You are on page 1of 18

Democraţia: model şi realitate.

Elveţia

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DEMOCRAŢIE


Termenul „democraţie”, din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintele
greceşti demos şi cratos1 care semnifică popor şi putere, ceea ce s-ar traduce prin
„puterea poporului”. Prima democraţie, înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a
puterii, a apărut în perioada Antichităţii în Grecia. Filosoful Aristotel a fost cel care a
prezentat în lucrările sale regimurile politice şi a analizat pentru prima dată regimul
democratic, luând în considerare două aspecte: numărul conducătorilor şi mijloacele
conducerii. În concepţia sa, democraţia era o formă de guvernământ impură: „Ceea ce
distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea
este în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor este
demagogie”2. Indiferent de limitele caracteristice democraţiei ateniene (se aplica în cadrul
unei comunităţi restrânse, se baza pe egalitatea reală a cetăţenilor conferită de proprietate,
avea o sferă de cuprindere socială îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea
perioadă istorică şi a contribuit la conservarea unor principii de bază pentru conturarea
democraţiei moderne, cum ar fi: egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii,
alegerea reprezentanţilor puterii sau posibilitatea revocării lor din funcţii.
În perioada feudală, democraţia a cunoscut o perioadă de regres datorită dominării
curentului absolutist monarhic şi abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariţia
reprezentanţilor şi teoriilor dreptului natural, aceasta cunoaşte o perioadă de dezvoltare pe
plan teoretic. Următorul moment în evoluţia sa istorică îl constituie teoria contractualistă,
care prin viziunea pe care o promova asupra constituirii statului (un contract între cetăţeni
şi autoritate pe baza bunei înţelegeri şi a delegării), dar şi asupra posibilităţii înlăturării
celor ce guvernează dacă nu îşi exercită obligaţiile din contractul social, face ca
democraţia să fie văzută acum şi ca o formă de guvernare practică care poate fi impusă de
popor.
Democraţia, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe
plan conceptual, cât şi în plan practic, în perioada societăţii capitaliste moderne.

1
Vernon BOGDANOR (ed.), „The Blackwell Encyclopaedia of Political Science”, Editura Blackwell
Publishers, Oxford, 1992, p. 131
2
ARISTOTEL, “Politica”, III, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 7

1
Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mare
interes pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politişti, şi tocmai din acest motiv
există o varietate foarte largă de definiţii, principii, valori, modele de funcţionare ale
acestei forme de guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva
principii şi valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat
drept democratic. În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul,
trebuie să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept.
Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic şi ideologic constituie şi ea un
principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic trebuie să aibă la bază o
Constituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiile
deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o majoră
importanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract,
tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la nivel
macro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să
acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceea
ce produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţia
reprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces în
cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor3.
Tocmai pentru a clarifica viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţează
câteva criterii4 care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să
poată fi numită democraţie:
1. Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale
de exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui
urmată.

3
Erik LANE, „Democracy: a comparative approach”, Editura Routledge, Londra, 2003, p. 28
4
Robert A. DAHL, „Despre democraţie”, traducere de Ramona Lupaşcu, Editura Institutul European, Iaşi,
2003, pp. 39-40

2
2. Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot,
iar voturile trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-a
acordat, adică să fie considerate egale.
3. Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timp
rezonabilă cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politici
alternative şi asupra consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoştiinţă de
cauză.
4. Controlul asupra agendei – politicile trebuie întotdeauna să fie deschise
modificărilor, în situaţia în care se doreşte schimbarea acestora.
5. Cuprinderea adulţilor – drepturile încorporate statutului de cetăţean trebuie să
se acorde majorităţii sau tuturor adulţilor.

FORMELE DEMOCRAŢIEI
Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupune
ca toţi membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când
cea reprezentativă presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrâns de
persoane alese din cadrul societăţii care să se ocupe de problemele publice şi să
reprezinte în mod legal interesele cetăţenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,
nu persoanl”5.
Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strict
al conceptului, deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea,
era un sistem în care conducătorii şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartori
afirmă că, o democraţie directă, aşa cum o practicau grecii, ar necesita implicarea politică
totală din partea cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezechilibre în
viaţa socială. Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai multe
nivele, ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de
guvernare directă. În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor
mai sus menţionat, susţine că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectarea
anumitor condiţii (un număr relativ restrâns de persoane, spaţiul geografic în cadrul
căruia se aplică democraţia directă să fie şi el restrâns, participarea reală şi eficientă a
5
Giovanni SARTORI, „Teoria democraţiei reinterpretată”, traducere de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 256

3
cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte ale vieţii
sociale6), care însă în societăţile contemporane nu se mai regăsesc, şi din acest motiv
guvernarea după acest sistem ar produce mari dezavantaje şi ar fi total ineficientă pe
măsură ce numărul participanţilor ar creşte.
Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc în
formele de guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau
generale, scrutinele pentru alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unui
stat (de exemplu, referendumul care a avut loc în România pentru demiterea preşedintelui
Traian Băsescu).

MODELE ALE DEMOCRAŢIEI


Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste
(consociaţionistă, consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţa
modelului majoritarist este aceea că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şi
în concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi7. Modelul consensualist
presupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor politice care
să aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice
segmentate şi ale unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-a
lungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în
subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale
de comunicare”8. Când se întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modelului
majoritar este nedemocratică şi periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la
putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste
condiţii, este necesar să se construiască o formă de guvernare care să fie bazată pe
consens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul care încorporează cel mai bine
caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi Belgia se încadrează în
această categorie.
În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii9 care favorizează stabilirea într-o societate a
unei democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem:
6
Ibidem, pp. 258-259
7
Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi,
2006, p. 25
8
Ibidem, p. 50

4
1. Absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea puterii, ci
dimpotrivă doreşte adoptarea modelului majoritar
2. Absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio-economic între membrii
grupurilor subculturale
3. Existenţa unui număr redus al segmentelor
4. Existenţa unui echilibru de puteri între aceste segmente
5. Populaţia redusă a ţării
6. Prezenţa unui pericol sa a unei ameninţări externe care practic forţează
grupurile să coopereze
7. Prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu
loialităţile particulariste
8. Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facilitează federalizarea
9. Existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia
compromisuri politice
Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să disperseze puterea, iar
aceasta se poate realiza cu ajutorul mai multor metode10, enunţate tot de către Arend
Lijphart. Prima metodă constă în împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie care
oferă posibilitatea tuturor sau majorităţii partidelor importante să deţină puterea executivă
(„power-sharing”). Crearea unui echilibru între puterea executivă şi cea legislativă este
cea de-a doua cale care permite unui sistem să funcţioneze pe bază de consens (de
exemplu, legislativul, pe perioada cât executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de
neîncredere guvernului). Existenţa unui sistem multipartidist în cadrul căruia nici un
partid politic să nu se aproprie de deţinerea unei majorităţi, este o condiţie care participă
în mod pozitiv la funcţionarea acestui tip de guvernare, deoarece este esenţial să se
formeze coaliţii bazate pe compromis şi negocieri pentru a putea guverna. Principiul
reprezentării proporţionale este esenţial pentru emergenţa unui sistem multipartidist,
deoarece asigură locurile în Parlament tuturor partidelor în funcţie de interesele pe care le
reprezintă la nivelul populaţiei. Pentru o democraţie consociaţională funcţională este
necesar să existe un corporatism al grupurilor de interese, care se împarte în corporatism
9
Vernon BOGDANOR (ed.), „The Blackwell Encyclopaedia of Political Science”, Editura Blackwell
Publishers, Oxford, 1992, p.138
10
Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi,
2006, pp. 51-57

5
social în care predomină sindicatele şi corporatism liberal în care asociaţiile patronale
sunt forţa cea mai puternică. De asemenea, existenţa unei guvernări federale şi
descentralizate asigură autonomia şi independenţa grupurilor din care este formată
societatea, dar garantează, în acelaşi timp, coeziunea şi coerenţa acestor grupuri în cadrul
statului federal. Organizarea puterii legislative conform unui bicameralism puternic oferă
posibilitatea unei mai bune reprezentări a minorităţilor, dar pentru ca această construcţie
parlamentară să fie şi eficientă trebuie să îndeplinească două condiţii: modalitatea de
alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru camera superioară şi cea
inferioară, iar prima să deţină puteri reale şi aproximativ egale cu cea de-a doua.
Rigiditatea constituţională este o altă cale prin care se poate asigura funcţionalitatea
guvernării consensualiste; modificarea principiilor constituţionale poate fi înfăptuită doar
cu majorităţi speciale. În completare, controlul constituţional, practicat în general de un
Tribunal Federal, asigură un plus de siguranţă şi stabilitate statului de drept. Nu în ultimul
rând, existenţa unei Bănci centrale independente la nivelul statului federal, constituie o
condiţie care oferă o garanţie în plus stabilităţii unui regim bazat pe consens şi
colaborare.
Referitor la acest model elaborat de Lijphart, Giovanni Sartori afirmă că modelul
democraţiei consensualiste este o contribuţie importantă în literatura de specialitate, fiind
de acord cu argumentul că în cadrul societăţilor divizate, eterogene şi polarizate nu se
poate guverna pe principiul majorităţii şi că trebuie să se aleagă democraţia
consociaţională11. El nu aderă, însă, şi la afirmaţia acestuia, că acest mod de guvernare ar
trebui să fie un model demn de adoptat de către toate societăţile, deoarece acest tip de
democraţie este „un sistem de contrapresiuni ţinute laolaltă de elite solidare care
intenţionat încearcă să neutralizeze elanurile centrifuge ale societăţilor lor”12.
Robert Dahl nu consideră că democraţia consensualistă poate fi ridicată la rangul
de model ideal de urmat sau de teorie general aplicabilă, ci vede această democraţie ca o
reţetă de a menţine stabilitatea în societăţile puternic divizate13 de grupuri etnice şi

11
Giovanni SARTORI, „Teoria democraţiei reinterpretată”, traducere de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 222
12
Giovanni SARTORI, „Ingineria constituţională comparată”, traducere de Gabriela Tănăsescu, Editura
Institutul European, Iaşi, 2008, p. 113
13
Frank CUNNINGHAM, „Theories of Democracy: a critical introduction”, Editura Routledge, Londra,
2002, pp. 82-84

6
culturale, unde liderii politici ale tuturor segmentelor existente cooperează în cadrul unei
mari coaliţii pentru a guverna statul.

STUDIU DE CAZ: ELVEŢIA


Confederaţia elveţiană a fost fondată în anul 1291 şi şi-a câştigat independenţa în
1499. Constituţia din 1848 a introdus guvernarea federală, Elveţia devenind o naţiune
compusă din mai multe grupuri etnice care au o varietate de limbi şi religii. În lume
există 23 de state federale, iar Elveţia este a doua ca vechime, după Statele Unite ale
Americii, fiind organizată pe trei nivele politice: comune, cantoane şi confederaţie (2715
de comune şi 26 de cantoane)14. Formele directe de guvernare de către popor ţin de
tradiţia istorică a acestui stat, cu rădăcini adânci în practica triburilor germanice, în care
deciziile importante erau luate de războinici sau de înţelepţi. Cantoanele practicau fie o
formă a democraţiei directe, în care poporul hotăra în numele său, fie optau pentru un
model al unei republici aristocratice.

MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE DIRECTĂ


Modelul elveţian de democraţie directă este un caz special, dar care poate
reprezenta o sursă de inspiraţie şi de învăţătură. În contextul internaţional, democraţia
directă este, cu siguranţă, cea mai evidentă particularitate a sistemului politic elveţian,
chiar dacă şi în alte state există instituţii bazate pe democraţie directă, în nici un alt stat
cetăţenii nu sunt chemaţi la vot atât de des.
Din punct de vedere practic, Elveţia este o democraţie semi-directă, deoarece
vocea poporului nu se face auzită în mod direct cu privire la toate problemele publice, dar
consultarea are loc pentru cele care prezintă o importanţă deosebită. Concret, această
democraţia semi-directă presupune votul care se organizează periodic în comunităţi,
cantoane şi la nivel naţional. În principal, democraţia directă are cinci funcţii centrale15,
care se pot suprapune pe alocuri:
• Integrare – Democraţia elveţiană nu este o invenţie întâmplătoare, nu a apărut din
neant, ci s-a construit în urma unui proces social şi multiplu de învăţare care a

14
Ioan ALEXANDRU, Ivan V. IVANOFF, Claudia GILIA, „Sisteme politico-administrative europene”,
Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, pp. 160-161
15
Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, pp. 7-9

7
durat decenii şi chiar secole. După ce a fost înfiinţat, principala provocare a
statului federal a fost aceea de a crea o coeziune în societatea elveţiană, care era
divizată politic şi social. Drepturile populare caracteristice democraţiei directe au
permis integrarea grupurilor minoritare în sistemul politic şi social, oferindu-le
posibilitatea de a-şi exprima interesele.
• Legitimare – Referitor la democraţia semi-directă, legitimarea se manifestă prin
existenţa unui dialog permanent între guvern şi populaţie cu scopul de a exprima
cât mai bine interesele acesteia.
• Inovare – Unii critici consideră că democraţia directă împiedică inovarea, acest
lucru fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul referendumului, despre care s-a
afirmat că acţionează ca o „frână” în cadrul sistemului politic elveţian. Este însă,
greşit să se afirme că Guvernul şi Parlamentul ar fi întotdeauna mai deschişi spre
reformă decât populaţia. Pe de altă parte, iniţiativa poate fi considerată o pedală
de accelaraţie, deoarece prin intermediul acesteia se introduc, des, idei noi în
dezbaterile politice, acesta fiind un lucru pozitiv, deoarece democraţia se bazează
pe dialog şi diversitate a opiniilor.
• Politizare – Democraţia directă are o contribuţie esenţială la animarea societăţii
civile şi a vieţii politice. Poporul elveţian nu este chemat la vot doar o dată la
patru ani, ci de mai multe ori pe an şi de aceea dezbaterea publică pe teme politice
este de cele mai multe ori mult mai cuprinzătoare şi mai amplă decât în alte
societăţi democratice.
• Control – O altă funcţie importantă este delimitarea puterii politicienilor.
Democraţia directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa
elitei politice, iar în lipsa acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la
voinţa poporului pentru a crea beneficii şi avantaje pentru ei înşişi.
Constituţia elveţiană, intrată în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000, prevede trei
instrumente principale prin intermediul cărora populaţia poate participa direct la viaţa
publică şi politică a statului federal.
Referendumul obligatoriu16 se organizează în cazul în care se doreşte revizuirea
Constituţiei Federale, în situaţia în care trebuie să se decidă intrarea statului în organizaţii
16
Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 43,
http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html

8
sau comunităţi internaţionale. Acestea trebuie supuse votului populaţiei şi este necesar să
se obţină majoritatea voturilor cetăţenilor şi cantoanelor pentru a fi validate. De exemplu,
în anul 1999 cantoanele şi populaţia au aprobat o nouă constituţie federală, dar în 1992 au
respins propunerea Guvernului ca Elveţia să devină membră a Pieţei Unice.
Referendumul opţional17 se poate aplica în cazul tuturor legilor obişnuite, dacă în
termen de trei luni 50 000 de cetăţeni solicită organizarea unui referendum pentru votarea
unei legi. Astfel, populaţia a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate bilaterale cu UE,
dar a respins propunerea de privatizare şi liberalizare a industriei producătoare de energie
electrică.
Un alt instrument de participare directă îl constituie iniţiativa populară18. Un
număr de 100.000 de cetăţeni pot semna o propunere de revizuire totală a Constituţiei
federale. Consiliul Federal (guvernul) şi Parlamentul pot propune aprobarea sau
respingerea acestui tip de iniţiativă. În cazul în care resping propunerea, pot iniţia un
contraproiect, dar nu li se permite să modifice formularea iniţiativei populare. Iniţiativa
trebuie să obţină majoritatea voturilor populaţiei şi cantoanelor pentru a fi validată. De
exemplu, în 2002, printr-o iniţiativă populară s-a solicitat aderarea Elveţiei la ONU, care
a fost susţinută şi de către Guvern şi Parlament, precum şi de votul popular.
Conform tabelului19 din anexa 1, referendumul obligatoriu este cel mai folosit.
Articolul al treilea din Constituţie stipulează faptul că toate noile îndatoriri şi obligaţii ale
Guvernului şi Parlamentului trebuie aprobate de către cantoane şi de populaţie. Astfel,
cursul evoluţiei constituţionale în Elveţia a fost şi este în continuare supus controlului
democraţiei directe. Mai mult de un sfert dintre proiectele parlamentare de modificare a
Constituţiei au fost respinse, ceea ce demonstrează că politicele constituţionale sunt
adesea foarte disputate. Se poate afirma că referendumul acţionează ca un sistem de
frânare: cetăţenii resping proiectele care, din punctul lor de vedere, sunt prea inovatoare.
Analizând tabelul, se mai poate constata, că referendumul opţional împotriva legilor e
mai puţin frecvent, motivul fiind acela că atunci când se elaborează proiecte de legi,
Parlamentul nu poate avea niciodată certitudinea că un anumit grup nu va solicita
referendumul. De aceea, Parlamentul şi Guvernul încearcă să reducă la minim riscul

17
Ibidem
18
Ibidem, p. 42
19
Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 16

9
declanşării unui referendum, ajungând la un compromis între toate grupările politice
importante. După cum se poate observa, această abordare are succes, deoarece numai
pentru 7% din toate proiectele de lege propuse din 1874 până în 2007 s-au organizat
referendumuri. Deci, se poate afirma că în majoritatea cazurilor, toate grupurile de la
nivelul societăţii elveţiene sunt satisfăcute de compromisurile făcute de putere. Iniţiativa
populară este folosită de acele grupuri care nu reuşesc să îşi impună punctul de vedere în
arena parlamentară. Aşa cum reiese din anexa 1, doar una din zece iniţiative populare
obţine aprobarea populaţiei.
Cantoanele20 sunt de fapt statele care până în 1848 erau independente, dar care s-
au unit pentru a forma Confederaţia elveţiană. Conform Constituţiei Federale, toate
cantoanele au drepturi egale, şi în comparaţie cu alte state federale, ele au un înalt grad de
independenţă. Sănătate, educaţie, cultură, finanţe, justiţie, servicii sociale, securitate,
construcţii sunt domenii în care cantoanele se bucură de o mare putere de decizie. Fiecare
canton are Constituţia sa, Parlament propriu, guvern şi curţi de justiţie. Democraţia
directă în forma sa originală funcţionează doar în Appenzell Innerhoden şi în Glarus. În
restul cantoanelor, populaţia votează la cutia cu voturi. Guvernele sunt alese în mod
direct, pe o perioadă de patru ani, de către populaţie şi de aceea au o importanţă majoră în
politica cantonală.
Comunele21 sunt cele mai mici unităţi politice din Elveţia, existând în prezent
2715 de comune, dar numărul lor este în scădere, deoarece există tendinţa ca acestea să
fuzioneze cu scopul de a-şi îndeplini sarcinile mai eficient. O cincime dintre comune au
propriul Parlament, mai ales comunele care sunt oraşe, iar patru cincimi dintre acestea,
încă practică luarea deciziilor prin democraţie directă prin intermediul adunărilor
comunale, la care pot participa toţi cetăţenii cu drept de vot. Deci, cetăţenii nu sunt
reprezentaţi, ci iau decizii singuri şi aleg Parlamentul comunal. Autonomia comunelor
este determinată de cantoanele din care fac parte, şi de aceea aceasta poate varia. Ele au
personalitate juridică proprie şi deţin puteri în diferite domenii, precum: administrarea
bugetului, decizii în cadrul politicilor publice, structurarea organizării lor interne potrivit

20
Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal:
http://www.ch.ch/behoerden/00215/00330/index.html?lang=en
21
Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal:
http://www.ch.ch/ebuku/demokratie/00001/index.html?lang=en

10
propriilor criterii, responsabilităţi în domeniul şcolilor, serviciilor sociale, planificării
locale, taxelor, utilităţilor publice.
Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sartori) priveşte democraţia directă
ca pe un obiectiv imposibil de realizat, dar şi nepractic. În viziunea lor, cetăţeanul mediu
are cel mult capacitatea de a aprecia calităţile politicienilor nu şi de a lua decizii politice,
dar elveţienii au realizat un tip de democraţie care în orice altă parte a lumii este
considerată utopică. Conform unor studii22 efectuate, populaţia elveţiană are mai multă
încredere în Parlament, Guvern şi în puterea judecătorească decât cetăţenii din
majoritatea celorlalte state europene. De asemenea, sunt mai înclinaţi să creadă că votul
lor poate contribui la schimbarea politicilor, dar nu sunt mai dispuşi să participe la vot
decât alţi europeni, fapt dovedit de o rată relativ redusă de participare la scrutin
(aproximativ 45%)23.
Democraţia elveţiană semi-directă prezintă o serie de avantaje pentru viaţa
politică, dar şi anumite riscuri24 demne de menţionat. Experienţa a demonstrat, prin
exemplul Elveţiei, că democraţia directă şi stabilitatea politică pot fi realizate
concomitent, dar aceasta depinde de existenţa unor partide şi elite politice rezonabile,
care să dorească construirea acestei durabilităţi. De asemenea, s-a dovedit că populaţia
este aptă de a face alegeri politice directe întemeiate şi raţionale, dar pot exista decalaje
profunde între opiniile exprimate de cetăţeni. Această formă de guvernare conferă o mai
mare legitimitate sistemului politic, dar, în acelaşi timp alegerile reprezentaţilor
populaţiei devin mai puţin decisive sau importante. Trebuie menţionat că acest sistem
reface legătura dintre elitele politice şi preferinţele, interesele oamenilor, dar cu toate că
şi-a dovedit eficienţa în cadrul afacerilor interne ale statului, poate fi destul de riscantă în
politica externă a unei ţări.
Experienţa îndelungată a Elveţiei oferă multe date despre mecanismele
democraţiei directe şi despre comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guvernare nu
se poate exporta, ea trebuie dezvoltată pe baza moştenirii specifice a culturii politice din
fiecare stat. Sistemul elveţian demonstrează că participarea politică intensă este posibilă
şi poate juca un rol important, iar pe de altă parte, că o proporţie substanţială a populaţiei

22
Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 24
23
Ibidem, p. 36
24
Ibidem, pp. 27-28

11
este dispusă să discute şi să-şi exprime preferinţele, chiar privind probleme politice
complexe. Elveţia este singura ţară care le permite cetăţenilor să participe la luarea
deciziilor la toate nivelurile administraţiei, de la cea locală la cea naţională. Chiar dacă
există dezavantaje ale democraţiei directe, Elveţia nu a experimentat anarhia sau revoluţia
politică, ceea ce dovedeşte că democraţia directă şi complexitatea societăţii moderne nu
se exclud25.

MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ


Cel mai important factor din spatele succesului Elveţiei poate fi faptul că nu a
avut niciodată posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o
limbă. Neavând nici o altă posibilitate, decât aceea de convieţuire a tuturor minorităţilor,
aceasta a adoptat modelul democraţiei consensualiste bazate pe compromis şi negociere.
Federalismul este un mecanism instituţional important în democraţia elveţiană deoarece
protejează minorităţile şi face faţă cu succes diviziunii culturale. Referendumurile sunt
principalul motiv pentru care Elveţia, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democraţie a
consensului26. În locul unui model concurenţial, cu alternanţa sa de guverne majoritare,
Elveţia are un guvern format din toate partidele politice, a cărui componenţă nu se
schimb. Acest tip de guvernare facilitează ajungerea constantă la un compromis cu
minorităţile lingvistice şi culturale din cadrul societăţii.
Democraţia consensualistă semi-directă plasează controlul final al subiectelor de
mare importanţă de pe agenda politică în mâna cetăţenilor. Legitimarea instituţiilor
provine de la deciziile luate de populaţie. Modelul consensualist elveţian are următoarele
caracteristici27:
• Împărţirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliţii mari
• Separarea puterii formale şi informale
• Existenţa unui bicameralism echilibrat şi a unei reprezentări a minorităţilor
• Un sistem multipartidist
• Un federalism teritorial şi non-teritorial, dar existenţa şi a unei descentralizări
25
Wolf LINDER, „Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies”, Editura
MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 130
26
Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 20
27
Wolf LINDER, „Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies”, Editura
MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 167

12
• O Constituţie scrisă şi un drept de veto al minorităţilor
Consiliul Federal elveţian funcţionează pe baza împărţirii puterii executive (principiul
power-sharing), formând o coaliţie pentru a guverna statul. Este alcătuit din şapte membri
(Eveline Widmer-Schlumpf, Moritz Leuenberger, Micheline Calmy-Rey, Pascal
Couchepin, Samuel Schmid, Doris Leuthard, Hans-Rudolf Merz28) care reprezintă cele
trei mari partide (Partidul Creştin Democrat, Partidul Socialist Democrat, Partidul
Radical Democrat) şi Partidul Popular Elveţian, care împart poziţiile executive conform
„formulei 2-2-2-1, stabilită în 1959”29.
Elveţia are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul
de partid majoritar. Peisajul politic este atât de neschimbat ca formaţiunile ei geografice,
atât de divers ca şi culturile şi oamenii din acest stat. O multitudine de clivaje între clase,
religii, limbi a determinat un sistem multipartidist luxuriant care reprezintă legătura dintre
societate şi autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o opoziţie
puternică, ci mai degrabă de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, şi
este caracterizat de o fragmentare foarte mare ceea ce determină existenţa unor „forţe
centripetale puternice care dau naştere la consens şi negociere; aceste forţe condamnă
adversarii politici să convieţuiască împreună”30. Remarcabila stabilitate a cabinetelor
elveţiene se datorează respectării regulilor, formale şi informale, cu privire la
funcţionarea coaliţiilor. Partidele politice joacă un rol foarte important: ele formulează
alternative la politici publice, informează şi educă publicul, luptă ca politicile propuse de
accestea să fie adoptate în Parlament. Sistemul multipartidist elveţian are câteva trăsături
definitorii31:
• Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituţiei,
Parlamentul neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituţional pe perioada
cât a fost ales, adică pe 4 ani.
• Colegialitatea guvernului de coaliţie se manifestă prin faptul că, în eventualitatea
respingerii unui act guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul
28
Site-ul oficial al Administraţiei Federale elveţiene:
http://www.admin.ch/br/dokumentation/mitglieder/departementsvorsteher/index.html?lang=en
29
Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi,
2006, p. 52
30
Hans DAALDER, (ed.), „Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The Netherlands and
Belgium”, Editura Frances Pinter, Londra, 1987, p. 114
31
Ibidem, pp. 125-126

13
cabinet trebuie să îşi asume (colegial) responsabilitatea pentru înfrângerea
suferită. De aceea, din cauza faptului că nici un ministru nu îşi pune în joc
responsabilitatea sau reputaţia sa în propunerile legislative, nu au existat niciodată
căderi ale guvernelor în timpul mandatului parlamentar. Pe de altă parte,
colegialitatea ministerială, mai implică, ideea că toţi cei şapte miniştri federali
sunt egali, deci funcţia de prim-ministru nu există, iar preşedenţia Confederaţiei
este deţinută prin rotaţie, în fiecare an, de unul dintre membri.
• Regula proporţionalităţii în alegeri şi ajustarea mutuală în procesul legislativ de
luare al deciziilor favorizează ideea „no single winner takes all, everybody wins
something” (datorită acestui principiu, guvernul elveţian, căruia nu îi este teamă
că nu va mai fi reales, nu îşi ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil, a
unor programe de politici).
Până în prezent, acest sistem multipartidist a îndeplinit nevoile şi interesele
cetăţenilor, iar astfel satisfacţia publică faţă de performanţele guvernului este foarte
ridicată32, ceea ce dovedeşte pliabilitatea sistemului în condiţiile unei societăţi plurale, aşa
cum este Elveţia. Atât timp cât populaţia va rămâne mulţumită de rezultatele acestui mod
de funcţionare, nu vor exista motive pentru ca acesta să trebuiască să fie regândit,
reînnoit.
O altă caracteristică a democraţiei consensualiste elveţiene este bicameralismul
puternic. La nivel federal, Parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul
Statelor33, ambele camere având o importanţă egală şi aceleaşi drepturi procedurale. Orice
act parlamentar necesită acordul celor două camere. Consiliul Naţional este alcătuit din
200 de membri care reprezintă poporul elveţian. Cantoanele sunt reprezentate
proporţional cu numărul locuitorilor acestora, fiecare având cel puţin un membru.
Consiliul statelor este compus din 46 de reprezentanţi ai cantoanelor. Fiecare unitate
cantonală are 2 reprezentanţi, cu excepţia cantoanelor mai mici, precum: Obwalden,
Nidwalden, etc. care au doar câte un reprezentant.
De asemenea, după cum am menţionat anterior, Elveţia este structurată pe trei
nivele politice: comune, cantoane, confederaţie, element definitoriu pentru un sistem
32
Kurt Richard LUTHER, Kris DESCHOUWER, (ed.), „Party Elites in Divided Societies: Political Parties
in Consociational Democracy”, Editura Routledge, Londra, 1999, p. 158
33
Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: http://www.parlament.ch/e/ra-
raete/nratsrat/pages/index.aspx

14
federal de guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care se
manifestă atât la nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-
administrative se caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă de
statul federal, având putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce le
oferă posibilitatea de auto-guvernare, conform criteriilor proprii.
Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditatea
constituţională, care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fi
moficată numai cu îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendării
Constituţiei trebuie să se organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numai
a majorităţii populaţiei elveţiene, dar şi a cantoanelor34. Această ultimă condiţie,
aprobarea şi de către majoritatea cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor
mici din Elveţia, care constituie mai puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceea
ce priveşte o eventuală modificare constituţională. Aceasta demonstreaza, încă o dată, că
funcţionarea sistemului de guvernământ elveţian, se bazează pe consensul tuturor
grupurilor care alcătuiesc statul federal.
În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă în
condiţiile în care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţa
unei societăţi profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest
model de guvernare evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilor
şi a compromisului, elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţile
culturale. Experienţa Elveţiei a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică a
conflictelor culturale necesită un respect mutual între grupurile culturale şi dezvoltarea
unor valori comune interculturale. De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care
necesită timp pentru a se definitiva şi pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristici
evită declanşarea unor conflicte în cadrul societăţii plurale elveţiene. Într-adevăr,
compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar aceasta nu reprezintă neapărat un
dezavantaj, mai ales în cadrul unor state fragmentate etnic şi cultural. Regula
reprezentării proporţionale, pe lângă faptul că asigură funcţionalitatea sistemului
multipartidist, are şi o valoare simbolică care determină respectul reciprooc al grupurilor
din interiorul societăţii. Deşi unele elemente ale acestui model de democraţie, pot fi
34
Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 44 :
http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html

15
considerate de unii critici, ca fiind mult prea rigide sau stabile, acestea pot face faţă
presiunii de a schimba regulile de funcţionare şi organizare a statului în situaţii de
conflict. Pe de altă parte, federalismul ca mecanism în cadrul democraţiei consensualiste,
oferă autonomie pentru diferitele segmente ale societăţii. Analizând trecutul Elveţiei,
modul special al acesteia de guvernare, se poate afirma, cu siguranţă, că democraţia
consensualistă este singura posibilitate pentru un stat divizat şi multicultural să existe în
condiţii de stabilitate şi să se asigure condiţiile necesare pentru dezvoltarea acestuia.

ANEXA 1

UTILIZAREA INSTRUMENTELOR DEMOCRAŢIEI DIRECTE ÎN ELVEŢIA


1874-2007

Instrumentele Total VOTĂRI APROBATE RESPINSE


democraţiei directe DA NU
Referendumuri 206 154 52
obligatorii
Referendumuri 161 88 73
opţionale
Iniţiative populare 162 15 147
Sursă: Biroul Federal de Statistică, Cancelaria Federală

16
BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDRU, Ioan, IVANOFF, Ivan V., GILIA, Claudia, Sisteme politico-


administrative europene, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007
2. ARISTOTEL, Politica, III, Editura Antet, Bucureşti, 1996
3. BOGDANOR, Vernon (ed.), The Blackwell Encyclopaedia of Political Science,
Editura Blackwell Publishers, Oxford, 1992
4. CUNNINGHAM, Frank, Theories of Democracy: a critical introduction, Editura
Routledge, Londra, 2002
5. DAALDER, Hans (ed.), Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The
Netherlands and Belgium, Editura Frances Pinter, Londra, 1987
6. DAHL, Robert A., Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Editura
Institutul European, Iaşi, 2003
7. LANE, Erik, Democracy: a comparative approach, Editura Routledge, Londra,
2003
8. LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei, traducere de Cătălin Constantinescu,
Editura Polirom, Iaşi, 2006
9. LINDER, Wolf, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy,
Bucureşti, 2008
10. LINDER, Wolf, Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural
Societies, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994
11. LUTHER, Kurt Richard, DESCHOUWER, Kris (ed.), Party Elites in Divided
Societies: Political Parties in Consociational Democracy, Editura Routledge,
Londra, 1999
12. SARTORI, Giovanni, Ingineria constituţională comparată, traducere de Gabriela
Tănăsescu, Editura Institutul European, Iaşi, 2008
13. SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
14. Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene de pe site-ul oficial al
Administraţiei Federale elveţiene: www.admin.ch

17
15. Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal:
www.ch.ch
Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: www.parlament.ch

18

You might also like