH−]. M 1. interval care este caracteristic pentru fiecare indicator. indicatorul prezintă o coloraţie cu nuanţă progresiv variabilă.4.1.0 9.+ Ind (culoare în mediu bazic) (culoare în mediu acid) (2) Reacţia mediului Puternic acidă Slab acidă Neutră Slab alcalină Puternic alcalină 8. Prin adăugarea de volume mici din soluţia unui acid sau a unei baze la o soluţie de indicator se produce o schimbare (virare) treptată a culorii soluţiei într-un interval de pH determinat. Aceşti indicatori sunt substanţe de natură organică. şi anume: acizi sau baze organice foarte slabe care îşi modifică culoarea în funcţie de concentraţia ionilor de H+ sau de OH-. În intervalul de viraj. fenolftaleina este un indicator care se comportă ca un acid slab.0 8.4 4.2.0.2 5. dacă la o soluţie de fenolftaleină se adaugă treptat volume mici din soluţia unei baze.1 Scara de pH [H+]. Indicatori acido-bazici Indicator Albastru de timol Metil oranj Roşu de metil Turnesol Fenolftaleina Timolftaleina Mediu acid roşu roşu roşu roşu incolor incolor Mediu alcalin galben galben galben albastru roşu-carmin albastru Intervalul de viraj 1. Tabelul 8.8.0 -14 Ind OH ↔ OH.10. fiind incolor la pH < 8. domeniul de pH cuprins între 8. Tabelul 8. Deci. Astfel.0 – 8. apare o coloraţie roz care se intensifică până la roşu-carmin prin trecere la pH ~ 9. fenolftaleina indică o modificare a pH-ului care se evidenţiază prin virarea culorii indicatorului respectiv. IndOH) disociază după schemele: H Ind ↔ H+ + Ind(1) (culoare în mediu acid) (culoare în mediu bazic) În ambele cazuri. sunt prezentaţi unii indicatori acido-bazici utilizaţi în volumetrie şi intervalele lor de viraj.ele numai printr-o unitate de pH înseamnă că una din soluţii are o concentraţie a ionilor de hidrogen de 10 ori mai mare decât cealaltă. Indicatorii de pH În scopul determinării pH-ului diferitelor soluţii incolore sau slab colorate se utilizează indicatori de pH.2. intervalul de viraj se defineşte ca domeniul de pH în afara căruia nu se observă o schimbare a culorii indicatorului. Indicatorii de pH acido-bazici (HInd. În Tabelul 8.2 – 2. denumiţi şi indicatori acido-bazici.8 3. M 10 10-13 10-12 10-11 10-10 10-9 10-8 10-7 10-6 10-5 10-4 10-3 10-2 10-1 1.2 .2 – 10. Generalizând.0 reprezintă intervalul de viraj al fenolftaleinei.5 126 127 . moleculele nedisociate ale indicatorilor se deosebesc prin culoarea lor de ionii corespunzători.3 – 10.

fie sub forma unor discuri închise într-o cutie de material plastic pe al cărei capac sunt indicate nuanţele de culori etalon corespunzătoare diferitelor valori de pH. Determinarea experimentală a pH-ului pH-ul unei soluţii se poate determina prin metoda colorimetrică sau prin metoda potenţiometrică. la o anumită valoare a pH-ului alcalin. Unul dintre mecanismele prin care se explică modificarea culorii indicatorilor în funcţie de pH se bazează pe teoria cromoforoionică. solubilă în alcool. fenolftaleina în acid sulfuric concentrat formează un cation de culoare oranj-brună. conform căreia schimbarea de culoare este determinată de anumite modificări în structura moleculei indicatorului.Mecanismul de acţiune. dincolo de limitele obişnuite ale scării de pH. indicatorii cu cromofor ionic variază considerabil cu aciditatea mediului (efect de indicator). în cazul indicatorului metiloranj. Acest principiu se bazează pe proprietatea indicatorilor de a-şi modifica culoarea în funcţie de pH-ul soluţiei. care poate fi considerată ca procedeu colorimetric. precum şi de modificarea gradului de disociere al acestuia. Hârtia indicatoare de pH se prezintă fie sub forma unor carnete sau pliante.3. expeditivă şi cu o largă aplicabilitate pentru determinarea orientativă a pH-ului o constituie utilizarea hârtiei indicatoare de pH. nuanţa obţinută se compară cu o scală etalon de culori pe care sunt indicate valorile de pH. la un sistem compus din grupe C = C conjugate. Astfel. De exemplu. OH C OH O C O Forma ozoidă (incoloră în mediu acid) OH + NaOH - C O COO Na + Forma chinoidă (culoare roşie în mediu alcalin) 128 . unii posedând capacitatea de a-şi modifica culoarea într-un domeniu mai extins de pH. trecând. în acid clorhidric de 9-12 N formează o chinonă neionizată de culoare roz-palidă. aceşti indicatori sau amestecuri de indicatori (indicatori universali) au intervalul de viraj în diferite domenii de pH. 8. îşi schimbă culoarea. O modalitate simplă. în contact cu soluţia al cărei pH se determină. virarea culorii se datorează unei modificări structurale de tipul: SO3Na SO3Na Culoarea închisă şi intensă a acestui compus este datorată prezenţei grupei C = O şi a grupei OH-. Principiul metodei. insolubilă în apă. 129 N N N + HCl N + Cl- N H3C CH3 H3C N CH3 Forma ozoidă (culoare galbenă în mediu alcalin) Forma chinoidă (culoare roşie în mediu acid) În cazul fenolftaleinei forma lactoidă este incoloră. în forma chinoidă roşie (anion bibazic).1. Hârtia indicatoare de pH se prezintă sub formă de benzi înguste de hârtie impregnată cu amestecuri de indicatori şi care. De menţionat că în soluţii foarte puternic acide sau bazice. Metoda colorimetrică. Descriere.

acest tip de hârtie indicatoare prezintă..... se depune cu o pipetă (sau cu o baghetă de sticlă) o picătură din soluţia conţinută în eprubeta l..85 4.0 Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 0...00 1... ..6 ·10-2 M (cm3) pH-ul teoretic pH-ul determinat – se lasă în contact soluţia cu hârtia indicatoare timp de câteva secunde..0 5.... 130 Metoda potenţiometrică..........). – se procedează în mod identic cu soluţiile conţinute şi în celelalte eprubete...95 4.... .... ... care cuprinde numai anumite domenii de pH (de exemplu........ b) hârtie indicatoare cu microdiviziuni..00 3..25 2.. se determină pH-ul lichidelor biologice menţionate în tabel sau al altor lichide...75 3..... se obţin..În funcţie de sensibilitate şi de domeniul de pH pe care îl acoperă... Determinarea pH-ului în unele lichide biologice.. – se diluează cu apă distilată soluţiile conţinute în eprubetele respective şi se determină pH-ul. Această metodă se bazează pe determinarea diferenţei de potenţial... – se compară apoi culoarea porţiunii de hârtie indicatoare cu culorile etalon indicate pe scala de pH.14..25 0.4 8.6 7....00 4.. . Se constată că valoarea pH-ului foarte puţin variază cu diluţia.2 3..0 8.... aceleaşi valori ca pentru probele nediluate... pH = 1-5.. Determinarea pH-ului...0 7.4 2.2 unităţi..75 4. indicând valoarea pH-ului cu diferenţe de 0..05 0...5 – 4....... utilizându-se un electrod de referinţă (calomel: Hg2Cl2) şi un electrod de măsură (electrod de 131 . hârtiile indicatoare de pH sunt de două tipuri.. care acoperă domeniul de pH cuprins între 1 .8 – 7.. Prin procedeul descris anterior. .şi microdiviziuni)... Se completează valorile de pH obţinute şi se compară cu valorile de pH normale.... În eprubete se determină pH-ul cu hârtie indicatoare de pH (cu macro......15 5............. ...00 4..00 2. – pe câte o porţiune de hârtie indicatoare..... a) hârtie indicatoare cu macrodiviziuni... deci......... indicând valoarea pH-ului din unitate în unitate....3 ... Se prepară soluţiile indicate în tabel şi se amestecă în proporţiile indicate mai jos: Na2HPO4 · 2H2O 6. pH = 6-8. ...0 – 4.......00 0....2 6. efectuându-se următoarele operaţii: – dintr-o bandă de hârtie indicatoare de pH se taie cu o foarfecă mai multe porţiuni mici.3 – 7. ... Proba Ser uman Salivă Lapte Urină umană Suc de mere Suc de struguri pH Determinat . ....... . – se stabileşte corespondenţa dintre culoarea dată de către soluţia al cărei pH se determină şi culoarea similară de pe scala etalon......... – se citeşte valoarea pH-ului respectiv indicată pe scala etalon.7 5...8 – 6..... practic....... pH = 8-10 etc.........5 – 6.6 · 10-2 M (cm3) KH2P04 6.. .. Valori normale 7..4 6. care se ţine prinsă de un colţ cu o pensetă (se va evita contactul cu mâna!).......6 6..... o sensibilitate mai mare.

8. La necesitate. pH).se controlează „zero” mecanic al indicatorului.3) în borna 6. Asemenea determinări de pH se efectuează actualmente cu aparate sensibile denumite pH-metre. iniţial. 4 – console. cu ajutorul şurubelniţei. . termometru sau termocompensator.M. care indică direct pe un cadran şi cu o mare precizie (de ordinul sutimilor) valorile de pH. 1. 2 – măsuţă rotatorie. b – suport pentru fixarea electrozilor: 1 – stativ metalic. . Convertizorul este gata de funcţionare. proporţional cu valoarea măsurată. 8. . se determină diferenţa de potenţial ce se stabileşte într-o soluţie tampon de pH cunoscut şi. constituit din electrod de lucru şi electrod de referinţă în curent continuu.M”. 50 Hţ.2. Principiul de funcţionare a aparatului Funcţionarea aparatului este bazată pe convertizarea forţei electromotoare a sistemului electrodic. Fig. 133 . . care se conectează la borna „ВСП”. ulterior. O largă răspândire o are pH-metrul-milivoltmetrul de laborator „pH-metru-voltmetru pH-673.se conectează pământarea aparatului. 4 – butonul potenţiometrului de compensare a temperaturii. acul indicatorului se duce la semnul iniţial al scalei. conţine elementele schemei electrice.1.se încălzeşte aparatul timp de 30 min.electrodul de lucru se conectează la borna „ИЗМ”. 4 – nişă-comutator de ieşire 0-20mV. . pH-metru-voltmetru pH-673. 5 – comutatorul diapazoanelor de măsurări. Aspectul exterior frontal al pH-metru-voltmetrului pH-673M a – panoul frontal al convertizorului: 1 – indicator de tensiune a alimentării. 2 – butonul potenţiometrului soluţiei tampon ”Буфер”. Pregătirea de funcţionare a pH-metrului . 2. • suport pentru fixarea electrozilor şi instalarea (paharului) cu soluţia destinată măsurării pH-ului. 3 – susţinător de electrozi. 2 – întrerupătorul de reţea. 8.sticlă). 3 – nişă-comutator de ieşire 0-2V.în calitate de electrod de referinţă se utilizează electrodul de sticlă ЭВЛ-IM3. 3 – comutatorul de funcţionare (mV. . Aparatul este constituit din două module: • convertizor.se conectează aparatul la reţea 220 V. Panoul lateral al convertizorului 1 – axa potenţiometrului coordonatei pH. se determină direct pH-ul soluţiei de cercetat.se deplasează comutatorul de compensare termică în poziţia „РУЧ”. 132 Fig. 6 – microampermetru – pH-metru. .se instalează comutatorul 7 (Fig.

. . . iar în cazul soluţiilor prea acide.1N.3. Panoul dorsal al convertizorului 1 – bornă pentru conectarea electrodului de sticlă. . 3.La măsurarea pH-ului soluţiilor a căror temperatură se modifică în timpul măsurării se recomandă de a utiliza compensarea termică automată: în locul termometrului de mercur se instalează termocompensatorul la o adâncime de cel puţin 30 mm şi comutatorul de termocompensare se stabileşte în poziţia „ABT”.se fixează susţinătorul de electrozi la o depărtare de măsuţă în dependenţă de paharuţele utilizate.se aleg electrozii necesari şi se pregătesc în conformitate cu cerinţele prevăzute în paşaportul lor.Electrozii de lucru la temperaturi joase (0 . de obicei.. Pregătirea stativului pentru măsurări în pahar . 3 – bornă pentru curentul de polarizare. se deplasează măsuţa într-o parte. 10 – cablu la reţea. 8 – bornă pentru conectarea termocompensatorului TKA-3.1N. 135 11 10 9 Fig.se toarnă apă în păhărel.se fixează termometrul.se fixează măsuţa rotatorie. 11 – purtător de siguranţă.potenţiometru. 6 – comutator pentru conectarea potenţiometrului. . .40°C) pentru termostabilizare se ţin în apă distilată timp de 2-3 zile sau timp de o zi în soluţie de HCl 0. 2 – bornă pentru conectarea electrodului indicator de platină.se reglează poziţia suporturilor astfel ca electrozii să ajungă cu 4-5 mm fundul păhăruţului. 9 – bornă pentru pământarea aparatului. 7 .După terminarea măsurărilor electrozii trebuie să rămână cufundaţi în apă distilată sau în soluţie de HCl 0. se introduc electrozii în păhăruţ şi sub el se aduce măsuţa.Citirea valorii pH pe scala aparatului se face numai după ce valoarea a devenit stabilă. Nu se admite uscarea electrozilor. apoi nu mai rar de o dată în 3 zile. 5 – comutator al tipului de compensare termică. prea alcaline sau a soluţiilor cu capacitatea de tamponare prea joasă timpul de stabilizare a indicaţiilor pH-metrului se poate majora semnificativ (până la 10 min. .în caz de utilizare a termocompensatorului automat el se 134 . .1 2 3 4 5 6 7 8 fixează în stativ şi se conectează la borna „Термокомпенсатор” al convertizorului. . 4 – bornă pentru conectarea electrodului auxiliar. iar comutatorul tipului de termocompensare se instalează în poziţia „ABT”. nu mai mult de 3 min.). Modul de lucru . .În primele câteva zile de exploatare a aparatului sau a electrodului de sticlă este necesar de a efectua controlul aparatului (calibrarea) după soluţii tampon. . 8.Înainte de scufundare în soluţia tampon electrozii minuţios se spală cu piseta cu apă distilată şi resturile de apă se înlătură cu hârtie de filtru.

68. Măsurarea potenţiometrică a pH-ului 1. .05 pH. iar la lucrul în unul din intervalele înguste (1-4. 4-9. la adăugarea de substanţe cu caracter acid sau alcalin. “9 .22.9” soluţia tampon cu pH 6. 8. iar valoarea pH-ului soluţiilor tampon la temperatura respectivă se ia din tabelele anexate la paşaportul aparatului.88. organismele posedă mecanisme de reglare fine şi precise care se opun oricăror variaţii de pH ce ar tinde să modifice acest echilibru. Într-adevăr.2.În cazul când temperatura soluţiei de măsurat nu se schimbă în procesul de măsurare a pH-ului calibrarea se face nu la 136 20°C.bază conjugată) care. Prepararea lor se efectuează cu apă distilată decarbonată după regulile de lucru cu fixanale descrise în [6]. 9-14) citirea se face pe scala de sus a aparatului.3. De asemenea. care au rolul de a menţine pH-ul în limitele unor valori optime pentru desfăşurarea reacţiilor şi proceselor biochimice. Asemenea mecanisme de reglare se realizează prin intervenţia unor sisteme tampon. De exemplu.pH-metrul este calibrat.14” soluţia tampon cu pH 9. ci la temperatura soluţiei de măsurat aducând la această temperatură soluţiile tampon. majoritatea reacţiilor chimice “in vitro”. menţinând astfel valoarea pH-ului în limite constante. care se comercializează în formă de titrustandard (fixanale) pentru fiecare denumire. precum şi desfăşurarea reacţiilor chimice şi biochimice sunt condiţionate de concentraţia ionilor de hidrogen. .Se controlează aparatul după celelalte două soluţii tampon. . Soluţii tampon Stările de echilibru chimic în soluţii apoase.4” soluţia tampon cu pH 1. enzimele îşi exercită acţiunea lor catalitică la valori de pH bine definite. .Se stabileşte comutatorul diapazoanelor de măsurări în poziţia respectivă.2 . 2. Soluţia tampon se defineşte ca un amestec în echilibru şi în anumite proporţii între un acid slab şi baza sa conjugată (pereche acid . “4 . are proprietatea de a se opune modificărilor de pH. ca şi a reacţiilor biochimice “in vivo” se efectuează la valori riguros definite ale pH-ului. .Se introduc electrozii în soluţia de măsurat şi după stabilizarea indicatorului (acului) se citeşte valoarea pH-ului. se introduc electrozii în soluţia tampon cu pH-ul necesar la 20°C şi cu butonul de calibrare „Буфер” se stabileşte indicaţia acului la valoarea pH-ului soluţiei tampon.Acordarea se efectuează după soluţiile tampon valoare a căror se află în diapazonul (domeniul) valorilor pH-ului măsurat la temperatura de 20°C: “1 . Pentru a-şi menţine echilibrul acido-bazic în condiţii compatibile cu viaţa. Eroarea măsurărilor în aceste cazuri nu trebuie să depăşească valoarea de 0. 137 . plasma sanguină reprezintă un sistem tampon foarte eficient care menţine valoarea pH-ului din sânge în limitele 7. utilizând scala numerică corespunzătoare diapazonului ales de măsurare şi poziţiei respective a comutatorului de diapazon. Calibrarea aparatului după soluţiile tampon .7. Soluţii tampon pentru calibrarea pH-metrului şi prepararea lor Soluţiile tampon se prepară numai din reactivi de calificaţie „pentru pH-metrie”.Citirea indicaţiilor La stabilirea comutatorului în diapazonul „1 .14” citirea indicaţiilor se face după scala de jos a aparatului.

se neutralizează efectul bazei adăugate prin formarea de apă. deoarece poate accepta un proton pentru a forma acidul HA. respectiv anionii aflaţi în soluţia tampon.+ H+ = CH3COOH NH3 + H+ = NH4+ 138 [ CH COO ][ × H ] =K [CH 3COOH ] 139 3 + (1) acet . astfel.+ H+ CH3COONa = CH3COO.se opun unor variaţii bruşte ale pH-ului unei soluţii. un acid este orice substanţă care poate să doneze un proton ( H + ) . iar o bază este o substanţă care poate să accepte un proton (H+). Expresia generalizată pentru un acid este: HA = H+ + A(acid) (proton) (bază) În principiu. invariabilă prin diluare. Rezultă.molecule de apă puţin disociate. care disociază astfel: CH3COOH = CH3COO. pH-ul soluţiei rămânând practic nemodificat.reprezintă baza conjugată respectivă. anionul A. . HA constituie un acid. ionii H+ ai acidului care se găsesc în soluţia tampon formează cu ionii OH. Exemple de acizi: HC1 = H+ + ClCH3COOH = H+ + CH3COONH4+ = H+ + NH3 Exemple de baze: Cl. Mecanismul de acţiune a soluţiilor tampon Conform teoriei lui Brönsted.la adăugare de bază (OH-) acidul reacţionează cu OH-. iar echilibrul se deplasează spre stânga (pH-ul nu se modifică). 8.2. astfel.au o concentraţie a ionilor de hidrogen definită şi constantă. Se consideră soluţia tampon formată din mestecul: CH3COOH şi CH3COONa. procesul respectiv prin care se realizează această acţiune se numeşte “tamponare”.creează într-o soluţie dată o anumită concentraţie a ionilor de hidrogen. Exemplul 1. acţiunea de tamponare exercitată de o soluţie tampon se realizează prin următorul mecanism: .în prezenţa sau la adaosul unui acid în anumite proporţii. baza corespunzătoare. că soluţiile tampon deţin rolul esenţial de a menţine pH-ul unei soluţii la o valoare constantă.Soluţiile tampon prezintă următoarele caracteristici: .+ Na+ Aplicând legea acţiunii maselor la disocierea acidului acetic. pH-ul soluţiei rămânând practic nemodificat. iar echilibrul se deplasează spre dreapta (pH-ul nu se modifică).la adăugare de acid (H+) baza conjugată reacţionează cu H+.+ H+ = HA (bază) (proton) (acid) Deci. . deoarece poate furniza un proton.în prezenţa sau la adaosul unei baze în anumite proporţii. formează cu ionii H+ un acid care este slab disociat. în acest mod.1.menţin această concentraţie în anumite limite. Pornind de la reacţia generală: Acid = Bază conjugată + H+. se neutralizează efectul acidului adăugat. mecanismul de acţiune al soluţiilor tampon poate fi redat astfel: . . . . la echilibru se obţine relaţia: Expresia generalizată pentru o bază este: A.+ H+ = HCl CH3COO.

Dacă soluţiei tampon respective i se adaugă un acid oarecare (de exemplu. molecule nedisociate de acid acetic care este un acid slab. În mod analog. ionii OH. (2) Deci. iar concentraţia ionilor de hidrogen rămâne neschimbată.la adăugare de acid (H+). În acest mod. de aceea amestecurile care compun soluţiile sau sistemele tampon poartă denumirea de “amfoliţi”. echilibrul deplasându-se spre stânga. deoarece aceasta va reacţiona cu fosfatul monobazic (BH2PO4) existent în sânge. valoarea pH-ului nu se modifică. conform reacţiei: H + + CH 3COO . astfel. concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie este dată de raportul dintre concentraţia moleculelor nedisociate de acid acetic şi concentraţia anionilor acidului acetic. Efectul unui acid (HA) mai puternic decât fosfatul monobazic BH2P04 (B = Na sau K). practic. o sare neutră (BA) şi fosfat monobazic (BH2P04). iar echilibrul se deplasează spre dreapta. se vor forma. formând apă şi fosfat bibazic (B2HPO4). deoarece fosfatul bibazic B2HPO4 din sânge va reacţiona cu acidul (HA). Fosfaţii reprezintă unul dintre sistemele tampon ale sângelui. Deci: CH3-COOH = CH3-COO. pH-ul rămâne astfel constant. prin această reacţie se va restabili echilibrul iniţial şi. anulată. datorită acestui mecanism. HC1). HPO42− reacţionează cu H+ pentru a forma un acid mai slab (H2PO4−).la adăugarea de bază (OH−). practic. deci. acţiunea unei baze (BOH) va fi. valoarea concentraţiei ionilor de hidrogen conform relaţiei (1). Aceste soluţii posedă.→ CH 3COOH Se formează. astfel. astfel. dacă soluţiei tampon i se adaugă o bază (de exemplu. Se consideră sistemul tampon de fosfaţi reprezentat prin reacţia: H2PO4− = HPO42− + H+ 140 .+ H+ ↓Na+ OH-↓ CH3-COONa H 2O Exemplul 2. NaOH). . valoarea pH-ului nu se modifică. În aceste condiţii. constantă concentraţia ionilor de hidrogen. o “rezervă de aciditate sau de alcalinitate reacţionând amfoter. produşi de reacţie care nu vor permite modificarea valorii pH-ului: B2HPO4 + HA → BH2P04 + BA În mod analog. Capacitatea de tamponare a unei soluţii tampon este determinată de doi factori: concentraţia molară a componenţilor tamponului (care este direct proporţională cu capacitatea de tamponare) şi raportul dintre concentraţia acidului slab şi a bazei conjugate. deci. va fi anulat.rezultaţi prin disocierea bazei vor reacţiona imediat cu rezerva de molecule de acid acetic existentă în soluţie. Exemplul 3. se restabileşte echilibrul conform relaţiei (1). acid prezent în sânge şi care tinde să modifice pH-ul. HPO42− reacţionează cu OH− pentru a forma H2O. sarea respectivă şi molecule de apă puţin disociate. valoarea pH-ului se va menţine în limitele fiziologice: B2HPO4 + BOH → BH2PO4 + H2O În concluzie. pH-ul rămâne astfel constant. În aceste condiţii. respectiv pH-ul când se adaugă cantităţi mici de acid sau de bază.Din relaţia (1) rezultă valoarea concentraţiei ionilor de hidrogen: CH COOH ] [H ]= [[ ×K CH COO ] + 3 3 acet. ionii H+ puşi în libertate prin disocierea acestui acid vor reacţiona imediat cu anionii CH3COO-. Vor rezulta. Acidul acetic disponibil va disocia pentru a furniza protoni suplimentari care reacţionează cu ionii OH-. soluţiile tampon au proprietatea de a menţine. 141 .

prin capacitatea sa de tamponare. 142 . că adăugarea de HC1 a produs o modificare de pH a soluţiei din eprubeta C.1 Rezultă.00-9. cm3 NaOH. plasma sanguină funcţionează ca un mediu tamponat datorită sistemelor tampon pe care le conţin şi care menţin valorile pH-ului în limite compatibile cu activitatea fiziologică. Modalităţi de preparare a unor soluţii tampon A. deci. În dependenţă de concentraţie ele posedă următorul pH: 7. Soluţie de indicator roşu de fenol 0. 8.05 M posedă pH 9.1 0.70-8. eprubetele A şi B. soluţia conţinând plasmă sanguină se comportă ca un sistem tampon care. cm3 HCl. aceste soluţii nu manifestă capacitate de tamponare a mediului şi.10 (25°C) şi 6. Soluţia indicator roşu de fenol prezintă două zone de viraj distincte între pH 6.1 0. capacitatea de tamponare a plasmei sanguine manifestată prin menţinerea constantă a valorii pH-ului. 2. Nomograma pentru prepararea soluţiilor tampon fosfaţi şi nomograma pentru soluţii tampon acetat pot fi găsite în [6]. Adăugarea de HC1 în eprubeta A nu indică nici o modificare de culoare a indicatorului. Iniţial. sisteme tampon capabile să menţină pH-ul constant.67 (5°C). Succinat: soluţie tampon preparată din sărurile acidului succinic monosodic (masa moleculară 140) şi disodic (masa 143 Rezultate şi interpretare. B.4 (coloraţie roşie).1%. Rezultă. ser fiziologic şi soluţie de indicator roşu de fenol prezintă o coloraţie în general asemănătoare (plasma având o nuanţă uşor spre portocaliu datorită faptului că este mai alcalină decât soluţia de ser fiziologic) cu cea a eprubetelor C şi D care conţin numai ser fiziologic şi soluţie de indicator roşu de fenol. Tehnica: Se realizează următoarea schemă experimentală: Proba Plasmă. respectiv. însă. 3.79 (37°C).90%). de asemenea. care devine galbenă în raport cu conţinutul eprubetei D. Plasmă sanguină (obţinută din sânge recoltat pe anticoagulant). Adăugarea de soluţie de HC1 în eprubeta C determină. Nomogramele pentru prepararea soluţiilor tampon permit calcularea rapidă a cantităţii componenţilor soluţiei tampon cu pH-ul şi tăria ionică solicitată. 5.2.8 (coloraţie galbenă) şi pH 8. cm3 Roşu de fenol.01 N. în raport cu culoarea pe care o prezintă conţinutul eprubetei B. respectiv nici o modificare de pH.01 N.1 0.9 şi 8. în consecinţă. Ser fiziologic (soluţie de NaCl 0.1 0. pH-ul variază imediat la adăugare de acid sau bază.14).2. apar în comerţ în formă de soluţii cu denumirea “Trizma” sau în formă solidă a clorhidraţilor. Soluţiile din eprubetele C şi D nu conţin plasmă şi. 8. soluţia de 0. 7.1 - 0.55-9. Soluţie de HC1 0. cm3 Eprubeta A Eprubeta B Eprubeta C Eprubeta D 1 1 - 4 4 5 5 0. C. deci.1 0. această soluţie menţinându-şi pH-ul iniţial. o virare a culorii soluţiei respective.1 0. care conţin plasmă sanguină.5. în comparaţie cu soluţia din eprubeta A. deci. În concluzie.2.6 la temperatura de 5. cm3 Ser fiziologic. Determinarea capacităţii de tamponare a plasmei sanguine Principiul. 25 şi 37°C respectiv.3. că sângele şi.8. Adăugarea de soluţie de NaOH la conţinutul eprubetelor B şi D ilustrează. Reactivi: l. 4. Soluţie de NaOH 0. De exemplu. “Tris”: soluţii tampon compuse pe baza clorurii tris (oximetil aminometanul) (masa moleculară 121. se opune modificării pH-ului iniţial la adăugare de acid sau bază.

în general. din unele lichide biologice şi. F.066 + 0. Carbonat: soluţie tampon. preparată din NaHCO3 şi Na2CO3. Soluţia ce conţine câte 0. Soluţia ce conţine câte 0. 145 . valenţa ionilor constituenţi).CH3COOH (3. să fie plasate sau menţinute în soluţii cu concentraţie ionică de cel puţin aproximativ echivalentă cu concentraţia ionică a mediului intracelular (citoplasmă).264 HPO42- Din analiza ecuaţiei (1) rezultă că tăria ionică este o caracteristică a unei soluţii care reflectă atât concentraţia ionilor componenţi. Tăria ionică Concentraţia ionică din celule.04 la temperatura de 25°C. Se calculează tăria ionică pentru următoarele soluţii: .15.4 · 10-2 M). pe baza parametrilor ecuaţiei (1): Componentele Molaritate soluţiei NaCl 0. concentraţia unor soluţii care constituie mediul de reacţie condiţionează efectiv desfăşurarea efectivă a anumitor reacţii biochimice. 8.05 M a fiecărei din aceste săruri va poseda un pH de 9. ∑ – simbolul de însumare a tuturor termenilor CZ2 pentru fiecare specie ionică din soluţie.020 - C 0.Na2HPO4 (6. Activitatea celulară este dependentă de ambii factori. iar valoarea optimă a tăriei ionice fiziologice este de aproximativ 0.035 0.15.moleculară 162). Zi – sarcina electrostatică a speciilor de ioni (respectiv.2.154 0.93 la temperatura de 25°C. .020 0.035 CH3COOK+ KH2PO4 Na2HPO4 0.soluţie tampon CH3COONa (2 · 10-2 M) .soluţie fiziologică NaCl (15.soluţie tampon KH2PO4 (6.154 0.066 0. celulele fie se vor liza datorită pătrunderii apei (“umflare”).4.6 · 10-2 M). cât şi natura acestora.110 1 1 1 1 0. deoarece tăria ionică a lichidului extracelular este mult mai mică decât cea a citoplasmei. Exemple de calculare a tăriei ionice. 144 Pentru înlesnirea calculelor se întocmeşte următorul tabel.34 la temperatura de 25°C.05 M a fiecărei din aceste săruri posedă un pH de 5. Concentraţia optimă a unei soluţii conţinând diferiţi ioni se reprezintă prin noţiunea de tărie (forţă) ionică (μ).055 0.05 M are un pH de 12.066 Z2 1 å i m= å 2 0.066 H2PO42Na 0.066 0.6 · 10-2 M) . Soluţii tampon pentru electroforeză şi cromatografie sunt prezentate în [13.528 1 4 0.14]. Tăria ionică se defineşte ca semisuma produsului dintre concentraţia molară a speciilor de ioni constituenţi ai unei soluţii şi pătratul sarcinii electrostatice (valenţa) a acestor sarcini (z). Tăria ionică se exprimă prin următoarea relaţie: 2 1 2 C Z 2 + C2 Z 2 + C 3 Z 32 sau m = å Ñ i Z i (1) m= 1 1 2 i 2 în care: μ – tăria ionică.035 0. fie se vor ratatina datorită pierderii de apă.5 · 10-1 M). deoarece tăria ionică a lichidului extracelular este mult mai mare decât valoarea 0.308 1 1 1 0. De aceea.066 0. în determinările experimentale este necesar ca ţesuturile. în caz contrar. respectiv celulele.154 Na+ CH3COOH+ 0. Ci – concentraţia molară a speciilor de ioni i.020 0. D.154 Ioni Na+ Cl CH3COONa CH3COOH 0. E. . Fosfaţi: soluţia de fosfat trisodic Na3PO4 0.

3.01 şi 0. Radiaţiile luminoase cu lungimi de undă din domeniile IR şi UV pot fi măsurate cu aparate special construite. respectiv lungimea de undă (λ). denumite spectrofotometre. “photos” – lumină. astfel. mai lungi (infraroşii). de asemenea. intensitate care este proporţională. deoarece deseori se reuşeşte de a găsi astfel de reacţii. poate fi descompusă prin diferite procedee (prisme. lumina reprezintă un ansamblu complex de mai multe radiaţii luminoase de culori diferite. a intensităţii de culoare a unei soluţii. Metodele fotometrice sunt simple. Noţiuni generale de spectrofotometrie Termenul generic de “lumină” desemnează energia radiantă constituită din fotoni (cuante de energie luminoasă).concentraţie.2. “colori” . În cazul în care substanţa de determinat nu absoarbe lumina în domeniul spectral în care se lucrează. prin lungimea sa de undă. în condiţii standard. crescând o dată cu această concentraţie. reţele de difracţie) în radiaţii luminoase cu lungimi de undă diferite. 147 . a cărui concentraţie să fie proporţională cu concentraţia componentului în cauză. expeditive şi permit dozarea unor substanţe în prezenţa altora. Radiaţia compusă dintr-o singură lungime de undă sau dintr-un domeniu foarte îngust de lungimi de undă izolat din spectru poartă denumirea de radiaţie monocromatică. cu concentraţia componentului chimic ce se dozează. în care cantităţi foarte mici de substanţă pot forma coloraţii foarte intense. aceste metode au o largă aplicabilitate pentru dozarea unei game variate de componente biochimice din ţesuturi şi lichide biologice. 8. radiaţii care constituie domeniul vizibil din spectru. Gradul de absorbţie a radiaţiei poate fi exprimat prin transmitanţă (transmisie) sau absorbanţă (absorbţie).culoare).3. 146 8.Tăria ionică a soluţiilor tampon folosite în analizele biochimice are valori cuprinse între 0. Majoritatea corpurilor posedă capacitatea de a absorbi selectiv energie radiantă de diferite lungimi de undă. Colorimetria este pe larg răspândită în biochimie. Energia radiantă se caracterizează.concentraţie sau transmitanţă . Lungimile de undă mai mari de 760 nm constituie domeniul infraroşu (IR) care este invizibil. lungimea de undă reprezintă o mărime caracteristică ce se defineşte ca distanţa dintre două maxime (vârfuri). Aflarea concentraţiei componentului de analizat se face pe baza unei curbe de etalonare (de calibrare) absorbanţă . precum şi din lungimi de undă din domeniul invizibil: mai scurte (ultraviolete) şi. Astfel. Lumina obişnuită (policromatică). Această distanţă. Ochiul uman percepe radiaţiile luminoase în domeniul λ = 400-760 nm. Deoarece lumina se propagă prin unde. De aceea. Analiza spectrofotometrică Spectrofotometria constituie o metodă de analiză fizicochimică al cărei principiu se bazează pe măsurarea. respectiv. în anumite limite.1. tăria ionică a soluţiilor tampon utilizate este dependentă de concentraţia soluţiei supusă analizei. constituind un spectru de energie radiantă alcătuită din anumite lungimi de undă pe care ochiul le percepe ca „lumină albă”. se recurge la o reacţie chimică de formare a unui produs colorat. lungimi de undă (λ) care se încadrează în domeniul vizibil. se exprimă în nanometri (nm): l nm = l • 10-9 nm = l · 10-6 mm sau: l nm = 1mμ (milimicron) = 10 Ǻ (l angström = 10-8 cm). iar lungimile de undă mai mici de 400 nm constituie domeniul ultraviolet (UV) care. este invizibil. Acest domeniu al spectrofotometriei este denumit de fotocolorimetrie (lat. În general. fără a fi necesară o separare prealabilă a acestora.

în conformitate cu relaţia: 148 I0 = Ia + It Deoarece intensitatea luminii incidente (I0). o soluţie apare colorată datorită faptului că ea absoarbe toată lumina incidentă. iar o altă parte este transmisă (trece) prin corp (It) (se consideră reflexia neglijabilă). parcursul radiaţiei de lumină cu o anumită lungime de undă λ prin soluţie fiind de l cm. o soluţie colorată în albastru va absorbi radiaţii roşii cu λ mai mari şi. deoarece absoarbe radiaţiile albastre cu λ. foarte mare. intensitatea luminii incidente (I0) şi grosimea stratului de lichid absorbant (d) există o relaţie care. prin analogie. în sistemul de logaritmi zecimali. o parte din intensitatea acestei lumini incidente este absorbită de către corp (Ia). când un fascicul de lumină cu intensitatea I0 (lumină incidentă) cade asupra unui corp. de regulă. ε poartă numele de coeficient molar de extincţie şi reprezintă extincţia unei soluţii cu concentraţia de l M. şi anume: straturi de soluţii cu aceeaşi grosime şi care conţin dizolvată o anumită substanţă absorb totdeauna – în condiţii experimentale identice – aceeaşi cantitate din lumina incidentă. Legile spectrofotometriei În general. cu excepţia aceleia pe care o percepe ochiul. acest coeficient depinde de natura substanţei care absoarbe şi de lungimea de undă a luminii incidente. rezultă că valoarea intensităţii luminii absorbite (Ia) se poate obţine din relaţia: Ia = I0 – It. Astfel. λ (nm) Domeniul din spectru Culoarea observată Culoarea complementară 180 . Lambert a formulat una dintre legile colorimetriei. Vizibil Vizibil Vizibil Vizibil Vizibil Vizibil I. va transmite numai radiaţia albastră cu λ. ca şi a luminii transmise (It). Invizibilă Violetă Albastră Verde Galbenă Portocalie Roşie Invizibilă Galbenă-verde Galbenă Roşie Albastră Albastră-violetă Verde-albastră - De exemplu. va transmite numai radiaţia roşie cu λ. Deoarece coeficientul molar de extincţie ε este.R.3. S-a demonstrat experimental că.2000 U.În tabelul ce urmează este redată relaţia dintre valorile λ ale diferitelor radiaţii luminoase şi culoarea caracteristică pentru anumite domenii din spectrul luminii. coeficientul k este direct proporţional cu concentraţia substanţei absorbante: k=ε·c (2) în care: c este concentraţia substanţei. în consecinţă. ε – coeficient care nu depinde de concentraţie (este o constantă a substanţei absorbante). în consecinţă. Prin coeficientul de extincţie (k) se poate caracteriza capacitatea de absorbţie a unei substanţe în soluţie. mai mici şi. în cazul absorbţiei luminii de către diferite soluţii. 8. Majoritatea substanţelor chimice prezintă proprietatea de a absorbi selectiv energia radiantă de o anumită lungime de undă.500 nm.400 400 – 440 440 – 500 500 – 580 580 – 600 600 – 620 620 – 760 760 . pot fi determinate direct. o soluţie apare colorată în roşu. absorbanţa luminii de către soluţia ce conţine proba de analizat în concentraţie de 1% în cuva cu 1% grosimea de l cm: E1 cm 149 . cuprinsă între 620 şi 760 nm. se exprimă prin următoarea ecuaţie: (1) It = I0 · 10-kd în care k este coeficientul de extincţie.2.V. Pe baza acestor date experimentale. Între intensitatea luminii transmise (It) după trecerea printr-un strat de lichid. cuprinsă între 440 . se utilizează o altă mărime.

ε şi d sunt constante. reprezentarea E = f(c) nu mai respectă forma unei drepte. I0 I Deci: T = t =10-εcd (4) I0 Transmitanţa variază între 0 şi l. deseori denumită incorect densitatea optică (D). iar între transmitanţă şi concentraţie există o relaţie exponenţială (ecuaţia 4). Extincţia (E). cunoscută sub numele de legea Lambert . 8. extincţia este direct proporţională cu concentraţia. relaţia extincţie-concentraţie este liniară (proporţionalitate directă) într-un anumit domeniu de concentraţie a substanţei analizate. (8) Extincţia este o mărime care se determină experimental şi depinde de grosimea stratului de soluţie colorată (d) care se analizează. Definirea unor noţiuni utilizate în spectrofotometrie Transmitanţa sau transmisia (T). Când lumina monocromatică incidentă cu intensitatea I0 trece printr-un strat de lichid optic omogen. exprimată prin ecuaţia (9).3. respectiv invers.Beer. şi în consecinţă: E = kc. reprezintă logaritmul mărimii reciproce (inverse) a transmisiei (T): E = lg I 1 = lg 0 = ecd . La grosimi egale ale stratului de lichid. Adesea se utilizează transmisia procentuală (T%): I T % = t × 100 (5) I0 Absorbanţa sau absorbţia (A) reprezintă gradul în care intensitatea luminii incidente (I0) este micşorat datorită proprietăţii absorbante a soluţiei pe care o parcurge radiaţia respectivă. În condiţii standardizate de lucru.3. se obţine relaţia: It = I0 · 10-εcd (3) unde: It – intensitatea radiantă emergentă din cuva cu proba. Ea este valabilă numai pentru lumină cu o anumită lungime de undă. Această relaţie exprimă legea fundamentală a colorimetriei. d – grosimea stratului de probă din cuvă. În cazul în care soluţia analizată nu se supune legii LambertBeer. acolo unde absorbanţa este minimă transmitanţa este maximă. că extincţia (E) este direct proporţională cu concentraţia (c) a unei substanţe dintr-o soluţie colorată. Relaţia dintre extincţie şi concentraţie. proporţionalitatea directă dintre extincţie şi concentraţie nu se mai păstrează şi. deci. adică pentru lumina monocromatică. deoarece o parte din lumină a fost absorbită. se reprezintă grafic printr-o dreaptă. I Raportul t defineşte mărimea denumită transmisie (T). Deci.It I0 (6) Ea poate varia între 0 şi ∞.Înlocuind în ecuaţia (1) valoarea lui k din ecuaţia (2). ε – coeficientul molar de extincţie. Deoarece între absorbanţă şi concentraţie există o relaţie de proporţionalitate. T It (7) Deci: E = εcd. intensitatea luminii transmise (It) prin soluţie va fi mai mică decât cea a luminii incidente (I0). (9) Rezultă. experimental se determină de obicei absorbanţa şi mai puţin transmitanţă. 151 . în consecinţă. I0 – intensitatea radiantă incidentă pe cuva care conţine proba. c – concentraţia componentului care absoarbe radiaţia în moli/L sau g/cm3. Între absorbanţă şi transmitanţă există o relaţie invers exponenţială şi. astfel. Absorbţia este dată de raportul: 150 A= I0 .

În aceste condiţii şi ţinând seama de relaţia (13)..60 0. de asemenea. E2 (13) Pentru determinările experimentale se notează: c1 = concentraţia necunoscută a probei care se analizează = cp.30 0. la concentraţii înalte se pot polimeriza.10 0.01 0. că: E1c2 = E2c1. extincţie care se determină experimental = Ep.00 3.00 0..0.25 0. Relaţia dintre fracţiunea de lumină absorbită.00 1. în care t poate avea valorile de 1.12 0. c1 c2 Se deduce. Abateri de la această lege pot surveni graţie faptului că sub acţiunea luminii unele substanţe se pot ioniza.999.. formula generală de calcul care se aplică pentru determinările fotometrice (dozări) este următoarea: Ep cp = × cet . (13) Eet Formula generală de calcul în analiza fotometrică Din relaţia (9) rezultă că: E k= c 152 (12) 153 . transmitanţă şi extincţie este reprezentată în tabelul de mai jos..001 . Pentru un şir de determinări experimentale se obţin – în conformitate cu relaţia generală (12) – următoarele rapoarte: E E1 E 2 = = 3 . determinat în prealabil după o curbă de etalonare cu valoarea în limitele de 0.50 0.7.E1 (10) V= 2 t Reiese.2 şi 0. 8 şi 9 minute: E ..05 0. .00 ∞ c1 = E1 × c2 .3 2 4 6 10 20 100 1000 ∞ Extincţia 0. k c1 c2 c3 sau pentru o pereche de rapoarte: E1 E 2 = ..001 0 1 – T 1 1. Domeniul optim al extincţiei (unde eroarea de determinare a concentraţiei este mică) este cuprins între 0. se pot coagula. astfel.......17 0. Lumina absorbită 0 25 50 75 83 90 95 99 99.domeniu în care se aplică legea Lambert-Beer.75 0.. experimental = Eet. astfel..95 1.30 2. E2 = extincţia soluţiei etalon care se determină.. . de unde: Concentraţia C = E · F (11) unde: F – coeficientul de validare. că pentru diferite concentraţii (c) ale aceleiaşi soluţii de analizat vor corespunde anumite extincţii (E).9 100 Transmitanţa (T) % 100 75 50 25 17 10 5 1 0.1 0 fracţiunea 1. Viteza de modificare a extincţiei (V) reprezintă diferenţa extincţiilor într-un interval de timp t. ceea ce duce la majorarea sau la diminuarea extincţiei. c2 = concentraţia cunoscută a unei soluţii etalon de referinţă = cet. E1 = extincţia probei de analizat.0 0. 2.

Ele se folosesc la etalonarea aparaturii pentru determinări cantitative. Spectrofotometria se bazează pe măsurarea absorbţiei unei radiaţii luminoase monocromatice care străbate o soluţie de o anumită grosime şi cu o anumită concentraţie în componentul biochimic de dozat. acestea pot fi fotometre cu filtre colorate care permit selectarea unei anumite lungimi de undă şi spectrofotometre cu prisme sau cu reţea de difracţie pentru descompunerea luminii incidente în benzi spectrale. Alimentarea lor trebuie făcută de la surse bine stabilizate electronic pentru a se asigura constanţa radiaţiei şi valabilitatea măsurătorilor.4. Spectrofotometrele sunt dotate cu un sistem de selectare (izolare) a anumitor radiaţii din spectru cu o lungime de undă dorită.5. izolarea unor porţiuni înguste ale acesteia. Analiza fotometrică se bazează pe măsurarea.8. acest sistem poartă denumirea de monocromator. a intensităţii radiaţiei luminoase. 3) soluţia martor (referinţă) sau blanc – conţine toţi reactivii în aceeaşi concentraţie ca şi soluţia de analizat şi etaloanele.3. dar nu conţine elementul sau elementele de analizat. Schema generală. respectiv. utilizând o anumită lungime de undă (λ) izolată din spectru prin anumite procedee. Rolul acestor soluţii este de a compensa absorbţia luminii de către pereţii cuvei. excluzând radiaţiile cu alte lungimi de undă. în condiţii standard. după cum urmează: 1) soluţia de analizat – conţine elementul sau elementele. deoarece valoarea de I0 se consideră nu lumina incidentă la cuvă ci radiaţia care a străbătut cuva cu proba martor. prin comparaţie cu o radiaţie de lumină identică ce străbate o soluţie de referinţă (martor sau blanc) în care nu este prezent componentul de dozat. înainte şi după monocromator. 154 Spectrofotometrele implică determinarea valorii absolute a extincţiei (E) sau a densităţii optice (D). Categorii de soluţii în spectrofotometrie În spectrofotometrie se lucrează cu trei categorii de soluţii. solvent şi reactiv. pe care dorim să le determinăm. 8. se intercalează diferite lentile şi fante care permit dirijarea radiaţiei luminoase şi. Diferitele tipuri de fotometre pot izola şi utiliza din spectrul luminii domenii cu o anumită lungime de undă (lumină monocromatică). Lungimea de undă selectată trebuie să corespundă maximului de absorbţie al soluţiei colorate de analizat (sau să minimalizeze absorbţia unor substanţe care pot să interfereze).3. Schema bloc a unui spectrofotometru conţine o secvenţă alcătuită din următoarele componente principale: Sursa de curent Sursa de radiaţie Filtre colorate sau monocromator Compartiment cu cuve Măsură şi afişaj Amplificator Fotodetector Fantă Obturator Sursele de radiaţie sunt becuri cu filament de wolfram pentru domeniul vizibil al spectrului (400-700 nm) şi lămpi de hidrogen sau de deuteriu pentru ultraviolet (200-400 nm). 155 . Aparatele de măsurare concepute în baza acestui principiu poartă denumirea generică de fotometre. 2) soluţii etalon – au o compoziţie calitativă similară cu soluţia de analizat şi conţin concentraţii cunoscute din elementul sau elementele pe care dorim să le analizăm. în scopul de a obţine o sensibilitate maximă. În sistemul optic al fotometrelor. Aparatura pentru determinări spectrofotometrice Principii generale.

. În realitate. deci. fotoelemente. un convertor curent-tensiune urmat de un amplificator de tensiune. Cuvele sunt componentele de mare importanţă ale sistemului optic al spectrofotometrului. cât şi în vizibil. considerent din care este necesară o comportare foarte grijulie cu ele: în nici un caz nu se admite atingerea cu degetele a pereţilor optici ai cuvei. Fasciculul de lumină emis de o lampă este descompus spectral cu ajutorul unei reţele de difracţie. iar în domeniul vizibil – cuve de sticlă. Filtrele se utilizează în aparatele de performanţă medie. Prelucrarea optică sau electronică a semnalului rezultat permite înregistrarea directă a absorbţiei sau transmitanţei în funcţie de lungimea de undă. Acest domeniu poartă denumirea de lăţime spectrală a fantei. cât şi ultravioletă a spectrului. Cu ajutorul lor se pot separa radiaţiile de lungime de undă dorită atât în regiunea vizibilă. La acestea. Instrumentul de măsurare poate fi de tipul analogic (instrument cu ac) sau digital.4. cu concentraţia componentului de dozat. Spectrofotometrul a cărui schemă a fost prezentată mai sus face parte din categoria aparatelor cu monofascicul. Extincţiile citite sunt proporţionale cu intensitatea culorii soluţiei de analizat şi. În ultraviolet se utilizează cuvele de cuarţ. de regulă. la cuvă nimereşte nu o radiaţie de o singură lungime de undă.conectarea aparatului la reţeaua de curent prin deschiderea comutatorului amplasat pe redresor (piesă anexă a aparatului). Tehnica întrebuinţării aparatului şi a determinării experimentale implică următoarea succesiune de operaţii. măsurarea extincţiei se efectuează prin metoda deviaţiei: în calea radiaţiei monocromatice se aşează succesiv soluţia de referinţă (martorul) şi ulterior soluţia conţinând proba de analizat. şi permit selectarea numai a câtorva lungimi de undă. determinând astfel apariţia unui fotocurent. Amplficatorul pentru fotocurent este. radiaţia monocromatică este separată în două fascicule. destinat în 156 primul rând determinărilor cu caracter cantitativ. străbate stratul de lichid al probei ce se analizează şi. proba martor) şi se evaluează pe scala instrumentului de măsură în valori de extincţie. 157 . Monocromatoarele permit izolarea unei benzi spectrale mai înguste decât cea izolată de filtre. de multe ori lăţimea acestei benzi fiind reglabilă prin intermediul unei fante. Manipularea aparatului şi tehnica de lucru.Selectarea şi izolarea lungimii de undă se face cu filtre sau monocromatoare. Radiaţia monocromatică. Principiul de funcţionare. Monocromatoarele sunt dispozitive mai complexe. stabilită în funcţie de culoarea soluţiei de analizat. Uneori se utilizează instrumente cu dublu fascicul. cade pe celula fotoelectrică. ulterior. caz în care se compune dintr-un convertor analog – numeric şi un sistem de afişaj numeric (o maşină microelectronică de calcul şi comandă). obţinându-se radiaţii monocromatice de anumite lungimi de undă. Aparatul „SPEKOL” este un fotometru cu celulă fotoelectrică ce funcţionează cu un singur fascicul de lumină. Acestea din urmă se utilizează numai în spectrofotometrele de performanţă destinate înregistrării spectrelor atât în ultraviolet. care sunt trecute simultan sau alternativ prin două cuve: una cu proba şi una cu soluţia de referinţă. Componentele şi principiul de funcţionare a spectrofotometrului de tip “SPEKOL” sunt prezentate în figura 8. bazate pe dispersia radiaţiei continue de către o prismă sau o reţea de difracţie. respectiv. fotocelule şi fotomultiplicatori. Acest fotocurent exprimă gradul de transmisie a radiaţiei care a străbătut soluţia de analizat (şi. pentru determinări în domeniul vizibil. Spectrofotometrul tip „SPEKOL”. Fotodetectorii utilizaţi sunt. în ordinea sensibilităţii lor. ci o radiaţie cuprinsă într-un anumit domeniu al lungimilor de undă.

. 159 .afişarea rezultatului este digitală (sub formă de numere). .butoane de reglare pentru poziţiile “0” şi. Valoarea astfel obţinută permite determinarea concentraţiei substanţei de dozat utilizând fie metoda curbei etalon.6 . Spectrofotometrul SPEKOL 20 este un aparat monofascicol monobloc. .are o singură cuvă.domeniul spectral acoperit 320 .tambur pentru fixarea lungimii de undă.aşezarea obturatorului în poziţia 0.alegerea lungimii de undă (λ = nm) indicată pentru efectuarea determinării. .850 nm. .. . . fie metoda comparaţiei cu o soluţie etalon de concentraţie cunoscută.reglarea instrumentului de măsurare 4.utilizează un fotomultiplicator. .introducerea cuvei cu soluţia de referinţă (martor) într-unul din cele două compartimente ale suportului glisant 3 şi deplasarea corespunzătoare a acestui suport. .obturator. prin rotaţia tamburului cu şurub micrometric 2. Deosebirile principale fată de spectrofotometrul SPEKOL sunt: . . care se consideră că conţine o singură lungime de undă. .umplerea cuvei se realizează automat cu ajutorul unei pompe peristaltice. 3 . . . care este închis în poziţia “0” şi deschis în poziţia “1”.are capacitatea de a selecta o bandă spectrală foarte îngustă. 5. . 8.închiderea obturatorului 1 (poziţia 0) şi deconectarea aparatului de la reţeaua de alimentare prin închiderea comutatorului amplasat pe redresor.cuvă. 4 . Spectrofotometrul tip “SPEKOL 20”. 158 Fig.reglarea instrumentului de măsurare 4 prin aducerea acului indicator în poziţia 0 a scalei cu ajutorul butonului 5. astfel încât cuva să fie amplasată exact în dreptul fantei prin care trece radiaţia luminoasă. prin aducerea acului indicator în poziţia 100 a scalei cu ajutorul butonului 6. “100” ale instrumentului de măsurare.deschiderea obturatorului (poziţia 1) şi citirea valorii extincţiei pe scala respectivă (indicată cu E) a instrumentului de măsurare. .citirea valorii extincţiei pe scala respectivă (indicată cu E) a instrumentului de măsurare.aşezarea obturatorului 1 în poziţia l (deschis). 2 . .4. poziţie care permite trecerea luminii monocromate în direcţia cuvei cu soluţie şi a celulei fotoelectrice.instrumente de măsurare (galvanometru).se calculează diferenţa dintre extincţia probei de analizat (Ep) şi extincţia probei martor (Em). respectiv.introducerea cuvei conţinând soluţia de analizat în celălalt compartiment rămas liber al suportului glisant şi amplasarea acestei cuve exact în dreptul fantei prin care trece radiaţia luminoasă. Spectrofotometrul Spekol 1 .închiderea obturatorului 1 (poziţia 0).

conţine cuva cu probă şi anexele necesare pentru umplerea şi golirea cu soluţie a cuvei cu o pompă peristaltică. • compartimentul II – aflat în partea stângă jos a aparatului conţine sursa stabilizată de tensiune care alimentează sursa de radiaţie. C . “o palmă” – aparatul funcţionează în regim manual (discontinuu) e măsură. Spectrofotometrul “SPEKOL 20” conţine următoarele componente: • compartimentul I – aflat în partea stângă sus a aparatului conţine blocul electric de alimentare cu curent de la reţea. măsurare continuă (X) şi referinţă (R). sistemul electronic de reglare a amplificării şi sistemul electronic de afişare. se alege deschiderea fantei prin rotirea comutatorului (2) în una din cele trei poziţii ale sale. X – aparatul funcţionează în regim continuu de măsură.tastă legere afişare rezultat în concentraţie. Măsurarea după modul de alegere a regimului de lucru poate fi continuă sau discontinuă (manuală). • compartimentul V – aflat în partea dreaptă jos a aparatului este compartimentul cuvei.5. se apasă pe următoarele taste (14): transmitanţă (T). Lungimea de undă este afişată la indicatorul (3). 160 De asemenea mai conţine obturatorul optic şi angrenajul mecanic de acţionare a lui.Spectrofotometrul SPEKOL 20 se potriveşte mai bine pentru măsurări cantitative (trasare dreaptă de etalonare şi măsurare direct concentraţie) şi mai puţin pentru măsurări calitative (trasări de spectre). • compartimentul III – aflat în partea centrală sus a aparatului conţine mecanismele de acţionare prin intermediul unor pârghii ale deschiderii fantei de intrare şi de rotire a reţelei de difracţie. • compartimentul VII – conţine fotomultiplicatorul (senzorului optic). Spectrofotometrul SPEKOL 20 poate fi utilizat la măsurarea absorbanţei. se alege lungimea de undă prin rotirea butonului de rotire a reţelei de difracţie (4). • compartimentul VI – este compartimentul de măsură şi afişaj. Se recomandă deschiderea cea mai mică. Componentele şi principiul de funcţionare a spectrofotometrului de tip “SPEKOL 20” sunt redate în Figura 8. 161 . I. Semnificaţia tastelor (14) este următoarea: T – tastă alegere afişaj în transmitanţă. Conţine sistemul electronic aferent alegerii modului de lucru al aparatului.tastă validare pentru coeficientul necesar la afişarea rezultatului în concentraţie. Panoul frontal al spectrofotometrului (SFM) Spekol 20. Se menţionează că toate tastele sunt dotate cu un LED de semnalizare care se aprinde în cazul că sunt apăsate. şi anume: monocromatorul Czerny-Turner. Y – tasta pentru trecerea de la regimul continuu de măsură la regimul manual de măsură. • compartimentul IV – aflat în partea centrală jos a aparatului conţine partea optică a lui. Modul de măsurare continuu se conectează aparatul la reţea prin apăsarea butonului de conectare (1). 8. transmitanţei şi concentraţiei.5. R – tastă pentru validare referinţă (punct de “100” transmitanţă). Fig. F . E – tastă alegere afişaj în absorbanţă. 1) 2) 3) 4) Măsurarea absorbanţei şi transmitanţei cu SFM Spekol 20.

atunci amplificarea grosieră este prea mare şi se micşorează. Dacă aparatul se găseşte pe măsurare transmitanţă (T). Când cuva este plină (iese lichid la refularea pompei). pag. închizându-l. În funcţie de acesta se roteşte butonul de reglare grosieră a amplificării (12) până ce pe afişajul (9) apare un număr cat mai aproape de 100. permiţând astfel golirea acesteia. sau pe tasta (“o palmă”) se citeşte valoarea transmitanţei. Pe afişajul digital (9) va apare cifra “0”. nu mai este necesară apăsarea acestei taste. Pentru aceasta se aspiră în cuvă soluţia martor (referinţa) prin introducerea capilarei de aspiraţie (5) în paharul cu probă (6). II. 161-162). dacă aparatul se găseşte pe măsurare absorbanţă (A). 9) se aspiră în cuvă soluţia de analizat. Pentru aceasta se scoate capilara din paharul cu probă (6) şi se reporneşte pompa peristaltică. 3) se alege o nouă lungime de undă prin rotirea bulonului (4). când se reaprinde LED-ul de pe tastă. se opreşte pompa. fie pe modul de lucru manual. el permiţând selectarea lungimilor de undă cu un increment de l nm. 6) se reglează punctul de “0” şi “100” transmitanţă conform operaţiilor (6) şi (7) de la modul de măsurare continuu. Când cuva este plină (soluţia aspirată de pompa peristaltică iese la refularea pompei) – se opreşte pompa. 6) se reglează punctul de “0” transmitanţă prin apăsarea manetei (7). 4) se apasă pe tasta transmitanţă (T). Deoarece este un aparat monofascicul. III. se trece pe regimul de lucru continuu Y. Fiind un aparat monofascicul. se opreşte pompa peristaltică. Ridicarea spectrelor de absorbţie Aparatul SPEKOL 20 poate fi utilizat şi pentru ridicarea spectrelor de absorbţie. Se apasă pe maneta (7) care coboară capilara de aspiraţie a pompei până în fundul cuvei. 10) se citeşte valoarea transmitanţei pe afişajul digital (9).5) se porneşte pompa peristaltică prin acţionarea comutatorului de pe soclul motorului pompei. 7) se reglează punctul de “100” transmitanţă. 163 . 2) se iniţializează o nouă referinţă prin apăsarea tastei referinţă (R). după operaţiile (l-7. Se urmăreşte rezultatul de pe afişajul digital (9). 162 3) se goleşte cuva de soluţia martor cu ajutorul pompei peristaltice. care deplasează obturatorul optic în faţa fasciculului luminos. să se procedeze astfel: 1) se şterge valoarea vechii referinţe prin apăsarea tastei referinţă (R). Pentru aceasta se citeşte valoarea absorbanţei sau transmitanţei la mai multe lungimi de undă: fie pe modul de lucru continuu. conform operaţiilor prezentate anterior. Dacă afişajul pâlpâie. 5) prin apăsări intermitente pe tasta de impuls pe regimul de lucru manual (8). Se reglează fin amplificarea prin rotirea butonului de reglare fină amplificare (11) până ce pe afişajul (9) apare cifra 100. 8) se goleşte cuva de soluţia martor. Modul de măsurare discontinuu sau manual 1) se reglează punctele de “0” şi “100” transmitanţă pe modul de măsurare continuu. la o lungime de undă (λ). când se stinge LED-ul de pe tastă. Pentru aceasta se impune ca după citirea absorbanţei sau transmitanţei. 5) dacă aparatul se găseşte pe regimul de măsură manual (arde LED-ul de pe tasta X). 2) se apasă pe tasta X trecerea de la regimul continuu la cel discontinuu (manual). este obligatoriu ca la fixarea lungimii de undă să se refacă punctele de “0” şi “100” transmitanţă. permite ridicarea spectrelor de absorbţie numai punct cu punct. 4) se aspiră în cuvă soluţia de analizat cu pompa peristaltică. În momentul în care cuva s-a umplut cu soluţie (iese soluţie pe refularea pompei). Se menţionează că aparatul măsoară doar în momentul când se apasă pe una din aceste taste.

Măsurarea absorbantei se poate face fie continuu. Măsurarea continuă a concentraţiei: 1) se efectuează operaţiile (1-8).7) se continuă conform operaţiilor (8-10) pentru citirea absorbantei sau transmitanţei pe regimul de măsurare continuu sau conform operaţiilor (2-5) pentru citirea pe regimul de măsurare manual. şi lampa de deuteriu pentru domeniul ultraviolet (190-350 nm). 161-162) se apasă tasta (X). Toate aceste operaţii trebuie refăcute la fiecare lungime de undă. . valoarea absorbantei este înmulţită cu coeficientul introdus. rezultatul fiind afişat direct în concentraţie.se apasă pe tasta (F) – validare coeficient indicat pe afişajul digital (13). La o apăsare a unei taste (16) indicaţia afişajului digital (13) se modifică cu o unitate. 4) se introduce valoarea coeficientului determinat anterior prin apăsarea tastelor (16). Este obligatoriu însă întotdeauna ca punctele de “0” şi “100” transmitanţă să se refacă. .este înzestrat cu două surse de radiaţie luminoasă: lampa de incandescenţă. Pentru citirea concentraţiei în această situaţie este necesară apăsarea intermitentă a tastei (8) sau a tastei (“o palmă”). I. când este apăsată tasta măsurare manuală.lentilele spectrofotometrului sunt fabricate din sticlă de cuarţ cu un coeficient foarte înalt de transmitanţă a radiaţiei ultraviolete. Spectrofotometrul CФ-46. Se menţionează că dacă se dispune de inversul pantei dreptei de etalonare (determinat la o dată anterioară) nu se mai determină absorbanţele soluţiilor etalon. pag. Spectrofotometrul CФ-46 este un aparat monofascicul monobloc. 5). 2) se măsoară absorbanţa unor soluţii etalon. 3) se trasează dreapta de etalonare a aparatului A = f(C) şi se calculează inversul pantei dreptei de etalonare şi se notează acest coeficient. . de stibiu-cesiu cu ochiul din sticlă de cuarţ pentru lungimile de undă 190-700 nm.senzorul optic este alcătuit din două fotoelemente.are capacitatea de a izola şi selecta o bandă spectrală foarte îngustă. Pentru aceasta se apasă pe tasta absorbantă (A) şi se aspiră în cuvă pe rând soluţiile etalon în ordinea creşterii concentraţiei. Măsurarea discontinuă sau manuală a concentraţiei Operaţiile sunt similare cu cele de la măsurarea continuă. se procedează în continuare astfel: .se apasă pe tasta (C) – măsurare concentraţie.se introduce în cuvă soluţia de analizat. Particularităţile de construcţie: . considerată monocromatică (se consideră că conţine o singură lungime de undă). Valoarea coeficientului va fi citită pe afişajul digital (13). şi de oxigen-cesiu pentru 600-1100 nm. . înaintea efectuării măsurătorii de concentraţie. 164 În acest fel. destinată pentru lungimile de undă 340-1100 nm. Ultima tastă (16) este pentru deplasarea virgulei. fie manual.pentru diminuarea luminii de difuzie şi de excludere a domeniilor majore de difracţie aparatul este înzestrat cu două filtre optice: unul pentru lungimile de undă de 230-450 nm şi altul pentru 6001100 nm. cu menţiunea că după reglarea punctelor de “0” şi “100” transmitanţă (operaţiile 1-8. Măsurarea directă a concentraţiei cu SFM Spekol 20. adică nu se mai efectuează operaţiile (2) şi (3). spălată cu soluţia următoare şi apoi umplută cu această soluţie. cât şi manual. În acest caz determinarea concentraţiei se face conform operaţiilor (1. II. Lungimile de undă la care trebuie de trecut de la un fotoelement la altul sunt indicate în fişa tehnică a spectrofotometrului. 5) dacă s-au reglat înainte punctele “0” şi “100” transmitanţă. . Se menţionează că după fiecare măsurare cuva trebuie golită de soluţia precedentă. Spectrofotometrul SPEKOL 20 permite măsurarea directă a concentraţiei atât pe regimul de lucru continuu. Schimbarea filtrelor se produce automat. 165 . Absorbanţa se citeşte pe afişajul digital (9). . când este apăsată tasta măsurare continuă.

6.Maneta (34) serveşte la schimbarea surselor de lumină (17). • pe platforma de montare în partea dreaptă. Valorile tensiunilor de ieşire în volţi sunt afişate pe ecranul numeric. când obturatorul (49) este închis (3AKP).în % sau a absorbanţei în unităţi de absorbanţă. în conformitate cu formula: U . . . .6. .La apăsarea tastei “T (2)” sau “D (5)” are loc calcularea şi afişarea pe ecranul numeric a transmitantei .UT T= × 100 . Spectrofotometrul CФ-46. • aproape de centrul părţii frontale se află compartimentul de alimentare a sistemului microprocesoral (14).Maneta (40) transportă căruciorul cu cuve în canalul optic. Pe platforma de montare a compartimentelor spectrofotometrului. sunt fixate următoarele compartimente principale: • detaliile optice şi mecanice ale monocromatorului se află în partea dorsală din stânga a aparatului şi sunt acoperite cu o manta proprie de protecţie. Lampa indicator de deasupra butonului semnalizează conectare. . U0 . . acoperit cu o manta de protecţie. .Tasta “ПУCK» conectează micro-MEC. Destinaţia organelor de dirijare şi indicaţii .La apăsarea tastei “Ш (0)» se determină tensiunea curentului electric de ieşire de la foto elementul obscur. . . • în centrul părţii frontale se află tamburul de reglare a lăţimii spectrale a fantei (21). . • în partea dorsală a aparatului este ataşat compartimentul cu sursele de lumină şi stabilizatorul de curent.UT 167 .Cu maneta (50) se compensează curentul obscur al fotoelementelor atunci. Fig.Borna (25) serveşte pentru stabilirea lungimii de undă (rotire a reţelei de difracţie). .Maneta (41) are destinaţia de a schimba fotoelementele. 8. 166 I.Comutatorul (21) serveşte pentru alegerea fantelor. iar deasupra lui se găseşte indicatorul lungimii de undă în nm (20).Butonul “CETЬ” serveşte pentru conectare la reţeaua electrică. • în partea frontală din stânga a aparatului se află un tambur (25) prin a cărei rotaţie are loc antrenarea monocromalorului. iar a tastei “K (1)” . care trebuiesc reglate în corespundere cu domeniul spectral. Valorile lungimii de undă sunt afişate pe dispozitivul (20). rigid este fixată încă o platformă pe care sunt montate compartimentele detaşabile ale aparatului: compartimentul cuve (15) şi compartimentul (16) cu fotoreceptorul şi amplificatorul. ce se semnalizează prin afişarea pe ecranul numeric a unei virgule. Valoarea lăţimii fantelor spectrale sunt gradate în nanometri pe panoul frontal al spectrofotometrului.Maneta (49) serveşte de a deschide (OTKP) obturatorul canalului optic şi de al închide (3AKP).Componentele de bază ale spectrofotometrului sunt prezentate în Figura 8. • tot în stânga se află conjuctorul de conectare la reţeaua electrică (48).a curentului de la fotoelementul care primeşte fascicula de lumină emergentă de la cuva de control.Tastele micromaşinii electronice de calcul (micro-MEC) (14) au destinaţia de dirijare a sistemului şi de alegere manuală a modului de funcţionare a spectrofotometrului. Pregătirea pentru lucru.

Cu butonul “HУЛЬ” (50) se instalează pe ecranul numeric o valoare numerică în domeniu 0. UT – tensiunea curentului obscur. iar când se află în poziţia “Д”. . La executarea măsurătorilor şi a controlului toate tastele trebuie să fie apăsate nu mai des decât odată în 2 secunde.Înainte de a executa o nouă măsurătoare.Măsurătorile trebuie efectuate cu capacul compartimentului optic închis etanş. Se apasă tasta “Ш (0)”. 2. Aceşti coeficienţi se introduc în memoria micro-MEC cu tastele “0”-”9”.Se conectează spectrofotometrul după cum a fost indicat mai sus. 1.15 nm pentru a proteja fotoelementele de suprailuminare.15 nm. despre ce indică semnalele luminoase “P” (de o singură dată) sau “Ц” (ciclic).Tasta “Ц/P” serveşte pentru impulsionarea regimului de lucru pe manual (discontinuu) sau ciclic. care corespunde regimului de funcţionare a micro-MEC.Tastele “C (4)” şi “A (3)” au destinaţia pentru lucrările de determinare a concentraţiei şi vitezei de variabilitate a absorbanţei. Cu comutatorul (21) se stabileşte lăţimea fantei egală cu 0. Trebuie să se afişeze o virgulă pe ecranul numeric. se admite numai în cazul când obturatorul canalului optic (49) este închis (3AKP). Deconectarea spectrofotometrului se execută prin apăsarea butonului “CETЬ”.Se introduc în cărucior de la l la 3 probe de cercetat. Se scoate 169 .09 şi 0. 3. se va aprinde lampa de deuteriu.Se stabileşte cu manetele (41) şi (34) fotoelementul şi sursa de lumină în poziţia care corespunde domeniului spectral necesar de măsurători. 2. aducând maneta (49) în poziţia “3AKP”. “[“ şi “b” servesc pentru înlăturarea şi introducerea în micro-MEC a valorilor coeficienţilor în regimurile “C” şi “A”. după o minută de încălzire.Tastele CБP. este necesar de a stabili lăţimea fantei (21) de 0. A deschide capacul compartimentului optic (15). Pe ecranul numeric se va afişa valoarea semnalului în volţi. Dacă scala se va roti la o valoare mai mare decât cea necesară. . Se instalează maneta (49) în poziţia închis “3AKP”.în care: U – tensiunea curentului electric trecut prin cuva cu proba de analizat. Se apasă tasta “ПУCK” de pe tastiera micro-MEC. УTB. de la conectare. . 2. U0 – tensiunea curentului electric trecut prin cuva cu soluţia de control. Ordinea de lucru 1.1. care este proporţională cu curentul obscur al fotoelementului. . 168 4. . Se închide obturatorul canalului optic. Se apasă butonul “CETЬ”. 3. Conectarea spectrofotometrului 1. când nu este cunoscută valoarea tensiunii de ieşire. prin rotirea butonului (25) în direcţia majorării lungimii de undă. . Fascicolul de lumină emergentă nu va nimeri la fotoelemente. 5. . La apăsarea tastelor în partea stângă a ecranului numeric se afişează simbolul. La aceasta se va lumina indicatorul “CETЬ”. . . Determinarea transmitanţei. atunci trebuie de întors îndărăt cu 5-10 nm şi iarăşi de adus la valoarea necesară. Funcţionarea stabilă a spectrofotometrului va fi asigurată după 30 min.Se stabilizează lungimea de undă necesară. În regimul ciclic de funcţionare calculul şi afişarea valorilor măsurate se execută peste fiecare 5 secunde fără o altă apăsare a tastei. iar în lăcaşul al patrulea cuva cu proba de control. La apăsarea butonului “CETЬ” în cazul când maneta (34) se află în poziţia “H” imediat se aprinde lampa de incandescenţă. Pregătirea pentru măsurători.

începând cu operaţia din p.0 se va afişa indicele “П». Valorile afişate nu se schimbă în timp cu mai mult de 0. 5.001. În caz de măsurări nu prea îndelungate de timp. iar la stânga indicele “5”. Dacă se indica altă valoare. când valoarea curentului obscur nu se schimbă. Pentru fiecare probă se înregistrează absorbanţa.5 trebuie mărită lăţimea fantei. Se apasă tasta “T (2)”. Trebuie să apară indicele “ Ц”. nu este necesar de a introduce această valoare de fiecare dată în memoria microMEC. Colorimetrul fotoelectric de concentraţie (în continuare “colorimetru”) este un aparat monofascicol alcătuit din două blocuri mecanic unite între ele. 3. l .000±0. Se apasă tasta “D (5)”. 6. Se apasă tasta “D (5)”. Colorimetrul fotoelectric de concentraţie KФK-2.transmitanţa probei măsurate. Se aduce cu maneta (40) în faţa fascicolului de lumină incidentă una câte una din cuvele cu soluţiile de măsurat. Notă: In domeniul determinării absorbantei probei microMEC calculează absorbanta D după relaţia: D = -lgT. Se aduce cuva cu proba de control în faţa fascicolului luminos cu ajutorul manetei (40) până la sprijin. 2.001. La indicii mai mari decât 5. Apăsând tasta “K (1)” se culege valoarea de pe ecranul fotometric. efectuează măsurători peste fiecare 5 secunde şi afişează rezultatele fiecărei măsurători. În acest caz trebuie de micşorat lăţimea fantei şi apăsând tasta “K(1)” de câteva ori până va apărea o valoare ce diferă de cea precedentă nu mai mult decât cu 0. 8. precum şi pentru determinarea concentraţiei substanţelor în soluţie cu ajutorul curbelor de etalonare.4. Se înregistrează valoarea transmitanţei. începând cu a doua. egală cu cea precedentă. sau care diferă nu mai mult decât cu 0. Pe ecranul numeric trebuie să fie afişată indicaţia 0. unde se va păstra până la o nouă apăsare pe tasta “ Ш (0)”. Se aduce cu maneta (40) în faţa fasciculului de lumină incidentă una câte una cuvele cu soluţiile de măsurat. Se execută operaţiile indicate în p. 170 3. Cu ajutorul colorimetrului se pot executa măsurători ale coeficienţilor de transmitanţă şi de absorbantă ale soluţiilor lichide şi corpurilor solide. trebuie încă o dată de inclus valoarea semnalului de comparaţie.2. Determinarea absorbantei. Se apasă tasta “T (2)”. urmează de a fi executate. iar la stânga indicele “2”. m. 9.afişajul numeric de pe ecranul numeric apăsând tasta “Ш (0)” până la afişarea pe ecran a unei indicaţii. Pe ecranul numeric apare valoarea transmitanţei. 1. Spectrofotometrul este gata de a funcţiona în domeniul ciclic de măsurători. Colorimetrul permite de asemenea efectuarea măsurătorilor coeficienţilor de transmitanţă a emulsiilor (nefelometrie). 10. Pe ecranul numeric trebuie să apară indicaţia 100.1. Dacă valoarea va fi mai mică decât 0. se aduce următoarea cuvă cu soluţia de măsurat şi a. Se apasă tasta “Ц/P”.7. Se apasă tasta “Ц/P”. apăsând pe tasta “K (1)”. Se deschide obturatorul (49) (OTKP). 2. dacă valoarea ei în timp nu se schimbă cu mai mult de 0.6. Dacă se indică altă valoare. În acest caz toate măsurătorile ulterioare. d.5 – 5. Ultima valoare se introduce în memoria micro-MEC.0 ± 0. Măsurarea transmitanţei şi respectiv a absorbantei se efectuează prin metoda deviaţiei: în calea radiaţiei cu lăţimea spectrală aleasă se expune succesiv soluţia de referinţă şi ulterior soluţia de analizat. 4. este necesar încă odată de introdus valoarea semnalului de comparare apăsând pe tasta “K (1)”. Panoul frontal al colorimetrului este prezentat pe figura 8. unde T . Valoarea numerică să fie în limita 0.001. La stânga va apărea indecele “1”. 7. Trebuie să se afişeze indicele domeniului ciclic “Ц”.001.0. 171 .

. 3 . nm Fig. nm Lăţimea benzii de transmitanţă.7.3 V cu dispozitiv de ajustare.filtrele colorate sunt montate într-un disc.8.).exact. Marcarea Marcarea corespunzătoare maximului pe disc filtrului optic transmitanţei.microampermetru cu gradaţie numerică a valorilor T şi D. 1 . în care sunt montate condensatorul.8.bec de halogen cu incadescenţă stabilizată de 6.manetă de aducere a cuvelor în fascicolul de lumină. 8. Colorimetrul este constituit din două blocuri unite mecanic: blocul optic şi blocul de alimentare electrică. Blocul optic conţine: . Caracteristicile spectrale ale filtrelor optice ale colorimetrului KФK-2 Lungimea de undă. Caracteristicile spectrale ale filtrelor optice sunt prezentate în tabelul de mai jos şi în fig.compartimentul optic. 4 . 6 .conjuctor de stabilire a sensibilităţii.sursă de radiaţie . 2 .manta de protecţie a sursei de radiaţie. 8.capacul compartimentului cuve 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 315 364 400 440 490 540 590 670 750 870 980 315 ± 5 364 ± 5 400 ± 5 440 ± 10 490 ± 10 540 ± 10 590 ± 10 670 ± 5 750 ± 5 870 ± 5 980 ± 5 173 35 ± 15 25 ± 10 45 ± 10 40 ± 15 35 ± 10 25 ± 10 25 ± 10 20 ± 5 20 ± 5 25 ± 5 25 ± 5 172 .Componentele şi principiul de funcţionare a colorimetrului KФK 2. 7 . Fiecare filtru poate fi fixat în fascicolul luminos cu ajutorul tamburului 3 (fig.tambur de stabilire a filtrelor optice. fanta şi obiectivul.7. 5 .comportamentul filtre optice . iar mai sus butonul . Panoul frontal al colorimetrului KФK-2. .buton de aducere a acului miliampermetrului în poziţia 100 pe scala coeficientului de transmitanţă T cu aproximaţie.

750. “2”. 440. Aducerea cuvelor în fascicolul luminos se efectuează cu maneta 4 până la sprijin. care se instalează pe măsuţa compartimentului astfel ca cele două resorte (arcuri) să se afle spre partea frontală a colorimetrului. Pe peretele dorsal al blocului de alimentare se află o bornă de siguranţă “pământ”.τ. Reglarea receptorilor fotometrului se execută cu conjuctorul 5. nm 2. Pentru măsurători cu filtrele optice 315.”3” relevate de asemenea cu coloraţie neagră.1 V. 400. Pentru comutarea filtrelor optice conjuctorul 5 “Чувствительность” trebuie să se afle în poziţia l. “3”. Indicaţii generale de exploatare: După o întrerupere îndelungată de funcţionare a colorimetrului este oportun (favorabil) de a-l conecta şi antrena timp de 2-5 ore. Expunerea “0” mecanic a aparatului de înregistrare (microampermetrului) trebuie executată până la conectarea colorimetrului în circuit sau nu mai devreme decât peste o oră de la deconectarea lui. 174 3. 175 20 10 1. 540 nm relevate cu coloraţie neagră pe panoul frontal al colorimetrului. compartimentul fotometric conţine un fotoelement Ф-26 pentru lucrul în diapazonul spectral de la 315 la 540 nm. Prin aceasta se protejează de la supraîncărcări aparatul de înregistrare şi posibilitatea defectării lui. 0 300 400 500 600 700 800 900 1000 1100 λ. 364. siguranţă de 1. conjuctorul “Чувствительность” se fixează în una din poziţiile “l”. 490. În cazul când capacul compartimentului cuve este deschis obturatorul optic este închis şi lumina nu trece spre receptorii optici. compartimentul de afişare a rezultatului este asigurat de un microampermetru M 1792 cu cadran marcat cu cifre pentru coeficienţi de transmitanţă T (de la 100% la 1%) şi absorbanţă (densitate optică) D (de la 0 la 2). Caracteristicile spectrale ale filtrelor optice. 980 nm relevate pe panoul frontal al colorimetrului cu coloraţie roşie. 8. 870. Pe partea dorsală a micro ampermetrului sunt tije pentru conectarea voltmetrului cu cifre cu limita de măsurare 0. relevate de asemenea cu coloraţie roşie. Pe ştecăr se află un contact de siguranţă “pământ” şi el poate fi conectat numai la o priză specială conectată la pământ. iar butonul 6 “Установка 100 rpyбo” în poziţia extremală din stânga (sensibilitate minimă). 4. 50 40 30 Blocul de alimentare se deplasează în blocul optic. 670. compartimentul cuve conţine căruciorul cu cuve. La măsurători cu filtre optice 590.stabilizatorul de tensiune cu redresor. conjuctorul “Чувствительность” se fixează în una din poziţiile “1”. placa de divizare a fascicolului luminos (10% la fotodiod şi 90% la fotoelement) şi amplificator. cablu electric cu un ştecăr pentru curent de 220 V 50/60 Hţ.8. se uneşte cu el printr-o tijă şi se fixează cu două şuruburi.”2”. conjuctor la reţeaua electrică.25 A. Fig. fotodiod ФД-24K pentru diapazonul spectral 590-980 nm. . .transformator energetic. % 60 În blocul electric de alimentare sunt dispuse: .

La amplasarea cuvelor în cărucior nu se admite atingerea cu degetele a suprafeţelor de lucru ale lor (mai jos de semnul de pe peretele lateral al cuvei). 6. Nu se admite înclinarea cuvelor la introducerea lor în cărucior. În acest timp capacul compartimentului cuve este deschis (obturatorul închide calea fascicolului de lumină către fotoreceptori). detaliilor) se pot efectua numai după deconectarea aparatului de la circuitul electric. Nu se admite atingerea şurubelniţei de blocul colorimetrului. 177 . 4. se scoate mantaua. apoi şuruburile şi bulonul se strâng. 2. ridicându-se mai ales în colţurile cuvei cu 5-6 mm şi dacă nivelul va fi mai înalt de semnul lateral face impresie de curgere a cuvei. Lichidul se toarnă până la semnul de pe peretele lateral al cuvei. După terminarea lucrului înainte de deconectarea colorimetrului de la reţea conjuctorul “Чувствительность” trebuie adus în poziţia l relevată cu coloraţie roşie. lipsită de praf. 2. Se instalează filtrul optic necesar pentru genul de măsurători. Indicaţii de securitate: 1. atunci hotarul lichid-aer va afecta fasciculul luminos şi rezultatele măsurătorilor. vapori de acizi şi alcalii. iar butonul 6 “Установка 100 rpyбo” în poziţia de la extremitatea din stânga şi numai după aceasta se deconectează conjuctorul “Ceть”. După schimbarea filtrului optic şi în caz de ţinere a colorimetrului cu capacul compartimentului cuve deschis mai mult de 5 minute măsurătorile pot fi începute numai după un timp de iluminare a compartimentului receptor optic (capacul închis) nu mai puţin de 5 minute. 4. se conectează colorimetrul la reţeaua electrică. Prezenţa murdăriei sau a picăturilor de soluţie pe suprafaţa cuvei duce la obţinerea de rezultate incorecte ale măsurărilor. În apropierea colorimetrului nu trebuie să fie îngrămădite obiecte ce ar putea crea incomodităţi în lucrul operatorului. Suprafeţele de lucru a cuvelor înainte de fiecare măsurătoare trebuie minuţios şterse cu un amestec de alcool şi eter dietilic (1:1). 3. dacă acul microampermetrului pe scala coeficienţilor de transmitanţă se află la “0” în timp ce compartimentul cuve este deschis. Pregătirea colorimetrului KФK-2 pentru lucru: 1. Lucrul la colorimetru trebuie executat în încăpere curată. În caz de deviere. În cazul când colorimetrul mult timp n-a fost exploatat sau a fost mutat dintr-un loc în altul este necesar de a controla corectitudinea instalării becului de radiaţie. acul se aduce la zero cu ajutorul potenţiometrului “Hyль». În unele cazuri lichidul poate forma menisc. Pentru aceasta în fereastra de ieşire a compartimentului cuve se instalează dopul de ajustare. Toate lucrările de reglare în părţile închise ale colorimetrului 176 ce sunt sub tensiune electrică (schimbul lămpilor. Colorimetrul trebuie să fie cu siguranţă legat cu pământul. 3. Colorimetrul se conectează la reţeaua electrică cu 15 minute înainte de începutul măsurătorilor. Pentru aceasta conjuctorul “Чувствительность” se fixează în poziţia “l”. Dacă nivelul va fi mai jos. 7. se slăbesc 2 şuruburi şi un bulon şi mişcând sabotul se reuşeşte a obţine o imagine uniform luminată pe dopul de ajustare. Se stabilizează sensibilitatea minimă a colorimetrului. Se slăbeşte şurubul mantalei de protecţie a blocului electric. iar butonul “Установка 100 rpy6o” în poziţia extremă din stânga.5. Înainte de măsurători şi după recomutarea fotoreceptorilor trebuie de controlat. Ajustarea sursei de radiaţie.

Se citeşte valoarea coeficientului de transmitanţă T a soluţiei cercetate pe scala microampermetrului în procente sau a densităţii optice pe scala D în unităţi de densitate optică. deoarece sunt şi abateri de la ea. ca prin selectarea cuvei corespunzătoare să se lucreze în apropierea valorii densităţii optice menţionate.4 ale densităţii optice. depunând pe axa absciselor maximele lungimilor de undă. Însă eroarea relativă a determinării concentraţiei soluţiei va fi diferită la măsurări în diferite domenii ale scalei microampermetrului şi va atinge minimul la valoarea de 0. 4.măsurarea densităţii optice a soluţiei cercetate şi determinarea concentraţiei substanţei în soluţie. care sunt indicate pe panoul tamburului de stabilire a filtrelor optice.valorile densităţilor optice corespunzătoare ale soluţiei. Conjuctorul “Чувствительность” poate fi în una din trei poziţii: “l”. La determinarea concentraţiei substanţei în soluţie trebuie de respectat următoarea succesiune de lucru: . iar pe axa ordonatelor . . 1. ca lungimea de undă corespunzătoare maximului coeficientului de transmitanţă să se încadreze pe segmentul curbei mai sus remarcat. Din acest motiv în lucrul cu colorimetrul se recomandă. Prin permutarea manetei 4 cuva cu solvent sau cu soluţia martor se schimbă cu cuva ce conţine soluţia de cercetat.densitatea optică are cea mai înaltă valoare.construirea curbei de etalonare pentru substanţa cercetată. 6. atunci se alege acel pentru care sensibilitatea colorimetrului este mai înaltă. Cu conjuctorul “Чувствительность” şi butoanele “Установка 100 rpy6o” şi “Точно” se stabileşte acul microampermetrului la diviziunea 100. Prezenţa în colorimetru a unei garnituri de filtre optice şi a unei truse de cuve fac posibilă o atare selectare şi combinare a lor. urmează de a utiliza cuve cu lungime de lucru mică. În cazul când aceste condiţii se îndeplinesc pentru câteva filtre optice. A doua condiţie nu este obligatorie. la care eroarea în determinarea concentraţiei va fi minimă.desfăşurarea curbei este aproximativ paralelă axei absciselor. Determinarea concentraţiei unei substanţe în soluţie la colorimetrul KФK-2. adică densitatea optică puţin depinde de lungimea de undă. Alegerea filtrului optic. . .alegerea filtrului optic. 3. Se închide capacul compartimentului cuve. Dacă soluţia este intens colorată (întunecată). 2. Se remarcă acel segment al curbei pentru care se îndeplinesc următoarele condiţii: .alegerea cuvei.Ordinea de lucru: A. În fascicolul de lumină care străbate compartimentul cuve se instalează cuva cu solvent sau cu soluţia martor în raport cu care se vor efectua măsurătorile. Măsurătorile se efectuează de 3-5 ori şi valoarea finală a măsurătorilor se determină ca medie aritmetică a valorilor obţinute. Eroarea absolută a măsurătorilor coeficientului de transmitanţă la colorimetrul KФK-2 nu depăşeşte 1%. • după datele obţinute se construieşte o curbă de etalonare. Alegerea cuvei. 179 . Măsurarea coeficientului de transmitanţă sau de absorbanţă (densităţii optice). Selectarea prealabilă a cuvelor se efectuează vizual după intensitatea coloraţiei soluţiei. 2. . Filtrul optic se alege astfel. “2” sau “3”. 178 Alegerea filtrului optic se realizează astfel: • se toarnă soluţie în cuvă (alegerea cuvei vezi mai jos) şi se determină densitatea optică pentru fiecare filtru optic. În cazul soluţiilor slab colorate se recomandă de a lucra cu cuve ce au o lungime de lucru mare. B. 5. 1.

de schimbat becul semnalizator. se determină densitatea optică. . iar pe axa ordonatelor .de găsit şi de reparat locul rupt din reţea.3-0. Apoi după curba etalon se găseşte concentraţia care corespunde valorii densităţii optice măsurate.s-a dezbalansat poziţia acului. întărit contactele. atunci această cuvă trebuie luată pentru măsurătorile cu aceste soluţii. care ar cuprinde domeniul probabil de modificare a concentraţiei acestei substanţe în soluţia de cercetat.obturatorul optic nu închide etanş lumina de la lampa colorimetrului sau cea de la lumina din laborator. . Soluţia de cercetat se toarnă în cuva utilizată pentru construirea curbei etalon şi utilizând acelaşi filtru optic.ruptură în reţea electrică. utilizând filtrul optic corespunzător acestei soluţii. aplicând pe axa absciselor concentraţiile cunoscute. cuva se umple cu soluţia de concentraţie medie. trebuie de luat o cuvă cu lungimea de lucru mai mare. .de controlat contactele de fixare a tensiunea electrică la becului.de schimbat becul. urmează de a încerca altă cuvă: dacă valoarea densităţii optice măsurate este mai mare de 0. . 3.a ars lampa semnalizatoare. contactele de fixare .În cuva în prealabil selectată se toarnă soluţia şi se măsoară densitatea optică. se ia o cuvă cu lungimea de lucru mai mică.3V. Dacă valoarea densităţii optice obţinute va constitui aproximativ 0.3. .s-au defectat .s-a defectat a becului şi dacă stabilizatorul de curentul lipseşte de tensiune de 6. Deseori este mai comod de a utiliza tabele etalonate care se compun pe valorile curbei de etalonare. Se măsoară densităţile optice ale tuturor soluţiilor si se construieşte curba de etalonare.de reparat obturatorul.a ieşit din funcţie siguranţa. Când se lucrează cu serii de soluţii. 3. expediat colorimetrul la reparaţie. La deschiderea capacului compartimentului cuve acul miliampermetrului nu se stabilizează la zero. Se prepară o serie de soluţii ale acestei substanţe cu concentraţie cunoscută. . Cauza posibilă 2 . Curba etalon periodic trebuie verificată. Determinarea concentraţiei substanţei în soluţie. . 2.de schimbat siguranţa. . însă şi mai utilă este utilizarea programei respective la maşinile electronice de calcul.6.de stabilit acul în poziţia «0» cu ajutorul potenţiometrului «Нуль».de curăţat şi de halogen. 180 Defectări posibile ale colorimetrului şi procedee de înlăturare Simptoma 1 1.2-0. .a ars becul de . însă dacă valoarea este mai mică de 0.5-0. .5. .valorile densităţii optice respective. Adnotare 1. Nu luminează becul incadescent. 4. Construirea curbei etalon pentru o anumită substanţă. 181 . La conectarea colorimetrului la reţea şi apăsarea conjuctorului «Сеть» becul semnalizator nu luminează. 2. În cazul când această condiţie nu se respectă. Căi de înlăturare 3 .

.fotoreceptorul a pierdut sensibilitatea. de curăţit contactele.reţea de difracţie. . . .fotodiod.1 4. 2 . de fixat becul şi de ajustat poziţia lui. În orice poziţie a conjuctorului «Чувствительность» acul microampermetrului nu se stabileşte la 100 la rotirea butonului «Установка 100 грубо».afişarea rezultatului . Fotometrul fotoelectric KФK-3 (în continuare “fotometrul”) este un aparat monofascicol monobloc.3-15.lampă de halogen. Fotometrul fotoelectric KФK-3.3-15 ca consecinţă a întunecării balonului. .a schimba becul КГМН 6.9. Componentele de bază şi principiul de funcţionare a fotometrului sunt prezentate în figura 8.diminuarea intensităţii radiaţiei becului КГМН 6. .defectarea becului.s-au oxidat contactele stabile. . Acul de alimentare a microamperamplificatorului de metrului tensiune de +18V sau depăşeşte «0» -18V. . .domeniul spectral acoperit este de 315-990 nm. .s-a dezajustat sistemul optic.36.2. Indicaţiile 15.digital. miliamper.a schimba fotoreceptorul. Panoul frontal al fotometrului KФK-3.de expediat aparatul la reparaţie. Particularităţi de construcţie şi funcţionare: . 3 .monocromatorul . metrului nu sunt . . . 182 183 .s-a defectat stabilizatorul ±18V.au ars contactele de fixare a becului incadescent КГМН 6. . . 8.pentru fotoelementul Ф-26 e posibilă o ruptură în reţeaua de alimentare (60±15)V.9.sursa de radiaţie . .senzorul optic . . de unire a blocului de alimentare cu blocul optic.de ajustat sistemul optic. găsit şi reparat ruptura în reţea sau în contactele cu stabilizatorul (60±15)V. Fig.de scos becul. . sau «100». .de schimbat becul.fotometrul poate fi unit la un dispozitiv de termoimprimare de tip YTП . . .de verificat soliditatea unirii contactelor şi în caz de oxidare de curăţit.de verificat.de verificat contactele şi integritatea reţelei şi de înlăturat defectul.la comanda consumatorului fotometrul poale fi asigurat cu un compartiment cu cuvă curgătoare.ruptură sau lipsă de contact în reţeaua 5.

. . iar la dreapta de el corespunzător valorile “100.compartimentul cuve (3).O) şi conjuctorul (5) de conectare la reţeaua electrică (Ceть).200. Pe ecranul numeric de jos la stângă de la virgula clipitoare se va afişa simbolul “Г». aflat în partea dreaptă a aparatului şi conţine sistemul electronic aferent alegerii modului de lucru a aparatului.în compartimentul pentru cuve se introduc 2 cuve cu grosimea identică. . borna pentru conectarea aparatului la “pământ”.Pe platforma de montare a compartimentelor fotometrului (1) sunt fixate componentele aparatului. Pe peretele din dreapta se găseşte axa razistorului de reglare (YCT. . Pe peretele dorsal se găseşte o priză pentru ataşarea compartimentului cu cuvă curgătoare.în locaşul apropiat .compartimentul optic aflat în partea din stângă şi centrul aparatului. 1.compartimentul de măsură şi afişaj (4).005 şi nu mai mare de 0. se apasă tasta “HУЛЬ» capacul compartimentului cuve fiind deschis. conţinând soluţie până la semnul cu care sunt marcate.0±0.cuva cu soluţia de măsurat. . Valoarea n0 trebuie să fie nu mai mică de 0. Pe ecranul numeric la dreapta de la virgula clipitoare se afişează valoarea n0. cablu electric înzestrat cu ştecăr care poate fi introdus numai într-o priză specială conectată la “pământ”. siguranţa de l A. 1. Pregătirea fotometrului KФK-3 pentru funcţionare: fotometrul se conectează la reţeaua electrică de 220V prin priza conectată la “pământ. Instalarea “0” se face la apăsarea tastei “HУЛЬ”. . Ordinea de lucru 1. Pe ecranul numeric apare simbolul “Г” (gradarea fotometrului) şi valoarea lungimii de undă. aflat în partea dorsală a aparatului.se apasă pe tasta “П” (măsurarea coeficientului de transmitanţă} sau “E” (măsurarea extincţiei).1. . se apasă pe tasta “ПУCK”. Lungimea de undă este afişată la ecranul numeric de sus. .se duce maneta (6) la stângă până la sprijin.dacă valoarea n0 nu se încadrează în limitele menţionate.2. La aceasta fascicolul luminos trece prin cuva cu solvent sau cu soluţia de referinţă. care sunt acoperite cu o manta de protecţie (2). . ceea ce indică că alegerea transmitanţei sau a extincţiei în fotometru s-a stabilit corect.compartimentul electric de alimentare cu tensiune stabilizată. 185 - - .2” sau “0. La stânga de la virgula clipitoare se va afişa respectiv simbolul “П” sau “E”. 184 . Se închide capacul.0”.002”. Aparatul conţine următoarele compartimente principale: . sistemul electronic de reglare a amplificării şi sistemul electronic de afişaj. se lasă cu capacul compartimentului de cuve (3) deschis un timp de 30 min. 1.3. iar la stângă simbolul “0”. situat în centrul aparatului şi conţine căruciorul cu cuve şi obturatorul optic cu antrenaj mecanic de funcţionare a lor.se alege lungimea de undă prin rotirea butonului (7) de rotire a reţelei de difracţie. Măsurarea transmitanţei sau a extincţiei..se apasă tasta “Г»..în locaşul îndepărtat al căruciorului se introduce cuva cu solvent sau cu soluţia de referinţă. La aceasta obturatorul optic este închis şi lumina nu trece spre receptorul optic.000±0.alegerea lungimii de lucru a cuvei se face ca şi la fotometrul КФК-2. I. este necesar de a aduce valoarea n0 în aceste limite cu ajutorul rezistorului “УСТ. La aceasta obturatorul este deschis şi lumina emergentă (transmisă) trece la fotodetector.

la diferite lungimi de undă din domeniul spectral (se recomandă din 20 în 20 nm). 1. • alegerea cuvei.1 . Eroarea relativă de determinare a concentraţiei soluţiei va fi diferită şi va atinge minimul la o valoare a extincţiei de 0.3. 2. depunând pe axa absciselor λ. iar precizia măsurătorii este cea mai corectă.1 .-1.4. în cm. 1. se calculează media aritmetică a valorii măsurate. 1. Alegerea lungimii de undă. 1.1.se deschide capacul compartimentului de cuve şi se apasă tasta “HУЛЬ».pentru ridicarea spectrelor de absorbţie a probei de analizat se efectuează măsurări în conformitate cu p.extincţia corespunzătoare maximului. respectând pauze de 3-5 secunde.3 şi 0.. Pentru aceasta.se repetă operaţiile indicate în p.4 (E = 0. atunci lungimea de undă se ia după prima condiţie..se alege lungimea de undă optimă de lucru ca fiind cea corespunzătoare maximului spectrului deoarece la această lungime de undă sensibilitatea este maximă (dreptele de etalonare la analiza cantitativă vor avea pantă maximă). adică extincţia puţin depinde de lungimea de undă. Pentru măsurări se ia lungimea de undă care corespunde centrului acestui segment.2” sau “0. La aceasta fascicolul luminii va trece prin cuva cu soluţia de măsurat. respectiv a extincţiei soluţiei de măsurat. • măsurarea concentraţiei substanţei.7. Afişajul pe ecranul numeric la dreapta de la virgula clipitoare corespunde transmitanţei.6. b . Măsurarea directă a concentraţiei substanţei în soluţie. Trasarea dreptei de etalonare şi determinarea 187 . apoi pe “П” sau “E”. 1.7.4.concentraţia substanţei în soluţie.002” s-au stabilit cu mari devieri. se alege acel segment pe care se îndeplinesc următoarele condiţii: .. iar pe a ordonatelor E.. se apasă încă odată pe tasta “Г”. Se calculează valoarea coeficientului molar de extincţie (ε) pe baza relaţiei: E e = max L / mol × cm bc unde: Emax . apoi se trasează o curbă a spectrelor de absorbţie E = f(λ). 1. Din aceste considerente se recomandă de a alege cuva cu o astfel de lungime a stratului de soluţie la care se va putea lucra în domeniul extincţiei între 0. Pentru măsurarea directă a concentraţiei substanţei în soluţie este necesar de a efectua în prealabil o serie de operaţii de pregătire în următoarea succesiune: • alegerea lungimii de undă.0±0. 2.în cazul când valorile “100. Dacă pentru unele soluţii condiţia a doua nu se respectă. Pentru a obţine o eroare minimă la determinarea concentraţiei este necesar de a alege corect lungimea de undă. după curba spectrală a soluţiei care a fost ridicată conform p. 186 2. c .1. la care se vor executa măsurătorile.4 de trei ori. Eroarea absolută de determinare a transmitanţei nu depăşeşte 0.grosimea cuvei. 2. • construirea curbei de etalonare pentru substanţa dată şi determinarea coeficientului de factorizare F.1. se notează într-un tabel lungimile de undă şi extincţiile respective.se duce maneta (6) la dreapta până la sprijin. se închide capacul şi se apasă tasta “П» sau “E”.cursa curbei este aproximativ paralelă axei absciselor. .2. .000±0. .1.6. • introducerea valorii coeficientului de factorizare în memoria micro-MEC.434).5%.1. în moli/L.5. Alegerea cuvei.extincţia are valoarea maximă.

.4.2. care cuprind domeniile de variaţie posibilă a concentraţiei acestei substanţe în soluţia de analizat.1. Se determină după grafic coeficientul de factorizare F.. Determinarea concentraţiei (dozarea) unei substanţe dintr-o probă se poate efectua prin două procedee: • procedeul prin construirea curbei de etalonare. Este obligatoriu. Determinarea experimentală a concentraţiei unei substanţe prin fotometrie. 1. 3. Pe afişajul numeric la stânga de la virgula clipitoare v-a apărea simbolul “F”.1.2. Fotometrul este gata de a măsura concentraţiile. Determinarea vitezei de variaţie a extincţiei unei soluţii.5. se apasă pe tasta “A”. Pentru aceasta se raportează valoarea concentraţiei dintr-un punct de la mijlocul dreptei de etalonare la valoarea extincţiei corespunzătoare acestei concentraţii: C F= E..1. Ea permite de a determina starea reacţiei ce are loc în soluţie.valorile extincţiei. 3. 2.se efectuează operaţiile indicate în p. 189 . Se trasează un grafic aplicând pe axa absciselor concentraţiile cunoscute. Pentru includerea coeficientului de factorizare F în memoria micro-MEC se apasă tasta “F”. Pe afişajul numeric la stânga de la virgulă va apărea simbolul “A”. Se prepară o serie de soluţii etalon . 3. iarăşi se apasă tasta “A”.coeficientului de factorizare F. că dependenţa extincţiei de concentraţie este o dreaptă. se efectuează operaţiunile indicate în p. 2.-1. Notă.4. 1. • procedeul folosind o soluţie etalon. dacă trebuie de determinat viteza de modificare a absorbanţei aceleiaşi soluţii în următorul interval de timp stabilit în p. 3.4. Este necesar de a ne convinge. 1. În cazul când dependenţa dintre valoarea extincţiei nu este liniară coeficientul de factorizare nu poate fi utilizat.se apasă tasta “C”. La o includere repetată a coeficientului de factorizare se poate întâmpla ca pe afişajul numeric ultima cifră a valorii F să fie mai mică cu o unitate. 2. Măsurarea concentraţiei substanţei în soluţie: 188 .cu o compoziţie calitativă similară cu soluţia de analizat şi conţin concentraţii cunoscute din substanţa pe care dorim să o analizăm. Se determină extincţia succesiv în soluţiile etalon în ordinea creşterii concentraţiei. ca soluţia cercetată să fie turnată în cuve cu aceeaşi lungime de lucru cu care s-a determinat coeficientul “F” şi de a instala lungimea de undă. precum şi la cercetarea cineticii enzimatice. Pe afişaj la dreapta de la virgula clipitoare v-a apărea valoarea culeasă.3. după timpul t pe afişajul numeric după virgula clipitoare va apărea valoarea vitezei de variaţie a absorbanţei. 3. 3. iar la dreapta valoarea concentraţiei soluţiei cercetate. cuva este necesar de a o spăla cu soluţia următoare şi apoi umplută cu această soluţie. se include în memoria micro-MEC timpul t. Procedeul prin construirea curbei de etalonare. Pe afişajul numeric la stânga de la virgula clipitoare apare simbolul “C”. iar pe axa ordonatelor .4. după care trebuie de determinat viteza A de modificare a absorbanţei (timpul se comandă în minute şi poate fi exprimat prin numere întregi de la l la 9). Se culege cu tastele numerice valoarea coeficientului de factorizare. stabilizând lungimea de undă conform p. 1.1. . prin măsurarea vitezei de variabilitate a extincţiei într-un anumit interval de timp.5.3.1. aleasă în conformitate cu p. Metoda stă la baza titrării spectrofotometrice care prezintă numeroase avantaje faţă de titrarea volumetrică. Se menţionează că după fiecare măsurătoare.3. şi determinarea concentraţiei se efectuează după curba de etalonare.

.. 136g KH2P04 1g P ... intensitatea culorii obţinute este proporţională cu concentraţia în fosfor. 2.5 ml soluţie de acid ascorbic.... se aplică următorul calcul: 31g P ..0 5.....3 0.. ascorbic.. Exemplu. mg% optică ml ml (în 1 ml) ml (D660) 0... Tehnica: Din soluţia etalon (1) conţinând 10 mg P% se realizează...5 0.0 10.. se agită....0 9.Principiul.5 0.6 0.. Soluţie de molibdat de amoniu (NH4)2MoO4 1% în soluţie de HNO4 concentrat.7 0..4 0..0 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0. Construirea curbei de etalonare pentru dozarea fosforului..... ml 0. Se adaugă 1 ml soluţie de molibdat de amoniu..04387 g 1 Deci. cantitatea de 0.5 0.5 0. Se obţine...9 1.6 0..010 = 0....5 Pentru a se obţine o soluţie conţinând 10 mg P% se cântăresc la balanţa analitică 0.0 0..387g KH2P04 0..2 0.7 0.5 0.0 8.010g P ..2 0..... Se realizează o scală de diferite concentraţii cunoscute ale componentului de dozat şi se determină pentru fiecare concentraţie extincţia corespunzătoare.8 0. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Soluţie etalon de 10 mg%. Soluţie etalon de fosfor 10 mg% (10 mg în 100 ml soluţie) Pentru prepararea acestei soluţii se utilizează KH2P04.5 0.... Conţinutul eprubetelor se colorimetrează la λ = 660 nm...... Concentraţiile şi extincţiile obţinute se înscriu într-un sistem de axe de coordonate şi prin unirea punctelor respective se obţine o dreaptă denumită curbă de etalonare care indică proporţionalitatea directă (într-un anumit domeniu) dintre extincţie şi concentraţie.........0 Concentraţia Soluţie DensiApă Soluţie în P realizată de acid tatea distilată..0 3.8 0.0 7.001 M (soluţia nu este stabilă şi se prepară numai în momentul utilizării).3 0..0439 g KH2P04...0 1.5 0. 4...5 0. se adaugă 0.. 3. (NH4)2MoO4. Se agită şi se lasă în repaus timp de exact 10 min.. prob.5 0..5 0. Principiul reacţiei....10 mg P%..0 1... Ştiind că masa moleculară a KH2P04 = 136...0 0.... Y g Y= 4. x g X = 136 × 1 = 4...387 g KH2PO4 31 şi se completează la 100 cm3...... Soluţie de acid ascorbic 1% în soluţie de CuSO4 0..........387 × 0.... iar masa atomică a P = 31. Curba de etalonare este valabilă numai pentru lungimea de undă şi pentru grosimea de strat de lichid folosite la obţinerea sa.... Fosforul din diferite combinaţii reacţionează în mediu alcalin şi în prezenţa unui reducător cu molibdatul de amoniu formând un complex de culoare albastră..4 0..0439 g KH2P04 se dizolvă în apă distilată 190 Cu datele înserate în tabel se construieşte curba de etalonare 191 . Reactivi: 1..0 2..0 4... Toate datele se înscriu într-un tabel de forma următoare: Nr...5 0.5 0. deoarece: lg P .. utilizând cuva cu d = 5 mm... astfel...1 0...1 0..9 0.....0 6.... prin diluţie cu apă distilată. o scală de concentraţii cuprinsă între l .. soluţia etalon de concentraţie 10 mg% P..........

În exemplul E menţionat. 2.pentru dozarea fosforului.. apă distilată. F = 20. factorul de pantă F reprezintă o constantă şi se obţine c făcând media valorilor factor tuturor rapoartelor . pentru factorul de pantă se poate scrie relaţia generală: c (2) F= .. la o serie de valori crescătoare ale concentraţiilor corespunde o serie de valori ale extincţiilor.050 0.. valoarea factorului de pantă F. se procedează astfel: . Deseori. iar F = 20.. De exemplu: 1 2 3 4 F= = = = ...095 0. pentru obţinerea rezultatului unei determinări cantitative. Deci. Se obţine. pe ordonată se înscriu valorile extincţiilor. Principiul. E în care: F este factor de pantă (constant).1 cm3 probă de analizat şi se adaugă.. Se utilizează o soluţie etalon a substanţei de dozat. astfel concentraţia de fosfor (mg/100 cm3) a probei analizate. soluţie de molibdat de amoniu. Factorul de pantă (F) se calculează înlocuind în relaţia (1) 192 valorile corespunzătoare pentru c şi E în cazul fiecărei probe. Cu ajutorul factorului de pantă F se poate afla direct concentraţia unui component chimic de dozat prin multiplicarea extincţiei (E) – citită la spectrofotometru şi care corespunde probei de analizat – cu valoarea calculată a factorului de panta F. ..se iau 0. Deci.. E – extincţia corespunzătoare unei concentraţii cunoscute înscrisă pe abscisă. soluţie reducătoare în proporţiile indicate în schema experimentală menţionată. din relaţia (2) rezultă: c=E·F (3) Exemplu: extincţia determinată pentru o probă de concentraţie necunoscută în fosfor este E = 0. ser sanguin) cu concentraţie necunoscută în fosfor. Deci. pentru domeniul de proporţionalitate (porţiunea dreaptă a curbei de etalonare) se poate scrie relaţia: c c1 c (1) = 2 = 3 . = 20 0.145 0. obţinându-se o dreaptă. soluţia având o concentraţie cunoscută.250 · 20 = 5 mg P/100 cm3. Utilizarea curbei de etalonare.. Concentraţia pentru proba analizată se obţine din relaţia: Ep (4) cp = × cet . concentraţia (c) va fi: c = E · F = 0.250... Se determină la spectrofotometru extincţia acestei soluţii (în anumite condiţii experimentale precizate pentru fiecare metodă) şi se compară cu extincţia probei în care se află substanţa de dozat de concentraţie necunoscută.valoarea extincţiei (E) se interpelează pe curba de etalonare şi se obţine. se utilizează valoarea factorului de pantă (F). care rezultă din curba de etalonare. Eet în care: 193 . = F (constant).. Pentru dozarea fosforului întro probă (de exemplu.. Procedeul cu soluţie etalon.. astfel.. . c – concentraţia componentului analizat înscrisă pe abscisă la care corespunde extincţia (E) înscrisă pe ordonată.. E1 E 2 E3 În consecinţă... Conform legii Lambert-Beer.. iar pe abscisă valorile concentraţiilor..după 5 minute se determină extincţia (E) în condiţiile descrise.200 (valoare). În acest caz. valori cu care s-a construit curba de etalonare. Factor de pantă (factor de proporţionalitate).

ml BIBLIOGRAFIE 1. 2002. – Chişinău: USM.I. Practicum de biochimie generală. Determinarea se efectuează la λ = 700 nm. 1991.. Duca Gh.1 - 0. Chimie analitică cantitativă.310 194 . – 398 p. – 291 p. – 1997. Grigorcea P. – 249 p. 2001.. scăzându-se valoarea extincţiei obţinută pentru proba martor. Titrimetrie. – 359 p. Exemplu. 13.310.. Lucrări practice. Tehnici de cercetare în biologia moleculară. Se presupune că pentru soluţia etalon (4 mg P%) s-a determinat E = 0.. Duca M. Kaloshian I. 2000. 5. – 264 p.. – Chişinău: USM. Haiduc I. –70 p. – Iaşi: Ion Ionescu de la Brad. o soluţie etalon cu o concentraţie de 4 mg P/100 cm3. – Chişinău. 15.. Gulea A. U.. – Cluj-Napoca.0 1 0. Popov M. Mucuţa A. Ciobanu V.. 0. Biotehnologiile viitorului. 1998.5 2.M.5 2. – Chişinău: USM. 195 Acid ascorbic Soluţie tampon Soluţie de molibdat de amoniu Soluţie cu concentraţie necunoscută în P Soluţie etalon (4 mg P %) Se omogenizează. 7.. Neamţu G. 1999. – Bucureşti: CERES. Reva V. ml Soluţie etalon..extincţia soluţiei etalon determinată la spectrofotometru. Biochimia vitaminelor şi hormonilor.I. Lucrări practice de chimie anorganică. – 277 p. Principiul reacţiei. 4. cet . ml Proba martor. Glijin A. –119 p. Electroforeza proteinelor şi polipeptidelor. Biochimie alimentară. însă. Cojocaru D. – 143 p. – Chişinău. Calcul.. – Iaşi. Dozarea fosforului prin procedeul cu soluţie etalon. 1996. 14.F. Manual. Lîsîi L. Ciobanu V.. Floca E.155.. Cobzac S. 2002. Ciornea E. cp = ×4 = 2 0. Artenie V. Tanase E.. Lucrări practice de biochimie. Kekady Nady L. Sîrghie I. Lucrări practice la cursul: Metode fizice de cercetare. iar pentru proba de concentraţie necunoscută în fosfor s-a determinat E = 0. 1999.C. Biochimie tehnologică: Lucrări de laborator.extincţia probei determinată la spectrofotometru. Universitatea Babeş-Bolyai. Bobcova S. 2. Concentraţia în fosfor se obţine astfel: 0. 2003. – 200 p..1 1 - După zece minute se citesc extincţiile (E) la spectrofotometru. – 112 p.. Biochimie generală: Lucrări de laborator. 8. 1993. Lucrări de analiză instrumentală.. – 541 p. – 140 p. Frenţui T. – Chişinău. Ivasi G. Eet . Strategia izolării şi purificării proteinelor. utilizând cuva cu d = l cm. Grigorcea P. reactivii şi condiţiile de determinare experimentală sânt similare cu cele indicate la construirea curbei de etalon. 11. – 185 p. – Chişinău: USM. Ep . – 125 p.. Ciobanu V. Cojocaru D.155 mg P/100 cm3.. – Chişinău: USM. Reva V.. 12. Grigorcea P.. 1981. Chetruş P. 3.S. Sandu I. 10.5 2.concentraţia soluţiei etalon. Revenco M. Se realizează următoarea schemă experimentală: Soluţii Proba analiză. – Cluj-Napoca.1 0. Reva V. 6. 9. – Iaşi: CORSON.0 1 0.cp este concentraţia substanţei de dozat. – Chişinău: CE USM. Milică C.. Mueller-Uri F. Cordoş E. Gladchi V. 1998.. Se utilizează. 1994.

1991. Эллиот У. – 240 с.-Петербургского университета.В. 1993. . 1988. 1996. – Москва: Агропромиздат. Алейникова Т. – 544 с. – 252 p.16. 23. Chimie analitică.. – 336 p. Ionescu E. Методы биохимического исследования растений / Под ред.. – Москва.. Рубцова Г. Şerban M. Досон Р. – Ленинград: Агропромиздат. 18. – 352 с.. Справочник биохимика. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.А.А. 1987. – Москва: Высшая школа. Методика полевого опыта (с основами статистической обработки результатов исследований). – 200 с. Câmpeanu G. – Chişinău. 20. 22. 21. Джонс К. Доспехов Б.P. Metode de laborator în biochimia animală. – 509 с. Ермакова А. Эллиот Д.. 17. – 430 с.. – Москва: Мир.И. Северина. Практикум по биохимии /Под ред С. 1989. 1985.И. – СПб: Издательство С. Г. 1991. Биохимия: руководство к практическим занятиям по биологической химии. Практикум по биохимии растений. Vasiliev V. 19.Л. Соловъева.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful