Universitatea Tehnică “Gh.

Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


1


CALCULUL POSTELASTIC AL STRUCTURILOR

1. Principii generale
Analiza comportării postelastice a structurilor suspuse unor acţiuni seismice sau climatice
implică stabilirea caracteristicilor de încărcare şi a stărilor de eforturi şi de deplasări, în vederea
evaluării nivelului de degradare locală sau parţială în diferite etape ale intervalului de adaptare elasto-
plastică.
În general, analiza postelastică a structurilor urmăreşte două obiective importante:
a) Determinarea capacităţii portante a structurii raportată la starea sa ultimă, prin stabilirea
unor parametri corespunzători ai acţiunilor şi eforturilor din elementele structurale.
b) Evaluarea unor caracteristici de deformabilitate a structurii şi anume:
- determinarea valorilor de atenţie şi de alarmă ale deplasărilor în stadiul postelastic, corelate
cu nivelul de degradare a structurii, precum şi a valorilor deplasărilor la starea ultimă;
- stabilirea factorilor de ductilitate pe elemente şi pe ansamblul structurii, pentru asigurarea
unei capacităţi suficiente de deformare postelastică, în vederea redistribuirii eforturilor şi a disipării
energiei induse în structură de acţiunile exterioare;
- verificarea (în special la structurile din beton armat) a compatibilităţii rotirilor articulaţiilor
plastice în vederea asigurării unei capacităţi suficiente de rotire a secţiunilor critice şi evitării unor
cedări locale.
Starea ultimă a unei structuri poate fi definită în raport cu capacitatea sa portantă
(corespunzătoare cedării a cel puţin unei secţiuni critice sau a unui element) sau în raport cu starea
limită a deformaţiilor, referitoare la deplasările liniare sau (în cazul structurilor din beton armat) la
rotirile din articulaţiile plastice. Din acest punct de vedere trebuie subliniată deosebirea între noţiunea
de stare ultimă a structurilor metalice - definită de obicei prin starea premergătoare cedării printr-
un mecanism total sau parţial şi, mai rar, prin limitarea unor deplasări laterale - şi noţiunea de stare
ultimă a structurilor din beton armat, care poate fi determinată de cedări locale ale unor secţiuni
sau elemente, rezultat al deformaţiilor locale excesive, depinzând nu atât de ductilitatea structurală,
cât de cea secţională.
Referitor la structurile din beton armat, evoluţia acestora până la starea ultimă poate fi
reprezentată grafic în funcţie de un parametru de încărcare S şi nivelul N
d
de degradare a structurii,
distingându-se mai multe puncte caracteristice în ceea ce priveşte parametrul S de încărcare şi anume:
- apariţia primelor fisuri (S
1
);
- formarea primei sau primului grup de
articulaţii (zone) plastice (S
2
);
- cedarea uneia sau unui grup de secţiuni
(zone) critice (S
3
);
- starea ultimă, premergătoare cedării
structurii, prin transformarea sa într-un
mecanism parţial sau total (S
u
).
În figura alăturată sunt indicate de
asemenea şi unele puncte intermediare,
corespunzătoare stării limită de fisurare (S') şi
stării limită de deformaţie (S").
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


2
În raport cu aceste momente caracteristice din evoluţia structurii şi cu starea ei reală, se pot
stabili măsurile necesare în funcţie de nivelul degradării şi anume:
- descărcarea parţială sau totală a structurii şi refacerea degradărilor pentru atingerea unui
nivel din zona 1;
- întreruperea activităţii şi evacuarea construcţiei în vederea unor măsuri radicale de
consolidare sau refacere pentru situaţii care depăşesc nivelul 2.
Metodele de analiză a comportării postelastice a structurilor impun adoptarea unor ipoteze de
calcul ce vor fi prezentate în subcapitolul următor. Evident că în cazurile în care prin analiza
postelastică se constată abateri de la aceste ipoteze de bază este necesară stabilirea măsurilor de
modificare corespunzătoare a structurii şi/sau de adaptare în consecinţă a metodei de calcul utilizate.
Aceste cazuri se referă în principal la următoarele situaţii:
- înaintea ajungerii la starea ultimă a capacităţii portante au loc deplasări mari, care pot face ca
structura să devină inutilizabilă sau care conduc la cedarea prin exces de deformare;
- deformaţiile postelastice au drept consecinţă o modificare considerabilă a geometriei
structurii, ceea ce face ca teoria plastică simplă de ordinul I să nu mai fie valabilă, fiind deci
necesar un calcul pe schema deformată a structurii;
- în articulaţiile plastice formate în primele etape ale adaptării postelastice structurale se
produc rotiri mari, care depăşesc capacitatea de rotire a secţiunilor critice respective,
impunându-se astfel modificări de alcătuire constructivă sau acceptarea unei stări ultime
corespunzătoare evitării unor cedări locale;
- cedarea prin pierderea stabilităţii.
În cazul admiterii ipotezelor ce vor fi prezentate, calea cea mai simplă şi acceptabilă din punct
de vedere practic de efectuare a analizei postelastice a structurilor este cea bazată pe aşa numita
metodă a articulaţiilor plastice, utilizată fără rezerve pentru structuri metalice şi cu anumite
amendamente şi particularităţi pentru structurile din beton armat. Metoda are la bază ipoteza că în
domeniul postelastic structura este alcătuită din elemente perfect elastice cuplate între ele prin
articulaţii plastice concentrate în secţiunile critice (articulaţii plastice punctuale).
În ceea ce priveşte structurile din beton armat, particularităţile şi corecţiile necesare se referă
la la următoarele aspecte:
- degradarea progresivă a rigidităţii secţionale a elementelor structurii;
- includerea obligatorie în calcul a verificării compatibilităţii rotirii din articulaţiile plastice;
- necesitatea, în anumite cazuri, de a se ţine cont de extinderea articulaţiilor plastice şi
transformarea lor în zone plastice, ceea ce poate produce modificarea caracteristicilor
geometrice ale elementelor componente ale structurii şi deci ale caracteristicilor de rigiditate
ale barelor şi structurii în ansamblu;
- necesitatea corelării deplasărilor şi a caracteristicilor de rigiditate cu nivelul de deschidere a
fisurilor.

2. Ipotezele calculului structurilor în domeniul postelastic
În dezvoltarea metodelor de calcul static peste limita elastică se admit o serie de ipoteze
referitoare la caracteristicile materialului din care este alcătuită structura, capacitatea de rezistenţă a
secţiunilor şi factorii care o influenţează, mărimea şi caracterul deformaţiilor secţiunilor şi structurii în
ansamblu, modul de acţionare a încărcărilor şi limitele lor de variaţie, modul de comportare a
îmbinărilor etc. Ipotezele principale care stau la baza acestui calcul, ţinând cont de proprietăţile
plastice ale materialelor, sunt:
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


3
a. Materialul este ductil
Este o proprietate esenţială pentru o comportare elasto-plastică a materialului şi structurii în
ansamblu şi reprezintă capacitatea de deformare a materialului cu producerea unor deformaţii plastice
locale mari în secţiunile în care eforturile ajung la valorile limită (de curgere), ceea ce are ca efect
redistribuirea eforturilor în structură, pe baza adaptării pe secţiune şi a adaptării între secţiuni sau
elemente. Având în vedere că la oţelul moale palierul de deformaţii elasto-plastice este de 15-20 de
ori mai mare faţă de mărimea deformaţiilor elastice şi că în mod obişnuit deformaţia specifică la
sarcina limită nu depăşeşte 1.5%, rezultă că la acest material proprietatea de ductilitate este îndeplinită
cu prisosinţă.
La betonul armat, mărimea palierului de deformaţii inelastice este determinată atât de
deformaţia specifică limită a betonului, cât şi de calităţile armăturii, elementul esenţial în aprecierea
capacităţii de adaptare fiind în cazul acestui material procentul de armare, raportat la aşa numitul
procent de armare critic (procentul pentru care armătura tinde să depăşească limita de comportare
elastică chiar în momentul în care fibrele extreme ale betonului comprimat ajung la deformaţia
specifică de rupere). De remarcat că, în cazul unor procente de armare mult inferioare procentului
critic, comportarea elementelor din beton armat se apropie de cea a oţelului moale; în schimb, la
procente mari de armare adaptarea este redusă şi redistribuirea eforturilor în structură nu se poate
produce sau are loc parţial, ruperea fiind casantă.
b. Diagrame simplificate atât pentru materiale, cât şi pentru structuri
Diagrame tensiuni-deformaţii specifice
Pentru materialele ductile, diagramele de comportare (σ−ε) acceptate pentru calculul peste
limita elastică sunt variate, majoritatea tinzând spre o simplificare maximă reprezentată de "curba" de
tip elastic-ideal plastic (Prandtl) (fig. 2). Faţă de diagrama reală (fig. 1), aceasta prezintă următoarele
modificări:
- neglijează existenţa unei limite superioare a tensiunii normale de curgere (f
y
sau σ
c
s
);
- nu ţine cont de efectul de consolidare;
- la descărcare se consideră că revenirile sunt perfect elastice.










Fig. 1 Fig. 2
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


4
Diagrame moment-curbură (M-φ)
Pentru secţiunile supuse la încovoiere se adoptă diferite modele pentru diagrama (M-Φ),
principalele fiind: elastic-perfect plastic, biliniar, triliniar, biliniar cu rigiditate degradată, biliniar cu
tranziţie parabolică (fig. 3), Ramberg-Osgood (fig. 4), Bauschinger (fig. 5) etc. La baza acestor
modele stau următoarele ipoteze:


Fig. 3 Modele matematice de comportare a materialului

Fig. 4 – Modele Ramberg-Osgood
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


5
- creşterea momentului încovoietor provoacă creşterea curburii în acelaşi sens, deci:
d M
0
d φ

- când momentul din secţiunea i atinge valoarea momentului capabil (M
p
i
) se formează o
articulaţie plastică în care au loc rotiri la moment constant;
- într-o secţiune i complet plasticizată este respectată condiţia de curgere plastică:
i i
p p p
- M M +M ≤ ≤


Fig. 5 - Model Bauschinger
Dacă se reprezintă momentul încovoietor în funcţie de curbura fibrei mediane a secţiunii unei
bare (fig. 6) se observă că diagrama tinde asimptotic către o valoare denumită moment plastic. Pentru
o grindă având forma secţiunii I sau H raportul M
e
/M
pl
este 0.87-0.90, punctul de plasticizare totală a
secţiunii fiind foarte aproape de asimptotă, putându-se face aproximaţia din fig. 7. Acest model elasto-
plastic se va utiliza în metoda biografică de analiză a structurilor plane din bare.
Fig. 6 – Răspuns elasto-plastic Fig. 7 – Model matematic
al unei bare cu secţiuni diferite elastic-perfect plastic
M
p
M
1/R
o
formarea unei articulatii plastice
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


6
Diagrame încărcare-deformaţie totală
Diagramele care reproduc comportarea structurilor (P-M, P-Δ, P-Φ etc.) sunt de asemenea
schematizate pe baza unor considerente şi ipoteze care se discută ulterior, cele principale fiind:
- articulaţiile plastice sunt punctuale;
- pe intervalele dintre apariţia articulaţiilor plastice succesive comportarea structurii este
elastică, ceea ce corespunde unei modificări în etape a rigidităţii structurii. Încercările
experimentale confirmă valabilitatea acestor schematizări.

c. Secţiunile pot prelua un moment plastic care corespunde plasticizării totale.
Considerentele care stau la baza acestei ipoteze sunt:
- materialul are o comportare ideal plastică;
- se respectă ipoteza lui Bernoulli;
- deformaţiile sunt mici încât se poate neglija influenţa eforturilor normale transversale;
Astfel, momentul capabil al unei secţiuni este determinat numai de caracteristicile geometrice
ale secţiunii şi de calitatea materialului.
- secţiuni încovoiate
pl pl y
M W f = ⋅
unde M
pl
este momentul plastic, W
pl
este modulul plastic de rezistenţă, iar f
y
tensiunea de curgere;
- secţiuni solicitate la forţă axială
pl y
N A f = ⋅
unde N
pl
este forţa axială plastică şi A - aria secţiunii.
d. Se neglijează influenţa asupra momentului capabil a forţei axiale, forţei tăietoare şi a
eforturilor locale rezultate din acţiunea forţelor concentrate.
e. În secţiunile vecine celor în care valoarea momentului încovoietor devine egală cu valoarea
momentului plastic se formează, datorită ductilităţii materialului, zone cu mare curbură care se pot
considera articulaţii plastice punctuale.


f. Între articulaţiile plastice adiacente materialul lucrează în domeniul elastic.
Ipoteza articulaţiilor plastice punctuale este adoptată în rezolvarea multor probleme ale
calculului în domeniul plastic al structurilor din oţel, fără ca de fapt articulaţiile plastice reale să
prezinte toate caracteristicile unor legături ideale cu rotire liberă.
În primul rând, în secţiunile cu articulaţii plastice, plasticizarea nu este completă, deoarece,
peste o anumită limită a deformaţiilor, fibrele care au ajuns primele la curgere pot intra în consolidare,
ceea ce împiedică rotirea continuă a secţiunii.
În al doilea rând, articulaţiile plastice prezintă caracteristici care le deosebesc de articulaţiile
ideale (momentele sunt diferite de zero, fiind egale cu momentele capabile ale secţiunilor respective).
În realitate are loc o plasticizare a unei zone din vecinătatea secţiunii în care momentul atinge
teoretic valoarea momentului capabil, impunându-se, în unele cazuri, determinarea lungimii acestor
zone, deoarece plasticizarea unor lungimi mai mari poate modifica comportarea până la cedare, în
sensul întârzierii procesului de adaptare şi eventual al micşorării momentelor capabile ale secţiunilor
critice.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


7
În consecinţă, ipoteza articulaţiilor punctuale este acceptabilă la structuri cu rigidităţi normale
ale barelor şi îmbinărilor şi cu încărcări obişnuite.
g. Apariţia momentelor plastice nu conduce la distrugerea locală a barelor sau nodurilor,
îmbinările dintre bare fiind capabile să preia momentele plastice de pe bare
h. Deformaţiile structurii, până la formarea ultimei articulaţii plastice, sunt suficient de mici,
încât ecuaţiile de echilibru se pot scrie pe structura nedeformată.
Acceptarea acestei ipoteze implică obligativitatea determinării mărimilor şi deplasărilor
corespunzătoare sarcinilor de exploatare şi a evaluării cel puţin a ordinului de mărime a deplasărilor
limită, pentru a ne asigura de rămânerea acestora în limitele admisibile.
i. Se presupune că toate sarcinile depind de un singur parametru, numit factor de încărcare
(λ).

Fig. 8 – Curbă de răspuns „pushover”

Aceasta ipoteză este acceptată în multe metode de calcul în domeniul plastic şi conduce la
simplificări importante întrucât se introduce în calcule o singură variabilă.
În realitate, încărcările sunt independente sau nu variază toate la fel în decursul exploatării
construcţiilor. Este raţional să se facă cel puţin diferenţierea între sarcini permanente (ce rămân
constante) şi celelalte sarcini, care pot constitui unul sau mai multe grupuri cu variaţii prestabilite.
Considerând o structură supusă unui sistem de încărcare, astfel încât toate sarcinile să crească
proporţional (
0
i i
P P λ = ), şi reprezentând variaţia multiplicatorului încărcării λ funcţie de cea a uneia
din deplasările structurii (δ) se obţine o diagramă de forma celei din figura 8. Această diagramă este
compusă din segmente rectilinii. Fiecare punct de inflexiune corespunde apariţiei unei noi articulaţii
plastice, structura comportându-se liniar-elastic între fiecare pereche sau grupuri de articulaţii plastice.

j. Se presupune ca probabilitatea producerii ruperii din cauza unui mare numar de
repetări ale unor încărcări variabile este mai mică decât cea care rezultă din aplicarea celei mai
defavorabile încărcări cu sarcini constante.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


8
3. Adaptarea pe secţiune şi adaptarea între secţiuni
Adaptarea pe secţiune reprezintă creşterea progresivă a eforturilor dintr-o secţiune pe măsură
ce anumite zone ale secţiunii au ajuns la tensiunea de curgere f
y
şi nu mai pot prelua eforturi
suplimentare.
Acest fenomen, specific secţiunilor supuse la încovoiere, este caracterizat din punct de vedere
cantitativ de coeficientul de adaptare pe secţiune:
pl
s
el
W
=
W
α
unde W
pl
este modulul plastic de rezistenţă şi W
el
este modulul elastic de rezistenţă.


Elastic limită Elasto-plastic Plasticizare cvasi-totală
Fig. 9

Modulul plastic de rezistenţă, caracteristica geometrică ce corespunde plasticizării totale a
secţiunii (fig. 10), se determină astfel:
pl
W = S +S
− + ( ) ( )

unde
( )
S

şi
( )
S
+
reprezintă momentele statice ale zonelor comprimată şi respectiv întinsă ale secţiunii
în raport cu axa neutră corespunzătoare plasticizării întregii secţiuni.
Poziţia axei neutre în ipoteza plasticizării întregii secţiuni se determină din condiţia de
egalitate a ariilor secţiunilor întinsă şi comprimată
2
( ) ( )
A
A A
− +
= = , fie analitic, fie grafic şi, cu
notaţiile din fig. 9:
1 2 1 2 pl
A A z
W = A z + A z = (z + z ) =
2 2
+ −

⋅ ⋅
( ) ( )

unde A este aria întregii secţiuni, iar z distanţa dintre centrele de greutate ale zonelor comprimată şi,
respectiv, întinsă, în ipoteza plasticizării întregii secţiuni.
0
2
pl
W = S
În cazul secţiunilor simetrice S
0
reprezentând momentul static al unei jumătăţi de secţiune în
raport cu axa neutră, la starea limită (de curgere) a secţiunii.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


9
G2
G1
A(+)
fy
fy
z
2
z
1
AN
z
A(-)
(y) (y)
(z)
(z)

Fig. 10 – Determinarea modulului plastic de rezistenţă
Pentru principalele tipuri de secţiuni, coeficientul de adaptare pe secţiune are valorile:
- secţiuni laminate din oţel
secţiuni I: ,
(y) (z)
s s
= 1.85 = 1.15 1.17;
α α
÷
secţiuni U (C):
(z)
(y)
s s
= 1.20; = 2.10 , α
α

- secţiune tubulară:
s
= 1.27 ;
α

- secţiune dreptunghiulară:
s
= 1.50 ;
α

- secţiune circulară:
s
= 1.70 ;
α

- secţiune rombică:
s
= 2.00 ;
α

- secţiune triunghiulară:
s
= 2.37 ;
α


4. Aplicaţie
Sa se determine modulele de rezistenţă elastic şi, respectiv, plastic pentru o bară cu
secţiunea transversală de forma şi dimensiunile prezentate în figura 11:
8 4 6
8 4 12
z
G
=
1
0
.
4
3
8 4 6
8 4 12
1
1
.
5
7
AN
AN
Comportare elastica Sectiune complet plasticizata
z
1
=
6
.
0
2
z
2
=
9
.
3
7
+
G
2
[ cm] [ cm]
+
G
1
4
1
6
2
4
1
6
2
+
G
+
G
z
p
=
9
2
2
-
y
p
=
1
3

Fig. 11
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


10
Se determină poziţia centrului de greutate al secţiunii şi modulul de rezistenţă elastic:
G
3 3 3
2 2 2
3
18 4 2+16 4 12+24 2 21
z = 10 43
18 4+16 4+24 2
18 4 4 16 24 2
18 4 8 43 4 16 1 57 24 2 10 57
12 12 12
1047 07
11 57
el
cm
W cm
⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
=
⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
+ ⋅ ⋅ + + ⋅ ⋅ + + ⋅ ⋅
= =
.
. . .
.
.

Calculul modulului de rezistenţă plastic presupune determinarea noii poziţii a axei
neutre în condiţiile de plasticizare totală a secţiunii transversale:
p p
(8+4+12) 2+(22-z -2) 4=(8+4+6) 4+(z -4) 4 A A
− +
= ⇒ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
( ) ( )

p p p
48+80-4 z =72+4 z -16 z = 9 cm ⇒ ⋅ ⋅ ⇒
z
1
8 4 + 6 + ( ) 4 ⋅ 7 ⋅ 9 4 − ( ) 4 ⋅ 2.5 ⋅ +
18 4 ⋅ 5 4 ⋅ +
6.02 = := z
2
8 4 + 12 + ( ) 2 ⋅ 12 ⋅ 13 2 − ( ) 4 ⋅ 6.5 ⋅ +
24 2 ⋅ 11 4 ⋅ +
9.37 = :=

cm
3


Coeficientul de adaptare pe secţiune este:
1451 88
1 352
1047 07
pl
s
el
W
=
W
α = =
.
.
.


Adaptarea între secţiuni constă în creşterea progresivă a eforturilor în secţiunile sau
elementele unei structuri static nedeterminate, pe măsură ce anumite secţiuni sau elemente au atins
capacitatea maximă de rezistenţă.
În general, adaptarea între secţiuni, numită şi adaptare statică sau adaptare pe structură are
loc până când, prin plasticizarea unui număr de (n+1) elemente sau secţiuni (n fiind gradul de
nedeterminare statică al structurii), sistemul cedează prin formarea unui mecanism. Acest caz este
caracteristic cedării totale, în afară de care se mai pot produce cedarea parţială (transformarea în
mecanism a unei porţiuni dintr-o structură, de exemplu a unei bare puternic încărcate) sau
supracedarea (cedare printr-un sistem cinematic cu mai mult decât un grad de libertate, în cazul
formării concomitente a mai multor articulaţii plastice în ultima etapă a adaptării statice).
Rezerva de capacitate portantă rezultată din adaptarea între secţiuni este caracterizată din
punct de vedere cantitativ de coeficientul de adaptare între secţiuni
u u
S
l
e 1
P
= =
P
λ
α
λ

unde
l
e
P este încărcarea elastică limită, corespunzătoare formării primei articulaţii plastice (se mai
notează şi cu P
1
),
u
P încărcarea ultimă corespunzătoare transformării structurii într-un mecanism, λ
u

factorul de încărcare ultim, iar λ
1
factorul de încărcare corespunzător formării primei articulaţii
plastice.
În funcţie de limitele descrise, se mai pot defini şi următoarele mărimi caracteristice
redistribuirii eforturilor în structură:
( ) P l
u e
= P P β − - interval de adaptare referitor la încărcări;
( ) l
u e
=
δ
β δ δ − - interval de adaptare referitor la deplasări.
Wpl 18 4 ⋅ 5 4 ⋅ + ( ) 6.02 ⋅ 24 2 ⋅ 11 4 ⋅ + ( ) 9.37 ⋅ + 1415.88 = :=
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


11
În cazul unui coeficient unic de adaptare pe secţiune, rezerva totală de capacitate portantă a
unei stucturi, rezultată din distribuirea eforturilor în domeniul elasto-plastic, este caracterizată de
coeficientul total de adaptare
T s S
= α α α ⋅


5. Teoreme fundamentale, metode de calcul în domeniul postelastic

Starea ultimă a unei structuri este caracterizată de îndeplinirea următoarelor trei grupuri de
condiţii:
a. Condiţii de echilibru static (static admisibile) - compatibilitatea între distribuţiile de
eforturi şi acţiuni.
b. Condiţia de mecanism (cinematic admisibilă) - eforturile trebuie să aibă valorile limită
într-un număr de secţiuni sau elemente, în aşa fel încât structura să devină parţial sau în întregime un
mecanism.
c. Condiţii de siguranţă (curgere plastică) - în nici o secţiune sau element, efortul efectiv nu
trebuie să depăşească efortul limită (capabil):
( ) ( ) i i
p i p
S S S − ≤ ≤ +
Îndeplinirea simultană a celor trei grupuri de condiţii care definesc starea ultimă este
sintetizată de teorema unicităţii:

"Dacă pentru o structură acţionată de sarcini proporţionale este posibil să se găsească
pentru un factor de încărcare λ pozitiv o distribuţie de eforturi care satisface cele trei grupuri
de condiţii ale stării ultime, atunci λ respectiv este factorul de încărcare corespunzător cedării
structurii şi este imposibil să se obţină pentru un alt factor λ pozitiv o distribuţie de eforturi
care să îndeplinească cele trei grupuri de condiţii”.

Pe lângă această teoremă, care exprimă unicitatea stării ultime, mai există două teoreme
particulare, care reunesc câte două din cele trei grupuri de condiţii ale stării ultime - corespunzătoare
cărora s-au dezvoltat două grupe de metode de calcul în domeniul postelastic - şi anume:

I. Teorema cinematică:
"Dacă pentru o structură acţionată de un grup de sarcini proporţionale λP există o
distribuţie de eforturi static admisibilă şi care îndeplineşte condiţia de mecanism, valoarea
corespunzătoare a lui λ este mai mare sau cel puţin egală cu factorul de proporţionalitate ultim
λ
u
.”
În metodele cinematice de calcul în domeniul postelastic, plecând de la distribuţii de eforturi
static admisibile şi care corespund unor mecanisme posibile de cedare, se determină factorii de
încărcare corespunzători acestor mecanisme, factorul de încărcare ultim fiind cel mai mic dintre
valorile obţinute:
( )
min
k
u
= λ
λ

Dintre metodele cinematice, cea mai utilizată este metoda combinării mecanismelor
elementare, care va fi prezentată într-un subcapitol separat.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


12
II. Teorema statică:
"Dacă pentru o structură şi o încărcare dată există o distribuţie de eforturi care pe
întreaga structură îndeplineşte condiţiile de siguranţă şi este static admisibilă cu grupul de
sarcini proporţionale λ P, valoarea corespunzătoare a lui λ este mai mică sau cel mult egală cu
factorul de proporţionalitate ultim λ
u
.”

În metodele statice de calcul în domeniul postelastic se pleacă de la distribuţii de eforturi care
îndeplinesc condiţiile de echilibru static şi de curgere plastică (siguranţă) şi se ajustează succesiv
aceste distribuţii, până când se determină soluţia care satisface şi condiţia de mecanism, factorul de
încărcare ultim stabilindu-se pe baza criteriului:
( )
max
k
u
= λ
λ
k
λ

reprezentând factorii de încărcare corespunzători distribuţiilor intermediare de eforturi.
Dintre metodele statice, cele mai utilizate sunt metoda inegalităţilor şi metoda distribuirii
momentelor în domeniul postelastic, tot în această grupă putându-se de asemenea încadra o parte
dintre metodele de analiză a comportării elasto-plastice ale structurilor.
În paralel au fost dezvoltate şi o serie de metode mixte în care se folosesc alternativ etape
"statice" şi etape "cinematice", determinându-se astfel limite inferioare şi, respectiv, limite superioare
pentru factorul de încărcare, astfel că:
1 ( ) ( ) j j
c u s
λ λ λ
+
≤ ≤
Referitor la structurile multietajate, pentru calculul acestora se folosesc fie metodele generale
amintite mai sus - adaptate corespunzător - fie metode specifice bazate pe descompunerea în
subansambluri sau, mai nou, metode de tip „pushover”.

6. Determinarea stării ultime a structurii
6.1 Generalităţi
Comportarea diferitelor structuri sub acţiunea încărcărilor depinde, evident de modul de
alcătuire, de caracteristicile materialelor componente, de modul de acţionare şi intensitatea sarcinilor,
precum şi de caracterul solicitărilor care apar în elementele structurilor respective. În metodele de
calcul utilizate în practica proiectării construcţiilor se fac diverse ipoteze în legătură cu factorii
enumeraţi mai sus, referitoare la distribuţia eforturilor în structură şi pe secţiune, efectele unor factori
adiacenţi etc. Ca urmare există o mare varietate de "evoluţii" ale structurilor pe intervalul încărcării
lor până la cedare funcţie atât de condiţiile reale de comportare, cât şi de metodele de calcul.
Calculul în domeniul postelastic urmăreşte luarea în consideraţie a unor factori care să apropie
cât mai mult metodele de calcul de comportarea reală a materialelor şi structurilor şi determinarea
întregii evoluţii a structurii, inclusiv a stării ultime, care caracterizează capacitatea de rezistenţă a
structurii respective şi faţă de care se stabilesc sau se apreciază valorile încărcărilor admisibile în
vederea realizării unei siguranţe rezonabile de exploatare.
Starea ultimă a unei structuri este în general definită ca starea de eforturi şi deformaţii
corespunzătoare încărcărilor maxime pe care le poate prelua structura respectivă. Starea ultimă este,
prin urmare, premergătoare cedării (ieşirea din lucru a structurii).
Calculul construcţiilor ţinând cont de proprietăţile plastice ale materialelor şi de redistribuirea
eforturilor în structuri urmăreşte, în general, două obiective principale:
- evaluarea capacităţii maxime de rezistenţă a structurilor, cunoscută sub denumirea de
determinare a sarcinii portante a structurii ce permite estimarea corectă a siguranţei de
exploatare;
- proiectarea unor construcţii eficiente atât sub aspectul distribuţiei raţionale a eforturilor în
structură, cât şi al economicităţii.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


13
Abordarea calculului în domeniul postelastic este determinată de clarificarea problemelor
referitoare la posibilităţile de cedare ale structurilor, existând, în principiu, două moduri diferite sub
care un sistem îşi poate epuiza capacitatea de rezistenţă sub acţiunea unor sarcini progresive:
- cedare prin pierderea stabilităţii (numită şi cedare prin bifurcarea echilibrului) şi
- cedarea prin încovoiere, caracterizată de atingerea unor valori ale încărcărilor pentru care
structura devine parţial sau în întregime un mecanism, ca rezultat al plasticizării succesive a
unor secţiuni sau elemente.
Întrucât elementele structurilor sunt supuse, în general, la solicitări compuse, cedarea se
produce de obicei prin transformarea structurii într-un mecanism local, parţial sau total. De notat că
un mecanism de cedare poate avea şi mai mult decât un singur grad de libertate (în cazul plasticizării
simultane a mai multor secţiuni sau elemente în ultima etapă a adaptării plastice), noţiunea de
"mecanism" fiind în acest caz utilizată numai ca o generalizare a denumirii dată de obicei sistemelor
cu un singur grad de libertate.


6.2 Determinarea directă a stării ultime a structurii
Rezolvarea acestei probleme reclamă determinarea atât a mecanismului de cedare şi a
factorului de încărcare ultim, cât şi a deformaţiilor ultime ale structurii. Pentru stabilirea primelor
două elemente, se foloseşte de obicei metoda cinematică sub forma combinării mecanismelor
elementare.

6.2.1 Metoda combinării mecanismelor elementare
Această metodă, elaborată de către B. G. Neal şi P. S. Symonds, constă în determinarea valorii
factorului de încărcare corespunzător fiecărui mecanism de cedare posibil, factorul de încărcare ultim
fiind - conform teoremei cinematice - cea mai mică dintre valorile astfel obţinute.
La sistemele solicitate preponderent la încovoiere, mecanismele se formează prin apariţia unor
articulaţii plastice într-un număr suficient de "secţiuni critice" (vârfuri ale diagramei de momente), iar
valoarea factorului de încărcare pentru fiecare mecanism se determină din relaţia de echilibru:
L
F
= L
a

unde L
F
este lucrul mecanic efectuat de încărcări şi L
a
lucrul mecanic efectuat de momentele plastice
cu rotirile din articulaţiile respective, numit şi lucru mecanic absorbit.

Mecanismele posibile de cedare sunt de două tipuri: mecanisme elementare şi mecanisme
combinate.

a) Mecanismele elementare la rândul lor pot fi :
- mecanisme de bară - cazul barelor încărcate între noduri, pe care se formează cel puţin trei
articulaţii plastice;
- mecanisme de deplasare - câte unul pentru fiecare grad de libertate cinematic al structurii;
- mecanisme de nod (articulaţii în toate capetele barelor concurente în nod), posibile în
nodurile în care concură mai mult de două bare).
Numărul de mecanisme elementare se determină folosind relaţia generală:
N = X-n
în care X este numărul de secţiuni critice şi n = gradul de nedeterminare statică al structurii.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


14
b) Mecanismele combinate rezultă din combinarea mecanismelor elementare, ţinându-se cont
de criteriul conform căruia se fac combinări numai între mecanismele care conduc la un nou
mecanism în care lucrul mecanic absorbit este mai mic decât suma lucrurilor mecanice absorbite ale
mecanismelor intrate în combinaţie. Practic, pentru realizarea acestui deziderat se procedează astfel:
- nu se fac, în general, combinări între mecanismele elementare de pe bare diferite;
- se fac combinări între mecanisme care au, în articulaţiile plastice din aceleaşi secţiuni, rotiri
de sensuri inverse, ceea ce poate conduce la închiderea articulaţiilor plastice respective şi deci la
reducerea lucrului mecanic absorbit;
- se utilizează mecanismele elementare de nod, ceea ce înseamnă de fapt rotirea nodurilor
respective în sens orar sau antiorar, în aşa fel încât lucrul mecanic absorbit calculat în urma rotirii unui
nod (ţinâd cont de închiderea unor articulaţii plastice şi eventual deschiderea altora) să fie mai mic
decât cel determinat înainte de această rotire. Mai trebuie notat că, după stabilirea mecanismului de
cedare, este necesară determinarea distribuţiei totale de momente, pentru verificarea îndeplinirii
condiţiilor de siguranţă.

7. Aplicaţie
Să se determine mecanismul de cedare al cadrului din figura de mai jos aplicând metoda
combinării mecanismelor elementare.
Numărul de mecanisme elementare:
N= X – n = 10 – 6 = 4
două mecanisme de bară (fig. 12.a, b), un mecanism de deplasare (fig. 12.c) şi un mecanism de
nod (fig. 12.d).
7 1
10
2Mp 4Mp
Mp
4m
λ
2λ 4λ
3
2
4 5
6
8
9


b) a)
Mp Mp
2Mp
2Mp 2Mp
Mp
4Mp
Mp
4Mp 4Mp
4m 8m 8m


Fig. 12

Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


15
2Mp 2Mp
2Mp
Mp
λ

λ
c) d)
e)
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp Mp
Mp
Mp

Fig. 12 (continuare)
Pentru mecanismele elementare se pot scrie următoarele relaţii:
- pentru mecanismul de bară (12.a):
(a)
7
2 2 2 0.875
8
p p p p p p
2 4 = M + M M M M M λ θ θ θ θ θ λ ⋅ ⋅ ⋅ + ⋅ + ⋅ ⇒ = =
- pentru mecanismul de bară (12.b):
(b)
13
4 8 3 4 + 0.406
32
p p p p
= M M M M λ θ θ θ λ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⇒ = =
- pentru mecanismul de deplasare (12.c)
(c)
6
4 6 1.5
4
p p p
= M M M λ θ θ λ ⋅ ⋅ ⇒ = =
Mecanismele combinate se obţin astfel:
- Combinând mecanismele elementare (a) şi (b), rezultă mecanismul din figura 12.e;
utilizarea mecanismului de nod (d) nu este utilă, întrucât prin rotirea nodului se obţin pentru
lucrul mecanic absorbit valorile 8M
p
θ (fig. 12.g - rotirea nodului în sens orar) şi, respectiv, 6M
p
θ
(fig. 12.h - rotirea nodului în sens antiorar), mai mari decât lucrul mecanic absorbit în situaţia
nodului nerotit (fig. 12.f).
Mp
2Mp
4Mp
2Mp 2Mp
Mp
Mp
4Mp
f) La = 3Mp g) La = 8Mp > 3Mp h) La = 6Mp > 3Mp

Fig. 12 (continuare)
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


16
Pe mecanismul din fig. 12.e, relaţia de echilibru se poate scrie în două moduri:

a)
( ) ( ) ( ) ( ) a c a c articulatii inchise
F F a a a
L L L L L + = + −
(e)
11
4 2 4 7 6 2 0.917
12
p p p p p
= M M M M M λ θ λ θ θ θ θ λ ⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅ − ⋅ ⇒ = =
b) sau direct pe mecanismul combinat:
(e)
11
4 2 4 5 3 2 0.917
12
p p p p
= M M M M λ θ λ θ θ θ λ ⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ ⇒ = =
- Combinând mecanismele (12.a), (12.b) (fig. 12.i) şi (12.d) - rotirea nodului în sens orar
(fig. 12.l , în comparaţie cu fig. 12.k - nodul nerotit şi fig. 12.m - nodul rotit în sens antiorar).
Astfel, pe mecanismul din fig. 12.j:
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
4Mp
4Mp 4Mp
Mp


2Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
Mp
4Mp 4Mp
Mp
i)
j)
λ
λ



k) La = 5Mp l) La = 7Mp > 5Mp m) La = 12Mp > 5Mp
4Mp
Mp
2Mp
2Mp
4Mp
Mp
Mp
4Mp
Mp
4Mp

Fig. 12 (continuare)
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


17
a)
( ) ( ) ( ) ( ) b c b c articulatii inchise articulatii deschise
F F a a a a
L L L L L L + = + − +
(j)
16
4 4 8 13 6 ( 4 ) 2 0.444
36
p p p p p p p
= M M M M M M M λ θ λ θ θ θ θ θ θ λ ⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅ − ⋅ + ⋅ + ⋅ ⇒ = =
b) sau direct pe mecanismul combinat:
(j)
16
4 4 8 6 2 2 4 0.444
36
p p p p p
= M M M M M λ θ λ θ θ θ θ λ ⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅ + ⋅ ⋅ ⇒ = =
Rezultă deci, că factorul de încărcare ultim este:
min (b)
= = 0.406
u im p
M λ λ λ =
cedarea producându-se printr-un mecanism parţial (cedarea grinzii din a doua deschidere a
cadrului).

8. Analiza biografică a comportării postelastice a structurilor
8.1 Consideraţii generale
Determinarea evoluţiei până la cedare a unei structuri supusă unor încărcări crescătoare,
permite stabilirea următoarelor elemente:
- ordinea de formare a articulaţiilor plastice,
- valorile parametrilor de încărcare,
- distribuţiile de eforturi şi
- mărimile deformaţiilor structurii
în fiecare etapă caracteristică a intervalelor de adaptare plastică (inclusiv la starea ultimă). Este
posibilă de asemenea determinarea modificărilor produse în comportarea structurilor de către stările
de autotensiuni rezultate din încărcări peste limita elastică urmate de descărcări şi reîncărcări (sarcini
variabile).
Dacă se admite valabilitatea ipotezelor teoriei plastice simple, rezolvarea acestor probleme se
poate face prin efectuarea unui calcul biografic, la o variaţie progresivă a factorului de încărcare,
adaptând în mod corespunzător oricare dintre metodele de calcul în domeniul elastic. În literatura de
specialitate sunt dezvoltate o serie întreagă de procedee de efectuare a analizei comportării elasto-
plastice a structurilor (bazate pe utilizarea metodelor staticii sistemelor elastice), care îşi păstrează
avantajele şi dezavantajele cunoscute. În general, aceste procedee constau în efectuarea unor etape
succesive de calcul pe structura care-şi modifică rigiditatea pe măsura apariţiei articulaţiilor plastice şi
pun la dispoziţie toate sau o parte dintre caracteristicile intervalului de adaptare plastică enumerate
anterior. În capitolul ce urmează se prezintă o cale generală de efectuare a analizei comportării elasto-
plastice a structurilor, bazată pe utilizarea metodei matricei de rigiditate (pentru determinarea
distribuţiilor de eforturi şi a deformaţiilor structurii).


8.2 Etape de calcul

Operaţiunile principale de calcul care se efectuează într-o etapă k a unei rezolvări în trepte
succesive de încărcare, sunt:
1 Determinarea distribuţiilor de eforturi
( ) k
ij
S Δ produse de o variaţie arbitrară
(k)
a λ
a factorului
de încărcare.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


18
2 Calculul valorilor sumate ale eforturilor din etapa k-1, cu variaţiile
( ) k
ij
S Δ :
( ) ( 1) ( ) k k k
ij ij ij
S S S

= + Δ
3 Determinarea diferenţei dintre momentele capabile ale secţiunilor critice şi valorile
absolute ale momentelor sumate
( ) k
ij
M :
*( ) ( ) ( )
( )
k k k
ij ij p ij
M M M = +
4 Stabilirea creşterii minime (sau descreşterii maxime) a factorului de încărcare, pentru
formarea articulaţiei plastice k, prin:
calculul coeficienţilor:
*( )
( )
( )
k
ij k
ij k
ij
M
m
α =
Δ

(
( ) k
ij
m Δ sunt momentele determinate în etapa întâi pentru variaţia
(k)
a λ
a factorului de încărcare);
alegerea coeficientului corespunzător etapei k pe baza criteriului:
{ }
( )
min (max)
k
k ij
= α α ±
5 Determinarea valorii factorului de încărcare la care se formează articulaţia plastică k:
( ) ( 1) ( ) ( ) ( 1) ( )
(1 )
k k k k k k
a k a a a k
= + = + λ λ λ α λ λ λ α
− −
± ±
6 Determinarea distribuţiilor de eforturi corespunzătoare factorului de încărcare
(k)
λ
:
( )
( ) ( 1) ( ) ( ) ( )
1
k k k k k
ij ij k ij ij k ij
S S S S S α α

= + ± ⋅ Δ = ± ⋅ Δ
7 Calculul deformaţiilor (deplasări
( ) k
i
δ de noduri şi rotiri
( ) k
ij
θ ale capetelor de bare)
corespunzătoare factorului de încărcare
( ) k
λ şi cumularea lor cu cele din etapa precedentă:
( ) ( 1) ( ) ( 1) ( )
( )
(1 )
k k k k k
i i i i i a k
= + = + δ δ α
− −
Δ Δ Δ ⋅ ±
( ) ( 1) ( ) ( 1) ( )
( )
(1 )
k k k k k
ij ij ij ij ij a k
= + = + θ θ α
− −
Θ Θ Θ ⋅ ±
8 Verificarea condiţiilor de curgere plastică şi a condiţiilor de compatibilitate a deformaţiilor.


8.3 Principiul de calcul automat

În cele ce urmează se va prezenta un program de calcul biografic automat, cu ajutorul căruia se
poate determina ordinea de formare a articulaţiilor plastice (deci, în final, mecanismul de cedare),
pentru o structură plană din bare cu secţiune constantă, numai din acţiunile forţelor concentrate,
fiecare punct de aplicaţie al acestora fiind considerat ca un nod.
Se efectuează un prim calcul elastic al structurii supusă încărcărilor date, P
o
i
. Factorul de
încărcare al unei secţiuni este definit ca raportul dintre momentul plastic al secţiunii şi momentul
elastic produs de încărcările P
o
i
. Acest factor de încărcare este calculat pentru toate secţiunile unde se
pot forma articulaţii plastice (secţiuni potenţial critice), adică la extremităţile tuturor barelor
(momentul variază liniar pentru că fiecare punct de aplicaţie al forţelor este considerat ca un nod,
neexistând altă încărcare pe bară).
Secţiunea având cel mai mic factor de încărcare va fi prima care se va plasticiza. Se calculează
diferiţi parametri (deplasări, reacţiuni etc.) în momentul formării acestei prime articulaţii plastice,
multiplicând valorile acestor parametri rezultaţi din acţiunile P
o
i
, cu factorul de încărcare.
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


19
DATE DE INTRARE
- coordonatele nodurilor
- proprietatile barelor
- legaturi la teren
Asamblarea
matricei de rigiditate
Date despre incarcari
ART.=ART. + 1
Inversarea matricei de
rigiditate a celei de a N-a
structuri auxiliare
IMPOSIBIL STRUCTURA
S-A DISTRUS!
POSIBIL
CALCULE SI REZULTATE
PENTRU A N-a STRUCTURA AUXILIARA
- deplasarile nodurilor
- eforturi la extremitatile barelor
- rotirile articulatiilor
DISPARE ARTICULATIA
PLASTICA?
DA
NU
FORMAREA ARTICULATIEI
URMATOARE
- cautarea urmatoarei articulatii
- starea structurii reale in momentul
formarii acestei articulatii
- multiplicatorul incarcarii
- deplasarile nodurilor
- eforturile la extremitatile barelor
- rotirile articulatiilor plastice
Modificarea matricei de rigiditate a celei de
a N-a structuri auxiliare pentru obtinerea
matricei de rigiditate a structurii auxiliare N+1

Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


20
Articulaţia plastică va rămâne încărcată cu momentul plastic corespunzător, iar structura astfel
modificată stă la baza unei noi analize liniare, determinându-se următoarea articulaţie plastică. În
timpul creşterii valorilor forţelor exterioare variaţia momentului în secţiunea plasticizată este nulă
(considerându-se totuşi o rotire liberă a secţiunii). Restul structurii rămâne în domeniul elastic,
determinându-se variaţiile parametrilor necesari pe această structură ataşată structurii iniţiale. Acest
al doilea calcul elastic se face cu încărcările date (P
o
i
) pentru determinarea celui de-al doilea factor de
încărcare, egal cu raportul dintre momentul plastic al secţiunilor şi momentul elastic (din P
o
i
) calculat
în structura auxiliară. La fel, cel mai mic dintre factori va constitui factorul de încărcare corespunzător
formării celei de-a doua articulaţii plastice.
Variaţia fiecărui parametru între formarea primei articulaţii plastice şi a celei de-a doua este
egală cu produsul dintre valoarea acelui parametru calculat elastic în structura ataşată, supusă
încărcărilor P
o
i
, şi valoarea celui de-al doilea factor de încărcare.
Se continuă procedeul de mai sus în mod identic până când articulaţiile plastice apărute
transformă structura într-un mecanism.

8.4 Închiderea articulaţiilor plastice
În cursul unei încărcări proporţionale o articulaţie plastică poate fi descărcată; momentul
plastic al secţiunii respective scade, secţiunea se comportă elastic, dar are o rotire plastică remanentă
(fig. 13). Aceasta se datorează faptului că noile articulaţii plastice formate modifică repartiţia
eforturilor în structură şi pot să apară eforturi secţionale mai mici, datorită eforturilor de sens invers
din structura auxiliară. Acest lucru nu se
poate produce decât dacă între două apariţii
ale articulaţiilor plastice structura se
comportă liniar. Când are loc acest fenomen
în structura auxiliară (formarea a k articulaţii
plastice) rotirea unei articulaţii este de sens
opus rotirii totale din articulaţie. Trebuie deci
modificată structura auxiliară k,
neacceptabilă, prin înlocuirea cu o structură
în care s-a suprimat această articulaţie,
modificându-se în acest sens rigiditatea barei
respective; modificarea matricei de rigiditate
este aceeaşi, dar de semn opus modificării
operate la apariţia unei articulaţii plastice.
Fig. 13 – Închiderea unei articulaţii plastice


8.5 Calculul prin metoda deplasărilor
Pentru calculul fiecărei structuri auxiliare se utilizează de obicei metoda deplasărilor, aceasta
fiind practică, mai ales în cazul analizei neliniare a structurilor complexe. Se vor analiza (într-o formă
foarte succintă) aspectele privind calculul structurilor plane alcătuite din bare, prin metoda
menţionată, în forma matriceală.
Făcându-se ipoteza comportării liniar-elastice a elementelor şi a structurii, metoda pe baza
căreia s-a elaborat programul nu ia în considerare efectul neliniarităţii geometrice sau elastice la
stabilirea matricelor de rigiditate. Vor fi, totuşi, prezentate exemplificativ câteva matrice de rigiditate
caracteristice analizei geometric neliniare şi de stabilitate, precum şi unele principii de calcul pentru
aceste cazuri.
M
p
M
1/R
o
formarea unei
articulatii plastice
inchiderea
articulatiei plastice
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”Iaşi Structuri static nedeterminate
Catedra de Mecanica construcţiilor Titular curs: ş.l. dr. ing. Cezar Aanicăi


21
Reazemele structurilor plane ce urmează a
fi analizate cu programul de calcul automat
ATLAS-01 pot fi de orice tip (încastrări, articulaţii
etc.). Pentru fiecare bară se ţine cont de
deformaţiile datorate momentelor încovoietoare şi
de deformaţiile axiale, opţional luându-se în
considerare şi deformaţiile produse de forţele
tăietoare (modulul de elasticitate transversal - G -
se consideră infinit în acest caz).
Se consideră că articulaţiile plastice nu apar
la noduri, ci în secţiunile de capăt ale barelor, ceea
ce este echivalent. De asemenea, numărul gradelor
de libertate nu variază la apariţia unei articulaţii
plastice. Se modifică numai matricea de rigiditate a
barei în care apare articulaţia respectivă,
alcătuindu-se o nouă matrice de rigiditate a structurii corespunzătoare noii structuri ataşate.
În final se obţine o structură auxiliară pentru care matricea de rigiditate este singulară
neinversabilă) ceea ce corespunde unui mecanism.



(1) (2)
NU
DA
3 2 1
3 2 1
3 2 1
(1) (2)
(1)
(2)