Universitatea de Vest „Vasile Goldis” Arad Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială Specializarea Pedagogia învățământului

Primar și Preșcolar

LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII (CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)

LECTOR UNIV. DR. SPERANȚA MILANCOVICI

1

I. Informatii generale despre curs Datele de identificare a cursului Titlul cursului: LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII Anul: I, Semestrul: I Tipul cursului: curs de specialitate/disciplina impusă Date de contact Titularul cursului: LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI Adresa: B-dul Praporgescu nr. 1-3, Arad e.mail m_speranta@yahoo.com II. Descrierea cursului Cursul LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII face parte dintre cursurile impuse studenţilor de la nivel de licenţă înscrişi la Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială, specializarea Pedagogia învățământulu i Primar și Preșcolar. În cadrul cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII se urmăreşte inițierea cursanților în elementele de bază ale disciplinei, diferite aspecte care țin de acest domeniu științific fiind reluate ulterior, pe parcursul anilor de studiu, la cursuri specializate. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a studenților, explicarea şi înţelegerea de către aceștia a problemelor specifice și caracterului foarte de actualitate al domeniului, în vederea formării unui corp de profesionişti, a însuşirii unui mod de gândire specializat şi formarea unui comportament profesional în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia în vigoare. III. Obiectivele cursului  Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor fundamentale din teoria literaturii  Cunoaşterea principalelor repere teoretice cu care specialistul în domeniu trebuie să opereze  Dezvoltarea din perspectivă practică şi teoretică a competenţelor profesionale  Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză  Asigurarea unui grad corespunzător de informare cursanţilor cu privire la dinamica domeniului IV. Structura cursului Subiectele abordate în cadrul cursului LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt grupate în 12 teme, după cum urmează: I. C U R E N T E L I T E R A R E II. ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI DE STRUCTURĂ ÎN TEXTELE NARATIVE III. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL DRAMATIC IV. GENUL LIRIC. ELEMENTE DE STRUCTURARE A TEXTULUI LIRIC V. Specificul literaturii pentru copii, genuri şi specii predilecte. Mitologia românească şi universală – izvor al literaturii pentru copii VI. Legenda - specie reprezentativă a literaturii pentru copii VII. BASMUL VIII. Povestea. Ion Creangă, poveşti nuvelistice şi animaliere XI. Povestiri şi schiţe I 2

X. Povestiri şi schiţe II XI. Dramaturgia pentru copii XII. POEZIA DESPRE NATURĂ ŞI COPILĂRIE V. Activitatile implicate de curs si strategii de studiu O bună însusire a cunostintelor în domeniu implică întâlniri faţă în faţă ale studentului cu titularul cursului şi cu tutorii, o comunicare activă prin intermediul Internetului, precum şi munca individuală. În calendarul cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt prevazute trei întâlniri cu tutorele cursului. Pe langa aceste întâlniri studentii pot solicita titularului cursului si tutorilor alte întâlniri directe în funcţie de programul de consultaţii al acestora, precum şi consultatii prin e-mail. La fel de importantă ca şi consultaţiile cu titularul cursului sau tutorii este munca individuală a fiecarui student. Se recomandă ca parcurgerea cursului sa fie dublată de consultarea bibliografiei obligatorii şi facultative. Rezolvarea temelor de reflecţie şi a sarcinilor prezentate pe parcursul fiecarui curs îl vor ajuta pe student sa verifice dacă a înţeles informaţiie prezentate în cadrul cursului şi le poate utiliza în aplicaţii practice. În cazul întâmpinarii unor dificultăţi în înţelegerea conceptelor, a teoriilor şi a exemplelor prezentate se recomandă studentului să ia legatura prin e-mail cu titularul cursului sau cu tutorii pentru a cere explicaţii sau bibliografie suplimentară. Materialele necesare pentru desfăşurarea consultaţiilor cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt: calcultor, videoproiector, materiale multiplicate pentru activităţile de seminar. VI. Modalitatile de evaluare si notare Verificarea gradului în care au fost însuşite cunoştinţele de la cursul de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII se va face atât printr-o evaluare pe parcurs, cât şi printr-un examen final. Pe parcursul întâlnirilor, precum şi la sfârşitul parcurgerii cursului, studentul va găsi exemple de subiecte şi sarcini similare celor pe care le va primi la evaluările pe parcurs şi la examenul final. Examenul final va consta într-un test care va combina verificarea teoretică a cunoştinţelor acumulate, cât şi posibilitatea practică a acestuia de a aplica aceste cunoştinţe teoretice la situaţii de fapt (50%). În cazul evaluărilor pe parcurs studenţii vor avea de răspuns unor teste pe parcursul întâlnirilor, teste similare testului final (10%). În cadrul activităţilor aplicative, se va nota implicarea activă a studentului în rezolvarea temelor propuse în cadrul întâlnirilor (10%). De asemenea, studentul va fi evaluat şi prin intermediul temelor de control, având de predat sarcini constând în realizarea unor teme propuse pe parcursul întâlnirilor (30%).

3

realiste şi parnasiene etc. Curentul literar presupune o nouă conştiinţă estetică caracterizată prin opţiuni tipologice identice sau apropiate. Esenţa doctrinei culturale a umanismului consta în considerarea omului ca fiin ţă cu valoare supremă şi promovarea idealului omului universal. fiinţă morală capabilă să descopere frumosul. La un moment dat. C U R E N T E L I T E R A R E Curentul literar este o manifestare literară. omenie) şi desemnează un curent cultural şi o mişcare spirituală apărută în Italia în secolul al XIV-lea. • Iubirea. care cerea sacrificarea individului din interesele statului. încrederea în sine şi ideea perfectibilităţii fiinţei umane.LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII Note de curs I. În portretul uman ei reunesc frumuseţea fizică şi cea morală. Data precisă a apariţiei unui curent literar nu se poate stabili cu exactitate. a cosmosului. caracterizată prin orientarea conştientă a unui grup de scriitori spre o nouă modalitate de expresie artistică. promovează idealul de frumuseţe fizică şi morală a omului. întrucât există întotdeauna o perioad ă de interferenţă în evuluţia fenomenului literar. având ca model operele din antichitate. umanismul redescoperă omul. 4 . care apare şi se dezvoltă într-o anumită perioadă a evolu ţiei literaturii. prin similitudini stilistice.. Scriitorii şi artiştii Renaşterii. gloria. o mişcare literară de o anumită amploare. antiteologică şi antiscolastică. superstiţiilor şi etatismului politic. după cum el nu domină. raţiunea şi cultura. spre o nouă exprimare a valorilor literare şi un nou gust estetic. În literatură. marile teme ale umanismului sunt: • Armonia dintre natură şi om. prin preferinţe tematice. În legătură cu această perioadă de interferenţă Adrian Marino în lucrarea intitulată „Dicţionar de idei literare” menţionează: „ Niciodată un curent nu ocupă singur ecranul unei singure epoci. clasice şi romantice. binele şi adevărul. dominând literatura şi întreaga cultură europeană până în secolul al XVII-lea.” Umanismul Termenul „umanism” provine de la latinescul „humanitas” (umanitate. prin studierea textelor antice redescoperă Antichitatea greco – latină. spirituală. în raport de competiţie sau colaborare. • Triumful raţiunii şi al virtu ţii. în exclusivitate. care a culminat cu epoca Renaşterii. formulate de obicei într-un program estetic. când caracteristicile a dou ă curente literare succesive coexistă în producţia literară a perioadei de evuluţie. în baza raţiunii sale poate să se cunoască pe sine şi poate cunoaşte universul prin studierea ştiin ţifică a naturii. Având la bază o doctrina filosofică anticlericală. etc. Se opune fanatismului religios. credinţa în libertate şi demnitatea umană. un singur teritoriu literar sau lingvistic şi adesea nici măcar o singură operă. într-o literatură constatăm coexistenţa şi convergenţa elementelor clasice şi baroce. care poate să se dezvolte liber. a planetei. fiin ţă individuală cu putere de autodeterminare.

Lope de Vega. artelor şi meseriilor” (ENCICLOPEDIA. pe culturalizarea şi „iluminarea” poporului. iluminismul optează pentru realizarea unei noi ordini sociale cu caracter antifeudal şi anticlerical în baza ideii egalităţii naturale a tuturor oamenilor. Miron Costin. Montesquieu. Reprezentanţi ai umanismului: În Italia: Francesco Petrarca. iar în literatura rusă Radişcev. Radu Popescu. În Franţa: Francois Rabelais. Tomasso Campanella. În Ţările de Jos: Erasmus de Rotterdam. Iluminismul românesc 5 . John Milton. Constantin Cantacuzino. realul devine principalul modelator pentru finalitatea frumosului artistic. Iluminismul Termenul „iluminism” provine din cuvântul italian „illuminismo” (Epoca Luminilor) şi desemnează un curent ideologic şi cultural paneuropean. Modelul spiritual al omului este unul al omului luminat. Lessing. Givanni Bocaccio. caracterul educativ şi cognitiv al operelor. Cel mai de seamă reprezentant al iluminismului italian este Metastasio . care se afirmă plenar în secolu al XVIII-lea. Ion Neculce. Ludovico Ariosto. mitropolitul şi poetul Dosoftei. Christopher Marlowe. Ca mişcare ideologică. pe ideea toleran ţei. Umanismul românesc Cel mai de seamă merit al umanismului românesc a fost promovarea ideii latinităţii limbii şi a poporului român. integrat în natura pe care o stăpâneşte raţional. Iluminismul se caracterizează prin cultul raţiunii şi al ştiin ţei eliberate de dogmatismul religios şi scolastic şi prin valorificarea realizărilor din epoca umanismului. adică acele spirite iluminate care au contribuit la realizarea marelui „Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor. Pico della Mirandola. Michel de Montaigne. Reprezentanţii de frunte ai umanismului românesc sunt: Nicolaus Olahus. Herder. Modelul social al iluminismului este eliberarea naţională şi emanciparea socială. Jean Jaques Rousseau. în primul rând. Torquato Tasso. Diderot. d Alambert. iar modelul literar are în vedere. În Spania şi Portugalia: Luis de Argote y Góngora. fondator al Bibliotecii Vaticanului. Miguel de Cervantes y Saavedra. Dimitrie Cantemir. Reprezentanţii AUFKLARUNGULUI german sunt Kant. Grigore Ureche. 1789). Modelul cultural vizează accesul tuturor oamenilor la fenomenele culturale. iar ideologia lansată de ei se numeşte ŞTURM UND DRANG (Furtună şi avânt). papa Nicolae al Vlea. Radu Greceanu. Fondatorii şi lansatorii ideologiei iluministe sunt erudiţii francezi Voltaire. eliberat de superstiţii şi fanatism religios. Francis Bacon. Nicolo Machiavelli. În Anglia: Thomas Morus. iar frumosul este o însuşire a lucrurilor percepută cu ajutorul simţurilor umane. William Shakespeare. Schiller şi Goethe.În artă. arta este o reproducere a naturii.

b. . cunoscută sub numele Şcoala Ardeleană. Prin extensie. c. Programe estetice . Ion Heliade Rădulescu. perioadele sale de glorie. apolinicul. echilibrului şi clarităţii stilului operelor: .” . sublimul.Clasicismul propunea urmărirea unui ideal. care însemnaă perfect. Ion-Budai Deleanu (autorul epopeii satirice „Ţiganiada”) luptă pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania. termenul denumeşte valoarea canonică a unei opere. ai cărei reprezentanţi de frunte Samuel Micu Klein.Cu sensul de curent literar denumeşte acea orientare ap ărută în Fran ţa în secolul al XVI-XVII-lea. . în primul rând. Gheorghe Şincai. a unui scriitor. care îşi propunea revigorarea modelului estetic şi uman al Antichităţii greco-latine.Nicolas Boileau a formulat programul estic al clasicismului şi opta pentru afirmarea valorii raţionale. cultivarea ordinii.Izvoarele artei sunt: • miturile antice. Iancu Văcărescu.. a unei epoci în literatură şi în artă sau. . prin elevaţia subiectului. frumosul. echilibrului şi simetriei. cum spune Adrian Marino „apogeul oricărei literaturi.Programul estetic al clasicismului se bazează pe „Poetica” lui Aristotel.Iluminismul românesc este reprezentat. comicul. disciplinarea imaginaţiei şi a sensibilităţii. Cuvântul se utilizează cu două sensuri: .Creaţia este înţeleasă ca un joc al minţii şi al bunului-gust. morale şi estetice a artei în versuri ca: „Iub iţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire / Din ea lua ţi frumosul şi-a artei strălucire. prin finalitatea etică şi mesajul umanist al operelor. • natura bucolică. • realitate ideală.Conceptul „mimesis” în „Poetica” lui Aristotel este înţeles ca „imitaţia artistică a elementelor lumii obiective [.” .Categoriile estetice preferate sunt: tragicul.] în limitele verosimilului şi ale necesarului.Clasicismul era expresia cultului pentru perfecţiunea formei operelor realizate prin legile armoniei. prin puritatea genurilor şi speciilor literare. 6 . de prim rang. de mişcarea ideologică din Transilvania. George Bariţiu. inspirată de muze. Modele estetice şi culturale . demn de urmat. Clasicismul a. Alţi reprezentanţi ai iluminismului românesc sunt: în Muntenia Dinicu Golescu. Semnificaţiile conceptului Termenul „clasicism” provine de la latinescul „classicus”. Petru Maior. • istoria Antichităţii. în Moldova Ghorghe Asachi şi Mihail Kogâlniceanu.Un sens general ce însemna cândva „ceea ce aparţine lumii şi culturii antice greco-latine”.” ..

era erou şi în ţelept în acelaşi timp. poezia bucolică. oda. genuri şi specii . V. Călinescu era „utopia unui om perfect. aristorcratul. satire.Personajele clasice sunt tipologice. 7 . Elemente ale clasicismului apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în creaţiile lui Ion-Budai Deleanu (Ţiganiada). intrigantul. artele poetice. sacrificiul.Curent artistic apărut la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea în Franţa. . etc. poeme romantice). epistola. melancolică şi elegiac-meditativă. cartezian. epigrama.Modelul estetic: operă închisă. În secolul al XIX-lea eşemente de clasicism apar concomitent cu elemente romantice în operele lui Ion Heliade Rădulescu. tendinţă de interiorizare şi subiectivism. Clasicismul românesc În istoria literaturii române nu avem un curent al clasicismului conturat distinct. Alecsandri (comediile clasice din ciclul Chiriţelor şi dramele istorice) şi Grigore Alexandrescu (fabule.În sens general. Semnificaţiile conceptului Termenul „romantism” provine de la cuvântul francez „romantisme” şi are dou ă accepţiuni: . exprimă o stare de spirit. omul moral. avarul. Germania. bazată pe rigoarea formei. în construcţia lor se accentuează aspectul general-uman. ipocritul.Modelul lumii: univers stabil. iar cea preferată de comedie este avarul şi ipocritul. . a genurilor şi speciilor literare. Romantismul a. loialitatea. natura ca decor. dar plate. statice.. În secolul al XIX-lea a devenit primul curent de anvergură universală. Şi-a făcut simţită influenţa în literatură. . Costache Conachi şi ale poeţilor Văcăreşti.Genurile şi speciile cultivate de scriitorii clasicişti sunt: tragedia şi comedia construite pe principiul celor trei unităţi (loc. timp. .Modelul uman promovat de clasicism în concepţia lui G. epopeea. Elemente structurale. natura umană (cu toate aspectele ei) este tema principală a teatrului clasic. e. o natură umană visătoare. idila. dialogurile didactice şi moralizatoare. era o fiinţă morală şi raţională. acţiune). Anglia. perfect structurată. coerent şi geocentric. eroul. epistole. satira. geneză biblică formulată după modelul filosofic platonician şi raţionalist.Temele şi motivele preferate sunt: iubirea şi datoria. d. fabula. armonios. pictură şi muzică. o atitudine general-umană care se caracterizează prin sensibilitate. tipologia preferată de tragedie este eroul şi înţeleptul. Romantismul a apărut ca reacţie împotriva raţionalismului promovat de clasicism şi împotriva constrângerilor formale şi stilistice ale clasicismului. . deci canonic”.

timpul bivalent. iar pasiunea era asupra raţionalului. istoria. Hyperion. . oniricul. un complex de reprezentări căruie nu îi corespunde niciun conţinut exterior real” (C. visător şi dilematic. genuri şi specii . Călinescu) în care eul este suprapersonalizat.Izvoarele artei sunt: mituri cosmogonice. pastelul).Personajul romantic. cele mai frecvente atitudini şi ipostaze umane sunt geniul. eliberată de constrângeri formale. fantezia creatoare. îndrăgostit – este sentimental. . cosmogonia şi apocatastaza. stil original. istoria naţională. a sensibilităţii. inadaptabilul.Se caracterizează prin crearea unor modele deschise. natura primordială (cosmică şi telu rică). destinul omului de geniu în societate. răzvrătitul.Conceptul creativ cu care operează romantismul este „phantasia”. Lucifer. în care limitele dintre genuri şi specii dispar. folclorul.Genurile şi speciile preferate de romantici sunt: drama.Categorii estetice promovate: frumosul. predilecţia pentru forme contrastive şi imprevizibile.Primul program estetic al romantismului a fost formulat de Victor Hugo în prefaţa dramei „Cromwell” în anul 1827. nostalgia absolutului.Prin modelul uman promovat se realizează „utopia unui om excepţional” (G. al inspiraţiei şi se realizează prin viziune şi proiecţie onirice. visătorul.Estetica romantică promova ideea abolirii tuturor constrângerilor formale şi stilistice clasice d in artă. Romantismul românesc 8 .” e.b. se simte neînţeles de ceilalţi. Prometeu. proza sentimentală. . c. Modele estetice şi culturale . izvoarele. demon. fantasticul. . nuvela şi romanul istoric. .Model estetic: operă deschisă.Motivele cele mai frecvente sunt: motivul astral şi cel nocturn. . interiorizat.Primatul era de partea sentimentelor şi sensibilităţii. lupta pentru libertatea deplină de creaţie. floarea albastră. înger. indiferent de ipostaza lui în care apare – geniu. diversitatea subiectului realizat prin eroi atipici. Sunt „eroi excepţionali în situaţii excepţionale” despre care Tudor Vianu spune că „firile hamletiene şi faustice sunt cele mai reprezentative ale romantismului. lacul. natura. timpul. .Temele preferate de romantici sunt: iubirea. . fin ţând în sfera imaginaţiei. Elemente structurale. codrul . a infinitului. condiţia umană (viaţa şi moartea). . este un inadaptabil. dionisiacul. urâtul. lirica eului ( elegia. grotescul. d. „o idee-forţă.Creaţia este un produs al imaginaţiei scriitorului. . . meditaţia. reveria. poemul filosofic. excepţionali. marea. Jung). în care genurile şi speciile se întrepătrund. Programe estetice .

parnasianismului şi naturalismului şi cultivă o „poezie a sensibilităţii pure”. Prin semnificaţia sa artistică. Alecu Russo. b. „Poezia viitorului”. Romantismul paşoptist (care după opinia lui Nicolae Manolescu este „cuprins între Cârlova care-şi publică în Curierul românesc din 1830 primele poezii şi Eminescu. stări afective. a intuiţiilor primordiale. semănăto rismul. symbolisme”. 2. Programul estetic al simbolismului Programul estetic al simbolismului a fost formulat de către poetul francez Jean Moréas în anul 1886 şi se bazează pe concepţiile lui Charles Baudelaire privind corespondenţele existente între diferitele elemente disparate ale universului şi pe ideile filosofice ale lui Nietzsche. A apărut ca o reacţie împotriva romantismului. Dimitrie Bolintineanu. simbolismul se bazează pe muzicalitatea formei sonore a cuvintelor şi pe capacitatea lor de a sugera trăiri interioare difuze. Alexandru Macedonski. 3. În cadrul romantismului românesc putem distinge următoarele trei etape: 1. ai individualismului şi decadenţei morale. poeţii simbolişti aspiră spre recuperarea sensibilităţii umane. Contestatari ai tehnicismului şi degradării valorilor spirituale . „Despre poezie”. Romantismul eminescian reprezintă apogeul romantismului românesc. Reprezentanţii acestei etape sunt George Coşbuc. simbolism” au p ătruns în literatura română prin filieră franceză de le cuvintele „symbol. Canonul estetic simbolist Poeţii simbolişti au creat un limbaj poetic nou prin: 9 . Octavian Goga. cum spunea poetul şi ideologul francez al simbolismului.Prin romantism literatura română realizează un prim moment de sincronizare cu literatura europeană. având în ambele limbi semnificaţia „semn de recunoaştere. concepte.” În sens general. vasile Alecsandri. iar fiinţa poate intra într-o rezonanţă muzicală cu lumea invizibilelor corespondenţe. a percepţiilor sinestezice prin care poate fi revelată „analogia universală”. inefabile. aspiraţie spre independenţă şi unitate naţională şi este reprezentat de Grigore Alexandrescu. Costache Negruzzi. Ca realizare artistică a poeziei. Jean Moréas. Romantismul posteminescian coexistă cu realismul. poporanismul simbolismul (sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea) şi poartă semnele epigonismului eminescian. Anglia. în muzică şi în pictură. debutant la Familia orădeană în 1866”) se caracterizează prin elanul patriotic. Spania şi Rusia. „ Arta versului”. a unei relaţii logice sau convenţionale să exprime în mod indirect idei. noţiuni. Începuturile simbolismului trebuie căutate în literatura sfârşitului secolului al XIX-lea în Franţa. simbolismul denumeşte curentul artistic care s-a materializat în literatură. Simbolismul Termenii „simbol. c. cuvinte care provin din limba greacă de la „symbolon” şi de la latinescul „symbolum”. În literatura română primele teoretizări programatice ale simbolismului apar la Alexandru Macedonski în studiile: „Despre logica poeziei”. termenul „simbolism” denotă capacitatea unui element particular (figural sau nonfigural) ca în baza unei analogii. Alexandru Vlahuţă. manifestându-se într-un registru estetic diversificat. Germania. Mihail Kogâlniceanu.

prin căutarea cuvântului aluziv cu virtu ţi eufonice. estompate prin tehnica clarobscurului. violetul simbolizează melancolia. La Bacovia. a rimei. .Noutatea limbajului poetic se întemeiază pe tehnica sugestiei care generează „bucuria de a ghici încetul cu încetul. fanfara – monotonia. „arta de a evoca idei”. . verdele crud şi albastrul simbolizează nevroza. În legătură cu această ultimă coresponden ţă. precum în pictura impresioniştilor Degas. a repetiţiilor creează armonii imitative. Renoir. a sunetelor fără un con ţinut semantic. . Verlaine spunând „Muzica. Bacovia conferă instumentelor muzicale rolul de sugera stări sufleteşti: vioara şi clavirul – melancolia. Simbolul devine un semn prin care se sugerează existentul. violina şi flautul – nevroza. Simbolismul românesc Simbolismul românesc este primul curent sincron cu cel european şi nu a fost o 10 . culoare. înainte de orice / Muzică mereu şi totdeauna” intenţiona recuperarea stării originare a poeziei-cântec. Debussy şi Ravel fiind foarte apreciaţi de simbolişti. Ion Minulescu evoca în poezia „Romanţe pentru mai târziu” „wagneriene motive”. sunet se-ngână şi-şi răspund . prin versul liber. Mallarmé. se realizează prin ambiguizrea enun ţului. nici mai puţin decât arta muzicii. a sugera obiectul. Mallarmé afirma că „poezia nu e decât muzică prin excelenţă”. între universul exterior şi cel interior. un analogon al realităţii sensibile şi suprasensibile. îşi pierde funcţia de concretizare. a unui sentiment pe care o îndeplinea în poezia clasică. Charles Baudelaire spunea: „ Ca noaptea sau lumina. de limpezire a unei idei abstracte. fără hotare. adânc. spaţiile simboliste repetă monoton un model de existenţă sau lipsa de contur a unor spaţii existenţiale. Conform acestui principiu estetic. În legătură cu muzicalitatea versurilor Macedonski spunea că „ arta versurilor nu este nici mai mult. . între existenţa obiectuală şi cea ideală . Cezanne. Sugestia. un element de „corespundere” între planul exterior şi cel interior.Noutatea viziunii poetice bazate pe principiul corespondenţelor. prin „opriri multiple şi mobile” (J. Monet.Focalizarea imaginarului poetic pe un simbol multisemnificativ prin exploatarea resurselor polisemantice ale cuvintelor. Jean Moréas menţiona: „Fenomenele concrete sunt simple aparenţe sensibile destinate a reprezenta afinităţile lor ezoterice cu Ideile primordiale”. a laitmotivelor. romantică sau parnasiană. a figurilor de stil.Exploatarea valorii muzicale a cuvintelor. .Moréas).” Această imagine sinestezică de tipul „aud iţiei colorate” este surprinsă şi de Macedonski care definea poezia viitorului ca „muzică şi imagine”. între diverse elemente ale lumii fizice şi 2. Pentru că simbolul nu are un conţinut semantic explicit.. / Parfum. compozitorii Wagner. a ritmului. iată visul nostru” – spunea St. „universala analogie” poate fi revelată printr-o dublă reţea de corespondenţe: 1. a pauzelor.Inova ţia prozodică a simboliştilor urmăreşte exprimarea ritmului interior printr-o „dezordine savant orchestrată” a versului. de exemplu. Noul model de versificaţie se bazează pe înlocuirea accentelor de intensitate cu accente afective care provo acă dislocarea versului tradiţional şi eliberează versul de constrângerile ritmului şi ale rimei.” .Cultivarea imaginilor vagi prin utilizarea culorilor difuze.Surprinderea complexităţii lumii prin percepţie sinestezică este un procedeu simbolist.

Dickens. a thnicii”. a apărut şi s-a cristalizat în Franţa ân secolul al XIX-lea. antisemănătorist şi antipoporanist. 1. obiectiv realitatea contemporană nu înseamnă în 11 . Prima etapă (1880-1904): este perioada teoretizărilor şi a experimentelor. 1916) coincide cu declinul curentului concurat de mişcări avangardiste. „În grădină” de Dimitrie Anghel. care prin filiera franceză „réalisme” (realism) a p ătruns în literatura universală şi în cea română. care considera simbolismul o emblemă a vieţii moderne. în jurul revistei „Viaţa nouă” (1905 – 1925) condusă de Ovid Densusianu. Flaubert. Realismul a. cu semnificaţia lui artistică în literatură şi pictură. realismul înseamn ă crearea unor imagini artistice ficţionale pornind de la realităţile vieţii. Semnificaţiile conceptului în literatură Termenul „realism” provine din latinescul „realis” (realitate). reactualizând conceptul de „mimesis” al Antichităţii greceşti cu sensul de „redactare exactă. cum se afirma în revista „La Réalisme” (1856 – 1857). După opinia lui Balzac „romancierul va trebui să zugrăvească societatea aşa cum e ea. Dostoievski. sinceră a mediului social. ci într-un spirit de obiectivitate cât de perfect posibil şi indiferent faţă de protestele publicului. de modernism.” Alături de Balzac. epigonismul eminescian şi idilismul rustic promovat de semănăto rişti. În sens general. a oraşului. a epocii în care trăim”. „Simbolismul românesc va avea un caracter contradictoriu: pe de o parte el va redescoperi poezia de atitudine particulară în faţa lumii. cum sunt Stendhal. pe de alta va asculta apelurile epocii moderne şi va deveni o poezie a civilizaţiei. „Fecioare în alb” de Ştefan Petică. Macedonski se ridică împotriva academismului junimist.Inten ţia de a oglindi veridic. cu întreruperi) şi în jurul cenaclului lui A. 2. Tolstoi. tot aşa cum cel romantic le-a fost impus artiştilor de la 1830. A treia etapă (1914 – 1920) este perioada cea mai controversată. consideraţi primii teoreticeni ai realismului.” Curentul realism. Etapa a doua (1908 – 1914 ) – perioad ă de afirmare a simbolismului autohtonizat. Termenul a fost adaptat în artă de către pictorul francez G. înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine. Courbet. Ion Pillat. fondată de Jules Champfleury şi Luis Duranty. care spunea: „ Titlul de realist mi-a fost impus. Ch. pentru că perioada de apogeu al simbolismului românesc realizat prin George Bacovia (Plumb. ca reacţie împotriva romantismului. spunea N. ci o atitudine estetică modernă prin care poeţii încercau să dep ăşească romantismul minor.simplă imitaţie a şcolii simboliste franceze. Gruparea formată în jurul revistei „Literatorul” (1880 – 1919. Tudor Arghezi. Trăsături definitorii ale realismului . 3. realismul este reprezentat în literatura universală de prozatori de prima mărime. Este interesant de remarcat faptul că unii poeţi care au debutat sub auspiciile simbolismului ulterior s-au orientat spre alte orizonturi estetice. b. Thackeray. fără să caute s-o idealizeze. completă. împotriva retorismului romantic posteminescian prin creaţii ca „Excelsior” de Macedonski. cum este în cazul lui Tristan Tzara. Manolescu. ca mod de a crea un univers privilegiat. Maupassant. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei etape este Ion Minulescu prin volumul său „Romanţe pentru mai târziu” (1908). Esenţa realismului e negarea idealului şi a tot ce decurge de aici.

ceea ce evită accentuarea unui singur punct de vedere). dar şi prin aplicarea unor idei teoretice din sfera sociologiei. Ioan 12 . Observarea directă a personajelor vizează raportul dintre om şi mediul natural. descriere posibilă după observarea atentă a moravurilor societăţii. Ion Creangă. a analizei psihologice a personajelor.” Realismul în literatura română Particularităţi ale realismului în literatura română: . fiziologiei şi /sau a medicinii. Balzac inten ţiona să creeze „istoria moravurilor societăţii contemporane. intenţia de a prezenta existen ţele modeste şi râul cotidian. în fapt. Portreul realist este adesea centrat pe o trăsătură morală dominantă (personaje caracter) sau pe defecte ereditare (care va găsi o dezvoltare ulterioară la naturalişti).Reprezentan ţi ai realismului românesc: Nicolae Filimon. social şi istoric în care acesta trăieşte.” Canonul realist al structurilor narative se realizează la scriitorii realişti prin utilizarea persoanei a III-a (heterodiegetică). dramele mărunte şi marile tragedii colective. apoi. prin construcţia discursului tipic realistă (persoana a treia. printr-o autentică recuparare. continuând cu perioada marilor clasici şi atingându -şi apogeul în perioada interbelică. binele şi râul societăţii). ca manifestare a neorealismului din perioada „obsedantului deceniu”. printr-o unitate de compoziţie (progresie logică. esenţializarea şi semnificarea lor pe coordonatele unei logici riguroase care.- - - - - concepţia estetică a realiştilor reprezentarea exhaustivă a adevărului. în revista „La Réalisme” se cerea: „Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă. .Lipsa unui program estetic bine conturat şi a unei grupări scriitoriceşti care să promoveze idologiile noi. prin focalizarea difuză (perspectiva narativă omniscientă a autorului alternează cu perspectiva unor personaje. a imperfectului şi a perfectului simplu cu precădere (naraţiune ulterioară). Maupassant afirma în legătură cu această tendin ţă că „Am ajuns la concluzia că Realiştii talentaţi ar trebui să se numească mai degrabă Iluzionişti. realism psihologic de factură mitică) începând cu perioada paşoptistă. îi caracterizează pe scriitorii realişti. timpul trecut în alternan ţă cu cel prezent).Coexistenţa diverselor formule estetice de-a lungul dezvoltării fenomenului literar românesc (realism de factură populară. În legătură cu stilul realist.” Crearea iluziei autenticităţii se realizează disimularea codurilor specifice scrierii: prin estomparea planului naratorului (narator obiectiv). verosimile. făcând parte din toate categoriile sociale. simetria şi circularitatea acţiunii. . În acest sens descrierea mediului social din care provin protagoniştii a devenit un imperativ al scriitorilor realişti.În perioada de după cel de-al II-lea Război Mondial se manifestă ca „realism socialist”. Dezvoltarea artei portretului duce la crearea unor tipologii de personaje. de multe ori chiar dur. lipseşte realităţii. pentru ca toţi să o poată înţelege. prin alternarea discursului naratorului cu cel al personajelor (de aici diversitatea registrelor stilistice în funcţie de diferenţierea socială a eroilor). . intenţia de a surprinde particularul şi general-umanul. ci „decuparea” unor „felii de viaţă” semnificative. anticalofil. realism obiectiv. Documentarea riguroa să constituie o altă preocupare a realiştilor. cronologică a acţiunii. Cultivarea unui stil sobru. ordonarea acestora.

Finalul închis. .Nara ţiunea este realizată cu precădere heterodiegetic. • Tipul arivistului. conflictele se rezolvă în deznodământul acţiunii. • Tipul avarului. sunt prezentate într-un continuu proces de devenire sub presiunea relaţiilor sociale. cămătar. burghezi. familiale. . d. evenimente neobişnuite şi evenimente banale. . prin prezenţa diriguitoare a naratorului omniscient.Reperele temporale şi spa ţiale în care acţiunea se desfăşo ară pot fi identificate geografic şi istoric..Descrierea se intercalează în / între episoadele narative. • tipologii şi comportamente umane. • Tipul idealistului. Specificul structurilor narative ale operelor realiste . • Tipul aristocratului. . Liviu Rebreanu. paternitatea. • Tipul arieratului. Personajul realist . sporesc caracterul real al operei. de exemplu. existente).Textul realist are coerenţa asigurată prin structura canonică a subiectului: momentele firului epic se succed în ordine cronologică. . etc. . prin gradaţii tensionale şi prin scene-pereche care apar în operă. • În „Comedia umană” a lui Balzac. reprezintă incipitul „in media res” al romanului următor. religioase. prin vocea unui narator omniscient. etc. iar dialogul creează iluzia realităţii şi aduce diversitate stilistică. iar inserarea unor evenimente care pot fi atestate documentar. I. morale şi materiale. George Călinescu. Caragiale.. • relaţia dintre individ şi grupul social din care acesta face parte. aristocraţi. . . adică o secven ţă dialogată sau o referire la un eveniment anterior deschide opera. economice. juridice. prezent în romanele ciclice.Sunt prezentate destine individuale. temele preferate sunt: parvenirea.L. Marin Preda. în limitele verosimilităţii. de cele mai multe ori eşecul constituie tema 13 . viaţa micii/marii burghezii. contemporană.Se creează tipologii de personaje: • Tipul parvenitului: bancher. moştenirea. de cal mai mare interes bucurându-se: • existenţa socială şi istorică. „in media res”. • Tipul micului funcţionar.Incipitul operei ignoră ruptura dintre realitate şi ficţiune prin forme variate: descriptiv (prin surprinderea cadrului unei lumi deja cunoscute. se realizează frecvent prin reularea cadrului iniţial. etc. . ţărani. negustor.Personajele sunt complexe. soldaţi.Personajele aparţin unor diverse categorii sociale: intelectuali.Temele şi problematica operelor realiste sunt „decupate” din realitatea imediată. c.Slavici. la persoana a treia. final deschis. . • valori civice. etc.Subiectul şi acţiunea reunesc. politice.

care a apărut în anul 1921 la Cluj şi. Philippide. a ortodoxismului şi a primitivismului rural.Restorule interioare ale personajelor sunt surprinse pe diferite căi: din unghiul de vedere al naratorului omniscient (observaţie / analiză psihologică). Principiul primordial al tradiţionalismului interbelic era afirmarea specificului 14 . poporanismului şi simbolismului. caracterizare prin acţiunea personajulor. apoi. grupări Sensul specializat al tradiţionalismului denotă curentul literar interbelic format în jurul revistei GÂNDIREA. Cezar Petrescu – fondatori. a. din perspectiva intern ă a personajului (monolog interior (introspecţie) / exterior). şi cultura Occidentului. din perspectiva altor eroi. numai că acesta se îndreaptă împotriva tendinţelor şi valorilor moderne ce aduc eroziunea şi chiar dezagregarea „vechiului”. Programe estetice. Doctrina tradiţionalismului interbelic este formulată de către Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” publicat în revista „Gândirea” în anul 1929. pentru că preţuieşte şi apără tradiţia. caracterul ţărănesc şi patriarhal al civilizaţiei noastre se opune caracterului industrial şi urban al civilizaţiei apusene. în perioada interbelică polemica centrală o constituie cea dintre tradiţionalism şi modernism. înţeleasă ca o sumă de valori expuse pericolului alterării şi degradării. dar n-a avut cerul spiritualităţii româneşti. noi vedem arcuindu-se coviltirul de aur al bisericii ortodexe” – spunea Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei”.Tehnicile de caracterizare sunt multiple: tehnicilor clasice de caracterizare (caracterizare directă de către autor. una profund greşită. iar curentul a evoluat către absolutizarea autohtonismului spiritualizat. Al. Tradiţionalismul îşi include explicaţie în propriul nume. prin monologul interior şi/sau exterior. reviste. Mateiu Caragiale. Vasile Voiculescu – adepţi ai curentului la început) au depăşit aceste principii retrograde. „Semănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc. Tradiţionalismul nu exclude spiritul critic. la Bucureşti. precum: descrierea mediului social. descrierea vestimentaţiei. în special . . cu exagerări şi extremisme de ambele părţi. Tudor Vianu. şi cea tradiţionalistă. detalii de ordin biologic şi/sau ereditar. de care aparţinem. şi cea modernistă. de care am fost atraşi: spiritul dionisiac al dacilor învinşi se opune spiritului apolinic al Romei cuceritoare. fizionomia şi psihologia personajelor. gesticulaţia şi mimica personajelor. etc. Gib Mihăescu. iar ortodoxia orientală (axa doctrinei gândiriste) este contrapusă catolicismului occidental. Datorită acestor principii extremiste. ambele orientări literare. Lucian Blaga. mulţi dintre adepţii iniţiali ai tradiţionalismului ( Adrian Maniu. caracterizare de către un alt personaj. Proclamă spiritualizarea tradiţiei (istoria naţională. De fapt. . Ion Pillat. îşi trag o mare parte a substanţei lor din lupta uneia împotriva alteia.centrală în care este surprins protagonistul. folclorul) prin accentuarea sentimentului şi trăirii religioase. spre cea franceză. Tradiţionalismul Dacă înainte de Primul Război Mondial principalele polemici literare gravitau în jurul semănătorismului. Orientarea culturii române spre Occident.) Balzac a ad ăugat noi procedee de caracterizare. prin stilul direct şi / sau indirect liber. prin limbajul lor. din punctul său de vedere. Nichifor Crainic găseşte numai diferen ţe şi linii de ruptură între cultura Orientului. a exteriorului şi interiorului casei în care trăieşte personajul. stereotipia verbală şi/sau ticul nervos. prin recunoaşterea exclusivă a valorilor ortodoxe.[…] Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul. Gândirismul are ca premise principiile semănătorismului pe care le dep ăşeşte însă. Tudor Arghezi. este.

. Particularităţi ale oprelor tradiţionaliste Poezia tradiţionalistă se caracterizează prin: . între anii 1920 – 1935. etc. În articolul – program al acestei reviste Garabet Ibrăileanu pledează pentru menţinerea specificului naţional în literatură şi considera „deviaţiuni” experimentele avangardiste din epocă. etc. fiul risipitor. Tradiţionalismul lupta cu vehemenţă împotriva tendinţelor şi valorilor occidentaliste. . raţionalismul sunt considerate expresii ale „râului veacului”şi acceptă doar idealizarea civilizaţiei rustice şi convertirea în mit a istoriei. a datoriei faţă de comunitate. a înstrăin ării. Principiile tradiţionalismului interbelic sunt susţinute şi de revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ. . arhaizant şi pe un registru stilistic liturgic.Tipologie specifică concretizată într-o lirică religioasă. ispitirea cuplului adamic. iar perspectiva narativă este unilaterală: cea a naratorului.Construcţie narativă închisă. bucolic. pastorale (semănatul. poezie bucolică şi panteistă. .Idealizarea modelului uman rustic prin ţăranul. apoi la Bucureşti. Semnificaţiile conceptului 15 . a trăsăturilor etnice care particularizează poporul român. editată la Iaşi în 1906.Construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial rustic. poezie chtoniană (elogiul energiilor germinative ale pământului). .Modelul de versificaţie preferat este cel clasic. Particularităţi ale prozei tradiţionaliste: . poezie de inspiraţie mitică şi de sensibilitate metafizică. . transhuman ţa) şi de scene religioase (Naşterea Pruncului Sfânt. concretizat în „plai natal” sacralizat şi umanizat. Modernismul a. Etnicismul conceptual promovat de tradiţionalişti era criteriu unic de validare a valorilor artistice. motive literare legate de rituri şi mituri agrare. păstorul ca „homo religiosus” român. destinul hristic.Prezenţa unor simboluri selectate din planul naturii şi din scenele biblice. civilizaţia industrială.Nara ţiunea este heterodiegetică (la persoana a III-a). naratorul este omniscient.. spaţiu – matrice a românismului.Temele au frecvent o dominantă morală şi sunt inspirate din universul existenţial rustic şi pastoral: tema întoarcerii la vatră. . .naţional.Este cultvată proza de observaţie socială şi de problematică morală. îngerul. .Idealizarea modelului existenţial arhaic concretizat în comunitatea rustică şi în civilizaţia pastorală ca aspecte ocrotitoare ale valorilor creştin-ortodoxe.Limbajul poetic bazat pe revigorarea unui limbaj popular. b. cu final moralizator. fir epic linear.).

La Eugen Lovinescu această acceptare a valorilor culturii europene nu înseamnă o imitaţie servilă. • După implementarea formelor noi prin imitaţie. • Poezie existenţială – condiţia umană. Cenaclul a funcţionat între anii 1919 – 1947. Lovinescu porneşte de la ideea existenţei unui spirit al veacului. în cele două opere principale ale sale. având importanţa pe care a avut-o „Junimea” în secolul trecut. a tematicii (existenţa citadină. grupări . o personalitate de ţinută academică impresionantă. Anton Holban. Pompiliu Constantinescu. termenul „modernism” denotă tendinţa de înnoire specifică spiritului uman. care conţine trăsăturile specifice ale societăţii care l-a adoptat. În formularea acestor principii estetice. se creează un fond propriu. Această influenţă se realizează în doi timpi: • În prima etapă. b. c. reviste. de meditaţie estetică – arte poetice. În literatură conceptul defineşte o mişcare amplă care cuprinde toate manifestările postromantice care se înscriu sub semnul unui „principiu de progres” (Eugen Lovinescu). care poate fi explicat prin doi factori: factori materiali şi factori morali. 16 . imprimă un ritm de dezvoltare sincronică. etc. Hortensia Papadat-Bengescu. dar suferă lipsuri cînd este extinsă la nivelul întregii societăţi. prin care se creează un produs inexistent până atunci. omniscienţa naratorului. George Călinescu. Sensul restrâns al conceptului defineşte curentul literar apărut şi dezvoltat în climatul literar efervescent de după Primul Război Mondial. Adepţi ai modernismului lovinescian sunt: Ion Barbu. subteranul sufletesc al personajelor şi analiza acestora). prin teoria sincronismului Lovinescu înţelege sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului”. „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane” îşi încheagă un sistem teoretic compus din idei moderniste. ci prin acceptarea schimbului de valori al elementelor ce oferă noutate şi modernitate fenomenului literar el intenţiona o integrare a literaturii române în evoluţia artei europene. Dacă există decalaje în dezvoltarea civilizaţiilor. prin imitaţii se adoptă formele noi ale civilizaţiei superioare. Camil Petrescu. acesta având trăsături inedite. Eugen Lovinescu. nemaiîntâlnite până la apariţia fenomenului celui nou. Programe estetice. având ca punct focalizator cenaclul şi revista SBURĂTORUL. care explică viaţa socială ca rezultat al interacţiunilor reacţiilor sufleteşti ale indivizilor. Această teorie a imitaţiei a fost preluată de la psihologul şi sociologul francez GABRIEL TARDE. mentorul spiritual fiind Eugen Lovinescu. Vladimir Streinu.În cadrul poeziei moderniste întâlnim următoarea tipologie de poezie: • Poezia filosofică. pentru că neglijează alţi factori ce acţionează asupra societăţii. dilemele omului modern. cronologia evenimentelor. Teoria imitaţiei poate fi justificată la nivelul individului când imitaţia are un rol hotărâtor.În sens larg. Particularităţi ale operelor moderniste . iar revista între anii 1919-1922 şi 1926-1927. a formulelor estetice (abandonarea formulelor tradiţionale de narare.Centrul de iradiere al direcţiei moderniste în literatura română a fost cenaclul şi revista SBURĂTORUL conduse de Eugen Lovinescu. poetica urâtului existenţial.). de exemplu). care imprimă un proces de omogenizare civilizaţiilor. fără discernământ. cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai dezvoltate. pentru care sunt necasare mutaţii în sfera problematicii (problema intelectualului. Astfel.

1997. inedite (Blaga.• Poezia ermetică. Editura Dacia.. Goia. • Ambiguizarea deliberată a discursului poetic prin nedeterminarea referentului. II. cu metonimia (Ion Barbu). cu referinţe din sfera culturii. V. .Canonul modernităţii impune formule estetice moderne: persoana întâi narativă.. vol. vol. • Utilizarea unor termeni liturgici cu sensuri laice (Arghezi. analiza conştientului şi a subconştientului. Literatura pentru copii şi tineret. Barbu) şi din sfera matematicii. 1982. pe simboluri cultural – filosofice şi ştiinţifice. discontinuitatea narativă. Cluj-Napoca.Proza modernistă impune în literatura română mutaţii la nivelul problematicii operelor. prin tehnica sugestiei sau „ermetizarea” textului. apoetici (Arghezi). III. Arghezi. Chişinău.Temele sunt orientate spre universul citadin şi spre resorturiloe interoare ale persoanajelor. • Crearea unor structuri lexicale originale.Expresivitatea limbajului poetic este generată de: • Înlocuirea metaforei obişnuite.Lexicul poetic se caracterizează prin: • Utilizarea unor termen neologici din domeniul filosofiei. războiul. Scriitori români. urmăresc cazuri de conştiinţă.. înlocuirea problematicii sociale şi morale cu problematica psihologicului şi cu cea existenţialistă.. . Particularităţi ale prozei moderniste . Istoria literaturii române de la origini până în prezent. fără ritm. a cunoaşterii şi a creaşiei. al celorlalte arte (Blaga. Blaga). Bucureşti. cu funcţie de cunoaştere. . iubirea. E. prin dislocări sintactice şi topică afectivă. 2003. Editura Minerva. . • Utilizarea unui limbaj popular învechit (Blaga). G. alienarea). cu metafora oximoronică (Tudor Arghezi). . 1981. Istoria literaturii române contemporane. Bucureşti. G. astronomiei. • Versuri inegale ca măsură. a elementelor de jargon şi din limbajul copiilor (Arghezi). Lovinescu. 17 . • Utilizarea unor termeni argotici. de existenţă individuală şi de dilemă existenţială (tema intelectialului. moartea. Ibrăileanu. plasticizante cu „metafora revelatorie” (Lucian Blaga). • Cultivarea unei poezii intelectualizate. cultivă introspecţia şi retrospecţia. • Utilizarea unor termeni din limbajul colocvial (Arghezi). • Sintaxa poetică se caracterizează prin utilizarea ingambamentului. ştiinţelor naturii (Ion Barbu). Bibliografie recomandată Călinescu. Barbu). . principiul memoriei involuntare. Editura Minerva. . unor termeni duri. Editura Litera. cu sau fără rimă. construcţia narativă multinivel.Această tipologie de poezie se caracterizează prin: • Construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial modern.

. • Povestirea ficţională – naraţiune de evenimente fictive. istorisire. etc. Mihai Eminescu sau Lucian Blaga. eul care se autoreflectă pe durata naraţiunii (subiective sau obiective) defineşte genul epic. lat.După criteriul tipului de evenimente narate deosebim: 18 . „epos. (la alegere) II. . în sensul unor moduri de unitare de construcţie literară.Istorisire. epikos”. la prezentarea mediată.Chestionar de evaluare 1. care transfigurează realul în imaginar sau creează „lumi posibile” (romanele). „narration” care înseamnă povestire. diegeză. genul dramatic-comic. „universul povestit” (adică ceea ce se povesteşte) este ordonat într-o serie evenimenţială în care întâmplările sunt dispuse într-o succesiune temporală. constând în relatarea (din perspectiva unui/unor narator/naratori) unor evenimente inspirate din realitate sau imaginare la care participă personaje.Modul de raportare a eului creator la realitatea obiectivă a lumii şi la realitatea ficţională a operei. prin tipare formale. . Naraţiunea este un mod de expunere specific genului epic. Textul epic se caracterizează prin două niveluri: . eul ce se autoreflectă în atitudinile sale critice.” Ca subcategorii ale genului. speciile literare sunt caracterizate prin particularităţi ale imaginarului artistic şi ale compoziţiei.Caracteristicile formale ale creaţiei literare.a.Istoria. Genul epic Termenul „epic” provine de la gr.Modul specific de organizarea textuală. fabula. „narratio”. spunere. subiectul reprezintă stratul evenimentelor povestite . Conceptul „naraţiune” provine de la lat. ironice. sunt tipuri de creaţie exprimând atitudinea specifică a eului creator în raport cu universul şi cu opera: eul care se contemplă în actul autoexprimării defineşte genul liric. ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI DE STRUCTURĂ ÎN TEXTELE NARATIVE Categoriile structurale cele mai generale sunt genurile şi speciile literare. Tipologia naraţiunii Tipologia naraţiunii se realizează după următoarele criterii: . Aceste categorii reunesc opere literare caracterizate prin trăsături comune privind: . termenul denumeşte şi o creaţie literară care aparţine genului epic. fr.După criteriul relaţiei dintre realitatea obiectivă şi realitatea artistică deosebim: • Povestirea factuală – este o povestire a evenimentelor reale (proza memorialistică). prin reţete tematice. prin procedee specifice de structurare a discursului. . „epicus” – cuvânt. Adrian Marino în lucrarea sa „Dicţionar de idei literare” menţionează: „Genurile sunt structuri. fabulaţie înseamnă modul cum se narează evenimentele. Analizați și încadrați în curentul literar aferent o poezie a lui George Bacovia. eul ce se autoreflectă în tensiunile sale interioare sau conflictele exterioare defineşte genul dramatic-tragic. discurs. 1. indirectă a evenimentelor. povestire şi însumează operele care apelează la naraţiune ca mod principal de expunere. ridicole. cum este ordonat discursul narativ. reale (povestire factuală) sau imaginare (povestire ficţională). enunţare. Prin extensie. discurs.

1.c. „roman de creaţie” – Garabet Ibrăileanu. la modelul diegetic în care secvenţeşe narative. La nivelul textului. indicii textuali sunt utilizarea persoanei I.Naratorul homodiegetic (intradiegetic) – este proiectat în text ca eu narator la persoana I şi are următoarele ipostaze: • Personaj-narator – care îşi asumă dublu rol: eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist). 19 . se proiectează în planul secund al evenimentelor. 1. • Naraţiunea supraetajată / polifonică asociază cele două medele diegetice. povestirea se realizează la persoana a III-a. naratorul poate fi protagonist sau martor al evenimentelor relatate.Naraţiunea cronologică – este modul principal de prezentare a evenimentelor şi este structurat pe principiul cronologic: secvenţele narative / episoadele / întâmplările se succed linear pe axa temporală. este emiţătorul seriei de evenimentecare alcătuiesc firul epic al operei. sau poate fi doar mesager care repovesteşte evenimentele auzite. alternează . viziunea obiectivă cu cea subiectivă. „roman de analiză” – Garabet Ibrăileanu. . iar mărcile lexico-semantici sunt cele ale implicării subiective şi/sau afective. perspectiva narativă este în acest caz internă şi poate fi puternic marcată subiectiv.• Naraţiune de evenimente exterioare – „epicul pur” – A. care are următoarele ipostaze: • Narator anonim – care realizează o relatare obiectivă la persoana a III-a şi reprezintă o instanţă narativă supraindividuală. Principalele modele diegetice sunt: .Naratorul heterodiegetic (extradiegetic). Marino. Persoana narativă este principala instatnţă în comunicarea narativă.După criteriul privind relaţia dintre narator şi universul naraţiunii avem: • Naraţiune heterodiegetică (hetero – diferit. nararea se face la persoana I. scvenţele dialogate ori monologurile se înlănţuie. asumându-şi o atitudine participativă.b. planul naratorului este diferit de cel al naraţiunii. perspectiva narativă internă cu cea omniscientă. modelul este marcat prin prezenţa unor sintagme care exprimă noţiunea temporalităţii succesive şi a desfăşurării evenimentelor în ordine cronologică. Din punct de vedere afectiv este neutru. • Narator-martor – joacă rolul eului narator şi rol de observator al lumii narate. diegesis – modul narativ de expunere) este modul de naraţiune cînd naratorul se situează în afara universului povestit. planul naratorului se suprapune planului naraţiunii. dar sunt marcate subiectiv sau afectiv. • Narator-mesager – care are rolul de transmiţător al unei întâmplări „auzite”. • Naraţiune homodiegetică (homo – la fel) înseamnă creaţia epică în care naratorul se situează în interiorul universului povestit. califică sau comentează evenimentele / personajele dintr-o perspectivă personală. interpretează. pauzele dscriptive sau cele explicative. Ordinea narativă Ordinea narativă se referă la construcţia naraţiuni. este „vocea” care relatează. . Principalele tipuri de naratori sunt: . indicii textuali sunt alternarea persoanei I cu persoana a III-a şi cei ai subiectivităţii. enunţurile sunt la persoana a III-a. • Naraţiune de evenimete interioare – epicul analitic. iar perspectiva naratorului este omniscientă. alternează povestirea la persoana I cu cea la persoana a III-a. • Narator subiectiv – care exprimă direct sau indirect aserţiuni ale scriitorului. proza psihologică.

Naraţiunile paralele / contrapunctate sunt frecvente în proza romantică şi în cea modernistă. de exemplu.Incipitul şi finalul (desinitul) sunt puncte strategice în textul literar. situaţia narativă.Naraţiunea-sincron exprimă în secvenţe narative acţiuni care se desfăşoară simultan. de tipul ex 20 . . relatarea ulterioară a unui eveniment-cauză). etc. de multe ori. în timp ce tehnicile narative sunt proceduri de organizare textuală la nivelul unităţilor compoziţionale. care echivalează la L. . aleatoriu. Principiul modern al memoriei afective (prezent la Camil Petrescu în romanul „Ultima noapte de dragoste. oferind cititorului un cod / coduri de lectură). a secvenţelor dialogate sau monologate (naraţie prin reprezentare). . în planuri diferite. etc. În acest sens trebuie avut în vedere principiile şi tehnicile narative. având rolul de a media între lumea reală şi universul ficţional al operei literare. 1. Incipitul clasic (de tip descriptiv. coerenţă logică şi artistică. sugerând lipsa de sens. Incipitul modern fixează. . Modalităţile narative Modalităţile narative constituie un element fundamental al structurii epice care vizează organizarea informaţiei ca discurs. subiectiv. Tot de domeniul modernismului aparţine şi principiul paralelismului epic concretizat prin alternarea tehnicii simetriei narative (analogia unor episoade/secvenţe ) sau prin tehnica contrapunctului (episoade / secvenţe / motive contrastive.Naraţiunea discontinuă reprezintă un model narativ modern. a pauzelor descriptive. în vremea asta. momente care nu se succed în ordinea lor cronologică sau se realizează prin acronii (formă de discordanţă temporală între secvenţa evenimentelor reale sau fictive) de tipul analepsei (naraţiune retrospectivă.Principiile compoziţionale organizează macrostructurile textului. enunţativ) formulează enunţuri de orientare (repere spaţio – temporale. etc. de coerenţa lumii sau dezordinea memoriei involuntare prin suspendarea deliberată a ordinii temporale. Episoadele narative actualizează. atenuând pragul dintre realitate şi ficţiune. Rebreanu cu un „corp sferoid”). în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. în secvenţe alăturate pe axa temporală). recurenţa motivului / temei / secvenţei din incipit în finalul textului. un „protocol de lectură” prin semnale metatextuale care explică actul producerii textului. a episoadelor narative (narare prin relatare). alte modele diegetice alternează timpul real.) care produc „efectul de real”. principiul cronologic se realizează prin tehnica înlănţuirii (ordinea cronologică a evenimentelor) şi prin tehnica alternanţei (evenimente care se petrec simultan.d. conferindu-i coeziune. întâia noapte de război”) devine operant prin tehnica inserţiei şi tehnica flashbackului (modalităţi narative prin care este suspendat „prezentul” naraţiunii principale pentru a face loc intercalării unui eveniment secundar. ritmul narativ. unei întâmplări rememorate). în acelaşi timp. procedeele de organizare a incipitului şi finalului. Acesta se poate realiza printr-un incipit de tipul „prefeţei pragmatice” (se negociază convenţia naraţiunii. care generează modelul operei închise. Caracterul simultan al evenimentelor la nivelul textului este marcat prin prezenţa următoarelor sintagme: în tot acest timp. Astfel. în acelaşi timp / moment.. în simetrie inversă). fiind caracterizate prin alternanţa unor secvenţe / episoade din planuri narative diferite (plan real / ireal. obiectiv cu timpul interior. de exemplu). În proza clasică acest principiu se asociază frecvent cu principiul simetriei şi cu cel al circularităţii (analogia planurilor / a episoadelor naraţiunii.

sentimentele. II. ceea ce predomină la el fiind >golurile<. al închiderii circulare cu reluarea temei din incipit. Personajul şi portretul literar 2. . devenite centrale şi legate prin >plinuri<. într-un viitor incert. secvenţele narative (mai ales cele rezumative sau eliptice. evocări. dialogice. Între cele două tipuri de secvenţe se situează sevenţele dialogate / monologate (narare prin reprezentare). şi dialogul. poate ambiguiza situaţia finală sau o poate proiecta ipotetic. actor) este o prezenţă prin intermediul căreia scriitorul îşi exprimă indirect ideile. absorbindu-le. Ele asigură progresia tematică a discursului narativ. care reprezintă un ritm narativ canonic. fiindcă timpul narării coincide cu timpul narat. iar „golurile” sunt secvenţele descritive (de tip tablou sau portret). de a fixa repere spaţio-temporale. Manolescu sunt secvenţele narative care se organizează în episoade. comentative. când autorul recurge la un salt în timp.Secvenţa este cea mai mică unitate compoziţională în arhitectura unei opere literare care reuneşte aceleaşi caracteristici textuale: narative. care îşi subordonează şi descrierea. progresia conflictului / conflictelor şi progresia dezvoltării subiectului. Ele formează o structură solidară în structura textului. modelul finalului descriptiv . Personajul literar (lat. Despre această varietate a secvenţelor. portrete. Aceste „goluri” întrerup fluxul epic şi încetinesc ritmul naraţiunii. omiţând o durată de timp în care nu se petrec evenimente importante) impun un tempo mai accelerat. pentru că concentrează evenimente care se constituie ca o unitate narativă. Varietatea tipurilor de secvenţe este generată de caracterul integrator al discursului narativ. argumentative. Ca instanţă narativă. Nicolae Manolescu menţiona în opera „Arca lui Noe. legate între ele prin spaţii >goale< (descripţii. de tipul decupajului (o formulare axiomatică. Eseu despre romanul românesc”: „ În acţiunea romanului tradiţional (eu aş zice doric). persona – mască de teatru. rol.Episoadele narative se definesc ca unităţi compoziţionale esenţiale ale unei opere literare. introduse prin imperfect. Ruptura de nivel astfel creată este accentuată şi prin schimbarea ritmului narativ.2. ori modelul finalului cenceptual.abrupto (se prezintă elemente textuale ca şi când ar fi deja cunoscute cititorului). încetinind ritmul relatării. un fragment de discurs inserat). care deturnează semnificaţiile consolidate de-a lungul textului). există momente >pline< (fapte). introduse gramatical prin perfectul simplu sau perfectul compus.1. Aceasta e schema oricărei naraţiuni clasice. spectaculos.” „Plinurile” la N. finalul deschis care poate suspenda rezolvarea conflictelor. concepţiile şi reprezentările în opera epică sau dramatică. Relaţia dintre cele două secvenţe compoziţionale este determinată de linearitatea tradiţională a discursului narativ (modelul închiderii formale cu rol rezumativ sau conclusiv. cu caracter gnomic sau moralizator) sau de modernitatea acestuia. persuasive. . Episoadele se caracterizează prin coerenţă tematică şi prin coeziune formală. formează pauzele descriptive ale operei şi au rolul de a pregăti un moment-cheie în desfăşurarea acţiunii (tehnica amânării / a suspansului). Cele mai cunoscute tipuri de închidere sunt: închiderea pragmatică ( final metadiscursiv cu referire la sfârşitul povestirii sau la un nou incipit). şi monologul. Dacă pauzele descritive suspendă timpul narativ. descriptive. Finalurile textelor literare reliefează o diversitate compoziţională şi simbolică tot atât de variată ca şi incipiturile. explicative. eseistice etc. încheierea – dezvăluire ( final în poantă. personajul reprezintă un 21 . de a schiţa detaliile psihofizice ale unui personaj etc. raportul. asertive etc. comentariu analitic). Proust răstoarnă.

Tipologia personajelor literare Diversitatea tipologică a personajelor este determinată de diversitatea tipurilor umane. Alte tipuri de personaje sunt: • Personajele „caractere” – personaje unitare. obiecte. putem vorbi despre: • Personajul clasic – tipologic. aristocratul. de opţiunile estetice ale „şcolilor literare”. contradictoriu. .element esenţial în structura textului epic sau dramatic şi de-a lungul timpului personajele au fost numite în chip diferit de către teoreticenii artei literare. un „om sucit”. legendar. arieratul. Astfel. • Personajul modern – individualizat. trăsături excepţionale.. dinamic. plante. dublată uneori cu funcţie actantă. dilematic. este textualizat prin indici de persoana a III-a şi I. 1.Personajul-reflector (raisonneur) – erou învestit cu funcţie reflexivă.. motivată de intenţiile estetice ale scriitorului. După alte criterii de clasificare. • Personajul parodic – construit într-un registru caricatural / ironic / ludic. de basm. intelectualul. • Personajul alegoric – vietăţi. reprezentând un model originar.a. • Personajul simbolic – erou învestit cu puternice semnificaţii morale şi psihologice.Personaj obiectiv (actantul) – este urmărit în planul evenimentelor şi are sarcina de a-şi juca rolul în acţiunea narată.După gradul de implicare în desfăşurarea subiectului operei: 22 . • Personajul realist – tipologic. este textualizat prin indici de persoana a III-a. arivistul etc. sau rod al ficţiunii. ipocritul. cu trăsături complexe focalizate pe o dominantă caracterologică (modelul personajelor balzaciene). umanizate. soldatul. un erou exemplar. formulează judecăţi de valoare şi/sau cugetări. parvenitul. mitic. În acest sens.Tipologii sociale – ţăranul. . este un antierou. . cocheta. are funcţie de observator. visătorul. personajele pot fi încadrate în următoarele categorii: . Astfel. concepte personificate. putem vorbi de următoarele funcţii ale personajelor: . dinamic. complex. cugetătorul.” 1.Personajul-narator – eroul devenit „voce” narativă. • Personajul romantic – atipic. plat şi static. cu valenţe accentuate de semnificare.Tipologiile general-umane – configurate deja în literatura Antichităţii şi perfecţionate de scriitorii clasici: eroul. avarul. naivul. artistul etc. fiind. fiind integrată prin intermediul limbajului în sistemul de interacţiuni al acesteia.Tipologiile estetice vizează canonul impus de diferite curente literare. . Criticul Mircea Anghelescu în opera „Dicţionar de termeni literari” defineşte personajul ca „persoană prezentată după realitate. observă. care apare într-o operă epică sau dramatică. • Personajul arhetipal – personaj cu grad mare de convenţionalitate. în acelaşi timp. Funcţiile personajelor sunt determinate de structurile narative ale textului şi de opţiunile estetice ale scriitorului.Personajul. fata bătrână. .b.focalizator – este personajul din al cărui punct de vedere se prezintă diferite situaţii şi evenimente narate. burghezul. putem vorbi de următoarele tipologii de personaje: .

coleric / melancolic. cu trăsături specifice. La nivelul discursului. 2. morale. comportamentale. • Personaj episodic – apare întru-un singur episod sau secvenţă. 23 . categorii ale conştiinţei şi ale afectelor. trăsăturile pozitive ale omului. câmpuri lexicale care numesc percepţii senzoriale. uneori contradictorii.2. . dilematici. fire raţională. . defectele. • Personaj secundar – fără participare la toate evenimentele subiectului. dialog. se realizează prin termeni concreţi de tip anatomic. evidenţându-i-se trăsăturile definitorii (fizice. • • Personaj negativ – întruchipează maleficul.Portretul moral detaliază trăsăturile sufleteşti. • Personaj rotund (complex) – cu trăsături complexe. trăsăturile de caracter. Portretul literar poate fi în proză sau în versuri. Tipuri de portret literar . ipostaze umane tipice. • Personaj colectiv – un grup de oameni. • Personaj fabulos (fantastic) – însuşiri supranaturale. „ionică” cum o denumeşte Nicolae Manolescu. iar la realizarea lui se poate apela la orice formă de expunere (naraţiune. cu trăsături inspirate din realitatea obiectivă.) sau dobândite. Se realizează prin enunţuri care dezvoltă concepte etice. principii etice şi morale.Personaj principal – participă la toate momentele subiectului (protagonist). • Personaj generic (conceptual) – reprezintă idei.După gradul de individualizare: • Personaj individual – cu identitate precizată.Portretul fizic este construit pe dominantele exterioare ale personajului: pe trăsături legate de fizionomie. Acest tip de portret este realizat mai ales în proza modernă.După gradul de veridicitate a trăsăturilor: • Personaj realist – creat prin mimesis. lucidă / pragmatică / visătoare. monolog). temperament impulsiv. Portretul literar Termenul „portret” provine de la cuvântul francez „portrait” care înseamnă descrierea unei persoane. psihice. cu trăsături psihosociale particulare. . fără implicare în conflict. atitudini supraindividuale. Este un procedeau literar şi un tip de discurs descriptiv prin care se prezintă un personaj literar. vestimentaţia personajului.După gradul de complexitate: • Personaj plat – erou construit în jurul unei singure idei sau calităţi. raportul cu realitatea / cu alte personaje / viziunea auctorială sau a unui alt personaj / a unei comunităţi asupra lui). . 2.După calităţile morale pe care le are: • Personaj pozitiv – întruchipează ideile de bine. .Portretul psihic surprinde caracteristici ale personalităţii eroului. veridic. ezitant. umane / nonumane. sistemul de valori. aptitudini înnăscute (zestrea genetică. . acţionând sinergic.a. natură introvertită / extravertită. şovăielnică / contradictorie etc.

• Actele de comunicare – vorbire. • Modelul comportamental – fapte. gânduri. Opera literară narativă Concept Definiţia Observaţii / Exemple Viziune artistică Totalitatea reprezentărilor scriitorului despre univers. • Caracteristici cognitive – experienţa de cunoaştere. descrieri de natură cu rol de caracterizare. afinităţi. subiectivă. limbaj. mai ales ca discurs descriptiv de tip portret. descrieri de interior. personaje. idei. motive. dileme morale.. . despre fenomenele existenţei şi condiţiei umane. raportul cu realitatea. ritm. • Descrierea mediului familial / social. prin discurs adresat sau neadresat. accentul.a. Se poate realiza: • Din perspectiva naratorului – focalizare externă. Concepte specifice naratologiei 3. mimică. sentimente. despre destinul artistului şi al creaţiei artistice ce au finalitate cognitivă şi estetică prin opera literară. discurs homodiegetic (monolog. atitudini faţă de valorile existenţiale. monolog interior). 24 . interacţiunea cu celelalte personaje.b. discurs heterodiegetic (la persoana a III-a). formalizată.Caracterizarea indirectă – valorifică tehnica sugestiei pentru a confirma sau pentru a infirma caracterizarea directă.3.Caracterizarea directă este o modalitate clasică. clişee verbale. • Autocaracterizare – perspectivă internă. II. Posibilităţile de realizare sunt: • (pre)numele. trăiri empatice. reprezentări. percepţii. tropi.. structuri narative şi descriptive. • Din perspectiva altor personaje – poate fi obiectivă sau subiectivă. ticuri verbale şi nervoase. • Identitaea socială. la persoana a II-a sau a III-a. porecla (cognomenul) – nivel de mare potenţial de semnificare / de simbolizare. • Regim afectiv şi instinctual – stări emoţionale. gestică. Se realizează cu ajutorul tuturor componentelor structurale ale operei: teme. morale şi psihice ale personajului. instincte. 2. Procedee de caracterizare: mărci stilistice directe / indirecte . reacţii fiziologice etc.Portretul complex care reuneşte trăsăturile fizice. imagini artistice.

2.tehnici narative. după o logică artistică internă.nivela psihologică – se construieşte pe alternanţa dintre planul eveneimentelor şi cel al analiticului (al conştiinţei. simultană. principiul clasic al cronologiei este înlocuit cu cel al memoriei involuntare (afective)..plan analitic – în care se detaliază universul lăuntric al personajelor (conştient/subconştient. îndeplinind funcţiile metatextului. snoava. conflicte interioare. etc. al asocierilor libere de idei. . Proza nuvelistică se structurează pe următoarele planuri: -nuvelă istorică – alătură planului narativ un plan-cadru în care se prezintă o epocă istorică. circularitate. composition – asamblare a părţilor unui întreg Modul de organizare internă a textului reflectat în: .principiile compoziţionale / criteriile de organizare a textului: organizare lineară. .plan estetic – cel al comentariilor naratorului. Planurile pot fi: . formula narativă/tiparul epic: povestirea în povestire. al divagaţiilor.În proza modernă. determinând polarizarea unei / unor arii tematice şi a unei reţele de motive pe unul sau mai multe planuri. cronologie. . Romanul – are o structură complexă. structura – construcţie Modalitate de configurare a universului ficţional.b. . Tipar (paradigmă.plan-cadru / plan monografic – care însumează macrostructuri ale universului ficţional: repere spaţio-temporale. a colajului. ritmul epic..Legile clasice ale compoziţiei sunt bazate pe echilibru. . al aserţiunilor sale. al psihicului). Proza scurtă (fabula.plan narativ – în care se cristalizează un fir epic / o serie de fire epice şi este dinamizat de unul sau mai multe conflicte.planul auctorial – poate dubla planurile configurate în text. Moduri de expunere 25 . elemente definitorii ale unei societăţi / Gradul de complexitate a structurilor narative este criteriu de diferenţiere între specii: 1.nuvela fantastică – asociază două planuri narative: planul realului cu planul fantasticului. armonie. a discontinuităţii. . capitole. 3. a contrapunctului. Fr. . strategii discursive. cu un singur conflict central. analitic şi unul monografic. care fuzionează în final. discontinuitatea evenimentelor. cronologică. văzut ca un „corpus”.Structura textului literar Lat. simetrie. episoade narative. o reţea internă a elementelor esenţiale ale textului literar. anecdota. cu tehnica paralelismului epic. matrice) – care generează o schemă. un moment istoric important. povestirea în ramă. . . a simultaneităţii. care adaugă planului narativ un plan Compoziţia discursului artistic clase sociale etc. .alcătuirea formală a unei opere: volume ale unui ciclu. trăiri/reflecţii / dileme. părţi. basmul) se structurează pe un singur plan narativ. schiţa. jurnalul comentat etc. a flashbeckului. povestirea. 3. secvenţe.

Naraţiune

Descriere

Dialog

Lat. narratio – povestire, istorisire Mod de expunere / de organizare textuală constă în relatarea unor evenimente într-o succesiune de secvenţe în succesiune temporală, care însumează: -„fabula” (povestirea, şirul de evenimente) şi discursul (textul, modalităţile narării); - categoriile naraţiunii literare sunt: - Timpul povestirii, al discursului; - Aspectele naraţiunii – modul în care se raportează naratorul la discurs; -Modalităţile naraţiunii – modul în care naratorul expune fabula: prin prezentare (dialog, monolog), prin relatare (naraţiune heterodiegetică sau homodiegetică). Lat. descriptio – zugrăvire, prezentare; Mod de expunere / secvenţă textuală cu rol de pauză narativă, care constă în substituirea discursului diegetic cu un discurs enumerativ / figurativ organizat tematic: peisaj, interior, obiect, fenomen, eveniment (tablou static/dinamic), personaj (descriere / portret). Mod de expunere / unitate textuală care însumează o suită de replici prin care vocile personajelor înlocuiesc discursul naratorului, conferind acţiunii caracter scenic.

Este fundamentală în epica tradiţională; În opera modernă îşi pierde relevanţa, devenind adesea un pretext. Naraţiunea ca discurs cuprinde: - nuclee narative - episoade, evenimente; - catalizele – desfăşurarea faptelor; - informaţiile , cu rol de a situa acţiunea în timp şi spaţiu (contextul situaţional); - personajele / actanţii.

Suspendă temporalitatea şi este structurată mai ales spaţial şi sincronic. Poate fi asumată de narator, de un personaj. Poate fi obiectivă, subiectivă sau simbolică.

În proza tradiţională se realizează sub forma replicilor personajelor. În proza modernă şi postmodernă, deconstruireadiscursului narativ se

Monolog

realizează prin suprapunerea vocilor (stil indirect liber). Mod de expunere / secvenţă textuală ce Dezvoltarea componentei retorice se constă în redarea în stil direct a unei realizează pe patru niveluri stilistice: replici mai ample a unui personaj, sau a - fonetic – elemente paraverbale specifice; - morfologic – ocurenţa indicilor persoanei reflecţiilor acestuia; Strategie discursivă specifică naraţiunii I; homodiegetice (proză confesivă, - sintactic – topică afectivă, mărci ale jurnalul); oralităţii; În proza modernă şi postmodernă avem - lexico-semantic – limbaj personalizat, monologuri pe diverse voci (monologul sensuri conotative, variaţie stilistică, reţele narativ / adresat / reflexiv / eseistic). lexicale.

3.c. Construcţia subiectului în opera epică
Lat. subjectus - ceea ce este spus Seria evenimentelor care alcătuiesc fabula / trama narativă; conţinutul operei literare epice sau dramatice, organizat într-un tipar narativ specific. Subiectul poate fi considerat un ansamblu dinamic de situaţii-tip, devenite funcţii, cu rol de structurare a evenimentelor, cu grad mare de stabilitate. În proza tradiţională, unitatea subiectului este asigurată de principiul conologic şi de conflictele care se amplifică gradat. Demolarea postmodernă a schemei narative clasice anulează indicii de coerenţă textuală: temporalitatea lineară, organizarea paradigmatică a momentelor subiectului , raportul stabil între instanţele narative nu sunt respectate.

Subiect

26

Conflict

Prolog

Expoziţie (Expoziţiune)

Lat. conflictus – ciocnire, şoc; Structură textuală specifică operei epice şi/sau dramatice, desemnând liniile de forţă ale acţiunii între care ia naştere o opoziţie, o tensiune cu funcţie de cataliză. Dezacord între interese, fapte, caractere, personaje, idei, principii, pasiuni ce generează situaţia conflictuală şi motivează acţiunea. Lat. prologus – vorbire înainte, preambul; - Introducere explicativă, cu rol de premisă; - Prima secvenţă a operei cu o accentuată funcţie retorică, menită să indice o cheie de lectură / un cod de semnificare, ori să comunice mesajul operei. -Secvenţă textuală introductivă (incipitul) în care se detaliază contextul situaţional al acţiunii, precum şi indici paradigmatici ai personajelor; - Situaţie iniţială.

- Conflicte exterioare: de idei, de interese, economic, social, politic, moral, religios, etnic, erotic, existenţial etc. - Conflicte interioare: de natură morală, psihologică, intelectual-cognitivă (criză de identitate / de valori, criză de conştiinţă, criză existenţială etc.).

- În teatrul antic prologul angaja frecvent protagonistul sau anunţa deznodământul.

Intrigă (Intrică)

O caracteristică a romanului balzacian, de exemplu, preluat de G. Călinescu, este situarea precisă în timp şi spaţiu, încă din incipit. Expoziţia continuă, apoi, cu descrierea mediului (print tehnica cercurilor concentrice) care are funcţie de caracterizare a personajelor. Lat. intricare – a complica; fr. intrique – În romanele sau dramele moderne (Patul uneltire; lui Procust de C. Petrescu sau Grădina cu - Situaţie concretă care instituie vişini de Cehov, de exemplu) intriga îşi conflictul operei epice sau dramatice, pierde importanţa, interesul naratorului / generând un raport de forţe contrare prin dramaturgului, pentru că nu mai este orientată spre evenimentul exterior, ci spre care se modifică situaţia iniţială. devenirea lăuntrică a personajelor şi spre situaţia existenţială a omului. Secvenţă textuală de maximă intensitate În „Mioriţa”, de exemplu, punctul a conflictului, în care evoluţia ulterioară a personajelor este greu previzibilă. culminant nu se realizează într-un registru epic, ci într-un registru liric – momentul celebru al alegoriei moarte – nuntă. Ultimul moment al subiectului, în care se Poate fi: logic (previzibil); neprevăzut (de rezolvă conflictul şi se finalizează tipul „deus ex machina” sau al evoluţia personajelor. „accidentului” modern), absurd sau Este situaţia finală a subiectului. indecis (final deschis). Lat. epilogus – concluzie; - Epilogul izolat al romanului „Ultima Secvenţă finală, urmând noapte de dragoste, întâia noapte de deznodământului, prezentând succint război” de C. Petrescu, este într-o relaţie evoluţia în timp a personajelor sau contrapunctică faţă de finalul primului ultimele consecinţe ale acţiunii. capitol, care impune motivul dezertării. - În retorică: partea finală a discursului, în care oratorul rezumă argumentarea, reiterând şi întărind ipoteza.

Punct culminant

Deznodământ

Epilog

3.d. Specii ale genului epic
Epopee Gr. epos; fr. epopée; Specie în versuri (poezie epică) de mari dimensiuni, proiectând întâmplări eroice într-o lume miraculoasă. Clasificare: eroică, filosofică, religioasă, eroicomică, istorică. Se relatează întâmplări eroice, legendare sau istorice la care participă şi forţe supranaturale. Se deschide cu invocaţie către muze.

27

Baladă

Poem

Lat. ballare, fr. ballade – cântec de joc, dans; Poezie narativă populară sau cultă, dezvoltând teme eroice, istorice, legendare, fantastice, având de cele mai multe ori un final tragic. Gr. poiein, lat. poema – poem; Creaţie literaă în versuri, de mari dimensiuni, în care inspiraţia epică se asociază cu cea lirică. Slav. basnî – născocire; Specie epică în proză în care se narează întâmplări fabuloase, având personaje cu puteri supranaturale, himerici, care „comunică cu omul, dar nu sunt oameni”, basmul este „oglindire a vieţii în moduri fabuloase” – G. Călinescu. Tema triumfului binelui asupra răului se dezvoltă frecvent prin motivul călătoriei iniţiatice, marcat de cele trei probe, pe care se structurează schema narativă. Lat. legenda – naraţiune, ceea ce trebuie citit; Specie epică (în versuri sau în proză) în care se explică prin cauzalitate miraculoasă, magică, originea, însuşirile, caracteristicile unor fenomene naturale, unor reprezentări ale universului (râuri, astre, plante, vietăţi, forme de relief etc.). Narează întâmplări miraculoase într-un amestec de adevăr şi ficţiune. Slav. iz nova – din nou; Scurtă naraţiune cu intenţii umoristico – satirice, în care domină elementele realiste. Slav. povesti – a istorisi; În sens general, înseamnă naraţiune ca modalitatea de expunere a unor evenimente, întâmplări. În sens specializat, desemnează o specie a genului epic în proză, cu o acţiune redusă la un singur episod, narat din perspectiva unui personaj-narator, martor sau actant (naraţiune subiectivizată). It. schizzare – a creiona fugitiv; Forma cea mai concretă de naraţiune în proză, având un număr redus de personaje, instantaneu epic pe un singur episod din viaţa personajelor. Lat. fabula – povestire; În sens larg: succesiunea de fapte din care se constituie acţiunea unei opere literare; Sens specializat: Specie a genului epic (în proza sau în versuri), scurtă povestire alegorică.

Basm

Legendă

Clasificare: vitejească, haiducească, pastorală, fantastică, familială, istorică. Naraţiunea conţine şi elemente lirice, dramatice, reale şi/sau ireale; balada modernă este echivalentă cu poemul filosofic. Clasificare: eroic, istoric, didactic, filosofic, sociogonic. Accepţie modernă: poezie reflexivă în care ideea filosofică este dezvoltată într-o structură lirico-epică sau lirico-dramatică. Clasificare: fantastice (dominate de elementul fabulos, miraculos); nuvelistice (cu elemente reflectând realitatea concretă); animaliere ( dezvoltate din vechi legende totemice, contaminate cu alegoriile). I se atribuie origine indo-europeană (fenomenul poligenezei) şi surse mitice, legendare, onirice. Compoziţional se bazează pe formule tradiţionale (tipice): introductive, mediane şi finale. Clasificare: mitologice (temă cosmogonică); religioase (hagiografice); etiologice (explică caracteristicile şi originea unor elemente de floră, faună, forme de relief, toponimice); istorice. Eroii sunt adesea făpturi imaginare, asemănătoare cu cele din basme.

Snoavă

Povestire

Au în vedere viaţa socială şi familială, relaţii şi defecte umane. Eroii snoavelor româneşti sunt Păcală şi Tândală. Organizarea discursului narativ este determinată de relaţia narator – receptor, implicând: - oralitatea (dialog narator / ascultător); - ceremonialul istorisirii (sistemul de convenţii, crearea atmosferei evocatoare, motivarea deciziei de a povesti, crearea suspansului prin tehnica amânării). Acţiune lineară, un singur fir epic. Riguros dirijat spre deznodământ; selectează veridicul, semnificativul şi tipologicul; stil concis. Personajele sunt animale, plante, lucruri puse în situaţii omeneşti, umanizate. Are caracter moralizator, satirizând anumite defecte umane şi/sau sociale, manifestări comportamentale, etc.

Schiţă

Fabulă

28

Bucureşti. de la topos real la alegorizarea spaţiului. Dicţionar de personaje literare. Editura Minerva. Editura Nova 2001. Realizarea portretului unei mame din literatura română (la alegere) 29 .F. Termenul a fost lansat de către Montaigne Este o creaţie „de graniţă”. 1580. Roman Eseu Clasificare: medieval. Naraţiune în proză. de la cronologie la metamorfozarea timpului. II. intelectual. filosofică. roman-eseu. Editura Litera. urmărind un conflict central. 1982. într-o înlănţuire În literatura română a pătruns prin opera subiectivă de mare libertate asociativă. novella . roman-cronică (istorică sau de familie). etc. metrică şi prozodie. la intersecţia structurilor imagistice şi ideologice. de mari dimensiuni. satiric. Fr. Naraţiune în proză. romanjurnal. Chişinău. E. naturalistă. romantic. Are frecvent caracter obiectiv.>> (Adrian Marino) Bibliografie recomandată Călinescu. cu un singur fir epic principal. 1995. S. Editura Minerva. realist. 1997. cu o intrigă riguros construită. prezentând fapte verosimile. Structura şi perspectivele narative sunt foarte diverse: de la „punctul de vedere omniscient”. Petraş. toate aceste ipostaze pot fi întâlnite în roman. .Nuvelă Fr. conţinând prin opera sa „Eseuri”. roman-parabolă. desfăşurată pe mai multe planuri. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. baroc. realistă. genuri şi specii literare. fantastică. roman-frescă. vol. G. alegoric. Teoria literaturii. 1981. anecdotică. Bucureşti. Scriitori români. vol.noutate. G. psihologic. Personajele sunt puternic conturate. parodic. Clasificare: romantică.. cu intrigă complicată şi cu personaje numeroase. dar mai multe fire epice colaterale. tradiţional al naratorului la naraţiunea impersonală. cu acţiune complexă. Odobescu. Bucureşti. Ibrăileanu. nouvelle. Istoria literaturii române contemporane. fantastic. „Pseudokyneghetikos” a lui Al. 1996. Dicţionar-antologie. mitic. Curente literare. psihologică. III. Lovinescu. Bucureşti. . istorică. absurd. essai – încercare. figuri de stil. o interferenţă de lirism şi reflexie. Editura Didactică şi Pedagogică. Irina. naturalist modern.. <<Operă aparţinând unui „gen semiliterar”. diverse reflecţii. Chestionar de evaluare 1.. it.

Procedeul răsturnării spectaculoase de situţaii (deus ex machina).Tehnica imbrogloului (încurcături.Tehnica quiproquo-ului (cine pentru cine.Procedeul acumulării exponenţiale a evenimentelor (tehnica „bulgărelui de zăpadă”). . costumaţia.. scene. . Teatrul clasic se caracterizează prin: . Spectacolul teatral se structurează pe trei paliere: 1. Participarea autorului se limitează la indicaţiile regizorale (didascalii). . prin aglutinraea întâmplărilor mărunte care sunt aduse la nivelul conştiinţei de fluxul memoriei. tablouri. .evenimente petrecute pe scenă şi evenimente relatate. Creaţia dramatică este o artă sincretică. care are ca referent ficţional universul prezentat în replicile personajelor. iar dramaturgul crea un analogon idealizat al realităţii. al acţiunilor scenice şi al altor modalităţi ale spectacolului. Teatrul modern se caracterizează prin: . Concepte specifice creaţiei dramatice 30 . 2. devenit spaţiu al exprimării unei viziuni depsre lume şi despre condiţia umană. jocul de lumini etc.Discursul dramatic – dialogurile şi monologurile rostite pe scenă.1. . în care scena era un spaţiu al mimesisului (al imitării).2. la teatrul secolului al XX-lea. care au în vedere elementele specifice artei dramatice: jocul scenic al actorilor. Acţiunea dramatică. . ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL DRAMATIC III. recuzita. decor.structurile dramatice (principiile „desenului” epic). 3.Compoziţia este circulară sau sinusoidă. care constituie metatextul operei dramatice. .Succesiunea evenimentelor prin asociaţii de idei. Discursul dramatic – dialog şi monolog -. III. . pantomima. dispune de dualitate semiotică (dublă semnificaţie) compusă din: . cu funcţii pragmatice în montarea scenică a spectacolului şi constiuie paratextul operei dramatice. . Compoziţia operei dramatice are ca semn distinctiv unităţile compoziţionale specifice: acte. confuzii de personaje).Progresia acţiunii prin înlănţuirea evenimentelor. care sunt texte nonliterare. ideile. Delimitări conceptuale Genul dramatic este o forma complexă de artă. care reuneşte trei elemente: .Limbajul scenic – forme nonverbale specifice teatrului: jocul scenic al actorilor.III. apel la mască).Tehnica travestiului (deghizare. fundalul sonor. recuzita.Tehnica simetriilor / a repetiţiei situaţiilor dramatice.situaţiile surprinse prin limbajul scenic. sentimentele scriitorului dramatic sunt obiectivate prin intermediul personajelor. substituire de personaje). decorul.Logica „acţiunii” ia modelul unei curbe imprevizibile a vieţii interioare. lumini etc. în care textului literar scris cu scopul de a fi prezentat pe scenă i se adaugă elemente / modalităţi de expresie specifice artei teatrale pentru a deveni un spectacol. .Construcţia piramidală a „fabulei” (a prezentării evenimentelor). . efecte sonore. Limbajele scenice. Viziunea despre lume. mobilierul. Principiile şi tehnicile compoziţionale au evoluat de la teatrul aristotelic. .

altora. Este o subdiviziune a actelor unei piese de teatru. În teatrul antic şi cel clasic. determinată de modificarea prezenţei personajelor în spaţiul scenic (intrarea / ieşirea în / din scenă). fatică. explicativă. Solilocviul autoadresat : „Iona” de Marin Sorescu. În secolul al XX-lea. Tirada – marcat de arta retorică – monologul Monologul adresat: discursul. scrise cu scopul de a preciza elementele reprezentării scenice: lista de personaje (simpla numire a lor / succinta caracterizare). propriul mesaj celui al dramaturgului. Dialogul dramatic este principalul mod Funcţiile comunicării active sunt identice cu de expunere în teatru. Diviziune a textului dramatic care este marcată de schimbarea decorului. expresivă. actul III – 3 tablouri. tirada. ceea ce duce la un caracter parodic al piesei. surprinzătoare actualizare prin vestimentaţia recuzita. al acţiunii şi al poetică. referenţială. erau. mesajului artistic. soare”. Totalitatea codurilor scenice prin care Se realizează cu ajutorul tuturor elementelor regizorul şi echipa sa comunică un mod specifice spectacolului care sunt purtătoare particular de a interpreta opera dramatică de sens. sugerând şi astfel absenţa unei acţiuni scenice propriu-zise. actul II – 4 tablouri. viziunea regizorului şi jocul actorilor. scena ia forme diverse: platouri cu „suprafeţe fracturate”. elementele decorului. Termenul desemnează şi speţiul destinat jocului actorilor. Solilocviul – personaj rămas singur în Monologul narativ al lui Dandanache despre scenă. Acestea sunt adresate echipei de practicieni (regizor. Formă de discurs teatral care constă într. În teatrul contemporan. timpul şi unităţile structurale (act. tabloul este subdiviziune a actului: „Jocul ielelor” – actul I – 5 tablouri. Viziune regizorală 31 . Pauza dintre acte se numeşte antract. patru acte. element esenţial în cele ale oricărei alte comunicări artistice: devenirea personajelor. Ilustrează principiul dublei enunţări: doi Funcţiile estetice ale dialogului dramatic emiţători (dramaturgul / actorul) şi doi sunt: de caracterizare. Secvenţă a textului dramatic. receptori: personajul din scenă / argumentativă. indicaţii regizorale. didascalia – caiet cu indicaţii destinat actorului. jocul actorilor etc. scena are forma unei „cutii deschise”. scenă). mişcarea scenică. organizarea scenică şi jocul personajelor. scenograf. precizări privind spaţiul. scenă deschisă de formă circulară sau bifrontal. lui Ştefan din actul III al piesei „Apus de monolog narativ. diferenţiind „lumea” scenei de pe care o pune în scenă. descriptivă. metalingvistică. actorilor. celelalte personaje din scenă. a viziunii regizorale. costume. scenografie. recuzită. de obicei. alcătuind metatextul . fiind delimitată de spaţiul destinat spectatorilor prin rampă. Totalitatea elementelor prin care se Precizarea „în zilele noastre” din „O realizează spectacolul: concretizarea scrisoare pierdută” permite regizorului o didascaliilor. spectatorul. reflexivă. este diviziunea principală care reprezintă etapele logice în desfăşurarea acţiunii scenice. Piesa „Iona” a lui Marin Sorescu este „tragedie în patru tablouri”. ce caracter directiv în teatru.Concept Didascalii Act Scenă Tablou Definiţia Gr. scenă divizată (în plan orizontal / vertical). Unitate compoziţională specifică operei dramatice. În teatrul tradiţional. Totalitatea notaţiilor dramaturgului. tablou. actori). adăugând lumea reală: decor. scrisoarea „becherului” din „O scriaoare Apartéul – când se face abstracţie de pierdută”.Discursurile de la întrunirea politică (actul o replică mai amplă rostită de către unul III) ale lui Farfuridi şi Caţavencu din „O din personaje sau în absenţa din scenă a scrisoare pierdută”. tabloul tinde să ia locul actului. Dialog dramatic Monologul dramatic Limbaje scenice În teatrul camilpetrescian. vestimentaţia şi jocul actorilor. Exemple / Observaţii Indicaţiile regizorale sunt notaţii parantetice referitoare la: detaliile tehnice ale montării spectacolului.

grotescul. • De limbaj. fără ieşire. efort / rezultatul derizoriu al acestuia. de caractere. logic / ilogic. luminându-se reciproc. satira. Specie a genului dramatic în care tragicul şi comicul se îmbină în aceeaşi structură. tragédie. onomastica etc. fără ieşire. scop / mijloace. Lat. Lat. • dramă istorică. caractere. prezentând o acţiune violentă saudureroasă în care comical se împleteşte cu tragicul. uneori tragic. de obicei. • Comicul numelor proprii. dezacord puternic realizat între personaje (caractere. Clasificare: comedie de moravuri. cu conflicte puternice.Succesiunea de eveneimente prezentate sau relatatea scenic. Specie a genului dramatic bazat pe reprezentarea în acţiune a categoriei estetice a tragicului prin antrenarea în acţiune aunor personaje eroice. .Conflictul este componentă esenţială în opera dramatică. având totdeauna un final fericit. Personificarea viciilor se face prin intermediul caracterelor şi al măştilor comice. Gr. Personajul este. carenţe de caracter. fără soluţie. Conflicte exterioare: de interese (economice. de opoziţia dintre aparenţă / esenţă.Subiectul dramatic se realizează prin schimbul de replici şi prin acţiune scenică: intrigă / punct culminant / deznodământ. sociale. valoare / nonvaloare. este prezentat într-o formulă familiară. principiul pentru care a pierit triumfă. cu tendinţa vădită de tipizare. frumos / urât. intelectual/cognitivă (criză de identitate. într-un chip menit să stârnească râsul. comédie. de regulă. • De caracter. fr. un nonerou.Acţiune dramatică: subiect / conflict Comedie . Gr. comoedia. idei / principii. o dispută. • De situaţie. Variante ale comediei: vodevilul. Conflicte interioare: de natură morală. tragicomoedia. feeria. limbajul. Forme asociate: umorul. existenţiale. volitivă. politice. drama – acţiune. erotic. al cărui deznodământ este anihilarea fizică a personajului principal. 32 . farsa. cauza. • dramă modernă. moravuri ale societăţii. criză existenţială etc. Conflict tragic – imposibil de rezolvat. tragodia – cântecul ţapului. de conştiinţă. Schlegel. comedie bufă (de situaţii). desemnând o opoziţie. interese / pasiuni. intenţie / finalitate. Are un ton mai puţin elevat decât tragedia. religioase etc. chiar comică. Clasificare: Dramă Specie a genului dramatic în care un conţinut serios. „Subiectul tragediei e o luptă între existenţa exterioară finită şi aspiraţia interioară infinită” – F. sarcasmul. Tipuri de comic: • De moravuri. Este generat. . fr. psihologică.. care este ridicol prin prezenţa sa şi este tragic prin rezonanţa implicaţiilor şi asocierilor pe care destinul său existenţial le trezeşte în conştiinţa spectatorilor. • dramă expresionistă. filosofice. • dramă de idei. ironia.) Comic Tragedie Tragicomedie Categorie estetică din care fac parte: situaţii. o tensiune prin care se motivează acţiunea. etnice. • dramă realistă. conflicte de idei / de principii morale. commedia dell’arte (bazată pe improvizaţia actorilor). • dramă existenţială. defectele morale fiind universale. dar ideea. Hybris – vină tragică. Specie a genului dramatic în care sunt zugrăvite într-o manieră satirică tipuri umane.

1981.• • dramă absurdă. în care reprezentările. ca text monologic. Ibrăileanu. ELEMENTE DE STRUCTURARE A TEXTULUI LIRIC IV. genuri şi specii literare. • Organizare formală specifică (principiul versificaţiei). 1996. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. lyra – liră.. referindu-vă la opere literare din literature română și universală. Bucureşti. Dicţionar-antologie. Bibliografie recomandată Călinescu.1. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Chişinău. Curente literare. Imaginarul poetic este autonom în raport cu realitatea. • Devierea (de la normele limbii literare şi de la uzanţele comunicării pragmatice) ca mecanism de metaforizare şi de producere a unor semnificaţii noi. 1982. motivele şi simbolurile pe care se 33 . Chestionar de evaluare 1. cu intensificare a funcţiei stilistice/poetice şi a celei emotive / expresive. • Sugestia. E. GENUL LIRIC. Lumea sonoră şi ritmică a poeziei se alcătuieşte ca discurs autonom. • Caracter autotelic (care conţine în sine scopul comunicării). Editura Nova 2001. 1995. gândurile şi sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct. Teoria literaturii. Petraş. fără intermediul personajelor. . ideile. Irina. II. vol. Editura Minerva. Strategiile discursive care conferă unicitate limbajului poetic sunt: • Ambiguizarea. G. Lovinescu. Trăsăturile intrinseci prin care se defineşte caracterul poetic al unui text sunt: • Caracterul subiectiv al discursului. monodramă etc. Scriitori români. metrică şi prozodie. este construit pe repere spaţio-temporale psihice (chiar şi atunci când creează iluzia realităţii) şi reuneşte temele. Argumentați și fundamentați cu ajutorul exemplelor diferența între conceptele de tragedie și dramă. (la alegere) IV. vol. • Caracterul ficţional al referentului.. Bucureşti. III. instrument muzical – reuneşte operele literarecare se constituie pe baza categoriei estetice a liricului. • Simbolizarea.. Istoria literaturii române contemporane. Delimitări conceptuale Genul liric – gr. Editura Litera. Bucureşti. el există numai în lumea semantică a textului. Editura Minerva. . 1997. Dicţionar de personaje literare. figuri de stil. G.

După criteriul formal avem: 34 . IV. care presupune exprimarea ideilor şi sentimentelor sub o formă străină. IV. în care poetul. cu iubirea. • monologul adresat (invocaţia retorică).2. • Indicii textuali ai lirismului subiectiv sunt: mărci lexico-gramaticale ale persoanei I şi/sau a II-a (pronume şi adjective pronominale la persoana I şi/sau a II-a. • discursul evocator. • discursul dialogat. Clasificarea creaţiilor lirice Clasificarea creaţiilor lirice în specii literare este determinată de multe criterii: a. ale poetului. verbe la persoana I şi/sau a II-a).). cu moartea. aserţiuni (enunţuri date ca adevărate). Deosebim următoarele tipuri de lirism: a. După criteriul tematic avem: • lirică erotică (idilă. Tipurile de lirism Tipurile de lirism sunt generate de modalitatea de exprimare a ideilor poetice. meditaţie filosofică. adverbe deictice (care întăreşte un sens. b. meditaţie. • lirica cetăţii (poezia patriotică şi poezia socială:imn. aventuri ale cunoaşterii. • lirica rolurilor. satiră). Lirismul obiectiv disimulează prezenţa eului liric.structurează viziunea poetică. substituind-o cu alte prezenţe lirice. ci o prezenţă esenţial activă. a stărilor afective asumate sau nu de eul liric. care nu mai este contemplativul romantic. judecăţi de valoare asumate etc. c. b. care pot fi formulate la persoana a III-a sub aparenţa obiectivităţii. • monologul autoadresat. chiar dacă prin epitete calificative se evidenţiază percepţia subiectivă a poetului respectiv. Tipurile discursive specifice lirismului subiectiv sunt: • monologul liric. de loc sau de timp). mărci ale afectivităţii (interjecţii). realizat ca lirică a eului rostitor (poetul se identifică cu eul care vorbeşte). eglogă. reflecţii. izolat orgolios în himerica sferă a visului. chiar dacă reflecţiile sunt. identificându-se cu un personaj. • lirică filosofică (artă poetică.3. ideile. sentimentele şi reprezentările comunicate de eul poetic. • lirică peisagistă (pastel). odă. romanţă. singular şi/sau plural. traversând experienţe existenţiale. care conţine meditaţii pe teme filosofice. elegie existenţială etc. • lirica descriptivă (de tip tablou sau de tip portret) disimulează perspectiva subiectivă a poetului sub aparenţa unei viziuni nonfocalizate. elegie erotică). confruntându-se cu sine însuşi şi cu ceilalţi. cum sunt: • lirica măştilor. Lirismul subiectiv este expresia cea mai directă a comunicării poetice. Lirismul narativ este caracteristic liricii contemporane şi are ca premise ipostazele omului modern. dinamică. • lirica gnomică. exprimă sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale. de fapt.

Vechiului Testament. Exemple / Observaţii M. Elemente definitorii. o persoană sau Pindar: Ode triumfale pentru un eveniment. Arghezi: ciclul Psalmi. Slavona: psalmu – cântec religios. satire – mustrare. ca în imn. • poezii cu formă fixă (sonet. Este mesajul-program al unui artist. Rugă de seară. T. I.. melancolia. elegia – cântec de doliu. naiv sentimentală Lat. gândire. stare de jubilare spirituală. temele Specie a liricii filosofice în care lirismul preferate fiind: timpul. satura. În limba română: Psaltirea în versuri de Dosoftei. un elan Incipitul poate fi o invocaţie. Scrisoarea II. care transfigurează în imagini artistice crezul artistic al poetului. odă. V. cântec de unei divinităţi (Imnuri către Apollo). despre menirea artei şi a artistului în societate. Cei 151 de Psalmi ai regelui David Specie a liricii religioase. regretul. demonicul. Operă literară cu caracter satiric. elegie. 2. It. parodie etc. Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.• poezii fără formă fixă. Specie lirică în versuri. ca în idilele lui Eminescu. se ridică la o treaptă de contemplaţie moartea. O. iubirea. adresată Specie solemnă a genului liric. El a publicat în „Convorbiri literare” în anii 1868-1869 un ciclu de „Pasteluri”. N. haiku etc. Goga: Rugăciune. L. istoria. precum imnul. sacră. gazel. în care se Limbaj ironic sau chiar sarcastic pentru ridiculizează sau se condamnă vehement exprimarea atitudinii de distanţare a fenomene negative ale vieţii sau defecte autorului. După criteriul dominantei afective avem: imn. Stănescu: Necuvintele. idylle – mic tablou poematic. exprimând o tristeţe ontologică (trăsături generaleale existenţei) şi metafizică. personalităţi exemplare. viziunea proprie despre sursele şi actul creaţiei. principiile sale estetice. nostalgia. Lat. Alecsandri: Odă ostaşilor români Lat. Arghezi: Testament.). Eminescu: Epigonii. meditatio – reflecţie. dispreţul autorului. Specii lirice Specia Definiţia Lat Ars poetica – Horatiu. fr. IV. Vergiliu: Bucolice Specie a liricii pastorale. dorul după ceva. Specie a genului liric.. care exprimă o Nu se asociază cu muzica. În lirica modernă psalmii sunt meditaţii filosofice pe tema raportului dintre om şi 35 . glosă. Termenul are două accepţii: Atitudine de dezaprobare. La origine era o invocaţie mistică. despre funcţia ei cognitivă. slavă consacrat unui eveniment sau unei Imnuri către noapte de Novalis. satiră. marcată de 1. T.4. arcadică). Cultivată mai ales de romantici. doină. Lat. cu caracter de constituie una din cărţile canonice ale rugăciune sau de odă religioasă. Termenul denumeşte numai în literatura română o specie a genului liric. intelectuală. Concepte specifice genului liric. pastello – pictură cu creioane moi. Arta poetică Pastel Elegie Meditaţie Idilă Imn Odă Satiră Psalm În lirica modernă (după modelul lui Charles Baudelaire) elegia se diversifică şi se nuanţează. Al. Specie a liricii filosofice. hymnus – cântec de biruinţă. Specie a liricii în care sentimente dominante sunt tristeţea. c. Macedonski: Noaptea de decemvrie. Odă(în metru antic). rondel.. având ca Tema naturii campestre se asociază cu subiect viaţa rustică (bucolică. Termenul „pastel” a fost introdus în literatura română română de către Vasile Alecsandri. Barbu: Joc secund. Testament etc. admirativ pentru o idee. Lamartine: Meditaţii Fr. Numai poetul. o poezie descriptivă în care se conturează un tablou din naturăîntr-o viziune relativ obiectivă clasică. umane. Se asociază cu muzica: imnuri naţionale. tema iubirii. divinul.

dacilor. iar metrica (prozodia) a devenit o ştiinţă mult apreciată în Antichitate şi în perioada clasicizantă (Renaşterea. . Numărul total al versurilor este 13 ce apelează la refren şi are doar două rime. prin spaţiul alb ce urmează după ultimul cuvânt al rândului. Coşbuc. Denumeşte cântecul popular elegiac şi creaţiile culte de tipar prozodic folcloric. • Vers aritmic – are rimă şi pauză finală. Este alcătuită dintr-o strofă-temă şi tot atâtea strofe mediane câte versuri are strofatemă. poezia încheindu-se cu versul iniţial (sunt deci identice versurile 1=7=13 şi 2 =8). În limba lituaniană „daina” Au creat doine culte: Eminescu. măsură inegală. D. Alecsandri. • Versurile înlănţuite – au ca semn distinctiv ingambamentul. accentuare) au fost considerate până în epoca modernă semne obligatorii ale poeticităţii. Elemente de prozodie Sonet Rondel Glosa Elementele de prozodie (gr. care Versul 36 . Clasicismul. absenţa rimei.Doină divinitate. pe tema condiţiei existenţiale a omului. Izolarea fiecărui vers se realizează sonor (prin pauză) şi grafic. Etimologie necunoscută. este un rând din discursul poetic. în perioada manierismului şi în cea parnasiană). dar ritmul şi măsura sunt variabile. Shakespeare şi-a scris sonetele fără izolarea strofelor prin blanc (spaţiu alb dintre strofe). prosodia – intonare. dar renunţă la rimă.5. Principalele elemente de prozodie sunt următoarele: Conceptul Caracteristici / Observaţii Este o suprastructură a unei poezii. rimă. Arghezi. versul poate fi: • Vers alb – păstrează ritmul. iar ultima strofă este reluarea strufei-teme (strofei I) în ordinea inversă a versurilor. Cantemir În literatura cultă termenul a fost impus de consideră că este cuvânt din limba V. înseamnă cântec popular. Iluminismul. procedee şi tehnici formale pe baza cărora este creat discursul poetic. Versul se caracterizează în funcţie de patru elemente structurante: ritm. 6. IV. regională „daina” există şi în limba română (în textul unei doine).după modelul englez: 3 catrene şi 1 distih final (cu valoare de concluzie). Prozodia studiază ansamblul de reguli. dispuse după modelul abba // baab // abab//. măsură şi pauze (pauza de tip cezură şi pauza de la sfârşitul versului).după modelul italian (Petrarca) : 2 catrene + 2 terţine. În funcţie de existenţa / absenţa celor patru elemnete structurante. O. T. Iosif. scriind doar distihul final într-o altă aliniere. având însă pauză la sfârşitul versului. dar a constituit un subiect de controverse pentru teoreticienii şi poeţii ultimelor două veacuri. IV. măsura şi pauza. primele două versuri apar în poziţie mediană (ca versurile 7 – 8). • Versul liber – se caracterizează prin ritm variabil. Varianta Şt. fiecare strofă mediană se încheie cu câte un vers din strofa-temă. reguli metrice relativ stabile. utilizate în construcţia versurilor şi a strofelor. Poezii cu formă fixă Specia Caracteristici Numărul total al versurilor este 14 care pot fi grupate: .

iar cele cu măsură mediană (8 – 12 silabe) şi măsura lungă (peste 12 silabe) impun poeziei o cadenţă ritmică gravă.) U U U U U U • Tetrasilabice cu două silabe accentuate: coriambul (_/UU_/) (ex. Versurile cu măsură scurtă (până la opt silabe) conferă un ritm precipitat textului poetic. Rima 37 . cadenţele sunt construite contrapunctic. Sa – ra pe deal // bu – ciu – mul // su – nă cu // ja – le U U U U U U U). Ritmul poeziei moderne nu mai urmează succesiunea formală a picioarelor metrice. cu indice 1. Strofa Măsura Metrul Ritmul Strofa este o unitate compoziţională specifică poeziei. care se realizează independent de construcţia ei lingvistică. Măsura variabilă a versurilor din poezia modernă marchează grafic impulsurile emoţionale de mare intensitate sau de durată diferite sau fluxul intermitent al ideilor. locul cezurii. care împarte versul în două emistihuri. ca element al versificaşiei clasice (tradiţionale). de exemplu). din nouă versuri (nona). rimele bogate sunt cele trisilabice (rima dactilică) şi cele tetrasilabice (valurile / malurile. din patru versuri (catren). 3. cu ritm iambic – are două emistihuri de căte 6 silabe). referiri la forma poeziei. Cele mai frecvente strofe sunt cele alcătuite din două versuri (distih). este consonanţa sunetelor finale a două sau a mai multor versuri. 2. Rima. rimele bisilabice (penultima silabă accentuată) se numesc rime feminine: vale / jale). Aceste versuri sunt marcate de o pauză ritmică numită cezură. 4 după locul silabei accentuate (ex: Vân – tu – ri – le. iambul (U _/). În acest caz accentele de intensitate sunt înlocuite cu cele afective şi stilistice. articolul ori prepoziţia de substantiv) în două versuri succesive are ca efect stilistic crearea unor rime rare şi a unor cadenţe sonore neobişnuite. caracterizată ca sistem închis. liturgică. grupate în unităţi ritmice. continuând enunţul în versul următor. U U U U U U Som – no – roa – se pă – să – re – le : peon 3. va – lu – ri – le : peon 1. alexandrunul – versul din 12 silabe. • Trisilabice – dactilul (_/UU). începând cu ultima silabă accentuată. Ritmul poetic reprezintă o succesiune recurentă de unităţi prozodice echivalente. anapestul (UU_/). solemnă. poziţia şi felul rimei. din şapte versuri (septima). din opt versuri (octava). Numărul versurilor dintr-o strofă variază între strofe cu un singur vers (monovers. • Tetrasilabice – cu un singur accent: peonul. din trei versuri (terţină). felul picioarelor metrice. Un grup de versuri care alcătuiesc o strifă este delimitat de alt grup prin spaţii albe (blancuri). Măsura este totalitatea silabelor dintr-un vers. Unităţile metrice (picioarele metrice) pot fi: • Bisilabice – troheul (_/ U. amfibrahul (U_/U). silabă accentuată + silabă neaccentuată). alcătuirea frazei. din cinci versuri (cvinarie). Discursul poetic modern este alcătuit frecvent din strofe inegale sau sunt poezii astrofice (discurs continuu). monostih) până la strofe cu douăzeci de versuri. Metrul denotă numărul silabelor versurilor. prin contrastul dintre cuvintele-cheie accentuate şi contextul cu fluxul firesc al ritmului vorbirii.• diminuează sau chiar suspendă pauza de la sfârşitul versului. Aceste unităţi prozodice sunt picioarele metrice definite ca unităţi ritmice în care silabele accentuate (_/) şi cele neaccentuate (U) se succed după un anumit model. care posedă coerenţă gramaticală. semantică şi metrică. Prin metru înţelegem schema unei pozii. de obicei egale (de exemplu. Segmentarea unităţii sintactico-lexicale (atributul sau complementul izolat de cuvântul regent. Un efect de mare modernitate este plasarea cezurii în interiorul unui cuvânt sau descompunerea versului prin mai multe cezuri. din zece versuri (decima). specific poeziei Renaşterii italiene. Rimele monosilabice se numesc rime masculine (silabele finale sunt accentuate: merg / şterg). Strofa safică (de la numele poetei Sapho din Lesbos) este utilizată de Eminescu în poezia „Odă(în metru antic)” şi conţine trei versuri lungi (11 silabe) şi un vers scurt de cinci silabe (vers adonic / pentametru). din şase versuri (sextină).

• Epitet personificator . zgomote din natură.„harnici unde”. a. prin rimarea unor cuvinte dintre care un cuvânt face parte din structura celuilalt cuvânt (cristalină / alină). • Asonanţa – este repetarea vocalelor („Argint e pe ape şi aur în aer”. personifică. • Triple – „Cu doi ochi ca două basme mistice. privire rece etc. 3. 2.7.. individualizează. „Pupăza. După formă. Funcţiile artistice ale epitetului sunt variate: apreciază.După poziţia lor în strofă. • Epitet hiperbolic – „trunchi vecinici”. • Monorima – aaa – bbb – ccc etc. evocă. te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor. colinele. Blaga). IV. epitheten – care e pus lângă. zbârrr pe o dugheană. Eminescu). Onomatopeea Epitetul 38 . epitetele pot fi: • Simple – „văzduhul tăiet”. Este o figură de stil de nivel semantic care se realizează prin alăturarea unui adjectiv sau adverb pe lâng un cuvânt. rimele pot fi: • Rimă împerecheată – aabb. • Epitet metaforic – „codri de aramă”. Figurile de stil (tropi) Prin figură de stil înţelegem modalitatea prin care se modifică expresiv sau se îmbogăţeşte sensul unui cuvânt.” Gr.). împodobeşte. În afară de aceste rime. adânce. prin rimarea unor omonime / omofone ( cuvântul / cu vântul). Clasificare: 1. ori se produce o abatere da la o construcţie gramaticală uzuală pentru a spori forţa imaginii artistice. • Adverbiale – „Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” (M. „zile triste”. dalbe”./ strîg de sus luminile – L. mai putem vorbi despre: • Rimă interioară – două cuvinte sau cele două emistihuri dintr-un vers rimează (Linele. • Rimă imperfectă – numită şi asonanţă – constă în diferenţe de sunete (mai ales de consoane) în segmentele acustice care constiuie rima (Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te. • Duble – „palidă faţă de marmură”. Figură de stil de nivel fonetic care constă în utilizarea cuvintelor care prin corpul lor sonor sugerează sunete. După sensul termenului epitet în raport cu determinatul: • Epitet ornant – „paianjeni de smarald”.e. cu scopul de a exprima însuşiri deosebite. Din punct de vedere gramatical epitetele pot fi: • Adjectivale (cu funcţie gramaticală de atribut): pasăre cernită. • Rimă-ecou (concentrică) – se realizează prin reluarea unui cuvânt în rimă (plumb la Bacovia). o alăturare de sunete. • Rimă încrucişată – abab. • Rimă îmbrăţişată – abba. constând în alternanţa versurilor albe cu versuri rimate încrucişat./ ) • Semirima – reprezintă un model combinat între versul clasic şi cel modern. • Aliteraţia – este repetarea consoanelor („Prin vulturi vântul viu vuia” consoana v). Cele mai frecvente figuri de stil sunt următoarele: Conceptul Aliteraţia / asonanţa Definiţie / caracteristici / exemple Figură de stil de nivel fonetic care constă în selectarea cuvintelor în care se repetă un sunet. • Rima înlănţuită – aba – bcb – cdc – ded etc.

„Lună. fiecare dintre persoane păstrând câte o jumătate pentru a demonstra legătura dintre ele. Gr. Este o figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unei imagini concrete pe baza unei analogii dintre obiect şi semnificaţie. el este un Matusalem (om foarte bătrân) Gr. el este un Cresus (om foarte bogat). plumbul – moartea în poezia bacoviană etc. Figură de stil de nivel semantic care constă în alăturarea a doi termeni incompatibili în limbajul comun. synekdoke – cuprindere la un loc.Iarna „ a gonit cântările” (păsările au fost gonite). benefice (bune) sau malefice (rele). • Numele unui lucru cu simbolul lui: Semiluna a cotropit multe popoare. symbolon – semn de recunoaştere. atât pentru a personifica fenomene. un semn de recunoaştere pentru persoane între care exista o anumită legătură. personnification . Termenul symbolon desemna. • Conţinutul cu numele conţinătorului – Am băut un pahar. care constă în a atribui unui obiect inanimat sau unei abstracţiuni. inefabile. În literatură. îndeosebi în poezia simbolistă. eul poetic sugerează stări psihice de natură afectivă sau onirică. în limba greacă. metonymia – înlocuirea unui nume cu altul. obiecte. aşa cum se întâmplă în creaţia literară. deplasare. partea denumeşte întregul. „Figură de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie pe care nu o poate avea decât în virtutea unei comparaţii subînţelese” (Gheorghe Crăciun). calităţile. în funcţie de context şi în funcţie de cultura în care este utlizat. • Efectul prin cauză – „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” (M. singularul exprimă pluralul. particularul generalul: „Ochii tăi caută-n frunza cea rară” (M. legendele sunt rezultatul gândirii simbolice. fecioara. limbajul. cât şi pentru a crea personaje noi din lumea necuvântătoarelor şi chiar a inanimatelor. rodul unei creaţii personale. luceafărul – omul de geniu în poezia eminesciană. Exemple: vulturul – la Arghezi simbolizează divinitatea. • Numele unui produs cu numele locului de provenienţă: Am băut un Murfatlar. simbolul revela misterele creştine: porumbelul. Eminescu). culoarea roşie. Figură de stil constând în înlocuirea numelui unui obiect cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică. Figură de stil prin care întregul denumeşte partea. Blaga). Mentalitatea arhaică utiliza simbolul ca modalitate de a exprima lumea fizică: miturile. simbolul a devenit tot mai mult expresie a eului liric. Eminescu). consacrată prin tradiţie sau originală. stăpâna mării” (M. figura. modul de a se comporta al unei persoane:” (Dicţionar de termeni literari) Este o figură de stil des întâlnită în literatura populară. tu. Multă vreme simbolul a avut o valoare ontologică şi religioasă. Stănescu). crucea. Oximoronul 39 . Gr. • Metaforă explicită presupune prezenţa ambilor termeni: „Leoaică tânără. Gr. metaphora – transfer. „Un mort frumos cu ochii vii” (M. sentimente. Eminescu). Metafora poate fi: • Metaforă plasticizantă – când între termenul propriu şi cel metaforic nu există un raport de analogie: „corola de minuni a lumii” (L. „Figură de stil de esenţă metaforică şi care trebuie pusă în legătură cu vechile concepţii animiste.Personificarea Metafora Metonimia Sinecdoca Simbolul Fr. Metonimia înlocuieşte: • Cauza cu efectul . deoarece acelaşi simbol poate avea conotaţii diferite. Analogia pe care o exprimă un simbol poate fi convenţională. iubirea” (N. fiind un obiect care se rupea în două. • Opera cu numele autorului – Am admirat un Gauguin original. Eminescu). Prin intermediul simbolului. În Evul Mediu. având sensuri opuse: „dureros de dulce”.O interpretare a unui simbol nu poate fi considerată niciodată absolută.

Gr. de nivelul viziunii poetice. etc. Repetiţia poate fi: Repetiţie fonetică – aliteraţie sau asonanţă (vezi conceptele respective). Barbu). Invocaţia este incipitul epopeilor. fenomene concrete. Figură de stil de nivel semantic care constă în diminuarea exagerată a dimensiunilor. obiecte: drumul drept / drumul ocolit. „Păsări. a proporţiilor reale ale unui obiect. cuvînt sau grup de cuvinte. Figură de stil de nivel sintactic ce constă în realizarea unei coordonări sintactice în scop expresiv: „Căci eu iubesc / şi flori. • Două lucruri. Eminescu: Scrisoarea III). generând ambiguizarea. când autorul cere ajutorul divinităţii. „O lume mică de se măsura cu cotul”. două idei: . doamne. Este un procedeu artistic complex. / Ţi-am adus dulceaţă. Eminescu: Epigonii). „Lacul codrilor albastru” (lacul albastru al codrilor). ca îngeri). Antiteză poate fi între: • Doi termeni. epopei. al muzei în alcătuirea creaţiei artistice. Ţepeş. la urma urmelor. Eminescu) Figură de stil de nivel sintactic ce constă în modificarea topicii obişnuite cu scopul măririi expresivităţii imaginii poetice. iacă. ori real absent./ (I. • Două personaje: emirul / drumeţul pocit. Enigel. Eminescu şi „Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu avem antiteza dintre lumea infinită a omului de geniu şi viaţa efemeră a omului de rând. relevând de la început opoziţia compoziţională a operei: „Ultima noapte de dragoste. ca îngeri de apă” (păsări de apă. fenomen. tu. • Două lumi. Blaga). comparaţii. Procedeu artistic specific romantismului care aşază doi termeni în contrast cu scopul de se pune reciproc în evidenţă.în poeziile „Luceafărul” de M. care apelează la o suită de metafore. roşie. ? Figură de stil retorică care constă în formularea unei întrebăricare conţine în sine răspunsul sau la care nu se aşteaptă răspuns.” (L.. Gr. • Repetiţie gramaticală – constă în repetarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse: om de omenie. eveniment pentru a mări expresivitatea imaginii artistice. Constă în reluarea de două sau de trei ori a aceluiaşi sunet. persoane. şi buze. personificări. anthitesis – opoziţia. şi ochi. Repetiţie lexicală – „Enigel. două structuri: „Voi credeaţi în scrisul vostru. „Cum nu vii. radical. Eminescu). a proporţiilor reale ale unui obiect. şi morminte. • Două aspiraţii: idealul / lipsa de ideal. Antiteza poate să apară şi la nivelul unor opere literare.Antiteza Hiperbola Litota Alegoria Invocaţia Interogaţia retorică Inversiune Dislocarea sintactică Enumeraţia Gr. ale unui fenomen cu scopul sporirii expresivităţii. litotes.. poeme. toate în poezia „Noaptea de decemvrie” de A. O categorie specială de repetiţie este chiasmul. cînta un cîntec. sporirea expresivităţii limbajului poetic. utlizând termeni ce desemnează lucruri. litotes – micime. fr. allegoria – vorbire figurată. Figură de stil retorică ce constă în interpelarea unui personaj imaginar. Acest tip de repetiţie poate avea nuanţă intensivă: Avea faţă roşie. hiperbole prin care scriitorul comunică o viziune proprie. dar având conotaţii abstracte. obiecte. Figură de stil de nivel semantic care constă în exagerarea dimensiunilor. care este realizat prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii sintectice după schema AB – BA: „Femeie între stele şi stea între femei”. utilizată cu scop expresiv. Figură de stil de nivel sintactic ce constă în modificarea afectivă a topicii obişnuite. ale unei persoane. Este utilizată în fabule. „În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”(M. modestie. „microscopice popoare” (M. Macedonski. • • Repetiţia 40 . noi nu credem în nimic” (M. întâia noapte de război” de Camil Petrescu. „Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (M.

Legendele Olimpului – prezentare generală Concluzii Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naţionale. Editura Didactică şi Pedagogică. Este o construcţie gramaticală greşită datorită lipsei de continuitate între începutul şi sfârşitul unei idei sau construcţii sintactice. Ibrăileanu. 3. Editura Litera. Bucureşti. miniaturalul). V. Definiţie. 2. al lipsei de griji. genuri şi specii literare. 2. Selectați. conform factorilor: 1. G. urâtul. incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor. II. 2. estetică – valorificare a virtuţilor estetice ale limbajului. emoţii şi sentimente estetice).Anacolutul Gr. E. Scriitori români. Bucureşti. 1981. I.comicul. Particularităţi ale literaturii pentru copii / ale textelor aparţinând acesteia Miturile. Editura Minerva. gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire. Petraş. metrică şi prozodie. Chestionar de evaluare 1. 1997. Editura Minerva. Bucureşti. sfera de interese. În operele literare anacolutul poate fi marca oralităţii unui scriitor (Ion Creangă. genuri şi specii predilecte. 4. duiosul. Pe lângă cele 4 cateorii estetice fundamentale (frumosul. sau mijloc de caracterizare a unui personaj (în operele lui Caragiale apare frecvent). Pascadi – Niveluri estetice): 1. . Chişinău. Istoria literaturii române contemporane. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. 1982. tragicul) există subcategoria specifică literaturii pt copii – graţiosul. Irina.. figuri de stil.. Lovinescu. Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (I. Mitologia românească şi universală – izvor al literaturii pentru copii 1. câte trei exemple pentru fiecare figură de stil prezentată și comentați succinct semnificația acestora. trebuinţele şi preocupările centrate în jurul jocului. posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie iniţiaţi. G. gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artisitice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii lor. Bibliografie recomandată Călinescu. Teoria literaturii. Dicţionar-antologie. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi şcolară mică. III. coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informaţii trasmise printr-un cod şi organizate într-un mesaj artisitic. Marin Preda). limbaj. vol. al permanentei interogări asupra lumii. 3. 41 . Curente literare. ana koluthos – fără legătură.L. Clasificare Alexandru Mitru. 1996. .. din diferite texte lirice. vol. Specificul literaturii pentru copii. Caragiale.

Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuţi morale alese. printr-o ingenioasă transfigurare artisitică. conflictul dus până la suspans. dramaturgia se accesibilizează doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de păpuşi. semnificaţii la care se ajunge prin ieşirea din planul abstract al textului literar şi analogia dintre tema şi motivele operei şi viaţă. cu momentele subiectului şi personaje). ca atare. Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului chiar în povestiri şi schiţe. figurile de stil. adăugându-se situaţii din existenţa cotidiană a copilului. Particularităţi ale textelor aparţinând literaturii pentru copii 1. 3. fie prin epicul dens. (G. Mitologia este constituită din totalitatea miturilor unui popor sau grup de popoare. morale – bine vs. astfel el va înţelege restul descrierii şi portretelor şi se va iniţia în receptarea „dramei” –sau a scenetelor de teatru. etiologice – originea lucrurilor şi a fiinţelor. 3. El povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportament sau o deprindere de muncă au fost stabilite. cititorul de vârstă şcolară mică va fi atras de epic (întrucât există acţiune. miturile se clasifică: 1. întrucât a ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii şi tineret . prin intermediul literaturii pentru copii se va realiza o binevenită dedublare. 3. cosmogonice – creaţia universului. În funcţie de tematică. Evidenţiind curajul oamenilor dintotdeauna. e foarte important să se exploateze textul sub toate posibilităţile sale. Călinescu).formativă – mesajul artistic al operei. Literatura pentru copii include genuri şi specii literare identice celor din literatura naţională în general. rău. fie prin poezii simple. 4. şi numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă. ele constituie paradigme pentru toate actele omeneşti semnificative” (Aspecte ale mitului). dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic. unde universul gâzelor sau al vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat (mai ales în fabule) va facilita o înţelegere a raporturilor umane şi a normelor de covieţuire socială. 2. identificând imaginile frumoase. 2. 2. în contact cu alte euri. Înainte de a putea înţelege propriul său eu. Ca să fie o operă de artă. operele ţin seama de faptul că în primul rând „copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. valorificându-se atât virtuţile cognitive şi estetice. copilărie. interferenţa genurilor e solicitată de potenţiala receptivitate scăzută a micului cititor. dar prin conţinutul thematic investighează universul propriu de cunoştinţe al copilului. în varietatea semnificaţiilor sale receptate de către copii. interfenreţă care va salva astfel textul de monotonie. scrierile pentru copii şi tineri trebuie să-i încânte şi să-i intereseze şi pe oamenii maturi. cât mai ales cele morale trasmise de text. teogonice – originea şi istoria zeilor. năzuinţele şi aspiraţiile lui legate de familie. Termenul central e mitul pe care M. la început. Eliade îl defineşte: „mitul se referă întotdeauna la o „creaţie”. 5. când cititorul copil se va reunoaşte în altul sau va refuza identificarea cu un model negativ. copilul îşi află un alterego multiplicat în fiecare persoană cu care simpatizează sau antipatizează. 42 . existenţa unor conflicte puternice la care participă personajele grupate în pozitive şi negative provenite din lumea basmului. 4. mai puţin prezentă în literatura pentru copii şi în manuale.

demoni. Apollo – zeul soarelui. central fiind Mitul lui Isis şi al lui Osiris. În literatura populară avem 4 mituri fundamentale. civilizaţia asiro-babiloniană – lumea orientală.Meşterul Manole – e un mit estetic. Legendele Olimpului este o operă semnificativă din creaţia lui Al. „exprimă viziunea pastorală franciscan-panteistă a morţii individului . 2. trimiţând la urmă la ideea imperfecţiunii lumii şi a creaţiei.) Pe lângă aceste 4 mituri. a labirintului. 3. 2. viaţă. Cele mai importante divinităţi sunt simboluri ale unei anume activităţi. Balaci – Mic dicţionar mitologic greco – roman. Mitru. afirmă Călinescu. concepţia despre creaţia lumii. “o 5. îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului. Călinescu. plus o legendă păstrată de la D. 2. lupta dintre bine şi rău. Numele zeilor şi eroilor sunt explicate şi înţelese ca fiind surse pentru explicarea altor cuvinte din limba română: cronologia < Cronos – zeul timpului. precum şi trilogia Legenda Valahă”. Ele consituie o sursă de inspiraţie şi sunt importante repere culturale şi prezintă în formă specifică teme ale gândirii dintotdeauna şi de pretutindeni: relaţia omului cu sacrul. încearcă să se ridice şi altele. “În ţara legendelor”. mitul transhumanţei – Mioriţa – simbolizează existenţa pastorală a poporului român. al inconştientului.” G. 43 . Artemis – zeiţă a vânătorii. destinul – Moira. lupta pentru putere în familiile nobile. şi a perfectibilităţii naturii umane şi sociale.. ursitoarele. întâmplări miraculoase. Zeii înşişi au calităţi si defecte ca muritorii.. Ascahi (Traian şi Dochia). Cantemir..eschatologice – stingerea universului. despre luptele sociale şi naţionale din vremea domniei lui Vlad Ţepeş. identificate de G. Temele date de Legendele Olimpului sunt etern umane fiind prezente până astăzi în literatura pentru copii: 1. 4. geologia < Ghea – zeiţa Pământului. Dionysos – zeul vinului. civilizaţia greco – romană – A. mitul zburătorului erotic sau mitul erotic – personifică invazia instinctului puberal la tinerele fete. belşugului. M. atitudini umane sau element cosmic. moarte. iubirii – fiul Ariadnei îl ajuta pe Tezeu să scape din labirint. Călinescu. Legendele Olimpului Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor cincizeci în literatura română pentru copii şi tineret. Miturile româneşti. “Bastonul cu mâner de argint”. mitul jertfei pentru creaţie . Operele şi le-a creat pe baza poveştilor populare româneşti şi ca sursă de inspiraţie a folosit lumea copilăriei. semnificând ideea că creaţia e rod al suferinţei. Eminescu sugerează că iubirea e forţă implacabilă. fără participarea conştiinţei . 6. În general. mitul etnogenezei – Gh. Dintre marile civilizaţii cu tradiţie mitologică amintim: 1. 3. răsplătirea faptelor bune a prieteniei. al luminii. Mitul e izvor al basmelor. pt că povesteşte fapte neobişnuite ale eroilor cu puteri supraomeneşti. 5. Astfel de opere apreciate de copii sunt: “Copiii muntelui de aur”. ele devenind piloni ai literaturii române culte. 1. un zeu a devenit simbol ce îngemănează valenţe benefice şi malefice. (Istoria literaturii române. 4. Mitul are la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii marile naraţiuni includ o mare varietate de zeităţi. 3. al nopţii. beţiei. eroi supranaturali.

o carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani. care a încercat să explice existenţa zeilor imaginându-i şi înzestrându-i cu trăsături umane. altfel inexplicabil decât prin existenţa unei puteri supranaturale şi atotputernice. Alexandru Mitru expune mituri şi legende pe care imaginaţia greacă le-a ţesut în jurul unor oameni numiţi. Opera are două părţi: în prima parte ne sunt prezentaţi zeii din mitologia greacă. făcută cu talent şi cu putere de evocare. aparţine genului epic în proză şi speciei legendei. ucigând monştrii şi biruind oameni nelegiuiţi. cartea lui Al. care utilizează evenimente miraculoase sau fantastice şi tinde să dea explicaţie genetică. pentru care autorul a primit premiul “Ion Creangă” al Academiei Române în anul 1972. Zeus are mult din caracterele unui basileu. detaliază sau completează povestirea cu date exacte. în care autorul dă explicaţii. Legendele Olimpului. Heracle. întrupată într-o fiinţă. ci şi în realitatea istorică: Perseu. adesea peste fire. partea a doua conţine legendele despre marii eroi greci. de întâmplare de mari proporţii.carte pentru tineret. a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura pentru copii şi pentru tineret. Dionisos. E greu de definit cartea lui Al. înfruntând mânia Herei. Orfeu. în greceşte. dar pe pământ eroul Heracle. pentru o mai apropiată înţelegere. Pentru reuşita acestei opere. unic prin personaje şi întâmplări. Hera.cuprinde legendele cele mai vechi din mitologia greacă. Zeii erau nişte fiinţe pur imaginare.Mitru e istorie? e o înţiruire de legende? e o lungă poveste? Poate. Autorul ne descrie cei mai importanţi zei. în adevăratul sens al cuvântului. a cărei memorie a ajuns până în zilele noastre. aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi. Poate fi şi un roman. autorul a studiat cu minuţiozitate mitologia greacă. Ahile. Pe când mulţi dintre eroi au tăit în realitate. spre a birui forţele vrăjmaşe şi a ridica viaţa şi demnitatea omului deasupra tiraniei şi mizeriei. autorul prezintă formarea Pământului. precum arată şi titlul. aţa încât legenda să capete tărie de adevăr. sau se referă la prezenţa unor motive. Legendele Olimpului este. create de omul primitiv. Partea a doua – Eroii – cuprinde legendele cele mai semnificative despre eroii greci. Ea se citeşte ca atare. Acest fapt este demonstrat şi de “Notele” de la sfârşitul fiecărui capitol. În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor puterilor fizice şi morale ale pământenilor. cel mai puţin. ne povesteşte despre viaţa şi faptele lor. cetatea zeilor greci. adică la apariţia zeilor şi a oamenilor. nu prea departe totuşi de noi. cea mai depărtată a lumii ştiute. Tezeu. Ulise au fost însă oameni care au luptat sub zidurile Troiei. din vremea când şi realităţile cele mai fireşti constituiau un mister. Ulise. Alexandru Mitru. “eroi”. a fost 44 . În imaginaţia grecilor. Prometeu. asta din urmă. Menelau. cu zei. Ea este o naraţiune a preistoriei şi istoriei antice. iar imaginaţia n-a făcut altceva decât să le mărească. precum: Gheea. În această operă. ne prezintă Olimpul. Zeus n-a existat. Legenda este o specie a genului epic în proză. chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi omeneşti concrete. apelând la tema cosmologiei. în primul rând pentru virtuozităţile ei pedagogice” (Demonstene Botez). Fără a avea câtuşi de puţin un iz didactic. Zeus. “Legendele” lui Al. Afrodita. Mitru. Prima parte – Zeii . Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între zei şi eroi. Mitru familiarizează tineretul (şi bătrânetul!) cu legendele istoriei antice a lumii. personalitatea. de la început până la sfârşit. al istoriei. dar îndeosebi prin aceasta. De pildă. Palas. Zeus trona maiestuos şi capricios în Olimp. prin cărţile sale. Agamenon. eroi care existau nu numai în imaginaţia poporului. teme în alte opere de artă. cu eroi şi sângeroase conflicte între ei. Aşa fiind.

socotit vrednic de Olimp. Curajul, dârzenia, dragostea de oameni şi spiritul de sacrificiu pentru binele obştei sunt trăsături care se întâlnesc la toţi eroii. Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în vremurile îndepărtate, este reflectarea unei realităţi, care a dus viaţa greacă, în Atica, cu un pas mai departe spre civilizare şi umanizare. Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profundă influenţă asupra imaginaţiei şi dorului de fapte mari ale generaţiilor de tineri greci exercitau aceste modele de curaj şi dragoste de om pe care le prezentau legendele eroilor. Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta înţelesurile pe care le-a căpătat cuvântul “erou”. Evoluţia înţelesurilor cuvântului ne arată limpede şi concis noţiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest cuvânt şi ne conduce pe drumul rezolvării diferitelor întrebări pe care le ridică problema constituirii legendelor eroilor. La Homer, cuvântul are următoárele înţelesuri: 1.-stăpân, şef, nobil, comandant militar; 2.-luptător,; 3.-om care se distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent. Începând cu Hesiod, cuvântul “erou” capătă înţelesul de semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pindar îi dă apelativele de “erou zeu”. Platon aşează pe “erou după zeu, şi zeii după oameni. La Atena, în secolul al V-lea, “eroi eponimi” erau socotiţi bărbaţii care dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. Iar la Roma “eroi” ajunseseră să fie numiţi împăraţi romani divinizaţi. Aşadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului “erou” a fost: 1.- stăpân, nobil, şef, comandant militar; 2.- combatant (în general); 3.- om distins prin naştere, talent, vitejie; 4.- semizeu; 5.- muritor ridicat, după moarte, la rangul de semizeu. Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă semantica cuvântului “erou”. Se vede că la baza diferitelor înţelesuri ale cuvântului “erou” a stat întotdeauna un sentiment de adâncă admiraţie pentru oamenii care se distingeau prin anumite calităţi, admiraţie care a dus la divinizarea anumitor eroi. Luptătorii de le Troia văzuseră pe şefii lor, pe marii comandanţi, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. Dar, după terminarea războiului, faptele lor creşteau parcă şi mai mult în imaginaţia generaţiilor. Felurite legende se ţeseau în jurul acestor mari figuri. Apoi fiecare cetate din Grecia voia să-şi aibă “eroul” său şi, aşa cum sa întâmplat cu Heracle, care era revendicat de Teba şi de Argos, ăn mai multe cetăţi înfloreau legende prin care un erou le aducea faimă şi glorie. Nu toţi eroii au luptat la Troia, dar toţi eroii erau înnobilaţi cu acele calităţi pe care autorii legendelor le socoteau cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se închegau adesea în cetăţi diferite şi în timpuri diferite, se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu zeii, şi anume că acelaşi erou era încărcat cu însuşiri contradictorii şi despre el se spuneau lucruri contradictorii. Este de neconceput ca timp de cel puţin opt sute de ani, câţi au trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei şi până la războiul Troiei, purtătorii civilizaţiei miceniene să nu fi cunoscut şi admirat oameni cu însuşiri excepţionale, luptători pentru binele comunităţii, pe care să-i fi numit “eroi”. Aşadar “eroii” au existat întotdeauna la greci, legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de războiul Troiei, dar numai anumiţi “eroi” au luat parte la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite legende au fost consemnate de eposul homeric.

45

Pentru a pune o oarecare ordine în acest hăţiş de fapte, se poate spune că legendele eroilor pot fi împărţite în trei mari categorii: legende plămădite pe pământul Greciei, înainte de războiul Troiei; legende create în Asia Mică, în legătură cu războiul Troiei, în jurul unor eroi veniţi din Grecia; legende create în Grecia, după şi sub influenţa legendelor războiului Troiei. Dar multe dintre legendele din prima categorie au fost influenţate de legendele războiului troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a contribuit, într-o foarte mare măsură, la alterarea conţinutului legendelor şi deci la estomparea cronologiei lor. Aceasta fiind situaţia, este foarte greu de precizat în ce epocă au apărut legendele în jurul unui anumit erou şi care a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul secolelor. De aceea, în discuţia cu privire la fiecare erou, savanţii exprimă păreri diferite, adesea contradictorii. În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate stabili o cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se poate presupune că legenda argonauţilor a fost una dintre cele mai vechi legende, căci în ea se reflectă primele mişcări de expansiune aheiene. Se poate de asemenea socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai după aceea vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia. În lucrarea sa Al. Mitru a trebuit deci să rezolve două probleme fundamentale, semnalate mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor. Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice, Întemeierea Tebei, Expediţia argonauţilor, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, Păţaniile lui Ulise, Aventuroasa călătorie e lui Enea. Date fiind faptele menţionate mai sus, în legătură cu contaminarea diferitelor legende, este cu neputinţă de dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul în care au luat naştere unele legende. Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a căror cronologie nu mai trezeşte nici o îndoială şi asupra lor trebuie îndreptată atenţia. Din acest punct de vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de raţional. Astfel, era firesc să înceapă cu Perseu, de vreme ce sunt dovezi destul de convingătoare că legenda lui a înflorit în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanţilor care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este unul dintre cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu îşi găseşte şi el locul după Heracle. Este bine plasată şi expediţia argonauţilor anterior războiului troian care, la rândul său, este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de păţaniile lui Ulise şi de călătoria lui Enea. S-ar părea, poate, că fondarea Tebei şi expediţia argonauţilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La această obiecţie se poate răspunde foarte uşor că figurile eroilor citaţi anterior, chiar dacă au unele contingenţe cu fapte petrecute mai târziu – de pildă Heracle este pus şi în legătură cu războiul troian – legendele lor conţin vădit elemente ce dovedesc că ele au fost plămădite, cel puţin în embrion, cu mult înainte de războiul troian. Acolo unde cronologia este sigură – argonauţi, Troia, Ulise, Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate. În ceea ce priveşte faptele menţionate, adică substanţa legendelor însăşi, este de observat că au fost alese cele mai importante, şi anume acelea care ilustrează idea de bază pe care a urmărit-o autorul: lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale şi sociale – pentru a-şi dobândi o viaţă mai bună, precum şi rezultatul acestei lupte: înălţarea demnităţii omului şi sporirea încrederii în sine şi în puterile sale. De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist reprezintă lupta omului înzestrat cu excepţionale calităţi fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri. Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca comunei primitive. Acesta e fost embrionul legendei. Dar mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile în triburi, şi au început lupte între ele. 46

Deci la luptele pe care trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au adăugat luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de cetăţi. Dacă ţinem seama că idea de bază, pe care a urmărit s-o pună în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinţei omului când este perseverent, chiar împotriva hotărârii zeilor, atunci dramatizarea originală a fabulaţiei dă adesea o zguduitoare forţă ideii morale, iar idea morală vine şi transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi se- a dreptul descurajator, pesimist, iraţional. Chiar sfârşitul tragic al unui erou –de pildă Heracle – este nimbat de aureola biruinţei. Autorul a avut buna inspiraţie de a însera în volum şi legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva încă o dată, în lumină, triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de întemeierea Romei. Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de binevenită din mai multe puncte de vedere. Un punct de vedere este acela al evitării de a rămâne necunoscută publicului cititor, căruia se adresează cartea una dintre cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există şi punctul de vedere istoric al însemnătăţii pe care o acordau romanii legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama lui Enea, al cărei fui, Iulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta Iuliilor, din care au făcut parte Cezar şi August. În călătoria legendară a lui Enea, de la Troia până în Italia, se reflectând drumul pe care l-au parcurs influenţele de civilizaţie şi cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au cucerit Grecia, dar, aşa cum se spunea chiar în antichitate, sub formă mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, şi, sub influenţa acestei culturi, romanii şi-au putut realiza creaţiile materiale şi culturale, care poartă caracteristicile genului lor propriu. Autorul a procedat deci foarte potrivit când a vorbit şi despre Enea, căci, în realitate, mitologia greacă n-a exercitat influenţe numai asupra culturii şi literaturii greceşti, ci influenţa ei a fost profundă şi la Roma. Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut prilejul să ilustreze din belşug idea centrală arătată mai sus şi, în acelaşi timp, în expunerea legendelor, dar mai ales în note, să dea şi unele amănunte asupra realităţilor sociale şi politice care au condiţionat înflorirea acestor legende. Civilizaţia miceniană, basileii ahei, şefii triburilor antice, sunt, rând pe rând, evocaţi în note şi, în acest fel, pe lângă încântarea, plină de înţeles moral, pe care o simte cititorul, atenţia este dusă şi spre realităţile istorice, dând astfel mitului şi legendei suportul realităţii, haina fermecătoare a basmului. Stilul este şi în această parte a cărţii cât se poate de bine potrivit cu conţinutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese, evitându-se arhaismele,dar nefăcându-se abuz nici de neologisme. Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec expunerii este proza ritmată, care, deşi se întâlneşte destul de des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de versuri. Ideile sunt exprimate în proză ritmată, ritmul fiind întrebuinţat de autor numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite situaţii. Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a lucrării, putem afirma că: 1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a le expune viaţa legendară. 2- Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai plauzibile. 3- Aşa cum în “Legendele zeilor” s-a dat o deosebită atenţie figurii lui Prometeu, tot aşa în “Legendele eroilor” s-a aruncat o lumină deosebită asupra lui Heracle. 4- Idea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat la baza plăsmuirii acestor legende, şi anume că, luptând cu dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra tuturor obstacolelor şi chiar asupra voinţei zeilor. 5- Dramatizarea acţiunii, lărgirea şi îmbogăţirea originală a fabulaţiei, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o vioiciune şi pregnanţă poetică de primul ordin. 6- Notele vin să lămurească, prin explicaţii ştiinţifice, multe din ciudăţeniile

47

Bucureşti.” Ca o mărturie a acestei atmosfere mitice stau chiar cuvintele noastre care poartă în diverse măsuri o sarcină mitică. Dicţionar de personaje literare. Buzaşi. la alegere: 1. vol. oferind modele unice de umanitate. Bucureşti. Bucureşti. stâlpii sunt încărcate de o cu totul altă sarcină mitică decât cuvine ca verticalul. Istoria literaturii române contemporane. Miturile reprezintă o importantă sursă de inspiraţie pentru operele literare. specii predilecte a literaturii pentru copii. 1995. Editura Fundaţiei “România de mâine”. pământul. se formulează năzuinţe spre mai bine şi spre mai frumos.. Valori cognitive. punând în faţă modele de luptă dârză. 48 . estetice şi morale în miturile româneşti / universale. III. Editura Didactică şi Pedagogică. pornind de la realităţi certe. 1981. Editura Nova 2001. Chestionar de evaluare Trataţi una dintre temele următoare. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. create de antici. 1996. punând în centrul lor modele exemplare pentru toate epocile. linia. Bucureşti. figuri de stil. 4. Teoria literaturii. la fel ca şi Blaga: „fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil. de aceea naraţiunea înglobează o lume fantastică de divinităţi. 2. scria Balzac. 1982. în care. Irina. Editura Minerva.. inferiorul. Ion. eroi cu însuşiri supranaturale şi întâmplări miraculoase în care se îmbină fapte obişnuite cu cele neobişnuite. Cuvinte precum înaltul. Curente literare. În felul acesta naraţia este însoţită de explicaţia raţională a plăsmuirilor fanteziei. el continuă. “Legendele eroilor” contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la educaţia tinerei generaţii. fiind sursa primară a basmelor şi legendelor. Lovinescu. demoni. Bibliografie recomandată Călinescu. 7. .Ca şi “Legendele zeilor”. „Viaţa noastră este devorată de mituri”. metrică şi prozodie.Realizaţi un eseu argumentativ de 2-4 pagini în care să evideenţiaţi valoarea formativă a miturilor / textelor cu caracter mitologic la vârsta şcolară mică. G. Editura Minerva. 1999 Petraş. E. genuri şi specii literare. Concluzii Mitul are deci la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii. Dicţionar-antologie. josul. Este unul din meritele de seamă ale acestei lucrări. Literatura pentru copii – note de curs. fără să îşi dea seama să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică. Bucureşti.miturilor. poarta. cerul.

Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor 1. Constantin Brâncoveanul etc. istorice. moment istorice. de basme şi uneori de balade. Ion Creangă. Legenda . deseori. omului. Dicţionarul de terminologie literară defineşte astfel legenda: „. pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un înveliş de glumă. 1969. animalelor. Hajdeu deceuri. Apropiată de snoavă. deformate prin intervenţia miraculosului sau a invenţiei poetice.specie reprezentativă a literaturii pentru copii 1. Dicţionar de terminologie literară. fiind apoi prelucrată în întregime sau parţial. valori morale în legende. Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit. Dumitru Almaş. utilizând evenimente miraculoase şi fantastice. unele titluri existând în parallel. care. în care se descriu vieţile sfinţilor. o naraţiune în versuri sau în proză. o specie a genului epic. Clasificare în funcţie de conţinutul lor 1. ci şi spre snoavă.. în literature cultă. 2. întrucât trimit la originea unor fenomene naturale. de obicei de dimensiuni reduse. întrucât răspund la un de ce. Legenda provine din latinescul lego. clasificare. Legenda Vrîncioaiei 5. Gh.Legendele românilor . bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar. Legenda este o povestire. A. P. ca de exemplu Legenda Florii Soarelui. încât. Bucureşti. Ghiţă. anonime. Se mai numesc şi explicative sau mitologice. având uneori elemente fantastice şi miraculoase. legenda se deosebeşte funcţional de toate acestea. Legenda Cucului. legenda însemnând ceea ce trebuie citit.VI. Fierăscu. După basmul fantastic şi poveşti. Legenda Rândunicii. În aceste legende. prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia (Dicţionar de 49 . etios = cauză. dee obicei redusă ca dimensiune. v. în care explicaţiile. în versuri şi în proză.valorimorale în legende Legenda este o specie a literaturii populare. legende populare. Ex: Toma Alimoş. A existat întâi sub forma populară.clasificare. cu elemente fantastice şi miraculoase. Ed. legende culte în versuri – Alecsandri. volumul Din legendele românilor. caracteristici ale plantelor. ţinut sau fapte aleunor eroi“ (C. tinde să dea explicaţie genetic şi în genral cauzală unor fenomene. etiologice < gr. mai ales în proză. B. de poveştile cu animale.. lucruri. în proză – Călin Gruia. hagiografice sau religioase. 2. întâmplări. mitic al acesteia. Bolintineanu.Definiţie. legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii. acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm.Legenda geografică – Babele 1. 2. Novac şi Corbul. geneza cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. dar şi în versuri. în care se povestesc anumite evenimente istorice. 3. Prima categorie. p. legendele etiologice a fost denumită de B. amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe.Legenda istorică – Condeiele lui Vodă. legere – a citi. etc.Definiţie.prezentare generală 3.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui 4. 301). plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor întâmplări miraculoase.

aceasta este o povestire în care răzbate nevoia de concret şi anecdotic. Astfel. .căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna.nevoia sacrificiului uman care asigură durabilitatea şi valoarea creaţiei – Meşterul Manole. Valori morale şi estetice În explicarea uno adevăruri. după care. Mihai Viteazul sau Cuza-Vodă). sărăcie-bogăţie. de istorioară. cu personaje asemănătoare lui Păcală.recunoaşterea de către domn a fratelui pierdut în copilărie – Mircea Ciobănaşul. Ştefan cel Mare „a bătut războaie drepte” şi datorită prezenţei calului zburător. care sunt supuşi la trei încercări. doar una e în stare „să aducă apă vie şi apă moartă din râul Iordan”. hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie estetico-etică. relevantă în lupta dintre bine şi rău. Ştefan cel Mare. mezinul. cât şi legende istorice a fost V. fondul real al operei. în legendele despre Negru-Vodă. Legendarul e. le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale. ostaşul român al lui Vlad Ţepeş – realizat în viziunea clasică – exprimă ideea şi concepţia că demnitatea şi credinţa patriotică sunt mai presus de orice bogăţie sau rang.folosirea aceloraşi modalităţi artistice de compoziţie şi stil: personificarea şi hiperbola. fapt ce o apropie de snoavă. Ed.tematica variată.lupta dintre voinic şi balaur . pentru feciorul menit să ajungă ajungă domn (Negru – Vodă). Cele mai multe situaţii pun legenda alături de poveste. . În acest exemplu. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic. în legende sunt prezenţi trei eroi. merg până la fantastic. 1970). cât în forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. adevăr-minciună. fiind cel mai iscusit. dreptate-nedreptate. învinge situaţiile dificile (Românaş). V. mai înzestrat. . în ciclurile Legende şi Legende nouă. Primul poet roman care a prelucrat atât legende mitologice. prin urmare. Alecsandri. simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului. Dintre cele trei fete de împărat. de obiecte şi forţe ale natruii neobişnuite. . LEGENDELE ROMÂNILOR 50 .terminologie literară. 2. Valoarea legendei nu constă atât în conţinut. Ştiinţifică. Eroii sunt ajutaţi de calul năzdrăvan. pe fondul antitezei. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu. Vlad Ţepeş. trăsăturile de voinţă şi de caracter. devenind modalităţi estetice generale pentru realizarea speciei şi pentru nuanţarea trăsăturilor umane ale personajelor (de exemplu. Legendele au pătruns de timpuriu în literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce în O samă de cuvinte. Deseori. o modalitate de transfigurare a realităţii.prezenţa aceloraşi motive: . . concizia. care le-a aşezat în fruntea Letopiseţului său. Bucureşti. pline de pitoresc.Iovan Iorgovan. se pot stabili câteva asemănări între acestea: . Comparând legende din volumul Din legendele românilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul. .înfruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile răsăritene” – Morcov Paşa şi Crivăţu. Voiculescu şi alţii. cu replici imprevizibile (Un ostaş de-al lui Ţepeş). Lectura sau povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară. În realitate.

chiar dacă au în vedere în primul rând credinţele şi obiceiurile corespunzătoare. un volum de legende religioase completează această valoroasă moştenire a trecutului. cuprinzând diferitele categorii de legende (ale lui Dimitrie Furtună. în anul 1858 („Piscul Fetei”. fie pe diferitele sărbători. Dumitraşcu. Lipsa mijloacelor tehnice moderne de imprimare. Rădulescu-Codin şi alţii. Categoriile prozei populare (basmul. care a apărut în limba română a fost publicată într-un calendar din Iaşi. au mai apărut şi alte volume. în epocile respective ale culegerii acestui material. o parte din volumele cu caracter strict naţional şi local – cu legende istorice. unele din volumele lui Tudor Pamfile adună un bogat material de legende etiologice. mitologice şi cosmogonice.Nedelimitate în primele timpuri ca o specie deosebită a prozei populare. culegeri ale diferiţilor folclorişti. În primul rând povestitorul – sau informatorul – . atunci când avem ocazia să prindem fenomenul viu în desfăşurare. care le-ar fi conferit gradul major de autenticitate. au început să vadă lumina tiparului valoroase volume de proză populară. cuprind şi legende. care se centrează fie pe momente importante din viaţa omului. Monografiile lui. Bogdan. configurânduse. 51 . cu legende religioase. în afara celor religioase. care a publicat volumele de legende istorice. I-au urmat alte două. Societatea internaţională de cercetare a naraţiunilor populare o nouă tipologie bazată pe investigarea colecţiilor existente. atunci când este vorba de adunarea materialului. cuprinzând toate categoriile de legence. S. cu legende mitologice. până astăzi. a făcut oarecum imposibilă redarea textelor în toată spontaneitatea şi veridicul lor nemijlocit. în lucrări ce depăşesc caracterul unor simple adunări de material. prima legendă. geografice şi toponimice – ale lui Theodor A. Teodorescu-Kirileanu. Lucian Costin. legendele au fost adesea culese concomitent cu basmele (şi chiar cu snoavele). de aceeaşi factură într-un calendar din Sibiu. Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice şi ocupă o poziţie limitrofă în sistemul creaţiilor orale în proză şi în versuri. diferite şcoli şi curente. În fenomenul povestitului intră patru factori importanţi. unele cu caracter general. În 1963. Ovid Densuşianu. De asemenea. C. Accntul desigur se pune asupra relaţiilor informator – culegător – piesa culeasă. cu un caracter local. îmbrăţişează în preocupările sale şi legendele despre vieţuitoare. în care intră şi o serie de legende geografice şi toponimice. Nicolae Densuşianu şi alţii). povestirea şi snoava) au fost abordate din perspective diverse. Câteodată numai informatorul şi culegătorul stau faţă în faţă. în anul 1851 ( „Piatra Teiului” ). a lui Şt. piesa culeasă şi uneori auditorul. care au cuprins şi un bogat material de legende. legenda. Elena Niculiţă-Voronca a publicat în lucrările ei un bogat material. cu caracter local. În perioada trezirii interesului la noi pentru creaţia populară în cursul secolului trecut. în unele piese tipărite. dar cea mai interesantă şi mai controversată dezbatere s-a purtat cu privire la geneză. desemnând patru categorii de legende: Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc şi cosmogonice). Simion Hârnea. Structură şi compoziţie Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. Relaţiile dintre aceşti factori sunt de diferite feluri. Paralel cu apariţia legendelor în periodice. Tuţescu. Serioasa şi susţinuta activitate a lui Simion Florea Marian.St. culegătorul. Cu timpul. „Peştera de la Almaş”). În sfârşit.

coline. haiduci şi căpetenii de răscoale. strigoi. floră şi faună. Legendă. Soarele este fata lui Dumnezeu. înfăţişându-ne o lume de fantasme. ca s-o uite soarele. trecători. domnitori. reali sau fabuloşi. stafii. Cum de sunt dealurile dealuri?. despre figurile istorice naţionale. nu se dezvăluie numai originea a tot ce există pe pământ. ştimele. Uţa Vrăjitoarea. cuprinde legende explicative despre creator şi facerea lumii. deluri. Samca şi SîlaSamodiva. blajini. strâmtori. ale trăsăturilor ce nu ţin de structura lor şi ale denumirii a tot ce există în lumea înconjurătoare. ielele. Ioan Corvin şi Corbul. Depărtarea cerului de pământ. lunile anului. muma pădurii. bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. ci şi cauzele iniţiale ale particularităţilor organice ale acestora. pământ. lacuri. doar titlurile fiind puţin diferite: Dumnezeu. legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei. căpcăuni. Vlad Ţepeş. Domnitori: Mircea cel Mare. fenomene naturale. localităţi etc. restul lor abordând cam aceleaşi teme. Colţul Doamnei. în general legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus: creator…. Răsplata domnească. figuri feminine ce au rămas în istorie. legende 52 . aşa cum au fost luate de la înaintaşi. Românaş. despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor. Dumnezeu ascunde luna în mare. râuri. pitici. Toiagul lui Dumnezeu. Voievozi: Dragoş-vodă. fata pădurii. Dintre legendele populare istorice româneşti expun câteva dintre titlurile care se referă la: Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă.. peşteri. Aceste legende. strămoşi. uneori povestiri despre lucruri petrecute. sfârşitul lumii. fenomene meteorologice. zilele săptămânii. mătrăguna. Iată câteva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau etiologice) principale. despre locuri rele. Leriîmpărat. usturoi etc. cele mai numeroase şi cu încărcătură poetică deosebită. bântuite de spirite. Legende religioase. formaţii geologice. fiinţe şi lucruri. Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu. râpi.Deci. De cele mai multe ori aceste întâmplări au şi un nucleu veridic. existenţele şi lucrurile supranaturale. calamităţi. soare şi lună…(bolta cerească). geneza lucrurilor. Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi împăratul Frantz Josef. include naraţiuni despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile. Sfântul Petre şi orbul.Legende istorice sau despre istoria civilizaţiei. prezentând eroi civilizatori. despre fiinţe supranaturale ca vâlvele. Valea Doamnei. balauri. Legendele mitologice cuprind apariţiile. Ştefan cel Mare şi îngerii. despre moarte.). etiologică. Petru Rareş şi arcaşul. pricolici. deşi nu se identifică cu istoria. vârfuri de manic. Deci. Acest material epic reprezintă o experienţă acumulată şi transmisă oral de-a lungul mai multor generaţii. în mică măsură despre personaje istorice străine. întemeietori de forme culturale (ţări. Împăratul Cioană. uriaşi. personaje locale şi diferite alte întâmplări care zugrăvesc trecutul. cer. Petecul de pământ pe care dormeau Dumnezeu şi dracul devine pământul. omul nopţii. A doua categorie. manic. despre persoane cu însuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii. despre diavol şi formele sale de manifestare. norocul etc. Legende mitologice (sau despre fiinţe şi forţe supranaturale). în ansamblul lor. poieni. mări etc. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice. Crearea lumii. Visul lui Negru-vodă. stânci. „Crucea” este cea pe care a fost răstignit Iisus. Horea.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului.despre lume. Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?. înglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale. Prima categorie. vârcolaci. zmei.

despre comori etc. sfinţii şi sărbătorirea lor. prin amploarea narativă. în funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală. nici pământ şi nici umbră de vietate…”.. fabula. Sfânta Duminică şi Sfântul Ilie. acţiune plasată în timpul potopului. „Prima dată…”. bun deţinător al tradiţiei de basme.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit. ci la localizare. prin încercările la care este supus eroul. putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape în istoria umanităţii consemnată în legende: în vremea genezei.). Cele nouă babe cu nouă cojoace etc. pe plan general. [Domnul de rouă]. naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori. Tunul. Destul de frecvente sunt însă legendele cu caracter de basm. Legendele religioase ne înfăţişeză figurile biblice. Nu avem de-a face în nici un caz cu snoavelegende. Solomonarul şi Balaurul. dar întâlnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm. naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice. Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii greco-romane. Cain şi Avel. compuse din câteva motive scurte. haiduci etc. „Se spune…”. În ciuda tonului ce pare glumeţ. înainte şi după formarea statelor feudale. „La început de începuturi…”. Zilele săptămânii. În felul acesta. Pălie. Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită. către individualizare. nici apă. metamorfoza. Dumnezeu şi Andrei. în timpul fabulos al începuturilor. Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor. obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii. cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul începuturilor. „În vremea aceea…”. în timpul când astrele erau foarte aproape de pământ şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră. întâmplarea extraordinară. ci dimpotrivă. nu de batjocură. Dealul [Peştera] zmeilor. Pământul se va aprinde din sângele Sfântului Mihail. funcţia lor este explicativă. Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise. partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară. 53 . iar în unele cazuri să fie acţiunea povestitorului. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare. Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul” când a avut loc întâmplarea excepţională narată sau când a trăit cutare personaj. când nu era nici lumină . Povestea Vrancei. Aceste trăsături nu tind însă spre o tipizare ca în basme. S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai târziu sau dimpotrivă. Legendele religioase integrează legendele: Sfântul Ilie. sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintâi. cu diluarea sau rezumarea unor părţi. nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor în afară de timp şi spaţiu. întâlnite mai ales în categoria etiologică şi în unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Mai rar întâlnim şi legende cu caracter de snoavă. Norocul şi mintea. Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele: Moartea. conducători de răscoală. blestemul sau binecuvântarea. Uriaşii şi românii. cu presupusele lor trăsături caracteristice. Sfârşitul lumii va fi când nu se vor mai face ouă roşii. Legenda are o compoziţie uniepisodică. Lacul fără fund.

exprimate în stil direct şi indirect. aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase. Jură că se va răzbuna pe vodă. Mihail Sadoveanu. viaţă – moarte. eu citindu-le cu mare interes.Indiferent de numărul episoadelor. dacă îl va săruta pe alesul învitat”. bogate în resurse morale. 3. “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”. asemănătoare basmului. Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc. şi nu cea de femeie. un Făt-Frumos de lumină. blestemului. Legendele sunt unele dintre încântătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină în minţile noastre. Compoziţia. al omului afectat de lupta forţelor opuse. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”. personaj malefic. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ. este organizată în episoade narrative. Fata. legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului. fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. de Călin Gruia. bunătate – răutate. Alexandru Mitru etc. cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. forţă a răului. din perspective reală şi supranaturală. reprezintă un pretext pentru a nuanţa. cu o structură complexă. predestinării. întretăiate de pasaje descriptive. Într-un târziu. Astfel. iar “Soarele. în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. Ea îşi blestemă condiţia de zână. sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului. symbol al intrigii şi vicleniei. trăsături general – umane opuse: bine –rău. Acesta caută leac. în reverberaţii lirice şi dramatice. ce i-ar fi adus mai multă fericire. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului. deoarece sunt şi foarte uşor de înţeles. fiind o sursă bogată de informaţie. ele având şi multe valori morale. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe. pentru moment. Soarelui şi Lunei. după părerea mea. unde odrasla sa “avea să prindă grai.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui Dintre legende. annţând Luna de “necredinţa Soarelui”. legenda transfigurează. folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”). o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. prin alegorie. Sunt binevenite aceste legende ale românilor. dar fără rezultat. să le citim şi să le răscitim. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui. care păstrează datele existenţiale. lumină – întuneric. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice. petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia. destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”. e mută. deşi este de o frumuseţe unică. cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. copiii adorându-le. Dimitrie Bolintineanu. prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”. Sfatul bătrânei părea. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat. intriga se nuanţează. satisfacţie şi încântare. Dar Piază-Rea. adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale. 54 . în gradarea episoadelor. începând cu “noaptea ospăţului”. Călin Gruia. Cititorii acestor legende nu au vârstă. Din punct de vedere ideatic. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat.

şi o prefăcu într-o stannă de gheaţă. Izvor de cunoaştere şi educaţie. cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere. comprehensivă şi interpretativă. legendele geografie îşi trag seva din istorie. În finalul legendei. rîzboaile acestuia cu Traian. unde a sfârşit dramatic. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”. o dată cu venirea înşelătoarelor zile ale babelor: Când şi-a zvârlit ultimul cojoc. ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”. explicându-se cu maximă precizie şi simplitate. transfigurarea metaforică a Daciei.” 5. se relevă demnitatea străbunilor noştri.. iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”. prin care este adusă în prim-plan imaginea mitică a Dochiei. copiii vor fi pătrunşi de sentimente de admiraţie şi respect faţă de vitejia şi virtuţile morlae ale neamului nostru. etnografice şi mitologice. floarea-soarelui. împăratul romanilor. Astfel. unde începe deodată un vânt aşa de puternic. “Soarele furios face vânt Lunei. cititorul este redus în planul concret. Asemenea texte au un ascendent instructiveducativ şi formativ. simplu. veni la ospăţ şi fata Domnului. încât o îngheaţă . Legenda istorică – Condeiele lui Vodă . Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Legenda Vrâncioaiei Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV. de frică să nu cază în mâna lui s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită. prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. oferind micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibraţie sufletească. 4. îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei. fata şi-a luat nişte oi. legendele oferă copiilor bogate informaţii toponimice. din istoria fiecărui punct geografic. pentru că au la bază povestiri şi interpretări ale unor sentimente şi atitudini nobile ale străbunilor noştri. Caracterizând personajele. transfigurată în imagini mitologice şi gesturi magice: „Biata fată. elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative 55 . reunite într-un spaţiu şi într-un timp mitic. exemplu de patriotism vibrant (Babele. şi i-a topit chipul în floarea glbenă. trăsăturile ei: “De atunci. originea şi metamorfoza florii soarelui. Povestea Vrancei. Jocul invrsiunilor şi al metaforelor în propoziţii şi fraze nuanţează aparenta ambiguitate a condiţiei personajului mitologic al legendei: „Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiseră. ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. „s-a îmbrăcat cu nouă cojoace”. acest fapt având consecinţe tragice asupra destinului ei. exprimate în stil oral abuziv ajută cititorul sau auditoriul sa intuiască în gesturile fetei Dochia destinul dramatic al Daciei în timpul lui Decebal.” Refuzul „frumoasei fete” este subînţeles.Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit. sobru. dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem. trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive." Metamorfozată într-o babă. În structura legendei. când a auzit. meteorologice. cerându-I sărutarea mântuitoare”. Explicând originea unor denumiri geografice. Feciorul care şi-a pierdut mama) În legenda populară Babele nota de poveste este dată de introductivul „dicitur” („se spune”). definitî concis. Notaţiile narative. iarna. luând drumul spre pădure. dar ei nici unul nu-i plăcea. estetice şi morale ale textelor..Legenda geografică – Babele Şi legendele geografice sunt reprezentări ale zbuciumatei noastre istorii.

secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă. exploatare // libertate. O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. mileniu. moral. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor. Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare. Limbajul unor texte aru un caracter specific. ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. perioadă. dreptate // nedreptate. se pot uita în cele din urmă. ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi. folosit în aceste texte. nuanţată. în formă concisă şi sobră. Astfel întrebările extratextuale. care nu sunt accesibile decât prin iniţiere. mistic. să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare. care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor. să îi pregătească psihologic pe elevi. Faptele de legendă. faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia 56 . care să focalizeze atenţia asupra mesajului. Legendele istorice relevă. de pregătire a accesului spre sensurile alegoric. precum şi al unui limbaj specific mai greoi. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi. Istoria naţională povestită de poporul însuşi. ci sentimentele se trăiesc. caldă. la care naratorul participă sufleteşte. ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite. aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură. legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. manifestat sub forma mândriei de a fi român. legendele apelează de obicei la elemente fantastice. înţeleasă însă corect. De aceea în abordarea acestor categorii de texte. Datorită acestor caracteristici. întâlnite încă din clasa a II-a. unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială. aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte. psihologică. a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun. îndeletniciri. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari. oricât de mult ar impresiona. are căldura faptului trăit.momente din istoria popoului român. anagogic. fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. interpretativă. în afara povestirii învăţătorului. cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. având mărcile stilului oral. cu o intonaţie adecvată. Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice. o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră. În acest sens. cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă. a unul fenomen. suveranitate // suzeranitate). formă de stat. fapte. a înţelege semnificaţia / sensulacestor fapte. în primul rând. E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice. interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă. semnificaţia lor. cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite. se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă. precum şi limbajul specific. figuri de eroi ai poporului român. astfel încât în ultima lectură . Explicând geneza unui lucru. expresivă. după ce vor fi înţeles conţinutul. drept. în legendele sale. deschise. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă. cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor. caracterul aparte al unui eveniment istoric. în special patriotismul. Textele istorice înfăţişează date. cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. care redau culoarea epocii respective. război // pace.

1981. Bucureşti. Bucureşti. genuri şi specii literare. figuri de stil. Teoria literaturii. vitejia. Editura Minerva. Chestionar de evaluare 1. 2. sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Irina. Patriotismul voievozilor români.Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi valori cognitive. E. Subiectul creaţiei este simplu. 57 .poporului. ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă. 1996. Editura Nova 2001. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Minerva.Idenificaţi şi explicaţi prezenţa elementelor de basm şi meditaţie filosofică în legenda Povestea florii-soarelui. Bucureşti. Mircea cel Bătrân. Dicţionar-antologie. Istoria literaturii române contemporane. Mihai Viteazul). Ştefan cel Mare. personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. vol. Curente literare. Lovinescu. Petraş. expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. 1995. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. este o însuşire firească. G. . estetice şi morale a trei tipuri de legende diferite accesibilizate elevilor din ciclul primar. III. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa. Alexandru cel Bun. inteligenţa. Dicţionar de personaje literare. Bucureşti. metrică şi prozodie.. ca şi al oştenilor. Bibliografie recomandată Călinescu. de Călin Gruia. evocate prin naraţiune şi dialog. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii sugestive. În asemenea legende... 1982. Exemplu: Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici.

M. .. II.mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) . naraţiune în proză. credinţa în bine şi frumos. structuri compoziţionale. Particularizări. ştiinţă. îndeosebi.exemple 4. Mihail Sadoveanu. probleme majore ale vieţii oamenilor. Ovidiu Bârlea. Dimensiuni ale fantasticului Plăsmuiri ale minţii şi fanteziei populare. o oglindire a vieţii în moduri fabuloase. în care binele învinge răul. Ioan Slavici.în literatura universală: Ch. Finalul tragic desprinde basmul “Scufiţa Roşie” de Ch. egoism-generozitate). comori de înţelepciune şi experienţă seculară. curaj şi laşitate. BASMUL 1. hărnicie şi lene.Puşkin. Basmul este specie a genului epic. Perrault din şirul celor încadrate în această schemă tip..existenţa umană limitată la timp ( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fărăde moarte) . Mihai Eminescu. determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale: . 58 . Călinescu considera basmul “o operă de creaţie literară” cu o geneză specială. de Saint Exupiry. cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice. Basmele dezvoltă o temă generală . Teme şi motive: Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău. G. năzuinţe şi aspiraţii. Alexandru Vahuţă. laşitate-curaj.Anderson. Definţie: Specia genului epic.împlinirea unui legământ.n-are rost să fim măcar miraţi Atunci când de lup suntem mâncaţi“. fabulos. tematică.morale (lene-hărnicie. caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate şi nedreptate. etică. Fraţii Grimm. H. a unei meniri (Ursitorile. culegători români: Petre Ispirescu. din domeniul irealului. basmele transpun într-un univers fantastic. Clasificare 2. un gen vast. BASMUL. Culegători şi creatori: . A. A. aceea a luptei dintre bine şi rău.eliberarea astrelor (Greuceanu) . generozitate şi egoism.VII. a. Perrault. naraţiune în proză îndeosebi şi mai puţin în versuri. bunătate şi răutate. Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului. Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera: .C.Gorki. minciună-adevăr. 1. în cuprinsul căreia.în literatura română: Ion Creangă.sociale (bogăţie-sărăcie. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. . trăsături caracteristice.Trăsături caracteristice 3. I.estetice(curăţenie-frumuseţe). – definţie. şi mai puţin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice. Tematică. Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii Grimm) Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm. Definiţie. depăşind cu mult romanul. puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale din domeniu irealului. fiind mitologie. observaţie morală. . Ion Pop Reteganul. exploatare-lupta împotriva acesteia). îngâmfare-modestie. puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale. Barbu Delavrancea. adevăr şi minciună. viclenie-cinste. Astfel: “.

59 . de aceea se adresează tuturor vârstelor. scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine şi rău. opriri ale prezentului. Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale. Astfel timpul este al vieţii. Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane. îmbinând motive ca: paternitatea. diavoli etc. dar altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: “A fost o dată ca niciodată. dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului. geografic. fantasticul cu realul. generozitate. fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor. Eminescu lărgeşte însă mult. depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime. deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde întâmplări supranaturale. de obicei. raportul dintre viaţă şi moarte. Miraculosul este diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. şapte. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice. al zilei dar şi al nopţii. toate aduse într-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice. Subiectul se organizează gradat. Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (FătFzrumos din lacrimă). vine în sprijinul personajelor principale.Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie. pentru bine şi frumos. sex. fantasticului. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc. că de n-ar fio nu s-ar povesti. M. sunt posibile întoarceri în trecut. mume ale pădurii. încercările la care este supus personajul principal sunt. prezenţa miracolului. puritate sufletească. desprinderea din logica realului. trăiri în viitor. codrul de aramă etc. stare socială. introductive. fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric. oferind un model de prelucrare originală a folclorului. mesagere ale binelui. împletind miracolul. natura. specifică basmului. cu ajutorul repetiţiei. Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a învinge o categorie obiectivă a existenţei. dar şi al morţii. nouă. fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură. iubirea. trei. Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională. 3. fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. Caracteristicesunt formulele tradiţionale consacrate. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei. reale sau fantastice. se structurează într-un anumit tipar compoziţional. a. Personajele sunt de vârstă. specifică basmului românesc. miraculoase. iar infirmitatea fizică. douăsprezece. Naraţiunea. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă. miraculosul creează ca posibilitate. fie fabuloase. Prin basmul Făt-Frumos din Lacrimă. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului. cu defectele morale. M. cinste. frumuseţe fizică şi sufletească. sensibilitate. ale frumosului sau ale urâtului. structură etică diferită. sau cosmic şi terestru – ceea ce realul exclude. mediane şi finale. devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. Structură şi compoziţie Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică. mai ales copilăriei. oferind un model de prelucrare originală a folclorului. modestie. urâţenia. de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). ca relaţia dintre om şi timp. Astfel. curaj. prin elementele ei personificate. care marchează structura subiectului. spirit de sacrificiu. prietenia.

c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei. Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce. fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe “odorul de fiică-sa”. căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. curteanul. Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei. cruzime. fata moşneagului la vale. Făt Frumos este viteaz. generos. America). duioasă. După originea lor. dar şi reale (mama vitregă. Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege. veselă. draci). dintr-o parte venea şi în alta se ducea. plăcinte crescute şi rumenite. de viclenie. gătind. lăcomie. Scufiţa Roşie de Ch. “era o fată răbdătoare. În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui. ea cu trebăluitul în spate la moară. dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: “-Ba nu. spânul. dulce şi rece cum îi gheaţa”. ca ceara de coapte ce erau şi dulcica mierea” şi cu o salbă de galbeni. vrăjitoare. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa. zgripţuroaice. fântâna. cele culte rămânând în forma în care au fost create. sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. deşi “horopsită” de maşteră ş de fata ei. În Capra cu trei iezi. cumătre. ea îşi găseşte răsplată cuvenită după faptele şi inima ei. naivă. cele populare fiind supuse variabilităţii. Aşa cum e drept. cinstită. bună. în toate părţile după treabă. datorită circulării lor pe cale orală. balauri. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat. personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor. În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă. moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. cu “apă limpede cum îi lacrima. fiul împăratului vecin.” Fata moşneagului. animal sau om. Era copleşită de o mulţime de treburi.” În Scufiţa Roşie. Asia. pe măsura derulării firului epic. Ea este ascultătoare. ajunsă la Sf. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său. Ea. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului. drept bir. Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii răpindu-i-o pe fată. răbdătoare. strigoi.. de laşitate. harnică.Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. care nu-i ia apărarea. harnică. iele. Modestă din fire. “Fata moşneagului la deal. spălându-i şi hrănindu-i “copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care “foigăia” pădurea). printr-o gamă bogată de procedee artistice. Cuptorul. fata îşi alege ca răsplată “cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul stăpânei. Capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. de Mama Pădurilor care-i cerea. cu un simţ al datoriei frăţeşti. iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii. sensibilă la frumuseţile naturii. Ea este sensibilă. ea în sfârşit. decât elemente fanôastice) o răsplătesc din belşug cu. părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. tot al zecelea copil al supuşilor săi. ea după goteje prin pădure. supusă. surorile şi fraţii invidioşi. credulă. o slujeşte cu credinţă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele.. Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii. sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru. Duminică. fetiţa reprezintă bunătatea. modestă. curajos. ascultătoare şi bună la inimă. fata moşneagului este frumoasă. Cenuşăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă. basmele pot fi populare şi culte. 60 . cu “pere galbene.

insinuînd că ursul ar fi vinovatul. lipsă de cuvânt. ca din scripturi: “Apoi dă. Formulele mediane asigură continuitatea între episoadele. Sub raport compoziţional. răutate de proporţii aproape incredibile. Drept răsplată. Formulele finale reamintesc necesitatea reîntoarcerii la realitate. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi golgât. dar. trei sunt iezii caprei. personificarea (animalelor. cumătră. încât Sf. ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare.fantastic). boieri. 3 zmeoaice. balauri. de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi. cuvântul din poveste. Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi. acţiunea basmelor se plasează într. prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie. În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei iezi. Fata babei şi fata moşneagului. cu obrăznicie şi prosteşte”. dispreţ pentru muncă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos.ar fio nu s-ar povesti. real. 3 mări.un timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi într-un spaţiu nedeterminat. În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea. Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare. sau bordeie umile care ascund comori inestimabile. a păsărilor. căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. “tărâmul celălalt”. (3 feciori. îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele. împărăţii îndepărtate. Ileana. personajele fantastice (zmei. au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului. lupul. mama vitregă goneşte fata 61 . perspicacitate. palate şi grădini din aramă.. a făcut bucate afumate. desprinderea de logica realului. încărcat de vicii. Spre deosebire de fata moşneagului. arse şi sleite. invidie. muma Pădurii) sunt vulnerabile. A oprit copii Sf. pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. iar la bal trei nopţi la rând. de când se băteau urşii în coade” etc. Reface itinerariul fetei moşneagului. 3 ţări etc. 3 zmei. florilor – capra. viclenie. indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”. dorinţă de înălţare prin minciună şi impostură. “porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. zgripţuroaice. menţinând viu interesul cititorului “Ascultaţi. îngâmfare. sintenţioase. 3 fete. Duminică “şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . se dezice de mama sa). pe măsura lăcomiei ei. calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul. Lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia “inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume.. îşi alege lada cea mai nouă şi mai frumoasă. Lupul este de la început un duşman de lup. dar cu mai multă minte. revenirii în lumea prezentată alegoric. perfidie. În Cenuşăreasa. crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi iaş jumuli. zmeoaice. viclenia. nu dispun de inteligenţă. Scufiţa Roşie). antiteza (bine-rău. munţi care se bat în capete. Duminici. zmeoaice. se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”.. că de n. argint şi aur. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti). perfind. iezii. În Făt-Frumos din Lacrimă. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema.) Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată.”) crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate (aşa mare încât însăţi fiica. forţele răului (muma Pădurilor. lăcomia. dar peste tot “s-a purtat totul hursuz. “care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”. în linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi.Deşi au o forţă fizică extraordinară. Capra cu trei iezi.) În basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. Subiectul se structurează în nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ. fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole..

cu o geneză specială. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui secol. fără diavoli şi silfide şi fără vampiri..El adormi. Ştefan Petică. Schiller( în prima perioadă a creaţiei).L. Iară din întinsele pustii se răscoleau di nisip schelete nalte… ci capetele seci de oase… învălite în lungi mantale albe.T. În basm există o interferenţă continuă între elementele reale şi cele fantastice.. are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. E. Vasile Voiculescu. cea pe care o cunoaştem. ajută personajele pozitive. până ce apărea ca o cetate sfântă şi argintie…ce tremura strălucită… cu palate înalte albe… cu mii de ferestre trandafirii. Iuliu Cezar Săvescu. muzica sferelor etc. fiinţele cărora li s-a făcut un bine. Al.. Ion Hobana ş. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini” (Tzvetan Todorov.În secolul al XX-lea. o oglindire a vieţii în moduri fabuloase “(G. Stefan Bănulescu. Hoffman. ireal.phantasticus” ( în franceză .Sturm und Drang” . îndeosebi în poemele homerice Iliada şi Odiseea. iar originalitatea şi arta povestirii constau în: individualizarea peisajului nocturn..Frumos-din-Lacrimă basm în care fabulosul folcloric este de sorginte romantică. himeric. În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui Mihai Eminescu. Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade. mărindu-se spre pământ. se dezvoltă ulterior în Evul Mediu şi în Renaştere.A. anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică.. incredibil. creat. ţesute rar din fire de argint […] şi urcau drumul lunii şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună prin a cărora fereşti se auzea o muzică 62 . Vladimir Colin. prin inspiraţia. ori evenimentul s-a petrecut întradevăr. face parte integrantă din realitate. Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creaţia populară şi au fost valorificate artistic de Mihai Eminescu în Făt. comuniunea contingent – transcendent. Ion Creangă.moşului. plăsmuit de imaginaţie.fantastic” provine din latinescul .. . Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o înşelăciune a simţurilor. o operă de creaţie literară. Gala Galaction.A. Dimensiuni ale fantasticului şi miraculosului Relaţia basm – elementul fantastic . Estetica basmului). Goethe. fantasticului evoluează spre absurd. în general: E. adjectivul .Caragiale.a. prezenţa elementelor macabre şi onirice. Villiers de L” IsleAdam.ceea ce nu există in realitate. fantasticul apare în literatura greacă. În cadrul literaturii universale.. Romantismul.fantastique” ) şi înseamnă . şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze. .Într-o lume care este evident a noastră. preţuirea şi valorificarea folclorului.Basmul este un gen vast ( …). Ioan Slavici. Etimologic. iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach. I. Introducere în literatura fantastică). fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexă.Călinecu . dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute […].a. TzvetanTodorov defineşte conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real şi imaginar. plăsmuite de imaginaţia creatorului popular sau cult. Poe. stimulează dezvoltarea prozei fantastice. Mihu Dragomir. Philippide. scriitorii mişcării . i. fictiv”. Mihail Sadoveanu ş.. cu toate acestea-I părea că nu adormise… Peliţele de pe lumina ochiului I se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet. de un produs al imaginaţiei şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt.

Setilă.. exprimând dragoste. în subordinea eroului principal: lac. Ochilă.supranatural Termenii . munte. cine-o poartă. Fraţii Grimm. Fat-Frumos. Miez de Noapte. ca şi basmul popular. calul sau personajele cosmogenice: Zorilă.Ch. fulgerul nu-l ajunge. care include. Miraculosul include şi personaje sau întâmplări care aparţin unei lumi supranaturale. întâmplări sau eroi care aparţin unei lumi supranaturale. […] în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”( Mihai Eminescu .. prin abstractizare. Relaţia basm – miraculos . ocute şi o năframă. ură. pădure. balaurii. mamele vitrege. menţine treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfăşurării firului epic.miraculos” sunt doar parţial sinonimi.A fost odată ca 63 . Murgilă.În vremea veche.. Tema generală a basmului. Petre. năframă. Spânul ş. sfârşind cu victoria Binelui se împleteşte cu unele teme secundare. stâncă. încât lasă câmp liber spontaneităţii. Situarea personajelor la antipod. Chiar dacă sfârşitul este previzibil. pentru a ieşi din impas. primii doi termeni. în sensul că exprimă imaginarul. prin detalii. diferiţi monştri. într-un prezent etern. Acţiunea. la . gelozie. acesta din urmă devine un auxiliar preţios. Dacă marii creatori ca M.fantastic” şi . sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui…”(Ioan Slavici. Fat-Frumos-dinLacrimă). H. care devin pe rând. I. Gerilă. Anderson adoptă în relatare o viziune originală inconfundabilă. Acestea îmbogăţesc. fictivul. se situează . nu erau decât în germenii viitorului. modele ideale din punct de vedere fizic şi spiritual. concretul.lunatecă… o muzică de vis…” (Mihai Eminescu. . cât şi în cel cult. răutate etc. lac.O astfel de năframă năsădită şi vrăjită capătă de la Sfânta Joi. Strâmbă-Lemne. concretizat prin formula introductivă : . irealul. prezenţa fabulosului. În cadrul relaţiei basm – element miraculos. Basmul depăşeşte astfel. Astfel se explică mulţimea variantelor. Alte coordonate ale basmului 1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: . a miraculosului şi a supranaturalului.. invidie.figuri şi simboluri”. Estetica basmului). Călinescu. Eminescu. prin Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. Eroii reprezintă. de fapt. pe când oamenii. care devine o trăsătură proprie basmului folcloric... aspectul general de viaţă de la care pleacă scriitorul. povestitorul popular dezvoltă în aşa fel dsicursul fantastic. incredibilul. pădure. lupta dintre bine şi rău. Confidenţii eroului pot fi Sfânta Miercuri. Sfânta Duminică.în vremea aceea”). aruncă înaintea babei care-l urmăreşte o perie. cutie(cute) ş.din-Lacrimă). ridicându-se. Creangă. În acest sens sunt semnificative personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap Alb: Flămânzilă..Când un erou nu poate ieşi in impas pe căi naturale… recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase” ( G. sau Păsări-Lăţi-Lungilă care apar înzestraţi cu însuşiri ieşite din comun. Eminescu. Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop..a. Muma Pădurii. bunătate. fraţii ipocriţi. cum sunt şi aci. Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinereţe ale împăratuluise soluţionează printr-o năframă vrăjită.. Adversarii sunt zmeii. Zâna Zorilor). Făt –Frumos din basmul lui M. caracterizarea lor prin intermediul antitezei potenţează înţelegerea mesajului etic şi estetic. Charles Perrault. Decuseară. fiind prezenţi atât în basmul popular. Sfarmă-Piatră. Miraculosul este propriu unor situaţii. . stâncă.a.în illo tempore” (.

De exemplu: . aeriene sau acvatice. o fată de împărat se transformă în broască râioasă. Fratele Bucăţică). Tehnica narării nararea lineară implică o expunere uniformă. încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa. cu care se va căsători. . vorbele de duh. figuri de stil. III.. conflictul apărând în prim plan.. . care se realizează la un singur nivel al relatării. personajelefantastice din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” sau „Povestea lui Harap-Alb”.P. proverbele. Editura Minerva. Editura Didactică şi Pedagogică. fără complicaţii. FătFrumos parcurge spaţii terestre. situâdu-se la al doilea nivel al relatării. 1981. încălecai p-un fus. isprăvind povestea. parodie etc. Bucureşti. Teoria literaturii. să nu mai aştepte nimic de la mine cine-ascultă…”( D. în cadrul căruia adresarea directă. 64 . Irina. Bucureşti. glumă. monologul. încălecai pe-o lingură scurtă. dialogul.L. Alte basme culese din gura poporului). metrică şi prozodie. calul slab şi răpciugos devine frumos şi gata să-şi slujească stăpânul.. Lovinescu. … pe când purecele zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului…”. Bucureşti. 1996. 1965. prin modalităţi multiple: ironie. Petraş. Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tărâmul fantasticului în cel real. Întregul discurs fantastic. Exemplu: Făt Frumos pleacă în căutarea iubitei.tărâmul celălalt”. tărâmul de dincolo. alături de elementul fantastic a planului epic. Stăncescu. Astfel. 4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilităţi de întruchipări succesive. E. să fie de minciună cui a spus.. potrivit dimensiunii fantastice a planului epic. Călinescu. la alegere. Editura Minerva. 2) spaţiul poate fi . Caracterizați. mâncând jar. 3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor eroului. se distinge printr. de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm. Estetica basmului. G.un stil oral. genuri şi specii literare.şerpilor”. în Porcul fermecat. moşia” Scorpiei. a) Bibliografie recomandată Călinescu. Chestionar de evaluare 1. G. Bucureşti... vol. pasajele exclamative îi cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea îi implicit. a Gheonoaiei:ţara . b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă. Curente literare. iar peste noapte se metamorfozează într-o zână încântătoare.. a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat.Iar eu. zicătorile. Dicţionar-antologie. propriu basmului.(Dumitru Stăncescu.niciodată…pe când erau muştele cât găluştele / Şi le prindeau vânătorii cu puştile. Istoria literaturii române contemporane. E.. 1982. Eroul săvârşeşte lucruri ieşite din comun. nerespectarea legământului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodământ. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

sunt de origine populară în care. alte spaime şi alte chipuri. Fiind o structură expres narativă. nu se observă. un principiu deosebit de permanenţă. elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. în care punem în mişcare personaje imposibile. o lume în care stăpânim spaţiul şi timpul. ”Punguta cu doi bani” dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor. prin forţă. păsări guralive răpesc copii. În primele domină fantasticul. prezente atât în proză cât şi în poezie. dibăcie sau iscusinţa cu opozante. Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte. al laşităţii. pasiunile. în care nu trăim întâmplările. în basm sunt pagini de evocare a unor spaţii stranii. ”Povestea porcului” verifică adevărul că pentru o mama şi cel mai urât prunc este un Făt-Frumos. “Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mamă. intră toată într-un volum. palate. care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi. Dar se cuvine să nu uităm. alte planete. poveşti nuvelistice şi animaliere Povestea. răposaţi fără odihnă se întorc pe furiş fiindcă au uitat ceva. iar la prima vedere suntem tentaţi să-i aplicăm autorului propria observaţie despre o fină comparaţie a sa: ”românului i-i greu până se apucă de treabă. Ca în cazul poveştilor nuvelistice – populare . Poveştile nuvelistice ale lui Creangă Definiţie Poveştile ca şi basmele. simbolul răutăţii.”Când curgeau râuri de lapte / Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ…” “Într-un basm totul e simbolic şi universal. Creangă şi-a consacrat cea mai mare parte a activităţii învăţământului primar.2. pe când în celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori. străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie. în care putem orândui cum ne place întâlnirile. I. o lume fără graniţe şi fără legi. are o însuşire anume. Identificaţi în basmul Făt-Frumos din lacrimă motive romantice eminesciene. luptele. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea unui legământ. între rădăcinile stejarilor. Mai întâi. învestite cu puteri supranaturale. Între basme şi poveste nu există deosebiri esenţiale. redactării şi tipăririi mai multor lucrari 65 . ci le închipuim.a unor ţări sau moşii de păduri. cu elemente din recuzita superstiţiilor.finalul reprezintă concluzia sau morala. curajului. Povestea. strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor. vitejiei sau altele. al urâţeniei. în câteva cuvinte. În poveste şi nuvelă. Opera literară a lui Creangă nu e întinsă. este atât de trainică pentru că. În “Soacra cu trei nurori” dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră. Este cel care aduce schimbarea. a celuilalt tărâm.ale dreptăţii ori ale frumuseţii. Ion Creangă. că de lăsat îndată se lasă”. VIII. Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. ”Dănilă Pepeleac” dovedeşte că prostul are noroc. Personajele sunt în majoritate. adică imposibil pentru logica raţiunii obişnuite. fără îndoială. personajele sunt personificări ale bunatăţii. râurile curg spre izvoare. ci se demonstrează observaţiuni morale. acţiunea fiind plasată întrun timp neverosimil.” Prezentare generală a operei lui Ion Creangă. cucerim după dorinţă alte planete. o lume în care cârnaţii atârnă în copaci. pentru că ne duce. într-o altă lume. întruchipări ale răului etc. pe de o parte că. i-au determinat pe unii creatori de basme să-şi denumească producţiile drept poveşti. Deosebirile nefiind totdeauna clare. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale.

În opoziţie cu aceste caractere ale personajelor. preţuită şi savantă în tinereţe. modest. din povestea lui Harap-Alb este înfăţişată ca o bătrânică de ispravă. un mijloc de zugrăvire a vieţii reale. dovedindu-li-se că adevărurile şi bunurile adunate sunt vremelnice. Astfel. este răutăcios. bucurându-se singură de avutul său. în conformitate cu caracterele lor. 66 . Portretele celor cinci năzdrăvani ce însoţesc în călătoria lui pe Harap-Alb sunt realizate prin modalitatea exagerării specifică folclorului. de pildă. Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută şi atrăgătoare în anii copilăriei. Sfânta Duminică. iar eroii săi acţionează în numele unuia sau altuia.alege lada cea mai mare şi frumoasă. împăraţi. Astfel. Vorba lor este şugubeaţă. în timp ce fata babei . care umbla desculţă să adune buruieni lecuitoare aşa cum făceau babele din Humuleşti. Naraţiunea cu caracter istoric ”Moş Ion-Roată şi Unirea“ luminează chipul ţăranului hâtru. în falsa situaţie de nepot al împăratului. bună şi ascultătoare – alege drept rasplată pentru munca ei o ladă veche. nostalgică şi plină de sensuri la bătrâneţe. anecdote şi amintiri din copilărie. proverbele. În poveştile sale.”Dănilă Prepeleac”(1876). leneşă şi ţâfnoasă . iar moartea din “Ivan Turbincă” este o babă “vlăguită şi înspăimântată” pe care o supun. alcătuind împreună imaginea vieţii satului moldovean de munte de pe la mijlocul secolului trecut.lacomă. gata să ajute pe cei în suferinţă. dar şi sătul de nedreptăţile sociale şi revoltat împotriva lor. Ea cuprinde poveşti. şi alţii care care sunt săritori. dispreţuitor. Miracolul devine astfel. că foarte de timpuriu boala i-a slăbit considerabil puterea de muncă şi i-a răpit acel “gust al lucrării “ pe care-l socotea atât de necesar pentru a crea o operă frumoasă şi durabilă. iar purtarea asemenea unor ţărani puşi pe glumă şi hârjoană. modestia este o calitate la fel de preţuită în popor. scriitorul le percepe ca pe nişte oameni din realitate.”Povestea lui HarapAlb"(1877) şi altele. Ivan Turbincă. un exponent al celeilate forţe. al înţelepciunii populare. uşor de păcălit de la minte “care-i mâncau câinii din traistă”. Adânc cunoscător al traiului de fiecare zi al ţăranului în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Creangă confruntă întotdeauna două principii de viaţă: binele şi răul.”Fata babei şi fata moşneagului”(1876). Realitatea si fantasticul Poveştile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare deosebit de interesantă şi originală a elementelor reale cu cele fantastice. şi mai ales familiară. tiran. fata moşului. devine şi el cărpănos şi egoist.””Punguţa cu doi bani”(1876). încât abia putea s-o care. înţelept. Personajele fabuloase sunt individualizate adesea cu mijloace surprinzător de realiste. Flămânzilă o “namilă de om”. miraculos. personajele sunt pedepsite pentru lăcomia lor. Zgârcenia şi lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos şi mai curat în sufletul omului. în “Punguţa cu doi bani”. răul. Spânul cel ipocrit şi viclean. diavoli. Astfel de trăsături vor întruchipa şi eroii poveştilor sale: Harap-Alb. Gerilă “dihanie de om”. baba zgârcită şi rea trăieşte separat. Poveştile şi povestirile sunt primele publicaţii ale marelui scriitor. prin reducerea la dimensiunile obişnuitului. Deşi poartă nume de feţi frumoşi.destinate şcolilor. Când moşul cel pofticios se îmbogăţeşte. vorbele pe care le folosesc din belşug toate personajele poveştilor. Dracul din “Danilă Prepeleac” este o fiinţă nătânga. harnic. Ion Creangă continuă să publice poveşti:”Capra cu trei iezi”(1875). Tema este tratată de Creangă în “Fata babei şi fata moşneagului”. sporesc într-o măsura considerabilă atmosfera vieţii obişnuite de la ţara. fără să ştie ce comoară se ascunde în ea. Debutând în 1875 la Convorbiri literare cu “Soacra cu trei nurori”. pe de altă parte. Creangă este convins că bun nu poate fi decât omul muncitor. Povestirile lui Creangă se deosebesc de poveşti prin lipsa elementului fantastic. fata moşneagului harnică. Pe lângă înţelepciune şi hărnicie. dezumanizându-l. povestiri. prin urmare. Zicalele.

credul şi lăsător din fire. Valoarea educativă Scriitorul doreşte să ne transmită că şi cel prost poate avea noroc sau poate să-şi schimbe destinul. Chirică se leagă să slujească pe stăpânul său timp de trei ani. 67 . sluga diavolului. noroc are. inteligenţa unui om naiv. căpetenia dracilor. capra pe un gânsac. Tema în povestea lui Stan Păţitul. care în urma unor schimburi dezavantajoase îşi pierde unicul său bun. dornic să-l slujească timp de trei ani. confruntându-se cu diavolii. ca şi aceea din “Soacra cu trei nurori”. care nu se hotărăşte să se însoare de teama să nu dea greş într-o căsnicie. se hotărăşte să construiască o mănăstire. Chiar inteligenţa poate. Şi cel mai “prost” ori mai naiv om poate să se descurce într-o situaţie oarecare.Amintirile din copilărie. oferind un tablou real al vieţii ţăranului moldovean. Însă reuşeşte să se descurce şi să ţină piept diavolilor. După ce a zdrobit boii şi carul fratelui său doborând un copac. Ion Creangă şi-a povestit la vârsta maturităţii. iar în cea de a doua parte dimpotrivă. iar gânsacul pe o pungă de piele. neavând bani de pus în ea. prezentă şi în categoria poveştilor religioase. Scaraoţchi. . Dănilă are de trecut nişte obstacole mai grele. ce întruchipează un copil. ci norocul şi-l mai face “prostul” şi cu mintea. un biet ţăran blajin.culesul. Expoziţiunea este simplă: facem cunoştinţă cu personajul principal. se duce la iarmaroc saă-şi vândă boii cei mari. nu e reprezentată în România decât de povestea lui Creangă. să stea ascunsă sub masca de om prost. care pare chiar prost de naiv şi credul ce este la început.ideile de nuntă. Povestea nuvelistică “Dănilă Prepeleac” cuprinde două părţi distincte care contrastează şi aparţin. Cea dintâi ne înfăţişează un ţăran mărginit. dar nu orice “prost” are noroc. dornic să cumpere nişte ciubote.este ”Povestea lui Stan Păţitul (1 aprilie1877). şi astfel. îi trimite lui Dănilă un burduf cu bani să renunţe la proiect. de altfel. carul pe o capră. şi de asemenea pune la îndoială incapacitatea unui om de a nu face faţă nici unei situaţii. vedem un om care dă dovadă de inteligenţă şi punând în locul puterii şiretenia. ca în cazul nostru. . cu gândul că va ajuta un om sărac.este simplu: Dănilă Prepeleac. Desfăşurarea acţiunii . reuşeşte să-i joace pe diavoli. dar prost cu cap”. Cea dea doua poveste. Scaraoţchi. Tema o constituie de fapt proverbul care spune “prost să fii noroc să ai”. Şi atunci morala ar mai putea fi: ”prost. devenind mult mai tare decât ei. Însă în cazul nostru situatia este ceva mai dificilă. Înfruntându-se cu mai mulţi draci. la două teme diferite. de aici putând rezulta o calitate mult mai mare decat ”prost să fii noroc să ai”.o constituie timpul petrecut de Chirică la Stan. un ţăran bucurător şi aşezat. ori chiar întro situaţie limită. fiind un reflex al motivului faustic: un pact între diavol şi un om. copilăria şi anii de scoală petrecuţi în satul natal şi în satele învecinate. Dănilă trăieşte fericit în rândul alor săi. însă pe drum. pe care o dăruieşte fratelui său. Aceasta este pedeapsa dată de căpetenia dracilor. diavolul se răzgândeşte şi îl supune pe Danilă la diferite încercări. el schimbă vitele pe un car. Intriga o reprezintă apariţia lui Chirică. Din ciclul ”prostiei omeneşti” fac parte poveştile “Prostia omenească” (1878) şi “Dănilă Prepeleac”. prost. Curând. Dănilă reuşeşte până la urmă să depăşească fiecare capcană şi să rămână cu banii. dacă a fost doar un om naiv până atunci.hărnicia ieşită din comun a lui Chirică. Prostul. Subiectul . completează poveştile şi povestirile. iată o calitate pe care nu oricine o are. fiindcă mâncase botul de mămăligă lăsat de Stan. cu momentele / MOTIVELE: . în schimbul făgăduinţei unui lucru pe care el nu-l indică în mod clar. operă de valoare şi document autobiografic preţios.

o biată văduvă necăjită cu trei copii. Creangă umanizează fantasticul. încât în cadrul basmului. Pretutindeni aceeaşi lume ţărănească mişcată de instinctele simple şi tari. Ochilă. Vorbirea personajelor e redată cu speciala lor intonaţie şi-n culoarea exactă pe care le-o conferă formaţiile verbale onomatopeice şi zicerile tipice ale limbii. 1920) Poveştile animaliere Întocmai ca artiştii Bizanţului pictori de icoane. Basmele lui Creangă sunt de fapt nişte nuvele. rămasă neschimbată în decurs de veacuri. Însuşirea precumpănitoare a artei sale este oralitatea. al nuvelelor. Flămânzilă şi Păsări-Lăţi. Operele sale sunt făcute parcă pentru a fi ascultate. În mânuirea dialogului realist. Desigur. Şi aşa. Şi Creangă a avut un aşa de mare talent încat în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o individualitate şi cu o putere de viaţă extraordinare. ţărani din plasa Muntelui din judeţul Neamţ. ale bărbatului cu nevasta. dezvoltă teme populare. încât originalitatea lui se introduce oarecum pe o cale subiacentă pe care numai cunoscătorul o surprinde cu toată limpezimea şi ajunge să o deguste ca pe o savoare discretă. Badea Ipate etc. Basmul şi povestea valorează cât valorează talentul celui care povesteşte. răspândite în întreaga lume. ale stăpânilor cu slugile. de a prezenta etapele 68 .Lungilă şi Gerilă şi Setilă sunt flacăii şugubeţi…din Humuleşti. Să nu ne înşelăm. Deznodământul: alungarea păcatului lumesc al fetei . . Soacra şi nurorile ei. Personajul basmelor. cu aceleaşi largi mijloace de stilizare. sunt oameni vii. omului din popor i se întâmplă să povestească evenimentele din trecutul său. se constituie scenele unui realism popular. Când în Capra cu trei iezi-iedul cel mai mare din aceştia se duce să deschidă lupului: Atunci mezinul se vâră iute în horn şi sprijinit cu picioarele de prichiciul şi cu nasul de funingină.sacul cu baba mijlocitoare.” (G. În ce constă originalitatea lui Creangă? Mai întâi într-o dibace deplasare a interesului de la simpla povestire. înfăţişată în scenele şi relaţiile tipice ale vieţii. Creangă face aceeaşi operă pentru lumea noastră ţărănească. uneori şireată. După cum Caragiale a evocat caracterele. dar totdeauna cu scopul de a minuna pe cei din preajmă cu amintirea unei întâmplări neobişnuite. Atunci când scrie poveşti. ale soacrelor cu nurorile sale. nu citite. Iaşi. ţărani din Humuleşti. Animalele şi fiinţele supranaturale sunt la Creangă ţărani de-ai lui.Punctul culminant: pregătirea pentru nuntă. păzite de tradiţii. ale fraţilor între ei.alegerea răsplatei . Din studiul de până aici rezultă că toate poveştile lui Creangă. Creangă lucrează în forme şi cu mijloace prestabilite.finalul slujirii lui Chirică la Stan. gesturile şi tipurile este dintre cele mai mari. de la înfăţişarea nudă a episoadelor acţiunii la prezentarea modalităţii lor individuale. alegerea fetei şi punerea la încercare a acesteia. în felul ei de a munci şi de a se înveseli în legăturile părinţilor cu copiii. Puterea lui Creangă de a individualiza atitudinile. Creangă obţine efectele sale literare cele mai de seamă şi în această privinţă darul său poate fi din nou asemănat cu al lui Caragiale.Ibraileanu. plină de umor. Ideea de a se povesti pe sine însuşi. atitudinile şi deprinderile comune micii burghezii româneşti către finele veacului trecut. Stilul operei lui Creangă este unic şi profund original. Şi chiar capra şi iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Stefan al Petrei. fresce sau mozaicuri. al anecdotelor se povesteşte pe el însuşi în Amintiri din copilărie. Stan Păţitul -“Ipate” s-a izbăvit şi de baba şi de dracul trăind în pace cu nevasta şi cu copiii săi. tare ca peştele şi tremură ca varga de frică”. fără excepţie. la casa unei babe. Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Note şi impresii. Şi vestiţii năzdrăvani. ale boierilor cu ţăranii. ciudate. Stan Păţitul.

se pot urmări. urmările nesăbuite în dragoste. La fel. urmând în această direcţie lui Negruzzi din “Păcală şi Tândală” şi lui Anton Pann. moşneagul vine cu porcul.. Întrucât se exprimă în formule fixe. hazul. măi băbuşcă. Zise baba. stilul lui Creangă îşi manifestă calitatea lui orală şi-n aceste împrejurări.. În povestirile. ci un prozator.Ba poate. Îţi seamănă ţie. toţi vorbesc ca în teatrul clasic. o găsim în Straparola de Caravaggio ori în Contes de fees de Contesa a Aulnoy. citind proverbe sau zicale. însuşi un scriitor popular. “Îs mai aproape dinţii decât părinţii” (metaforă). Povestea porcului .Iaca.. dar eroii au virtuţi omeneşti. mijlocul obişnuit de reprezentare al eroilor fiind monologul sau dialogul. tipurile caracteristice. Şi cum avem de a face cu o creaţie obiectivă în multe din aspectele operei. Însă aceştia erau autori “hironisiţi”. Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios. La fel. Câţiva tropi generalizaţi de uz se adaugă la acest gnosism al clasicului Creangă: -“Plăngea de sărea cămaşa de pe dânsa . tot atât de bogate şi bine echilibrate ca ale lui Odobescu sau încheie frazele sale cu cezurile ritmate. Ironia şi jovialitatea sunt cele două constante ale poveştilor lui Creangă. Alimentat din vorbirea poporului.. basmele şi amintirile lui. ca marii autori ai clasicismului. dar ce e curios. Le chevre et le chevreau..unei formaţii. nu râde. al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri. . Poveştile lui Creangă au o desfăşurare dramatică. ceea ce sare în ochi în poveştile lui Creangă este lipsa lor aproape totală de fantastic. Vorba ceea: Nevoia învaţă pe cărăuş. ruptă bucăţică. este o “fabulă” pe tema absurdităţii avariţiei şi a capriciilor hazardului. el compune uneori largi perioade arborescente.. Doar peripeţiile sunt uneori fantastice. pe când Creangă nu urmăreşte decât jovialitatea. Vorba ceea: paza bună trece primejdia rea. moşneagul fălos din “POVESTEA PORCULUI”. îi cam colbăitmititelul. Creangă nu e folclorist. sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate.. eroii se caracterizează vorbind. Într-adevăr.Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum şti că se grijesc băieţii. Mai mult decât prin ceea ce fac.. dar mari rău îi fără rău. satul sub regim cvasifeudal.(hiperbolă)“.. al regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui. al scurgerii lui ireversibile. sărmanul. fata cuminte şi invidioasă din “Fata babei şi fata moşneagului” etc. afecte şi atitudini proprii omului modern de cultură. Se pot găsi într-adevăr prototipuri ale poveştilor sale în folclorul universal. povestitor de poveşti folclorice. acela în care el însuşi a trăit. înceata însumare a impresiilor vieţii. moşnege. Pentru plăcerea propriei urechi şi pentru aceea a cititorilor săi mai rafinaţi. Punguţa cu doi bani există în Panchatantra şi la Esop. inevitabil paremiologic când nu te aştepţi: “Vorba aceea: lucrul rău nu piere cu una cu două. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din culegerea armenească a lui Mina Ceraz. La început Creangă e socotit de Maiorescu.Daţi de ştire împăratului c-am venit noi. are însă în el cel mai înalt grad memoria proverbelor şi a zicalelor.. ce odor ţi-am adus eu.” Creangă n-a făcut el însuşi aforisme ca marii moralişti. Dănilă cel ingenios după o fază de confuzie. în basmele săseşti culese de Iosif Haltrich. “Capra cu trei iezi” e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne şi a faptelor rele ce nu rămân fără (răs)plată. fiul său de suflet şi cere străjerului să fie înfăţişat împăratului: “. “Înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei”(litotă). ca şi noi. pe lângă ecourile evenimentelor contemporane. “Punguţa cu doi bani” .zeu. că şi acesta-i făptura lui D. mai puţin local. cât de nuvele.. Vorba ceea: Rău-i cu rău. “Povestea porcului” înfăţişează reluând vechea legendă a lui Amor şi Psyche . un autor cult nu atât de poveşti. Soacra cicălitoare şi nora deşteaptă. Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup. Creangă înfăţişează societatea rurală.”.Moşnege. 69 . că după cum vezi.şi mai nevinovată. Moşnegii din Povestea Porcului vorbesc despre “copilul” lor cu aluzii fine: “. apoi sentimentul timpului.

Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în răpirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor şi oamenilor.ar putea alcătui şi bogatul inventar al zicerilor sale tipice. numai aud că purceluşul spune că are să facă el podul şi să meargă a doua zi la împărat să-l anunţe. a fost mai târziu observată ca un efect al transformării conceptului poeziei. o lucrare prin care ne-am putea da mai exact seama de partea poporului nostru care vorbeşte prin Creangă. cu tot ce poate transmite acesta peste înţelesul abstract al lucrurilor comunicate. Atunci baba îl trimite pe moş într-o zi în târg şi-i spune că fără un copil să nu vină acasă. metaforele. dar nu un exemplar impersonal şi anonim. Povestind baba şi moşul despre acest lucru. pentru a deveni un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri artistice. Imaginile. Problema stilistică pe care o impune proza lui Creangă constă din izolarea mijloacelor ei individuale. a încetat de a mai fi o funcţiune spontană şi inconştientă. Darurile muzicale ale lui Creangă. îi dă să mănânce. într-o propoziţie voit exagerată. cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică. de la oralitatea lui bogată în inflexiune pana la armonia perioadelor sale. Primii comentatori ai lui Creangă au fost atenţi mai mult la puterea lui de a-ţi reprezenta vizual oamenii şi lucrurile observate altă dată. moşul găseşte o scroafă cu purcei de unde ia purcelul cel mai mic. Ajuns în târg. îl spală. Artistul se vădeşte în Creangă nu numai prin puternicul lui simţ muzical care-l făcea să-şi citească tare frazele. un scriitor din linia realismului lui Negruzzi. Zicerile tipice sunt în cazul lui Creangă mijloacele unui artist individual. de pildă flăcăul de munte al cărui portret însumat din comparaţii şi epitete generale rămâne totuşi în amintire. sau un medium întâmplător. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuţia în paginile Amintirilor. dar nemulţumirea lor era faptul că el nu putea vorbi. Baba îl îngrijeşte. În sat împăratul care avea o fată de măritat. încât în evocarea scenelor de mişcare. zicerile comune oamenilor săi din Humuleşti. expresii scoase din rarele rezervări al limbii. pentru a le proba în ritmul şi sonoritatea lor. Buna dispoziţie cu care foloseşte. Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive. vor muri. un stil abundent. Unic prin geniul lui oral. Adevărul este că Ion Creangă nu e un descriptiv colorat. Mai des se opreşte el pentru a zugrăvi pe omul fizic. ar comite una din cele mai grave erori ale judecăţii literare. capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu. ale Poveştilor ori ale Anecdotelor. prin neasemănatele lui puteri de a evoca viaţa. dovedeşte că pentru limba cu nesecatele ei posibilităţi de culoare şi umor. tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului.S.Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei sale. în care trama narativă. bucuroşi din primul moment de faptul de a fi ghicit în el conştiinţă înrudită. se va căsători cu fiica lui. prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului. mai uşor de trecut cu vederea la el. Prin astfel de mijloace. Din categoria poveştilor animaliere fac parte: Povestea porcului. în felul lui Alecsandri. Creangă apare. Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o natură rustică şi jovială. operează adevărate minuni. rămânând un reprezentant tipic al Junimii prin acea vigoare a conştiinţei artistice care-l uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi Eminescu. Pin ele ne vorbeşte un om al poporului. 70 . bogată în verbe. dar şi prin puterea vie cu care-şi prezintă scenele văzute.S-au întocmit glosare ale lui Creangă . Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani. Interesul estetic al cazului lui Creangă e că în el colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape ale graiului obştesc. Moşnegii fiind foarte uimiţi că purcelul poate vorbi. iar cei care vor încerca şi nu vor reuşi. spunea că acel fecior care are să-i facă un pod de aur. În “Povestea porcului” este vorba despre doi bătrâni care ajunşi la bătrâneţe regretă faptul că nu au avut copii. Peisajul e ca şi inexistent în paginile lui. ci unui auditor. care e de a se adresa nu unor cititori . Cu toate acestea. folosind formele oralităţii. intrat acum mai cu seamă în jurul valorilor acustice ale cuvântului.

P. a fost primul pe care lupul l-a mâncat. cred. Lupul după ce a mâncat iedul cel mare. După mulţi ani de căutare şi după multe obstacole pe care le-a avut de trecut. iar cel mic după horn . iar feciorul dispăruse. Dar strănutând lupul.Calinescu. unde anume scriitori de linie romantică cultivau idealismul. fata de-mpărat îl găseşte pe fecior şi vor rămâne împreună. de culoarea locală. Împăratul trezindu-se şi văzând podul gata făcut. care observa omul în varietatea caracterelor lui. Opere. Pentru a o recunoaşte pe ea. când toţi dormeau purceluşul s-a făcut odată val-vârtej şi a făcut podul. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal. sapă o groapă mare peste care pune un covor şi masa. îi mergeau sarmalele întregi pe gât. se aşază pe covată pentru a se odihni. Prefaţa la I. le-a cântat un cântec. aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori …” Lupul e de la-nceput un “duşman de lup”. Podul de aur dispare. acesta începe să radă văzând că e vorba de un purcel. orice operă trainică realistă presupune interpretarea observaţiei. în direcţia aspiraţiilor lor. dar relative static.cruzimea lui mergând pană la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge) E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare.care de mult pândea un prilej ca să pape iezii. Pe vremea lui Creangă nu puteau fi în chestiune decât două moduri: realismul clasic. însă ziua era porc. Dar purceluşul noaptea îşi dădea jos pielea şi lua înfăţişarea unui fecior frumos şi tânăr. duioasă. Capra apare în două ipostaze cea de mamă grijulie şi de bună gospodină pricepută şi harnică. realismul critic. se gândeşte cum să-l păcălească pe lup şi să răzbune moarte iezilor săi.. Noaptea. Chemându-l pe lup la masă.iar a doua zi moşul merge la împărat spunându-i că fiul lui va construi podul. încărcat de vicii.. Atunci ea pregăteşte o masă cu multe bunătăţi. acesta când manca mai bine cade în groapa care era plină se foc.Ba nu cumetre. geografică şi etnică. Atunci lupul nostru începe a mânca şi gogâlţ. E. iedul cel mijlociu i-a spus sănătate. cumătria.Creangă. a mers şi şi-a ascuţit dinţii şi le-a cântat iezilor. l-a mâncat şi pe acesta.. Lăcomia lui e zugrăvită plastic.L. a doua zi a făcut nunta. perfid. Mama acesteia i-a spus să-i arunce pielea pe foc noaptea. A doua zi venind la împărat. dar îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: “. moşul cu purcelul. silenţioase. dar i-a dat acordul să construiască podul.. insinuând că nu el ar fi vinovatul. îi spune moşului să vină a doua zi cu feciorul ca să-l vadă.ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli -. Realismul lui Creangă este cu atât mai plin de interes cu cât cea mai mare parte din opera sa e de domeniul fabulosului. 71 ..” (G. cât de realism ca metoda cu valoare universală... Împăratul auzind acest lucru.A. Nemulţumirea fetei dempărat era că de ce numai noaptea devenea fecior. trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii. Spunând lupului că aceasta e pedeapsa pentru că i-a mâncat iezii. surprinzând caracterele tipice în înlanţuirea şi motivarea istorică a vieţii în devenire. Descoperindu-l. Fata într-o noapte îi aruncă pielea pe foc şi totul se strică. Cel mijlociu s-a ascuns sub o covată. ca din scripturi: “Apoi dă. Ea e sensibilă. iar al doilea mod. extragerea înţelesului fundamental al vieţii de unde şi valoarea înaltă. indiscret. ideological pedagogică a unei astfel de opere. Nu e vorba numai de realism în înţelesul îngust al cuvântului.. Într-adevăr. construită pe datele naturii şi în spiritul ei.. Creangă a creat această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Însă lupul auzind acest cântec. În povestea animalieră “Capra cu trei iezi” se narează despre o capră care avea trei iezi cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare. se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri.1953) “Opera lui Creangă a trecut printr-un lung proces de asimilare.S. Cel mare sărind să deschidă uşa. Când se întoarce capra şi vede că numai iedul cel mic a mai rămas. casa părintească care devenise un castel se transformase în vechea cocioabă. fiind apreciată din ce în ce mai profund şi devenind populară pe măsură ce masele şi-au recunoscut în ea energiile lor creatoare.

Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a folosi în atâtea rânduri. creaţia sa. Clasificare. Călinescu. Povestiri şi schiţe I 1. Jack London. iar uneori – într-un chip mai puţin vizibil – de cel ce o istoriseşte. Al. răspândită în ţara noastră în numeroase ediţii populare. Bucureşti. Irina. trecerea dincolo de graniţele lumii. G.. Teoria literaturii. Povestea înseamnă mai mult decât această călătorie sau trecerea în altă lume. Definire. este tradusă în tot mai multe limbi. Chestionar de evaluare 1. şi poate chiar a fiecărui popor. se strecoară în copilăria fiecărui om. figuri de stil. 1981. 1982.Astăzi.. Bucureşti.Rescrieţi finalul Caprei cu trei iezi într-o manieră ironică/ parodică. Bucureşti. fapt pentru care pledăm cu toată căldura pentru (re)lectura lui Creangă la orice vârsta mai mică sau mai mare a “copilăririi”. Estetica basmului. Bibliografie recomandată Călinescu. Profund observator al vieţii. povestiri despre animale au creat şi unii mari scriitori ca Lev Tolstoi. Istoria literaturii române contemporane. se subliniază puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. I. Dumbrava minunată de M. Sadoveanu 4. iar o parte din creaţiile lor cuprind întâmplări din lumea vieţuitoarelor şi prin aceasta se adresează mai ales vârstei copilăriei. 1965. povestirea. Curente literare.. . E. Printr-o datorie firească. adică metafizica. În literatura universală schiţe. III. În schiţa Căprioara. Dicţionar-antologie. Cehov. Pe lângă faptul că ne încântă şi ne poartă pe alte tărâmuri. În literatura noastră pentru copii se dezvoltă mai ales schiţa. Bucureşti..L. Emil Gârleanu. Ion Agârbiceanu. E. bucurându-se de o preţuire unanimă. a fost odată”. Editura Minerva. întreaga noastră viaţă drept o realitate indiscutabilă. vol. – Voineşti. Gârleanu realizează o evocare narativă de o concentrare maximă. Scurtă privire asupra povestirilor şi schiţelor despre vieţuitoare 2. Petraş. Lovinescu. XI. prinzând rădăcini atât de puternice încât vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului. metrică şi prozodie. plantelor şi gâzelor. nuvela. fiindcă presupune o relaţie între oameni. Reprezentanţi 3. Căprioara de Emil Gârleanu face parte din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă” prin care “inaugurează” în literature română genul de poveste din lumea animalelor.. Editura Didactică şi Pedagogică. genuri şi specii literare. B. coborându-se la dimensiunea eroilor 72 . Editura Minerva. povestea este legată întotdeauna de cei care ascultă. povestea este temeiul însuşi al credinţelor noastre. ca de pildă o oglindă vorbitoare. 1996. Gala Galaction.P. Un loc deosebit îl ocupă Mihail Sadoveanu.Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu. Prin acel . E. universală”. G.

autorul antropomorfizează natura sau surprinde diferite aspecte ale relaţiilor dintre om şi natură. O altă categorie de opere care prezintă însemnătatea pentru educarea multilaterală a copilului constituie operele inspirate din viaţa reală. schiţele sau romanele cu teme izvorâte din cele mai variate domenii ale vieţii se pot grupa după similitudinea aspectelor prezentate în trei mari categorii. dialog. neastâmpărul copilăriei. indiferent de categoria socială căruia aparţin. antropomorfizarea dezvăluie copiilor un univers al cunoaşterii şi trăirii. copilăria. scriitorul foloseşte diferite procedee. Al. Portretele se încheagă devenind simboluri ale iubirii de patrie – Viitorul domn 73 . Stejarul din borzeşti de Eusebiu Camilar face parte din volumul “Povestiri eroice” evocând frământările din vreamea domniei lui Bogdan Voievod şi apoi a fiului său Ştefan. respectarea poveţelor acestora. Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu Schiţa Uliţa copilăriei din volumul cu titlul anonim. În opoziţie cu chipul luminos al Lizicăi. Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil. Ceea ce trebuie reţinut din această povestire este ingenozitatea autorului în scurgerea unor etape imporante din viaţă. O bună parte din creaţiile lui I. are ca pretext “o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg”. Moartea lui Castor. Povestirile şi schiţele despre vieţuitoare sunt modalităţi estrem de importante în realizarea unor obiective instructiv-educative în grădiniţă şi şcoală – Miniaturalul. Puiul are ca temă naivitatea. B-Voineşti prezintă valori didactice deosebite. lipsiţi de cele mai elementare bucurii ale vieţii. a cărei nostalgie scriitorul a avut-o până la moarte. acre dezvăluie relaţiile sociale reale. Prin întreaga desfăşurare epică. prin mijloacele artistice specifice literaturii. iar ideea este necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părţilor.săi. Unele opere. care prin introducerea în timp. făcându-l să pătrundă sensul adânc al povestirii. O altă temă a povestirilor pentru copii o constituie evocarea unor momente sau figuri din istoria poporului nostru – Cei mai mulţi din marii noştri scriitori au evocat un eveniment istoric sau un erou din trecutul glorios al poporului nostru: Sobieski şi românii de Negruzzi. Fetiţa cu chibriturile de H. Moş Ion Roată şi Unirea este o povestire care constituie o lectură atractivă pentru copii.Andersen prezintă drama copilului sărman ce ilustează prin situarea acţiunii într-un timp bine precizat. aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani. ea ţine încordată atenţia cititorului şi trezeşte interesul acestuia. În caracterizarea personajului central. În povestirile ca Privighetoarea. Puiul. de la schiţe şi povestiri. precum şi îmbinarea măestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. luând ca pretext “uliţa copilăriei”. spre a-i da un cât mai pronunţat relief. ajutându-i să înţeleagă împrejurările social-politice în care s-a înfăptuit unul dintre măreţele evenimente din istoria poporului român – Unirea principatelor. Fiecare din cele paisprezece părţi care compun această capodoperă poate fi considerată un scurt poem în proză. surprinde magistral psihologia “vârstei de aur”. scriitorul îşi exprimă compasiunea faţă de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani. personificare. în valori întunecate este prezentată mama vitregă. Dumbrava minunată de M. noaptea de An Nou. prin rememorarea clipelor fermecate de odinioară. curiozitatea. Moş Ion Roată şi Unirea.C. Ion Roată şi Vodă Cuza de Ion Creangă. Povestirile. pendularea între real şi fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic. când contrastele sociale apar şi mai pregnant. urmăresc explicarea unor variate aspecte din natură. naraţiune. Valoarea educativă a povestirii este complexă. Finalul este cel aşteptat: mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată. până la romane.

pe Pământ şi în Cosmos. aspecte ale frumuseţilor şi bogăţiilor patriei. Brătescu Voineşti. Al. ca: Lev Tolstoi. Povestirile şi schiţele se împart astfel: Povestiri şi schiţe despre natură şi vieţuitoare – Ion Creangă. Andersen. cu dimensiuni reduse. povestiri şi romane despre copilărie au creat marii scriitori. natura este surprinsă însă şi în valorile timpului omenesc. supranumită “geografia poetică” a patriei noastre. Emil Gârleanu. În opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi. care înfăţişează un singur moment reprezentativ. se structurează în părţile: “Pe Dunăre”. sau un episod din viaţa unuia. Vlahuţă. C. ale cărui origini. Teodoreanu şi M. Andersen prezintă drama copilului sărman. precum şi îmbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. Ion Creangă. “De la Orşova la Sulina”. în valori întunecate este prezentată mama vitregă. oferind un minunat material copiilor. după unii istorici. în trecut şi în prezent. Povestiri şi schiţe pe tema copilăriei  luminoase: I. “Bara”. “Poporul”. trei personaje. Natura patriei a inspirat scriitorilor noştri pagini de profund patriotism – numeroase fragmente din operele de călătorii prezintă mai ales cu modalităţi romantice. sau a maxim două. „Dumbrava minunată” de M. Acest gen literar este foarte îndrăgit de copii. Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil. 20. C. “Valea Prutului”.este cea a copilăriei copilului orfan. Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Sântimbreanu  dramatice: V. Tema povestirii: . Science-fiction (SF) este termenul care denumeşte un gen de mare actualitate. Îmbină procedeele fantasticului în genere cu diferite modalităţi ale prozei realiste Ex. Fetiţa cu chibriturile Povestiri despre trecutul istoric: C. Copii căpitanului Grant de Jules Verne. o ilustrează prin situarea acţiunii într-un timp bine precizat. care aspiră spre o viaţă 74 . Lev Tolstoi. Negruzzi – Sobieski şi românii. ciclul Moş Ion Roată. deoarece corespunde interesului lor real faţă de “secretele” lumii înconjurătoare. „Fetiţa cu chibriturile” de H. Cehov etc. apărând cu vitejie pământul ţării. “Pe marea Neagră”. noaptea de Anul Nou. Dumbrava minunată. când contrastele sociale apar şi mai pregnant. Alecsandri. “În munţii noştri”. faţă de aventura cunoaşterii. fiind caracterizată printr-o mare varietate tematică. Colţ Alb de Jack London. H. de M. Prin întreaga desfăşurare epică scriitorul îşi exprimă compasiunea faţă de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani. Schiţa e o specie a genului epic în proză. România pitorească este o strălucită lecţie de patriotism. Sadoveanu În literatura universală schiţe. se pierd în negura vremurilor.Ştefan cel mare va rămâne credincios sfatului părintesc. lipsiţi de cele mai elementare bunuri ale vieţii. Eu şi bătrânul lup de stele de Georgiana Viorica Popaz. Literatura de aventuri se bucură de un public cititor pasionat şi foarte numeros. Vasile Porojan. Jack London.000 leghe sub mări de Jules Verne. Fascinaţia ţinuturilor îndepărtate oferă multiple posibilităţi acestui gen: Robinson Crusoe de Daniel Defoe. România pitorească de Al. Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cât mai pronunţat relief.

însă bunicul refuză să i-o dea. „subţire şi albă cu ochii albaştri şi cu părul de aur până în pământ”. Personajele: Atmosfera este de basm cu personaje reale şi imaginare.” Capitolul III – Sora Soarelui Plecând de acasă. ţinuta ei era 75 . iar tatăl său se căsătorise cu doamna Mia. o certa în permanţă. povestindu-i necazurile de acasă: „Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a dus şi nu sa mai întors. Lizuca este tipul orfanei clasice. Capitolul II – Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă Certată şi bătută mereu. care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază într-o dumbravă. rătăcită în pădure. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese în pericol de a fi vândută. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă. Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte.Structură şi compoziţie. Lizuca este o fată orfană. Ea este o fetiţă zburdalnică. jivinele dumbrăvii: iepuri. Prezentare generală . Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. Mama vitregă vine să o ia. după părerea doamnei Mia. Povestea este alcătuită din mai multe capitole: Capitolul I . însă voinică şi plinuţă. provenită dintr-o familie bogată. ei rătăcesc drumul. fluturi. Urmează poveste bătrânului despre Statu Palmă. De când a murit mama noi petrecem tare rău. Lizuca intenţionează să fugă la bunici. mărunţică. Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. Capitolul IX – Bunicii aveau livadă şi albine „Trezită din somn. guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Lizuca se vede într-o chilioară albă şi-ntr. alături de căţelul ei Patrocle. tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme.Se vede ce soi rău este duduia Lizuca Lizuca este fiica familiei Vasiliu.fericită. bursucul. „Patrocle. În final mama vitregă şi servitoarea sunt pedepsite. iar Lizuca şi Patrocle rămân împreună la bunici. Întâlnesc o floare mare şi mândră de care Lizuca îşi amintea că e cheamă „Sora Soarelui”. de are s-a îndrăgostit FătFrumos. Fetiţa se rătăceşte în pădure dar este găsită de bunicul ei. Capitolul V – Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în Dumbravă Rătăcind prin pădure. Aici descoperă „împărăţia minunată a dumbravei”. îi zise Lizuca.un pătişor curat sub pocălzi. care fuge în pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege. Îi murise mama.” Ea fusese găsită de bunicul ei. un bătrân şi o bătrânică. Patrocle. Capitolul VII – Povestea cu Zâna închipuirii Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă. Mama mea a murit. Capitolul VIII – La hotarul împărăţiei minunilor Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa bunicilor. guzgani. Fetiţa intră în vorbă cu ea. mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă. Sora Soarelui!” Capitolul IV – Unde se arată Sfânta Miercuri „La o cotitură de drum răsări ca din pământ o babă mărunţică şi mohorâtă cu ochii mititei şi cu nasul coroiat”. împreună cu câinele său. care s-a retras în Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Capitolul VI – Aici searată cine sunt prichindeii Domniţa dace vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori. Fetiţa se cufundă în lumea visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă. Lizuca intră în vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul galben. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de ţărancă”. cu servitori în livrele.

mai puţin soţul ei. dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii. Imaginea mamei sale. este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu. atunci când rătăceşte drumul. guvernantă şi cu moşie mare ţn Buzău. pe care oricât s-ar sili. În faţa acestei femei căreia nui poate refuza nimic. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva îngrozitor. ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă. dar totodată să se simtă protejată deoarece bătrânica semăna foarte mult cu bunicuţa ei. est dus de nas chiar în propria casă. Patrocle este curajos şi înţelept. el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o apără. Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui. cu servitori în livrele. când cel care o ajută pe împărăteasă este în primejdie este suficient să privească paiul. pe când încă aceasta trăia. el îşi neglijează propriul copil. cu Patrocle. Ea nu este un copil needucat. iar oamenii sunt departe de aceste locuri minunate. ea este aproape matură. acel zâmbet mare. el are ochi omeneşti. care era tunsă băieţeşte şi era murdară. mai ştie că furnicile au o împărăteasă. cum adeseori o numeşte „mămica ei”. Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează. fandoselile. iar atunci când Lizuca îşi înfige degetele în şerbetul de portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de vârsta ei). cei 7 prichindei şi Zâna) o fac sa alunece şi să pătrundă într-o lume a basmului. salonaşul grena. dorinţa de afecţiune. curajul. Lizuca nu se mai temea de nimic. Sora Soarelui”). Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară. iar Lizuca îl priveşte cu admiraţie şi îi împărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. Deşi este o „persoană importantă”( avocat). că împărăteasa vine cu toate furnicile ei şi o ajută. Pentru doamna Mia. Din poveştile spuse de bunici. o ruşine. În antiteză cu personajul principal – Lizuca. Bunicul este tipul răzeşului român. cu mierloiul. datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit. Deşi spune mereu că ea are o educaţie nobilă. Jorj care-i satisface toate capriciile. mama sa vitregă. care face orice pentru a-şi atinge scopurile. iar cu Patrocle lângă dânsa. ea ştie să privească spre cer şi îşi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile. pe care o regăseşte în povestea spusă de bătrânică o face pe Lizuca să-i picure lacrimi în inimă. intră în contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi. vrednic şi viteaz. El este cel carei linge lacrimile sărate. care încearcă atât cât este posibil să înlocuiască absenţa mamei. Ea este tipul femeii viclene. iar servitoarei îi este permis să o bată de fiecare dată. în loc să îi explice cum şi ce trebuie să facă atunci când sunt musafiri. cu Sfânta Miercuri) denotă imaginaţia. Deşi zburdalnică. în comparaţie cu cea a doamnei Mia. această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui copil. sau pe care le-a ascultat de la mama ei. 76 . cu o educaţie nobilă. sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet. inclusiv în faţa bărbatului pe care îl struneşte.neglijentă. unde totul este frumos şi plăcut. ei nu pot pătrunde şi înţelege tainele dumbravei. ci mai degrabă. acest copil este o nenorocire. Personajele imaginate (piticul Statu Palmă. în loc de oribile). un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească. toaletele ultra elegante. care ştie să leşine şi sa joace teatru în faţa tuturor. sensibilitatea. Patrocle este prietenul care îi înţelege suferinţa. anii experienţei vieţii îi încărunţise perii din jurul botului. Jorj Vasiliu. de la care cel care o ajută în caz de primejdie primeşte un pai. căruia nu-i mai da voie să-şi viziteze bunicii care o iubesc atât de mult. nu-l poate avea nici o femeie din târgul acela. schimbul de complimente. aceasta o tratează ca pe un animal oribil. denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-I poate rezista. Glasul ei cristalin. care provine dintr-o familie bogată. harnic şi cumpătat. unde bursucul de care fetiţa se temea atât de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleţ de la circ). fineţea. Cochetăriile cu locotenentul Lazăr.

În călătoria sa. Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm în care Lizuca pătrunde. Ibrăileanu. tu să nu plângi şi să nu-ţi uiţi jocurile. după care publică trilogia La Medeleni (1925 – 27). apa spune un cântec cristalin etc. Uliţa e şi primul drum spre şcoală. Cel din urmă basm. ea o primeşte pe fetiţă în chilioara eu albă şi-ntr-un pătişor curat. Metafora uliţei exprimă legătura între universul interior evidenţiat cu sensibilitate de autor şi cel exterior. Volumul are caracter autobiografic. ci e un prieten de nădejde şi primul univers mai larg după odăiţă. Vacanţa cea mare. Teodoreanu. subliniază principala figură de stil din opera sa – personificarea. Cel din urmă basm. anticipând ideea de maturitate cu grijile şi gândurile ei. peron 77 .”. Descrierea naturii în „Dumbrava minunată” de M. căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog. Uliţa copilăriei. M. Lizuca ştie că sălcile sunt oameni şi dihănii înţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă. Teodoreanu nu e doar o stradă goală sau pustie.. În căsuţa bunicilor imaginea mamei sale este mai vie ca oriunde. Sadoveanu foloseşte o serie de metafore. Uliţa lui I. florile îşi pleacă capetele şi dorm. Călinescu. Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Prăvale Baba (1934). fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. pletele sălciilor argintii. iar mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte în căsuţa bunicilor. Apoi publică un volum de povestiri – Uliţa copilăriei (1923).cu o inteligenţă înnăscută specifică ţăranului român. Uliţa copilăriei este un volum în care autorul fiind martor şi erou. a debutat în 1919. Ea va rămâne pentru fetiţă ca o icoană vie.G. totul în căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic. epitete. Volumul cuprinde 4 povestiri: Bunicii. mama Lizucăi a dormit şi ea în acelaşi pătuţ. iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămâne pentru totdeauna în inima fetiţei: „Când eu nu voi mai fi. Titlurile sunt semnificative. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei. apoi în revista Viaţa românească – mentor G. opera lui însăşi e o ţară pe care o străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei”. lumea. Volumul conturează o vârstă de aur lipsită de griji. Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară. Modelul real al dumbrăvii este crângul din faţa casei scriitorului. la Iaşi. Uliţa copilăriei. autorul fiind martor al evoluţiilor personajelor. În casa bunicilor (1938). Întreaga natură(participă) se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. aici are saltea şi pernuţă de muşchi. Uliţa lui I. harnică precum o albinuţă. comparaţii(crengile păreau nişte plete. în întuneric clipesc candele de licurici în două şiraguri). Volumul cuprinde 4 povestiri: Bunicii. fetiţa caută adăpost într-o scorbură la o mătuşă răchită. pereţii albi). Teodoreanu nu e doar o stradă goală sau pustie. Vacanţa cea mare. subliniază principala figură de stil din opera sa – personificarea. Masa Umbrelor (1946). „Poveştile şi simfoniile naturii sunt în operele lui Sadoveanu infinite. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită în pădure. la Fălticeni (pitorescul hucii). Tema copilăriei fericite şi imaginea copilului luminos e în centrul volumului de povestiri Uliţa copilăriei. nu lipsesc pasaje de o reală reflecţie asupra destinului. aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun. apele sunt trandafirii. născut în 1897. ci e un prieten de nădejde şi primul univers mai larg după odăiţă. dar nu ca în cazul lui Creangă. Sadoveanu este o adevărată simfonie. apariţia lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de pe ţărmul celălalt iasă în răsărit la marginea dumbrăvii).. în revista Însemnări literare cu Poeme în proză. Titlurile sunt semnificative. Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu I.

Despărţirea nu e tragică. vrăbii. răsfăţându-l cu „jucăriile” ei – fluturi. subliniază trăsăturile fizice şi sufleteşti şi atitudinile comportamentale prin personificarea lor. ideea de trecere a timpului fiind marcată de succesiunea anotimpurilor. păşirea în lume.. Trecerea timpului e sugerată prin creşterea puiuţului şi enumerarea unor gesturi minore specifice copilului: primul avânt. a primelor jocuri şi contacte cu lumea socială. şi platformă de lansare a visurilor. Prima parte cuprinde descrierea uliţei „umilă şi neştiută uliţă de margine de câmp”. aici începe să se desfăşoare firul vieţii. chiar copilăria ce creşte cu cei doi fraţi în uliţă. fiind exprimate prin senzaţii corporale: „deşi trupul său îngheţase pe o bancă în toropeala din şcoală. Aceasta va fi marcată ca o nouă schimbare importantă în existenţa sa. „copil care se înalţă în trupul lui. Botez – Cuvânt înainte – „Orice om şi-a avut în copilărie uliţa lui sau strada lui sau drumul lui de ţară care duce în ţărnă. În partea a patra. asemănări cu uliţele din copilăria copilului universal. „în ochii ei de apă. copilăria fiind introdusă de acţiune care are ritm vioi. Uliţa copilăriei. Chiar dacă e veche de 70 – 80 de ani. E o stare idilică. Copilul devine prietenul ei. sunt gălăcioase. Motivul principal şi valenţele mesajului trimit la trecerea ireversibilă a timpului şi la metamorfoza pe care orice vârstă înţeleasă ca un prag o implică.spre toate zările. „Copilul lui creşte spre viaţă. uneori chiar interogativ asupra destinului. Viaţa uliţei cunoaşte forfota vacanţelor. ca zborul unei ciocârlii spre soare” iar seara auzind 78 . copil devine învăţăcel al uliţei. pribegie. copilul preţuia cerul: jucăria lui de mai târziu”.. metafora semnificând deschiderea spre orizonturi noi. O bună parte de timp va fi departe de ea. stare ce devine nucleul părţii a şasea – starea de copil ferici: „Copilul nu dorea mai mult decât avea: o casă cu părinţi şi bunici.” Tema centrală – evoluţia copilăriei fericite. se sfădesc. În partea a treia apare al treilea personaj. sufletul înfricoşat (. de fericire atât a copilului cât şi a uliţei . chiar slujitori. motivul şcolii ca responsabilitate însemnând şi despărţirea de uliţă. uliţa devenind vesel loc de joacă şi pentru prietenii săi. în opoziţie cu celelalte uliţi. rosturile naturii şi curgerii timpului. Uliţa. primul pas. au nume şi numere. D. plânge în momentul în care întâlneşte un prieten de nădejde. „care a strâns pios tăcerea alungată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele„. Dorinţa se împlineşte prin metafora porţii deschise. Uliţa îl aduce pe Moş Crăciun şi îi va lărgi şi mai tare orizontul. Cele 14 părţi ale schiţei sunt scurte întâmplări de odinioară cu motive diferite. Însă un nou motiv de îngrijorare se sugerează prin trecerea timpului. Celelalte uliţi sunt învrăjbite. A doua parte are în centru motivul naşterii fratelui mic şi creşterea lui în universul mărunt al camerei cu lucruri nesemnificative ce par imense: flăcările par imense păduri de aur în ochii copilului. care îl învaţă să înţeleagă anotimpurile. Astfel ajunse la portiţă”. „Metafora cerului ca jucărie şi apoi scop al existenţei în viaţa devine intriga din viaţa fratelui. În a cincea parte copilul devine şcolar. are o mulţime de implicaţii afective. dărnicia. îl are în centru pe fratele mai mare. ciori. prezenţa mediului natural reprezentat de uliţă şi cel familial. Teama de necunoscut îl va învinge pe fratele mic care oprit în pragul porţii. Diferenţele dintre copilărie şi maturitate sunt evidenţiate prin antiteză. de împlinire. o uliţă cu joacă şi jucării”. Păşeşte în ogradă şi nu poate ajunge la uliţa ce-l priveşte înduioşată din cauza curcanului. Maturitatea e anticipată prin tonul reflexiv. dar relevante în realizarea mesajului.) s-a furişat în braţele uliţei” căutând alinare. ceea ce anticipează viitorul. de aici ne întoarce şi ne urmăreşte amintirea ei. Dorinţa de cunoaştere e subliniată prin citatul: „asemeni tuturor voievozilor a vrut să-i întreacă hotarele care-i îngrădesc puterile. în vârful picioarelor creştea”. facând primii paşi în cerdac universul devine mai larg şi apare dorinţa cuceririi a noi teritorii. grav.

iar prăbuşirea avionului curmă liniştea familiei. aflată la răscrucea dintre copilărie şi tinereţe. Ca mesaj. în centru fiind scriitorul însuşi. III. Uliţa înţelese ce se întâmplase. nu trimit decât la firescul existenţei. prin prezentarea anotimpului vară. sugerându-se prin această metodă indirectă de comunicare motivul înstrăinării. cu tot regretul lor. E. Aparent alţii.şuierele trenurilor. cu un cer auriu şi un vânt cald.P. Bibliografie recomandată Călinescu. aceeaşi peste care încă nu au trecut marile momente de cumpănă. care apoi va introduce vedenia bunicului neliniştit. adolescentul mergând în ţară străină. Editura Minerva. reţinem ideea de eternă schimbare a lumii şi a lucrurilor. Bucureşti. ca trecere inevitabilă a propriei uliţi. Bucureşti. Din dialogurile bucătăresei su un personaj de pe front. având uliţa ca martor. uliţa se va face albă aflând despre înrolarea în armata ca pilot a copilului. în timp ce familia părăseşte casa. trecu”. nu mai are tovarăşi. Partea a treisprezecea prezintă deznodămintul tragic. Analogia dintre vară. Curmarea zborului cade ca un fulger. de vieţi trecute. fugind de amintiri. prăpădindu-se sub rândurile de maşini şi copite”. G. a tuturor. a înţelegerii rostului dragostei fată de membri familiei şi necesitatea întoarcerii spre locurile natale. însă alta. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.” În partea a şaptea i se va implini dorul de pribegie. pentru că în trecerea timpului şi pe măsură ce parcurgem spaţiile din marea trecere. Portiţa. . suferând ideea de copilărie pierdută. care prevestesc un final trist. limbajul devenind mai sărac.. fratele rămas în viaţă. „ca o albie seacă. toţi intrând în starea de şoc provocată de moartea copilului. Copilul termină liceul şi în el zvâcnea dorul de pribegie. Partea a noua e dominată de motivul războiului şi al sentimentelor rău prevestitoare ale uliţei. Uliţa.L. Bucureşti. 1981. Valoarea educativă reliefează frumuseţea şi valoarea prieteniei. Uliţa veche nu mai e regăsită pentru că „plecase după mormite”. procedeul stilistic prin care se marchează fiind parataxa – asocierea de propoziţii principale scurte. pe braţele căreia râdeau alţi copii”.. când li se strânse inima. şi o uliţă. cea de a paisprezecea e de fapt o ruptură în desfăşurarea evenimentelor. însă. copilul îşi pierde zburdălnicia şi uitând de uliţă deveni melancolic: „dorea ceva şi nu ştia ce”. 1965. devin exemple de urmat. când a păşit prima dată afară din curte. 79 . „să îşi întregească mintea”. Legătura dintre generaţii e sugerată de alteritate. „în locul ei era o altă uliţă. Istoria literaturii române contemporane. cu căldura ei şi dragostea dintre mamă şi fiu care îşi scriu scrisori. G. fluturându-i visele. Partea a doisprezecea începe cu o descriere de primăvară. Uliţa devine însă tristă. cu împlinirea presimţirilor rele ale uliţei privind moartea copilului: „vestea se prăbuşi în noi ca o ciocârlie fulgerată în soare”.. exprimată prin leit motivul „trecu vremea. Călinescu. „ascultând ecoul plângător al celor două peniţe”. ca şi băiatul. care „se scofâlcea ca un obraz bolnav. ieşirea pe poartă fiind văzută ca un moment de cumpănă. ca şi a bunicului. la fel ca şi în copilărie. la fel ca a oricăruia dintre noi. învăţăm să preţuim ce avem şi să ne bucurăm că aparţinem cuiva. Lovinescu. a legăturilor statorinicite înca din copilărie. Faptele şi întâmplările. Ultima parte. a uliţei. vol. Uliţa va afla indirect despre băiat ca a devenit „o mândreţe de flăcău”.. introduce cu regret momentul luării de rămas bun de la cei dragi. Estetica basmului. dar rămâne neputincioasă. E. iar tinereţea îi dădea ghionturi să plece spre viaţă cu încredere. ca punct culminant al acţiunii: „ochii copilului răsărind încercănaţi ca două zorele”. Editura Minerva. Partea a opta introduce un ritm mai alert al acţiunii. Uliţa. 1982. a propriei copilării. A unsprezecea parte introduce parcă un fir de speranţă. este emoţionantă. cu nebănuitele lor trepte.

Titlurile cele mai semnificative sunt: Gândăcelul. Dintre acestea sunt demne de menţionat povestirile: Leul şi căţeluşa sau Cei trei ursuleţi de Lev Tolstoi. câinele bătrân care şi-a slujit stăpânul cu credinţă timp de 20 de ani şi în pragul morţii pleacă pentru a fi singur. metodologia receptării schiţei / două momente ale subiectului din schiţa Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu. dar şi de încrederea proprie acestora. El coboară la dimensiunile eroilor săi. I. Al. Şi în literatura universală. Acceptând moartea. Brătescu-Voineşti. A. Irina. Căprioara de Emil Gârleanu. În general povestirile constituie mici drame. cu toate drumurile închise. Creangă de asemenea. Editura Didactică şi Pedagogică.l. Bucureşti. volum apărut în anul 1910. Puiul 2. Colţ alb de Jack London. Dicţionar-antologie. ursulpolar de Cezar Petrescu. îşi trăiesc bucuriile şi durerile într-un microcosmos propriu-intim.Petraş. Un model al acestui gen de povestiri poate fi considerat volumul Din lumea celorcare nu cuvântă de Emil Gârleanu. Grivei. genuri şi specii literare. într-o lecţie de lectură pentru clasa a IV-a. care cu cea dintâi rază a primăverii se deschide pierind toamna. Curente literare. autorul este totuşi cutremurat la gândul ei. Chestionar de evaluare 1. De aici decurge şi o anume resemnare. 80 . aspecte din viaţa diferitelor vietăţi din natură. cartea evocă o lume în care insectele şi animalele gândesc.pe baza eleborării unui proiect didactic. marii scriitori au creat opere inspirate din viaţa necuvântătoarelor. X. numai al lor. Toate personajele sale sunt puse în faţa unei situaţii – capcană. prin diferite procedee stilistice. aduse de scriitor la nivelul dramelor umane. Din lumea insectelor de Valdomar. Tema naturii şi a vieţuitoarelor: Emil Gârleanu. figuri de stil. Schiţa Căprioara face parte din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă”. din aceeaşi categorie de opere face parte şi schiţa Puiul de I. o situaţie fără alternativă. Teoria literaturii. vorbesc. Povestiri despre animale de Ernest Thompson. 1996. metrică şi prozodie. Tema trecutului istoric Mulţi dintre marii scriitori au un ascuţit spirit de observaţie şi astfel au înfăţişat în povestiri. Calul care o viaţă întreagă şi-a ajutat stăpânul sfârşind uitat de toţi. ca fiind încheierea – tragică – a micilor existenţe necuvântătoare. având ca model cunoscutele Histoires Naturalles ale lui Jules Renard. Frunza. pline de dramatismul. B -Voineşti. romanul Fram. Povestiri şi poveşti de Vitalii Bianki. Argumentaţi. Povestiri şi schiţe II 1. ca şi povestirea Ursulpăcălitde vulpe de I. Căprioara. descifrând întâmplări asemănătoare cu cele din viaţa oamenilor.

Ea constituie un mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor din cadrul întunecat şi plin de primejdii. Pentru a-şi salva puiul. Cu o deosebită artă a prezentat Gârleanu vieţuitoarele din această schiţă.” “Şi deodată. Instinctul ei de dragoste maternă apare într-o gamă de legate simţăminte. lumina scade. Brătescu-Voineşti În volumul în care este inclusă şi povestirea Puiul apărută în colecţia Povestind copiilor. vorbeşte despre nenorocirea 81 . spaţiul se micşorează treptat. a animalelor şi a păsărilor. Acesta şi-a întins capul cu botul mic. unde ar fi ferit de primejdii. Al. căprioara se sfârşeşte privindu-şi puiul care se pierde în desişul pădurii. contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor şi a atitudinilor morale ale copiilor. apoi îl conduce spre vârful muntelui. intră apoi sub bolţi de frunze.şi. evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe vieţuitoare.” Triplul şi dublul epitet. a pădurii. contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. În sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el. apoi căprioara îşi ascunde tristeţea şi îmbărbătându-se îşi conduce iedul prin locuri primejdioase pentru a-i încerca puterile. analizând cu profunzime simţămintele căprioarei. căprioara îl mângâie pentru ultima dată. mama se aruncă în faţa fiarei flămânde. Un salt şi iedul ar fi fost sfâşiat. ochii lupului străluceau lacomi. Puiul de I. SUBIECTUL – schiţa este compusă din câteva momente impresionante care se succed rapid culminând cu un deznodământ tragic. prin analogiile dintre viaţa familiilor de anumale şi propria lor familie schiţele lui Gârleanu. Totuşi învingându-şi cu greu dragostea de mamă. În drumul lor. până ce pătrunde în inima întunecată. teme. sunt adunate un număr de schiţe şi nuvele în care autorul s-a apropiat de lumea copiilor. precum şi câteva din acelea în care sunt zugrăvite întâmplări ale unor oameni buni loviţi fără cruţare de către fiinţele rele. Lectura acestei schiţe trezeşte copiilor preşcolari dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor. cald ca o blană a pământului. Căprioara îl linge. pe spatele mamei lui .-Voineşti. Moartealui Castor.Căprioara – prezentare generală. natura devine ameninţătoare: “trece din poiană în poiană. Povestirile. Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieţi. În această schiţă este descris un aspect din viaţa animalelor care trăiesc în sălbăticia codrilor. Povestirile sunt cea mai mare parte triste: Privighetoarea. cea mai populară scriere a lui B. imaginile sunt strecurate gradat. şi în ultimele clipe îşi aminteşte privirile spre puiul drag. pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă. şi limba ei subţire. egoiste. culcă uşor blana moale. în gradaţia ascendentă: este descrisă mai întâi duioşia cu care îşi mângâie iedul înainte de despărţire. tabloul pare a inspira împăcare şi linişte: “Pe muşchiul gros. cu ochii închişi. LIMBA folosită de Gârleanu este presărată cu expresii plastice şi epitete sugestive. mătăsoasă a iedului. lângă iedul ei. căprioara stă jos. fiind totuşi în epitete şi comparaţii. fără suflet. sfâşiată de lup. Stilul este concis. ca să fie cât mai departe de “iscusinţa vânătorului şi de duşmănia lupului”. de sub o cetină. Prin forma lor artistică. în desişul pădurii. Tristă că trebuie să-şi părăsească iedul. comparaţia. catifelat şi umed. se hotărăşte să-l ducă la “ţancurile de stâncă din zare”. pe neaşteptate. La început. TEMA o constituie instinctul matern. armonia dintre ele şi natură. Schiţa are o însemnată valoare instructiv-educativă. subiectul. care este atât de puternic încât căprioara îşi sacrifică propria viaţă pentru a o salva pe cea a iedului. pentru că vremea înţărcatului trecuse. se lasă dezmierdat. PUIUL. ca un iad.” Finalul este înspăimântător.

dar. care. puiul cel mare. după o suferinţă neînchipuită. la fel ca fraţii lui. veneau imediat la chemarea prepeliţei. pentru că zilele erau tot mai mici şi mai înnourate. “Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? . urmările sunt de cele mai multe ori iremediabile. Şi precum s-a văzut. Dar o întâmplare tristă venea să tulbure toată liniştea şi bucuria lor. ea s-a prefăcut rănită. de frică să nu-şi împuşte câinele.îmbrăcaţi în puf galben. moare îngheţat.. sunt copii care au o mamă.parcă erau şapte gogoşi de mătase”. Valoarea instructiv-educativă. Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut. curioşi şi de multe ori neastâmpăraţi şi neascultători. a preferat să sacrifice doar unul şi fără a mai privi înapoi a zburat cu puii sănătoşi spre tărâmuri unde vara e veşnică. Valoarea instructiv-educativă a povestirii reliefată foarte bine într-un moto: “Sandi. vara-creştere. Vânătorul l-a auzit. Drama prepeliţei şi a puilor se prezintă pe fundalul general a anotimpurilor: primăvara-naştere. Într-o zi de august a venit un vânător. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pitulească jos. pregătindu-i pentru călătoria lungă pe care trebuiau să o facă. nu numai 82 . puii prepeliţei sunt jucăuşi. vorbesc şi se mişcă întocmai ca o mamă cu copiii ei. iarna-moartea. veseli. să nu ieşi niciodată din vorba mea. a zburat. Autorul se vădeşte un mare iubitor al naturii şi doreşte ca omul să ocrotească. a luat marea hotărâre. dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul şi armonia. fuge speriat la prepeliţă care îl dojeneşte cu blândeţea specifică mamei. când va trece vara. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind ascultători şi cuminţi asemeni unor copii – neştiind încă să zboare. nesocotind sfatul mamei. că poţi să păţeşti şi mai rău. Spre a-şi feri puii de primejdie. până la urmă.. lipiţi cu pământul. folosit de autor este personificarea. Deşi petrecută în lumea păsărilor. drama e totuşi omenească. în care apare personajul principal: o prepeliţă care îşi construieşte cuibul după 3 săptămâni din ouăle mici ca nişte cofeturi “ au ieşit nişte pui drăguţi.. Finalul. Povestirea începe cu un peisaj de primăvară. e silită să plece pentru a-şi salva măcar ceilalţi pui.. Dar intervine o întâmplare neobişnuită în viaţa prepeliţei şi puilor ei: ţăranii au venit să secere grâul şi puiul cel mare neascultând chemarea prepeliţei. este prins de un flăcău sub căciulă. pentru ca vânătorul să nu poată trage. Ca şi oamenii animalele. De cât să-i moară şi ceilalţi pui de frig. la fel şi ca în Căprioara este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă. Autorul aseamănă viaţa prepeliţei şi a puilor ei cu viaţa oamenilor.. a tras şi alicea i-a atins aripa şi na mai putut zbura. cu toate că i se rupea inima. În acest timp. zburând ras cu pământul la 2 paşi de botul câinelui. în loc să stea nemişcat. o îngrijeşte şi pe care o iubeşte foarte mult. încet să zboare. Prin această asemănare autorul scoate în evidenţă lucrurile comune dintre oameni şi animale: fiecare are propria familie pe care o apără. părăsit de mama lui. să asculţi pe mămica!” constă tocmai în avertismentul pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care decurg din neascultare. a început să cadă şi bruma.. dar şi-a ascuns durerea. Concluzii. Procedeul esenţial.care se poate ivi din cauza neascultării de părinţi: un pui de prepeliţă este rănit de vânător şi. în cazul nostru puii de prepeliţă.” Prepeliţa i-a învăţat încet. personificare: gândesc. Ca şi copiii. toamna-maturizare. Când scapă. Din aceste comparaţii observăm că şi temele se îmbină într-o lectură. din nesocotinţa sfaturilor pe care părinţii le dau cu atâta dragoste copiilor. care le poartă de grijă. prepeliţa. eşti mic.

euşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de efervescenţa evenimentelor istorice. boierul recurge la o demonstraţie faptică. uimiţi de atenţia ce li se acordă. demonstrînd inteligenţa lui moş Ion Roată. cu excepţia lui moş Ion Roată. în această naraţiune se îmbină tema copilăriei cu cea a naturii şi vieţuitoarelor. culminând cu unirea de la 1859. 1982. Bibliografie recomandată Călinescu. Ciclul Moş Ion Roată. Tema trecutului istoric Ciclul Moş Ion Roată. Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). G. pledând pentru iubirea de muncă. însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi. surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. Editura Minerva. prin pilda cu bolovanul. opinca. Boierul încearcă să îi demonstreye că puterea se constituie prin unirea forţelor. Ciclul are în centru o lume crezând în mituri şi credinţe populare. Acesta se preface că nu înţelege explicaţiile date de boier. pentru spiritul ironic şi fin în critica unor aspecte negative. 2. caracterizat prin inteligenţă. dar pe care ei nu au putut să o facă în împrejurările grele de pe atunci”. şi realitatea căa el înţelesese cu adevărat evenimentele: “iar de la bolovanul dvs am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere.modurile de expunere. care se arată nedumerit şi de aceea. Deci. din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea. generată de înţelegerea faptului că ţărănimea. în final însă faptele primind o altă semnificaşie. surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. în vederea secării Milcovului şi a realizării înfrăţirii. lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului ca pe nişte lucruri fireşti. în ciuda promisiunilor de tot felul. Ca în toată opera lui Creangă.. Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa Unirii şi încearcă printr-o suită de argumente. naraţiunea realizându-se printr-o economie maximă de fapte. aceştia formează o familie ca şi noi oamenii. contiună să rămână o categorie oprimată. din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea. Apoi din grupul lor se desprinde moş Ion Roată. ţăranii. stilul se caracterizează prin oralitate şi expresivitate. a regionalismelor. simbol al ţărănimii din acel moment istoric. fapt exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului. în care moş Ion Roată este exponentul omului din popor. vocativelor şi interjecţiilor. în fond. dar mai mulţi. Chiar dacă în această naraţiune este vorba despre o prepeliţă şi puii ei. Bucureşti. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Dincolo de umorul personajului se simte însă o adâncă amăraciune. Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani. pe care le discută în piaţă (vezi poiana lui Iocan). “dorită de strămoşii noştri. Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). 83 . care răstoarnă sensul aparent. s-asculţi pe mămica! Aventurile prepeliţei şi ale puilor ei. o stâncă pe umerele noastre”… Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. . da. hotărâre şi umor. în special a puiului celui mare. ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv. Acest lucru a vrut să-l demonstreze şi autorul punând la începutul poveştii un moto: Sandi. pe care unul singur nu îl poate ridica. valorile general umane în care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete. spontaneitate. locuţiunilor şi a expresiilor populare. capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Acţiunea povestirii e simplă. sunt exemple din care elevii învaţă că orice s-ar întâmpla ei trebuie să-şi asculte mama. a maximilor. La început.

. Trăsături: În creaţiile dramatice pentru copii conflictele sunt simple. estetic şi etic al acestuia depăşeşte cu mult puterea de receptare a celor mici. Eftimiu ca dramaturg.L. a hărniciei. scenete. În activităţile cu copiii se folosesc lecturi dramatizate. Estetica basmului. G. III. accesibil celor mici. Teoria literaturii. pentru ca spectacolul să fie înţeles. De asemenea. “Inşir-te mărgărite” pentru audiţie sau chiar dramatizare la clasa a IV-a. Editura Didactică şi Pedagogică. monologuri.Călinescu. trăsăturile personajelor. Bucureşti. Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi mijloacele de accesibilizare a valorilor cognitive. a doua feerie a sa. 1981. Călin Gruia. . XI. jocul actorilor şi scenografia. ca de exemplu: în “Elefănţelul curios” de Nina Casian. 1996. Dicţionar-antologie. foarte clar exprimate. a cinstei etc. Titel Constantinescu. Chestionar de evaluare 1.). Spectacolul oferă celor mici numeroase posibilităţi de înţelegere. fără a fi creat pentru copii. 2. după vizionare sunt necesare discuţii care să precizeze conflictul. figuri de stil.. deşi conţinutul filosofic. replicile care poartă semnificaţii deosebite.a. Repertoriul se constituie din creaţii ale marilor dramaturgi: I. piese. V. Înșir-te mărgărite de Victor Eftimiu Dintre marii maeştri dramaturgi care. Nina Casian. în care personajele sunt copii sau reprezentări alegorice. dublate de funcţii educative. 84 . Dramaturgia pentru copii Teatrul pentru copii construieşte un univers miniatural.. pot fi aduşi în lumea copilăriei se desprinde mai ales Victor Eftimiu. E. E. Alexandru Mitru. Marin Sorescu. Evoluţia conflictului este bine marcată pe momente. Editura Minerva. Alecu Popovici etc. deşi mai valoroasă ar fi Corbul negru. Caragiale. Bucureşti. Piesa a fost reprezentată la Bucureşti în 1911 şi constituie primul mare succes al lui V. perspicacitate ş. Curente literare. ale scriilorilor contemporani. Petraş. Uneori finalul rămâne deschis. a curajului. metrică şi prozodie. prezentă în 1913 pe aceiaşi scenă a Teatrului Naţional. vol. Irina. genuri şi specii literare. Lovinescu. Istoria literaturii române contemporane. să sublinieze anumite momente. feeria II. Educatoarea sau învăţătorul trebuie totuşi să realizeze noţiuni pregătitoare. iar deznodământul este de cele mai multe ori o victorie a adevărului. Eftimiu. estetice şi morale prezente în povestirile şi schiţele despre natură şi vieţuitoare şi /sau copilărie / trecutul istoric. 1965. Identificaţi resursele ironiei şi ale umorului în povestirile lui Ion Creangă din ciclul Moş Ion Roată şi faceţi analogii cu trăsăturile personajelor (inteligenţă. Bucureşti. textul fiind susţinut de regile. Gelu Naum. evoluţia personajului principal ridicând semne de întrebare.P.L. Din opera sa dramatică poate fi preluată numai pe fragmente.

lăsand mărul să se rostogolească pe trepte. încercând chiar o sinteză a documentelor de conţinut şi formă specifice basmului românesc. traiul liniştit / Astea trebuie in ţară. Conflictul familial se amplifică printr-un conflict psihologic. in care se strecoară chiar atitudini satirice la adresa superstiţiilor şi in care eroii basmului sunt interpreţi strict omeneşte. Buzdugan. Cei doi au fost aleşi pentru că firile lor corespund politicii sale de pace: “Pacea. Impăratul rănit in orgoliul său o blestemă: “Şi precum goneşti feciorii ce-au venit să mi te ia.Compoziţia “Inşir-te mărgărite”. acela al vrăjitorului. Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu tinere ale folclorului romanesc. Voie-Bună. Banul Spadă. Neam de Vodă.. Alb-Impărat avea trei fete: Maranda. izvorat din confruntarea cu două concepţii opuse despre dragoste şi viaţă. Fata constată implinirea prea timpurie a blestemului pămantesc şi işi aminteşte de al doilea blestem. Milena şi Sorina. Işi face apariţia Zmeul-Zmeilor. In finalul actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un destin nefericit. Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar aceasta o priveşte nepăsător. Banul Scamă. mai general. fiind o simplă formalitate. Poftit de impărat la ospăţ. Banul Pungă. simţea că treburile impărăţiei trebuie trecute în mâini mai tinere şi mai puternice. refuzand să se mărite. o goană veşnică şi zadarnică după Făt-Frumos.. hotăraţi să se răzbune. Tot aşa să te gonescă cel dintai ce ţi-o plăcea. Subiectul poemului este mult mai amplu şi mai complex decat al oricărui basm. care pun în lumină valenţele multiple ale umanismului. decizia aparţinand impăratului). autorul sparge cu indrăzneală tiparele tradiţionale introducând în lumea fantasticului eroi luaţi din realitatea inedită: ţărani cu grijile. elementele dramatice cu accente satirice şi cu umorul. Chipul lui n-are nimic de monstru sau balaur: ii lipsesc ghearele. nu cunosc răul şi ura Numai ganduri de lumină imi cutreieră făptura”. Sorina este insă un exponent al concepţiei sănătoase despre viaţă. Conflictul se declanşează in momentul in care Sorina. Apă-Dulce. Cele trei fete vor fi peţite de către tineri veniţi din toate colţurile lumii: Mugurilă. Impăratul alege pt. rezolvarea ei paşnică şi reflectarea temelor majore ale literaturii şi arte universale. 85 . fiind bătran. libertatea alegerii omului iubit. Făt-Frumos povesteşte motivul căutărilor sale fără răgaz. cat şi compoziţional. cu atat mai mult cu cat. Tema În piesă se împletesc armonios două tendinţe caracteristice dramaturgice a lui V. Pentru titlu autorul a împrumutat o formulă mediană caracteristică structurii basmului popular: “Nei! Înşir-te mărgărite – cum zicea câte-un bunic”. acţiunea extinzandu-se pe mai multe planuri atat in spaţiu cat şi in timp. Ţară Bună şi chiar Zmeul-Zmeilor. astea veşnic le-am ţintit. In “Inşir-te mărgărite” autorul impleteşte elementele fantastice şi cele de legendă cu cele care au un caracter concret istoric şi de asemenea. Soseşte Făt-Frumos căutand pe Zmeul-Zmeilor care i-a furat-o pe Ileana Cosanzeana. Impăratul serbează cele două nunţi ale fiicelor mai mari. din interese politice.” Craii pleacă nemulţumiţi.” “Numele mi-e ţară bună. aspiraţiile şi mentalitatea lor. Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite. fata cea mai mică se opune voinţei părintelui. Actul al II-lea se desfăşoară in acelaşi cadru. Surorile şi mama Sorinei admit căsătoria de convenienţă. dar atat sub raport tematic. Eftimiu: atitudinea critică împotriva nedreptăţii (tema) implicând efortul pt. Maranda şi Milena pe Voie-Bună şi respectiv Ţară Bună (aruncarea cu mărul de aur spre cel ales. a poporului intemeiată pe credinţa în dragoste. la curtea împăratului. poem feeric în cinci acte are ca model creaţia populară. Zorilă.

1982. Moş Dumitru.aripile şi alte trăsături cu care l-a inzestrat imaginaţia populară. Petraş. nefericită. obscure.. Din acest punct de vedere. Moş Toader.. Autorul introduce acum in acţiune un grup de ţărani. sub semnul tainei şi al blestemului. ţinta dregostei ei statornice dar purificate in sensul limitării la aspectul ei fratern. vrăjitoarea il va duce în carcă pe Buzdugan. Sorina acceptă să se mărite cu Buzdugan. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. E. G. ca să o apropie de Făt Frumos astfel ca Ileana Cosanzeana să rămană langă fiul ei. dar Sorina./ Dragostea ce mi-ai păstrat-o ne va ocroti pe noi / Mană-n mană să ne intoarcem printer oameni. Vor porni din nou şi drept pedeapsă. . genuri şi specii 86 . fără s-o fi găsit pe Sorina.L. pe furtună. in frunte cu Păcală.. forţă a binelui. intruchipate de cei doi. cu puterea de Zană a Florilor . Curente literare. Dezlegată şi ea de vrajă. Făt-Frumos se dezvăluie ca erou al universului teluric.P. ţăranii vorbesc despre tot felul de semne rele (frecvente in superstiţia populară). Fiecare din ţărani este o mică individualitate conturand insă in grup chipul ţăranului nostru de altădată: sărac.. nu anulează forţele rele. Vrăjitoarea şi Buzdugan ajung pe “pajiştea Sorinei”. Infruntarea celor doi este intreruptă de vestea că peţitorii refuzaţi in frunte cu Buzdugan vin cu oaste impotriva împăratului. etc. Bibliografie recomandată Călinescu. In ciuda strădaniilor disperate ale vrăjitoarei Varga. a luminii. Urmează un adevărat uragan al cuvintelor intre Zmeul-Zmeilor şi Făt-Frumos. In actul al IV-lea acţiunea continuă cu impărăţia Zanei Florilor. E. Destinul vrăjitoarei stă. După 4 ani ginerii se întâlnesc. Miloasă la inceput faţă se zmeu. Bucureşti. inzestrat cu umor şi spirit critic. 1981. Buzdugan. ducând în carcă o vrăjitoare şi cumnaţii săi Voie Bună şi Ţară Bună pleacă în căutarea fugarei. vol. dezleagă vraja. viziunea complexă a autorului depăşeşte schematismul din basmele populare. Sorina va reveni alături de Buzdugan. Ca în viaţa de toate zilele. Zmeul vine din lumea intunericului. amandoi. care găsise fluierul fermecat. figuri de stil. redandu-i lui Făt Frumos mireasa şi demonstrand o mare putere de autodepăşire şi de sacrificiu ceea ce-I conferă o profundă notă de umanitate şi-i netezeşte calea revenirii printre ai săi. superstiţios dar inţelept. O nouă intalnire a Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii fetei.. Apare şi Buzdugan. acum se arată decisă să fie de partea lui Făt Frumos. ca şi al Zmeului. se bucură de victoria lui Făt Frumos. Editura Minerva. Mitru Geambaşul. Bucureşti.. Din discuţia cu Buzdugan aflăm povestea acestei mame nefericite şi răzbunătoare a Zmeului Zmeilor. Editura Minerva. Actul al treilea se desfăşoară in inima pădurii. Istoria literaturii române contemporane. Călinescu. in veselie şi joc: “Pace tuturor! Ca fraţii! Astăzi toţi suntem voioşi! / Iar acum să întindem hora cum ştim noi din moşistrămoşi“. obiect încărcat de semnificaţie şi care pecetluieşte victoria binelui asupra răului. dar in virtutea blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă şi devine Zana-Florilor. Făt Frumos se luptă cu Zmeul Zmeilor şi il ucide. Soseşte şi Făt Frumos – Sorina îşi povesteşte nefericirea iubirii ei şi trăieşte amărăciunea certitudinii că Făt Frumos a rămas credincios Cosanzenei. Irina. Estetica basmului. Ea urmărea să despartă pe Sorina de Buzdugan. Lovinescu. de unde şi tragismul lor care.” Finalul aduce ideea infrăţirii tuturor oamenilor. Vrăjitoarea mai incearcă să fură inima Cosanzenei (de aici întâlnirea cerută de Făt Frumos). G. 1965. căci la cantecul lui baba işi pierde puterile şi dispare. La insistenţele mamei şi ale surorii mijlocii şi sub influenţa fricii. III. a iubirii. Bucureşti. Ţăranii anunţaţi despre aceasta de Păcală. Teoria literaturii. Actul al V-lea constituie deznodămantul basmului. insă. printre oameni “Dar acum arunc cununa de rusalce impletită!. El este o speranţă infernală.

La vechii greci. Opera lui Alecsandri aparţine sferei valorilor reprezentative ale literaturii române. Pastelurile 2. Bucureşti.A fost unul din creatorii României moderne şi prin prestigiul şi strălucirea talentului său a simbolizat întreaga epocă. Defineşte un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi.Varia. apariţia nezărită a ochiului atent şi a minţii curioase. POEZIA DESPRE NATURĂ ŞI COPILĂRIE 1. XII. Ciclul Pasteluri înseamnă momentul liric cel mai potrivit adevăratei structuri morale a lui Alecsandri. Chestionar de evaluare 1. termenul literar de pastel a căpătat identitate prin titlul aplicat de Alecsandri.Vasile Alecsandri. luptător interpret şi cîntăreţ. ciclului său de poezii. Epigramă: scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc. un pastel sicilian. Pentru caracterizarea activităţii lui Vasile Alecsandri.Vasile Alecsandri. Dicţionar-antologie. Pastelurile. Volumele de poezii scrise: Doine. cu o poantă anecdotică. Mama poetului. afirmând solidaritatea profundă a poetului cu peisajul domestic.închinat unei femei glaciale. Tatăl a fost înzestrat cu o neobişnuită putere de muncă şi iniţiativă. epigrama desemna inscripţiile şi dedicaţiile de pe pietre funerare ale statuilor sau ale opere de artă. De aceea. Legende nouă. o stampă chinezească. Pe coastele Calabrei. între 1868-69. Celelalte toate cuprind aspecte familiare ale Mirceştilor în evoluţia anotimpurilor.literare. iar în pasteluri natura este fixată ca aspect cu mijloacele fragede ale unei palete delicate. Mărgăritarele.s-a născut la Bacău la 14 iunie 1818 sau 1819 . rezervându-şi o perspectivă contemplativă. În pastel domină tehnica picturală. strângând o avere considerabilă în tot feluri de concesiuni publice şi slujbe administrative. unul epigramatic*. publicat în revista Convorbiri Literare. Mandarinul. 1996. Postume Ciclul Pastelurilor Preluat din domeniul artelor plastice.poet ce a marcat o epocă. Elena. o maurescă. Alecsandri se realizează mai ales în balade şi legende şi în pasteluri. Identificați și inventariați mărcile genului dramatic într-un text destinat copiilor. Căci în balade şi legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul său. 87 . poezia “boabei şi a fărâmei” 1. Lăcrămioare. Editura Didactică şi Pedagogică. Ostaşii noştri.trebuie mentionat aprecierea făcută de Mihail Sadoveanu:”Alecsandri a fost primul din elita românismului. conjugală. Linda Raia. Un alt pastel omagial este închinat unei femei ”dulci”. ci îl menţine oarecum în depărtare.era fiica pitarului Dumitrache Cozoni. ale unei situaţii şi se termină printr-o poantă. Pastelul este o specie a liricii peisagiste în care se descrie un aspect din natură şi sentimentel poetului în raport cu el. metrică şi prozodie. fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni.Tudor Arghezi.” Pentru Alecsandri lumea este în primul rând aspect. Din cele patruzeci de bucăţi câteva nu se încorporează culegerii: două portrete.

plante: “Cer-un zare se roşeşte: mii de vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe girezi netrierate. între un flăcău şi o fată. Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor. apoi iarăşi decoruri peisagistice variate. Şi din ochiuri se înalţă cârd de raţe ca un nor” În poezia “Concertul în luncă ”sunt înşirate plante şi flori (bujorelul.pîrguite-n foc de soare. poetul nu vede aspectul chinuit al unei anumite munci. Este mai cu seamă o lume de forme ale naturii. stârnindu-i nostalgia vieţii călătoare. În poeziile lui. odoleana. ci cu criteriul practic. Toporaş ce se închină gingaşelor lăcrămioare. lăcrămioare) păsări şi insecte (dumbrăvenci. dată de aglomerarea de vieţuitoare. animale. afară e vijelie dar muza nu se lasă prea mult aşteptată imaginile ce se perindă înaintea autorului sunt caleidoscopice. granguri. se înfăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator vitalităţii (primăvara / vara. decât filozofică. după anotimpuri. albine). În poeziile lui V. iar în chip simbolic în cuprinsul unui vieţi omeneşti. Alecsandri ne introduce în atelierul său îndemnându-ne să asistăm la geneza pastelurilor.în cuprinsului unui an. ci doar enumeră elementele din el: ”Iată frageda sulcină. o covertă. Spaţiul pastelurilor este mărginit la cât cuprinde privirea. Este natură.stelişoare blînde nalbe. gest care este comentat de o pasăre măiastră :”……Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor.” Pastelurile nu sunt numai jurnalul unui pictor înzestrat cu gamă senzorială completă. ciocârlii.Ca un senior.” (Secerişul) Poezia Secerişul e notată simplu de un om care a intrat în lanuri: 88 . mai degrabă geografică. sulcina. De fapt pasterulire lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor câmpeneşti. râuexplicabilă evident prin modelul real al acestui spaţiu este resimţită.izvor sacru de rodire Tulegi omul cu pământul în o dulce înfrăţire ” (Plugurile) Cu temperamentul său optimist. Natura. până ce privirea căzută pe un portret îi aminteşte “timpul mult ferice în care-a suferit” poate icoana Elenei Negri. nu de forţe ale ei. rândunele. un câmp de luptă cu un tânăr pe moarte. o cadână întinsă alene pe covor. ci un fragment al lui. ci practic-hedonică. bătrâneţea). nu împiedică schimbul de sărutări la fiecare snop. Observăm că Alecsandri nu descrie acest peisaj.Alecsandri iubeşte şi pe omul care frămîntă ţarina şi o face să rodească:poezia lui e o apologie directă a muncilor câmpilor: “Sfântă muncă de la ţară. V. Poetul nu măsoară cu ochiul. deal. poetul a surprins în imagini aspecte familiare ale vieţii câmpeneşti. privită din perspective anotimpurilor. tinereţea). icoana duioasă a bătrânei Veneţii. Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe Dediţei şi garofiţe. solubilizată într-o sinfonie panteistică: “Ş-atunci păduri şi lacuri şi mări şi flori şi stele Întoană pentru mine un imn nemărginit ” (Serile la Mirceşti) Natura Pastelurile transcriu reacţiile poetului la spectacolul schimbător. perdelele sunt lăsate şi lămpile aprinse. Atitudinea poetului faţă de natură nu este contemplativă. ceea ce vede poetul sunt aparenţele naturii nu mişcările ei interioare. Varietate de forme-câmpie. nici manifestarea mizeriei sociale: maternitatea îi apare numai sub înfăţişare. fluturi. poetul e confortabil instalat cu căţeluşul pe genunchi. e un univers familiar. garofite. Cadrul poemelor verii dau impresie de spaţiul plin. altul paralizant (iarna. Peisajul lui Alecsandri nu este un simbol al universului. greier. Alecsandri din ciclul Pasteluri s-ar putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii. amitindu-i pe Venus Anadyomene. ca varietate de formei. păsări. de admirare a peisajului. un Alcyon. apoi prin asociaţie alte elemente marine.

păsările se întorc: “În fund. “Viscolul frământă lumea!…Lupii suri ies după pradă. Al primăverii dulce iubit prevestitor.” De asemenea. Fie iarnă. poemele iernii sunt poezii ale neliniştii. O slabă compensaţie a densităţii de altădată a tabloului e în grămazile de zăpadă: “Din vazduh cumplita iarnă cere norii de zăpadă. răpiţi de vânt” (Viscolul) Pentru Alecsandri iarna este trecătoare şi tot aşa sentimentul de nelinişte. Alteori el nici nu mai contemplă iernatica natură. Contrar cu acestea. Locul mulţimii de păsări variate şi cântătoare este luat de un cârd de corbi iernatici.sedus de imaginea Sudului fericit pe care îl cunoaştea. datorită lipsei de vieţuitoare. Acest act de reînfrumuseţare este tema poemelor de primăvară: ”S-a dus zăpada albă de pe întinsul zării ”. Alecsandri nu culege nici de aici melancolie sau posomoreală. părăsind nisipul cald” În starea de calm.Poetul nu arată fragminat de strălucirea soarelui sau lunei. corbii zbor vârtej.” (Sfârşitul iernei) Pustiul începe să se populeze. Cositul: ”Iată vin cosaşii veseli.” (Oaspeţii primăverii) 89 . fie vară. tristeţea trece: “În zadar îmi pui povară De zăpadă şi de gheaţă. ce ascund frumuseţile naturii. ”Pâraiele unflate curg iute şoptind. Întreaga poezie este făcută din simple înfăţişări acidentale ale naturii.iar înlăturarea lor va reda tabloului înfăţişarea precedentă. prin văzduh croncănitor. în zarea depărtară. Turmele tremură. Esenţialul este evitat cu grijă.printre ramuri se despică” Poezia Malul Siretului subliniază ce înseamnă a fixa natura ca aspect.” (Bradul) Zăpada şi gerul sunt ca o povară. La răsărit. Alergând urlând în urmă-I prin potopul de zăpadă.â Fulgii zbor. un negru punt să-arată! E cocostârcul tainic în lume călător.” Când vine iarna.Aproape toate momente dezvăluirii luminării tabloului: “Aburii uşori a nopţii ca fantome se ridică Şi plutind deasupra lunci.sub a lor coasă Cîmpul ras rămîne verde ca o apă luminoasă ” Cu anumirea elemente Alecsandri compune adevărate tablouri:un tablou este fiecare poem. ci din prăpădul iernii el extrage şi subliniază impresia de supremă înfrăgezire a aerului tare. Cu toate acestea peisajul de iarnă nu este monoton. finalul evită şi el orice trăsătură care ar putea închega într-un ritm interior care se statornicise pentru a nota încă o trăsătură acidentală: “Lunca-n juru-mi clocoteşte!o şopîrlă de smarald Cată ţintă lung la mine. Şi mugurii pe greangă se văd înbobocind.se pun rând. apar în descrieri fabuloase flori de iarnă. sub soare. ci se retrage în casă. a albului orbitor şi a clinchetului de zurgălăi.“În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii Pe cînd era umed de resuflu aurorii. Lungi troiene călătore adunate-n cer grămadă. urcând până la spaimă. Răspândind fior de gheţă pe ai ţării umeri dalbi.plutesc în aer ca un roi de flutori albi.în poemele subiectului verii ochiul înregistrează cu încântare mişcările ale naturii . la gura sobei furat de visuri. Eu păstrez a mea verdeaţă.pe cer albastru.

Moare la 14 iulie 1967 . provenind . Cu iarba-I mohorâtă. Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri . Receptivitatea timpurie faţă de poeziile despre natură şi vieţuitoare . cu un tablou monoton.e un monstru din poveşti. care va face din ele plante: “ Sămănătorii vesel spre fund înainteză. Norii negri sunt asemănaţi cu nişte balauri din poveşti. Theodorescu : pseudonimul său . Starea poetului este de nelinişte în faţa naturii goale. turma zbeară la păşune.când a început să conducă sau să editeze el însuşi reviste şi ziare cum sunt : „Cronica” . imaginea lui este subordonată naturii. TUDOR ARGHEZI VIAŢ A ŞI ACTIVITATEA POETULUI Tudor Arghezi s-a născut la Bucureşti . respectiv 85 de ani ca poet naţional. Mieii sprineni pe colnice fug grămadă-n răpigiune. omul fiind un element secundar al poeziei. Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor. poeziile –joc .” (Dimineaţa) Spaţiul se umple de sunete. nenumărate articole. se explică prin optica antropomorfizantă asupra vieţii. poeziile – numărătoare. este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80. cu grijile 90 . De-a curmnişul brazdei boroanele pornesc.” (Bărăganul) În Pasteluri poetul foloseşte procedeul comparării forţelor naturii cu una sau alta din apariţiile familiare ale basmului. Arghezi . „Viaţa românească” etc. „Facla„ . Şi o blândă copiliţă. o înfrumuseţează. torcând lâna din furior. sub numele Ion Theo. Toamna este prezentă în poemele lui Alecsandri cu un peisaj diferit. prevestind parcă sfârşitul vieţii. romane. 2.Refacerea peisajului se face treptat: “Caii zburdă prin ceaiuri.Va impune în literatura română ca specie literară „Tableta”. din Argesis-vechiul nume al Argeşului. ca pe o mireasă moartă. a singurătăţii: “Pustietatea goală sub arşiţa de soare În patru părţi a lumei sentinde-ngrozitoare. este mormântat în grădina casei sale de la Mărţişor. cu negrul ei pământ. La vârsta de 16 ani debutează în „Liga ortodoxă „ a lui Macedonski . cu preocupările cotidiene. Poeziile despre natură şi vieţuitoare se constituie intr-o secvenţă îndrăgită de copii. explica însuşi poetul . tocmai de aceea poeziile sunt îndrăgite de copii. situate după cântecele de leagăn. bucurându-se de frumuseţile vieţii. aspecte ale existenţei proprii . Poetul este încântat de peisajul sărbătoresc. e distins cu numeroase premii şi titluri. Pentru activitatea literară remarcabilă primeşte în anul 1946 Premiul Naţional de poezie. După această dată. de groaza lor soarele se ascunde. încredinţarea seminţelor pământului.” (Sămănătorii) Pastelurile exprimă o viziune asupra naturii. Gerul -fiul ei . Cu-a sale mari vârtejul de colbi ce zboară în vânt.Numele său adevărat este Ion N. „ Viaţa nouă”. „Bilete de papagal „ –publică la mai multe periodice ale vremii : „Revista modernă” . „Cuget românesc” . a gâzelor şi a plantelor.În anul 1955 este ales membru al Academiei Române. „ Naţiunea „ .Până în 1910. a păsărilor . Iarna e un fel de Mumă a Pădurii: ea vine pe Crivăţ călare sau pe un urs şi poartă şapte cojoace. într-o singură culoare. Actul ritualic este semănatul. Aceştia regăsesc . în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Herder. de ecouri desăvârşind unitatea tabloului. în lumea animalelor . nu asupra omului. la 23 mai 1880.

„Hore” (1939) . furnicilor care îşi impart existenţa cu omul văzut în diferite ipostaze : copil . 91 . universul casnic arghezian.. mari bucurii„ (1943-1944) . dar atât de plină de gingăşie în care ne introduce poetul. Şi nu mai stiu. „ Iubitele noastre animale” (1942-1944) . „Sporturile copiilor „ (1942-1943). firelor de iarbă. „Animale mici şi mari„ (1942-1943) .” Este o lume alcătuită din mărunte fragmente : „Măcar câteva crâmpeie. a boabei şi a fărâmei. Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor . „ Stihuri pestriţe „ (1957).E indicată şi instrumentaţia poetică gingaşă cerută de o asemenea partitură : „Mi-a trebuit un violoncel: Am ales un brotăcel Pe-o foaie de trestie-ngustă. Din slove am ales micile Şi din înţelesuri furnicile. florilor. „Prisaca „ (1956) . Am voit să umplu celule Cu suflete de molecule. Mereu în stare să se autoregenereze. „ Şapte fraţii „ (1963) Poeziile din aceste volume întreţin neştirbit apetitul pentru gingăşie. cu jocurile preferate. „Mici copii. fluturilor. poetul se retrage în lumea pură. cărăbuşilor. VOLUME DE VERSURI care cuprind poezii pentru copii: „Cărticică de seară”(1935) . nemărginirea răsfrântă în agitaţia imperceptibilă a universului microscopic: „Farmece aş fi vroit să fac Şi printr-o ureche de ac Să strecor pe un fir de aţă Micşorată. Când oboseşte din pricina „grelelor porunci şi-nvăţăminte” din psalmi şi alte poezii filozofice . păsări . de prospeţime şi de lumină. a dumnitale. cititorule. prospeţime şi delicateţe al poetului şi al cititorului . poetul se apleacă spre o lume a inocenţei daruindu-şi iubirea fiinţelor mărunte.. „ Zece arabi – zece căţei – zece mâţe „ (1958) . O carte pentru buzunar. „Sărbătoarea de păpuşi se începe chiar acuşi” (1942-1943) .. Refuzat de marele infinit la care nu poate ajunge şi pe care nu şi-l poate apropia. tânăr şi matur. folosindu-i-se propriile cuvinte:„ poet al boabei şi al fărâmei”. copiilor.şi satisfacţiile caracteriste vârstei . fapt ce explică de ce Arghezi a fost numit . Tudor Arghezi este unic în literatura română prin maniera în care abordează universul micilor vieţuitoare. „ Prietenii copiilor „ (19421943).” Ideea de a cânta infinitul mic. să-ţi fac un dar. de delicateţe . În aceste poezii ne întâmpină un univers plin de gingăşie . „Hore penru copii” „Din abecedar „ (1940) . o cărticică. „Ţara piticilor „ (1947) . gâzelor . „ Drumul cu poveşti „ ( 1947) . cititorule.” Poezia aceasta defineşte lumea măruntă. gâze devin pentru poet prilej de admiraţie şi de disimulată uimire în faţa miracolului alcătuiri şi împliniri rostului lor . între vieţuitoare populând aievea. Poezia „Cuvântul „ din fruntea „ Cărticicăi de seară” îi defineşte intenţiile. sau în propriile lor jucării. inocenţă. O carte mică. „Vrui.Animale . subţiată şi nepipăita viaţă Până-n mâna. lăcustelor. greierilor. buburuzelor. O harpă :am ales o lăcustă Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. „Mărţişoare „ (1936.

Atenţia poetului o ocupă astfel „ melcii betegi în găoci”. „dog de vânătoare”. sprinten şi semeţ. în „şalvari balonaţi”.Ele materializează inefabilul. zboară.Curcanul. gingaş cum nu se poate. împarte masa cu ele. mustrat. albinele adunate pe o bucată de „pâine cu povidlă şi unt”. sticleţi şi vrăbii umile. arici. ariciul e sociabil şi vesel: „Nesupus la gând pizmaş. bogorici”) Cele „cinci pisici” din grădină sunt prezentate în acelaşi spirit. rezumată la perimetrul ogradei. „ rândunicile de sub streaşină „.Zmeu. Nea de măghiran. în schimb Dulău observă că omul a pus troaca mare cu păsat pentru el şi pentru vrăbii şi. poetul integrându-le într-un univers intim şi elogiindu-le calităţile cu sentimentul proprietaţii: „Sunt tigrii mei de veche obârşie. aşternându-le „ca pânzele” în „trâmbe” şi „atlazuri”(„ Miere de ceară”). Pisica e indolentă. vede că tot ce se mănâncă.”Ia poze nobile de leu şi „vorbeşte numai englezeşte”. cu slăbiciuni şi năravuri bine cunoscute./Îl jigneşte şi-l aţâţă. Zdreanţă şi Dulău sunt câini cu însuşiri omeneşti. calcă solemn „ca un paşă gras”. strânse în platoşe pe măsură şi în pulpane negre de metal”. De-abia-ncepe să sentindă.Ager.” Universul este domestic. fură : „Ţărâna de soare De pe flori uşoare.” („Arici. iar poetul nu-şi poate stăpâni uimirea şi dă frâu liber fanteziei creatoare. 92 . „de frunţi./Trece zidurile-n zbor /Elegant ca un cocor. cu vocile lor de harmonici mici risipite. scatiul din gură şi privind la rândunici. cărăbuşul „somnoros”. Bogorici e drăgălaş Cui îl ia cu prietenie Cântă numai din tipsie Şi –ţi şi joacă o chindie. „ veveriţele flămânde”.Dar e încorporat şi el în ambianţa domestică a ogrăzi. de horbote şi fanfare de alămuri”. „ vrăbioii hoţi”. Niţică nevinovăţie. „falnic. Păsările din curte improvizează în fiecare dimineaţă „un bal „. prefac „soiurile de lumină” în făini cereşti. auzită doar de „urechea lor nevăzută”.O lentilă cu virtuţi optice neobişnuite descoperă în lumea aceasta./Orice mişcă. mâţele şi iezii. „şopârlele verzi şi cenuşii din chiparoşi”. cu un nume şi o biografie precisă. „ cucoanele găini” în şaluri „şi scurteci de catifea „.”Gâştele purced în papuci ca spre un arhondaric”.Harnicele muncitoare ale stupului execută zilnic tot felul de operaţii uluitoare. dar fiecare lucru se relevă ca o adevărată minune. mirificul. lasă. deprinzându-se treptat să asculte de limba „universală” a băţului şi chiar să latre „ ca la noi”. Făpturile mărunte sunt prezente în „Stihurile noi” sau „Stihurile pestriţe”.Fiindcă fură. scatiii. lui Zdreanţă i se dă un ou fierbinte. niţică depărtare. Scrumul de şofran. Ca Eminescu şi ca Topârceanu. Zmeu. Pulberea de lună.Lângă „ păpuşa japoneză a fazanului roşu”păunul desface„un evantaliu de iris şi ibrişini”( „Vulturii”) Caisul se încarcă peste noapte cu „ouă ale lumii”. De pe izma-creaţă Broboane de ceaţă”. Arghezi e un fin observator al lumii animale. cu”vrăbii de aur şi de chilimbar” („Un basm de cinci minute”).” („ Mâţa”) Ţepos cum e şi întărit ca o cetate. De pe mătrăgună. mâţă. adică indiferentă: „Când se scoală iese-n tindă. care a tăiat „o sută de arnăuţi”.Măcar o ţandără de curcubeie. Şi-obosită de căscat Se întoarce iar în pat. Măcar niţică seamă de zare. „păianjenii cu picioare lungi”. tot mai mult ca vechi prieteni al casei. lăcustele „cu ochi mari şi coifuri tari. muscă.

”(Cinci pisici) La fel greierele devine un intrus. de a răsfrânge în existenţa ei cotidiană infinitul şi sublimul devine. „ Giuvaiere”. folosindu-se o gamă variată de procedee artistice. „Un fir de văzduh”.Din „poligoane trase la echer şi cu compas abstract”.o acvilă imitată. Furnica aparţine lumii ei. Poetul o consideră ca pe o făptură a propriului său univers: „Unde dormi. Şi se aşează liniştită Ca să fie înghiţită. teluricul de spiritual. dar şi de 93 .menite să facă poezia accesibilă copiilor-înţelegerea modului de a se comporta al furnicii. atrăgând atenţia asupra mediului ei specific de viaţă. „Har” poetul priveşte fiinţele mărnte ca pe nişte bijuterii însufleţite. musca încearcă linia de sus. cumpătată. „Vaca lui Dumnezeu”. totul participă la analogii universale fantastice. care duce la cer”.Buburuza.care uimesc şi farmecă sufletul arghezian ce se copilăreşte odată cu aceste fiinţe miraculoase. în care musca îşi află sfârşitul. a croi frumuseţea „labirintului de borangic”. Viziunile poetului apropie mineralul şi vegetalul de animalic. „Horă de şoareci”.Albinele au trimis „ o solie”. cum se adună în cele mai mărunte pulsaţii ale naturii minunile creaţiei.Dar activitatea aceasta constructivă la scara miniaturalului îngăduie menţinerea unei ordini simbolice superioare. personificată. îndărătul tuturor manifestărilor vieţii.Păianjenul e un „minuscul arhitect”. „O boabă de cafea/Năclăită în perdea”. aşa cum place copiilor. poetul are impresia că prin preajma lor „trece Sfântul câteodată”. furnicarului.însă. Şi fiindcă răsar în aţă Stelele de dimineaţă.Gângăniile se prefac în podoabe de mărţişoare „Chilimbarul ăsta-i o răgace/Matostatul e un cărăbuş/Prins acuş”( „Nu e”).” Vaca lui Dumnezeu se închipuie vecină cu aştrii. cât e de prizărită. care tulbură cu apucăturile lui insolite obiceiurile casei.Totul este văzut sub un unghi al pluralităţii şi unităţii forţelorvieţii. În poezia „O furnică” este descrisă furnica. dar şi zădărnicie.dar convingător. care aleargă tot timpul peschelele „ermitajului”său. S-a-necat pe jumătate În nemărginire-albastră Din fereastră. Îngrijorat de soarta furnicii. „purtat repede de vânt”. care zburând bâzâie”.”( Vaca lui Dumnezeu) Calitatea aceasta a lumii mărunte şi umile. A oferi pe furnică de neştiut este cel mai îndatoritor gest uman al poetului. „construit în dantele”. „Orgolioasă de-o aripă acordată pentru mutarea orizontală între gunoaie. Privind vrăjit cum se joacă iepurii „de-a leapşa” şi gângăniile „de-a capra”. aici. „Crede că din zare-adâncă Luna vine şi-o mănâncă. Arghezi individualizează personajul. „într-o pagină de carte?/Să ajungi virgulă târzie/ Într-un op de poezie?”. „Nod de broderie. mărturia unei prezenţe divine. „străjuieşte drumul la stele”(„Groapa de mătase”).comunică la rândul ei cu infinitul creaţiei.Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare Şi bărbătesc şi blând la duioşie Şi-ntr-adevăr ca pe covoare. Pânza păianjenului „pedepseşte un plagiat. departe?” Întrebarea este de fapt pretextul transfigurării vieţii în creaţie. Pe de altă parte acest dialog este şi un pretext de a vedea lumea dintr-un alt unghi.Stolurile de raţe par „nişte ciocsne de lemn aruncate în sus” ( „Zbor de mare”) În poezii ca „O lăcustă”. şi de aceea truda ei de a urca „două dealuri şi-o bărbie” reprezintă şi o încercar. atribuindu-I însă trăsături pozitive:harnică.prevăzătoare. Arghezi surprinde relaţiile tulburătoare ale picăturilor de viaţă cu „marşurile universului între ceruri şi pământ”. pentru poetul boabei şi al fărâmei. care să cânte copiilor „la ureche/Ruga bălţii veche”( „Domniţa”). Care mişcă şi se zbate. Neagră şi cărămizie. „O furnică”. Succint.

prin verbe la persoana a doua( „te-ai lămurit”.). Pentru a creea o atmosferă familiară. Literatura pentru copii – note de curs. Editura Hyperion. „o lipsi”. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Bibliografie critică selectivă: Barbu. Petraş. Bucureşti.. 2. Teoria literaturii. 1996. Ed. „ai rătăcit”. furnicile din cămară. Istoria literaturii române contemporane. dragostea părinţilor pentru copii.P. Editura Minerva.D. crăci. Minerva. „dormi”. Ion Creangă. Bucureşti. 1968. Ion Creangă. atc. trântorii tăbărâţi pe felia de cozonac cu stafide a Miţurei. G.cât şi cu sens figurat(„gândul meu mâhnit”. la adresarea directă. merinde. poezie. carte..Făpturile care se bucură cu precădere de atenţia poetului sunt pisica din sufragerie. Craiova. Bucureşti. Bratu.L. Bucureşti. Tineretului. Buc. „iei drumul”. 1977. . expresii („ va să zică”. Editura Fundaţiei “România de mâine”. „te-ai suit”. Curente literare.. „ o să vie”. Buc. E. Bucureşti.. la elidarea unor sunete ( „un’te duci”). E. din Arggezi. firescul existenţei speciei. Poezia este accesibilă copiilor atât prin conţinutul ideatic cât ţi prin forma artistică. Buzaşi.. Bianca. 1999. greierele de sub perdea. Bibliografie recomandată Călinescu. Păcală – eroul comic din snoava populară românească.. Estetica basmului. Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunţat aer domestic. Sentimentul dragostei împlinite face de fapt. dulăul din curte. Analizați pastelul „Iarna” de Vasile Alecsandri. 1998. Irina. Estetica basmului. greşeşti. Ed. caldă. Chestionar de evaluare 1.neliniştea „stareţei furnică”. 1982. Călinescu. dormi. G. „s-ajungi”) şi pronume la persoana a doua (-ţi). 1965. poetul boabei şi al fărâmei. magazie. Dicţionar-antologie. făptură. 1965. George. vişin. Analizați din punct de vedere stilistic un text arghezian destinat celor mici. drumul. 1981. ai rătăcit. „o să zică”. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. furnicar. metrică şi prozodie. poetul recurge la cuvinte. E. El gravitează în jurul gospodăriei. 1978 Călinescu.P. vol. micile satisfacţii ale vieţii familiale. Mihai Alexandru. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. „virgulă târzie”). Călinescu. Arghezi transmite mesajul poeziei : fiecare trebuie să se menţină în propriul său mediu fără să depăşească „datul sorţii”.O intimitate cotidiană sudează acest univers. „iei drumul îndărăt”). G. Fundaţia 94 .al îndeletnicirilor curente şi ănchipuie un fel de nucleu uman robust în centrul căruia stau afecţiunea între soţi. figuri de stil. Preşcolarul şi literatura (studiu şi antologie). G.L.. genuri şi specii literare. E. Călinescu. Savin . forme populare. III.. La nivelul lexicului sunt atât cuvinte cu sens propriu( furnică. Ion. Editura Minerva. Canciovici. Lovinescu. Bucureşti.P.

1980. Bucureşti. Ed. Literatura pentru copii. Bucureşti. Tudor.Editura Artemis.D. Adrian. 1977. Bucureşti.P. Zoe. Măştile fabulei. Bucureeşti.I-II. Tzvetan. Vladimir. Marino. Cluj-Napoca.D. Dicţionar de termeni literari. Figurile limbajului. Ed.. Cândroveanu. Rotaru. Editura Univers. Bucureşti. Romulus. Bucureşti. III. Ion. 1973. Trandafir. E. Radian. Ion Creangă. Mărgineanu. Literatura română pentru copii.. Editura Univers. Aspecte ale mitului. Bucureşti. Editura Minerva.. Gheerbrant. 1987. 1976. vol. Vol. Psihologie şi literatură. 1994. 1963. Editura Academiei. E. 1988. Sanda. editura Albatros. Ed. 1986. Editura Dacia. Dumitrescu-Buşulenga. Mircea. 2002. Introducere în literatura fantastică. Editura Tineretului. Editura Univers. Jean. Bucureşti. 95 . Octavia (şi colaboratorii). Arta prozatorilor români. 1989 ***. Constantin. Mitologie română. Minerva.P. Editura Academiei. Ion Creangă-spectacolul lumii. Pompiliu. Editura Univers. Eliade. Florin. Scriitori contemporani. Matei. Horia. Bucureşti. Streinu. Bucureşti. Bucureşti. Porto-Franco. Istoria literaturii române moderne. Literatura şi fascinaţia aventurii. Dicţionar de simboluri. Bucureşti. Vianu. Literatura S.II.P. Bucureşti.. Editura Academiei. 1999.L. Minerva.P. Buc. şcoli normale. Vulcănescu. 1976. 1986. Bucureşti. editura Albatros. O istorie a literaturii române. Constantin. Tudor. II. E. Manual pentru clasa a XIII-a.L. Constantinescu. 1971. Hristu. Todorov. Cioculescu. 1978. P.Europeană Drăgan.F. Costea. Figuri literare. Mihail Sadoveanu. 1983. Şerban. Buc. Alain. Bucureşti. Chevalier. 1972. Bucureşti. Editura Nagard. 1966.. 1966. Dicţionar de termeni literari. Nicolae. Manolescu. E. Fontanier. Ciopraga.. I. Galaţi 1996 Vianu.. vol.