În curând, o nouă apariţie în colecţia AVENTURĂ SPIONAJ ANTICIPAŢIE

OCTOMBRIE II
de André Soussan
O ficţiune politică, plasându-şi punctul culminant al acţiunii într-un ipotetic octombrie 1994, care dobândeşte o stringentă actualitate o dată cu desfăşurarea recentei tentative de lovitură de stat eşuate de la Moscova. Publicat de Editions Robert Laffont în mai 1990, Octombrie II este un roman în care scenele de suspans se succed într-un ritm infernal, până la ultimul rând, un roman în care imaginaţia autorului porneşte de la datele realităţii atât de contradictorii şi de zbuciumate a zilelor noastre pentru a construi o posibilă imagine a viitorului.
Eroina cărţii se numeşte Dahlia sau mai degrabă Eva. De fapt, de la operaţia estetică pe care a suportat-o, pentru a i se da o nouă identitate, tânăra agentă racolată de Mossad şi pregătită acum de C.I.A. nu mai ştie nici ea prea bine ce a devenit: spioană, ziaristă, prezicătoare, strateg politic infailibil, autoare şi inspiratoare a unor sângeroase atentate sau o femeie îndrăgostită? Misiunea ei este cât se poate de dificilă: infiltrată în calitate de corespondent de presă în cercurile înalte din capitala U.R.S.S. trebuie să -l cucerească şi să-l manipuleze pe generalul cu cea mai mare popularitate din Armata Roşie, Piotr Karstov, în vederea înlăturării de la putere a Preşedintelui Mihail Gorşkov şi a instaurării unei dictaturi militare care să învingă definitiv comunismul. O misiune care s-ar fi putut realiza fără nici un fel de riscuri, dacă reputatul inspector Boris Pliuci, un fel de Maigret moscovit, nu ar fi prins un fir al acestei afaceri... Vânător şi vânat, urmărit el însuşi de C.I.A. şi K.G.B., inspectorul îşi duce ancheta până la capăt, pe cont propriu, cu arma sa preferată: psihologia. Confruntarea de la distanţă dintre Eva şi Boris se derulează fără nici un moment de răgaz, pe fundalul tulburărilor sociale şi politice aduse în U.R.S.S. şi în lume de gl as no s t şi pe re s tro ic a. Pliuci va descoperi în cele din urmă adevărul, prea târziu pentru a mai putea împiedica lovitura de stat militară, dar tocmai la timp pentru a salva viaţa Evei.

PAPILLON

Apărută în 1969 la Editura Robert Laffont, cartea care l-a tăcut celebru pe Henri Charrière, PAPILLON, a văzut nu peste mult timp lumina tiparului şi în limba română, fiind publicată în 1972 de Editura Meridiane în colecţia „Delfin”, aflată pe atunci la începuturile sale. După aproape douăzeci de ani, noua ediţie românească, ce deschide o colecţie care credem că se va bucura la rândul ei de succes, readuce în atenţia cititorilor atât textul tradus în 1972 de Marcel Aderca, cât şi prefaţa semnată de Modest Morariu. Întrucât în ediţia din 1972 au trebuit să fie „tăiate” unele cuvinte, fraze sau chiar episoade considerate pe atunci naturaliste sau licenţioase de organele de cenzură, am considerat că se impune revederea atentă a întregului text, cât şi introducerea tuturor fragmentelor eliminate, sarcină pe care şi-a asumat-o, cu profesionalitatea-i recunoscută Pavel Popescu.

HENRI CHARRIÈRE

PAPILLON
Ediţie integrală Traducere de MARCEL ADERCA, revăzută şi completată de PAVEL POPESCU

Prefaţă de MODEST MORARIU

EDITURA Bucureşti, 1991

ARTEMIS

Coperta seriei: MIHAIL BOITOR Redactor: MANUELA CORAVU Tehnoredactor: GHEORGHE ALEXANDRESCU

Henri Charrière PAPILLON ©Editions Robert Laffont S.A., Paris 1969

Toate drepturile asupra prezentei ediţii în limba româna sunt rezervate Editurii Artemis ISBN 973-566-0008

CUPRINS
Caietul întâi ........................................................................ 20 Calea putreziciunii ........................................................... 20 Curtea cu juri ............................................................... 20 La Conciergerie ............................................................ 26 Închisoarea centrală din Caen ..................................... 45 Caietul al doilea .................................................................. 58 În drum spre ocnă ........................................................... 58 Saint-Martin-de-Ré ....................................................... 58 Plecarea spre ocnă ....................................................... 77 Saint-Laurent-du-Maroni .............................................. 84 Caietul al treilea .................................................................. 97 Prima evadare ................................................................. 97 Evadarea din spital ..................................................... 97 Insula Porumbeilor ..................................................... 111 Plecarea cea mare ...................................................... 131 Trinidad ..................................................................... 143 Caietul al patrulea ............................................................ 155 Prima evadare ............................................................... 155 Trinidad ..................................................................... 155 O nouă plecare ........................................................... 167 Curaçao ..................................................................... 174 Închisoarea din Rio Hacha ......................................... 188 Evadare din RIo Hacha .............................................. 196 Indienii....................................................................... 204
1

Caietul al cincilea .............................................................. 245 Întoarcerea la civilizaţie ................................................. 245 Închisoarea din Santa Marta ..................................... 245 Evadarea de la Santa Marta ...................................... 267 Evadări de la Baranquilla .......................................... 285 Înapoierea la ocnă ..................................................... 310 Un arab mâncat de furnici ......................................... 318 Fuga canibalilor ......................................................... 324 Sentinţa ..................................................................... 330 Caietul al şaselea ............................................................. 335 Insulele Salvării ............................................................. 335 Sosirea pe insule........................................................ 335 Recluziunea ............................................................... 346 Viaţa pe Insula Royale ............................................... 380 Caietul al şaptelea ............................................................ 422 Insulele Salvării ............................................................. 422 O plută într-un mormânt ............................................ 422 A doua recluziune ...................................................... 458 Caietul al optulea .............................................................. 478 Înapoi pe Insula Royale ................................................. 478 Bivolii ......................................................................... 478 Răscoala la Saint-Joseph ........................................... 488 Caietul al nouălea ............................................................. 525 Saint-Joseph.................................................................. 525 Moartea lui Carbonieri ............................................... 525 O evadare de la nebuni.............................................. 539 Caietul al zecelea .............................................................. 565
2

Insula Diavolului ........................................................... 565 Banca lui Dreyfus ...................................................... 565 Evadarea din Insula Diavolului.................................. 582 În junglă .................................................................... 601 Cuic-Cuic.................................................................... 618 Caietul al unsprezecelea ................................................... 639 Adio, ocnă ..................................................................... 639 Evadarea ................................................................... 639 Caietul al doisprezecelea .................................................. 647 Georgetown ................................................................... 647 Viaţa la Georgetown .................................................. 647 Familia mea hindusă ................................................. 668 Restaurant şi fluturi ................................................... 675 „Cabana de bambus” ................................................ 684 Evadarea de la georgetown ....................................... 692 Caietul al treisprezecelea .................................................. 704 Venezuela ...................................................................... 705 Pescarii din Irapa ....................................................... 705 Ocna de la El Dorado ................................................. 711 Libertatea .................................................................. 733

3

PAPILLON sau voinţa de libertate

Ce anume a determinat succesul fulgerător şi atât de spectaculos al lui Papillon? Reclama? Bineînţeles, şi reclama, căci în acest secol bombardat de fulgerele multicolore ale neonului publicitar suntem mai aserviţi reclamei decât îi place amorului nostru propriu să recunoască, mai ales în societăţile ce se intitulează vanitos „de consum”, unde docilitatea publicului la condiţionare atinge proporţii neverosimile. Un panou hidos lăudând cutare produs inutil şi aşezat în cel mai fermecător peisaj nu indignează ci determină decizii în consumatorul virtual. P e planul literaturii, ca şi al artei, constatările pot fi şi mai triste, implicaţiile atingând zone mai profunde ale fiinţei. Best-sellers-uri, răsar, best-sellers-uri apun într-o succesiune vertiginoasă, lăsându-ne, adeseori, doar cu o remuşcare pentru prea marea noastră credulitate. O reţea de condiţionare bine pusă la punct poate transforma instantaneu un imbecil dintr-un gânditor profund, un escroc într-un tribun şi o demimondenă într-un idol, iar nesăbuitul care riscă să constate impostura înarmat doar cu bunul lui simţ riscă în acelaşi timp huiduielile tuturor subtiloizilor stipendiaţi sau pur şi simplu sărăcuţi cu duhul. Marea vocaţie a secolului nostru, observa Camus, e aservirea, şi nu greşea, din păcate. Evantaiul larg al aservirii începe cu arta care „se poartă” şi poate sfârşi, tragic, cu convingerile
4

pe care trebuie să le abordezi pentru a nu ajunge — cum nea demonstrat istoria ultimului război — în lagărul de concentrare, în camerele de gazare sau la balamuc. Bine lansat, Papillon a urmat aşadar traiectoria celor mai răsunătoare best-sellers-uri şi a fost acceptat cu un entuziasm, ce se cifrează în milioane de exemplare. În spiritul celor spuse mai sus, un astfel de succes poate trezi suspiciuni; le abandonezi însă chiar de la primele pagini ale cărţii. De astă dată reclama avea o acoperire, cartea lui Henri Charrière numărându-se printre cazurile de concordanţă fericită în ceea ce se pretinde a fi şi ceea ce este în realitate produsul mult lăudat. Publicul care a acceptat-o nu mai era victima unei mistificări şi desigur că mulţi cititori au descoperit în substanţa ei exemplul unui refuz transferabil şi pe planurile mai puţin spectaculoase ale existenţei lor cotidiene. Pentru că, în fond, asta şi ilustrează autobiografia fostului ocnaş: un refuz — refuzul de a accepta o condiţie nedreaptă, susţinut de voinţa îndârjită de a-l înfăptui. Pe acest plan, integrat în literatura genului, Papillon poate să revendice în ascendenţa sa livrescă eroi de mare popularitate ca Jean Valjean sau Contele de Monte Cristo. Într-un fel, el reactualizează una dintre ipostazele preferate ale eroului de tip romantic, aceea de victimă protestatară a injustiţiei. Cum firesc este ca orice succes să nască şi detractori, aceştia mi au lipsit nici în cazul lui Henri Charrière. Cu pedanterie suficientă şi mărturii discutabile, ei au infirmat teoretic exactitatea cutărui fapt relatat, trăgând concluzii tot atât de meschine ca şi mijloacele lor de investigaţie. Nu intenţionăm să facem inventarul insinuărilor sau al calomniilor, şi nici să aducem contraargumente. Mai mult
5

chiar, argumentul esenţial în favoarea cărţii l-am putea scoate tocmai presupunând — teoretic — „impostura” integrală. În felul acesta am face abstracţie de Charrière — fostul ocnaş care şi-a trăit povestirea, pentru a-l accepta cu elogii pe Charrière — scriitorul. Pentru că cineva capabil să inventeze o asemenea carte, să insufle atât adevăr omenesc şi atâta forţă morală celor relatate este, hotărât, un remarcabil scriitor. În definitiv, după ce Robinson Crusoe şia dobândit acreditarea universală ca erou literar, cine s-ar mai încumeta să-l judece pe Daniel Defoe pentru că ar fi relatat inexact cazul autentic al recalcitrantului Alexander Selkirk, marinarul abandonat pe o insulă pustie, care i-a servit drept model? * * * Înainte de a scrie cartea care l-a făcut celebru, Henri Charrière ducea o existenţă anonimă şi destul de strâmtorată în Venezuela, patria sa de adopţiune, unde reuşise, în sfârşit, să dobândească identitatea socială onorabilă la care aspirase cu atâta energie în anii detenţiunii. Niciodată nu visase că va deveni scriitor. Perspectiva nebănuită a acestei ultime şi senzaţionale aventuri i s-a deschis printr-o întâmplare: în, luna iulie 1967, trecând pe la librăria franceză din Caracas, descoperă L'Astragale, cartea celebră a unei foste puşcăriaşe, Albertine Sarrazin, ajunsă la un tiraj de 123.000 de exemplare. „Nu-i rău, exclamă viitorul scriitor, dacă fetişcana asta cu osul ei zdrobit, care s-a vânturat dintr-o închisoare într-alta, a vândut 123.000 de cărţi, atunci eu o să vând de trei ori pe atâta.” Primele două caiete le scrise dintr-un condei, de îndată ce termină să citească L'Astragale, apoi, la începutul lui
6

1968, după ce în prealabil cere câteva opinii, restul volumului, în numai două luni de zile. Cele treisprezece caiete cuprinzând întreaga povestire ajung la Paris în luna septembrie, şi sunt citite de Jean-Pierre Castelnau, acelaşi care împreună cu Jean-Jacques Pauvert o lansase şi pe Albertine Sarrazin. În scrisoarea ce însoţea manuscrisul, autorul cerea ca „cineva de meserie” să îl rescrie. Precauţiunea este inutilă căci textul nu mai necesita o transcriere „literară”. „Ca să spun aşa, ne încredinţează chiar Jean-Pierre Castelnau după ce se asigurase de autenticitatea celor relatate consultând cele mai autorizate surse, nici nu m-am atins de carte... Nu am făcut decât să restabilesc punctuaţia, să completez unele hispanisme prea obscure, să corectez câteva sensuri confuze şi câteva inversiuni datorate folosirii, la Caracas, a trei sau patru limbi învăţate oral.” O altă intervenţie, de principiu, constă în înlocuirea tuturor numelor proprii. Odată lansat, Papillon depăşeşte cu mult calculele de tiraj ale autorului. Numai în Franţa, cartea înregistrează peste un milion de exemplare, iar tirajul mondial este de şapte milioane. Atingând dimensiuni homerice, epopeea lui Papillon se întinde pe parcursul a treisprezece ani, din 1931 până în 1944, şi totalizează unsprezece evadări în condiţii dintre cele mai spectaculoase şi mii de kilometri străbătuţi pe uscat sau pe apă. În cursul primei sale evadări, de pildă, la patruzeci şi trei de zile de la sosirea sa la Saint-Laurent-duMaroni, parcurge 2.500 de kilometri pe ocean, ajun-gând, prin Trinidad, până în Columbia. Aici cunoaşte grozăvia carcerelor submarine, dar şi existenţa însorită printre neîmblânziţii indieni guajiro care îl adoptă, oferindu-i un azil paradiziac şi prietenia lor.
7

Nenumărate episoade senzaţionale, zeci de fizionomii morale se succed în desfăşurarea acestui film uluitor, pe care memoria autorului îl developează într -un ritm trepidant, cu o extraordinară precizie şi forţă de evocare. Povestitor înnăscut, Charrière păstrează scriind stilul direct al oralităţii, a cărui primă însuşire este spontaneitatea. Niciodată nu ai sentimentul penibil al literaturizării. Naraţia se desfăşoară firesc, fără artificii inutile, susţinută de însăţi substanţa ei. Povestitorul e atât de acaparat de această întoarcere în timpul său pierdut, cele retrăite, acum, la vârsta judecăţii mature, sunt atât de expresive în sine, încât n-are de ce să se lase ispitit de căutarea unor efecte literare a căror tehnică o şi ignoră de altfel. Nefiind scriitor „de meserie”, el este ca atare străin de orice influenţe şi am putea spune că se autoinventează ca scriitor. Reuşita lui se naşte tocmai din lipsa oricăror veleităţi, ceea ce îl apără de acel exces de tehnicitate formală căruia îi datorăm astăzi atâtea cărţi plicticoase, foarte la modă şi foarte comentate, care în modul cel mai subtil şi alambicat reuşesc să nu comunice absolut nimic. Intensitatea trăirilor evocate ca şi plăcerea evocării în sine sunt suficiente pentru a-l face să găsească intuitiv asemenea povestitorilor de odinioară, mijloacele cele mai adecvate. Ca şi aceştia, Charrière trăieşte cu atâta dăruire bucuria de a „spune”, încât scapă de obsesiile tehnice, fireşti în măsura în care arta implică obligatoriu o anume artificialitate, dar fatale din clipa când devin scop. Faptul că ignora „meseria” de scriitor e salvator în cazul său şi se răscumpără prin starea de graţie la care ajunge retrăinduse. Şi astfel, scriitorul, care s-a născut fără ca el însuşi s-o ştie, depăşeşte scopul strict comercial care îi dăduse primul impuls.
8

ajung să se răscumpere. „Un om nu-i pierdut niciodată. atunci când nu acceptă de pildă să-şi redobândească libertatea cu preţul asasinării unor victime nevinovate şi refuză să sprijine răscoala unor sceleraţi. comportarea. revelată tocmai de mediul în care se manifestă. o spune chiar eroul nostru răscumpărat. „Totul este posibil”. dar nu să se răzbune în chip josnic. mai mult sau mai puţin. de pildă. Societatea are dreptul să se apere. dacă i-am considera pe toţi aceşti scoşi în afara legii nişte nelegiuiţi irecuperabili. căci închisorile pot fi excelente şcoli profesionale ale delicvescenţei. este adevărat. şi în acest sens există o întreagă literatură.* * * Încercând să degajăm profilul lui Papillon ca erou al propriei sale povestiri. în primul rând de onestitatea structurală a personajului. Papillon nu încearcă să se reprezinte într-un autoportret îngăduitor de victimă înlăcrimată. în cadrul căreia am cita.” Această onestitate se dovedeşte în multe împrejurări dramatice. dar mulţi. reacţiile sunt de o instinctivitate primară. unde fiecare îşi hotărăşte. Lucid faţă de el însuşi. Amintirile din casa morţilor de Dostoievski. aceasta e pentru că. Într-o lume care se sinchiseşte prea puţin de codul eticii curente. trebuie s-o recunosc cinstit. Mulţi se pierd definitiv. Am greşi însă. suntem frapaţi de câteva trăsături de caracter esenţiale. şi dacă sentinţa nedreaptă îl revoltă. fondul caracterelor se manifestă fără scrupule. eram un candidat permanent pentru a fi trimis acolo într-o zi. în schimb. Orice ar fi 9 . aceasta nu îl face să se absolve total în faţa propriei sale judecăţi: „Dacă am putut fi aruncat pe acest drum al putreziciunii. adeseori de o cruzime lipsită de orice control.

. indiferent pe care voi fi repartizat. automatismul în reacţii. Fără pretenţii de subtilă teoretizare şi fără bibliografie. De o parte laşitatea.” Rădăcinile stărilor de fapt pe care le constată în captivitatea lui sunt mai adânci. În dialogul imaginar pe care îl poartă necontenit cu procurorul său. josnice pe care le poate îmbrăca justiţia. care au făptuit. Se întâmplă ca tocmai cel pus să supravegheze execuţia pedepsei să merite el însuşi un loc printre deţinuţi. există întotdeauna la un moment dat al vieţii sale o şansă de a se răscumpăra. dar în care suferinţa a reuşit să creeze calităţi incomparabile: milă. pornind de la experienţa sa de viaţă şi ghidat de un bun simţ nativ. Astfel. că un temnicer este o fiinţă normală. curaj. Nici un om demn de acest nume nu poate face parte din această tagmă. de cealaltă. faptul că ea privează deseori condamnatul de acea şansă de a-şi răscumpăra vinovăţia divei sancţiunii caracterul unei răzbunări. Fiecare se află de altă parte a unei bariere precis trasate. suferinţă. sacrificiu. eu cu cei din categoria mea. nu am să accept nici un compromis cu această rasă.putut făptui. Charrière discerne aceasta în contextul unei civilizaţii mecanice care ucide 10 .. a unei criminalităţi instinctive. delicte grave. mâine cum şi mai târziu. desigur. sadismul intuitiv. când voi ieşi pe insulă. revolta lui Papillon împrumută la rândul ei accentele unui adevărat rechizitoriu: „Îţi interzic să presupui. nobleţe. de a deveni un om bun şi folositor comunităţii. autoritatea pedantă şi fără suflet. căci felul în care îşi exercită autoritatea este un mod de refulare. bunătate.” Ceea ce îl revoltă în condiţia detenţiunii sunt aspectele degradante. Cu toată sinceritatea prefer să fiu ocnaş decât temnicer.

o viaţă zbuciumată. Treptat. pe care le ignora în nepăsarea primei tinereţi.. simţul echităţii.oriunde aş trăi. în scurtă vreme voi fi câştigat stima şi încrederea populaţiei şi a autorităţilor prin felul meu de a trăi care trebuie să fie şi va fi ireproşabil. nobleţea. trăind o experienţă morală dramatică. Nu-i vorba de o doctrină complicată ci de cele câteva principii elementare pe baza cărora se organizează şi rezistă orice comunitate: bunătatea. solidaritatea.. spiritul de sacrificiu. în sânul societăţii care.sufletul: „Prea mult progres mecanic.. mila. Aşa cum Robinson refăcuse pe insula sa pustie civilizaţia materială în care voia să se reintegreze... Toate acestea ucid sufletul. generozitatea. în lumea celor fără de lege Papillon reface. reuşesc să-şi salveze demnitatea şi să nu abandoneze comandamentele omeniei. Papillon se numără printre cei care. o societate care nu are decât un ideal: noi invenţii mecanice.” Suprema sa aspiraţie este o existenţă întemeiată. Degustarea descoperirilor ştiinţei aşa cum ai linge un şerbet aduce cu sine o lăcomie de confort şi mai desăvârşit şi o luptă constantă pentru a-l dobândi. Eu nu aparţin ocnei. eu nu sunt asimilat obiceiurilor codeţinuţilor mei. fie chiar şi cei mai intimi prieteni. Nu mai avem timp să ne ocupăm de ceilalţi şi cu atât mai puţin de nişte puşcăriaşi. l-a izgonit ca pe un irecuperabil: „. curajul. o existenţă tot mai uşoară şi mai bună.. Pentru că acelei lumi consideră că îi aparţine: „Prezenţa mea fizică nu are nimic de-a face cu prezenţa mea morală. prin actele sale. Şi această 11 . înţelegerea. civilizaţia morală a lumii care îl abandonase. Mai mult chiar.” În condiţiile captivităţii. exemplar”. nobleţea. condamnându-l pe viaţă. pe aceste valori. el ajunge să regăsească valorile morale esenţiale.

în împrejurările cele mai atroce.” Iată gândurile şi îndemnurile care revin ca un laitmotiv pe tot parcursul celor treisprezece ani de captivitate. Va trebui să fac orice pentru a-mi câştiga existenţa. Mâine voi fi un om ca ceilalţi. „Nu trăiesc decât pentru ca să evadez. „Niciodată sufletul meu. voi face imposibilul pentru a fi şi a rămâne cinstit... aceea de a trăi.. să mă abandonez disperării.”.”. dacă nar fi să pomenim decât evadarea rocambolescă de pe Insula Diavolului..” O voinţă de libertate neînduplecată îl susţine.aspiraţie devine legământ atunci când.»“.”.. de trei ori aceste cuvinte de speranţă: «Cât timp există viaţă există speranţă.. ale cărui aventuri le urmăreşti cucerit de simpatia pe 12 . Ai pierdut partida... Să repet asta ori de câte ori voi fi gata.. „Fatalitatea despre care îmi tot vorbiţi nu e acceptabilă decât atunci când eşti neputincios. în sfârşit. aşa cum se va vedea.. „Fii bărbat şi gândeşte că niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa. o evadare este o victorie.. „Chiar zdrobit... într-o oarecare măsură. nu ştiu să fac nimic. „Să trăiesc.. să trăiesc.. Un curaj puţin obişnuit întreţine această voinţă. procurorule: am scăpat definitiv de drumul putreziciunii. Singurul neajuns este că nu am muncit niciodată. dar absolut deloc. spiritul meu nu vor aparţine acestui drum degradant.”. de a trăi pentru a evada. îşi dobândeşte libertatea: „Da. un erou pozitiv.”. o voinţă ce reînarmează speranţa ori de câte ori ea şovăie. „Nu sunt un disperat. mai presus de orice. Nu va fi uşor.. dar voi izbuti. „Datoria mea de om faţă de mine însumi nu-i aceea de ami face dreptate. ci în primul rând. negreşit. să trăiesc. Toate aceste trăsături de caracter fac din Papillon un personaj atrăgător şi.”.

dar nimeni nu-l aude. Mersul lui prin viaţă are ceva din lungul drum prin pustiu. în întregul lui şir de peripeţii. Papillon are mai degrabă instinctul. în întregul lui şir de aventuri ce par uneori ireale şi inumane. Pentru Papillon libertatea este o libertate pur şi simplu. Dar ce fel de erou pozitiv? Fără limite? Într-un fel. el este în chip paradoxal. intuiţia libertăţii. Fiindcă Papillon nu se gândeşte la viitor decât în perspectiva lui imediată şi izolată. dar un cântec şoptit doar de buzele lui. în întreaga lui viaţă. dar numai atât. dar nimic mai mult. cântecul unui solist. odată câştigată. libertatea care. Papillon trece pe lângă viaţă. eroul îi cântă cântecul. Pentru el libertatea este una şi gratuită. prin însăşi conştiinţa lui într-un fel asociată. în sensul în care. adică libertatea. e ca un vis împlinit. E adevărat că în toată această luptă. Sincer cu el însuşi. libertatea lui dar nu şi a altora. ceva fortuit. E ceva în lupta lui din acel zbucium al unei păsări închise în colivie care se izbeşte cu încăpăţânare de gratiile ei până când reuşeşte să recâştige văzduhul. Un candidat permanent la libertate. fără nici un alt atribut. un candidat permanent la libertate din chiar clipa în care înfundă şi reînfundă ocna. 13 . în toată această încăpăţânare de a-i smulge vieţii adevăratul ei sens. decât conştiinţa ei. Dar cunoaşte el oare sensul acesta? Avatarurile şi elanurile lui au în ele ceva gratuit. înălţând un imn libertăţii. El păşeşte cu curaj mai departe. candidat permanent la ocnă după cum singur mărturiseşte. nimeni nu-l vede şi dacă nam citi paginile acestei cărţi nimeni n-ar participa la cântecul libertăţii lui. în tot acest zbucium.care o inspiră protagonistul şi povestitorul lor. Papillon se dovedeşte inegalabil.

care îi asigură rezistenţa dincolo de zarva efemeră a reclamei şi îi conferă o semnificaţie care îi dă dreptul la un loc aparte în literatura genului. Am meditat adeseori la acest erou al tuturor copilăriilor de mai bine de două secole şi am admirat forţa morală cu care refuză să abdice de la condiţia sa umană reconstruind pe o insulă 14 . din clipa în care o are. există în povestirea lui Papillon ceva mai mult decât simpla relatare a unor aventuri palpitante. Era o asociaţie spontană. fără a intra în contradicţie cu cele de mai sus. trăind în perspectiva unei libertăţi redobândite. măreţ doar în amănuntele lui. ne gândeam mereu la Robinson Crusoe. dar rupt în fond de ceea ce se cheamă marele concert al vieţii societăţii umane. ea are mai degrabă caracterul unui fapt divers. el riscă să rămână un izolat şi în libertate şi trebuie să presupunem că era un izolat şi înainte de a-şi fi pierdut libertatea. puţin sâcâitoare şi aparent obscură. singulară. el e de fapt un om fără perspective. Iată de ce. ceva mai solid. Nimic din marele freamăt al omenirii nu pătrunde în chip absolut până la el şi nimic sau aproape nimic din el nu se contopeşte cu marele freamăt al omenirii. Experienţa lui e deci unică. Izolat de societate ca ocnaş. el nu înţelege şi nici nu este capabil să facă ceva pentru ceilalţi. * * * Şi totuşi. Încercând să-l judecăm pe Papillon ca personaj pur literar şi să-l integrăm într-o anumită sferă problematică.Astfel experienţa lui este o experienţă strict individuală. pe care nu le poate contesta nimeni. Neştiind să facă nimic pentru el în afară de lupta neobosită pe care o hrăneşte speranţa deznădăjduită a unei libertăţi de care ştie că are dreptul să se bucure.

pentru alţii explicită în secolul nostru.. Cu alte cuvinte. citatul din prefaţa lui Defoe poate servi drept epigraf la cartea lui Charrière. Proiectat în această lumină. Uşor adaptat. Povestea unui om care luptă pentru libertatea lui şi o dobândeşte în ciuda tuturor temnicerilor se înscrie într-o aspiraţie 15 . succesul lui Papillon se explică mai limpede şi capătă o motivare. Faptul real imediat dobândeşte în felul acesta o forţă generalizatoare de parabolă aptă să-şi integreze multiple posibilităţi. pentru unii obscură.pustie civilizaţia din care hazardul l-a izgonit şi pe care vrea s-o recucerească. Dacă aş fi adoptat modul obişnuit de a scrie istoria privată a unui om. am spune: E tot atât de logic să înfăţişezi un anume fel de întemniţare printr-altul cât şi să înfăţişezi orice lucru posibil printr-unul care există aievea. Dar atât nu-i încă destul pentru a explica locul său eventual printre marii eroi ai literaturii universale. mult mai crude decât cea trăită de Papillon.” Ajunge să ne amintim că autorul acestor rânduri a fost el însuşi întemniţat de câteva ori pentru a dezlega semnificaţia parabolică a aventurilor lui Robinson. Printr-o reciprocitate firească.. Scriitorul stigmatizat îşi lua revanşa demonstrând că exilul poate fi învins... în care oamenii au cunoscut captivităţi mult mai mârşave. tot ce aş fi spus nu v-ar fi distrat câtuşi de puţin. poate că niciodată noţiunea de libertate nu a fascinat atât de puternic conştiinţele greu încercate de aventurile de coş mar ce se înlănţuie în istoria acestui secol douăzeci. O frază din prefaţa lui Defoe la una dintre ediţiile din Robinson luminează semnificaţia mai adâncă a povestirii: „E tot atât de logic să înfăţişezi un anume fel de întemniţare printr-altul cât şi să înfăţişezi orice lucru care există aievea printr-unul care nu există. punând în lumină semnificaţia de fond de care vorbeam.

dar un principiu comun — refuzul captivităţii — îi înrudeşte. fiecare dintre ele oferind în cadrul principiului său unificator un registru amplu şi foarte nuanţat. ce este legendarul erou al lui Homer decât un captiv întemniţat în blestemul meschin al unei divinităţi vanitoase. Doar moartea poate pune capăt neînduplecatelor sale tentative de evadare în care spiritele nemărginite nu sunt capabile să vadă altceva decât o suită de aventuri groteşti. mai lăuntrice să spunem. Tema captivităţii şi a ieşirii din captivitate se numără printre aceste teme capitale şi închide în posibilităţile sale eroi dintre cei mai diverşi.universală. puţine la număr. Hamlet e propriul lui captiv. blestem din care va evada în cele din urmă pentru a-şi redobândi prin puterea voinţei libertatea. Englezul pragmatic e lipsit de aura spirituală a spaniolului. Căci. Un captiv este şi Don Quijote captivul unei lumi prost făcute din care evadează mânat de visul unei lumi imaginare unde legătura sa cu oamenii trebuie să se refacă pe un alt plan ideal. În comparaţie cu pasionatul hidalgo Robinson se situează pe un plan mai terestru. iar exemplul reuşitei sale e un îndemn optimist care hrăneşte şi însufleţeşte eterna nevoie de libertate a omenirii. moartea redându-i în ultimele clipe o luciditate derizorie care semnifică. iar libertatea sa începe o dată cu ruptura 16 . Toată literatura lumii s-ar putea clasifica în sfera câtorva teme capitale. de fapt. Până în clipa când va evada din îndoielile şi deliberările sale paralizante. de la Ulise la Papillon. care înseamnă dreptul de a alege şi se numeşte Itaca. delirul agoniei. insulă sa. în fond. în raporturile eroului cu el însuşi. Această temă a captivităţii învinse e transferabilă şi în zone mai puţin evidente. raportată la crezul întregii sale existenţe.

tinzând să readucă. din nefericire inevitabilă pentru că altminteri crima nepedepsită ar domni asupra lumii. nu ca instituţie socială. pe toţi condamnaţii la o abstracţiune şi să-i înfunde astfel în mod iremediabil pe „calea putreziciunii”. Henri Charriére adaugă cu Papillon un caz remarcabil pe o listă foarte lungă. necircumstanţiat. „Greşeala mea. care neagă închisoarea. cu mijloacele sale.” Şi deşi nu el a fost făptaşul crimei pentru care a fost condamnat. aristocraticul şi frivolul Oscar Wilde. o asemenea existenţă exclusivă îi oferea toate şansele de a ajunge şi un criminal autentic. Atât de paradoxale sunt împrejurările vieţii încât. Prin aventura lui el îşi depăşeşte destinul de ocnaş. ci ca instrument al dezumanizării fără drept de răscumpărare. o dată închis în puterea absurdă. ar putea spune el cu cuvintele altui puşcăriaş celebru metamorfozat de experienţa închisorii. a fost aceea de a nu trece niciodată dincolo de copacii a ceea ce mi se părea a fi partea însorită a grădinii şi de a fugi de partea cealaltă din pricina umbrelor şi a obscurităţii sale. care îl judecă şi îl condamnă. amăgit de iluzia unei existenţe uşuratice de plăceri imediate. dar acesta nu încearcă să evadeze. 17 . Până la aventura sa dramatică. nu poate să evadeze. şi încă o dată în conştiinţa unui neant lăuntric unde nimic nu poate naşte un ţel.ce marchează alegerea şi din care se declanşează acţiunea în numele justiţiei. La modul său. afirmă o solidaritate superioară faţă de sine însuşi. resemnarea lui nefiind contracarată de puterea de a ref uza şi de voinţa de libertate. El trăieşte astfel o dublă captivitate. personajul lui Kafka din Procesul. Charriére fusese un rătăcit inconştient în lumea interlopă. o speranţă. Întemniţat în el însuşi este şi K.

MODEST MORARIU 18 . tocmai caracterul atât de concret al aventurilor sale adaugă un element emoţional de care nu mai putem face abstracţie. Or. Papillon are toate şansele să devină un erou pur literar. toţi oamenii aceia. leproşii generoşi din Insula Porumbeilor şi nefericitul Sylvain. toţi oamenii admirabili sau abjecţi pe care îi întâlneşte povestitorul în lunga sa odisee au existat şi unii încă mai trăiesc. poţi să-i şi telefonezi. şi Don Quijote. El dovedeşte astfel că. căreia îi va rămâne credincios cu toată forţa unei voinţe excepţionale. fiindcă trezesc în ei răscolitoare ecouri.într-un fel. şi Robinson Crusoe au existat aievea. Presupunând că mâine numele autorului s-ar pierde. tocmai sentinţa nedreaptă îl salvează dezvăluindu-i prin consecinţele ei adevăratul drum pe care trebuie să-l urmeze. uneori. dacă vrei. Toate cele povestite s-au petrecut întocmai. Lumea sumbră a închisorii îl face să descopere nu numai valoarea libertăţii ci şi adevărata sa faţă. în timp ce lui Papillon. înghiţit sub ochii săi de ţărmul mlăştinos al oceanului. dar pentru a ne contrazice de astă dată. prejudecata de a separa literatura de viaţa reală ni-i depărtează puţin. altfel nimeni n-ar fi simţit nevoia să-i inventeze. Evident că şi Ulise. Din păcate. Spuneam că în fond n-ar avea nici o importanţă dacă toată povestirea sa ar fi o pură ficţiune şi revenim la această idee. în adevărul său adânc. Dar aceasta azi. omul nu este sortit întemniţării şi descoperă raţiunile existenţei în viaţa exemplară pe care şi-o promite. cu alte cuvinte să intre şi el în rândul acelor admirabile fantome de care oamenii nu se pot lipsi.

tuturor intelectualilor. militarilor şi celorlalţi care mi-au oferit şansa să renasc. cea mai bună prietenă a mea. amărâţilor lui pescari din golful Paria. 19 . Rita. soţiei mele.Poporului venezuelean.

Mi-au scos până şi cătuşele.) . În faţa noastră. Afară e o vreme mohorâtă. Am luat loc toţi şase. Suntem în 26 octombrie 1931. a venit să-mi strângă mâna: „Nu există nici o probă serioasă împotriva dumitale. ca să mi-o ardă. niţel stingheriţi de înfăţişarea mea de gentleman. maestrul Raymond Hubert. Avocatul meu.t. cinci jandarmi şi cu mine. 1 Închisoare în partea medievală a Palatului de Justiţie din Paris 20 (n. căci ne aflăm la Tribunalul departamentului Sena. bine înţolit. la Paris. pe două bănci într-o sală goală. s-au făcut luntre şi punte. drept ultimă trăsătură de penel a acestei ţinute. un papion albastru-deschis. Peste câteva clipe voi fi acuzat de omucidere. Într-adevăr.Caietul întâi calea putreziciunii CURTEA CU JURI Palma a fost atât ele zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani. Am douăzeci şi cinci de ani şi arăt de douăzeci. Sunt proaspăt bărbierit. o uşă care comunică desigur cu sala juraţilor. De la opt dimineaţa am fost scos din celula pe care o ocup la Conciergerie1 de-un an de zile. şi. se poartă amabil. Jandarmii. nu era o scatoalcă oarecare. Cămaşă albă. un costum făcut de-un mare croitor îmi dă aspectul unui om elegant.

” Zâmbesc la acest „vom fi”. Mai târziu va conduce dezbaterile cu imparţialitate şi. Nu. cu toca pe cap. Curtea! Pe o uşă. vom fi achitaţi. cu plutonierul alături. Îl cheamă Bevin. va da de înţeles întregii asistenţe că. nu-i va reveni nici o răspundere în chestia cu palma.am încredere. în caz de condamnare. De parcă şi el. Preşedintele. mi se uită în ochi fără a lăsa să i se ghicească vreun gând. Preşedintele. un procuror foarte temut de toţi avocaţii baroului. inclusiv subsemnatul. apoi cinci magistraţi. ar urma. Procuror e magistratul Pradel. în calitate de magistrat de carieră. nu e prea convins de sinceritatea martorilor şi a poliţiştilor. 21 . prin atitudinea lui. maestrul Hubert. Pe uşa cu cele două canaturi larg deschise. — Domnilor. la dreapta şi la stânga se plasează asesorii lui. Curtea ia loc pe scaun odată cu toţi ceilalţi. s-o ispăşească. din dreapta. ar fi chemat în faţa Curţii cu juri ca inculpat şi. o mutră rotofeie cu pomeţi trandafirii. mă vor judeca. dintr-o clipă într-alta. unde toată lumea a rămas în picioare. au îmbrăcat totul în roşu sângeriu: covorul. Un aprod deschide uşa şi ne pofteşte să intrăm. O linişte impresionantă domneşte în sală. Are tristul renume de a fi principalul furnizor al ghilotinei şi al penitenciarelor din Franţa şi de peste mări. perdelele marilor ferestre. încadrat de patru jandarmi. Preşedintele se opreşte în faţa scaunului din mijloc. Ca să-mi ardă palma. la rândul lui. îmi fac intrarea într-o sală imensă. cu înfăţişare severă. apar unul după altul şase bărbaţi. până şi robele magistraţilor care. nu va face decât să mi-o servească.

tenşeli. Mai întâi de la înălţimea scaunului care-l plasează deasupra mea. şi sunt socotit printre magistraţi un procuror primejdios. căci sunt de-a binelea impresionat de acest „mâncător de oameni”: „Nu te împotrivi. Pare să-mi spună: „Mă. mărturiile smulse de poliţie şi chiar declaraţiile poliţiştilor. acuzat. Se apleacă un pic spre mine ca să mă domine mai straşnic. Reprezinte Legea. e cel care-o mânuieşte şi care va face totul pentru a o vedea înclinată spre el. O verighetă de aur arată că e căsătorit şi. dar îşi pune toca în faţă. un metru optzeci pe puţin. dar unghiile care te vor sfârteca le port frumuşel în suflet. foarte clar. doar dacă nu visez. Se sprijină în cele două mâini mari ca nişte lopeţi. poartă o caia bine şlefuită. E acuzatorul oficial. Balanţa. n-are nimic omenesc în el. mai ales nu încerca să te aperi: te voi călăuzi spre «calea putreziciunii». pe degetul mic. Şi dacă bag spaima în toţi avocaţii.” Aş zice că-l aud cu adevărat vorbindu-mi. de care e mândru nevoie mare. Nu-şi scoate niciodată mantia roşie. Nimeni nu vede că mâinile mele au gheare. dacă-ţi închipui că-mi poţi scăpa. apoi a propriei sale staturi. Are nişte ochi de vultur. Nu mă interesează dacă eşti vinovat sau nu. drept inel. Cu acest talmeş-balmeş dezgustător adunat de judecătorul de instrucţie voi reuşi să te fac îndeajuns de respingător pentru ca juraţii să te şteargă din rândurile societăţii.Pradel reprezintă pedeapsa rostită de societate. sunt dator doar să fac uz de tot ce e împotriva ta: viaţa de boem pe care ai dus-o în Montmartre. e pentru că nu las niciodată să-mi scape prada. 22 . coboară puţin pleoapele şi mă priveşte ţintă. şmechere. de sus.

Nu vezi că te invidiază pentru costumul tău? Ei îşi cumpără haine de gata şi nici măcar în vis nu s-au îmbrăcat pe comandă. pe juraţii ăştia ţi-i voi face duşmani. Aceşti doisprezece bărbaţi nu ştiu ce-i aia viaţă. şi în continuare. în faţa mea. spre a-i convinge pe aceşti doisprezece naivi. toată inteligenţa.) 1 23 . Priveşte-i. Cu asta ai făcut o mare greşeală de tactică. de la bun început. cuvântul milieu a fost tradus prin tagmă.Şi nădăjduiesc că nu te bizui pe juraţi! Nu-ţi face iluzii. fii sigur că se perpelesc ştiindu-se nişte mic-burghezi mărginiţi. Nu există nici o Aici. ar fi trebuit să porţi haine ponosite. În plus. a unui turnător al tagmei1 din Montmartre. în primul rând. în sensul de lume interlopă. că sunt vinovat şi că doar ocna sau ghilotina pot fi verdictul zilei. Aşa-i că le vezi pe aceste douăsprezece momâi aduse la Paris dintr-un fund de provincie? Sunt nişte mic-burghezi. Mă vor judeca pentru uciderea unui proxenet.” E ora zece şi iată-ne gata să deschidem dezbaterile. Ştii bine că n-o să ezit să te înfăţişez ca pe-un Don Juan al nopţilor din Montmartre. între care un procuror agresiv care-şi va folosi întreaga putere machiavelică. nişte negustori. şase magistraţi.t. de lume a celor care trăiesc în marginea legii sau chiar în afara ei (n. N-oi fi având pretenţia să-ţi înţeleagă cei douăzeci şi cinci de ani ai tăi şi viaţa pe care-o duci în Montmartre! Pentru ei Pigalle şi place Blanche înseamnă Infernul. Eşti prea bine îmbrăcat. Iar tu arăţi tânăr şi chipeş. înşiraţi în faţa ta. Nu merită osteneala să ţi-i descriu. nişte pensionari. şi toţi oamenii care-şi duc viaţa noaptea sunt nişte duşmani ai societăţii. Drept care. Toţi se mândresc grozav că sunt membri ai Curţii cu juri din departamentul Senei.

aducând noi date ori de câte ori se clatină acuzaţia. Tocmai asta încerc să descopăr. Pe deasupra. foarte imparţial. dar nu e de talia procurorului. la concluzia că poliţiştii l-au prins cu un delict important şi că au făcut un târg cu el: îţi dăm drumul. domnule Preşedinte. Neavând dovezi. Un martor pregătit de ei. avea să fie arestat câţiva ani după aceea şi condamnat pentru trafic de cocaină. Am ajuns. motivul pentru care mă acuză acest martor cu atâta înverşunare. dar sticleţii — care saltă cu câte-un grad ori de câte ori dibăcesc pe făptaşul unui delict — vor susţine că vinovatul sunt eu. Dar de cear minţi? — Domnule Preşedinte. prin indignarea lui plină de căldură. 361. de când am fost arestat nu mai închid ochii noaptea. În regulă. adevărată placă de patefon înregistrată pe quai des Orfèvres nr. vor spune că deţin informaţii „confidenţiale” care nu lasă loc nici unei îndoieli. pentru a o întări. la un moment dat Preşedintele.dovadă. prezentat juraţilor drept un om cinstit şi fără nici o condamnare la activul lui. şi dibăcia lut Pradel învinge repede în acest duel. întrucât nu eu sunt ucigaşul. Din păcate nu ţine mult. dar nu din remuşcare că l-am asasinat pe Roland Mărunţelul. Dar maestrul Bouffay reuşeşte. 24 . Polein. mângâindu-le peste măsură orgoliul 1 Sediul Poliţiei Judiciare din Paris. îl măguleşte pe juraţi. Maestrul Hubert încearcă să mă apere. Cum eu susţin că nu-l cunosc. pe nume Polein. să-i dea procurorului câteva clipe de furcă. N-aş fi crezut s-o nimeresc atât de bine. va constitui elementul principal al acuzării. cu condiţia să-l înfunzi pe Papillon. mă întreabă: — Spui că martorul acesta minte.

de a fi trataţi de la egal la egal şi drept colaboratori de către acest impresionant personaj. Farsa e jucată. — Domnule Preşedinte. Înainte să dispar. E vrednica şi nobila mea Nenette. eşti condamnat la muncă silnică pe viaţă. care aţi venit aici să gustaţi emoţii morbide. La 11 noaptea partida de şah e terminată. Ai ceva de spus? Am rămas nemişcat. mă rog frumos! Porţia copioasă mi-e servita de glasul fără timbru al preşedintelui Bovin. inima-mi bate ceva mai iute. îmi parvine un murmur. am de spus că sunt întru totul nevinovat şi victimă a unei maşinaţiuni a poliţiei. a eliminat din sânul ei pe viaţă un tânăr de douăzeci şi cinci ani. par ruşinaţi. care-şi urlă dragostea. Societatea franceză. ridică-te. sunt condamnat. Apărătorii mei sunt şah mat. reprezentată de procurorul Pradel. întrucât juraţii au răspuns „da” la toate întrebările în afară de una. zice Preşedintele. Şi fără nici o reducere. — Acuzai. privitoare la premeditare. Ştiu foarte 25 . În sală domneşte o tăcere absolută. atitudinea mea e firească. doamnelor cu perle la gât. o să vin după tine. da. Cu glas potolit le spun: — Linişte. iubitule. deci e cazul să fiţi mulţumite! — Gardieni. aud o voce strigând: — Nu-ţi face inimă rea. nevinovatul. toţi îşi ţin răsuflarea. Juraţii se uită la mine sau lasă capul în jos. strâng doar ceva mai tare bara boxei de care mă sprijin. luaţi-l pe condamnat. Mă ridic. invitate pe sprânceană şi aşezate în spatele Curţii. Din colţul femeilor elegante. Iar eu. Cei din tagmă aflaţi în sală aplaudă. O omucidere a fost soluţionată în chip fericit de poliţia şi justiţia dumneavoastră. — Acuzat.

După ce cobor scările. Eu sunt cel care. şi unul din ei îşi prinde cu un lănţişor încheietura mâinii stângi de mâna mea dreaptă.bine cum devine cazul cu omuciderea asta şi-mi arată că sunt mândri că nu m-am pus pe trăncănit şi că n-am turnat pe nimeni. dar mai înainte.” LA CONCIERGERIE Când sosim acolo unde a fost ultimul castel al MarieiAntoaneta. ci prevăzută cu bănci. Fumez în picioare cam trei sferturi din ţigară. Plutonierul îmi oferă una şi mi-o aprinde. ajung în curtea interioară a Tribunalului. vreo zece la număr. Cer o ţigară. jandarmii îmi pun cătuşele. îmi spune 26 . care semnează o hârtie.” . Plutonierul rosteşte: „La Conciergerie. De câte ori o scot sau o duc la gură. Întorşi în săliţa unde stătusem până la dezbateri. Nu e celulară. jandarmul e nevoit să-şi ridice braţul sau să-l coboare ca să-mi urmeze mişcarea. Jandarmii pleacă fără să rostească un cuvânt. ce surpriză. actul de descărcare. Temnicerul ăsta. Nimeni nu scoate o vorbă. Gardianul-şef mă întreabă: — Cu cât te-au potcovit? — Muncă silnică pe viaţă. de cincizeci de ani. ridicând ochii la plutonier. îi spun: „Să mergem. Duba no aşteaptă. jandarmii mă încredinţează gardianului-şef. escortat de vreo duzină de jandarmi. care a văzut atâtea şi care-mi cunoaşte foarte bine dosarul. — Nu se poate! Se uită la jandarmi şi-şi dă seama că-i adevărat. Nici un cuvânt. plutonierul îmi strânge cu căldură mâinile încătuşate.

cât durează în 27 . cantitatea nu contează şi-mi vine în minte fraza unui condamnat care l-a întrebat pe preşedintele Curţii cu juri: „Domnule. — Ce e? Îmi răspunde o voce: — Nimic.. şi pentru ce: ca să m-aleg cu douăzeci de ani în loc de muncă silnică pe viaţă? Fiind ferm hotărât să evadez. Eu sunt.. dom-şef. am curaj. poate optsprezece luni. special amenajată pentru cei condamnaţi la moarte. pentru cei foarte periculoşi sau pentru vieţaşi. — De ce? Ce scrie pe el? — „Muncă silnică pe viaţă. Doar nu-şi închipuie că pietroiul care m-a pocnit în cap o să m-aiurească într-atât încât să mă sinucid? Sunt şi-o să rămân curajos. m-am întrebat: Să fac apel? În ce scop? O să am mai mult noroc în faţa altui tribunal? Şi cât timp o să pierd cu asta? Un an. Am să lupt în ciuda şi împotriva tuturor. şi nădăjduiesc că munca silnică pe viaţă o să-le stea-n gât. îmi zice.prieteneşte: — Ce ticăloşi! Au căpiat cu toţii! Îmi scoate încet cătuşele şi are amabilitatea să mă însoţească personal până la una din celulele capitonate. Chiar de mâine o pornesc la treabă. pentru nebuni. am atârnat un carton. După câteva minute râcâie cineva la uşă.. Curaj! — Mulţumesc. Îmi spun: Chiar că-s ţicniţi. Crede-mă. în timp ce-mi beam cafeaua. De supravegheat îndeaproape”. O să capeţi o parte din lucrurile şi alimentele pe care le aveai în cealaltă celulă. Dimineaţa. Papillon. — Curaj. închizând uşa după el.

drept mângâiere. Am ales un marsiliez. Papi. Ai mei suferă probabil mai mult decât mine. Mai bine leagă căţeaua. Gata. Dega. dar cine mă crede nevinovat? Îmi zic: Nu te apuca vreodată să spui că eşti nevinovat. — Da. Tresar: păi sunt nevinovat! Da. în colţul acela pierdut unde trăieşte. care ar putea deveni tovarăşi de evadare. cortina s-a lăsat. de cum sosesc îl văd cu nasul la zid. nici în închisoarea Santé. singură împotriva tuturor. nici la Conciergerie. cum merge? — Merge. Îl zăresc tocmai în clipa când îi cedează altuia locul său. prea s-ar face haz pe seama ta. nu mi-a trecut niciodată prin minte gândul unei condamnări atât de grele. — Faci apel? 28 . Dega. Precis c-o să-l văd la frizer. Dar tu? Am auzit că te-au înfundat rău. Mă aşez lângă el. dar în ai cui ochi? da. iar sărmanul meu tată. nu mi-am pus problema cu ce-o fi semănând „calea putreziciunii”. În primul rând: să intru în legătură cu indivizi deja condamnaţi. dând pe altul la o parte. Am trimis o scrisoare prin poşta pneumatică soţiei mele. Bun. Mi-au dat cinşpe coţi de pârnaie. şi alta uneia din surori care a încercat să-şi apere fratele. Cer să merg şi eu. Îi şoptesc în grabă: — Ei. Se duce zilnic să se radă. Să te condamne pe viaţă pentru un proxenet şi. trebuie să fie tare chinuit că are de dus o cruce atât de grea. pe furiş. prea ar fi caraghios. Chiar aşa. Cum în timpul prevenţiei. muncă silnică pe viaţă.Franţa munca silnică pe viaţă?” Mă învârtesc prin celula mea. colac peste pupăză. să mai şi spui c-a mierlit de mâna altuia. ca să aibă mai mult de aşteptat.

cu tubul garnisit. O parte pătrunde în cealaltă. Dega. Ţin-te tare. n-o să-ţi facă rost de tub. Tu? — N-am.— Nu. Se râde în hohote. precis o să fie nevoie de muşchi zdraveni. Poate să mă dezbrace la piele. Hotărât c-o să mă răzbun! Numai la asta mi-e gândul. Să i-l predea lui Dominique Bogătanul. Respir adânc. zece bătrâne în lire sterline. avocat ai? Hubert? E-o găoază. — Şase. îl sărut.. şlefuit de minune care se desface deşurubându-l exact la mijloc. paznicul e cu ochii pe noi. calea spre răzbunare. O lampă puternică din tavan îi îngăduie paznicului să mă vadă 29 . până sus. Afară e întuneric. — Aha. Înăuntru sunt cinci mii şase sute de franci în bancnote noi. să m-aplec pân' la pământ. să mă pună să desfac picioarele. Trimite-şi femeia la Dante. — Ce are! Juraţi la ficat? Şi burtosul ăsta de gabor izbucneşte în râs. De cum primesc tubuleţul ăsta lung de şase centimetri. Am căpătat tubul. Ce ne trebuie nouă e să halim bine şi s-avem condiţie fizică. n-o să ginească nimic. răspunde Dega.. Biştari ai? — Da. ca să intre bine în colon. Face parte din mine. în intestinul gros. şi-ţi garantez că-l capeţi. — Un sfat bun: fă iute rost de nişte lovele. să tuşesc. îl sărut înainte de-a mi-l vârî în anus. E un tub de aluminiu. E casa mea de bani. Aşa-i viaţa. da. Am şi pornit pe „calea putreziciunii”. E viaţa mea. glumind pe seama unui flăcău de douăzeci şi cinci de ani condamnat pe viaţă. Sunt singur în celulă. Zice că-i bolnav. A intrat foarte bine. gros cât degetul mare. v-aţi pus pe trăncănit? — Oh doar fleacuri. e libertatea pe care-o port în mine.

care o să declanşeze detonatorul. Dar de ce nu nitroglicerină? Bun. Stau mai departe cu ochii închişi şi cu batista pe pleoape. Dar doi curcani nu-i de-ajuns.printr-o găurică făcută în uşă. şi ceasornicul bine pus la punct. încărcată cu explozivi. şi revăd toate amănuntele acelui proces îngrozitor. e primul pe care-l omor. Oricum. fără pernă. trebuie să-i curăţ pe toţi. aparent inofensivă.) 1 30 . Văd foarte limpede valiza. O să vâr într-o valiză cât mai mult explozibil. Nu prea ştiu cât: zece. Îmi pun batista îndoită pe ochi.t. mă-ntorc la Paris. pe quai des Orfèvres. când eram un îngropat de viu: Ce să fac după evadare? Căci acum. martorul mincinos. având tubul. etajul întâi. de sodiu) şi de dinitrotoluen. cincisprezece. douăzeci de kilograme. Dinamită? Nu. La ora aia se strâng acolo pe puţin o sută cinzeci de Exploziv pe bază de clorat (de potasiu. Lumina mă orbeşte. cât mai mulţi. Ajuns aci. Ah! ştiu. Mai întâi mă-ntorc cât mai repede la Paris. căci mă supără foarte tare. e-n regulă. Apoi ăi doi curcani cu pricina. ca să se poată înţelege şirul acestei lungi povestiri. o să mă sfătuiesc cu ăi pricepuţi. nu mă îndoiesc o clipă c-o să evadez. şedita1 e mai bună. la numărul 36. trebuie să explodeze la zece dimineaţa. pun eu cât trebuie ca să se sature. Şi încerc să calculez cât explozibil mi-ar trebui ca să fac multe victime. Dar curcanii pot fi liniştiţi. Atenţie. De cum sunt liber. ca să fie pricepute pe deplin datele ce-mi vor sluji drept sprijin în lupta mea. în sala de rapoarte a Poliţiei Judiciare. Stau lungit pe-o saltea întinsă pe-un pat de fier. (n. Polein. o să trebuiască poate s-o lungesc niţel şi să istorisesc tot ce mi-a trecut de-a binelea prin cap în primele zile.

nimeresc tocmai singurii doi isteţi ai breslei? S-ar duce totul de râpă. întâi şi-ntâi. De-atâtea gânduri. Dumnezeule Doamne! Ud batista şi o pun iar pe ochi. Câte trepte or fi de urcat? N-am voie să greşesc. m-a apucat durerea de cap. datorită greutăţii apei. încântate că şi-au făcut datoria cu D mare. Trebuie să găsesc altceva. lumina aia. din întâmplare. Sosesc cu-n taxi chiar la intrarea Poliţiei Judiciare şi le spun poruncitor celor doi sticleţi de gardă: „Duceţi-mi valiza asta în sala de rapoarte. Şi caut. o să-mi prezint nota de plată. Precis c-o să evadez şi o să mă-ntorc la Paris. de parcă evadarea mea ar fi un fapt împlinit. o să-mi permit eu curajul ăsta. Dar juraţii? Idioţii ăia o s-o ducă mai departe liniştiţi? Fosilele alea s-or fi întors acasă. să primească ordine şi să asculte raportul. şi chiar o bună parte din zi. Deaci înainte o să folosesc mereu acest mijloc. Mintea mea n-admite să nu găsesc o soluţie cu care să merg la sigur. Spuneţi-i comisarului Dupont că i-a trimis-o inspectorul-şef Dubois şi că vin imediat. din gloata aia de imbecili. caut.curcani. în primul rând lui Polein şi apoi curcanilor. batista se lipeşte mai bine de pleoape. Apa rece îmi face bine şi. În fiecare noapte. Şi. Mă scol să beau puţină apă. Dar cine-o să ducă valiza? În regulă. bineînţeles. Şi lumina aia. viu şi eu. minutele se scurg încet. Va trebui să cronometrez cât durează ca valiza să ajungă din stradă la destinaţie şi până exact în secunda când urmează să explodeze. Plini de 31 .” Se vor supune? Dar dacă. Orele astea nesfârşite în care-mi ticluiesc viitoarea răzbunare sunt atât de intense încât mă văd acţionând exact ca şi cum proiectul ar fi pe cale de înfăptuire. sută la sută. mă vântur prin Paris. Mă culc la loc fără batistă.

copilăria. Nu-s ei de vină. Iar dacă-i lăptar. ce să le fac juraţilor? Nimic. mândri nevoie mare faţă de vecini şi de balabusta care-i aşteaptă. Sunt nişte imbecili. Iar apoi. înainte de a-şi pierde minţile. totală. Dar procurorului? Ah! ăsta n-are voie să-mi scape. reacţionează ca un jandarm sau ca un vameş. ajunge să creadă că trăieşte aievea tot ceea ce e pe cale să viseze. Îşi ia zborul şi începe să rătăcească de-a binelea pe unde i se năzare. cu individul 32 . Dacă e un jandarm la pensie sau un vameş. le clădeşte cu o fantezie atât de neînchipuit de vie încât. nepieptănată. familia. atât de vie. ca un negustor ambulant. ca să relateze tot ce-am gândit cu-adevărat în acel moment al vieţii. impusă unui tânăr închis într-o celulă. încât omul pur şi simplu se dedublează. n-am să le fac nimic juraţilor. Casa lui. izolarea completă. am o reţetă gata pregătită. şi totuşi peniţa mea aleargă pe hârtie fără cel mai mic efort de memorie. să-şi înfulece supa. care i-a jucat pe degete. Pentru el. poate să-i provoace o adevărată viaţă imaginativă. Au urmat exact teza procurorului. Nu-s pregătiţi să fie judecători. Atât de intensă. Aşternând pe hârtie toate aceste gânduri care mi-au trecut prin minte cu atâţia ani în urmă şi care revin buluc. O să procedez exact ca-n Contele de Monte-Cristo. castelele din Spania pe care le clădeşte mintea lui fecundă. de altfel. şi mai ales. taică-său. în această formidabilă dedublare. diferitele etape ale vieţii sale.importanţă. îmi dau seama în ce măsură tăcerea desăvârşită. Au trecut treizeci şi şase de ani. Deci. Deci e clar: n-o să le fac nimic. Nu. de la Alexandre Dumas citire. maică-sa. îmbulzindu-se cu o claritate extraordinară.

Papillon. să-ţi pierzi nopţile cu dreptul roman şi mai ştiu eu care. Chiar aşa. pentru a-i 33 . Scena mi-apare cu atâta claritate încât îi simt căldura respiraţiei pe obraz. prin superioritatea pregătirii tale universitare. da.băgat la beci şi lăsat să crape de foame. Da. — Mă recunoşti. să-nveţi latineşte şi greceşte. pe care l-ai trimis cu-atâta nepăsare la ocnă pe viaţă. Magistratul. e vinovat. Dacă uşa nu e destul de groasă. dobitocule? Să creezi o altă lege socială. Şi după asta. ticălosule? Eu sunt. De cum fac rost de vilă. Am să-nchiriez o vilă. îi ascult răspunsurile. Picături mari de sudoare se preling pe faţa-i congestionată. îl văd cu o precizie extraordinară sub pleoapele închise. Crezi că făcea să buchiseşti atât amar de ani ca s-ajungi un om cu o instruire superioară. Ochii lui de uliu sunt orbiţi şi înnebuniţi de lumina unui far foarte puternic pe care l-am aţintit asupra lui. nenişorule! Mă aflu în faţa lui. Da. îl pun în lanţ de cum sosim. am s-o căptuşesc chiar eu c-o saltea şi cu câlţi. gata să ne-atingem. căci suntem foarte aproape unul de altul. al meu eşti. Trebuie să aibă un beci foarte adânc. faţă-n faţă. îmi aud întrebările. îl privesc aşa cum mă privea el la Curtea cu juri. după Polein şi curcani. mai bună? Să convingi mulţimea că pacea e cel mai bun lucru pe lume? Să propovăduieşti filozofia vreunei religii minunate? Sau pur şi simplu să-i influenţezi pe ceilalţi. să-ţi sacrifici anii tinereţii ca să devii un mare orator? Ca să faci ce. o să mă ocup exclusiv de fiara asta. aflu unde e şi-l răpesc. E-un moment pa care-l trăiesc cu intensitate. Vulturul ăsta împopoţonat în roşu merită din plin să-l lichidez în cele mai grele cazne. cu ziduri groase şi o uşă foarte grea. Întrucât zidul va fi prevăzut cu nişte belciuge.

ar trebui să-ţi trimită la fiecare sfârşit de an câte-o ladă cu cea mai fină şampanie. N-am ţigări. mă scol. Să urci treptele carierei tale scârboase. O să umblu. Pentru tine gloria înseamnă să fii cel mai straşnic furnizor al ocnei. şi-n măruntaiele tale ai cinci mii şase sute de franci. să urci întruna. da. cât poţi de 1 Executorul pedepselor capitale în 1932. la ce ţi-a folosit ştiinţa. Doi ani. cu mâinile la spate. doi ani de muncă silnică. Celula are patru metri lungime. s-a dat citire condamnării mele. Strigă. Sigur că da. furnizorul neînfrânt al călăului şi al ghilotinei. Ultima am fumat-o ieri. dar tu poţi. (n. Papillon! Celula asta. bine legat de zidul ăsta. tu asupra mea: eu nu puteam să strig. ca să văd ce-o să se-ntâmple mai departe. şi totuşi sunt ani de-atunci. eşti tânăr. La urma urmei. porc infect ce eşti. Parc-ar fi fost ieri.a. Îţi văd iar zâmbetul. nu-i nevoie să stau cu ochii închişi. Oare nu mulţumită ţie. Dacă Deibler1 ar fi cât de cât recunoscător. aerul biruitor pe care-l aveai când. Hai! nu te prosti. nici o zi mai mult — îmi jur mie însumi. revăd foarte limpede zâmbetul tău biruitor. liniştea asta te fac sa-ţi pierzi minţile. Ei bine. Încep să umblu. strigă cât pofteşti. după rechizitoriu. nici cu batista pe ei. a putut să reteze el anul ăsta cinci sau şapte capete în plus? Acum însă eşti în mâna mea. adică cinci paşi mici. Câţi ani? zece? douăzeci? Dar ce-i cu mine? De ce zece ani? De ce douăzeci de ani? Vino-ţi în fire. Aşa cum îţi spuneam. da. de la uşă la zid.face mai buni sau să înceteze de-a mai fi răi? Spune. ce-o să ţi-l mai preschimb în rânjet! Ai un avantaj. eşti puternic. O singură dorinţă te face să acţionezi! Să urci. Papillon. Şi continui: — Bun. ca să salvezi nişte oameni sau ca să-i înfunzi? Nici gând de aşa ceva.) 34 .

lipsit de vlagă. Ce-i asta? S-a şi făcut dimineaţă? Mi-am petrecut 35 . nu trebuia să ţi-i scot. fiindcă te pricepi atât de bine s-o mânuieşti. Mulţumită ei. ea e prima vinovată. limba asta înfiorătoare. căci. când. faptele şi lucrurile. dar tot mai stăm faţă-n faţă. asta da. atât de obişnuită să măsluiască oamenii. crezi că dacă-ţi scot ochii o să ai măcar avantajul să nu mă mai vezi.tare. atât de convingătoare. umblu. de unde n-ar fi trebuit să mă clintesc. Mai întâi o să-ţi scot ochii. cele douăsprezece momâi m-au socotit cel mai periculos om din Paris. de naveai limba asta. mai tăioasă ca un brici! Limba asta care se prostituează pentru glorioasa-ţi carieră. am să-ţi smulg limba. Tu şi amantă? Mai curând un amant. Da. Mulţumită ei. au fost luate drept bune balivernele martorului. cel puţin nu imediat. atât de abilă. pe de altă parte. De n-o aveai. copiilor. becul se stinge şi o lumină foarte palidă izbuteşte să pătrundă în celula mea prin crăpătura ferestrei. Aud? pari încă biruitor. voi fi eu însumi lipsit de bucuria de a-ţi citi reacţiile în pupile. Rămâne pentru mai târziu. după creier. amantei. Ce-am să-ţi fac? Reţeta lui Dumas? Să te las să crapi de foame? Nu. Am să-ţi tai limba. m-apucă ameţeala. nu-i de-ajuns. gata să-şi dea sufletul ca să-şi facă datoria. deodată. i-ai convins pe juraţi să răspundă afirmativ întrebărilor puse. ai dreptate. mulţumită ei.. în primul rând trebuie să termin cu limba ta. atât de perfidă. şi că. Va să zică aşa rămâne. Aceeaşi limbă care şopteşte cuvinte dulci soţiei. Nu poţi fi decât un pederast pasiv. Mulţumită ei.. Aşa-i. i-ai prezentat pe sticleţi drept oameni de treabă. tăioasă ca un cuţit — nu. aş sta şi acum la o masă pe terasa cafenelei din place Blanche. Dar cu ce? Umblu.

noaptea răzbunându-mă? Ce repede s-au scurs orele! Noaptea asta. Din când în când. Clac. ştiu bine. Un nou „tic” la uşă mă face să zâmbesc. E nevoie de el. Cel puţin. Tăcerea cea mai deplină. faceţi dobitocia să mă trimiteţi. atât de lungă. acolo va fi de folos dând de lucru altor funcţionari. Colegii tăi. nu în felul de care ţi-e teamă: prin sinucidere. să-mi păstrez cât mai bine sănătatea şi s-o pornesc cât mai repede spre acea Guyana franceză. nu trebuie să-i scape printr-o sinucidere. prin mila Domnului. n-am să-ţi scap. ridică micuţa vizetă de fier spre a-şi lipi ochiul de gaura minusculă prin care poate să mă vadă fără să-l zăresc. O ştiu de mult. neisprăvitule. Omul ăsta n-are voie să moară prea repede. E paznicul. clac — în mijlocul uşii mele se deschide un ghişeu de douăzeci de centimetri pe douăzeci. când a născocit ocna şi a fost întrebat: „Cine o să-i păzească pe bandiţii ăştia?”. Am avut ocazia să constat mai târziu că întemeietorul ocnei nu minţise. Nu-ţi bate capul de pomană. Tu eşti un mieluşel pe lângă caraliii de-acolo. a răspuns: „Nişte bandiţi mai mari ca ei”. Funcţionează de minune. nu sunt nişte copii nevinovaţi. Ce sar face Administraţia penitenciară fără deţinuţi? Frumos iar sta! Deci supraveghem. Nimic. Trebuie să ajungă la ocnă. ca să nu facă zgomot. Mecanismul inventat de Republica franceză a ajuns la etapa a doua. Dar asta nui destul. Încălţat cu pâslari. Mi se-ntinde 36 . căci Napoleon. cât de scurtă a fost! Stau pe pat şi ascult. un uşor „tic” la uşă. Doresc un singur lucru. unde. întrucât în prima etapă a eliminat un om care putea s-o sâcâie. dragul meu paznic de închisoare cu neîncetatul tău „tic”.

Câteva zile încă. deoarece o să mi-o confişte pentru plata cheltuielilor de judecată. — Ce ai de gând. Dega. Aci. Dega? — O s-o fac pe nebunul.cafeaua şi un rotocol de pâine de şapte sute cincizeci de grame. pe urmă n-o să mai găsesc nimic. deoarece bancnotele. Nici un paznic în sala de aburi. a doua zi îl găsesc acolo pe Dega. plătind. Datorită ţie am primit tubul. — Înseamnă că-i bun. o să fac poate opt sau zece ani. Scot chibriturile şi găsesc păduchii. Ştiu ce-nseamnă asta. spală-l bine înainte să-l pui la loc. graşi şi zdraveni. Am cumpărat două. Cred că e etanş. — Nu te supără? — Nu. Dega mă îndeamnă să cer trimiterea la dezinfectare: „Într-o cutie de chibrituri sunt trei păduchi”. sunt în perfectă stare. de 6 franci şi 60 pachetul. într-o sală de aburi pentru stârpirea tuturor paraziţilor — în afara noastră. Şi se fac şapte zile de când îl ţiu. Suntem singuri. inclusiv salteaua. în Franţa. — Mulţumesc. Am relaţii şi-o să obţin o graţiere de cel puţin cinci ani. Într-adevăr. Îmi cheltuiesc agoniseala. În calitate de condamnat. Nu vreau s-ajung la ocnă. Am să-i arăt paznicului. drept care o să mă trimită mâine cu toate boarfele. pot să cumpăr ţigări şi ceva alimente la o cantină modestă. Print-un bileţel pe care-l găsesc în pâine. — Da. bineînţeles. Mă delectez cu o ţigară Lucky Strike. Închisoarea Conciergerie e anticamera recluziunii. îndoite în chip de armonică. — Câţi ani ai? 37 . — De câte ori te duci la closet. nu mai am drept la restaurant. dar.

mi-e frică de ocnă. iar de-aci 38 . dar tu eşti tânăr. Iar tu unul. sincer. iar eu am patruzeci şi doi de ani. Vezi tu. Dega. n-o ai defel în buzunar. cele douăzeci şi patru de ore ale zilei trebuie să le înmulţeşti nu cu şaizeci de minute. pe cinci sau şapte ani. dar am cunoscut câţiva ocnaşi care s-au întors în Franţa după condamnări mai uşoare. Cât despre evadare. că n-ai să-nnebuneşti singur cuc? Pentru mine. şi încă eşti departe de adevăr. şi convoaiele sunt de o mie opt sute până la două mii de oameni. Dega. ai toate şansele să fii ucis ca să ţi se fure tubul sau să mierleşti într-o încercare de evadare. te vezi făcând zece ani de închisoare? Dacă te iartă de cinci. fără să ies. fii sigur. de ce ţi-e teamă mai mult? Nu de ceilalţi ocnaşi? — Ba da. Un convoi ia locul altuia. Ţi-e frică de munca silnică? — Da. — Ai căpiat! Dacă-ţi mănânci zece ani din cinşpe. Dacă scapi de toate astea. fără să pot vorbi cu cineva. cum îşi închipuie mulţi. — Te cred. Sunt marinar. cunosc marea şi fii convins că n-o să treacă mult până evadez. Papillon. care nu iartă. la ora actuală. Papi. cu friguri de baltă. ieşi om bătrân. în Guyana e groaznic. Sunt nişte epave. dar mă bizui pe mine şi n-o să fac mulţi purici acolo.— Patruzeci şi doi. ci cu şase sute. ceea ce nu-i deloc sigur. Papillon. Zac câte nouă luni pe an la spital. nu mi-e ruşine să ţi-o spun. sau cu oftică. te procopseşti cu febră galbenă sau cu dizenterie. Toţi mă ştiu milionar. crezi c-ai să-i poţi îndura. Dacă nu iei lepră. — Se poate. Crede-mă. cu malarie infecţioasă. n-o spun ca să te descurajez. în celula asta în care sunt singur. În fiecare an se curăţă optzeci la sută din ei. fără cărţi. — Ascultă. şi m-am lămurit. sincer.

Treaba mergea de câţiva ani şi Secţia financiară a Parchetului nu reuşea defel să-i dea de capăt. titluri de 10. se deschide uşa. la slujba de duminică. Ai lovele.000 de franci. Pactul e semnat. eu în alta. Dega a picat în afacerea cu falsificarea bonurilor Apărării Naţionale. prins în flagrant delict. O să ne sprijinim unul pe altul. Hârtia era aceeaşi. Îl caută pe domnul 39 . de foarte tânăr am învăţat să mă bat. şi mă pricep de minune să mânuiesc şişul. ştiu să mă folosesc de-o busolă şi să conduc o navă. Pentru evadare. aşa că băncile şi negustorii le acceptau cu toată încrederea. Ne îmbrăţişăm. la frizer. iar eu mă leg să fiu mereu lângă tine. n-avem nevoie de nimeni. nici o grijă: o să fim mai mult decât respectaţi. cu măiestrie. unde se aduna în fiecare noapte crema tagmei din Sud şi unde. ca într-un soi de simpozion internaţional.şi până la a-mi face felul. Cât despre ceilalţi ocnaşi. Decolora bonurile de 500 de franci şi retipărea deasupra. El o ia într-o parte. Într-o noapte apare în bar o femeie elegantă. Câteva clipe mai târziu. vrei să facem un pact? Tu-mi făgăduieşti că nu încerci s-ajungi la balamuc. am lovele. Sunt puternic şi iute. Ce vrei mai mult? Se uită ţintă în ochii mei. În 1929 era milionar. Un falsificator le făcuse într-un chip foarte original. sau în capelă. convinşi că am la mine cincizeci sau o sută de bătrâne. — Ascultă. până în ziua când îl arestează pe-un anume Brioulet. la doctor. Louis Dega trăia liniştit. Nu suntem prea departe unul de altul şi o să putem să ne mai vedem când şi când.. aşadar.. proprietar al unui bar din Marsilia. o să fim temuţi. nu-i decât un pas. se regăseau cei mai senzaţionali vântură-lume. cu boarfele lui. tânără şi frumoasă.

E la Paris. revoltată. Fiecare acuzat era apărat de-un avocat celebru. — Eu sunt. ruinat. Asta era omul cu care semnasem un pact pe viaţă şi pe moarte. cel mai faimos escroc din Franţa. iar dacă vă trebuie bani. Au fost judecaţi de Curtea de juri a departamentului Senei. Se duce să-i povestească scena soţului ei. n-aveţi decât să faceţi trotuarul. pentru nişte amărâţi de douăzeci de mii de franci şi-un cuvânt tâmpit.Louis Dega. În concluzie. — Vedeţi. Am dat ochii cu el la vorbitor. O echipă formată din cei mai isteţi copoi ai Franţei e pusă pe urmele lui Dega. a doua zi. O lună mai târziu. iar procesul a durat paisprezece zile. falsificatorul. gravorul şi unsprezece complici sunt arestaţi la aceeaşi oră în locuri diferite şi băgaţi la răcoare. sunt soţia lui Brioulet. s-a ales cu cincisprezece ani de muncă silnică. o ia la fugă cu ochii în lacrimi. o să câştigaţi mai mulţi decât vă trebuie. habar n-am cine-i soţul dumneavoastră. învinuindu-l pe Dega că-i tipul care furniza bonurile falsificate. să trecem în încăperea alăturată. Brioulet n-a retractat nimic. Frumoasă cum sunteţi. Şi iată cum unul dintre cei mai grozavi escroci ai Franţei. Dega. închis pentru că ar fi vândut nişte bonuri falsificate. la închisoarea Sânte. nu găseşte decât tocmai răspunsul pe care nu trebuia să-l dea: — Doamnă. mi-a dat adresa barului şi mi-a zis să vă cer douăzeci de mii de franci ca să plătească avocatul. Biata femeie. îmbătrânit cu zece ani. în faţa primejdiei reprezentate de o femeie care ştie ce rol a jucat în afacerea bonurilor. Dega. Indignat. ce doriţi? Dacă nu vă supăraţi. 40 . Brioulet istorisea totul judecătorului de instrucţie. doamnă.

plin de-o spaimă îngrozitoare. Dar picioarele? Poţi să le feliciţi. Fumez. cinci. un strigăt. fără să mă fi hotărât încă asupra felului în care să-l trimit pe lumea cealaltă. O fi vreun nebun. ca să răzbată prin uşa asta capitonată. trei. pur şi simplu 41 . Şi totuşi aici nu-i poliţia judiciară. patru.Unu. Nici cărţi. prin câteva găurele abia se cerne un pic de lumină. Unu. echilibrat. răzbate prin uşa celulei mele. doi. Nu-i reproşez nimic. fereastra cu zăbrele groase e complet astupată de scânduri.. legat de belciugele din zid. mă ridic. Unii au născocit picătura chinezească. Mă simt părăsit de toţi. Nu prea avea chef de vorbă. Mă doare al dracului. mă simt lucid. E atât de uşor să-ţi pierzi minţile în celulele astea în care nimic n-ajunge până la tine. un strigăt de disperare.” Mă aplec. patru. umbli de peste şaisprezece ore şi nici măcar n-ai obosit. şi-n stare să îndur orice. mă întreb: „Ce te priveşte? Gândeşte-te la tine. cu faţa la mine. nici hârtie. trei. Ce s-o fi întâmplat? S-ar zice că ţipă cineva pus la cazne. Vorbesc de unul singur. De câteva ori fac drumul dus şi întors de la fereastră la uşa celulei mele. doi.. . cinci stânga-mprejur. Cât de puternice trebuie să fie. la Dega. Ţipetele astea în plină noapte m-au răscolit. Foarte impresionat de acel ţipăt sfâşietor. Nu-i chip să aflu despre ce-i vorba. nici creion. Alţii au născocit tăcerea. mă învârtesc ca o fiară în cuşcă. apoi îmi trântesc un pumn în piept. numai la tine şi la noul tău asociat.Maestrul Raymond Hubert a venit să mă vadă. cu glas tare. Suprimă orice mijloc de a distrage. Să-l lăsăm pe procuror acolo unde l-am lăsat. Deodată. înseamnă că-i în regulă: muşchii braţelor funcţionează perfect. stânga-mprejur. ascuţit. îmi promit să nu mă mai gândesc deocamdată la răzbunare.

dar eram în concediu. Ce-ai făcut? Într-o fracţiune de secundă îmi dau seama cât ar fi de caraghios să-i spun că sunt nevinovat. E vorba de-un asasinat? — Nu. — Şi pentru o tărăşenie a tagmei te-au condamnat la muncă silnică pe viaţă? Nu-nţeleg. e un preot aici. de omucidere1. Uite că nu eşti singur. Tata mă iubea mult. Un preot bătrân îşi face apariţia. proxenet. voluntar. şi dacă aşa zice. Iartă-mă că n-am venit până acum. înseamnă că-i adevărat. doar câte-un ţipăt poate să răzbată până la mine. eu sunt mort. sunt tare singur. — De ce vorbeşti de el la trecut.îngropat de viu. — Era negustor? — Nu. Cum îţi merge? Bunul şi bătrânul preot intră de-a dreptul în celulă şi se aşează pe mizeria mea de pat. 1 unui Asasinat — omor săvârşit cu premeditare. dar fără 42 . involuntar sau din imprudenţă. — Oh! nu vorbi aşa. — Părinţii? — Mama a murit când aveam unsprezece ani. în faţa ta. — Trăieşte? — Da. — Bună seara. fiule. omucidere — uciderea om. Da. şi răspund repede: — Poliţia zice c-am omorât un om. dacă trăieşte? — Chiar dacă el trăieşte. Se deschide uşa. — Ce ocupaţie avea? — Învăţător. — De unde eşti? — Din Ardèche.

mă trezesc fără să vreau în mijlocul celulei. fiule. n-am primit nici un fel de educaţie religioasă. şi bunul părinte. mă sărută pe frunte.— De necrezut. fiecare minut. fie că-s botezaţi. — Nu face nimic.” Mă podidesc lacrimile. Ce pot să fac pentru tine? Vrei să ne rugăm împreună? — Iartă-mă. Ai să spui după mine cuvânt cu cuvânt. o duce la buze şi o soarbe. dintr-un salt. Îmi smulg mâna şi. premeditare. Îţi mulţumesc. fiecare oră.. Şedeam din nou alături. vrei? Are nişte ochi atât de blânzi. am să mă rog eu pentru tine. fiule. mi le petrec calculând când. — Lacrimile tale. cu-n deget ca un caltaboş» o lacrimă foarte mare. Bunul Dumnezeu îi iubeşte pe toţi fiii lui.. în ce chip o să-i omor pe toţi cei care m-au trimis aici. nu ştiu să mă rog. pe pat. fiecare noapte. (n. — De când n-ai mai plâns? — De paisprezece ani. părinte? Ei bine. „Tatăl nostru carele eşti în ceruri. Şi. ridicându-se.) 43 . fiecare zi. părinte. Mă apucă de mână şi-mi spune: „Iartă-i pe cei care teau făcut să suferi atât de mult”. văzând c-a îngenuncheat. îmi sunt cea mai mare răsplată pe care mi-o putea da Domnul astăzi prin tine. figura-i dolofană exprimă o bunătate atât de evidentă. că mi-e ruşine să-l refuz şi. care le vede. Şi vrei să-ţi mărturisesc ceva. — Acum paisprezece ani. culege de pe obrazul meu. — Ah nu. sărmanul meu fiu. asta nu! N-am să iert niciodată. cu ce prilej? — În ziua când a murit mama. fac la fel.t. fie că nu. cum.

Trebuie să plecăm degrabă de la Conciergerie la una din închisorile centrale unde se formează convoaiele pentru Guyana. — Pe ce motiv? — Pe motiv. îi răspund. Preotul mi-a lăsat cartea de rugăciuni până a doua zi. Eşti tânăr. Vezi tu. Aşteaptă răspunsul. trebuie să mai aştepţi doi ani în închisoare până pleacă altul. Dacă pierzi primul vapor. fiule. — Dumnezeu te va ajuta. ai o privire de băiat bun şi un suflet nobil. Ce rază de soare am primit azi! Mi-a luminat toată celula. de pildă. — Şi de ce eşti atât de grăbit să ajungi la oroarea aia numită ocnă? Mă uit în ochii acestui preot şi sunt convins că nu mă va trăda: — Ca să evadez mai iute. Mulţumită acestui om. că ţi-ai uitat cartea de rugăciuni. şi eu am făcut una azi. Aştept răspunsul. fiule. părinte. — Ce pot să fac pentru tine? repetă preotul. Cu vârsta vei renunţa să pedepseşti şi să te răzbuni. — Care? — Să te duci la celula 37 şi să-i spui lui Dega să facă o cerere prin avocatul lui să fie trimis la centrala din Caen. Am plecat la 37. părinte. — Un delict. o simt. foarte tânăr. sunt sigur. poliţiştii. părinte. preotul de la Conciergerie? 44 . După ce-l vezi.— O spui şi-o crezi. oameni ca Polein şi apoi preotul. După treizeci şi patru de ani gândesc ca el. S-a întors foarte repede. întoarce-te aici. şi-ai să-ţi refaci viaţa. de ce îngăduie să se afle pe pământ făpturi atât de diferite? Procurorul. Dacă există un Dumnezeu. Dega e de acord.

45 . Mă uit la ceilalţi şase: oroare! S-a isprăvit cu personalitatea fiecăruia: în două minute ne-am transformat în ocnaşi. cu un bluzon şi un pantalon de aba. Caraliii sunt de faţă. „Alinierea. am pielea ca de găină. — Puneţi-vă efectele în faţa voastră. suntem introduşi în cabinetul directorului. unde. Stânga-mprejur. iar frumosul meu costum. Rezultatul cererilor nu s-a lăsat aşteptat. — Dezbrăcarea! Ne dezbrăcăm cu toţii încet. E frig. Pantofii au dispărut. ajungem în curte. marş! “ Escortaţi de vreo douăzeci de gardieni. ÎNCHISOAREA CENTRALĂ DIN CAEN Abia sosiţi. pe-o estradă înaltă de-un metru. numele închisorii centrale din Caen. Direcţia Beaulieu. — Echiparea! Cămaşa de bumbac pe care-o purtam câteva clipe mai înainte e înlocuită cu o cămaşă groasă de pânză nealbită. O săptămână mai târziu. la dreapta! înainte. toţi în păr. un pas înapoi! Şi fiecare se trezeşte în faţa unui pachet. Până-n ziua aceea aveam o înfăţişare de om normal.Vizita acestui om mi-a făcut bine şi mi-a fost şi de folos. la patru dimineaţa. pe culoarul închisorii Conciergerie. unul după altul. Tronează în dosul unui birou stil Empire. şapte oameni ne aflam aliniaţi. scorţoasă. şi-n locul lor îmi vâr picioarele într-o pereche de saboţi. fiecare e vârât într-un cotlon strâmt al unei maşini celulare.

Zece minute mai târziu. 46 . Dega e lângă mine. nici un fel de vizite. Dacă vă purtaţi rău. directorul urlă: „Umflaţi-mi-l pe tipul ăsta. dacă n-ai înţeles. Doar frecarea de ciment a ceva târât. tăbărâţi cinci pe unul şi mai daţi şi cu bulanele. bătut cu ciomegele de paţru-cinci caralii. e aşa: cea mai mică greşeală se pedepseşte cu şaizeci de zile carceră. Tăcere obligatorie tot timpul. toreadorul e doborât la pământ. Cine are urechi de auzit să audă! I se adresează lui Pierrot Nebunu.— Drepţi! Vorbeşte directorul. După o asemenea scenă. dacă vrei s-ajungi viu la ocnă”. Supunere ori lichidare. Aveţi două uşi la dispoziţie: una prin care ajungeţi la ocnă. n-o să mai înţelegi niciodată. dacă vă purtaţi bine. unul singur ca să-mi atingă pantalonul. Îl auzim strigând: „Ticăloşilor. fiecare din noi (în afară de Pierrot Nebunu. şi-apoi nimic. dus la subsol într-o carceră oribilă) s află într-o celulă a sectorului disciplinar din închisoarea centrală. jigodiilor!” Un „ah!” de animal rănit de moarte. extrădat din Spania: — Ce profesie aveai în viaţa de toate zilele? — Toreador. luat pe sus în viteză. Norocul a făcut ca Dega să fie în celula vecină cu a mea. vă aflaţi aci ca deţinuţi în aşteptarea plecării la ocnă. sau mai mult. — Condamnaţi. Nimeni n-a rezistat la două pedepse consecutive de carceră. numai pâine şi apă. Înfuriat de răspuns. Aci e o închisoare pentru condamnaţii la muncă silnică. nici o scrisoare de la nimeni. Am priceput ce vrea să-mi spună: „Stai cuminte. domnule director. Mai înainte fuseserăm prezentaţi unui soi de monstru roşcovan de vreun metru nouăzeci. alta spre cimitir. ca la cazarmă!” Cât ai clipi. Mişcă un deget.

Datorită lui. hotărăşte să-şi pună capăt zilelor. stânga-mprejur. El. Individul cu pricina lucra la o carieră de piatră. Începe nesfârşitul dute-vino dintre zid şi uşa celulei..chior. 47 . Tribouillard. iar dacă moare vreunul. Directorul închisorii centrale merită felicitări că a ştiut să-şi aleagă atât de bine călăul. şi-a pierdut o parte din mâna stângă. gardienii au avantajul de a putea ciomăgi şi biciui oamenii fără să se obosească. trei. doi. ochiul şi urechea stângă. patru. Se culcă. stânga-mprejur.. pe care-l ţine-n mâna stângă. cu o vână de bou nou-nouţă în mâna dreaptă. patru. E starostele.. fără vreo răspundere în ce priveşte Administraţia. cinci. Tipul j ăsta. într-o odaie de la etajul doi al unei clădiri cu şase etaje. povestea acestei bestii umane. Explozie înfiorătoare. Unu. pe jumătate ţicnit. un deţinut care îndeplineşte funcţia de călău la ordinele gardienilor. E spaima condamnaţilor. între capul lui şi al nevestei. Aprinde o ţigară şi cu ea dă foc fitilului de la cartuşul de dinamită.. Femeia doarme. unu. lângă nevastă-sa. Într-o bună zi. cinci. întrucât s-a făcut fărâme. trei. rămânând doar cu degetul mic şi jumătate din cel mare. trei copii şi o bătrână de şaptezeci de ani mor striviţi sub dărâmături. O parte a clădirii se prăbuşeşte. Ceilalţi locatari se aleg cu răni mai mult sau mai puţin grave. cu prilejul unui scurt popas la infirmerie. Are o rană la cap îndeajuns de gravă ca să fie trepanat. în orăşelul din Nord în care trăia. poate să-şi facă mendrele cu nenorociţii care pică în raza lui de acţiune. omorându-şi totodată şi soţia. Din ziua condamnării e starostele celulelor disciplinare ale închisorii centrale. În scopul ăsta face rost de-un cartuş măricel de dinamită. Rezultat: nevastă-sa trebuie adunată cu făraşul. Am aflat mai târziu. doi.

Peste zi n-ai dreptul să te culci. Cele două bucăţi de ciocolată Aiguebelle au reprezentat 48 .. . Celulele sunt mai luminoase decât la Conciergerie şi se aud zgomotele de afară. Administraţia şi-a rupt de la inimă: avem dreptul să cumpărăm două batoane de ciocolată. trei. Trebuie să te scoli.. S-ar zice că-i o ilustrată de Crăciun. patru.. doi.. cinci. La cinci dimineaţa. patru. să faci paşi de aceeaşi lungime şi să te întorci automat.Unu.. Pentru toţi a venit Crăciunul. De Crăciun am căpătat un cadou: printr-o crăpătură a scândurilor care astupă fereastra zăresc câmpul acoperit tot de zăpadă şi câţiva arbori groşi şi negri luminaţi de o lună plină. astfel că se disting bine. iar la celălalt pe piciorul drept. O culme a rafinamentului în sistemul penitenciar: patul se ridică şi rămâne agăţat de zid. arborii şi-au lepădat mantia de nea. să te speli şi să umbli sau să te aşezi peun scăunel fixat de zid. Paisprezece ore de umblat. cele din sectorul disciplinar. să-ţi faci patul. Scuturaţi de vânt. trei. Noaptea se aud fluierăturile sau cântecele plugarilor. contrastând cu restul peisajului.. să nu umbli nici prea repede. care se întorc acasă mulţumiţi c-au tras o duşcă bună de cidru. într-o parte a închisorii e chiar sărbătorit.Culcatul în timpul zilei e interzis. nici prea încet. precum şi unele care ne sosesc de pe ogoare. nu două tablete. Aşa că deţinutul nu se poate lungi şi e mai uşor de supravegheat. Ca să deprinzi automatismul acestei neîncetate mişcări. doi. un fluierat strident îi trezeşte pe toţi. Am spus bine: două batoane. la un capăt al celulei. ţinând mâinile la spate. cinci.„Unu. pe piciorul stâng. . Pentru ocnaşii aflaţi în trecere. Se profilează mari pete întunecate. trebuie să înveţi să pleci capul.

cu nasul la patru degete de zid.păcate. eram penultimul dintr-un şir de opt. doi. privind spre perete. cinci. să aud un. glas. aşteptându-mi rândul la doctor. acest du-te-vino într-o celulă reprezintă întregul meu univers. Cum de nu s-a prăpădit? Şi albina de ce şi-o fi părăsit stupul? Ce îndrăzneală inconştientă să se apropie de acest loc! Noroc că starostele n-are aripi. zis omul cu ciocanul. chiar neplăcut. trei. anunţ că-s bolnav. am reuşit! Starostele mă surprinde în clipa când îi şoptesc câteva cuvinte lui Julot. Ce caută acolo insectele astea? S-ar zice că sunt înnebunite după soarele de iarnă. A doua zi după vizita celor două fermecătoare insecte. să aud ceva. Din. De fapt au dreptate. Nimic.. dacă nu cumva le e frig şi vor să pătrundă în închisoare. o albină zumzăie nu departe de el. simt nevoia să văd un chip. nu m-am înşelat. e interzis ca deţinutul să se poată distra. în 1931.. Gol puşcă în gheţăria coridorului. Dacă m-ar zări privind prin crăpătura din lemnul ferestrei. altfel gâzele n-ar mai avea mult de trăit.. mă înăbuş de atâta singurătate. Un fluture. absolut nimic nu trebuie lăsat în celulă. . seara de Moş-Ajun. Reacţia roşcovanului ăsta sălbatic a fost îngrozitoare.pentru mine. m-aş pomeni c-o pedeapsă straşnică. e albastru-deschis cu o dunguliţă neagră. sunt oare în ochii lor altceva decât un cadavru viu? Cu ce drept mi-aş permite să mă bucur de priveliştea naturii? Zboară un fluture.. ei bine. Mai ales. numai glas să fie. Represiunea exercitată de Justiţie m-a transformat în pendul. E calculat matematic. Tribouillard e un sadic fioros şi presimt co s-o păţesc. aproape că mă dă gata 49 .. Nu mai pot. iarna.Unu.. patru. lângă fereastră. e-un înviat din morţi. Voiam să văd lume. Cu un pumn în ceafă.

printr-un reflex rapid. Deodată îl zăresc pe doctor. se încinge o mardeală teribilă şi. hidos. întrucât poartă trei tricouri de lână. mă scutur şi încerc să pricep ce-i cu mine. am intrat cu nasun zid. încercând să vadă din sala de consultaţii ce se petrece pe coridor şi. le smulge greu. întrucât nu văzusem că mă loveşte. Am prins să mă ridic.şi. Şi-atunci. mă culcă iar c-un picior în burtă şi începe să dea în mine cu vâna de bou. În ce ne priveşte. dar nu-i dau drumul şi. numai carne vie. nimeni nu-mi dă vreo atenţie. începe să verse şi să scoată bale. Se aruncă asupra lui. Când ajunge la al treilea. o parte din cea de pe gât şi toată de pe obraz. care atâta aşteptă. În sfârşit se ridică. Probabil că aburul arc rostul să mai cureţe aerul. care nu mă văzuse de ocupat ce era cu Julot. iar Julot profită ca să-i ardă un picior zdravăn în boaşe. huiduma. I-ajunge cu vârf şi îndesat. Gulerul maioului e strimt şi. aplecat asupra fotoliului său. Văzând că schiţez un gest de protest. în acelaşi timp. unul după altul. cam ştim ce ne-aşteaptă. Malacul cade. deoarece căzusem. Oala asta groasă de smalţ se află pe godinul care încălzeşte sala doctorului. Mă podideşte sângele şi. Cei doi supraveghetori care au fost de faţă la toată 50 . apuc oala de toarte. Are arsuri şi la singurul său ochi. dintr-o mişcare. Julot nu-i în stare să-nghită aşa ceva. vine şi pielea totodată. gardienii nu mişcă un deget. după ce mă ridic. Mă uit în jur. zvârl apa clocotită în obrazul starostelui. mă frig. după ceva care s-aducă a armă. capacul unei oale ridicat de presiunea aburului. forţându-se să-l scoată. Se tăvăleşte pe jos şi. Cum Julot e-n inferioritate. aşa că-i orb. Un urlet înfiorător iese din gâtlejul individului. se duce şi pielea de pe piept. A încasat zdravăn. lipite de maiou. sângerând.

e o lingură de lemn. Tot umblând. şi la care mă împiedică să ajung un grilaj. dar cu ce? În întuneric nu zăresc nimic cu care aş putea s-o fac. gol puşcă. nici zi. Îmi revin încet. Mă apropii de locul unde presupun că ar fi uşa. nu poţi să-l baţi fără să te expui primejdiei. toc. Mă lovesc de zăbrelele pe care nu le văzusem. Pipăi. e închisă de-o uşă aflată la peste un metru de mine. toc.scena nu-s destul de înfipţi ca să ne atace. aştept. Mă trezesc două etaje mai jos. Trec mâna peste trupul îndurerat. vin de departe. şiroind de apă. Dar are şi-un avantaj. toc-stop. Noroc că-mi pierd repede cunoştinţa. toc. toc. Ele sosesc de peste tot. O apuc iute şi mă pregătesc să răspund. aşa că nu mai simt loviturile. într-o carceră. Ciocăniturile se repetă din timp în timp. toc. loviturile lor nu se transmit destul de departe. — Răspund: 51 . după cât îmi dau seama pe pipăite. deoarece ca să-l loveşti trebuie să deschizi grilajul. Poţi să-i vorbeşti.să bat la rândul meu de două ori în zid. Am pe puţin douăsprezece piua la cincisprezece cucuie. când intră cineva la un deţinut primejdios. Să bat. Bătăile astea sunt soneria „telefonului”. să-l uzi. Am călcat pe ceva tare şi rotund. nici o lumină. toc. cel pe care-l ating. toc. Aud nişte bătăi în zid. şi loviturile de ciomag cad pe noi dese ca grindina. toc. Carcera. Cine m-o fi chemând? Ar merita să-i răspund. căci e niţeluş mai puţin întuneric. Cu pumnii e imposibil. toc. căci riscă mult dacă e prins. Toc. Aici nu există nici noapte. căci e într-o cuşcă. toc. acesta nu-l poate atinge. Sună alarma după întăriri. Dacă vreau să primesc comunicarea trebuie. era să vin în bot. Cu urechea lipită de perete. să-i arunci mâncare şi să-l înjuri fără nici un pericol. Toc. Astfel. Cât o fi ceasul? Habar n-am.

se deschide uşa. Se opreşte la litera p. luminează carcera şi pe mine gol puşcă. fără să ne pese că am putea fi surprinşi.) Patru sute cincizeci de grame de pâine şi un litru de apă (n. toc. Îmi spune: „Papi. Uite apă şi pâine. Trei lovituri foarte iuţi şi repetate mă înştiinţează că se aude un zgomot. tras de-un picior. un i. Vezi că numele se potriveşte cu slujba1. un p. Nu mişca de-acolo. Cineva strigă la mine: — În fund. toc. Cu o puternică lanternă marinărească. toc.a. şi-mi spune că la fiecare treaptă mi se izbea capul. Îi spun că sunt întreg. Nu mânca totul dintr-odată. a b c d e f g h i j k l m n o p.toc. Mă opresc. că mi-e capul plin de cucuie. t. cum îţi merge? Te-au lovit rău. Ne „telefonăm” vreme de două ore şi mai bine..) (n. dar că n-am nici o rană. de pe urma linii. ticălosule! Treci în fundul carcerei şi stai drepţi! (E glasul noului staroste. căzând de pe treapta precedentă.. Încep loviturile: toc. Ştie astfel că am recepţionat litera p. Într-adevăr. Lovesc o dată tare: toc. — Na. peadevăratelea. că douăzeci şi patru de ore nu mai capeţi nimic2. Crede că Tribouillard are arsuri grave şi că.. cu o pocnitură. apoi vine un a. literele alfabetului se perindă cu iuţeală. Urlă ca un sălbatic. rănile sunt adânci — e aranjat pe-o bună bucată de timp. îmbracă-te.” E Julot. El nu şi-a pierdut nici o clipă cunoştinţa.) Mă cheamă Batton. etc. câteva clipe mai târziu. apoi îndreaptă lanterna spre 1 2 Batton: ciomag (fr. stop.) 52 . A văzut cum m-au dus jos.. sunt pe recepţie. Suntem literalmente stăpâniţi de furia de a schimba fraze. eu am un braţ rupt. Cele două lovituri vor să spună celui care cheamă: E-n regulă.

umflat la ochi. precis că are temperatură. Stă de trei zile cu braţul rupt. Aflu de la el că vom pleca spre ocnă în curând: trei-patru luni. Deoarece trebuie să ai o răbdare nemaipomenită ca să afli de unde vin ciocăniturile. Julot răspunde încet: „Mi-e braţul rupt”. În definitiv. Toate astea înseamnă că m-a răsplătit pentru că lam eliminat pe Tribouillard. Două zile mai târziu. E un fel de tribunal. în rotocolul de pâine găsesc o bucată zdravănă de carne fiartă. Până la incident. — Ah. Două cămăşi în loc de una şi nişte izmene de lână care mi-ajung până la glezne. Aci asemenea daruri valorează-un milion. uite-i pe zmeii mei! Ce-aveţi de spus? Julot e foarte palid. subdirectorul şi supraveghetorul-şef. îmi datorează avansarea şi mi-a dovedit recunoştinţa. şi întrucât doar starostele poate să cerceteze. Cât e ziua de lungă ne trimitem telegrame. nu era decât ajutor de staroste. fiecare între doi gardieni. Cu faţa la intrare. Directorul îndeplineşte funcţia de preşedinte. de asesori. Duce un deget la gură şi-mi arată ţoalele pe care le-a lăsat. 53 . Văd că zâmbeşte. iar în buzunarul pantalonului. Acum. am fost scoşi din carceră şi. devine titular pe postul de mare şef. liniştiţi în ce-l priveşte pe Batton. trei persoane stau jos în spatele unei mese. minune! un pachet de ţigări şi un amnar c-o bucăţică de iască. Într-adevăr. îmi fac de cap cu Julot. dar nu răutăcios. gardienii fiind prea puturoşi. Pe coridor se află probabil un gardian şi a vrut să-mi dea de înţeles în felul ăsta că nu mi-e duşman. O să-mi amintesc cât oi trăi de acest Batton.chipul său. datorită mie. suntem duşi în biroul directorului. probabil că-l doare cumplit.

Julot se uită ţintă în ochii mei: „Domnul ăsta bine înţolit nu se prea sinchiseşte de viaţa unor oameni”. dar mă abţin ca să nu-mi murdăresc saliva.” E atât de năucit că roşeşte şi nu pricepe imediat. Nu-i nevoie să vă povestesc ce mi-au făcut. Dar gardianul-şef a înţeles. Întorc din nou capul spre director şi-l privesc. nu eşti de acord cu hotărârea asta? Ai ceva împotrivă?” Răspund: „Absolut nimic. O să-ţi fie de-nvăţătură să mai sări la oameni. Băteţi-l zdravăn. alţi doi cel stâng.— Mă rog. Las' că-l învăţăm noi! O să-l pun să-mi lingă cizmele. Mă încearcă doar nevoia să vă scuip în obraz. trăgându-mă de păr. M-au culcat pe jos. poate că durerea îţi va sluji la ceva. pe faţă şi pe dos. Aşteptarea asta o să-ţi priască. cu mâinile duse la spate la nivelul omoplaţilor. Doctorul o să te examineze. domnule director. Doi gardieni îmi răsucesc braţul drept. şi te va îngriji. Nădăjduiesc că mai trece o săptămână până atunci. Crede că vreau să vorbesc. Strigă la supraveghetori: — Umflaţi-l şi aranjaţi-l! Sper că până-ntr-o oră o să-şi ceară iertare în genunchi. Asta nunseamnă că nu vă condamn pe amândoi să staţi la carceră până la noi ordine. Îmi spune: „Şi cu dumneata cum e. te-ai străduit ca să te-alegi cu braţul rupt. pare să-mi spună el. când o veni. Doar nu-ţi închipui c-o să chem în mod special un medic pentru un individ de teapa ta? Aşa c-o s-aştepţi până ce doctorul închisorii centrale o să aibă răgazul să vină. Îmi pun cătuşele cu lănţişoare care-mi prind arătătorul stâng de degetul mare de la mâna dreaptă şi supraveghetorul-şef mă ridică de parc-aş fi un animal. vi-l dau pe mână. E de-ajuns 54 .

. Dacă trăiesc. Şi pleacă. mai ales c-am leşinat de durere. Gardianul-şef s-a speriat. nu puteam s-o mănânc. Să-şi pună pofta-n cui. am priceput. Fumez. Spre seară. când mi-au scos cătuşele. în cantitate suficientă ca să rămân în viaţă. e mulţumită lui Batton. După ce m-au trezit. îmi zice: — Ce-ai să te mai ospătezi! Ciudat lucru. Acum să mănânci mult. care. — Aha! Asta-i. Nu izbuteam să muşc din ea nici proptind-o cu capul de grilaj. Infirmierul a cerut să mi se facă o injecţie. dom' şef. cu antitetanic. oţelul pătrunsese în carne. să te refaci. am putut să le las jos. n-ai prea slăbit în astea unsprezece zile de post. dar. să nu irosesc nimic. unde mi-au pus apă oxigenată. tumefiată. fumez. În fiecare zi mi-arunca în carceră rotocolul reglementar de pâine. văzând cele unsprezece rotocoale de pâine. Braţele mi-erau anchilozate şi nu-şi puteau relua poziţia normală. mă curăţ de indigestie. am fost dus la infirmerie. După o jumătate de oră şi mai bine de fricţionare cu ulei camforat. 55 . ascundea sub ea. metalul. Le adunam grămăjoare cu piciorul. apoi mă culcam pe burtă şi le mâncam ca un câine.. Batton îmi strecoară tutun şi foiţe. În a douăsprezecea zi. Sunt readus în carceră şi supraveghetorul-şef. Mestecam bine fiecare bucată.să se ştie că m-au lăsat unsprezece zile cu mâinile în cătuşe la spate. pe alocuri. Idiot sinistru! Mi-o spusese convins că de unsprezece zile n-am mâncat nimic şi că dacă înfulec totul dintrodată. — Am băut multă apă. Dar Batton îmi mai arunca şi bucăţele de pâine cât pentru o îmbucătură. fără mâini.

Pe ea e scris: „Pornim peste opt zile. Măcar la asta-i bună. Abia am ieşit din carceră. Julot râde ca un copil şi Pierrot Nebunu radiază fericirea de a trăi. Simt că renasc. convoiul se apropie. 56 . Ştie că-i de-ajuns s-o ştie unul din noi. De obicei. Infirmierul i-a spus că „au sosit fiolele cu vaccinurile destinate ocnaşilor înainte de plecare. La prânz. Trei săptămâni mai târziu. mă întreabă dac-am salvat tubul. Da. Principalul e că trăim. Precis că vreun deţinut care a avut amabilitatea să ne informeze. Crede că n-am mâncat de unsprezece zile şi mă sfătuieşte s-o iau domol! Mi-e frică să-i spun adevărul. suntem scoşi din carcere. E imprudent Julot. habar n-avem despre ce-i vorba. I s-a pus braţul în ghips. ca să afle toţi. După părerea lui. Mai târziu îl chem pe Julot. dar nu se poate descrie ce-am făcut ca să păstrez averea asta. Mâine vaccin. nu cumva vreo lichea să descifreze întâmplător telegrama. l-am salvat. sunt aduse cu o lună înainte. cu moralul stă bine şi mă felicită c-am rezistat. în prima supa caldă după patruzeci şi trei de zile găsesc o aşchie de lemn. Ce s-a întâmplat? Avem parte de-un duş formidabil. cu săpun şi apă caldă. Poate că le e frică de-un inspector care urmează să vină.suflând fumul în gura sobei care bineînţeles că nu funcţionează niciodată. Cu siguranţă că mesajul mi-a parvenit cu totul întâmplător. În regiunea anusului am nişte răni înfiorătoare.” Cine mi-o fi trimis-o? N-am aflat niciodată. Frizerul n-a vrut să-mi răspundă la scurta întrebare şoptită din vârful buzelor: „Ce s-a întâmplat?” Un necunoscut c-o mutră pocită îmi spune: „Cred că eo amnistie pentru încarceraţi.” Fiecare e dus într-o celulă obişnuită.

după ce mi-am trimis mesajul. Iar ideea de a mă întoarce la carceră nu-mi surâde de fel. Eu. m-am oprit. Nu vreau să am necazuri.Îl înştiinţez degrabă prin telefon pe Julot: „Transmite mai departe”. Toată noaptea i-am auzit cum îşi telefonau. 57 . Prea mă simt bine în patul meu. Azi mai puţin ca oricând.

Dega. Am primit slujba asta pentru că am nouă copii şi aştept graţierea cu nerăbdare. — Saint-Martin-de-Ré e departe. Dega e lângă mine. Trăncănim în şoaptă sub nasul caraliilor. Curaj. o să dureze zece zile.Caietul al doilea în drum spre ocnă SAINT-MARTIN-DE-RÉ Seara. şi dacă duc şaizeci pe zi. Adio. Infirmieri veniţi din Caen ne vaccinează împotriva bolilor tropicale. că numai aici suntem aproape şase sute. dar încerc să fac cât mai puţin rău deţinuţilor. începe altă etapă. a doua zi suntem adunaţi în grupe de câte treizeci pe culoarul sectorului disciplinar. o să încerc să-mi dobândesc graţierea. Îngândurat. Batton îmi strecoară trei ţigări Gauloise şi o hârtiuţă pe care scrie: „Papillon. Sunt staroste. — Principalul e c-am fost vaccinaţi. deoarece ştim că nu ne pot băga la carceră o dată ce-am fost vaccinaţi. Noroc. Fără să fac prea mult rău. Bizuie-te pe mine. Trei vaccinuri şi doi litri de lapte de fiecare. Dega îmi spune: — Or avea destule maşini celulare să ne ducă pe toţi o dată? — Cred că nu. aşa cum mă 58 .” Într-adevăr. ştiu c-o să rămâi cu amintiri bune despre mine. care nu îndrăznesc să spună nimic din pricina infirmierilor de la oraş. Înseamnă că suntem pe listă şi că vom fi în curând la ocnă. Nu se mai respectă nici un fel de ordin în ce priveşte tăcerea. Convoiul pleacă poimâine.

Fără să ştii de ce. M-am lăsat prins ca un dobitoc tocmai când eram gata să-l curăţ pe tăinuitorul meu. Gardienii au refuzat să crape cât de cât uşile. pe grupuri de câte zece. Să-ncercăm să rămânem împreună. Sosind la La Rochelle. Zâmbeşte. să fumăm. fiecare în mica-i despărţitură a furgonului celular. Mai 59 . prinşi din nou în Franţa. Iar Julot. În celule. fără să ia vreo atitudine. doi dintre tovarăşii noştri de furgon au fost găsiţi morţi. Avem dreptul să vorbim. l-au chemat pe el şi încă alţi doi şi i-au pus separat. Îi spun lui Dega: „Miroase a evadare”. şi trimişi la ocnă pentru a doua oară.bizui eu pe tine. afară de faptul că ne sufocam. au dus cadavrele pe vapor împreună cu noi. care mă turnase la proces acum zece ani. miroase a cărăbăneală. că la Saint-Martin ne bagă la nimereală câte zece într-o celulă. Eu unul mă-ntorc acolo de unde am evadat cu cinci ani în urmă. Papi”. care era alături. ne spune: — Da. mă prinde de braţ şi repetă: „Pe viaţă şi pe moarte. începem un trai de aşteptare. Cum am sosit. Se-nşela Julot. Cât priveşte convoiul. Şi cum jandarmii urmau să ne predea Fortăreţei. să intre puţin aer. Tot felul de gură-cască adunaţi pe chei — căci SaintMartin-de-Ré e o insulă şi trebuia să luăm un vapor ca să traversăm braţul de apă — au asistat când i-au găsit pe cei doi năpăstuiţi. De altminteri. suntem foarte bine hrăniţi. Traversarea n-a durat mult. eşti chemat pe neaşteptate. dezbrăcat la piele şi cercetat pe îndelete. dar am tras o gură zdravănă de aer marin. Erau trei ocnaşi evadaţi. Mă priveşte cu ochi sclipind de satisfacţie. morţi sau vii. asfixiaţi. puţine incidente demne de povestit. Perioada asta nu-i periculoasă decât în privinţa tubului.

că de acolo nu sunt decât doi în convoiul ăsta de o mie nouă sute de oameni: un pândar care şi-a ucis nevasta şi cu mine. Poartă ochelari. În primul rând vin cei cu-adevărat din tagmă. Mergem în grupe de câte o sută cincizeci de deţinuţi. Şi chiar aşa e. suntem observaţi în toate privinţele. unde ne petreceam ore întregi mergând în şir câte unul. parizieni etc. căci mai des ajung la ocnă ageamiii decât cei din tagmă. Ce-o fi vrând? — O să aflu. în aceeaşi 60 . — Asta-i un fraier corsican. Şi trebuie s-o spun spre cinstea Ardèche-ului. — Tu eşti Papillon? Are un pronunţat . îmi spune Dega. — Da. Şi pe urmă: „Rupeţi rândurile!” Fiecare se aşează pe jos. slab. Pe când şedeam într-o după-amiază la soare. Individul e lângă mine. doi! Un.. Obligatoriu tăcere absolută. apoi ţoalele. Coada e lungă. Va să zică: cei din Ardèche sunt oameni cumsecade. eu sunt. dar. Un. sala de mese. Zilele astea de aşteptare se cheamă zile de observaţie. ăsta-s eu. că urinez. saboţii pocnesc. doi!. se apropie de mine un individ. la care originea nu contează: corsicani. Şi pleacă.întâi părţile ascunse ale corpului pân-la tălpi... Precis un bandit din creierii munţilor.accent corsican. Până şi din Ardèche e unul. Celula. curtea. Celelalte grupe se formează la întâmplare. bretoni. se alcătuiesc grupuri. doi! Un. toulousani. cu uniformele noastre. marsiliezi. îmi spune el. „Echiparea!” Şi te-ntorci în celulă. e foarte greu. pe categorii sociale. Ce doreşti? — Vino la closet. Mă-ndrept spre closetele instalate în mijlocul curţii şi mă prefac. Încerc să-mi amintesc de el. e pipernicit.

iau tubul. mi-l vâr în anus. e-n regulă. Se născuse în Insula Royale. Mi-a zis la vorbitor. e clar. Despre ce-i vorba? — Nu mai pot să ţin tubul: am dizenterie. sunt prieten cu Pascal. foarte curat de altfel. cum eşti tratat. asta-i şi basta. îmi spune înainte să plece. şi. — Nu-i prea greu? — Nu. Îmi spune fără să mă privească: — Sunt cumnatul lui Pascal Matra. să-ţi spun că vin din partea lui. Papillon. Mă ridic. Încercăm să luăm legătura cu cei întorşi din evadare. Taică-său era supraveghetor acolo şi trăia cu maică-sa în Insulele Salvării. dacă-i spun că nu pot să ţin două. cum te descurci să rămâi împreună cu un prieten etc. întrebându-mă dacă poate cineva să suporte două. — Da. 61 . Habar n-am. pe cât posibil cu Julot sau Guittou. poartă-l tu câteva zile. în faţa lui. Suntem setoşi de informaţii: cum e acolo. că dacă am cumva nevoie de ajutor.poziţie. — Mă cheamă Ignace Galgani. îl iau deoparte şi-i povestesc. Întâmplarea face să dăm de un tip ciudat. nu mă supără. Te implor. E un corsican născut în ocnă. Mulţumesc. Mi-e frică de-o cursă şi că mă roagă asta ca să ştie dacă am şi eu unul. Şi-mi arătă un tub mult mai gros ca al meu. Nu scot o vorbă.. Nu ştiu în cine să mă-ncred şi mi-e teamă că mi-l fură sau că-l dibăcesc caraliii. Mă întorc la Dega. Drept care îl întreb cu sânge rece: — Cât e înăuntru? — Douăzeci şi cinci de bătrâne.. un caz aparte. — Atunci. îmi trag pantalonul. Papillon.

căci din Insule e cu neputinţă. Pe Insule clima e sănătoasă. unde a trăit paisprezece ani. în timp ce pe Continent.) Porecla eroinei blonde a unei încăierări între apaşi (n. dar o să ne fie util dându-ne toate informaţiile cu putinţă despre ce ne-aşteaptă. asasinate etc. Ne povesteşte cum e viaţa în Insule. pe Colină1 pentru ochii frumoşi ai Căştii de Aur2.una din cele trei insule. după felul cum ai fost notat. De exemplu. te pomeneşti internat pe termen limitat sau pe viaţă. în Insule sunt internaţi mai puţin de cinci la sută din cei aduşi. prins cu ocazia unei încăierări cu şişurile. ne spune că în Insule a avut drept dădacă un ocnaş vestit. o privire limpede şi sinceră. t. un obraz deschis. Ceilalţi rămân pe Continent. portul unde soseşti. stau bine! Într-o bună zi se stârneşte un zvon: nu vă duceţi la infirmerie sub nici un motiv. după spusele lui Dega. celelalte fiind Saint-Joseph şi Insula Diavolului şi. îi otrăveşte pe cei dovediţi 1 2 Montmartre (n. prin tot felul de boli. Împreună cu Dega. Ca şi Dega. Are nouăsprezece ani. căci altfel. ci ca ocnaş. după chestia cu Tribouillard şi aia cu directorul. e o porcărie care dă gata ocnaşul încet-încet. Dar mi se pune un nod în gât: dacă mă notează ca periculos? Ca vieţaş. de asemenea. nădăjduim să nu fim internaţi în Insule. t. pricep imediat c-a avut ghinion.) 62 . N-are decât o idee vagă despre tagmă. de cum te-au debarcat la Saint-Laurent-du-Maroni. În general. ce-nseamnă soarta! urma să se întoarcă acolo nu ca fiu de supraveghetor. diferite chipuri de a muri. Încasase doisprezece ani de ocnă pentru furt cu efracţie. să nu fii categorisit periculos. Ne dă sfaturi preţioase: evadarea trebuie pornită de pe Continent.

căci Galgani e din ce în ce mai bolnav. Se postează în faţa mea în timp ce le meşteresc şi mă fereşte de privirile prea curioase.t. ne confirmă că-i o scorneală. Casele de bani şi Biroul Doi puteau dormi în linişte. Individul otrăvit. dar frate-său. Chiar c-un singur tub e o întreagă dandana. zice-se. în curte sau în celulă. Francis la Passo. din pricina tuburilor. Cred căi o tâmpenie. O pastilă de cianură — tot după spusele fratelui lui Francis la Passe — pusese capăt tărăşeniei. altele scornite. Habar n-am 1 Serviciul de spionaj şi contraspionaj francez (n. Când mă duc la closet. săvârşise o spargere. Dega trebuie să mă întovărăşească. simulase că-i bolnav şi era la infirmerie. gaborii îl scoseseră din închisoare. E ceva misterios în treaba asta: tubul pe care-l bag ultimul iese totdeauna la urmă. în folosul serviciilor franceze de informaţii. unde ispăşea o pedeapsă de cinci ani. la ambasada Germaniei. iar cel introdus primul iese cel dintâi. un parizian. în timpul războiului. Într-adevăr. trăi liniştit dând o lovitură sau două pe an. i-a explicat ce s-a petrecut. care lucrează la infirmerie. unele adevărate. mai trece vremea. Pentru treaba asta. Curtea asta e plină de poveşti. A fost realmente un otrăvit. iar eu port tot timpul două. Îl potcoviseră cu douăzeci de ani şi urma să plece cu noi. pe care le predase agenţilor francezi. care se grăbea să intervină. Le ascultăm oricum. la Geneva sau la Lausanne. Numai că de data asta i se înfundase.prea slabi sau prea bolnavi ca să suporte diurnul.) 63 . se pornea pe micul lui şantaj cu Biroul Doi1. mare specialist în case de bani. Ca să nu fie băgat în convoi. De câte ori era prins. Pusese mâna pe nişte documente foarte importante. Iar începând din 1920.

Crima asta urma să-ncheie o răfuială. i-a făcut bătrânei de petrecanie. Fortăreaţa e plină ochi. Îi cheamă André Baillard. Emile pică mesa pentru un furt şi se alege cu trei ani închisoare. La duşuri a izbucnit o încăierare între doi fraţi. no să-i dea nimic. Zi şi noapte. el doar a pus banii la fereală. Ieri. Unul din prietenii lui mi-a istorisit tărăşenia. furios că frate-său nu i-a trimis bani de ţigări. zice el. Şi-a dat sufletul în chinuri înfiorătoare.cum s-or fi răsucind în măruntaie. Avea şaptesprezece găuri. Într-o zi. E o treabă ciudată şi am s-o povestesc într-o zi. Nu s-a aflat niciodată de cine. şi frate-său. începe să ciripească şi zice c-o să-l înfunde pe André: cică André. Două luni mai târziu ucigaşul său a fost gâtuit în pat. A scăpat ca prin minune. la Cayenne. André asasinase o rentieră. Nu poate fi pedepsit. Infirmierul care l-a ajutat pe doctor la autopsie ne-a adus o bucată de intestin de vreo zece centimetri. Emile. Drept care când o să iasă. Două lovituri de şiş lângă inimă. îmi spune el. înţelegi de ce. 64 . Când le afli povestea. zăcând la carceră cu alţi câţiva pedepsiţi. Ala care n-a izbutit să-l lichideze avea să moară şase ani mai târziu. dar aşa e. Treaba merge repede. S-au bătut ca chiorii. iar unul din ei a fost băgat în celula noastră. la frizer. păstra lovelele ciordite. s-a încercat asasinarea lui Clousiot în timp ce se bărbierea. santinelele fac de gardă pe coama zidurilor ei. Un deţinut dă fuga să-i povestească directorului închisorii cele auzite. Se împlinesc douăsprezece zile de când suntem la Saint-Martin-de-Ré. pentru că Administraţia e de vină: gardienii au ordin să-i împiedice cu orice preţ să se întâlnească. înghiţind nişte bicromat de potasiu ce-i fusese băgat în porţia de linte.

celulele lor sunt vecine. Nu se poate. În a patruzeci şi şasea zi. în ziua alegerii noului preşedinte. Abia a doua zi. Pedeapsa celor doi fraţi a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Cât a fost noaptea de lungă. A venit clipa execuţiei. dar a lui André e respinsă. Până a înştiinţat Cancelariatul. după ore întregi de spaima şi frământare. André are un asemenea nod în gât că nu-şi poate înghiţi saliva. dacă preşedintele va muri înainte de ora execuţiei (între patru jumătate şi cinci). Doumer a murit la patru şi două minute. va afla de la avocatul său că în ajunul execuţiei preşedintele Doumer a fost asasinat de Gorgulov. grefierul. Totuşi. cu lanţuri la picioare. şi cei doi fraţi îşi fac zilnic plimbarea. În sectorul condamnaţilor la moarte. avocatul condamnatului soseşte cu sufletul la gură. din umanitate faţă de André. Într-adevăr. unul în spatele celuilalt. până a sărit într-un taxi cu purtătorul ordinului de amânare. Emile e menţinut în sectorul condamnaţilor la moarte. Dar Doumer nu murise pe loc. de cum a 65 .André e arestat. niciodată nu se opreşte o execuţie în curs. după ce-l informase pe ministrul de justiţie că. A lui Emile e aprobată în a patruzeci şi treia zi. Fiecare face câte-o cerere de graţiere. Sunt toţi de faţă: directorul. la închisoarea Santé. iar cei doi fraţi sunt condamnaţi la moarte. întârziase cu trei minute ca să mai poată opri deschiderea celulei lui André. procurorul care a cerut pedeapsa capitală. va cere o amânare pe motiv că postul de şef al puterii executive e vacant. Şi totuşi aşa e. urmat de cineva care-i dă procurorului o hârtie. Dar în momentul când directorul face un pas înainte ca să vorbească. avocatul se dusese la Versailles şi. uşa lui André se deschide la patru şi jumătate. avocatul a stat la pândă în faţa clinicii. Toţi se retrag pe coridor.

André s-a apropiat de frate-său pe la spate având în mână un băţ gros de bambus. iarăşi pe motiv de „purtare bună” Saint-Martin-de-Ré e ticsit de deţinuţi. La desfiinţarea ocnei a fost graţiat. Mă uit la scăpatul ăsta de ghilotină şi-mi spun că. a fost achitat. De altfel. André Baillard n-a fost luat niciodată la întrebări. pe Insula Saint-Joseph. a avut baftă tot timpul. L-au iertat de regimul penitenciar pentru „purtare buna”. băieţaş. Într-o bună zi. Două categorii cu totul deosebite: opt sute sau o mie de ocnaşi şi nouă 66 . a fost trecut dispărut în cursul unei încercări de evadare. Absent la apelul de seară. Avea o celulă micuţă numai a lui. viu şi nevătămat.u sa mai vorbit de el. iar la Saint-Laurent-du-Maroni se bucura de un regim de favoare.fost ales Albert Lebrun. îl pofti perfid în celula sa şi-l omorî înfigându-i şişul în inimă. nu se compară cu calvarul prin care a trecut el. aşa că Emile le-a devenit pe dată masa zilei. în picioare pe-o stâncă. cu gândul numai la peşte. Nu s-a pomenit preşedinte să refuze prima cerere de graţiere ce i se solicită: „Lebrun a semnat. Mai târziu. încheie André. oricât oi fi suferit eu. Bineînţeles c-au aflat cu toţii afară de caralii. după o ciondăneală cu un alt ocnaş. Zgomotul valurilor. aşa că iată-mă. i-a prezentat cererea de graţiere. acoperea orice alt sunet. Emile pescuia cu undiţa. i . în drum spre Guyana”. de trei metri lungime şi c-o simplă împingere l-a făcut să-şi piardă echilibrul. foarte mari. avea să-şi asasineze fratele. L-au văzut câţiva ocnaşi. La gândul c-a omorât o biată bătrână ca s-o prade mi se făcea scârbă. Totuşi l-am evitat mereu. Doar patru-cinci ocnaşi care adunau nuci de cocos pe-o înălţime a insulei văzuseră cele întâmplate. Fiind socotit în legitimă apărare. Locul era înţesat de rechini.

până Ia muncă silnică pe viaţă. De şaptesprezece zile suntem la Saint-Martin-de-Ré. Un popor n-are dreptul să se răzbune. E vorba de făpturi care trebuie mai curând îngrijite decât pedepsite într-un chip atât de neomenos. Am aflat numele vaporului care ne va duce la ocnă: La Martinière. de care atârnă un toc de revolver. Va lua cu el o mie opt sute şaptezeci de condamnaţi. Totuşi e ruşinos ca la un popor civilizat să existe ca pedeapsă accesorie deportarea. Unii au trese. Stăm de vreo oră în picioare. în toată existenţa lor de hoţi. Sunt aproape optzeci. Toţi au câte-o centură lată. Nu aduc nici a jandarmi. Se deschide o uşă şi îşi fac apariţia nişte bărbaţi îmbrăcaţi altfel decât gardienii pe care-i ştim. Cei opt-nouă sute de ocnaşi au fost adunaţi azi-dimineaţă în curtea fortăreţei. în rânduri de câte zece. Cu deportaţii e altă mâncare de peşte. Se vede patul armei. care n-au furat. Poartă haine de croială militară. Cineva poate fi deportat dacă a avut trei până la şapte condamnări. dovadă că-s deseori înhăţaţi şi care se trezesc deportaţi — ceea ce pe vremea mea era totuna cu o condamnare pe viaţă —. Ce-i drept. Ca să fii ocnaş trebuie să fi făcut ceva grav sau măcar să fi fost învinuit de un delict grav. sunt cu toţii nişte hoţi incorijibili. Cineva graţiat de pedeapsa capitală se alege automat c-o condamnare pe viaţă. 67 . nici să elimine cu prea multă uşurinţă pe cei care provoacă neplăceri societăţii. În asta constă cel mai mare nonsens al civilizaţiei franceze. şi e normal ca societatea să se apere. nici a soldaţi. albastre-deschis. iar în continuare merge treptat. şi sunt bine înţoliţi. E vorba de nişte hoţi mărunţi. Pedeapsa cea mai uşoară e de şapte ani muncă silnică. neîndemânatici. nici zece mii de franci.sute de deportaţi. umplând curtea dreptunghiulară.

Toţi sunt arşi de soare. care are tot atâtea trese ca şi colonelul. vi-i predau pe cei opt sute şaisprezece condamnaţi aci de faţă.” asta durează două ore şi-i totul în regulă. pe o măsuţă adusă în scopul ăsta. Ne aşteptăm la un „drepţi”. Aceste tribunale autonome pot să vă condamne. pentru diferitele delicte săvârşite în ocnă. închisoare şi 68 . Domnule maior Barrot. cel care vi se va da. Asistăm apoi la schimbul de semnături între cele două administraţii. al cărui centru administrativ e oraşul Cayenne. dar nici gând. Imediat începe apelul nominal: „Cutare. reprezentat de Administraţia penitenciară a Guyanei franceze. de la închisoare simplă până la pedeapsa cu moartea. Cutare. de vârste deosebite. Colonelul de jandarmi ia un megafon şi-l duce la gură. Maiorul Barrot. Statul lor major e întovărăşit de directorul fortăreţei Saint-Martin-de-Ré. de trei-patru medici în ţinută colonială şi de doi preoţi în sutane albe. care vor lua în privinţa voastră. Din clipa asta treceţi sub răspunderea Ministerului de justiţie. de-aci înainte aşa o să vi se spună: transportatul Cutare sau transportatul numărul cutare. Senţelege că aceste pedepse disciplinare. care-şi umflă pieptul îngâmfaţi şi dându-şi importanţă. etc. apucă la rândul lui pâlnia: — Transportaţi. când va fi cazul. Vârstnicii sunt mai simpatici ca tinerii. a deciziilor ei. conform listei pe care v-o înmânez. între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani. de un colonel de jandarmi. dar cu fir de aur şi nu de argint ca-n jandarmerie. a tribunalelor ei interne. Din clipa asta vă aflaţi sub legislaţia specială a ocnei. Strigă: — Ascultaţi toţi cu atenţie. prezent. hotărârile respective. Vă rog să constataţi că sunt toţi prezenţi.

unde o să-i examineze căpitanii medici care însoţesc convoiul. Dega. Totul e prevăzut. Nu vă amărâţi din cauza plecării. ai încredere în mine. Peste două ore mă aflam în posesia unui bisturiu cu 1 Pedeapsă infamantă prin închiderea într-un penitenciar (n. nu-i cazul să vă temeţi de bătaie. să cântaţi şi să fumaţi. să se prezinte la infirmerie. să-mi spui cât. Agenţii pe care-i aveţi în faţa voastră se numesc gardieni. e grăitoare. Dacă se află printre voi unii care simt că fiziceşte nu sunt în stare să călătorească.recluziune1 vor fi ispăşite în diferite clădiri ale Administraţiei. fiecare o să capete un sac marinăresc cu hainele de ocnaş. Dacă le vorbiţi. el nu-i ocnaş. e deportat. Fraza aia. îi dau cât cere. văd c-aveam dreptate când îţi spuneam că cel mai mare pericol de înfruntat sunt ceilalţi ocnaşi. nădăjduiesc că înţelegeţi. — Ei. Dacă vrea bani. O să călătorim împreună. dacă vă purtaţi cum trebuie. să jucaţi cărţi. Vă doresc călătorie plăcută. După ciorbă. Aveţi voie să vorbiţi. o să vă fie mai bine la ocnă decât într-o închisoare din Franţa. când a rostit: „Aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă”. Îl caut pe Francis la Passe şi-i spun: — Tot mai e frate-tău infirmier? — Da.) 69 . Ce de omucideri şi asasinate o să mai fie! — Nu te-ngriji de asta. ce zici? — Dragă Papillon. trebuie să le spuneţi: „Domnule gardian”. Mâine o să vă îmbarcaţi pe La Martinière. Vă rog să aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă. În cursul călătoriei disciplina trebuie să fie foarte severă.t. — Ia legătura cu el cât mai repede şi cere-i un bisturiu. Ceremonia s-a încheiat. nu-i voie s-aveţi alte efecte afară de astea.

nici Suzini n-au fost zăriţi de când am sosit. e adus de braţ până la mine.mâner zdravăn de oţel. Curtea cu juri. nici le Guittou. Iată-l pe Galgani. cine ştie dacă o să fim pe-aproape sau măcar dacă o să dăm ochii unul cu altul la 70 . deoarece abia vede. O să am o răspundere prea mare în timpul călătoriei şi. Nici Julot. avându-şi fiecare locşorul în inima mea. s-ar spune că şiau pierdut din importanţa. Unde-or fi sticleţii. îmi strânge mâna. dacă asta se poate numi societate. De cum voi dori. Singurul defect e că-i un pic prea mare. în ciuda lentilelor sale enorme. în stare să-l ţii şi să-l păstrezi. juraţii. vor fi iarăşi prezenţi cu toţii. Pare mai înzdrăvenit. de ascultat şi de făcut că nu mai ai timp să gândeşti. Se apropie şi. M-am aşezat foarte aproape de closetele din centrul curţii şi am trimis după Galgani să-i dau înapoi tubul. vorbeşti. dar în febra plecării şi a tot soiul de cunoştinţe. e-n primul rând să-ţi aperi pielea. Îi spun: — Aş vrea să-ţi dau înapoi tubul. magistraţii. nevastă-mea. îmi spun că. căci treaba pentru care te frămânţi cel mai mult. taică-meu. Sunt atâtea de spus. Acum eşti sănătos. apoi. Dar nu-i decât o impresie. fără o vorbă. prietenii? Sunt acolo cu toţii. trebuie să uiţi aproape cu totul ce-ai fost. Mă înşelasem. trecând pe-al doilea plan faţă de viaţa de toate zilele. vii. Avantajul vieţii în comun e că trăieşti. dar nu-i uşor de găsit în forfota din curtea asta ticsită de opt sute de oameni. Văzând cum se înceţoşează trecutul. o dată ce-ai ajuns la ocnă. faci parte dintr-o societate nouă. ca să nu te mai preocupe decât un singur lucru: evadarea. de ce şi cum ai ajuns aici. în clipa în care creierul meu o să aibă chef să deschidă sertarul fiecăruia. dar e o armă pe cinste. şi cea mai importantă.

hai cu mine. e-al tău. — Hai. — Ei. vin îndată. — „Bine. Galgani face o mutră jalnică. n-are nici un rost să-ţi rişti viaţa ca să-mi păzeşti mie biştarii. păstrează-l. n-au aflat la cine. Adică nu. cum o duci? 71 . pe nume Girando. vino la closet să-ţi dau tubul. că-i noapte sau zi. Dacă tot rişti. şimi dau târcoale să vadă când o să-l capăt înapoi. Ştie probabil că Galgani e cumnatul lui Pascal Matra şi că musai trebuie să aibă un tub. obsedat de-a binelea. Pricep imediat: ţinut la distanţă de oamenii tagmei. Ţi-l dăruiesc. Îl întreb: „Cam pe unde circulă în curte?” Răspunde: „Pe la bucătărie şi spălătorie”. Mokrane. Ori de câte ori mă duc la closet. corsicanul e cel care le-a şoptit leprelor că-i rost de învârteală. Sunt patru la număr: trei arabi şi un corsican. Îşi închipuie că tubul meu e la altcineva. Te-a ameninţat cineva? Se bănuieşte că-l ai? — Da. chipurile nebăgându-i în seamă. — Nu-l vreau. De-aia n-am venit să dau ochii cu tine. — De ce spui asta? — Nu vreau să fiu omorât pentru el. Întradevăr.ocnă? Aşa că-i mai bine să-l iei înapoi. — Ţi-e frică. ţi-l dăruiesc. sosind la locul cu pricina. dar tot nu se lasă de pândit. Am scos bisturiul din bonetă şi-l ţin cu lama vârâtă în mâneca dreaptă şi cu mânerul în palmă. stai aici. tot timpul mă pândesc trei arabi. că n-am aşa ceva. Prefer să trăiesc fără bani decât să crap din cauza lui. măcar să ai un folos. M-am străduit să-i fac să vadă. una din leprele astea vine să se aşeze lângă mine. Galgani. să nu miroasă c-am stabilit un contact.” Mă-ndrept cu el spre lepre. Mă uit la Galgani şi observ că-i îngrozit. la urma urmei. dau cu ochii de ei.

dar e-n interesul meu să nu-l fac de râs faţă de prietenii săi. În ziua următoare s-a ascuns aşa de bine. Galgani se-ntoarce cu mine. pe ăilalţi. Girando. nu ca să mă bat. Abia niţel mai târziu am înţeles că făcusem o greşeală.. — Nu ştiam că Galgani ţi-e prieten. e firesc. c-am pornit spre ocnă cu două tuburi. Papillon. nu mai plecam mâine. Uf! Am scos-o bine la capăt.” Caut să-l conving pe Galgani să ia tubul. indiferent ce. i-o strâng. Ai tot dreptul să lupţi pentru viaţa ta. înainte de plecare”. Ia-o cum vrei.— Bine. sclipitor de nou ce e. Mokrane. ţinându-l strâns. — Aşa-i. Dar tu? — Bine pe dracu. Credeam că-i un ageamiu. Ştiu că nu-i adevărat. îmi zice: „Mîine. căci. dacă-l omoram pe tipul ăsta. după. Mokrane se scoală. 72 . trebuie să facem rost de lovele ca să ne cărăbănim. Îi spun: „Nu vorbi cu nimeni de chestia asta. şi pricepi că. Dar ştii că prietenia-i sfântă. zice: — M-am sculat ca să vorbim. în definitiv. Am venit să vă spun că Galgani e prietenul meu. impresionat de atitudinea mea şi de lungimea lamei. Îi ofer un chip elegant de-a scăpa: — E-n regulă.. îi spun: — La prima mişcare te tai ca pe-o găină. Papillon. Dacă te-ai sculat ca să vorbim. Dacă păţeşte ceva. Mută-ţi privirea. Provocarea l-a stârnit şi-i gata să facă un gest să înceapă mardeala tocmai când scot iute bisturiul. vreun metru şaptezeci şi patru. întrucât suntem lefteri. Descumpănit că mă vede înarmat tocmai într-un sector unde te cotrobăie mereu. pe tine te crestez mai întâi. N-am poftă să mănjure moş Dega. şi. Îmi întinde mâna. şi la fel de spătos. E înalt ca mine.

urmând să-i fie sortit un pământ neştiut. ţinând seama că-şi „pierduse” viaţa. Cam toţi se gândesc că-i ultima zi petrecută pe pământul Franţei. florile de câmp. Pentru el. nu vorbeşte nimeni.În noaptea asta. trist sau deznădăjduit. iar dacă vrei să nu te usture ochii. în afară de André Baillard. Sunt descumpănit. în celula-n care suntem vreo unsprezece bărbaţi. lângă uşa zăbrelită care dă pe coridor şi de unde vine ceva mai mult aer ca în altă parte. de educaţie. şi apoi pe-al tatălui meu. Nimeni nu doarme. cu un regim neştiut. murmurul apelor. exteriorul casei noastre şi interiorul. Bărbaţii ăştia sunt toţi lipsiţi de personalitate. Fumul ţigărilor iese din celulă ca un nor atras de aerul de pe coridor. atât de iubitoare. de-a binelea. Filmul ăsta vorbitor în care aud glasul sărmanei mele mame. toate astea mi se perindă repede pe dinaintea ochilor. mireasma mimozei care înflorea în fiecare primăvară în faţa uşii noastre. Doar micul corsican născut în ocnă nu face parte de-adevăratelea din tagmă. cu purtările lor mei. trebuie să te aşezi sub negura de fum. orice s-o întâmpla nu poate fi decât un rai nevisat. lucru îndreptăţit. Şade alături de mine. Dega nu scoate o vorbă. Am căpătat informaţii atât de contradictorii despre ceea ce ne aşteaptă că nu ştiu dacă e cazul să fiu mulţumit. Gravitatea şi importanţa clipei le-au cam luat piuitul. Fiecare e mai mult sau mai puţin cuprins de nostalgia că părăseşte Franţa pentru totdeauna. În celula asta. de bună creştere şi de demnitate. Filmul vieţii mele se desfăşoară rapid pe dinaintea ochilor: copilăria în sânul unei familii pline de dragoste. gustul nucilor. piersicilor şi prunelor aflate din belşug în grădina noastră. 73 . bărbaţii din preajma mea sunt cu toţii oameni ai tagmei.

e singura problemă care trebuie să mă preocupe. O ştie de altfel. E ora bilanţului. băieţii copilăriei mele. bucuros să-i simt răceala mânerului de oţel. Cred că pot conta pe patruzeci de mii de franci. Zăresc una care atârnă pe 74 . Faptul de-a avea o armă atât de straşnică îmi dă siguranţă. liberaţi şi supraveghetori. de subconştientul meu. filmul ăsta la care asist fără să fi luat hotărârea de a-l vedea. proiecţia asta de lanternă magică pornită. am în măruntaie cinci mii şase sute de franci ai mei şi douăzeci şi cinci de mii de franci ai lui Galgani. trebuie să beneficieze de ei. Pe la trei noaptea. deci o sămi fie uşor să cumpăr complici.şi lătratul Clarei. are zece mii. De cum sosesc. căci sunt banii lui. Pipăi bisturiul.întotdeauna blând şi mângâietor. de-aia n-a venit după tub. umple cu o caldă emoţie noaptea asta în care aşteptam saltul spre marele semn de întrebare al viitorului. care mă cheamă din grădină să mă joc cu ea: fetele. Dega. bineînţeles luându-l pe Galgani cu mine. fiecare purtând o etichetă mare. nu ai mei. aflat lângă mine. trebuie să evadez în tovărăşia lui Dega şi a lui Galgani. deoarece. Va să zică: am douăzeci şi şase de ani. plini până la refuz. în pofida voinţei mele. cu atât mai puţin va fi în stare pe vapor şi în Guyana. Bilanţul e pozitiv. Am şi văzut cât a fost de folositoare în întâmplarea cu arabii. căţeaua de vânătoare a tatei. Patruzeci de mii de franci sunt bani nu glumă. O să-i folosesc spre binele lui. ocnaşi în curs de ispăşire a pedepsei. un deţinut a înşirat în faţa zăbrelelor celulei unsprezece saci marinăreşti din pânză groasă. Înseamnă că pot să contez pe banii ăştia. tovarăşii de joacă ale celor mai frumoase clipe din viaţă mea. dar indirect voi profita şi eu. sunt sănătos tun. dacă Galgani ăsta nu-i în stare să-şi apere banii aci.

nu-i chip să treci neobservat. numărul X. nimic de zis. e Pierrot Nebunu. E un băiat de treabă. pantofi patruzeci şi unu. un om din tagmă.. cum îmi place să joc cărţi. După o bucată de pânză aflată la suprafaţa sacului. Acest Pierre C. alte proiecte. Constat asta cu uşurare şi înţeleg că viaţa colectivă care mă aşteaptă va trezi alte nevoi. nici urmă de fanfaronadă 75 . a procurorului etc. Papi? — Bine.. Îmi dau seama că. Gaborii sau gândit să-mi ofere călătoria pe daiboj. pentru a trăi intens scenele de la Conciergerie sau de la Beaulieu. dar tu? — Mă rog. aşa cum le-am trăit. Scrie: C. aşa că fiecare o să capete efecte pe măsură. cu desăvârşire singur. un bordelez judecat la Paris pentru omucidere şi condamnat la douăzeci de ani muncă silnică. dar. trebuie să fiu singur. talia patruzeci şi doi. Pierre Nebunu se apropie de zăbrele şi mă întreabă: — Cum o duci. văd că ţinuta e albă cu dungi roşii verticale. ale juraţilor. un metru şaptezeci şi trei. În regulă. Papillon? Are un mod firesc de a vorbi.. unde efectele îţi sunt alese după ochi.. Mă străduiesc silindu-mi creierul să readucă mutrele de la Curtea cu juri. eu unul mi-am dorit dintotdeauna să dau o raită prin America. Refuză categoric să m-asculte şi nu izbutesc să obţin de la el decât imagini obişnuite. treizeci de ani. nu-i aşa. alte reacţii. Pierre.. n-am reuşit nicicând să pun deoparte banii de drum. îl ştiu bine. E mai grozav decât la cazarmă. C-un asemenea costum. cinstit şi corect.dinăuntrul zăbrelelor. Aci totul e înregistrat.. Din fişa asta văd cât e de migăloasă şi de bine organizată Administraţia care conduce ocna.

în spusele lui. — Călătoria asta pe daiboj pe care mi-o oferă gaborii ca să dau o raită prin America chiar are avantaje. A priceput şi pleacă de la zăbrele. viitorul avea să-mi arate că nu greşisem. Îl simţi într-adevăr. Pierrot. ţicnirea într-o celulă sau moartea prin mizerie fiziologică într-o carceră dintr-o temniţă oarecare în Franţa e mai rea decât mierlitul de lepră sau de friguri galbene. Poate că vom cunoaşte alte ţări. Din nou tăcere. Dega. Vreau linişte. — Las-o baltă. n-o să-mi zică nimic. o priveşte cu mare atenţie ca s-o citească. spuse el. aşteaptă pân-o fi cazul. sigur pe el. La urma urmei. — Rămâne să vedem cum se termină. dar care s-or fi purtând mai omenos cu cei ce-au greşit. — Uite. N-are rost să-ţi baţi singur cuie-n talpă. — Abia aştept să-mi pun costumul ăsta. De mâine începem să ne depărtăm de frumoasa noastră ţară. o silabiseşte. Se apleacă. asta-i ultima noapte. Nu-mi dădeam seama ce mare adevăr rostesc. asta-i fişa ta. hainele astea-s pentru mine. 76 . Ce zici? După părerea mea. Pierre. Mai bine mă duc la ocnă decât să mă potcovească cu cinşpe coţi de temniţă în Franţa. Pierrot. — Frumoasa noastră ţară are o justiţie urâtă. nu atât de frumoase ca a noastră. — Sunt de-aceeaşi părere. Louis Dega mă priveşte şi-mi spune: — Puişor. am chef să desfac sacul şi să mă-mbrac.

printre care eu. Au nasturi auriţi la tunica de un alb imaculat.. nimic pe umeri. un pantalon vărgat de dril. un bluzon de dril. Nişte deţinuţi ne aduc cafeaua. La trei metri în faţa noastră merg de-andărătelea zece jandarmi.. apoi vin patru supraveghetori. Sacii pe umărul stâng!. Cu puşca-n mână. Nici urmă de lanţuri sau de cătuşe. — Dezbrăcaţi-vă... vă puneţi o izmana. tot cu revolverul la şold. Azi sunt îmbrăcaţi în alb. Începeţi îmbrăcarea. Unul are trei trese ca un V pe mâneca stângă. cu alţi doi alături şi cu al patrulea supraveghetor în coadă. ieşiţi pe coridor doi câte doi. le legaţi cu mânecile ei. tevatură. după mine. strângeţi-vă hainele şi împachetaţi-le în bluză. precum şi cei trei recidivişti care evadaseră: Julot. ghete cu ciorapi. Nu băgaţi bluzonul de lână în sac. S-au îmbrăcat toţi? — Da. Galgani şi Satini. cu faţa spre coridor şi cu sacul dinainte. În mai puţin de două ore se strâng. Ăştia patruzeci sunt aliniaţi câte zece. Fiecare să-şi caute sacul respectiv. Sunt strigaţi patruzeci de bărbaţi. aliniaţi. Încolonarea doi câte doi. pentru cazul că ar ploua şi ca să vă apere de frig..PLECAREA SPRE OCNĂ La ora şase. domnule supraveghetor. un tricou. adună pachetele şi bagă-le în celulă. 77 . — Transportaţi. Durează vreo douăzeci de minute până ne aflăm toţi aliniaţi cu sacul dinainte. are numele pe etichetă. mica noastră coloană se îndreaptă spre curte. Foarte bine. — Bun.. opt sute zece ocnaşi. Louis Dega. În capul coloanei ce se formează. fiecare rând are alături câte-un supraveghetor. Tu de colo. Luaţi sacul şi treceţi la perete. Cu gradatul înainte.

Urcăm la bord. nici un jandarm. Pe la mijlocul drumului. 1. într-un soi de cuşcă înconjurată de zăbrele groase. Ridic capul şi-o văd pe soţia mea.. El e-nvăţat cu chestia asta. iar la cealaltă fereastră pe Paula. dornici să vadă plecarea spre ocnă. Nici un deţinut. de la fereastra unei case se aude un şuierat melodios. care urma să moară într-un bombardament la Marsilia. se alătură convoiului pe măsură ce ieşim din fortăreaţă.” Fiecare capătă un hamac făcut sul..privindu-ne. vor străbate astfel întreaga distanţă. soţia lui Dega. Careva mă îmbrăţişează. nici publicul nu tulbură clipa asta cu-adevărat sfâşietoare. la o fereastră. primii patruzeci. fiecare călăuzit de câte-un alt jandarm care-l trage de centiron. umblăm cu ochii aţintiţi spre ferestrele acelea. îmi spune: 78 . şi pe prietenul meu. pe toată distanţa. Ştie cum devine cazul. Pe o bucată de carton scrie: „Sala nr. urmându-ne astfel. toţi îşi dau seama că cei o mie opt sute de oameni o să dispară pe veci din viaţa de toate zilele. Antoine Giletti. Se găsesc din belşug inele de agăţat hamacurile. nici un supraveghetor. Supraveghereneîncetată şi severă. cu câte-o puşcă sau o puşcă-mitralieră în mână. Nimeni nu scoate o vorbă. ca şi pe prietenul meu. şi pe prietenul săli. Noi ăştia. Avea să fie ultima oară că mi-am văzut soţia. 40 de bărbaţi. Antoine D. Nişte jandarmi.. Nenette. e Julot. la o depărtare de vreo doi metri. I-a zărit şi Dega şi. Jandarmii ţin la distanţă o uriaşă gloată de gură-cască. Se deschide poarta cea mare a Fortăreţei şi coloana porneşte încet. categorie cu totul specială. a mai făcut drumul acum zece ani. cât ne e eu putinţă. aşa că-i o tăcere desăvârşită. suntem duşi în fundul calei.

s-a curăţat”. dar în larg o să le deschidă şi oricum o s-avem aici mai mult aer decât în oricare alt loc al cuştii. E clar c-o să ne percheziţioneze. dacă vrei s-ajungi viu la ocnă. tot goi. Îi fac cunoştinţă cu Dega. Intră patru supraveghetori şi încep să scotocească prin încălţări şi veşminte. Cu braţul Julot îl opreşte să treacă. Şase oameni sunt scoşi pe-o platformă. două piroane de dulgherie. Maiorul Barrot.” Tipul se cară. zice ălălalt. „Cum mişcă unu. dar ăi de-afară ne supraveghează mai departe. s-a-ntâmplat o singură chestie: într-o noapte sar toţi treziţi de-un urlet. daţi-i zor! Suntem toţi goi puşcă.— Vino-ncoa repede. 79 . iar şişul trecuse mai întâi prin hamac. Prinde sacul de inelul de care o să-ţi agăţi hamacul. şi mă sprijin mai mult pe stângul. sub talpa piciorului drept. Julot răspunde: „Cu noi eşti mai în siguranţă aici decât într-o vilă c-o fereastră deschisă spre litoral”. cu armele aţintite spre noi. Vreo douăzeci şi cinci-treizeci de supraveghetori ne iau pe dată la ochi cu revolverele sau puştile lor. ascuţite. Fusese împuns de jos în sus. un tirbuşon şi un tub de aur. când seapropie un individ. Dega e încântat de demonstraţia asta de forţă şi o spune pe faţă: „Cu voi doi n-am grijă”. Lau găsit pe unu mort. — „Ştii de ce?” — „Da” — „Atunci întinde-o. că mă taie. De pe urma cotrobăielii au dibăcit trei şişuri. Tocmai vorbeam. Era un cosor barosan. Călătoria a durat optsprezece zile. Laba îl acoperă perfect. Locul ăsta e lângă două hublouri închise. avea mai bine de douăzeci de centimetri. strigând: — Dezbrăcarea la piele. Şi-au lepădat trăgacele la uşă. glăsuieşte un şef. c-un cuţitoi înfipt în spate. Las jos bisturiul. şi-i spune: „Fereşte colţul ăsta. Ai băgat la cap?” — „Da”.

cei şase bărbaţi goi puşcă în poziţie de drepţi — E-al ăstuia.şeful convoiului. — Ce-i înăuntru? întreabă maiorul Barrot. apucând un şiş şi arătând al cui e. ceilalţi stau lângă scară. În fata lor. care l-a luat. — Da. dar îl auzim spunând: — Exact. Supraveghetorii s-au retras până la capătul platformei. — Bine. Va face călătoria în celula de deasupra maşinilor. Cum te cheamă? — Salvidia Romeo. zice caraliul care ne-a cotrobăit. Îl arată pe fiecare. E-un tânăr de vreo douăzeci şi trei sau douăzeci şi cinci de ani. — E-al meu. Mi-am pus bisturiul la loc. zice Barrot. În mijloc e Barrot. ambele sunt ale unuia singur. două sute de dolari şi două diamante de cinci carate. nu se vede nimic. şi fiecare recunoaşte ce-i aparţine. De cum ies caraliii din cuşca noastră. Trei sute de lire englezeşti. un corp de atlet. — În regulă. apare întovărăşit de doi medici din colonii şi de căpitanul vasului. după cum e vorba de cei cu piroanele. Pe jos se mai află un şiş şi tubul de aur. o să vedem. ochi albaştri. Fiecare. Întrucât maiorul e înconjurat de ceilalţi. cu şişurile. Îl deschide. — Eşti italian? 80 . — E-al tău. ne îmbrăcăm cu toţii fără s-aşteptăm să ne-o spună. urcă scările însoţit de doi caralii. are pe puţin un metru optzeci. e al meu. tot gol. nu-i aşa? întrebă caraliul întinzându-i tubul de aur. aliniaţi. cu tirbuşonul. bine făcut. aşa e.

Căpitanul dă un ordin unui bosman secund. — Zi aşa. Îl leagă pe tip de ultima treaptă a scării. — Îţi baţi joc de mine? Ai un cuţit în gheată şi nu ştii al cui e? Aşa dobitoc mă crezi? Ori e al tău. zice caraliul. După câteva clipe se iveşte un marinar breton. — Nu ştiu. dacă nu vrei să fii băgat întro carceră unde-o să te coci. în genunchi. şi nu-i cazul să spun al cui e. ori ştii cine l-a vârât acolo. mă faci mincinos? — Nu. cât poate de tare. Răspunde! — Nu-i al meu. — Vă repet. peste buci. întrucât e deasupra cazanelor.— Da. Am eu mutră de caraliu la ocnaşi? — Supraveghetor. din cuşca noastră 81 . — N-o să fii pedepsit pentru tub. Nu scoate-un ţipăt măcar. dar cuţitul nu-i al meu. era într-o gheată de-a ta. al cui e? — Nu-i al meu. Nu turnător. O să te coste scump dovada asta de indisciplină. un adevărat uriaş. schimbă câteva cuvinte între ei. pune-i cătuşele. În mijlocul liniştii ăsteia de mormânt. îi curge sânge din pielea bucilor şi a coastelor. asta-i tot ce ştiu. Cei doi comandanţi. dar vă înşelaţi. care porneşte spre punte. Dacă nu-i al tău. c-o găleată de lemn plină probabil cu apă de mare şi c-o funie groasă cât încheietura mâinii. — Spune al cui e cuţitul. — Vezi-ţi de treabă. cuţitul nu-i al meu. de vas şi de convoi. dar pentru cuţit da. ş-apoi îl cafteşte tacticos pe amărâtu ăla. — Vă rog să mă scuzaţi. şale şi spate. al cui e cuţitul? întrebă maiorul Barrot. domnule. Marinarul udă funia în găleată. — Păi atunci.

până o să-i transfere pe Insulele 82 . Opăriţii nu îndrăzneau să se vaiete. A dat spaima-n toţi. Deportaţii sunt duşi direct acolo. căpăţânoşilor.ţâşneşte un strigăt de protest: — Şleahtă de nemernici! Atât a trebuit ca să se pornească toţi pe zbierat: „Ucigaşilor! Tâlharilor! Lepădăturilor!” Pe măsură ce ne ameninţă tot mai straşnic că ne-mpuşcă. pe-atât urlăm mai tare. într-un penitenciar de-i zice Saint-Jean. Ne-am înţeles? Scularea! Doar trei tipi au fost opăriţi mai rău. la o depărtare de o sută cincizeci de kilometri. În astea optsprezece zile de drum aveam vreme să ne lămurim sau să încercăm să ne facem o idee despre ocnă. Şase ani mai târziu avea să moară încercând să evadeze împreună cu mine. cu toate că Julot şi-a dat toată silinţa să ne informeze. Ţâşniturile de abur ne-au pocnit în piept. pe malul unui fluviu numit Maroni. — Bă. dar a băgat groaza în noi. Treaba a durat mai puţin de-un minut. De pildă. centrul ocnei. Ocnaşii sunt imediat împărţiţi în trei grupe: mai întâi ăi foarte periculoşi. pe ăştia îi cheamă chiar din clipa sosirii şi-i vâră în celule în sectorul disciplinar. ştim că Saint-Laurent-du-Maroni e un sat aflat la o sută douăzeci de kilometri de mare. până ce ţipă căpitanul: — Daţi drumul la aburi! Nişte marinari învârt câteva rotiţe şi ne trezim împroşcaţi cu abur. cu atâta forţă că într-o clipă ne trezim culcaţi pe podea. e clar? La prima dovadă de nesupunere dau drumul la abur. unde îi triază pe categorii. Nimic n-o să semene a ce ne-am închipuit. Julot ne explică: — În satul ăla e penitenciarul. Sunt duşi la infirmerie. Al biciuit e lăsat cu noi.

De câte ori e nevoie. momentul hotărâtor e ăla al sosirii: dacă te cheamă şi te bagă în celulă. poreclit lagărul morţii. tapiţerie. şi anume Royale. unde-i închide pe termen sau pe viaţă. umbli la biştari şi-i dai infirmierului. pe urmă a mai mare. ai vreme să faci ceva. vopsitorie. Sunt trei. Saint-Joseph. făurărie. şi se infectează. Îţi face o injecţie cu terebentină într-o încheietură sau îţi bagă sub piele un fir de păr muiat în urină. electricitate. şi se duce pe urmă la doctor şi-i zice că ai 40 de grade. fac curăţenie în sat sau în lagăr. croitorie. Dacă nu te cheamă. spălătorie etc. Ai o singură posibilitate: să te-alegi rapid c-o rană. Ocnaşii nu sunt trimişi pe Insula Diavolului decât cu totul excepţional. Charvin. Cascade. unde e temniţa ocnei. să-i tragi mirosul în piept. înseamnă că te internează în Insule. şi te lasă cu ăilalţi în barăcile din lagăr. Kilometrul 42.Salvării. unde-s puşi la grădinărit şi munca câmpului. Insulele astea se află la cinci sute de kilometri de Saint-Laurent şi la o sută de kilometri de Cayenne. sunt trimişi în lagăre foarte grele. Vin pe urmă ăi periculoşi din grupul al doilea: ăştia rămân în lagărul de la Saint-Laurent. Golful Roşu. Mai e o chestie: dacă vasul care duce deţinuţii în Insule nu-i gata de plecare. Cei de pe Insula Diavolului sunt politici. Faci pe dracu-n patru. Sau îţi face rost de nişte sulf. În alea câteva zile de răgaz trebuie sajungi neapărat la spital. Apoi e grupul normal: ăştia lucrează pe lângă Administraţie. Îl ungi pe contabil 83 . la Câmp Forestier. a mai mică. În cazul ăsta să nu-ţi cauţi vreo treabă în lagăr. să-ţi sfarmi genunchii sau să-ţi croieşti un buzunar la burtă ca s-ajungi la spital şi să evadezi de-acolo. şi Insula Diavolului. numai să nu te trezeşti în Insule. Va să zică. la bucătărie. sau li se dau alte îndeletniciri: ateliere de tâmplărie. aşa că s-a zis cu speranţele de evadare.

Cât a durat drumul. Negri şi negrese au ieşit la poartă. Zărim primele case de lemn. Julot zice: „Sosim”. în tubul lui se află un şiş mititel. căci au închis hublourile. De cum soseşte. pur tind cască colonială în loc de chipiu. să privească 84 . El unul e gata. sau să lucrezi la joagărul vreunui antreprenor particular. Coborând de pe vas. o să-l scoată şi-o să-şi cresteze încheietura genunchiului. pe îndelete. E o căldură înfiorătoare. ceea ce ne îngăduie să privim. Apa e mocirloasă. amănunţit. ai timp să intri-n legătură cu nişte ocnaşi eliberaţi care s-au stabilit în sat sau cu nişte indochinezi. De altfel. Să te fereşti de lagărele din jurul satului: pe-acolo mierlesc toţi şi repede. cu acoperişurile lor de tablă. o să cadă de pe scară. Socoteşte că de pe chei o să-l ducă direct la spital. exuberantă şi stufoasă. Când ieşi din penitenciar ca să te duci la lucru şi când te-ntorci seara în lagăr. Drept care. de fapt un soi de briceag. Julot ne-a tot spus şi repetat informaţiile astea preţioase. Pădurea virgină e verde şi impresionantă. speriate de sirena vasului. Ştie c-o să-l vâre direct la carceră pentru evadare. sunt lagăre unde nimeni n-a rezistat mai mult de trei luni.să te facă vidanjor ori măturător în sat. În mijlocul junglei. Fiecare se-n toarce îmbrăcat în alb. Înseamnă că plutim pe fluviul Maroni. SAINT-LAURENT-DU-MARONI Supraveghetorii au făcut cu schimbul ca să-şi pună alte haine. vegetaţia de un verde-închis. Înaintăm încet. Îşi iau zborul nişte păsări. oamenii sunt puşi să taie un metru cub de lemn pe zi. treaba o să se petreacă întocmai. Prin ele se vede jungla. ca să-ţi rostuiască evadarea. de faţă cu toţi.

întinde pielea genunchiului. Câţiva îl ridică şi. Şi ăştia se uită la noii-veniţi. Umblăm vreo zece minute şi ajungem la o poartă foarte înaltă din bârne. În clipa când ajungem pe pasarelă. desfăcând marginile cusăturilor. Trei şuierături ale sirenei şi nişte zgomote de elice ne dau de veste c-a ajuns.trecerea vasului. Suntem priviţi de o gloată pestriţă. E ora două după-amiază şi un soare de foc îmi izbeşte capul tuns chilug şi ochii. cheamă nişte brancardieri Scena a fost jucată aşa cum prevăzuse: doi bărbaţi îl duc cu brancarda. nişte civili bine înţoliţi. curioasă. şi care se aşează în rând unul după altul. Nu se aude nici musca. Suntem în rândul patru. văzând că-i rănit. înfige briceagul şi taie dintr-o mişcare şapte-opt centimetri de carne. îşi dă drumul şi se rostogoleşte până jos. cu mâinile libere. De cum ne facem două sute. pe urmă încetează orice zgomot la maşini. mulatri. Urcăm pe punte. De cealaltă parte a supraveghetorilor. şi atunci îi proptesc lui Julot sacul pe umăr. 85 . când primii ocnaşi pătrund pe pasarelă. indieni. suntem călăuziţi spre pasarelă. Abia pe punte o să-şi taie genunchiul — ca să nu lase vreo dâră de sânge. copii — fiecare cu casca colonială pe cap. S-au obişnuit să-l vadă deşertându-şi încărcătura umană şi de-aia nu fac semne de bun venit. Coloana şovăie la un moment dat. Julot e între mine şi Dega. indochinezi. Supraveghetorii deschind uşa cuştii şi se aşează în rând câte trei. nişte albi care arată a epave (probabil ocnaşi eliberaţi) îi cercetează în ochi pe toţi cei ce-au debarcat. Îmi trece cuţitul şi-şi ţine sacul singur. Nimeni nu scoate o vorbă. Negri. Julot şi-a deschis briceagul şi-şi taie pantalonul la genunchi. pe care scrie: „Penitenciarul din Saint-Laurent-du-Maroni. Aliniaţi pe punte. iar el. femei cu rochii de vară. convoiul se urneşte.

o bară de fier sentinde de la un capăt la celălalt al sălii. Grandet şi cu mine ne strângeam la un loc şi pe dată se alcătuiesc gourbi-urile1. Cutare. Urmează ăi care vor fi întemniţaţi în Insule. la dreapta şi la stânga. împărţiţi pălăriile!” Fiecare capătă câte-o pălărie de paie: ne trebuiau. „Un. nr. Carrier şi cu mine ne pomenim aliniaţi împreună cu ăilalţi în faţa barăcii. Dega. — În regulă. în faţa voastră. deoarece apăruse un caraliu galonat c-o listă. Când ajungem în mijlocul curţii. Suzini. Între bară şi zid sunt întinse nişte pânze care slujesc de pat-hamac. La mijloc e un loc de trecere de doi metri lăţime. Pierrot Nebunu. a fost dus la spital. Ne gândim la ce zicea Julot. doi. — Jules Pignard! — Jules Pignard (ăsta-i Julot) e rănit. Santori. înainte marş!” Mulţi deţinuţi ne privesc sosind. S-au cocoţat la ferestre sau pe pietroaie ca să vadă mai bine. căci şi picaseră vreo doi-trei de insolaţie. e folosit de autor (urmând a fi menţinut ca atare şi în traducere) în 1 86 . Dega.Capacitatea 3 000 de oameni”. pe urmă supraveghetorul continuă: — Atenţie la mine. Ai care s-aud strigaţi ies din rând cu sacul pe umăr şi se aliniază în faţa barăcii ăleia galbene. un doi. aşijderea. fiecare pânză are o cuvertură. Dega şi cu mine ne uităm unul la altul. l. Cuvântul gourbi. cineva strigă: „Stai! Lăsaţi sacii jos. prezent etc. Ni se deschide uşa şi intrăm într-o sală dreptunghiulară. Poarta se deschide şi intrăm în rânduri de câte zece. la fel. Îl strigă pe Guittou: „Treci încoace!” Îl încadrează doi supraveghetori şi pleacă. care în limba algeriană înseamnă „colibă”. lungă de vreo douăzeci de metri. Voi ăştia. Grasol. Fiecare se instalează unde vrea.

) 87 .Mă duc în fundul sălii: la dreapta duşurile. o chestie de care a râs toată Franţa. leşinăm de căldură. din convoiul ăsta n-au strigat nici unul pentru internare. Trei sferturi din sală e cufundată-n beznă. la aceeaşi oră tot anul. se cheamă că n-o să ne interneze. totul fiind terminat. M-am culcat între Dega şi Pierrot Nebunu. Mă rog. E de mirare. A doua zi de dimineaţă mai e întuneric când sună deşteptarea. La nouă intră doi supraveghetori şi un ocnaş sensul de „gospodărire la un loc. gamela şi celelalte lucruşoare. pe la vreo cinci după-masă. La tropice se face noapte sau zi fără asfinţit şi fără zori. ne-ar fi vârât până acum într-o celulă. toţi s-au dezbrăcat la izmene. (n. cu-atât mai bine. Louis Dega. apă curgătoare ioc. Grandet zice: — Ciudat lucru. Suntem bucuroşi cu toţii până-n clipa când. după spusele lui Julot. Altfel. Fiecare se scoală. Trecerea are loc dintr-odată. într -un dormitor comun. Întunericul se lasă brusc după-masă la şase şi jumătate. de cum s-a terminat cu agitaţia sosirii. dacă ne aflăm în comun într-o baracă. a câtorva ocnaşi”. La orele nouă dormeam cu toţii. Pierrot Nebunu şi cu mine suntem grozav de încântaţi. Grandet e tipul care a spart casa de bani a unei închisori centrale. Căpătăm cafea şi-un coltuc de pâine. asistăm la cazarea celor care-au venit după noi. doi deţinuţi bătrâni aduc două felinare cu petrol pe care le atârnă de-un cârlig prins în tavan şi care dau foarte puţină lumină. deoarece. se spală. De zid e prinsă o scândură să-ţi pui pe ea pâinea. Iar la şase şi jumătate. Agăţaţi de zăbrelele ferestrelor. la stânga closetele. Nici un pic de aer. t. se îmbracă. Vorbim pe şoptite până ni se-nchid ochii.

Zice: „Dumneata. nu se pleacă aşa uşor. cu o cruce roşie. — Am să te trec şi pe tine pentru vizita medicală. am de vorbit cu voi. Îşi continuă drumul şi strigă: „Care eşti bolnav?” Se duce la cei ce ridică degetul şi îi scrie. la Paris. intrăm şi dăm într-o sală de aşteptare unde se află vreo şaizeci de bărbaţi. Când trece din nou prin faţa noastră. În vremea asta. În fiecare colţ al sălii stau câte doi supraveghetori. Străbatem lagărul pe jos printre barăci. aranjăm noi treaba la vizita medicală. ţi-l prezint pe şeful meu. acum ştiu. Ne mai vedem la vizita medicală. — Sunt Sierra. La unsprezece vin să ne cheme. Dar asta cine e? — Un prieten de-al meu. infirmierul se plimbă prin sală. am eu grijă. Sierra îşi face apariţia. suntem în '33. te-am cunoscut la Dante. supraveghetor infirmier. ai crize de astmă. zice: — Cum o duci. tot mai eşti aici? — Da. bărâne. îmbrăcat în alb fără dungi. Papi? Nu mă recunoşti? — Nu. Când ajunge la mine. judeţi deai lor. ăsta şi cu ăsta sunt prietenii de care v-am vorbit. Dega. — E-n regulă. e însoţit de unul dintre supraveghetori. la unşpe. — Ah. domnul Bartiloni. Zi că eşti bolnav.tânăr. Suntem nouă bolnavi. Iar tu. Ajungem la o baracă mai nouă. Dar te-au vârât la ocnă în '29. Papi. Ai doi caralii sunt corsicani şi vorbesc pe limba lor cu nişte ocnaşi. singura vopsită în alb. purtând o bluză de medic imaculată. da. dumneata şi 88 . oacheş şi tare bătrân: — Papillon. Domnule Bartiloni. ăl din Alger. tu ai dizenterie.

Intru şi eu în WC iar când ies nu-i dau o mie. Dega.. Trebuie lucrat rapid. de fată cu noi. Stă de vorbă pe spanioleşte cu trei bătrâni. ăl de-a omorât trei argentinieni la „Cafeneaua Madrid” din Paris. mai bine. ci o mie cinci sute de franci. Dega. Infirmierul sălii e-un bărbat de treizeci şi cinci de ani. Papillon.. Dega a fost spitalizat la miezul nopţii. Intrăm într-o încăpere care-ţi dai imediat seama că-i biroul doctorului. îl cheamă Chatal. Aveţi biştari? — Da. tu să baţi noaptea la uşă sau. Când o să treacă doctorul. dă-mi voie să te-mbrăţişez. careva din voi să-l cheme pe caraliu s-aducă infirmierul zicând că Dega se sufocă. Eu n-am nici o pretenţie. Restul e treaba mea. — Papi. nentâlnim. După ce schimbă câteva cuvinte.dumneata. îţi cer un singur lucru: dacă o-ntinzi. iar tu. tu pentru dizenterie. pe cinci ani. Dega. Fernandez iese din WC şi-i dă lui Sierra. Nu suntem prieteni? A doua zi. Sierra i-a explicat toată tărăşenia cu noi trei. Îmi zice: — Lovelele astea-s pentru caralii. vă ţine o lună la spital. — Atunci scoateţi fiecare câte cinci sute de franci şi mâine dimineaţă intraţi în spital. Pe unu îl recunosc dintr-o privire: e Fernandez. Nu vreau să insist. apoi vine spre noi. tu eşti vieţaş. eu şi Fernandez ne aflam la spital într-o celulă imensă. Sierra îl bagă într-un WC care dă pe sală. dă-mi de ştire din timp. Refuză cei cinci sute de franci. poftiţi”. Îmi pare bine că-ţi pot face un mare serviciu. cinci sute de franci. o să-i arate o analiză de fecale din care să reiasă că sunt plin de amibe. ţie şi prietenului tău: sunteţi internaţi amândoi. Stai! lasă-mă să vorbesc! Papillon. Cât despre 89 . Pentru o sută de franci de căciulă pe săptămână.

Sosea cu maşina la un magazin cu bijuterii. Celula e la primul etaj al clădirii. Maşina. Infirmierul intră şi iese din sală când pofteşte. Unul din obrajii lui Fernandez e enorm. ziua nămiaza mare.” Întâmplarea de la închisoarea centrală din Beaulieu. La dreapta şi la stânga uşii şed trei supraveghetori cu arma pe genunchi. ferestrele au nişte şine de cale ferată. Dacă dau greş. şi-a înţepat pielea pe dinăuntru şi a suflat cât a putut timp deo oră. de-aia era poreclit „omul cu ciocanul”. să vină la fereastră. ţine-n mână o tăbliţă pe care a scris cu creta: BRAVO. Asta pentru că-n sala voastră aveţi duşmani.Dega.. caută să vii tu la mine. dă foc la niţel sulf de care şi-a făcut rost şi-i inspiră aburii c-un prosop pe cap. din care mulţi cu dizenterie. Vrei să-i spun ceva? — Da. O oră mai târziu. mă-ntreb cum dracu o să le tăiem. infirmierul mi-aduce o scrisoare de la Julot. în chip de zăbrele. E deajuns să bată la uşă şi-i deschide un arab. cu altul la volan. se oprea. sunt aproape şaptezeci de bolnavi. cu zece minute înainte de vizita medicală. Va să zică sunteţi internaţi? Curaj. Mă aşez la fereastră. Îmi scrie „încerc să trec în sala ta. cu motorul în funcţiune. Cobora iute înarmat cu un ciocan 90 . că umflătura îi acoperă un ochi. E unul din cei cu cheile. Îl întreb pe infirmier unde-i Julot. Spune-i că Papillon şi Dega sunt aici. unde am suferit împreună. Între clădirea noastră şi a lui Julot e o grădină plină de flori. Julot se iveşte la fereastră. un ocnaş care-i ajutor de supraveghetor. ne-a legat mult unul de altul. Zice: — Chiar în clădirea din faţă. când se aflau în vitrină cele mai frumoase nestemate. Julot era specialist în ciocane de lemn. le venim noi de hac. S-a dovedit atât de conştiincios.

să mi-l trimită pe Galgani. Dega mă ţine la curent cu sfaturile bătrânului Carora. I-a devenit sfetnic. Un ocnaş în vârstă de şaizeci de ani. dacă-i plin de bani şi se află asta în sat (loviturile barosane sunt relatate în ziarele care sosesc din Franţa). Nu mi-a povestit niciodată de ce şi cum l-au dibăcit. Tours. Cum fac să-i dau. După cum ne povestise. Angers. Se împlineşte o săptămână de când suntem la spital. taxa săptămânală ca să ne ţină pe amândoi la spital. Tăinuitorul l-a zărit dând târcoale pe strada unde locuia şi a anunţat poliţia. lua cât putea de multe bijuterii şi sărea înapoi în maşina care pornea vâjâind. a fost arestat când s-a întors la Paris: umbla după tăinuit torul său.de lemn. e mai sănătos să nu evadeze. întrucât sunt douăzeci de ani de când e aici. De pomană-i spun că bătrânul e precis ramolit. Julot a fost prins şi-a pornit iar spre ocnă cu noi. împărţim tutun celor ce n-au. dar într-o sală fără zăbrele. la trei după-amiază. nu-mi dă crezare. A luat douăzeci de ani şi a evadat la sfârşitul celui de-al patrulea. pentru că ocnaşii eliberaţi o să-l omoare ca să-i fure tubul. Le Havre. Spre a ne face apreciaţi. pentru că nu-i achitase soră-si o mare sumă de bani pe care i-o datora. a încercat o lovitură la o mare bijuterie din Paris. Îi zice de câteva ori pe zi că. I-am strecurat un bileţel lui Sierra. Merge repede. Dega e foarte impresionat de trăncănelile bătrânului şi mă străduiesc din greu să-i ridic moralul. Galgani e la spital. spărgea vitrina c-o lovitură zdravănă. şterpelind bijuterii în valoare de vreun milion. După ce i-a mers la Lyon. Ieri i-am dat lui Chatal două sute de franci. un marsiliez pe nume Carora. Chiar de-a doua zi. tubul? îi spun lui Chatal că trebuie musai să vorbesc cui 91 . s-a împrietenit cu Dega. ca să-i facă de petrecanie.

Pleci cu noi? — Nu. Cu-atât mai bine pentru el. o să fie tare greu. când inspectorul o să fie eliberat. era băiat bun. Aici aştept liniştit să-mi iasă prietenul. unde venisem. Două zile mai târziu îmi trimite o revistă cu cinci hârtii de-o mie de franci şi un singur cuvânt: „Mulţumesc”. ieşind dintr-un cabaret unde se băuse şampanie. Chatal. Papillon. — Mulţumesc. şi-am să-ţi fac comisioanele. în 1943. a văzut banii. Chatal.Galgani. fix la amiază. care mi-a dat revista. La ora când se schimbă garda. Cincisprezece ani mai târziu. să discut cu preşedintele Cazinoului un contract ca să iau în antrepriză jocurile de noroc. am aranjat cu altcineva. o să-ncerc să evadez abia peste cinci luni. Uşcheala o să fie mai bine pregătită şi treaba mai sigură. — Dar tot am să-ţi duc bileţelele. Şi-l vâră stând în picioare în faţa mea. Întrucât te-au internat. Am aflat a doua zi c-a evadat tipul cu ciocanul. îl las să creadă că-i vorba s-aranjăm o evadare. Nu te bizui pe ajutorul meu. e clar că te grăbeşti. cu zăbrelele astea. Să-l ajute Domnul. Într-o noapte. Astă-noapte s-au auzit rafale de pistol-mitralieră. zice el. nu vreau să-mi risc locul. una din fetele care ne 92 . Îi spun: — Vrem s-o întindem. dar vreau să-i ofer ceva. dar aici. — E-n regulă. nuţi mai suflu o vorbă. eram la Haiti. Zice că poate să-l aducă pentru cinci minute. îi dau lacrimile. să vorbim la fereastră. Nu-mi pomeneşte de ei. În viaţă trebuie să fii sincer. Galgani mi-e adus la fereastră la amiază şi-i pun de-dreptul tubul în mână. şi-asta pe de gratis. Chatal. refuză. însoţit de-un milionar din Venezuela. o să vină cu el pe verandă. S-o fi ivit o ocazie şi o fi profitat.

albă. Bem Pernod-ul. „Dă-i drumul”. Apa mării ajunge aproape până la scări. două sticle de şampanie. Am ajuns la marginea mării. Îi spune ceva în jargon haitian şoferului de la taxi. mica mea agoniseală. îl cheamă Jules Ciocanu! Aburul băuturii s-a dus într-o clipă. Pereţii ăştia. zice: Adu lampa mai aproape. îmbrăcat c-o pijama cu dungi albastre. Trecem prin faţa unui bar de noapte strălucind cu toate luminile aprinse: „Opreşte”. Se iveşte un bătrân desculţ. care mi-aminteşte de uniforma de la ocnă. Intru în bar să cumpăr o sticlă de Pernod. Bulgăraş de Zăpadă. 93 . Fata bate-a uşă. fata nevesti-mi. neamule! Chiar tu! Fii dar binevenit. bate de zor şi apare întâi o negresă înaltă cu părul complet alb. Ba chiar tu eşti. nu se poate! Mă ia în braţe. E îmbrăcată într-un camizol care-i ajunge la glezne. domnule. casa asta-i a dumneavoastră”. îmi zice: — Bunică-mea. romul şi. să-i văd mutra amicului meu. neagră ca o cioară. Bulgăraş de Zăpadă. — Mititico. du-mă imediat la bunica ta. trăieşte cu-n francez bătrân. totul e al tău. la o căsuţă cochetă. care-i preoteasă a cultului „vaudou”. — Ei. două sticle de rom haitian. şampania. Cele două femei vorbesc în limba lor. care goneşte cu toată viteza. cu ţigle roşii. bătrâna îmi zice: „Intraţi. plină cu păsări şi peşti. — Vreţi să-l vedeţi pe Julot? Staţi că vine. E-un evadat din Cayenne. se-mbată fără încetare. Jules. cine mă caută la ora asta? Papillon! Nu. din când în când. dar educată ca o provincială dintr-o bună familie franceză.însoţeau. Jules! Te caută cineva. se ţine de douăzeci de ani cu ea. Doar să spui o vorbă. O lampă cu acetilenă luminează o încăpere foarte urată.

iar eu.” Vorba-i că Julot a evadat. pentru o săptămână. Unul pe cinste pentru amicul meu. la zăbrelele de la fereastră. pentru injecţii şi ca să ia temperatura. — Băieţaş. cea mai straşnică femeie din câte poate întâlni un bărbat. Ieri 94 . dar dacă te-ai apucat să te-ntâlneşti cu preşedintele. Rondurile sunt mai dese. nimic de făcut. Când pleci? Ai venit pe mai multă vreme? — Nu. Dega vorbeşte de orice în afară de evadare. doctorul e mai puţin amabil. supravegherea s-a înăsprit. Parcă ar fi şine de cale ferată. De când cu evadarea lui Julot. aşa-i că i-am tras în piept? Mai tare ca orice aventură. Mai e şi uşa. Costa Rica. am ajuns aici şi sunt fericit cu Bulgăraş de Zăpadă. cică din întâmplare.Julot se pune pe cântat. Chatal nu intră-n sală decât de două ori pe zi. Bulgăraş de Zăpadă. să-nchei un contract direct cu preşedintele. Cu alt prilej am să povestesc cum a fost cu balul ăla faimos al sectei „vaudou” — „nu pentru turişti. Zi şi noapte o păzesc trei supraveghetori înarmaţi. mai scot două sute de franci. nu aranja nimic cu tipul ăsta. Jamaica şi. — Băieţaş. Am străbătut Columbia. pregăteşte-ţi balul sectei „vaudou” „nu pentru turişti”. c-o să tocmească pe cineva să te cureţe de cum o vedea căţi merge bine. — Ce-nvârţi pe-aici? — Vreau să iau în antrepriză la Cazino jocurile de noroc. aş dori să rămâi toată viaţa cu mine în văgăuna asta de săraci cu duhul. Când şi când mă uit. — Mulţumesc pentru sfat. Trece a doua săptămână. Dega şi Fernandez stăm şi aşteptăm. Panama. după aia. — Iar tu. acum vreo douăzeci de ani.

după-masă sau seara.mi-a văzut bisturiul şi mi-a zis: — Tot îl mai ţii? De ce? Răspund cu ţâfnă: — Ca să apăr pielea mea şi a ta. Noaptea asta am stat de vorbă cu Dega. dar şi el a fost impresionat de trăncăneala bătrânului Carora. Într-o zi îl aud spunându-i lui Dega: „Se zice că-n Insule clima-i tare sănătoasă. celulă. imprudenţa să intre în sală şi să ridice cearşaful celor grav bolnavi. ies afară. E-un bărbat chipeş. I-am spus că arabul cu cheile are câteodată. noaptea. Văd că i-a părăsit curajul. e destul să te duci la closet ca să te umpli de microbi. un adevărat aventurier. Nici unul nu-i de-acord cu ideea asta. Care-o fi pricina? E-o taină a naturii. Pe urmă sărim zidul spitalului. îi iau la ochi şi-i bag în. Nici un bolnav nu moare dimineaţa. De cum m-am îmbrăcat. Întrucât avem biştari. care şi-au tras pătura peste cap. Mai departe om vedea. pătrunde în sală Sones Clousiot.” În sala asta cu şaptezeci de oameni. în partea dinspre fluviul Maroni. ba chiar o critică. ci argentinian. zi de neuitat. şi nu-i cald. mor zilnic câte unu-doi de dizenterie. nu ca aici. Mai avem cel mult zece-cincisprezece zile ca să-ncercăm isprava. ne zvârlim în apă şi ne lăsăm în voia valurilor purtaţi de curent. smulg pe neaşteptate arma unuia dintre caralii. în ruptul capului. 21 noiembrie 1933. unde-i încui. Am putea să-l pocnim şi să-i luăm hainele (suntem toţi numai în cămaşă şi sandale). Azi. Fernandez nu-i spaniol. În sala asta te poţi căptuşi c-o dizenterie. tipul asupra căruia se făcuse la Saint-Martin o 95 . E interesant de notat că toţi mor când refluxul e cel mai scăzut. iar zilele trec. cumpărăm un vas şi provizii ca s-o pornim în larg. mă simt tare decepţionat. de-o fi cazul. Suntem aici de trei săptămâni fără două zile.

Abia aşteaptă să plece.tentativă de asasinat. pe care să-l demontăm din vreme. Are trei mii de franci. chiar trei. Are ochii închişi. supraveghetorii nu vor crede c-o să tragem şi s-ar putea să-i cheme pe ceilalţi paznici de gardă din pavilionul alăturat. şi care-i la mai puţin de douăzeci de metri 96 . Acum trei zile l-a înştiinţat un contabil. plini de puroi. Îi povestesc ce am plănuit eu ca s-o întind. e-aproape orb. De cum îşi spală ochii cu apă caldă începe să vadă foarte limpede. dacă se poate. dar că pe el l-au uitat. zice că merge. si-aşa a putut să vină aici. Zice că-i gata de orice chiar de un omor de-o fi nevoie. i s-au umplut cu puroi. numai să o uşchească. Am putea să-i doborâm pocnindu-i cu câte-un picior de la pat. la frizer. numai că trebuie să ieşim doi sau. Şi-a pus o boabă de ricin în ochi. chiar văzându-ne cu câte-o puşcă-n mână. De cum pleacă Chatal mă apropii de el. Îmi spune iute că ceilalţi internaţi au pornit spre Insule de cincisprezece zile şi mai bine. După el. ca să-i luăm prin surprindere pe supraveghetori. de unde a evadat Julot.

Caietul al treilea prima evadare EVADAREA DIN SPITAL Astă-seară l-am luat din scurt pe Dega şi-apoi pe Fernandez. Dega zice că proiectul meu nu-i miroase a bine. De-aia mă roagă să-i scriu lui Sierra că i s-a propus aşa ceva. dar cei eliberaţi pot să intre cu o recomandare falsificată pentru raze în ziua respectivă. E un toulonez numit Jésus.” Se stă opt zile în sectoarele celulare până se pleacă spre Insule. trebuie să-mi fac o radioscopie întrun pavilion special cu instalaţiile respective. Chatal se duce cu biletul şi aduce răspunsul în aceeaşi zi: „Nu dai nimănui vreun ban ca să scapi de internare. Ca să dau ochii cu el. o să-mi trimită un ocnaş eliberat cu care-să vorbesc ca să-mi pregătească barca în spatele spitalului. şi poate c-o să fie mai uşor de evadat de-acolo decât din sala unde picasem în spital. Pavilionul se află în incinta spitalului. cel care a aranjat evadarea doctorului Bougrat cu doi ani în urmă. încercaţi să ieşiţi exact la o zi după ce va fi plecat vasul Mana care face drumul spre Insule. Mă 97 . e o măsură luată în Franţa şi nici măcar directorul penitenciarului nu poate să te ajute. În acelaşi bilet Sierra îmi spune că. să ne spună dacă-i cu putinţă. dacă vreau. că de va fi nevoie o să plătească din gros ca să scape de internare. Dacă nu mai răbdaţi spitalul.

nu-l vezi nici de la doi metri. brăzdată de două cicatrice îngrozitoare. căci doctorul ar putea să-l vadă. uscat ca un ţâr. — Unde-s biştarii? zice Jésus. E un bătrân ocnaş eliberat. le urez noroc. — Ţi-i trimit prin Sierra. dar nu-mi schimb planul. dacă se uită mai jos de plămâni. alimente. Îi scriu câteva rânduri lui Sierra. 98 . în aceeaşi seară. un ochi îi lăcrimează mereu. un topor. Un butoiaş cu apă. Barca o să fie exact în faţa cotului pe care-l face zidul spitalului în partea de jos. un cuţit. Mutră scârboasă. un ac şi aţă să-ţi croieşti singur pânzele. Vorbim repede: — Cu două mii cinci sute de franci pot să-ţi pregătesc o barcă pentru patru. cât nai dat de vas. cafea şi tutun. ca şi Fernandez. totuşi spun da. Ia-te după zid. Am dat ochii cu Jésus. Speră să evadeze din celulele lagărului. spunându-i să-l trimită pe Jésus la raze şi s-aranjeze treaba cu Chatal. Dacă eşti de acord. Cât timp te priveşte. Sierra mă anunţă că-i în regulă pentru poimâine la nouă. viitorul îmi va da dreptate. cinci litri de tafia (rom de Guyana). trei vâsle (lopeţi indienii pătrate). Când intră luna în primul pătrar. în a patra zi te-aştept noapte de noapte în barcă. ăl mult cinci oameni. În trei zile se-ncheie ultimul pătrar al lunii. Mana a plecat în zori. vreme de opt zile. N-am încredere. o busolă. Dega îşi cere ieşirea din spital. cu faţa oacheşă. A doua zi. saci goi de făină. să capăt şi eu o recomandare. privire scârboasă. de la unşpe la trei. Nu-mi inspiră câtuşi de puţin încredere. am isprăvit cu aşteptatul.sfătuieşte să-mi scot tubul înainte de a mă duce la radioscopie.

Erau doi. Aşadar. Numai că-n şofer s-a găsit un singur glonţ. şi-i mai dăruiesc patru ţigări şi o cutie de chibrituri. În timp ce şopteam între noi. Clousiot şi eu mine ne sfătuim dacă-i cazul să-i spunem. pe mine şi pe proiectul nostru. apoi graţiat. fiecare din copiii ăştia zicea că el l-a omorât pe şofer. altul de şaptesprezece. în loc să se-acuze reciproc. frumos ca o fată. şi când. totuşi destul de des şi. La ora trei. unul de şaisprezece. Cam vax afacerea.Ne despărţim fără să batem laba. Îl cheamă Maturette şi a fost condamnat la moarte. Clousiot îmi zice deodată: — Papi. dar pot să pun lovelele la bătaie datorită lui Galgani. ţinând seama de vârsta fragedă — şaptesprezece ani — pentru c-a asasinat un şofer de taxi. Chatal porneşte spre lagăr să-i ducă Iui Sierra paralele. efeminat cât cuprinde. Maturette. ne cere un foc. băgat în sala asta cu pază straşnică pentru c-a făcut cuiva de petrecanie. iar la Curtea cu juri. Altă problemă: pe cine să-l luăm al treilea? M-am gândit la un corsican din tagma de la Nisa pe nume Biaggi. se apropie de noi şi. cu glas muieratic. Capătă. ce-i mai important. de obicei devreme. se bizuie pe el. Măcar de n-ar da ăşti două mii cinci sute de marafeţi pe băutură!” Clousiot e încântat. Îmi spuneam: „E riscant. două mii cinci sute de franci. treaba99 . Un singur gând nu-i dă pace: arabul cu cheile se întoarce-n sală nu chiar noapte de noapte. se apropie un tânăr de optsprezece ani. E-n ocnă din 1929. Îmi mulţumeşte cu un zâmbet seducător. suntem salvaţi. în prevenţie pentru omorul ăla. Mârţoaga aia de arab o să intre de câte ori o să vrem şi la ora care o să ne convină. Purtarea asta a lor la proces a făcut ca cei doi puşti să fie îndrăgiţi de toţi ocnaşii. aşteptăm să se îndepărteze.

Maturette îi fixează o întâlnire la unsprezece seara. vede c-a murit unul. ştii şi tu. mă culc la rândul meu. aşa şi aşa pentru nişte bani? Cât? Ca să ne serveşti sau vrei să pleci cu noi? — Vreau să plec cu voi. după ce schimb câteva cuvinte cu Clousiot. Arabul intră în sală. sunt morţi după băieţaşi. la opt. Se duce la culcare. te-ai ras. e bine? — S-a făcut. mă primeşte c-un surâs ademenitor. trece pe la patul lui Maturette. încep să discute. Noi ne-am culcat de la nouă. La 27 noiembrie 1933 două din picioarele patului sunt 100 . îi dă ocol de două ori. — Las' pe mine. Mă-ndrept spre Maturette. A doua zi. Treaba lui să facă tot felul de fasoane.” Se duce la closet şi acolo-i zic: — Dacă scapi un cuvânt din ce-o să-ţi spun. — Cum asta? — Foarte simplu: vorbim cu Maturette să-l agate. Potrivim noi lucrurile aşa ca să vină să-l caute noaptea. În şoaptă. să-i spună că-i e teamă să nu-l ginească cineva. Uite ce-i: vrei să faci aşa. Arabul cu cheile soseşte la ora respectivă. hai la closet. Maturette îl urmează. sfătuit de noi. dar fără s-adormim. Nu l-a chemat pe arab. Maturette stă la fereastră. aşa ca arabul să intre-n sală la ora când ne convine.i aranjată. Bate la uşă şi după puţin timp intră doi brancardieri care iau mortul. Laj zece Maturette se culcă. căci va justifica patrulările arabului la indiferent ce oră din noapte. Arabii. Batem laba. Crede că m-a dat gata de cum mi-a zâmbit. Îi spun pe dată: „N-ai ghicit. apoi iese. îl trage de picioare să-l trezească. ăsta vine singur. Mortul ăsta o să ne fie de folos. Seara. iar eu.

în mijlocul sălii. Ai mei n-au strigat. Maturette se duce cu el. la ora patru după-amiază aştept o scrisorică de la Sierra. Smulg piciorul patului meu. Nu mai suflăm. îi încalţ pantofii.gata să fie scoase ca să slujească drept ciomege. face un pic de zgomot în cădere. şi bat. atunci o să putem sta mai mult împreună. îl târâm sub un pat şi. îl mai pocnesc o dată în ceafă. mirat că-l vede pe Clousiot. Arabul zice c-o să vină după miezul nopţii. Nici unul din cei optzeci de oameni aflaţi în sală n-a mişcat. Cei doi ai mei stau leşinaţi pe scaunele lor. E aranjat. Chatal. În clipa aia îl pocnesc în moalele capului şi cade fără vreun zgomot. Avem impresia că „Ah!”-ul 101 . al treilea zace ţeapăn cât e de lung. infirmierul. Îmi pun degrabă hainele lui. până să-l îndesăm acolo. la ora asta? Du-te şi te culcă. îl dobor.” La opt seara Maturette ii spune arabului: — Vino după miezul nopţii. După o aşteptare de douăzeci de minute. al lui Clousiot a făcut: „Ah!” şi s-a prăbuşit. Clousiot se va îndrepta într-acolo ca să atragă atenţia. Îmi spune atât: „Francois Sierra mi-a zis_ să-ţi spun că Jésus te aşteaptă la locul fixat. Supraveghetorul deschide. soseşte fără bilet. urmat ele Clousiot şi de Maturette. probabil că aţipise. Arabul iese şi. Arabul intră pe la douăsprezece şi un sfert. îl trage de picioare şi-o porneşte. amândoi în cămaşă. treaba se petrece forate repede. ridic măciuca: poc! în scăfârlia ălui care-a deschis. Clousiot procedează la fel fără să se audă nimic. Am să mă postez după uşa camerei unde s-au dus. Exact atunci suntem şi noi gata. se duce drept la patul lui Maturette. Noroc. zice: Ce stai proţăpit acolo. Mă îndrept repede spre uşă. Cel din faţă scapă arma din mână. Pînă să facă vreo mişcare.

zice că şi-a rupt piciorul. E atât de întuneric că. mă ghemuiesc „capră”. după aia pe mine. — Atunci ţine lopata asta şi trage. Aud o voce dinspre fluviu: — Voi sunteţi? — Da. iar în dreapta ţin o puşcă. o luăm din loc cu cele trei puşti. puştiul la mijloc şi eu la urmă. trebuie să ne-ntoarcem. am aruncat armele înainte de-a sări. pipăindu-l tot timpul cu mâna. Ne ridicăm amândoi. Ajunşi la zid. Abia de se zăreşte zidul spre fluviu. Maturette şi cu mine ajungem cu bine jos. Jésus? — Da. L-am reperat. ajungând la capătul zidului. ajung la el. Ce-i drept. Cele trei vâsle se-afundă în apă şi barca uşoară străbate repede cei o sută de metri care ne despart de 102 . Clousiot urcă. Ne dăm drumul în beznă. eu o am în mâna stângă. de cealaltă parte a zidului. Aprinde un chibrit pe răstimpul unei clipe. — Urcă-n barcă. Clousiot în frunte. Care eşti? — Papillon. se aşază călare pe zid şi-l trage pe Maturette. coborâm scările slab luminate de-un felinar. linişte. intru-n apă. Sunt doi. totuşi nu mişcă nimeni. Clousiot cade într-o groapă şi se loveşte la picior. ne îndreptăm repede într-acolo. — În regulă. Clousiot nu poate să se ridice. Nu-i băgăm în sală. mâna mi-alunecă în gol şi vin în bot. prietenul meu şi-a rupt piciorul sărind de pe zid.ăia l-au auzit toţi. Jos. nu bag de seamă. Clousiot şi-a aruncat măciuca. Îl las pe Maturette cu Clousiot şi alerg spre cotul zidului. — Jésus. E o beznă să-ţi bagi degetele-n ochi. a răsunat destul de tare.

iau totul asupra mea. Jésus. aşa că izbutim s-ajungem la el. Umflatule. N-arai vrut să-ţi spun. — Să nu faceţi nici o mişcare fără să daţi de veste. Umflatul şi-a vârât vâsla în barcă. cei doi le-au văzut. Jésus zice: — Acum putem să vorbim şi să fumăm. Suntem cinci şi apa e la două degete de marginea bărcii. cu coada vâslei lipită de coapsă.locul unde or fi probabil ăi doi. La un kilometru mai încolo. Fluieră fără oprire. Umflatul coboară. ia scapără bricheta. doar cârmeşte. Mi-ai spus că-i vorba de-o cărăbăneală fără complicaţii. Maturette se urcă şi el. menţine vasul în echilibru. când trecem prin faţa penitenciarului. o întind nişte internaţi. Umflatule. Ţâşnesc scântei. Clousiot îi trage un fluierat lyonez printre dinţi: e un fluierat care nu face zgomot. apoi Umflatul. slab luminat de curentul electric al unui dinam ca vai de lume. Umflatule! Repede. dar se-aude bine. — Fir-ar să fie! M-ai tras în piept. îl ia pe Clousiot în braţe şi-l urcă în barcă. e vorba de nişte internaţi. Parc-ar fi un fluierat de şarpe. 103 . pe câte înţeleg. — Aşa-i. şi când colo. Eşti sigur că n-ai omorât pe cineva? — Aşa cred. ajutată şi de curent. Trage. barca se pierde în noapte. Dacă dăm în bară. pune lopata pe genunchi. Jésus! zice Umflatul. şimi mai trebuia un bărbat. Nu trage. altfel nu mi-ai fi dat o mână de ajutor. pastele mamei ei de viaţă! îl aud pe Jésus. Cred c-a mers bine. ne aflăm în mijlocul fluviului şi zburăm c-o iuţeală de necrezut. purtaţi de curent. Nu te oftica. nu mai vâsli. Strig: „Clousiot!” — Gura. zice Jésus. că de văzut nu se vede nimic. Papillon.

tuşea vă pot trăda. Barca striveşte stufărişul. Malul e înverzit de iarbă şi curat. Poterele circulă cu bărci fără motor. Aşa mai merge. dacă a fost vreunul rănit. te doare rău? — Merge. măcar capeţi ceva crăpelniţă în fiece zi şi nişte ţoale. care ne ascunde. Pentru suta aia de marafet i pe care mi-ai dat-o nu făcea să-mi risc pielea. alcătuind o perdea foarte deasă. nici s-ajung vieţaş. Îi zic: — Umflatule. Pătrundem şi ne cufundăm în junglă timp de o oră şi mai bine. vorbitul. Caraliii au bărci cu motor. Ne trezim deodată într-un fel de canal şi ne oprim. s-ar izbi de fund. Da' cum facem cu piciorul meu rupt. sunt ăi mai periculoşi. — Valabil. Noaptea se destramă. Încotro. dând la o parte crăcile care ne barează trecerea. Trebuie să daţi impresia c-aţi străbătut din prima noapte fluviul Maroni şi-aţi intrat în mare. care se ridică din nou după ce trecem. la treizeci de kilometri de ieşirea în larg. e mai rău să fii eliberat decât deţinut. după îndelungi căutări. gagiule. zice Clousiot. îi zice Jésus lui Clousiot. dacă-i vorba de-un mort. copacii sunt 104 . dăm în sfârşit de reperul ştiut doar de Jésus şi pătrundem de-a binelea în junglă. ţine. prea mari ca să intre-n golfuleţ. — Băi frate. vă dăruiesc câte cinci sute de franci.— În cazul ăsta. vorba aia. Focul. până se mai liniştesc caraliii şi poterele. O să staţi acolo o săptămână. E aproape patru dimineaţa când. Trebuie să te pricepi la ghicit să ştii că-i destulă apă ca să ţină barca. dacă-s la pândă pe-aproape. Jésus? — O să v-ascund într-un golfuleţ. Jésus. Papillon? — Vedem noi. Să fie primit! În sat ne crapă măselele de foame.

Scoate de sub nişte ierburi dese o pirogă mititică. Cum e cu miarul de care vorbeai? Mă duc puţin mai departe şi mă-ntorc c-o hârtio de-o mie. noroc că ne mai încălzeşte. mâini şi picioare. Umflatul zice: — O-ntindem. Bem rom. patru cămăşi şi patru bluzoane de lână. Jésus cumpărase de la deportaţi patru pantaloni. În a opta porniţi pe mare. Umflatul trage de picior. Maturette şi Clousiot se îmbracă. În a şaptea zi vin să v-aduc de mâncare. eu rămân cu hainele arabului. în timpul ăsta. nou-nouţă. de vreo doi metri. În a şaptea zi ne-ntoarcem. care stă lungit pe mal. două vâsle. A rămas în cămaşă. nu vă mişcaţi o săptămână de-aici. Trebuie să sacrificăm un pachet de tutun. zice Jésus. osul o fi venit la loc!” Îi punem scândurelele şi le legăm c-o sfoară nouă de cânepă aflată în şalupă. şi ne ţin de cald în umezeala asta care pătrunde până-n măduva oaselor. pe Clousiot îl trec sudorile şi. E a doua sticlă pe care-o dăm pe gât de la plecare. e ora şase. În ea. straşnice.uriaşi. nu izbuteşte să le străbată frunzişul. Ţânţarii ne pişcă neîncetat. la un moment dat strigă: „Opreşte! În poziţia asta mă doare mai puţin. — La revedere. Să ne ocupăm acum de Clousiot. Sub bolta asta impunătoare se-aud chirăituri a mii de animale neştiute. e cu picioarele goale. ajutat de flux. Îi cioplim cu toporul nişte scândurele din crengi uscate. iar lumina. Durerea s-a mai uşurat. Cu asta o să se-ntoarcă la Saint-Laurent. croiţi-vă pânzele şi orânduiţi 105 . Bluzoanele sunt de lână. Jésus zice: — Aici o s-aşteptaţi o săptămână. Îl punem la muiat într-o tigvă şi ne dăm cu sucul de nicotină pe faţă.

cu busola. pufnim în râs: a mers ca pe roate. Maturette. şi fluviul e acolo atât de aproape. acum. Începe să fie cald. Jésus zice că-i bine aşa. piroga lor a dispărut. lucru pe care nu-l ştia. Dacă n-am venit în zece zile. nu se mai aude şi nu se mai vede nimic. că precis a căzut în apă. negăsind-o.lucrurile pe vas. poterele o să creadă că suntem înarmaţi. A aruncat-o peste zid. numit „Charvein”. am putea să-ncălzim nişte cafea. Acolo o să trebuiască să-i dăm cuiva nişte bani. Unicul necaz e piciorul lui Clousiot. Primul reflex. Treaba-i groasă pentru c-a fost atacat supraveghetorul şi s-o fi iscat un tărăboi grozav. Adio şi n-am cuvinte. înseamnă că ne-au arestat în sat. Câteva minute mai târziu. 106 . S-ar zice că ne aflăm sub nişte arcade pe care bate soarele. cu gamba înconjurată de crenguţe. Pe de altă parte. Clousiot şi cu mine ne trezim că suntem singuri. va trebui s-o luăm pe fluviu în sus până dăm de jungla fără apă şi. În caz că suntem dibăciţi şi nevoiţi să părăsim barca. facem un foc şi bem câte-un sfert de litru de cafea. nu mai e cazul să ne fie frică: au drept arme doar un revolver şi-un soi de baionetă. Merge repede. nu se mai aventurează să ne caute. Sunt mari şanse ca la capătul a douătrei zile de mers să dăm de-un lagăr al morţii. fiecare la locul lui. s-o ţinem întruna spre nord. să-l anunţe pe Jésus că ne aflăm în cutare loc. Cum tocmai ele sunt cele mai periculoase. Zice că. Clousiot ne-a spus că n-a lăsat puşca la poalele zidului. fixaţi balamalele cârmei. Cei doi ocnaşi bătrâni pleacă. care nu-i montată. Lumina pătrunde în junglă într-un chip cu totul deosebit. şi crezând că noi avem puşti. deoarece. Până una-alta. e-n regulă. fără să lase să se strecoare vreo rază până jos.

Intră în golf şi înoată. Vedem noi mai târziu. Un caiman se iveşte de nu ştiu unde şi înhaţă laba unui porc care guiţă ca un bezmetic. întrucât. cât durează în Franţa munca silnică pe viaţă?” Şi mă umflă râsul. la fel. liberi. mai întâi ca să nu-mi influenţez camarazii. Erau pe puţin două mii. E delicioasă. A venit să se adape şi să se scalde o turmă de bachiri.îndulcită cu zahăr nerafinat. smulgând rădăcinile care atârnă. şi pluteşte cu burta-n sus. nu voiam să dau impresia că nu cunosc vasele folosite în mod obişnuit pentru evadare. Maturette. Suntem liberi. cum Jésus avea aerul că i se pare totul firesc. am socotit până-n ultima clipă că vasul ăsta e-o pirogă sortită să ne ducă până la adevăratul vas cu care să pornim pe mare. înseamnă că n-a durat mult condamnarea mea pe viaţă. sincer vorbind. Clousiot spune: „Să nu zicem hop până n-am sărit. Maimuţele şi un soi de veveriţe mici fac nişte tumbe fantastice deasupra capetelor noastre. Mai e până-n Columbia. Ne-am petrecut prima zi pălăvrăgind şi luând contact cu lumea asta neştiută a junglei. Văzând că m-am înşelat. încercând să-l muşte de marginea uriaşului bot. Pe unu l-a curăţat. soi de purceluşi sălbatici. Spectacolul a 107 . se bulucesc pe el. mi-am ţinut gura. Zic: „Domnule Preşedinte. De ieri seară am cheltuit atâta energie că n-avem tăria să ne mai uităm la lucruri sau să inspectăm barca.” Nu-i răspund. e tot vieţaş. liberi. Pe de altă parte. Tovarăşii lui îl mănâncă pe loc. şi barca asta făcută dintr-un copac ars pare cam slăbuţă ca s-o pornească pe mare. Exact treizeci şi şapte de zile de când am sosit la ocnă. Dacă ţine cărăbăneala. atunci porcii se pornesc s-atace caimanul. La fiecare zvâcnitură din coadă a crocodilului zboară prin aer câte-un porc. Golful e plin de sânge.

arată numai nordul. cred că Jésus a băgat prea mult permanganat. iar eu. Maturette n-are barbă. Barca-i putredă. o să-l silim să ne dea altă barcă. mai solidă. Busola e o busolă de şcolar. prinzându-i pe margine o sfoară groasă ca să întărim pânza. Când iau bluzonul să-l îmbrac. acestea intră ca-n brânză. Are peri foarte lungi. şi dimineaţa am făcut cafea. terminaţi cu-n fel de bulgăraş ca de platină. sudul. n-am dreptul să tac. Meşteresc o mică velă în formă de triunghi isoscel: o s-ajute să ridice botul şalupei pe creasta valurilor. să nu se descompună. Îmi calc pe inimă şi arăt toate astea ălorlalţi doi. caimanul a tulit-o în apă. Îmi lepădasem bluzonul ca să mă spăl c-o bucată mare de săpun de Marsilia. Cum catargul n-are decât doi metri jumătate. În nişte sticluţe închise ermetic se află chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor. vestul şi estul şi n-are gradaţii. O să-l dezarmăm. Ticălosul ăla de Jésus a vrut să ne lichideze. Nu lam mai văzut. Când punem catargul. Am dormit bine. negruviolet. coasem sacii de făină în formă de trapez. Apa e vânătă.durat douăzeci de minute. Ce-i de făcut? Când o să vină Jésus. păros. apoi pe Clousiot. Punând tirfoanele ca să fixez balamalele uşiţelor care vor sluji drept suport cârmei. E foarte 108 . e uriaş şi-l strivesc îngreţoşat. Am scos toate lucrurile din barcă. înarmat cu cuţitul şi toporul. inclusiv butoiaşul cu apă. cade din el un păianjen enorm. Cântăreşte probabil pe puţin cinci sute de grame. găsită în barcă. Maturette mă bărbiereşte numărul doi cu bisturiul meu. bag de seamă că fundul bărcii nu-i prea zdravăn: gaura în care intră catargul e roasă ca vai de lume. o să pornesc cu el să căutăm în sat alt vas.

Ne aflăm aici de cinci zile şi patru nopţi. o ceata de maimuţe cu chip cenuşiu s-au bătut cu nişte maimuţe cu chip negru şi păros. fără să ne ude câtuşi de puţin. nişte chirăituri atât de ascuţite şi de sâcâitoare că-i spun lui Maturette să ia baioneta şi să vadă despre ce-i vorba. Nişte ţipete ca de gaiţă ridică-n picioare tot micul nostru univers. Mă întreb dacă n-o să-i fac de petrecanie după ce-l voi fi silit să-mi facă rost de altă barcă. are pe puţin cinci kile şi pinteni ca de cocoş. Ne hotărâm să-l mâncăm. spânzurat în aer.riscant. ales c-o cracă-n cap şi are un cucui cât o nucă. în timp ce-mi beau cafeaua. Noaptea asta a plouat cu găleata. Azi-dimineaţă am asistat la un spectacol ciudat. S-a prins într-un laţ şi atârnă cu laba agăţată de-o cracă. Azidimineaţă. Maturette s-a. o ducem mult. Cu astea. dar. să nu-i mai aud chirăiala înfiorătoare. Îl cântăresc în mână. Ne-am adăpostit sub nişte frunze de banan sălbatic. A profitat de lipsa noastră de experienţă ca să ne vâre pe gât o barcă putredă! Trimite trei oameni la moarte sigură ca să economisească cinci sute sau o mie de franci. gândindu-ne mai bine. mă gândesc la criminalul ăla de Jésus. ne spunem că laţul a 109 . cât doi cocoşi mari. Îi tai capul dintr-o lovitură de sabie. Cu prilejul încăierării. Ajungem într-un loc la vreo sută cincizeci de metri de şalupă şi văd. în afară de picioare. Alimentele. Se întoarce după cinci minute şi-mi face semn să-i urmez. treacă-meargă: există o damigeana cu untdelemn şi nişte cutii pline cu făină de manioc. dar e un risc mai mic decât să porneşti pe mare cu un sicriu. un fazan sau o gâscă sălbatică de toată frumuseţea. Apa se prelingea pe suprafaţa lor lăcuită.

Sunt mai întâi furnicile tăietoare. iar toate lucrurile sunt la fereală în junglă. Le urmăresc până la planta pe care-o golesc de frunze. Hotărâm să. ca să pândim împrejurimile capcanelor. N-avem voie s-aprindem focul ziua. în dreptul ei. Cum ziceam. era delicioasă. chiar fiartă. Fiecare a mâncat câte două gamele. Pricep imediat că animalul. trece. care nu fac decât să pregătească bucăţile. dar uit de asta. fac de gardă. iar carnea. negre. Din loc în loc. Bariera se-ntinde paralel cu apa. şi descopăr o întreagă organizare. nu prea ştiu ce era. Când găseşte portiţa. Vasul e ascuns sub nişte ramuri. cară cu toatele bucăţi mari de frunze. cam la vreo zece metri de golf. făcută din frunze şi liane împletite. câte-o portiţă şi. dând de barieră. Fac de gardă a doua zi la ora zece. Fiecare duce câte-e bucată uriaşă de frunză. drept care rămâne spânzurat până ce-l găseşte stăpânul capcanelor. Descoperirea asta ne oftică. Bariera pare bine întreţinută. o ia de-a lungul ei să găsească o trecere. riscăm să dea cineva peste noi. Ne întoarcem la locul cu pricina şi găsim ceva ciudat: o adevărată barieră de treizeci de centimetri înălţime. atras de nişte furnici de manioc. foarte mari. Furnicile astea sunt de aproape un centimetru şi jumătate lungime şi au picioarele lungi. camuflată cu nişte rămurele şi un laţ din fir de alamă agăţat cu un capăt de-o cracă îndoită. înseamnă că nu-i veche. dar îşi prinde laba în firul de alamă şi declanşează craca. dar noaptea e puţin probabil să se ivească vânătorul. facem un tur de gardă.fost pus acolo de cineva şi c-or mai fi şi altele. pe care le duc spre un furnicar uriaş. Am mâncat noaptea asta fazanul sau gâsca. Supa ne-a mers la inimă. Astea foarfecă cu repeziciune o frunză enormă ca 110 . Să vedem.

se produce o învălmăşeală. Jos se află un şir de furnici din acelaşi soi. cu o îndemânare neînchipuită. Ţine o puşcă cu două ţevi. E statură mijlocie şi îndesat. toate de aceeaşi mărime. E un bărbat gol până la brâu. în graba lor de a se aproviziona şi aşi lua locul în şir. Două lucrătoare au fost oprite da poliţişti. până să intre în şir. Au o dungă cenuşie pe o parte a fălcii. c-am fost tare surprins auzi un glas: — Dacă mişti. niţeluş deosebite. E chel. iar pe şi nasul îi sunt acoperite de o mască tatuată albastră-închis. din când în când. urmărindu-i pe soldaţi. Cărătoarele sosesc din dreapta. dar. Atunci intervin furnicile-poliţai şi împing fiecare lucrătoare la locul pe care trebuie să-l ocupe. în dreptul mijlocului. Furnicile astea stau în semicerc şi le supraveghează pe cele cărătoare. iar alta trupul în două. au săpat groapă cu lăbuţele. Întoarce-te. Drept în mijlocul frunţii se mai află tatuată o libarcă. poartă un şort kaki are cizme roşii de piele. dar a fost scoasă din rând şi o furnică-jandarm i-a tăiat capul.de banan. şi-au lăsat jos bucăţile de frunză. te-ai curăţat. îşi iau repede povara. o taie în bucăţi. spre furnicar. şi cele trei părţi ale furnicii — capul pieptul şi trupul — au fost îngropate şi acoperite cu pământ INSULA PORUMBEILOR Priveam atât de pierdut această mică lume. în şir. şi se duc la stânga. ars de soare. — Eşti înarmat? 111 . şi bucăţile cad la pământ. Nu-mi dau seama ce greşeală gravă săvârşise o lucrătoare. să văd dacă supravegherea lor se exercită până la intrarea în furnicar.

— Vrei o cafea? Dintr-un sac pe care-l poartă-n spate scoate un termos. t.— Nu. dar văd că nu eşti poteră. — Du-mă la camarazii tăi. — Eşti singur? — Nu. — Ah! Atunci nu mişca şi vorbeşte încet. — Aşa-i.) 1 112 . ai auzit de mine? — Nu. Voi sunteţi cei trei evadaţi din spital? — Da. — Nu pot. — Ei bine. dacă nu voi. — Câţi sunteţi? — Trei. îmi întinde mâna şi-mi spune: — Sunt Bretonul cu mască. Râde pe-nfundate că l-am trombonit pe chestia puştii. Vine şi se aşează cu noi. pentru că unul dintre ei are o puşcă şi vreau să te omoare până nu-ţi cunosc intenţiile. — Care e Papillon? — Eu. Îi spun: — Vino să-mi cunoşti prietenii. pun capcane aici ca să prind hocco1. — Chiar noi. Pe unu lo fi halit tigrul. bea şi el. îmi dă puţină cafea. aplecând ţeava puştii spre pământ. zisă şi cocoş indian sau cocoş american. Zice: Nume (originar din Guyana) al unei păsări din ordinul galinaceelor. şi care seamănă) cu fazanul (n. Se apropie de mine şi. pot să-ţi spun c-ai întors totul pe dos cu evadarea ta! Jumătate din cei eliberaţi zac arestaţi la jandarmerie.

Mă ofer să i-o plătesc. le-aduce acasă pocnindu-le zdravăn cu ciocul. Bretonul cu mască ne spune că Jésus. refuză indignat. O asemenea pasăre extraordinară mâncasem noi ca pe-un cocoş oarecare. două sute cincizeci de franci.— M-am prins cu-atât mai vârtos cu cât nici o poteră n-a vrut să plece după voi. Nu-i tai aripile. fapt e că ştie şi porneşte după ele. trimite toată păsărimea să se ascundă în ierburi. şerpi. Ei bine. E un câine de pază fără. Stârpeşte şoareci. priveşte atent în toate părţile. când se lasă întunericul. Îi place jungla la nebunie şi s trăieşte decât de pe urma ei: piei de şarpe. în hăţişurile dimprejur. îl găseşti proţăpit acolo. îl duc în sat şi-l vând cuiva care are o ogradă de păsări. iar el stă gata s-o înfrunte. Le urmează şi. pun mâna pe unu. chiţcani de pădure. părând să numere găinile şi cocoşii care ies. toţi ştiu c-aţi şters-o c-o puşcă. când deschizi uşa. pereche. păianjeni. Ne spune că se fac douăzeci de ani de când e în Guyana cinci de când a fost eliberat. cârcăieci. în sus. Bineînţeles că n-a văzut în viaţa lui nici găină. Nu mai pleacă dintre orătănii. căci e foarte căutat. nu-i faci nimic. pasărea pe care am mâncat-o. Umflatul şi vreo 113 . în jos. şi dimineaţa. colecţie de fluturi şi mai ales vânătoarea de hocco viu. Că-i cocoş sau găina. nici oameni. nici cocoş. şi de cum se zăreşte pe cer vreo pasăre de pradă. Are patruzeci şi cinei. Iată ce ne povesteşte: — Pasărea asta sălbatică e un cocoş de junglă. Nu ne să trăiască în Franţa pentru că a făcut tâmpenia săşi tatueze masca aia pe obraz. piei de tigru. Seara se aşează la uşă şi nu-i de înţeles de unde ştie că lipseşte o găină sau două. O vinde cu două sute. să le-nveţe să fie punctuale. ciugulind ca şi ele. îl bagi printre păsări seara.

E izolat. care-i îngrijesc pe bolnavi. că-i sinucidere curată. se rupe-n două. Ca să faceţi rost de-o barcă faină. Când îi pomenesc de şalupă. ba mai mult chiar. unde cei de la penitenciar veniseră să vadă dacă recunosc pe vreunul care să fi dat târcoale clădirii din care am şters-o. câte-o ladă cu medicamente. — O să-ţi spun ce să faci. Cele două lovituri care l-au doborât nu i-au provocat nici o rană. „Pe mine nu m-au luat la întrebări. pe când caraliii au câte-un mic cucui. — Şi atunci ce-i de făcut? — Ai parale? — Da. Orice-ar fi. negătită. Cresc găini şi raţe cu care-şi îmbunătăţesc hrana zilnică. tu şi prietenii tăi. Nimeni nu pune piciorul pe insulă. Nici să nu vă gândiţi la plecare. Se întrunesc într-o sală comună. că sare-n sus: — Păi individul ăsta v-a trimis la moarte sigură! Piroga asta pluteşte ăl mult o oră pe mare. o să-ţi dau o mână de ajutor. li se-aduce mâncare. Cum o saltă-un val ceva mai tărişor. toata lumea ştie că nu mă îndeletnicesc niciodată cu pregătirea vreunei evadări. meşterite de ei. Leproşii trăiesc în nişte colibe micuţe de paie.treizeci de eliberaţi. nici preot. vă duceţi pe Insula porumbeilor. N-au nici un fel de supraveghetor şi nici un om sănătos nu se duce acolo. zac la zdup la jandarmeria din SaintLaurent. nu v-apropiaţi de sat. Nici n-a văzut-o bine. Infirmierul spitalului dă celor doi infirmieri. vrea s-o vadă. În fiecare zi. Acolo se află vreo două sute de leproşi. acuzat de complicitate. nici măcar doctorul. nici paznic. că meriţi.” Ne spune că Jésus e un ticălos. Am să te-ajut pe gratis să izbândeşti. leproşi şi ei. Arabul e în carcera jandarmeriei. la ora opt. pentru douăzeci şi patru de ore. Oficial 114 . nici poteră.

leproşii îşi scufundă vasele umplându-le cu pietre: când au nevoie de-o ambarcaţiune. Pe de altă parte. Sunt cu toţii nişte ucigaşi de temut. dar cât oi trăi nu mai pun piciorul pe insula asta. O să te duc cât mai aproape. face Bretonul. trebuie să găseşti altă barcă. după aia trec în piroga mea. Saint-Jean şi cu indochinezii de la Albina din Guyana olandeză. E la vreo sută cincizeci de kilometri de gura fluviului. Plimbările astea le fac cu nişte bărci furate din satul vecin.n-au voie să vândă nimic în afara insulei. — Cum facem? — Îţi spun. Rareori se omoară între ei. Iartă-mă. Pe scurt: piroga ta poate să-ţi slujească doar pe fluviul Maroni. dar comit multe crime. înseamnă că trebuie s-o luăm înapoi. de toate neamurile şi din toate regiunile Franţei. şi cel mai bine rezolvi treaba pe Insula porumbeilor. doar o dată am pus piciorul pe debarcaderul unde soseşte oficial vaporul Administraţiei. Era ziua nămiaza mare şi tot mi-a fost deajuns ce-am văzut. nu pot să-mi înving scârba de a sta lângă ei. Sunt oameni de tot felul pe insulă. şi asta dacă nu-i prea încărcată! Ca să porneşti în largul mării. Papi. — De ce nu vii cu noi pe insulă? — Ferit-a sfântul. Am să te-ntovărăşesc pe fluviu până se zăreşte insula. şi tu porneşti spre insulă. pe care o s-o remorcăm. se bagă la fund să scoată pietrele şi vasul se ridică la suprafaţă. unde se întorc pe urmă să stea la fereală. Insula asta e la cincizeci de kilometri dincolo de Saint-Laurent. Caraliii trag în orice pirogă care vine sau pleacă din Insula porumbeilor. Drept care. de a le vorbi şi de a trata 115 . Cel mai grav delict e să ai o barcă. dar fac negoţ clandestin cu Saint-Laurent. după ce-au părăsit insula pe furiş. Singur n-ai găsi-o sau te-ai putea înşela.

mai galbene întră cele galbene. aprinde zarea în direcţia mării. Hăituirea voastră nu s-a încheiat. Bretonul zice: — E sfârşitul refluxului.cu ei. n-ai să mai găseşti nicicând locul ăsta. Bretonul s-a dus să-şi aducă piroga. Maturette la mijloc. Bretonule? — E trei. Ieşim greu din golf şi când intrăm pe cursul fluviului începe să se întunece. eu în faţă. mai tărcate acolo unde culorile se învălmăşesc. 116 . şi-o să ajungem destul de repede la insulă. care goneşte spre mare licărindu-şi paietele roz-argintii. — Bun. La douăzeci de kilometri în faţa noastră se vede clar estuarul acestui fluviu maiestuos. — Imposibil. chiar în plină zi. Într-o oră fluxul se va face simţit. Iar pe lumină tot n-ai voie să pluteşti pe fluviu. — Cât o fi ceasul. — Când plecăm? — Când se întunecă. care rămâne să păzească lucrurile. pe care-o leagă de barca noastră. Fluviul e încă foarte periculos. roşu-cafeniu. Un soare imens. Se lasă înserarea. Clousiot se află lângă Breton. — Nu. am să aţipesc un pic. Ţi-aş face mai mult rău decât bine. trebuie să încarci şi să pregăteşti totul în barca ta. vom profita de el ca s-o luăm în sus pe Maroni. o să mă duc cu barca goală şi-o să mă întorc pe urmă să-l iau pe Clousiot. aşa c-o să ne împingă. Mii de văpăi ale unul uriaş foc de artificii se iau parcă la harţă între ele ca să fie mai vii. care ţine vâsla cârmei. — Ba nu. mai roşii între cele roşii. fără să trudim.

zice Bretonul. 117 . Vasul. trage şi legăm barca. — Înainte. destul de repede — şuit. în şoaptă: — Noroc. se îndreaptă de-a latul spre insulă. împinşi de curent. aproape în mijlocul fluviului. Dăm pe gât o duşcă de rom şi urc singur pe mal. nemaifiind condus de Breton. ne îndreptăm ţintă spre ea: o pată mare. dar e destul de greu să fim zăriţi de la distanţă ceva mai mare. Plutim repede. Bretonul trece în piroga lui. aşa că. După şase ore ne aflăm foarte aproape de insulă. Maturette face şi el ce poate. zice Bretonul cu glas scăzut. simţim schimbarea la fiecare jumătate de oră. Vâslim în cadenţă. Ne-am lovit atât de tare. alimente. Cu cât ne apropiem de mijlocul fluviului. lăsându-i pe cei doi prieteni în barcă. obiecte etc. şuit. dac-am fi dat de-o stâncă în locul ramurilor şi frunzelor de copaci. o desprinde grabnic de a noastră şi rosteşte simplu. eu şi Bretonul perfect sincronizaţi. din pricina negurii care pluteşte la suprafaţa apei. Ne apropiem. Vâsliţi tare ca să ţinem mijlocul fluviului. Trage. Când distingem mai bine conturul stâncilor. trage barca şi ne trezim alunecând sub o tufă uriaşă. Vâslele pătrund în apă şi plutim de-a curmezişul curentului. cu atât simţim mai bine cum ne împinge fluxul.şuit. deşi frânam cu vâsla. Maturette sare-n apă. — N-aveţi de ce. Nu mai fumaţi. dar nu izbutesc. Încerc să-l îndrept şi să-l întorc. piroga s-ar fi făcut praf şiam fi pierdut totul. că. niţeluş spre dreapta: „Acolo e”. Noaptea nu-i prea întunecoasă.Întunericul ne învăluie dintr-odată. intrăm într-o rână în vegetaţia care atârnă-n apă. Fluxul devine mai puternic şi ne poartă tot mai iute. fraţilor! — Mulţumim.

— De pomană sau cu plată? — Tacă-ţi clanţa. pun rămăşag că eşti tipul cu puşca. Mai fac câţiva paşi şi. Mă aşez pe un scaun de paie fără spătar. Înaintez. „De n-ar fi şi câinele lepros. Cucuvaie mai aprinde trei lămpi cu ulei şi pune una din ele pe o masă exact în faţa mea. — Ia loc. Bojdeuca e luminată de o lampă de ulei pusă pe masă. — Ce cauţi aici? Vrei să ne jefuieşti? Crezi că suntem prea îndestulaţi? — Nu. Dac-o ai cu tine. Pricep prea târziu că e un gest care nu se face peaici: nu vor să mă molipsească. — Eu sunt ăla. În clipa când scapără lumina. Zăresc o luminiţă şi disting deodată nişte glasuri şi trei colibe de paie. am nevoie ele ajutor.” — Cine-i acolo? Cine e? Tu eşti. Prostul de mine. Întind mâna prosteşte. zice Cucuvaie. amice. Marcel? — E un evadat. sunt aproape de ei. — Înaintează binişor. nimeni nu mi-o apucă. Fumul pe care-l degajă fitilul lămpii ăsteia cu ulei de cocos are un miros respingător. Eu stau 118 . Cucuvaie! Patru arătări se ivesc din colibă. câinii n-au lepră. hotărăsc să mă dau în vileag. — Să intrăm în colibă. Aprind o ţigară. aici n-ai de ce să te temi. după ce rup câteva crăci şi las agăţate în câteva locuri bucăţi din sacul de făină pe care le pregătisem înainte de plecare. neştiind cum să mă prezint. dar n-am luat puşca. pune-o jos. e întuneric şi nu pot să le zăresc trăsăturile.Înaintez cu busola în mâna. un căţel se repede la mine lătrând şi sare să mă muşte de picior. îmi spun.

e mâncată şi lasă la vedere. pentru că mă aflu exact la nivelul ei. îmi zice: — O să te-ajutăm. trebuie să treacă timp ca să ajungi ca mine. Aşează în faţa mea un coş din paie împletite. spre. N-are decât a ureche. care se zăresc cum intră în osul maxilarului superior. atât osul. Buza inferioară. Am zis bine. dreapta. şi-asta nu vreau. Al meu e luminat de lampă. În dreapta mea. Cel care i-a spus Cucuvăii să-şi ţină gura zice: — Ţiparule. mulţumesc. Aici n-avem ce-ţi da de băut. mă silesc cât pot să nu întorc privirea şi nici să las să se vadă ce impresie-mi face. E mâna dreaptă. a rămas o gaură exact în mijlocul feţei. cât şi carnea. pentru că ţigara e verzuie. chiar asta voiau. precis c-a răsucit-o singur. ia loc unul din ei şi abia atunci văd pentru prima oară chipul unui lepros. N-are pleoapă decât la ochiul stâng.jos. du-te şi întreabă la casa comună dacă vor să-l ducem acolo. — Nu. Cu glas foarte răguşit. şi vezi mai ales dacă Toussaint e de acord. nu două găuri. dezgoliţi. complet descărnat. E înfiorător. dintr-o frunză de tutun pe jumătate crudă. camarade. mare cât o monedă de doi franci. iar de la ochi pleacă o rană adâncă spre înaltul frunţii. foarte aproape. la dreptul i-a căzut. nu le deosebesc chipurile. pentru a se pierde în chica-i căruntă şi stufoasă. afară de cazul că vrei să înghiţi nişte ouă. Cu cele două degete rămase la mâna stângă ţine o ţigară groasă şi lungă. ci una singură. prietene. Pune pe masă o mână învelită într-un bandaj. ei cinci în picioare. 119 . trei dinţi foarte lungi şi galbeni. Nasul e complet mâncat. plin cu ouă. Vino iute cu răspunsul.

sunt orăşean de mahala. În faţa uşii neaşteaptă vreo douăzeci de oameni. Întoarce capul şi mi-arată partea stângă: în partea asta se usucă. Se dă înapoi şi-mi spune: — Îţi mulţumesc că vrei să mă atingi. Jean Neînfricaţii se ridică şi-mi spune: „Vino după mine”. N-am văzut în viaţa mea decât un singur chip de lepros. Două ferestre luminate. Când sosim.t. Plecăm cu toţii pe întuneric. E vârful teşit al insulei. al celui care a avut curajul să se lase privit. — Mă cheamă Jean Neînfricatu. umbra unui omuleţ doar ceva mai înalt decât un pitic: — Toussaint şi ceilalţi vor să-l vadă. dar să nu pui niciodată mâna pe-un bolnav. pe-un tăpşan. Iată ce-am ajuns în zece ani. mai sănătos şi mai voinic ca tine când am sosit la ocnă. după trei minute. nici să nu mănânci sau să bei din gamela lui. Mi-e mai bine de când fac injecţii cu ulei de choumogra1. eu alături de Jean Neînfricatu. un ciot de lună luminează soiul ăsta de piaţă. (n.) 1 120 . Când ajungem la uşă. Eram mai chipeş. sifilisului şi unor boli ale pielii. o casă. — Unde-i camaradul? În pragul uşii. Uite. Mă cuprinde o milă nesfârşită şi schiţez gestul de a-l atinge pe obrazul stâng în semn de prietenie. reumatismului. În mijloc. se dau la o parte să ne facă loc. chaulmoogra. de zece metri lungime pe vreo Corect. ne îndreptăm spre ei. Ulei extras din seminţele unei plante sud asiatice şi folosit în tratamentul leprei. Du-l la centru. E o sală dreptunghiulară. alţii în spate.— Mulţumesc. vreo patru-cinci în faţă. — Nu te tratezi? — Ba da.

Ţi-o vând pe-a mea. ce fel de ajutor? — O barcă. — Unde? — În faţa zidului spitalului. tu eşti probabil Papillon. am cu ce s-o plătesc. cu faţa albă. Unde-i puşca? — A fost aruncată în fluviu. toate de aceeaşi înălţime. apa nu-i adâncă acolo. — Ce-a păţit? — Şi-a scrântit piciorul. — De unde ştii? — A trebuit să intrăm în apă ca să-l ducem pân-la barcă pe prietenul meu. Sala e luminată de două lămpi barosane de vânt cu petrol. e grozavă şi nou121 . aşezaţi pe o bancă. Pe un taburet şade un bărbat fără vârstă. — Îl doare? — Da. la fel de repede pe cât te mişti. cu un soi de vatră în care ard buşteni. — Da.patru metri lăţime. — Vrei să-ţi dăm o barcă? — Da. Are ochii negri şi-mi spune: — Sunt Toussaint Corsicanul. că se rănise. — Cum l-ai ajutat? — Am tăiat nişte crăci şi i-am pus piciorul într-un soi de aţele. — Va să zică se poate recupera? — Cred că da. înconjurată de patru pietre uriaşe. — Ziceai c-ai venit să ceri ajutor. cinci-şase oameni. — E-n regulă. În spatele lui. — Ştirile circulă repede la ocnă. — Unde e? — În barcă. exact unde am sărit.

Purice îmi întinde gamela spunându-mi: „Bea fără teamă. târgul e încheiat. Iau gamela şi beau. fă nişte cafea! Purice. gamela asta e folosită doar pentru ăi aflaţi în trecere. dacă poţi să plăteşti. dacă nu. toarnă-n ea cafea dintr-o sticlă şi o pune la foc. se îndreaptă spre o tăblie fixată de zid deasupra focului. Are tot ce-i trebuie: o cârmă completă cu eche. Cât dai? — Spune tu preţul. dute la noapte să cauţi puşca şi în schimbul ei primeşti vasul. Purice. îl aud pe Purice spunând: — Poftim. e un transatlantic. — În regulă. Piesă de rezistentă aşezată pe axa longitudinală a fundului unei nave.nouţă. îmi dă gamela înapoi şi zise: — Poţi să bei. aşezate lângă pietre. nu ştiu ce valoare au lucrurile aici. că eu am lepră uscată. toarnă cafea în câteva căni de-un sfert. iar mi-a căzut un deget! Unde naiba o fi? — E aici. prefer să plătesc. dar în două ore îţi montăm una pe cinste. apoi o pun pe genunchi. ia o gamelă care sclipeşte de nouă şi de curată ce e. — Nu. iar Toussaint se apleacă şi trece cănile oamenilor din spatele lui. Îl dezlipeşte şi-l aruncă în foc. mărunţelul care-a venit după mine. În clipa aceea bag de seamă că de gamelă e lipit un deget. nu sunt molipsitor. t. un catarg de patru metri dintr-un lemn fără moarte şi o velă nou-nouţă din pânză de in. — Trei mii de franci. am furat-o săptămâna trecută la Albina. Îi lipseşte un singur lucru: chila1. După câteva clipe ia gamela de pe foc.) 1 122 . Nici un bolnav nu bea din ea”. dar nu putrezesc. îi zic eu arătând gamela. Până sănţeleg despre ce-i vorba. Mă desfac bucată cu bucată. Nu-i o barcă. N-are chilă. (n.

om vedea. Noaptea a trecut repede. înseamnă că totu-i în regulă. Puteţi să vă culegeţi 123 . totul e mutat şi lucrurile din pirogă rânduite cu grijă. fără să se gândească. Toussaint zise: — O să fii nevoit să stai aici până seara. I-o dau. Trebuie să-ţi anunţi prietenii. îmi spun: „O fi degetul”. — Nu-i cazul să facem socoteli armeneşti. postat întrun cocotier să vadă dacă circulă bărci de-ale cârâirilor pe fluviu. când începe refluxul. Câtă vreme flutură-n vânt o cârpă albă. Aici nu vine nimeni să vă deranjeze. Du-l pe rănit într-o colibă. Am să-ţi dau jumătate. înţelegi de ce. Avem un tip pe culmea insulei. O oră mai târziu.Mi-ajunge la nări un miros de carne friptă. Nici un lepros nu trece pragul colibei. Se luminează de ziuă. îl luăm pe Clousiot şi-l ducem într-o colibă. o prostie cât el de mare: — Uşcheala costă va să zică şase mii cinci sute de franci. Lungiţi pe aşternuturile astea. Nu poate să te ajute nimeni. Ne aflăm toţi trei în colibă. Purice ne roagă să-i dăruim piroga şi o vâslă. Mă duc în grabă la ai mei. Papillon. Câtă vreme am parale. Toussaint îşi face apariţia: — Bună ziua. Puteţi ieşi liniştiţi. Clousiot scoate pe gură. strânge tot ce-i în barcă şi scufund-o. N-a văzut nimic de soiul ăsta. ar coborî să dea de ştire. Dac-ar vedea ceva. le dau lui Clousiot şi lui Maturette amănunte despre cele petrecute de la sosirea mea pe insulă şi târgul încheiat cu Toussaint. După aia. plătesc. adică alea trei bătrâne pe care le am. o s-o scufunde într-un loc ştiut de el. culcaţi pe aşternuturi noi trimise de Toussaint. Au sosit împachetate-n hârtie groasă de ambalaj.

E grea. Nu pomenesc aici numele nici unui lepros.) 1 124 . de forma şi mărimea unui pepene galben. Din două scânduri facem chila. E o şalupă splendidă. Bustul şi braţul drept sunt şi ele paralizate şi se aşteaptă să paralizeze curând şi piciorul drept. şi-mi mai spune că are lepră uscată. E din lemn solid. Ne punem pe treabă. În timp ce lucrez. Vela şi frânghiile sunt noi de tot. t. şi trebuie să trudim mult. Toussaint? — O s-o meşterim dintr-o scândură de la uşa infirmeriei. Vino s-o vezi. vede cu el. Poate că cei care i-au iubit sau i-au cunoscut n-au aflat niciodată chipul înfiorător în care s-au descompus încă de vii. Am şi urcat şalupa pe platou profitând de întunericul nopţii. cu două banchete din care una găurită prin care se vâră catargul. eu şi Maturette. Îi spun: — Ce-i cu chila. dar nu-l poate mişca. Mi-o spune singur. lungă de cinci metri. o chilă care se întinde subţiindu-se din spate spre partea dinainte e fixată solid cu nişte şuruburi lungi şi cu cele patru tirfoane pe care le aveam. nou-nouţă. (n. Toussaint ne explică cum trebuie făcută treaba şi-i dăm ascultare. La amiază. stau de vorbă cu Toussaint. Ne ducem. Leproşii. Nimeni Fruct comestibil al unui arbore exotic. Faţa lui Toussaint pare normală. printre care butoiaşul cu apă. ca s-o întoarcem. cea stângă. se uită ia noi cum lucrăm fără să scoată o vorbă.singuri nişte papaya1 şi să mâncaţi dacă aveţi poftă. n-are nici o rană. dar când vorbeşte băgăm de seamă că numai o parte a feţei se mişcă. Ochiul drept e fix parc-ar fi de sticlă. De o parte şi de alta are cârlige de atârnat lucrurile. aşezaţi în cerc jur împrejurul nostru.

Să nu pleci la ora aia. Când se lasă întunericul. nau cum să te urmărească. te pomeneşti c-un curent foarte puternic care în mai puţin de trei ore te duce vreo sută de kilometri spre vărsarea fluviului. unul din ei a spus: „Nu le lua încă. Cam pe la nouă e cazul să te-opreşti. zice omul.) 125 . O singură dată doar. asta înseamnă cam până la trei din noapte. În ora asta şi jumătate se hotărăşte totul. Aici nu văd decât o velă. O să le fie imposibil să treacă. trebuie să fi pătruns în mare. când mă pregăteam să iau câteva balamale. Toussaint se adresează unui lepros: „Ai evadat de câteva ori. pe care-o să-l ai când o să dea cu ochii de tine. în clipa când se luminează. poţi să le foloseşti”. Viaţa ta depinde de avansul ăsta de-un kilometru. explică-i pe îndelete lui Papillon cum să facă. La ora şase. pe când tu o să fii deja dincolo. pe care le smulseseră de la o mobilă din infirmerie. ce-aveai în pirogă? — O velă şi-un foc1. t.altcineva nu vorbeşte. Chiar dacă te văd caraliii. Trebuie să te legi zdravăn de-un copac din junglă şi să aştepţi cele şase ore ale fluxului. lasă-le acolo. pentru că înseamnă să ajungă la gura fluviului exact când începe fluxul. M-am tăiat la mână când am smuls o balama şi s-au mânjit de sânge. 1 Pânză triunghiulară în partea din faţă a unei nave (n. În timp ce lucrăm. căci curentul nu se retrage de-ajuns de repede. Marea începe să se retragă la trei.” Un lepros a turnat pe ele nişte rom şi i-a dat foc în două rânduri: „Acum. ca să întăresc chila. Îmi explică de îndată: — Astă-seară refluxul e foarte devreme. pe la şase. Ai o oră şi jumătate până se luminează de zi ca să străbaţi cincizeci de kilometri. deşi le-am şters. Porneşte pe mijlocul fluviului la patru şi jumătate. nici unul din ăştia trei n-a mai şterso”.

în Guyana engleză. dar bagă bine de seamă să nu fii zvârlit pe coastă. din faţa noastră. după ce te-a pus să lucrezi la drumuri un an sau doi. perpendicular pe valuri. Guyana engleză aşijderea. înapoiază evadaţii. În clipa aceea. trece-o prin belciugul special de pe vas şi înfăşoar-o o dată în jurul pumnului. Îmi spune c-o şterge şi el din când în când. iar tu ţine zdravăn cârma. Ştiu doar că Venezuela şi Columbia sunt spre nord-vest. Trinidad nu te predă. lasă vela liberă şi ia vântul în plin cu trinca şi focul. unde i-au căzut toate degetele. o fac fără greş. Mergi cu toate pânzele sus. gata să te răstorni. Sunt numai urechi. poate să ia un foc şi-o trincă. Pune-ţi prietenii să se lungească pe fundul vasului. Dacă vezi că vântul măreşte tangajul unui val mare şi că începi să te-apleci. Recunoaşte că n-a ajuns niciodată mai departe de Georgetown. dar fiind lepros. îi dai drumul şi-o să vezi că vasul îşi recapătă imediat echilibrul. Într-o împrejurare din asta nu te opri. Venezuela te predă. Abia când dai de mare o să ai răgazul să-l pui pe puşti să coboare pânza. Ştii drumul? — Nu. E desculţ. Având în vedere 126 . Nu-ţi lega de picior frânghia velei. Jean Neînfricatu zice: „Câtă vreme trebuie să se-ndrepte spre larg?” îi iau înainte cu răspunsul: — Trei zile ţin direcţia nord-nord-est. — Aşa-i. îl expediază înapoi galop. Lepra lui nu se vede decât la picioare. Toussaint mă pune să repet toate sfaturile ce mi-au fost date. s-o aducă la bord şi s-o porneşti mai departe după ce-o ridici iar. marea-i totdeauna agitată la estuar.— Asta-i un vas greu. dar te sileşte s-o iei din loc după cincisprezece zile. Guyana olandeză. să-i mărească stabilitatea.

Doar aşa. uitânduse la Jean Neînfricatu. şi nici nu ştii când treci de Venezuela.deriva. îţi dau revolverul meu. nu pot să primesc asta. treci la nord de Trinidad sau de Barbados. — Bravo. la preţul ăsta. Eu. — Toussaint. Dac-o ţii trei zile spre nord. zise leprosul. n-are nici un rost. zise Toussaint. Se petrece atunci o scenă mişcătoare: Cucuvaie pune 127 . n-am ţinut-o decât două zile spre nord-est. — Vă mulţumim pentru toate. ultima oară. zise Toussaint. are rost. zise Clousiot. zise Jean Neînfricatu. Ce-mi dai pe el? — O bătrână. ca să ştiu. E scump? — Nu. înseamnă c-o s-o ţin nord-nord. Trebuie să v-ajut şi eu cu ceva. banii lui Clousiot. prietenul meu. aşa că te pomeneşti la Curaçao sau în Columbia. Trei mii de franci sunt multe parale şi totuşi. nu de asta am întrebat. Mi se uită în ochi şi zise: — Ba da. zise Maturette. Papillon? — Da. asta înseamnă direct vest. — Îţi mai rămân ceva bani? — Nu. drept care m-am trezit în Guyana engleză. asta-i tot ce am. — Mulţumim. Toussaint pierde pe puţin două bătrâne. căci vă dă un vas straşnic. cu cât i-ai vândut barca? — Cu trei mii. Şi eu vreau să-i ajut. În clipa aceea mă ruşinez c-am minţit şi spun: — Nu. Vreau să-i ajut pe flăcăii ăştia. Ai cu ce plăti. Jean Neînfricatu zice: — Toussaint. iar în a patra zi mă îndrept spre nord-vest. trei mii în cap.

Leproşii au pus la fiert două sute de ouă. complet mutilat — are două cioturi drept mâini. Conţine o hârtie de o mie şi patru a cinci sute de franci. frunze de tutun şi două sticle pline cu chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor. E lada primită dimineaţa cu medicamentele zilei. n-ar trebui să daţi greş în ultima clipă din lipsa unei arme. Toată comunitatea asta năpăstuită e înduioşată de păţaniile noastre şi vor să contribuie cu toţii la reuşită. şi o damigeana cu benzină. îl deschid de faţă cu toţi. apoi îmi spune: — Poftim. ia revolverul. Şi totuşi nu pot să spun că mai am bani! Ce-i de făcut! Dumnezeule. Aţi jucat totul pe-o carte. un sac cu cel puţin cincizeci de kile de orez. sunt pe cale să comit o faptă infamă ca răspuns la atâta măreţie: „Vă rog.” Cuvintele astea îmi iau o piatră de pe inimă şi mă împiedică să mărturisesc că am bani. Clousiot îmi dă tubul lui. nici un singur deget — zice: „Banii nu ne-ajută să trăim. Primeştei fără să te ruşinezi. 128 . cel de la infirmerie. de cel puţin treizeci de kile fiecare. Ai zice că-i vorba de evadarea lor. Un negru din Tombuctu. Mai aduc două broaşte ţestoase vii. Se ivesc leproşi de peste tot şi fiecare pune câte ceva. Le aduc întro ladă însemnată cu o cruce roşie. Banii nu ne servesc decât ca să jucăm sau ca să le mârlim pe leproasele care vin când şi când din Albina. un primus.jos o pălărie şi iată-i pe leproşi aruncând în ea bancnote-şi monezi. nu faceţi o asemenea jertfă”. Mai trebuie să-i dau lui Toussaint doar o mie două sule. doi saci cu mangal. Mă năpădeşte ruşinea. îi dau lui Toussaint o mie cinci sute de franci. el îmi dă restul trei sute. Au numărat banii din pălărie: opt sute zece franci. ţi-l fac cadou. Sper să n-ai nevoie să-l foloseşti. Barca a fost trasă în apropiere de locul unde sosim. bine legate pe spate.

noi-nouţe. precum şi o pernă de liane pe care să şed. pe care n-o avusesem nici o clipă cu piroga. Plouă întruna. niţeluş la stânga. având în vedere c-o să-l montăm abia la ieşirea din fluviu. 129 . Cu ajutorul păturilor am încropit un culcuş pe fundul bărcii pentru Clousiot. Se află la picioarele mele. Pe la cinci începe să plouă. Maturette se aşează la fund. Îi spun: — Cum fac să ştiu cât e ceasul? — O să-ţi spună mareea. Un lepros aduce nişte scândurele bine geluite şi subţiri. lui în primul rând. depăşeşte nivelul apei cu peste patruzeci de centimetri. puteţi să plecaţi de îndată şi să câştigaţi o jumătate bună de oră. care n-a vrut să-şi schimbe pansamentul. În felul ăsta o să fiţi mai aproape de gura fluviului când o s-o porniţi mai departe la patru si jumătate dimineaţa. alcool. dând bărcii un picior zdravăn. plus noi trei. Potrivim cârma cu tija ei de siguranţă şi echea. în partea dinainte. Jean Neînfricatu îmi spune: — Aveţi baftă din plin. între mine şi butoiaşul cu apă. înspre malul olandez. Lansăm vasul la apă. încărcat cu toate lucrurile. valea! — Noroc! zice Toussaint. feşi. iod. Jean Neînfricatu zice: — Adio. trebuie s-o iau pe fluviu în jos pe la mijloc. Nu-i pericol să fiţi văzuţi. şi două benzi Velpeau în ambalajul lor. Capăt pe dată o senzaţie de siguranţă. Infirmierul a pregătit o cutiuţă cu vată. Le oferă cu simplitate ca să înlocuiesc scândurelele de la piciorul lui Clousiot. E cu totul altceva decât piroga. aspirină. Catargul înfăşurat în pânză stă culcat. după cura urcă sau coboară. şi celorlalţi. o pereche de foarfeci şi nişte leucoplast.Nu ştiu cum să-i mulţumesc.

Fumăm. Leproşii ne-au dat zece sticle de Chianti. coborâm cu peste patruzeci pe oră. De cât timp crezi c-am plecat? — Îţi spun. — În clipa asta. pline cu rom. Jean. Plouă tot mai tare. S-au făcut treizeci şi nouă de cartoane. Plouă întruna. luaţi de refluxul ăsta ce-a şi început de două ore şi jumătate şi care are o iuţeală de necrezut. Ne desprindem repede şi-o întindem mai departe cu cel puţin treizeci pe oră. Maturette stă în faţă. Vorbim de-un lucru: bunătatea. A cinci minute fiecare. Toussaint. bem rom. Lucru ciudat. generozitatea lor. ne stânjeneşte o clipă cu ramurile lui. Un copac gros care coboară fluviul o dată cu noi. m-am udat până la piele. face trei ore şi un sfert de când plutim în josul 130 . nu vedem nici la zece metri. spiritul lor de echitate. aplecat. spune Maturette. noroc că mai încet. învelite în împletituri de paie. zise Clousiot. — Ai căpiat? De unde ştii? — Am numărat de la plecare din trei sute în trei sute de secunde şi de fiecare dată am rupt o bucată de carton. bafta pe care am avut-o că l-am întâlnit pe Beronul mascat care ne-a călăuzit până la Insula porumbeilor. mii de mulţumiri tuturor! Ne facem foarte repede nevăzuţi. privind ţintă drept înainte.— Mulţumesc. dar bluzoanele alea de lâna sunt atât de grozave că ţin de cald chiar dacă-s leoarcă de apă. Aşteaptă un pic: de trei ore şi cincisprezece minute. Ştiind că ceva mai jos sunt două insuliţe. Nu ne e frig. S-a lăsat întunericul. să nu ne izbim de stâncile lor. Doar mâna cu care manevrez echea miamorţeşte din pricina ploii. mulţumesc. nici unul din noi nu pomeneşte de groaznicele răni pe care le văzusem la unii leproşi.

tragem de crăci şi ne adăpostim sub ele. Curentul s-a oprit până s-ating hăţişul. doar şoptim: „Ia vâsla şi lopătează”. PLECAREA CEA MARE Fluxul o să dureze şase ore. Nu mai lunecăm în jos. bine adăpostit. Încet-încet intrăm în hăţiş. deşi sunt foarte agitat. forme negre. o s-o luăm înapoi. socotim c-a venit momentul. Refluxul a început de mult. sau e pe-aproape. dorm. Nu mai plouă. nici ploaia. Dacă n-ai ţine seama de flux şi reflux. copaci. nici nu urcăm. Dacă n-am greşit. Trebuie să dorm. fluviul ducând cu el ierburi. Fluviul e cenuşiu. Eu însumi vâslesc ţinând bara imobilizată sub coapsa dreaptă. învăluit în ceaţă. Plouă întruna. am vreme să dorm şapte ore. Nimic nu-mi tulbură somnul ăsta de plumb. Dorm. Împing bara la dreapta ca să străbat fluviul pieziş şi să mă apropii de malul râpos dinspre Guyana olandeză. Plus o oră jumătate cât trebuie s-aşteptăm refluxul.fluviului. în cincisprezece-douăzeci de minute ne oprim din coborât. n-ar fi chip să spui încotro e marea şi încotro fluviul. Acolo unde ne aflăm nu-i 131 . nici vreun vis. Nu mai fumăm. luna nouă ne îngăduie să vedem clar. nu mai vorbim. dorm până-n clipa când mă trezeşte Maturette: — Papi. Maturette pune o pătură drept acoperământ între barcă şi butoi. Ne aflăm în umbra formată de vegetaţie. Vasul e îndreptat spre mare şi curentul lunecă .tare repede sub degetele mele. când o s-ajung în larg cine ştie când voi mai avea răgaz? Mă lungesc între butoi şi catarg. Încerc să zăresc linia care separă fluviul de mare. şi dorm. la vreo sută de metri. nici poziţia incomodă.

şi-am şi coborât o sută mulţumită curentului. din locul în care mă aflu. În faţă se văd foarte limpede mieluşeii valurilor. Maturette de asemenea. Îi tragem o duşcă de rom. Deodată se face simţit şi vântul. Ne sfătuim: ridicăm catargul aici? Da. amândouă bine încordate! Vântul se năpusteşte în ele. Cu forţe unite. să ne-ajute Dumnezeu! — Să ne-ajute Dumnezeu. repetă Clousiot. vâr lopata adânc şi trag. — Atenţie. eu am să fac asta. îl ridicăm şi stă foarte bine fixat în fundul sabotului său şi-n gaura din bancă. Ridic vela fără s-o întind. vâslim de zor. unde se termină fluviul. e de-ajuns să desfaci frânghia care-o ţine lipită de catarg. căci fluviul se luminează dintr-odată ca ziuă. O fi suflând în mijlocul apei? O fi puternic? Ieşim de sub hăţişul junglei. zise Maturette. 132 . N-a fost greu. Cred că-i mai târziu decât ora plănuită. coasta olandeză. lipindu-ne de el. Doar privind spre cer pot ghici unde-i malul. Ne desprindem. Distingem cu uşurinţă. Trinca şi focul sunt pregătite să le ridice Maturette când o să cred că-i cazul. coasta franceză la dreapta şi. Trebuie să ne desprindem cu multă forţă şi foarte repede de malul spre care ne împinge curentul. o las înfăşurată în jurul catargului. Ca să manevrezi vela. Maturette e-n faţă c-o vâslă.vânt. Înainte. eu la urmă cu alta. la vreun kilometru la stânga. — Mă las în voia lui. iar barca se cabrează ca un bidiviu şi ţâşneşte ca o săgeată. Am coborât mai mult decât ne închipuiam şi am impresia că ne aflăm la mai puţin de zece kilometri de gura fluviului. la vreo doi kilometri. unde începe marea. lăsând vasul prins cu un laţ de o rădăcină groasă. Nu ne-am depărtat nici măcar cu douăzeci de metri de mal. care ne împinge spre mijlocul fluviului. — Ridică trinca şi focul.

. precis că deaia or fi încetat împuşcăturile.. pan-iiuu. pan-iiuu. Trec cât pot de mult sub vânt. leagă căţeaua! Pan-iiuu. îl sărim uşor.— Pastele şi dumnezeii! Am greşit ora. trăgând cât pot de scota velei. împuşcătura a doua am localizat-o perfect. Iar tu. trăgându-mă de încheietura mâinii. Se zăresc foarte limpede nişte bărbaţi care aleargă spre ţărm. nu-i greu. se umflă cu-atâta forţă că n-a lipsit mult să mă zboare din locul meu.. zise Clousiot. Maturette zice: — N-o să putem ieşi. Suntem purtaţi mai mult spre coasta franceză decât spre cea olandeză. Vasul s-a înclinat cu peste patruzeci şi cinci de grade. cât mai încet cu putinţă. Vasul sentoarce pe trei sferturi. Uf! s-a făcut! Zece minute mai târziu. se trage din Guyana olandeză. împinşi de-un vânt îndrăcit. mai şi prisoseşte. Crezi c-o să avem timp să ieşim? — Nu ştiu. şi şuit-şuit-ul pe care-l făcea vasul pe fluviu se transformă în tac-i-tac-i-tac. Ridic vela. Se trage în noi cu o carabină. focul face singur volta şi trinca la fel. văd nişte chestii care plutesc în jos. deşi 133 . slăbesc pânza şi ieşim din estuar cu vântul în plin din spate. şi gata. Fac încet volta sub vânt. Talazurile. Nu-i vorba câtuşi de puţin de caralii. Paniiuu. înaintăm atât de repede că mă trezesc zvârlit în mijlocul estuarului în aşa fel că-n câteva minute o s-ating coasta franceză. Clousiot. Stă dreaptă în faţa mea. — Ia uite ce înalte sunt valurile şi ce mai creste albe! O fi început refluxul? — Imposibil. primul val al mării încearcă să ne stăvilească trecerea.. — Tacă-ţi clanţa şi şezi lângă scota focului şi a trincăi. Pan-iiuu. Gonim c-o viteză ameţitoare. n-o s-ajungem la timp.

Apa e tare mocirloasă. căci am slăbit scota velei şi e umflată numai pe jumătate. N-am nevoie să mă uit la busolă: soarele îmi bate pe umărul drept. bunul Dumnezeu ne trimite un strălucitor răsărit de soare. spre nord. mai târziu va fi albastră. o zărim neagră. Vrea să-şi salte capul şi trupul ca să vadă bine. Clousiot mă întreabă: — Căpitane. încotro mergeţi. în bătaia vântului.destul de înalte. mă avânt drept înainte. îmi răsuceşte o ţigară. o aprinde. dar cu vasul mai puţin înclinat. Clousiot se ridică. — Ura! ura! am ieşit! strigă Clousiot cât îl ţine gura. Tac-i-tac. fără să zdruncine. — Cel de sus o să ne-ajute. Maturette toarnă nişte porţii zdravene în trei căniţe de metal şi ciocnim. le trecem cu uşurinţa unui puşti care sare capra. fără să fie întinsă. — Dă-ncoa rachiul. Chipurile le sunt iluminate de fericire. Nimic în afară de plescăitul valurilor izbind coca. Începe marea aventură. vasul saltă şi coboară fără să trepideze. zice Clousiot. ne uităm unii la alţii. Soarele urcă degrabă şi nu-i o problemă să ne uscam. să cinstim ieşirea-n larg. În faţă. rogu-vă? — Spre Columbia. Maturette e aşezat la stânga mea. paştele şi dumnezeii! face Clousiot. Şi ca s-arunce lumină peste izbânda energiei noastre asupra elementelor naturii. Valurile se succed toate în aceeaşi cadenţă. Îşi micşorează înălţimea pe măsură ce pătrundem în mare. al meu o fi la fel. Cămaşa de la spital e transformată într-un burnuz cum 134 . Maturette îl ajută să se instaleze cât mai comod în faţa mea cu spatele rezemat de butoiaş. dacă ne-ajută Cel de sus. mi-o dă şi fumăm toţi trei.

Valurile au mai scăzut şi plutim tăindu-le fără să se mai izbească de coca vasului. e prea cald. În plus. Marea e de-un albastru de opal. Clousiot îmi răsuceşte tot timpul ţigări şi mi le aprinde. amintindu-mi totodată de răspunderea faţă. Din când în când. valurile au trei metri şi sunt foarte lungi. Mă 135 . situez soarele în raport cu acul busolei şi mă ghidez după el. îl privesc cum se estompează în zare. când un val luat greşit mă cheamă la ordine. presupunem că e zece dimineaţa. ceea ce ne ajută să călătorim confortabil. „O înghiţitură de rom?” Refuz. ţine răcoare la cap şi te fereşte de insolaţie. Tocmai priveam înapoi. cu-atât blocul ăsta verde ne destăinuie mai clar tainele marginilor sale dantelate. şi eu am avut baftă c-ai venit. Vântul se menţine puternic şi ne îndepărtăm rapid de ţărmul pe care. Îl mâncăm de cum e luat de pe foc.de viaţa camarazilor mei şi a mea. e foarte uşor. — Pun la fiert nişte orez. Deodată. De altfel. Muiată-n apă. Orezul cu untură miroase grozav. o cafea pe cinste. nu sunt băutor. peste zi. E o zi splendidă. când şi când. Clousiot îmi spune: — Ce baftă pe mine că te-am întâlnit la spital! — Nu numai tu. — Eu o să ţin primusul. Damigeana cu benzină e bine proptită. Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând să-mi fac rost de nişte ochelari de soare. şi tu cratiţa. unde nu-i voie de fumat. zise Maturette. Prima masă la bord a decurs bine. Îmi dau seama că. Cu cât ne îndepărtăm. Judecând după poziţia soarelui. Reverberaţia soarelui îmi oboseşte ochii. în faţă de tot.poartă arabii. amestecat cu două cutii de sardele. Ne aflăm abia de cinci ore în larg şi cu toate astea simţim că sub noi apa e foarte adâncă. zice Clousiot. n-ai nevoie tot timpul de busolă.

erau acum cu noi. — Cine ştie de ce-o fi făcut-o. — Aşa cum s-au potrivit lucrurile. — Mulţumesc. şi mă felicit că l-am luat cu noi. zise Clousiot. Spun apoi: — Şi François Sierra. asta-i tot. doctorul.. dacă n-ai pornit în căutarea lor. aţi avut. Probabil că acum îşi spune: „Protejatul meu. M-am prezentat la vizita medicală pentru că mă durea în gât şi ca să mă plimb. încredere în mine.poartă gândul la Dega.” Şi m-am trezit băgat la spital. La spital.. — Apropo. Maturette ne-a fost de mare folos.. e pentru că n-ai putut. spuse Maturette. ca şi Galgani. zice Clousiot. Dacă Jésus ar fi fost cinstit şi ne-ar fi dat un vas ca lumea. cum se face că te aflai în sala aia de strictă supraveghere a spitalului? — Nu ştiam că fusesem trecut printre internaţi. nu era tocmai naiv. mi-a zis: „Văd pe fişa ta că eşti internat în insule. dac-ar fi spus „da”. Maturette. în ciuda vârstei şi a purtării. cu mutra lui de copil nevinovat. Nimic. te cunosc cu toţii şi ştiu bine că. curajos şi îndemânatic. Ce va să zică aia internat?” „Bun. — A vrut să-ţi facă un serviciu. — Da.. din moment ce s-a 136 . i-am fi putut aştepta în ascunzătoare — Jésus iar fi ajutat să evadeze şi i-ar fi adus. Ar fi fost mai greu să-l ai pe arab la dispoziţie în sală exact la ora potrivită. O să fac în aşa fel să fiu totdeauna la înălţime. De ce?” „Nu ştiu. În sfârşit. Papillon. nu era eu putinţă. atât de mult aş fi vrut să fie aici. — Nu-i sigur. şi doctorul. şi vă mulţumesc la amândoi deopotrivă că. domnule doctor. pentru că é foarte devotat. ia Fernandez. când m-a văzut.

nu departe de noi zărim peşti zburători. iar zarea. am hotărât să dorm! Coborâm vela şi focul. marea s-a liniştit dintr-odată. când am şters-o. e neagră de tot. Vorbim tot felul de prostii. ne ajută să lunecam pe marea netedă. Trinca şi focul sunt de-ajuns ca să plutim foarte repede. în spatele meu. vine furtuna.cărăbănit”. Bezna aceea înaintează spre noi c-o viteză ameţitoare. care-mi spune: — E amiază sau unu. Izbucnim cu toţii în hohote de râs. Spun: — Cine ştie dacă o să-l mai întâlnim pe Julot. Marea fiind ca oglinda. ca să n-adorm. omul cu ciocanul. bine ocrotit de soare de pânza întinsă deasupra mea. Pun să lege zdravăn vela înfăşurată de catarg. păstrăm doar trinca şi adorm buştean pe fundul vasului. datorită drumului est-vest pe care-l străbate. Atunci Clousiot mă ardea cu ţigara lui. Mă ridic şi-mi reiau locul. Precis că-i departe. Maturette mă ştergea pe faţă cu o rufă muiată în mare şi tot aţipeam. Clousiot zice: — Eu unul. Încep să ne stropească picături mari. Navigam cinci zile fără nici o păţanie. din partea de unde bate vântul. la răsărit. afară de cazul că stă şi acu pitit în junglă. în mai puţin de137 . Peste zi îmi serveşte drept busolă soarele. singurul care-a rămas. Mă trezesc scuturat de Maturette. Focul. am lăsat un bilet sub pernă: „Plecat fără adresă”. e întuneric beznă. Azi-noapte. dar te trezesc pentru că vântul sa răcorit. Noaptea folosesc busola. vântul se răcoreşte din ce în ce. — Ţine ţi-vă bine. În dimineaţa zilei a şasea ne salută un soare strălucitor. Sunt obosit mort.

Vasul. fulgerele. şi tot urcă şi coboară. toate cu creste înspumate. fără să vreau. ci caut doar să menţin mai bine vasul în echilibru. Cu siguranţă că sunt peste şaptezeci şi cinci de centimetri de apă. că zvârle chiar el afară o bună parte din apa pe care-a luat-o. urcă şi coboară la nişte înălţimi uluitoare şi în hăuri atât de adânci de-ai zice că nu mai ieşi de-acolo. socotind că-i bine să mă-mpotrivesc niţeluş unui val de fund. valurile. vasul se ridică. plouă cu găleata. vântul care urlă sălbatic deasupra noastră. nu mă mai preocup de direcţia pe care trebuie s-o urmez. precis că prea devreme. iau multă apă. E-o vijelie. urcă pe creasta altui val. purtat ca un pai. ai văzut? Dac-ar şti că din pricina lipsei mele de experienţă era să ne ducem la fund răsturnându-ne-n larg! Iau hotărârea să nu mai lupt cu sensul valurilor. în ciuda acestor formidabile cufundări. prima mea vijelie. Ca prin farmec. treabă extrem de periculoasă. Şi totuşi. nu se mai vede nimic. izbindu-se de vas. mi-aruncă în obraz împroşcături biciuitoare. s-a dezlănţuit întreaga fanfară a naturii. pe care-l văd apropiindu-se. Papillon! Ţi-ai golit repede bărcuţa. — Bravo! strigă Clousiot. în clipa când virez să-l tai. S-a umplut toată barca. Gata. iar valurile. Vezi ceva meserie. şi vasul se aplecă atât de tare. Un vânt de-o violenţă nemaiauzită se năpusteşte asupra noastră. valurile seformează c-o iuţeală de necrezut. gata-gata să se răstoarne. Spun: — Da. cu tunetele. vin de-a latul unui val. Ţin bara cu amândouă mâinile şi. a sosit. în jurul nostru. cobor 138 . mai înalt. Plin de draci. Înfrunt valurile pieziş. nici urmă de soare. ploaia.un sfert de oră a ajuns de pe linia orizontului până foarte aproape.

şi furtuna asta scurtă mi-a fost de mare folos. — Ei. În spate. deopotrivă spre cer şi spre cei câţiva nori albi. Clousiot. cerul s-a luminat. ai văzut figura cu scosul apei? — Bătrâne. vezi că tot servesc la ceva lecţiile de la marina de 139 . Orez. după culoarea razei care le atinge. făină. ne aflăm la mijloc între cele două extreme. Cei doi tovarăşi golesc vasul de apa rămasă pe fund cu ajutorul unor crătiţi. impresia că mă pot bizui pe mine. vântul suflă mai departe turbat. — Ai învăţat treaba asta la marină? întreabă Maturette. alcătuind un tablou de neuitat: tot cerul e brunroşcat. mulţumiţi de noi. discul soarelui.de bunăvoie cu ele şi mă înalţ o dată cu marea. ridic pânza şi pornim iarăşi. se vor usca degrabă mulţumită vântului. valurile sunt mai mici. cât şi spre mare: valurile care se înalţă sunt albastre spre fund. proiectează lungi limbi galbene. cu crestele roşii. Eşti un as. dar acum pot să văd limpede înainte şi înapoi. Soarele asfinţeşte şi luminează din plin marea asta albastră. trandafirii sau galbene. Scoatem păturile: prinse de catarg. Soarele străluceşte din nou deasupra noastră. Pe la ora cinci. ulei. o cafea dublă şi o porţie zdravănă de rom. Ploaia încetează. vântul suflă normal. eram la fund. de n-o făceai şi ne mai izbea un val de-a latul. — Da. O să înfrunt noaptea cu o seninătate deplină. totul s-a terminat. apoi verzi. o dată cu ea. Mă cuprinde o plăcută senzaţie de tihnă puţin obişnuită şi. în faţă e negru. îmi dau repede seama de importanţa acestei descoperiri şi că am suprimat astfel nouăzeci la sută din primejdie. parţial cufundat în mare. Singur am învăţat cum să procedez în asemenea cazuri. Am scos-o bine la capăt.

marea fiind liniştită. Vreme de încă şase zile navigam fără bătaie de cap. L-am mâncat seara. marea-i absolut calmă. şi iată-l cu burta-n sus. ca şi de pe nas. dar nu ajută: soarele de la tropice îl usucă degrabă. Când mă trezesc. Se împlinesc unsprezece zile de când ne aflăm pe mare. ea şi Clousiot. dar unde faţă de Trinidad sau de 140 . Noaptea se lasă brusc de îndată ce soarele a dispărut în mare. Îl curăţăm şi-l fierbem în apă şi sare. Dorm de aproape patru ore. care de altminteri. asta-i sigur. E zece dimineaţa. ne apucăm apoi să facem umbră cu pânza. Vin peşti în jurul ambarcaţiei. de când sa udat. trimiţându-şi ultimele scânteieri. din focul lui de artificii. Mănânc şi. Iau baioneta şi-i spun lui Maturette să arunce câteva boabe de orez. Mi s-a luat şi pielea de pe mâna dreaptă. simt că-mi ard buzele. După soare. Ne dăm cu ulei pe faţă şi pe mâini de două ori pe zi. Pielea de pe ele s-a dus. foarte departe. Încep să mă-ntreb unde naiba om fi. de data aceasta liliachii. Unde cade orezul.război. Nici un fir de vânt. acolo unde Maturette a spălat vasele. a început să fermenteze. cu un vânt şi cu nişte valuri ca astea? Trebuie s-o iau spre nord-vest ca săndrept abaterea. la orizont. trebuie să fie vreo două. care n-au depăşit niciodată trei ore. cu făină de manioc. În tot timpul ăsta n-am zărit decât un singur vapor. Îi ard o lovitură zdravănă. Probabil c-am fost purtaţi mult în derivă. dacă nu punem la socoteală cele câteva răstimpuri de furtună şi de ploaie. iar cum unul din ei Aproape c-a scos capul afară. Maturette la fel. În largul mării. peştii se strâng şi vin până la suprafaţă. e carne vie. aşa-i. Cine ştie cât de mult ne-am îndepărtat în patru ore. E un peşte de zece kile.

bucătarul. — Where are you coming from? (De unde veniţi) — French Guyane. Petrolierul se apropie domol şi căpitanul ni se adresează în engleză. Pasageri pe-un petrolier. — Da. E normal să se întrebe coor fi căutând indivizii ăia aici în larg. — Spuneţi-i că-i mulţumim. auzim urletul unei sirene. 141 . apoi îşi schimbă ruta şi iată-l venind drept spre noi. apoi zărim cum sosesc pe punte nişte femei în rochii pestriţe şi bărbaţi în cămăşi colorate. drept în faţa noastră. E un petrolier. E un vapor. nu în direcţia noastră.) — Vorbiţi franţuzeşte? întreabă o femeie. dea latul. — Nici un pericol. Într-adevăr. — Numai de nu s-ar apropia prea mult. Pe măsură ce se apropie. distingem tot mai bine oamenii de pe punte. nu venea spre noi. se apropie. zice Clousiot.oricare altă insulă britanică. o să ridice şi ambarcaţia. cu coaja lor de nucă. Deodată. Doamna vorbeşte cu căpitanul şi spune: — Căpitanul vă roagă să urcaţi pe bordul vasului. îl distingem bine acum. O fi un vapor sau vreo şalupă de larg? Greşeală. dar pieziş. — Ce căutaţi în larg? — Mergem unde ne-o duce Cel de sus.. dar că ne simţim foarte bine pe vasul nostru. Nefiind vânt. e-un punct negru care se măreşte treptat. Se apropie încetişor. doamnă. mi se pare neobişnuit. e o mare ca untdelemnul. cu siguranţă că n-am fost zăriţi. îi vedem clar acum pe ofiţerii de pe bord şl alţi membri ai echipajului. Ce-i drept. pânzele atârnă jalnic.. Ne dăm seama că sunt pasageri. Vorbeşti de lup. (Din Guyana Franceză. urmat de trei salve.

mulţumiri tuturor! — Căpitanul vasului vă felicită pentru curajul vostru marinăresc! — Mulţumim. pâine. zise căpitanul. — Încotro s-o luăm ca s-ajungem în Antile? — Ştiţi să citiţi o hartă marinărească britanică? — Da. şin clipa asta un matelot mi-aruncă o caschetă de marinar. — Uită-te la hartă! Mă uit şi întreb: — Trebuie s-o iau spre vest un sfert sud ca să dau de Antilele britanice. — Cam câte mile? — În două zile veţi fi acolo. Cade drept în mijlocul bărcii. aproape că ne şterge. Unde ne aflăm? — În larg. mă îndepărtez de el de teama vârtejului stârnit de elice.— De ce nu vreţi să fiţi ajutaţi? — Pentru că suntem nişte evadaţi şi nu mergem în direcţia dumneavoastră. o friptură din pulpă de berbec. ajungem două zile mai târziu la Trinidad. fără să se mai fi întâmplat ceva. O clipă mai târziu. adio! Şi petrolierul porneşte încetişor. 142 . Pe cap cu cascheta asta. pe care-i o tresă din fir de aur şi-o ancoră. aşa-i? — Da. — La revedere. nişte cartuşe de ţigări. — Încotro vă duceţi? — Spre Martinica Şi de-acolo mai departe. ne sunt coborâte cu o funie: o hartă britanică.

Pe la nouă zărim pământul. La şapte şi jumătate dimineaţa vin să se rotească în jurul nostru. fără a fi puternic. Culmea e plină de cocotieri. rosteşte albul într-o franceză curată. Am făcut asta pe de o parte ca să văd cum reacţionează acei oameni şi pe de alta ca să nu se găurească vasul când o să dea de uscat dacă fundul e de coral. 143 . O barcă mică se îndreaptă spre noi. Strângem pânzele şi aşteptăm. Aveam să aflăm mai târziu că se numeşte San Fernando. Trebuie să mai treacă peste o oră până zărim nişte oameni care aleargă în direcţia . Negrii râd cu gura până la urechi. „Am sosit. am isprăvit-o cu bine. La trei sute de metri de ţărm arunc ancora. Trăiască libertatea!” Fiecare îşi manifestă bucuria prin exclamaţii copilăreşti. pe marginea căreia se găsesc mici grupe de case albe. Un vânt răcoros. — Bun sosit la Trinidad. În mai puţin de douăzeci de minute s-a adunat o mulţime pestriţă. ne împinge c-o viteză mulţumitoare pe o mare nu prea agitată. cea mai grea. Abia pe la ora patru după-amiază zărim amănuntele unei insule lungi. cu doi negri care lopătează şi un alb cu cască colonială. bătrâne! Am sosit! Prima parte a evadării. nici dacă sunt locuite casele.TRINIDAD Păsările ne-au înştiinţat că ne apropiem de pământ cu mult înainte de a-l fi văzut. Feţele ne sunt unse cu untul de cacao ce ne-a fost dăruit de cei de pe vapor ca să ne alinăm arsurile. Tot sătucul s-a strâns pe mal să ne primească. care se agaţă imediat. Nu putem desluşi încă dacă-i cu-adevărat o insulă sau o peninsulă.plajei spre care ne-ndreptăm.

— Mulţumim, domnule, pentru frumoasele dumneavoastră cuvinte. Fundul e de coral sau de nisip? — De nisip, puteţi înainta fără grijă. Ridicăm ancora la bord şi, încet-încet, valurile ne împing spre ţărm. Nici n-am atins-o bine că zece oameni intră în apă şi, dintr-o mişcare, trag vasul pe uscat. Se uită la noi, ne ating cu gesturi mângâietoare, femeile negre, coolie, sau hinduse ne invită prin gesturi. Fiecare vrea să locuim la el, îmi explică albul pe franţuzeşte. Maturette ia o mână de nisip şi o duce la gură s-o sărute. Gestul dezlănţuie un adevărat delir. Albul, căruia i-am vorbit de starea iui Clousiot, îl transportă foarte aproape de plajă, în casa lui. Ne spune că putem lăsa totul până a doua zi pe vas, că nimeni n-a să se atingă de nimic. Toată lumea îmi zice captain, râd de acest botez. Îmi spun cu toţii: „Good captain, long ride on small boat (bun căpitan, cursă lungă pe vapor mic)!” Se laşă întunericul şi după ce rog ca vasul să fie împins ceva mai departe şi să fie legat de-un altul mult mai mare, culcat pe plajă, îl întovărăşesc pe englez până la el acasă. E un bungalow aşa cum poate fi văzut oriunde pe pământ englezesc; câteva trepte de lemn, o uşă cu o sită metalică. Intru după englez, Maturette mă urmează. Cum intru, îl văd, instalat într-un fotoliu, cu piciorul rănit peun scaun, pe Clousiot, care face pe grozavul faţă de-o doamnă şi de-o fată. — Soţia şi fiica mea, spune domnul. Am un fiu student în Anglia. — Fiţi bineveniţi în casa asta, spune doamna în franceză. — Luaţi loc, domnilor, spune fata, care ne oferă două fotolii de răchită.
144

— Mulţumim, doamnelor, nu vă deranjaţi pentru noi. — De ce? Ştim de unde veniţi, fiţi fără grijă, şi vă repet: bun-venit în casa asta. Domnul e avocat, se numeşte Maşter Bowen, îşi are buffet-ul (biroul) în capitală, la patruzeci de kilometri, la Port of Spain, capitala insulei Trinidad. Căpătăm ceai cu lapte, pâine prăjită, unt, dulceaţă. A fost prima noastră seară de oameni liberi, n-o voi uita niciodată. Nici un cuvânt despre trecut, nici o întrebare indiscretă, doar câte zile am făcut pe mare şi cum a decurs călătoria; dacă Clousiot are dureri mari şi dacă dorim ca poliţia să fie înştiinţată de a doua zi sau vrem să mai aşteptăm o zi înainte de a o înştiinţa; dacă avem părinţi în viaţă, neveste şi copii. Dacă vrem să le scriem, o să ne pună ei scrisorile la poştă. Ce să mai spun: o primire excepţională, atât din partea populaţiei pe plajă, cât şi din partea acestei familii pline de atenţii de nedescris faţă de nişte evadaţi. Maşter Bowen cere prin telefon sfatul unui medic, care-i spune să-i fie adus rănitul la clinica sa, mâine după-amiază, pentru o radiografie ca să vadă ce-i de făcut. Maşter Bowen telefonează la Port of Spain comandantului Armatei Salvării, Salvation Army. Acesta-i spune că o să ne pregătească o cameră la hotelul Armatei Salvării, putem veni când poftim, să ne păzim bine vasul dacă e-n stare bună, căci vom avea nevoie de el ca să plecăm mai departe. Întreabă dacă e vorba de ocnaşi sau deportaţi, i se răspunde că-i vorba de ocnaşi. Faptul că suntem ocnaşi pare-se că i-a plăcut avocatului. — Vreţi să faceţi o baie şi să vă bărbieriţi? mă întreabă fata. Vă rog să nu refuzaţi, nu ne deranjează cu nimic. În baie veţi găsi nişte lucruri de îmbrăcăminte, care nădăjduiesc c-o să vă vină bine.
145

Mă duc la baie, mă îmbăiez, mă bărbieresc şi ies fercheş, îmbrăcat cu un pantalon gri, o cămaşă albă, pantofi de tenis şi ciorapi albi. Un hindus bate la uşă, ţine un pachet sub braţ şi-l dă lui Maturette, spunându-i că băgaseră de seamă că eu sunt cam de statura avocatului şi că n-am nevoie de altceva ca să mă îmbrac, dar că el, micul Maturette, n-ar putea găsi haine, căci nimeni în casa avocatului, nu e aşa scund. Se înclină în faţa noastră, cum fac musulmanii, şi se retrage. Faţă de atât bunătate, ce să mai spui? Emoţia pe care am resimţit-o nu poate fi descrisă. Clousiot s-a culcat primul, după care noi cinci am schimbat o sumedenie de păreri despre tot felul de lucruri. Ceea ce le frământa mai mult pe aceste fermecătoare femei era cum socotim să procedăm ca să ne refacem viaţa. Nimic despre trecut, totul referitor la prezent şi viitor. Maşter Bowen regreta că la Trinidad nu-i îngăduit să se instaleze evadaţi pe insulă. Mi-a explicat că solicitase în mai multe rânduri această măsură pentru diverşi cetăţeni, dar nu se dăduse nici o aprobare. Fata vorbeşte o franceză foarte curată, ca şi tatăl ei, fără accent sau vreo greşeală de pronunţie. E blondă, pistruiată, ca vârstă între şaptesprezece şi douăzeci de ani, n-am îndrăznit s-o întreb, îmi spune: — Sunteţi foarte tineri şi aveţi viaţa înainte, nu ştiu de ce-aţi fost condamnaţi, şi nici nu vreau să ştiu, dar faptul c-aţi îndrăznit să vă avântaţi pe mare cu un vas atât de mic pentru a străbate un drum atât de lung şi de periculos dovedeşte că sunteţi gata să riscaţi oricât ca să fiţi liberi, şi asta-i foarte meritoriu. Am dormit până la opt dimineaţa. Când ne trezim, găsim masa pusă. Cele două femei ne spun pe tonul cel ml
146

natural că Maşter Bowen a plecat la Port of Spain şi că o să se întoarcă decât după-amiază, cu informaţiile necesare ca să acţioneze în favoarea noastră. Omul ăsta, care pleacă de-acasă lăsând în ea trei ocnaşi evadaţi, ne dă o lecţie fără egal, voind să ne spună: Sunteţi nişte oameni ca toţi oamenii; vedeţi câtă încredere am în voi, dacă, la douăsprezece ore după ce v-am cunoscut, vă las singuri în casă cu soţia şi fata mea. Felul ăsta mut de a ne spune: Stând de vorbă cu voi trei, am constatat că sunteţi nişte oameni pe deplin demni de încredere, aşa că, fiind convins că n-aţi fi în stare, nici cu fapta, nici cu gestul, nici cu vorba, să vă comportaţi la mine nedemn, vă las în căminul meu ca pe nişte vechi prieteni — purtarea asta ne-a mişcat profund. Nu sunt un intelectual care să-ţi poată zugrăvi, cititorule — dacă într-o bună zi aceste rânduri ar avea cititori — cu intensitatea necesară, cu o însufleţire destul de puternică, emoţia, formidabila impresie de respect faţă de noi înşine, nu: de reabilitare, dacă nu de viaţă nouă. Acest botez imaginar, această baie de puritate, această înălţare a făpturii mele deasupra mocirlei în care zăceam, felul ăsta de a mă face să mă trezesc de pe o zi pe alta cu o adevărată responsabilitate au reuşit să facă din mine, întrun chip atât de simplu, un alt om în locul acelui individ cu complexe de ocnaş, care chiar liber îşi aude lanţurile zornăind şi crede clipă de clipă că-l supraveghează cineva, încât tot ce-am văzut, ce-am păţit şi am suportat, tot ceam îndurat, tot ceea ce mă îmboldea să devin un om corupt, descompus, periculos în orice moment, aparent ascultător, cu pasivitate, dar teribil de primejdios în revolta lui, toate astea au dispărut, ca prin farmec. Îţi mulţumesc, maestre Bowen, avocat al maiestăţii-sale, îţi
147

mulţumesc c-ai făcut din mine alt om într-un răstimp atât de scurt! Foarte blonda fiică, cu ochi la fel de albaştri ca marea care ne înconjură, şade alături de mine sub cocotierii casei tatălui său. Nişte bougainvillia roşii, galbeni şi violeţi, înfloriţi, dau acestei grădini elementul de poezie necesar clipei de faţă. — Domnule Henri (îmi spune „domnule”. De câtă vreme nu mi s-a mai spus „domnule”!), aşa cum v-a zis ieri papa, o nedreaptă lipsă de înţelegere a autorităţilor britanice face ca, din păcate, să nu puteţi rămâne aici. Ele, vă acordă, doar cincisprezece zile ca să vă odihniţi şi să porniţi mai departe pe mare. Azi-dimineaţă devreme m-am dus să vă văd vasul e cam slab şi cam micuţ pentru călătoria atât de lungă care vă aşteaptă. Sperăm că veţi ajunge la un popor mai ospitalier decât al nostru şi mai înţelegător. În cazuri din astea, toate insulele britanice au acelaşi mod de a proceda. Dacă în viitoarea voastră călătorie veţi suferi mult vă rog să nu purtaţi pică poporului care trăieşte în insulele astea; el nu-i răspunzător de felul acesta de a vedea lucrurile, sunt ordine venite din Anglia, date de oameni care nu vă cunosc. Adresa tatii e Queen Street 101, Port of Spain, Trinidad. Vă rog, dacă Domnul va îngădui s-o faceţi, să ne scrieţi câteva rânduri ca să aflăm de soarta voastră. Sunt atât de emoţionat că nu ştiu ce să răspund. Doamna Bowen se apropie de noi. E o femeie foarte frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu un păr blondcastaniu şi ochi verzi. Poartă o rochie albă, foarte simplă, cu un cordon alb şi cu nişte sandale verde-deschis. — Domnule, soţul meu nu va fi aci decât la ora cinci. E pe cale să vă obţină plecarea spre capitală fără escortă
148

poliţienească, cu maşina lui. Vrea să vă scutească totodată de petrecerea primei nopţi la postul de poliţie din Port of Spain. Prietenul vostru rănit va fi dus direct la clinica unui prieten medic, iar dumneavoastră doi veţi sta la hotelul Armatei Salvării. Maturette ne întâlneşte în grădină, s-a dus s-arunce o privire vasului, care e înconjurat, îmi spune el, de nişte gură-cască. Nu s-au atins de nimic. Cercetând vasul, câţiva au găsit un glonţ înfipt sub cârmă, careva a cerut permisiunea să-l smulgă drept amintire. A răspuns: „Captain, captain”. Hindusul a priceput că trebuie să ceară învoirea căpitanului. Îmi spune: — De ce nu daţi drumul broaştelor ţestoase? — Aveţi broaşte ţestoase? întrebă fata. Hai să la vedem. Ne ducem la vas. Pe drum, o tânără hindusă m-a luat pur şi simplu de mână. „Good afternoon”, bună dupăamiaza, ne spune toată această lume pestriţă. Scot cela două broaşte ţestoase: — Ce facem? Le aruncăm în mare? Sau vreţi să le ţineţi în grădina voastră? — În bazinul din fundul curţii e apă de mare. O să le punem în bazin, în felul ăsta o să am o amintire de la voi. — În regulă. Împart oamenilor de acolo tot ce se află pe vas, în afară de busolă, tutun, butoiaş, cuţit, baionetă, topor, pături şi revolver, pe care-l ascund între pături — nu l-a văzut nimeni. La ora cinci soseşte Master Bowen: — Domnilor, totul s-a aranjat. Am să vă duc chiar eu în capitală. Îl lăsăm mai întâi pe rănit la clinică şi pe urmă ne ducem la hotel. Îl instalăm pe Clousiot pe canapeaua din spate a
149

maşinii. Tocmai îi mulţumeam fetei, când marna ei soseşte c-o valiză şi ne spune: — Vă rugăm să primiţi câte ceva de la soţul meu, vi le oferim din toată inima. Ce să mai spui în faţa unei asemenea omenii? — Vă mulţumim, mii de mulţumiri. Şi pornim cu maşina, care are volanul la dreapta. La şase fără un sfert sosim la clinică. Se numeşte SaintGeorge. Câţiva infirmieri îl duc pe Clousiot, întins pe-o brancardă, într-o sală unde un hindus şade pe patul său. Soseşte doctorul, dă mâna cu Bowen, pe urmă şi cu noi, nu vorbeşte franţuzeşte, dar ne transmite că Clousiot va fi bine îngrijit şi că putem veni oricând să-l vedem. Traversăm oraşul cu maşina lui Bowen. Ne minunăm văzându-l luminat, cu maşinile, cu bicicletele sale. Albi, negri, galbeni, induşi, coolies, merg cot la cot pe trotuarele acestui oraş Port of Spain, în întregime din lemn. Ajunşi la Armata Salvării, un hotel care are doar parterul din piatră, restul din lemn, bine situat într-a piaţă iluminată unde am putut citi Fish Market (Piaţa de peşte), căpitanul Armatei Salvării ne primeşte întovărăşit de întregul lui stat-major, femei şi bărbaţi. Căpitanul o rupe un pic pe franţuzeşte, toţi ne spun câte va cuvinte în limba engleză, pe care nu le înţelegem, dar feţele sunt atât de zâmbitoare, privirile atât de cordiale, încât ştim că ne spun lucruri plăcute. Suntem conduşi într-o cameră de la etajul al doilea, cu trei paturi — al treilea prevăzut pentru Clousiot — şi baie, cu săpun şi prosop, la dispoziţia noastră. După ce ne-a arătat camera, căpitanul ne spune: Dacă vreţi să mâncaţi, cina se ia în comun la ora şapte, deci peste o jumătate de oră. — Nu, nu ne e foame.
150

— Daca vreţi să faceţi o plimbare prin oraş, aveţi aci doi dolari antilezi să luaţi o cafea sau un ceai, sau să mâncaţi o îngheţată. Vedeţi să nu vă rătăciţi. Când vreţi să vă întoarceţi, întrebaţi de drum spunând doar „Salvation army, please.” Peste zece minute ne aflăm pe stradă, umblăm pe trotuare, ne lovim de oameni, nimeni nu se uită la noi, nimeni nu ne dă atenţie, respirăm adânc, gustând cu emoţie primii paşi liberi într-un oraş. Această neîntreruptă încredere de a ne lăsa liberi într-un oraş destul de mare ne reconfortează şi ne dă nu numai încredere în noi înşine, dar şi deplina conştiinţă c-ar fi imposibil să trădăm încrederea care ni s-a arătat. Maturette şi cu mine umblăm încet în mijlocul mulţimii. Simţim nevoia să ne izbim de oameni, să fim înghiontiţi, să ne asimilăm mulţimii ca să facem parte din ea. Intrăm într-un bar şi cerem nişte bere. Pare o nimica toată să spui: „Two beers, please”, da, e atât de firesc. Ei bine, totuşi ni se pare fantastic ca o hindusă coolie, cu scoica de aur în nas, să ne ceară, după ce ne-a servit: „Half a dollar, sir” (Jumătate dolar, domnule!). Zâmbetul ei cu nişte dinţi ca perlele, ochii ei mari de-un negru-violet, uşor oblici, părul ei negru ca smoala revărsat pe umeri, bluza pe jumătate deschisă, lăsând să se întrevadă nişte sâni de toată frumuseţea, lucrurile astea neînsemnate, atât de fireşti în ochii tuturor, ni se par fantastic de feerice. Vezi-ţi de treabă, Papi, nu-i adevărat, nu poate să fie adevărat ca dintr-un cadavru viu, dintr-un vieţaş, să te transformi atât de repede în om liber! Plata a făcut-o Maturette, n-a rămas decât c-o jumate de dolar. Berea e delicios de răcoritoare şi el îmi zice: — Mai luăm una? Această a doua porţie de băutură mi se pare ceva
151

nelalocul său. — I-ascultă, n-a trecut nici o oră de când te afli în deplină libertate şi te-a apucat pofta să te-mbeţi? — Oh! te rog, Papi, nu exagera! De la două sticle de bere şi până să mă fac praf e cale lungă. — Poate că ai dreptate, dar găsesc că nu se cuvine să ne repezim la plăcerile pe care ni le oferă clipa. Cred că trebuie să le savurăm încet-încet, nu asemenea unor căpcăuni. Mai întâi banii ăştia nu sunt ai noştri. — Da, adevărat, ai dreptate. O să-nvăţăm să fim liberi picătură cu picătură, e mai salon. Ieşim şi coborâm pe strada cea mare, Watters Street, bulevard principal care străbate oraşul de la un capăt la celălalt, şi, fără să ne dăm seama, atât suntem de uimiţi de tramvaiele care trec, de măgăruşii cu şaretele lor, de automobile, de reclamele strălucitoare ale cinematografelor şi barurilor, de privirile tinerelor negrese sau hinduse care se uită la noi zâmbitoare, ne trezim în port. Privim vapoarele cu toate luminile aprinse, vapoare de turism cu denumiri seducătoare: Panama, Los Angeles, Boston, Quebec; vapoare de mărfuri: Hamburg, Amsterdam, Londra, şi, aliniate de-a lungul cheiului, lipite unele de altele, baruri, cabarete, restaurante ticsite de bărbaţi şi femei, care beau, cânta, se iau la harţă chirăind. Deodată, o nevoie, irezistibilă mă îndeamnă să mă amestec în mulţimea asta, vulgară poate, dar atât de însufleţită. Pe terasa unui bar, rânduite la gheaţă, stridii, arici de mare, raci, scoici, o întreagă expoziţie de moluşte şi crustacee care-l aţâţă pe trecător. Mese acoperite cu feţe de mese în carouri roşii şi albe, cele mai multe ocupate, te invită să iei loc. Fete cu pielea maroniu-deschisă, cu profil delicat, mulatre fără nici o trăsătură negroidă, mulate în corsaje
152

de toate culorile, adânc decoltate, te solicită şi mai mult să te înfrupţi din tot ce vezi. Mă apropii de una din ele şi-i spun: — French money good? (Banii francezi sunt buni?), arătându-i o bancnotă de o mie de franci. — Yes, I change for you (Da. Îi schimb pentru dumneata). | — OK (În regulă). Ia bancnota şi dispare în sala înţesată de lume. Sa înapoiază,. — Come here. (Vino). Mă duce la casă, uncie se află un indochinez. — Dumneata francez? — Da. — Schimb o mie franci? — Da. — Numai dolari antilezi. — Da. — Paşaport? — N-am. — Legitimaţie de marinar? — Nu. — Acte de imigrare? — N-am. — Bun. Îi spune două vorbe fetei, ea se uită prin sală, se duce la un individ gen marinar care poartă o caschetă ca a mea, cu o tresă din fir de aur şi o ancoră şi-l aduce la casă. Indochinezul zice: — Legitimaţia? — Poftim. Şi, impasibil, indochinezul completează o fişă de
153

schimb de o mie de franci pe numele necunoscutului, îl pune să semneze, iar femeia îl ia de braţ şi-l duce înapoi la masă. Precis că individul habar n-are despre ce-i vorba, eu primesc două sute cincizeci de dolari antilezi, din care cinzeci de dolari în hârtii de unu şi doi dolari. Îi dau un dolar fetei, ieşim afară şi, luând loc la o masă, ne pornim pe o orgie de moluşte şi crustacee udate de-un delicios vin alb sec.

154

Caietul al patrulea

prima evadare
(Urmare)

TRINIDAD Revăd, de parc-ar fi ieri, acea primă noapte de libertate în oraşul acela englezesc. Colindăm peste tot, beţi de lumină, cu inimile înfierbântate, simţind la fiecare pas sufletul acestei mulţimi fericite şi surâzătoare care-şi revarsă încântarea. Un bar plin de marinari şi de acele femeiuşti ale tropicelor care-i aşteaptă ca să-i jumulească. Numai că fetele astea n-au nimic josnic, nimic care saducă a femei din anumite cartiere ale Parisului, portului Le Havre sau Marsiliei. E altceva, cu totul diferit. În locul acelor chipuri prea sulemenite, purtând semnele viciului, luminate de ochi febrili plini de viclenie, întâlneşti fete cu pielea de toate culorile, de la cele de culoarea ciocolatei cu lapte şi cu părul lins, la indiana sau la javaneza ai cărei părinţi s-au cunoscut pe plantaţiile de cacao sau de trestie de zahăr, sau la coolie, metise de indochinezi şi indieni, cu o scoică de aur în nas, llapana cu profil roman, cu faţa arămie luminată de doi ochi enormi negri, strălucitori, cu gene foarte lungi, bombându-şi pieptul adânc decoltat de parc-ar spune: „Priveşte ce sâni perfecţi am”; toate aceste gagicuţe, fiecare cu flori de diferite culori în păr, exteriorizează dragostea, aţâţă dorinţele, fără nimic murdar, mercantil; nu dau impresia unei îndeletniciri, ci că se amuză de-adevăratelea, şi înţelegi că pentru ele nu banul e principalul în viaţă.
155

Ca doi cărăbuşi care se izbesc de lămpi, Maturette şi cu mine umblam poticnindu-ne din bar în bar. Ajungând într-o piaţetă scăldată-n lumină, văd cât e ceasul la orologiul unei biserici sau unui templu. E două. Două noaptea! Iute, să ne întoarcem degrabă. Am abuzat de situaţie. Căpitanul Armatei Salvării şi-o fi făcut o părere cam ciudată despre noi. Să ne-ntoarcem repede. Opresc un taxi. care ne ia two dollars (doi dolari). Plătesc şi intrăm foarte ruşinaţi în hotel. În hol, o femeie ostaş în Armata Salvării, blondă, foarte tânără, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, ne primeşte cu amabilitate. Nu pare nici mirată, nici şocată că ne întoarcem atât de târziu. După câteva cuvinte în engleză, pe care le bănuim prieteneşti şi cordiale, ne dă cheia camerei şi ne urează noapte bună. Ne culcăm. În valiză am găsit o pijama. Când să sting lumina, Maturette îmi spune: — Oricum, am putea să-i mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a dat atâtea lucruri într-un timp atât de scurt. Ce zici, Papi? — Mulţumeşte-i din partea mea bunului tău Dumnezeu, e-un tip pe cinste. Cum bine ai spus, a fost grozav de generos cu noi. Noapte bună. Şi sting lumina. Învierea asta, întoarcerea asta din mormânt, ieşirea din cimitirul în care zăceam îngropat, tot şirul ăsta de emoţii şi baia din noaptea asta, care m-a readus la viaţă în mijlocul altor fiinţe, m-au tulburat într-atât că nu izbutesc s-adorm. În caleidoscopul care mi se perindă pe dinapoia pleoapelor, imaginile, întâmplările, tot amestecul ăsta de senzaţii, le percep fără ordine cronologică şi mi senfăţişează clar dar cu totul dezlânat: Curtea cu juri, închisoarea Conciergerie, după aia leproşii, pe urmă Saint156

Martin-de-Ré, Tribouillard, Jésus, furtuna... Într-un dans fantasmagoric, s-ar spune că tot ce-am trăit de-un an de zile ţine morţiş să apară concomitent în galeria amintirilor. Degeaba încerc să izgonesc aceste imagini, nu reuşesc. Cel mai caraghios e faptul că sunt amestecate cu guiţatul porcilor, cu chirăitul hocco-ului, cu şuieratul vântului, cu zgomotul valurilor, totul învăluit în muzica viorilor monocorde din care cântau hinduşii cu câteva clipe mai înainte în diversele baruri prin care-am trecut. Adorm, în sfârşit, în zorii zilei. Pe la ora zece, bătăi în uşă. E Master Bowen, zâmbitor. — Bună ziua, prieteni. Încă în pat? V-aţi întors târziu. V-aţi distrat bine? — Bună ziua. Da, ne-am întors târziu, vă rog să ne scuzaţi. — Oh, n-aveţi de ce! E firesc după tot ce-aţi îndurat. Era şi cazul să profitaţi din plin de prima voastră noapte de oameni liberi. Am venit să vă însoţesc la postul de poliţie. Trebuie să vă prezentaţi la poliţie să declaraţi oficial că aţi intrat în ţară clandestin. După formalitatea asta, o să ne ducem să-l vedem pe prietenul vostru. Dimineaţă devreme i s-au făcut radiografiile. Rezultatul se dă mai târziu. După un spălat rapid, coborâm în sala de la parter, unde ne aşteaptă Bowen, în tovărăşia căpitanului. — Bună ziua, prieteni, ne spune căpitanul într-o franţuzească stricată. — Bună ziua la toată lumea! O gradată din Armata Salvării ne întreabă: — V-a plăcut Port of Spain? — Oh, da, doamnă! Ne-am simţit bine. O ceşcuţă de cafea, şi pornim spre postul ele poliţie.
157

Mergem pe jos, e la vreo două sute de metri. Toţi poliţiştii ne salută şi ne privesc fără vreo curiozitate deosebită. Intrăm într-un birou sobru şi impunător, după ce-am trecut prin faţa a două santinele de culoarea abanosului, în uniforme kaki. Un ofiţer de vreo cincizeci de ani, cu cămaşă şi cravată kaki, plin de insigne şi de medalii, se ridică în picioare. E în şort şi ne spune pe franţuzeşte: — Bună ziua. Luaţi loc. Până să vă înregistrez declaraţia oficial, aş dori să stăm puţin de vorbă. Co vârstă, aveţi? — Douăzeci şi şase de ani, şi nouăsprezece ani. — Pentru ce-aţi fost condamnaţi? — Pentru omucidere. — Ce pedeapsă vi s-a dat? — Muncă silnică pe viaţă. — Înseamnă că nu-i vorba de omucidere, ci de asasinat. — Nu, domnule, cu pentru omucidere. — Eu pentru asasinat, spune Maturette. Aveam şaptesprezece ani. — La şaptesprezece ani eşti conştient de ceea ce faci,' spune ofiţerul. În Anglia, dacă fapta ar fi fost dovedită; v-ar fi spânzurat. E-n regulă, nu-i cazul ca autorităţile engleze să-şi dea părerea despre justiţia franceză. Dar cu ce nu suntem de acord e cu trimiterea condamnaţilor în Guyana franceză. Ştim că-i o pedeapsă neomenoasă şi nedemnă de o ţară civilizată ca Franţa. Dar, din păcate, nu puteţi rămâne la Trinidad, nici în vreo altă insulă englezească. E cu neputinţă. De aceea vă rog să fiţi corecţi şi să nu încercaţi să vă amânaţi plecarea prin vreun subterfugiu, vreo boală sau alt pretext. Vă veţi putea odihni în libertate la Port of Spain timp de cincisprezece până la optsprezece
158

zile. Se pare că aveţi un vas bun. O să pun să fie adus aici, în port. Dacă vor fi necesare unele reparaţii, le vor face tâmplarii Marinei Regale. O să căpătaţi la plecare toate alimentele necesare, precum şi o busolă şi o hartă maritimă. Nădăjduiesc că veţi fi primiţi în ţările Americii de Sud. Nu vă duceţi în Venezuela, căci v-ar aresta şi obliga să munciţi la drumuri până să vă predea autorităţilor franceze. Dacă un om a săvârşit o greşeală gravă, nu înseamnă că trebuie considerat ca definitiv pierdut. Sunteţi tineri şi sănătoşi, arătaţi a fi simpatici, nădăjduiesc aşadar că, după cele ce aţi avut de îndurat, no să vă socotiţi învinşi pe vecie. Chiar simplul fapt că v-aţi prezentat aici dovedeşte contrariul. Mă bucur că sunt unul din cei care o să v-ajute să deveniţi oameni de treabă şi cu simţul răspunderii. Vă urez noroc. Dacă aveţi vreo problemă, telefonaţi la numărul ăsta, o să vi se răspundă pe franţuzeşte. Sună, vine un civil să ne ia. Intr-o sală în care câţiva poliţişti şi civili bat la maşină, un civil dactilografiază declaraţia noastră. — De ce-aţi venit la Trinidad? — Ca să ne odihnim. — De unde veniţi? — Din Guyana franceză. — Cu prilejul evadării aţi comis vreun delict, aţi provocat rănirea sau moartea cuiva? — N-am rănit grav pe nimeni. — De unde ştiţi? — Am aflat înainte de plecare. — Vârsta dumneavoastră, situaţia penală conform legilor franceze? (etc.) Domnilor, dispuneţi de cincisprezece până la optsprezece zile ca să vă odihniţi aci. În vremea
159

asta sunteţi complet liberi să faceţi ce vreţi. Anunţaţi-ne dacă vă mutaţi. Sunt sergentul Willy. Asta-i cartea mea de vizită, cu două numere de telefon: primul, cel oficial de la poliţie, al doilea, numărul meu de acasă. Indiferent ce vi sar întâmpla, dacă aveţi nevoie de ajutorul meu, chemaţimă imediat. Ştim că încrederea pe care v-o acordăm e îndreptăţită. Sunt convins că vă veţi comporta aşa cum trebuie. Peste câteva minute, Maşter Bowen ne însoţeşte la clinică. Clousiot e bucuros că ne vede. Nu-i povestim nimic despre noaptea petrecută în oraş. Îi spunem doar că suntem liberi să mergem unde poftim. E atât de mirat că ne întreabă: — Fără escortă? — Da, fără escortă. — Ia te uită, ciudaţi mai sunt rosbifii1 ăştia! Bowen, care ieşise în întâmpinarea doctorului, se întoarce cu el. Îl întreabă pe Clousiot: — Cine ţi-a redus fractura înainte de-a fi legat piciorul în scândurele? — Eu şi încă cineva care nu-i aici. — Aţi procedat atât de bine că nu mai trebuie spart osul. Peroneul fracturat a fost potrivit corect. Trebuie doar pus în ghips, cu o scăriţă, ca să poţi umbla un pic. Preferi să rămâi aici sau să pleci cu camarazii dumitale? — Să plec cu ei. — Ei bine, mâine dimineaţă ai voie să te alături lor. Nu mai ştiu cum să-i mulţumim. Maşter Bowen şi doctorul se retrag şi petrecem sfârşitul dimineţii şi o parte din după-amiază cu prietenul nostru. Suntem în culmea
Poreclă dată englezilor din pricina tenului lor roşcovan aducând a fleică de vacă la grătar (rostbeef). (n. t.).
1

160

bucuriei a doua zi, când ne regăsim toţi trei în camera noastră de la hotel, cu fereastra deschisă şi cu ventilatoarele în funcţiune ca să împrospăteze aerul. Ne felicităm reciproc pentru felul cum arătăm şi pentru aspectul pe care ni-l dau noile veşminte. Văzând că încep să vorbească despre trecut, le spun: — Gata cât mai repede cu trecutul, să privim spre prezent şi viitor. Încotro pornim? Columbia? Panama? Costa Rica? Ar trebui să-i cerem părerea lui Bowen despre ţările unde avem şanse să fim primiţi. Îl sun pe Bowen la birou, nu e acolo. Ghem acasă la el, la San Fernando, şi-mi răspunde fiica. După câteva amabilităţi îmi spune: — Domnule Henri, lângă hotel, în Fish Market, sunt autobuze care merg la San Fernando. Ce-ar fi să petreceţi după-amiaza la noi? Veniţi, vă aştept. Şi iată-ne pe toţi trei în drum spre San Fernando. Clousiot e măreţ în costumul lui semimilitar, brun-roşcat. Întoarcerea în casa asta care ne-a primit cu atâta bunătate ne emoţionează pe toţi trei. S-ar părea că cele două femei ne înţeleg emoţia, căci spun deodată: — Iată-vă iarăşi la voi acasă, dragi prieteni. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine. Şi-n loc să ne spună,.domnule”, ni se adresează mereu pe numele mic: „Henri, dă-mi te rog zahărul: André (pronumele lui Maturefte), să-ţi mai dau pudding?” Doamnă şi domnişoară Bowen, nădăjduiesc că Dumnezeu vă va fi recompensat pentru marea bunătate pe care no-aţi arătat-o şi că sufletele voastre nobile, care neau dăruit atâtea bucurii delicate, n-au avut parte, în tot restul vieţii, decât de-o nespusă fericire. Stăm de vorbă cu ele şi întindem o hartă pe masă.
161

Distanţele sunt mari: o mie două sute de kilometri până la primul port columbian, Santa Maria; două mii o sută de kilometri până la Panama; două mii cinci sute până la Costa Rica. Soseşte Master Bowen: — Am telefonat la toate consulatele, şi am o veste buna: puteţi face o escală de câteva zile la Curaçao, ca să vă odihniţi. În Columbia nu există vreo dispoziţie referitoare la evadaţi. După câte ştie consulul, în Columbia n-au pătruns niciodată evadaţi dinspre mare. Nici în Panama sau în vreo altă parte. — Ştiu un loc unde aţi fi în siguranţă, zice Margaret, fiica lui Master Bowen. Dar e foarte departe, cel puţin trei mii de kilometri. — Unde? întreabă taică-său. — Hondurasul britanic. Guvernatorul mi-e naş. Mă uit la prietenii mei şi le spun: — Direcţia Hondurasul britanic. E o posesiune britanică, mărginită la sud cu Republica Honduras, iar la nord cu Mexicul. Ne petrecem după-amiaza, ajutaţi de Margaret şi de mama ei, cu trasarea rutei. Prima etapă: Trinidad — Curaçao, o mie de kilometri. A doua etapa: de la Curaçao la o insulă oarecare aflată în dramul nostru. A treia etapă Hondurasul britanic. Cum nu se ştie ce se poate întâmpla pe mare, pe lângă alimentele pe care ni le va da poliţia, hotărâm să luăm, într-o ladă separată, nişte conserve de rezervă: carne legume, marmeladă, peşte etc. Margaret ne spune că supermagazinul „Salvattori” ne-ar dărui bucuros conservele astea. — În caz de refuz, adaugă ea cu simplitate, vi le cumpărăm noi, mama şi cu mine.
162

— Nu, domnişoară. — Nu ne contrazice, Henri. — Dar nu se poate, avem bani şi ar fi urât să profităm de bunătatea voastră, când ne e foarte uşor să cumpărăm singuri alimentele astea. Barca se află la Port of Spain, la apă, sub un adăpost al marinei de război. Ne despărţim făgăduind să mai facem o vizită înainte de marea plecare. În fiecare seară pornim la plimbare foarte punctual la ora unsprezece. Clousiot se aşază pe-o bancă din piaţa cea mai însufleţită, iar Maturette sau eu, cu rândul, îi ţinem tovărăşie pe când celălalt hoinăreşte prin oraş. Se împlinesc zece zile de când suntem aici. Clousiot umblă destul de uşor mulţumită scăriţei prinse sub ghips. Am învăţat să mergem în port cu tramvaiul. Ne ducem acolo deseori după-amiaza şi regulat seara. Suntem cunoscuţi şi adoptaţi în câteva baruri din port. Poliţiştii de gardă ne salută, toată lumea ştie cine suntem şi de unde venim, nimeni nu face vreodată o aluzie la ceva. Dar am băgat de seamă, că barurile unde suntem cunoscuţi ne marchează mai ieftin ce mâncăm sau bem decât marinarilor. Acelaşi lucru cu damezele. De obicei când se aşază la mesele marinarilor, ofiţerilor sau turiştilor, beau tot timpul şi se străduiesc să-i pună pe cheltuieli cât mai mari. În barurile unde se dansează, ele nu dansează niciodată cu cineva, dacă nu le-a oferit mai întâi câteva pahare de băutură. Dar cu noi se poartă cu totul altfel. Stau lungi răstimpuri la masa noastră şi trebuie să insişti ca să bea câte ceva. Dacă acceptă, n-o fac ca să-şi dea pe gât faimosul păhărel, ci iau o bere sau un whisky cu sifon. Toate astea ne fac multă plăcere, căci e un fel indirect de a ne spune că ne cunosc situaţia şi că sunt cu tot sufletul alături de noi.
163

Barca a fost revopsită şi i s-a adăugat un bordaj1 înalt de zece centimetri. Chila a fost întărită. Nici o nervură interioară n-a avut de suferit, vasul e intact. Catargul a fost înlocuit cu altul mai înalt, dar mai uşor decât primul; focul şi trinca, din saci de făină, cu o pânză faină, galbenbrună. La Marină, un căpitan de vas mi-a dat o busolă cu roza vânturilor (ei îi zic compas) şi mi-a explicat cum pot afla aproximativ, cu ajutorul hărţii, unde mă aflu. Ca sajungem la Curaçao, ruta merge vest un sfert nord. Căpitanul de vas mi-a prezentat un ofiţer de marină, comandant al vasului-şcoală Tarpon, care m-a întrebat dacă aş vrea să mă îmbarc a doua zi pe la opt dimineaţa şi să ies puţin din port. Nu înţeleg în ce scop, dar îi făgăduiesc. A doua zi sunt la Marină la ora stabilită cu Maturette. Un marinar urcă cu noi pe vas şi ies din port ajutat de-un vânt favorabil. După două ore, pe când executam manevrele obişnuite de intrare în port, se îndreptă spre noi un vas de război. Pe punte, aliniaţi, echipajul şi ofiţerii, toţi în uniforme albe. Trec pe lângă noi şi strigă: „Uraaa!”, ne dau ocol, ridicând şi coborând de două ori drapelul. E un salut oficial, a cărui semnificaţie n-o înţeleg. Ne întoarcem la Marină, unde nava de război a şi tras la debarcader. Noi amarăm la chei. Marinarul ne face semn să-l urmăm, urcăm la bord, unde comandantul navei ne primeşte în vârful pasarelei. O şuierătură modulată salută sosirea noastră şi, după ce suntem prezentaţi ofiţerilor, trecem prin faţa elevilor şi subofiţerilor aflaţi în poziţie de drepţi. Comandantul le adresează câteva cuvinte pe englezeşte, după care toţi rup rândurile. Un ofiţer tânăr îmi dă explicaţii: comandantul
Fâșie metalică sau de lemn care înveleşte coastele si traversele unei nave (n. t.)
1

164

le-a spus elevilor din echipaj ce mult respect ni se cuvine din partea marinarilor pentru faptul c-am străbătut o cale atât de lungă cu ambarcaţia asta mică şi că o să străbatem una mai lungă şi mai periculoasă. Îi mulţumim ofiţerului pentru o cinste atât de mare. Ne dăruieşte trei impermeabile marinăreşti, care aveau să ne fie tare folositoare. Sunt nişte impermeabile negre cu fermoare mari, prevăzute cu glugă. Cu două zile înainte de plecare, Master Bowen ne face o vizită şi ne roagă, din partea prefectului de poliţie, să luăm cu noi trei deportaţi care fuseseră arestaţi cu o săptămână în urmă. După versiunea lor, deportaţii ăştia au fost debarcaţi pe insulă şi tovarăşii lor au plecat mai departe spre Venezuela. Nu-mi place treaba, dar am fost trataţi cu prea multă nobleţe ca să refuzăm să-i luăm pe cei trei oameni la bord. Cer să-i văd înainte de-a da răspunsul. O maşină a poliţiei vine să mă ia. Intru să-i vorbesc prefectului, ofiţerul care ne-a interogat la sosire. Sergentul Willy serveşte de interpret. — Cum o duceţi? — Bine mulţumesc. Am vrea să ne faceţi un serviciu. — Dacă e posibil, cu plăcere. — Se află în închisoare trei francezi deportaţi. Au stat câteva săptămâni în insulă clandestin şi pretind că tovarăşii lor i-ar fi părăsit aici şi ar fi plecat mai departe. Părerea noastră e că şi-au scufundat vasul, dar susţin cu toţii că nici unul nu ştie să conducă o ambarcaţie. Socotim că-i un pretext, ca să capete un vas. Trebuie să plece deaici: ar fi regretabil să mă văd în situaţia de a-i preda comisarului de pe primul vapor francez în trecere. — Domnule prefect, o să fac tot posibilul, dar întâi aş vrea să stau de vorbă cu ei. Vă daţi seama că-i periculos
165

să iei la bord trei necunoscuţi. — Înţeleg. Willy, dă ordin să-i scoată pe cei trei francezi în curte. Vreau să fiu singur cu ei, astfel că-l rog pe sergent să se îndepărteze. — Sunteţi deportaţi? — Nu, ocnaşi. — De ce-aţi afirmat că sunteţi deportaţi? — Ne-am gândit c-o să prefere pe cineva care a comis delicte uşoare decât unul grav. Ne-am dat seama c-am greşit. Dar tu cine eşti? — Am fost în ultimul convoi, dar voi? — Convoiul din 1929. — Iar eu în ăl din '27, zice al treilea. — Uite ce-i: prefectul mă roagă să vă iau la bord, şi-aşa suntem trei. Spune că dacă nu primesc, cum nici unul din voi nu ştie să conducă o navă, va fi silit să vă predea primului vapor francez în trecere. Ce părere aveţi? — Din motive personale, nu mai vrem să călătorim pe mare. Eventual ne prefacem că plecăm cu voi, tu ne debarci în capătul insulei şi te cărabăneşti mai departe. — Nu pot să fac asta. — De ce? — Pentru că nu vreau să răspund c-o măgărie la amabilitatea dovedită faţă de noi. — Neamule, cred c-ar trebui să dai întâietate unor ocnaşi, nu rosbifilor. — De ce? — Pentru că eşti ocnaş. — Da, dar sunt atâtea soiuri de ocnaşi că s-ar putea ca între mine şi voi să fie o deosebire mai mare decât între mine şi rosbifi, depinde cum pliveşti lucrurile.
166

— Va să zică o să-i laşi să ne predea autorităţilor franceze? — Nu, dar nici n-o să vă debarc înainte de Curaçao. — N-am curaj s-o iau de la capăt, zice unul. — Ştiţi ceva? uitaţi-vă mai întâi la vas. Poate c-aţi venit cu unul prăpădii. — Bine, o să-ncercăm, spun ceilalţi doi. — În regulă. O să cer prefectului să vă lase să vedeţi vasul. Întovărăşiţi de sergentul Willy, ne ducem în port. Cei trei tipi par să mai fi prins ceva curaj după ce-au văzut vasul. O NOUĂ PLECARE Două zile mai târziu plecăm, noi trei şi cei trei necunoscuţi. Nu ştiu cum au aflat, dar vreo duzină de fete din baruri asistă la plecare, ca şi familia Bowen şi căpitanul de la Armata Salvării. Cum una din ele mă sărută, Margaret îmi spune râzând: — Henri, te-ai logodit aşa de iute? Nu eşti serios! — La revedere tuturor. Nu, adio! Dar să ştiţi că ne-aţi rămas la inimă şi n-o să vă uităm niciodată. Pornim ia patru după-amiază, traşi de-un remorcher. Am ieşit repede din port, nu fără să ne fi şters o lacrimă şi să fi privit până în ultima clipă grupul care a veni ne spună adio şi care flutură batiste mari albe. Nici Ni desprins bine cablul care ne leagă de remorcher şi toate pânzele sus, straşnic umflate de vânt, despicăm primele valuri din milioanele pe care le vom străbate până sajungem la destinaţie. Sunt două cuţite la bord, unul la mine, altul la
167

Maturette. Securea e lângă Clousiot, ca şi maceta1. Suntem siguri că nici unul din ceilalţi nu e înarmat. Am luat măsuri să nu doarmă niciodată în timpul călătoriei, în acelaşi timp, mai mult de unul din noi. Pe la asfinţitul soarelui, navaşcoală vine să ne întovărăşească aproape o jumătate de oră. Salută şi pleacă. — Cum te cheamă? — Leblond. — Ce convoi? — Din '27. — Pedeapsa? — Douăzeci de ani. — Dar tu? — Kargueret. Convoiul din '29, cinşpe ani, sunt breton. — Eşti breton şi nu ştii să conduci un vas? — Nu. — Pe mine mă cheamă Duflis, sunt din Angers. Vieţaş pentru o vorbă idioată spusă juraţilor. Fără asta încasam ăl mult zece ani. Convoiul din '29. — Care vorbă? — Uite, mi-am omorât muierea cu-n fier de călcat. Când cu procesul, un jurat m-a întrebat de ce-am lovit-o cu fierul de călcat. Nu ştiu cum mi-a venit, dar i-am răspuns c-am omorât-o cu fierul de călcat pentru că nu călca bine. Şi pentru fraza asta idioată, zicea avocatul, mau potcovit aşa de rău. — De unde aţi plecat? — Dintr-un lagăr de muncă forestier, zis Cascade, la optzeci de kilometri de Saint-Laurent. N-a fost greu să
Un soi de sabie scurtă, cu lama lată, fără gardă folosită în junglă pentru tăierea lianelor (din spaniola machete) (n. t.)
1

168

plecăm, ne bucuram de multă libertate. Am pornit-o în cinci, simplu ca bună ziua. — Cum cinci? Unde-s ceilalţi doi? O tăcere stânjenită. Clousiot zice: — Băiete, suntem între bărbaţi, şi dacă suntem laolaltă, trebuie să ştim. Vorbeşte. — O să vă spun, zice bretonul. Am plecat deadevăratelea cinci, dar ăi doi din Cannes care lipsesc ne spuseseră că sunt pescari de coastă. Nu dăduseră nici un ban pentru evadare şi ziceau că munca lor la bord face mai mult decât nişte parale. Numai că pe drum am băgat de seamă că nici unul nici altul n-avea habar de navigaţiei Era să ne înecăm de vreo douăzeci de ori. Am ţinut-o pe lângă coastă, am dat mai întâi de Guyana olandeză, după aia de cea engleză şi la urmă de Trinidad. Între Georgetown şi Trinidad l-am lichidat pe ăl care spunea car putea fi căpitanul fugarilor. Individul merita să moară, căci pentru ca să plece pe damoaca îi trombonise pe toţi cu priceperea lui la de-ale marinei. Ălălalt a crezut c-o să-l omorâm şi pe el şi s-a aruncat singur în mare, pe vreme rea, părăsind cârma vasului. Ne-am descurcat cum am putut. Ambarcaţia a luat de câteva ori apă, ne-am izbit de o stâncă şi am scăpat ca prin minune. Pe cuvântul meu de bărbat că tot ce-am spus e adevărul gol-goluţ. — Adevărat, spun ceilalţi doi. Aşa s-a întâmplat, şi toţi trei am fost de acord să-l lichidăm pe individ. Ce spui de treaba asta, Papillon. — Nu sunt în măsură să fiu judecător. — Dar, stăruie bretonul, tu ce-ai fi făcut în locul nostru? — Rămâne de văzut, Ca să judeci drept un caz ca ăsta, trebuie să fi trăit clipa, altfel nu ştii de partea cui e
169

că frica nu v-a părăsit nici acum şi că vă aflaţi pe mare numai de nevoie. foarte precisă. afară doar de faptul în două rânduri am dat peste nişte cete de delfini. Fumăm. dar e mai înalt cu zece centimetri. să nu mai vorbim de asta. Trei zile se scurg fără buclucuri. Sub nici un motiv. ne-au trecut sudorile de spaimă. acum patruzeci şi două de zile s-a pornit evadarea. Cu i-e frică să tacă mâlc. Suntem în 9 decembrie 1933. — Bine. contabilul asociaţiei noastre.adevărul. se năpustesc 170 . Uneori îl atingeam pe câte unul. Treceau pe dedesubt. Dar am impresia că v-a fost o frică de moarte. Am trei lucruri preţioase în plus decât la plecare: un ceas etanş de oţel cumpărat la Trinidad. Plusul e compensat din plin. reapărând exact în faţa vasului. nimănui nu-i permis s-arate pe faţă căi e frică. căci un grup de opt au început să se joace cu vasul. Clousiot şi Maturette au câte-o caschetă fiecare. Dar ceea ce ne impresionează cel mai mult e următorul joc: trei delfini în formaţie de triunghi. da! răspund ei în cor. Asta o aflăm de la Clousiot. — Aici. şi nişte ochelari negri de celuloid. Avem o încărcătură mai mare ca înainte. cu roza vânturilor. mai întâi în lungime. pentru că era o minciună care putea să coste viaţa tuturor. Clousiot zice: — Eu unul l-aş fi omorât. Vasul e bun. în sala „blindată” a spitalului din Saint-Laurent. unul în faţă şi doi paralel în spate. Ne-am ghiftuit bine înainte de plecare şi am hotărât să nu mai mâncăm decât a doua zi de dimineaţă. o busolă adevărată în cutia ei dublă de suspensie. aşa-i? — Oh. bem cafea. a făcut dovada. fără panică. orice s-ar întâmpla. să fim înţeleşi.

O 171 . afară de Clousiot. Înainte de toate. bineînţeles. E destul să iacă cea mai mică greşeală cu socotelile lor ca să ne răstoarne. Furtuna odată potolită. frăţioare! Îi vii de hac şi ăstuia. vine unul din spate!” Lucra rar. mă pomeneam deodată cuun val în coada vasului. soarele proaspăt al dimineţii. Bâlciul ăsta a durat o jumătate de noapte. a fost salutat de toţi cu bucurie.drept asupra noastră. care-mi striga din când în când: „Dă-i înainte. inclusiv de mine. aşa că n-am fost în pericol să ne ducem la fund. La miezul celei de-a patra nopţi se dezlănţuie o furtună înfiorătoare. În câteva rânduri valurile s-au prăvălit peste umerii mei şi. spre partea din faţă. vuind şi pline de spumă. Cei cinci bărbaţi. Şi. Nu crâcnea unul. se scufundă. cu crătiţi şi cutii în mână. Anumite valuri erau adânci. altele scurte. exact din sensul opus. A fost într-adevăr ceva înspăimântă-l or. o bună parte din apă pătrundea în vas. În regulă. În clipa când ar trebui să ne lovească de-a binelea. ca şi ălorlalte!” sau: „Păzea. Cu toate astea. Păcătoşenia era că valurile nu urmau aceeaşi direcţie. le apreciam viteza şi prevedeam foarte bine unghiul de atac. fără nici o logică. când şi când talazurile soseau pieziş. o cafea. Cu toate că vântul e foarte puternic şi că plutim cu pânzele umflate. aproape şapte ore. Adesea se izbeau între ele. de nu mai înţelegeai nimic. se deplasează mult mai repede ca noi. cu o viteză nebună. dar făcea să le vezi mutrele descompuse. reapărând la dreapta şi la stânga vasului. scoteau apa fără răgaz. Din cauza ploii n-am zărit soarele decât pe la opt. e înnebunitor. vasul nu s-a umplut niciodată mai mult decât pe sfert. strălucind cu toată puterea. Cei trei noi n-au scos o vorbă. Jocul ăsta durează ore întregi.

care n-a mai putut să pătrundă în barcă şi ne-a împins foarte tare. nişte pesmeţi marinăreşti. că Maturette se lasă izbit de-a latul. muiaţi în cafea. nu mai pot. la peste zece metri de locul izbiturii. Spun: — Fraţilor. îl rog pe Maturette să-mi ţină puţin locul. Vreau să dorm. ca să uşureze barca. scoate cincisprezece litri o dată. E amiază când. În două ore totul era uscat. lampa de gătit. Ajung la cârmă cu apa până la brâu. dar pierdusem păturile. primusul. Nimeni nu stă să recupereze ceva. devin delicioşi. şi cu toate că vântul mai suflă tare. Tutunul s-a dus sau e ud. frunzele au dispărut. Toţi golesc vasul de apă. precum şi două impermeabile din trei. vrând să-mi pun alt pantalon. pături. mânuită de Maturette. iar bretonul. cât mai iute apa asta care îngreunează vasul atât de mult şi-l împiedică să se apere bine de valuri.. Totul pluteşte: cutii. Trebuie să recunosc că cei trei s-au comportat bine. s-a hotărât singur. să vedem 172 . tari ca piatra. şi după aia deschideţi lada de rezervă. lampa de gătit. Dintr-o mişcare a cârmei mă întorc cu spatele la val. să desprindă butoiul cu apă. n-au decât o idee fixă: să scoată. iar valurile sunt mari şi nedisciplinate. ca şi cutia lor din tablă albă etanşă. observ că şi valijoara mea a fost luată de apă. şi am exact răgazul s-o apuc ca să evit un val spart care vine drept spre noi. În fundul vasului am găsit două sticle de rom. sacii cu mangal. fără să şovăie. N-au trecut nici zece minute de când mam culcat. Lupta cu furtuna din timpul nopţii m-a sleit. pe care l-a zvârlit fără mare greutate peste bord. o porţie barosană. văzându-şi cutia luată de apă. Oala cea mare. damigeana cu benzină şi butoiul cu apă. acesta cu bună ştiinţă. şi vasul se umple pe trei sferturi. să scoată.cafea cu lapte Nestlé în clocot.. dar care. mai întâi o duşcă de rom.

ca să pot sta treaz şi. Avem sucuri de fructe. Eram îndreptăţiţi să ne temem. îngăduindu-ne să pregătim o supă din carne conservată de vită. O să punem cutiile de conserve pe fundul vasului şi-o să facem foc cu scândurile lăzii. Clousiot refuză sămi dea câte-o ţigară gata aprinsă. ca să nu-şi facă loc invidia. Fiecare trebuie să se stăpânească şi să fie la înălţimea evenimentelor. Toţi s-au comportat bine şi Providenţa a slăbit vântul. O gamelă plină cu supa asta în care muiem pesmeţii ostăşeşti ne bagă-n burtă o pernă bună şi caldă. nimeni n-are voie să zică: Mi-e sete. nu face nimic. Din clipa asta. În lada neatinsă am găsit un cartuş de ţigări. 173 . t. Mă trezesc la zece seara. e-n regulă. dorm buştean aproape cinci ore. dar acum primejdia a trecut. Graţie acestui spirit de înţelegere. Un deliciu. Se fac şase zile de când am plecat şi încă n-am avut răgaz să dorm. Cum în seara asta e o mare ca untdelemnul. Am făcut un piculeţ de ceai verde pentru fiecare. Sunt douăzeci şi patru de pacheţele de câte opt ţigări. nimeni n-are voie să zică: Mi-e foame. Papi. de-ajuns ca să aşteptăm ziua de mâine.). Ceaiul e aproape rece. pe care-o mănânc cu câţiva cârnaţi afumaţi. Ceilalţi au mâncat fără mine şi găsesc un fel de polenta1 foarte bine făcută din mălai. goliţi una şi meşteriţi din ea o lampă de gătit. n-are loc nici un fel de incident neplăcut. dar îmi oferă foc. de acord. Aceeaşi mare liniştită. Ceilalţi cinci hotărăsc că doar eu voi fuma. la cutie desigur. dorm. De acord? — Da. Aprind o ţigară şi aştept ca vântul să 1 Mămăligă (n. Avem cutii cu biscuiţi dulci.pe ce ne putem bizui. Vom fixa raţii pentru băut. şi nimeni n-are voie să zică: Am chef să fumez.

Unul se lasă pe catarg „ îşi ia zborul. — Mulţumesc. — Fraţilor. Fă cum vrei. De unde naiba s-or fi ivit 174 . — Avem încredere în tine. — Da. Mai întâi ţipetele lor. Îi împrumut impermeabilul. Îmi face impresia că am luat-o puţin prea la nord. rotindu-se în jurul vasului. Steaua Polară scânteiază din plin şi doar Crucea Sudului o întrece în luminozitate. Vântul se lasă aşteptat toată noaptea şi abia pe la patru dimineaţa plecăm mai departe cu ajutorul unei brize faine. Se zăresc clar Carul Mare şi Carul Mic. căci e noapte. Noaptea e minunată. Manejul ăsta durează peste trei ore. Ar fi grav acum. Bretonul dârdâie. apoi ei înşişi. avem încredere în tine. Nici un nor. Începem cea de-a şaptea zi. Şi-a pierdut haina şi e-n cămaşă.binevoiască a se porni. spune bretonul. Briza asta. Papillon. repetă în cor ceilalţi. până în zorii luminaţi de-un soare strălucitor. n-am voie să nu dau peste Antilele olandeze. cerul plin de stele. de-aci înainte o ţin direct spre vest. nu putem fi prea departe de Curaçao. care se va intensifica în timpul dimineţii. Cred că-i bine ce-am hotărât. se întoarce. şi o lună plină înălţată binişor pe bolta înstelată. când nu mai avem apă dulce şi am pierdut toate alimentele în afară de rezervă. Nimic la orizont care să ne indice uscatul. CURAÇAO Pescăruşii. bate treizeci şi şase de ore destul de tare ca vasul să înainteze straşnic şi cu nişte valuri atât de mici că nici nu le simţim.

e foarte incomod. mai întâi continuu. — Da.aceşti pescăruşi şi aceşti goelanzi1? Cât e ziua de lungă scormonim cu ochii în zadar. arunc ancora. ne îndreptăm spre ea cu toată viteza. aşa-i. mă apropii. o linie neagră. din stânci. t. dar. ancora nu prinde pe dată. dar lungi şi disciplinate. de-odată se desprinde ancora. Ca să conduci un vas. Nu mai am ochelarii negri. Nici cel mai mic semn că uscatul ar fi pe aproape. face o umbră care mă împiedică să văd ceva.) 175 . exceptând. Mă apropii. Am fi putut să aşteptăm până se luminează în poziţia asta neplăcută dar sigură. la nivelul apei. Vântul e puternic. vasul se roteşte pe loc şi ţine piept valului care-l loveşte de fiecare dată din spate. Montăm focul şi trinca. Pe la opt seara zărim la orizont. toţi sunt de acord că se vede o linie întunecată care trebuie să fie uscatul. Cu un vânt puternic fără nori şi valuri înalte. Sosim. un lanţ luminos. Tot restul nopţii rămân cu faţa pironită spre umbra asta care se precizează încet-încet. — Precis că-i pământul! spun cel dintâi. şi luna asta tropicală e atât de strălucitoare încât reverberaţia ei mă supără. apoi. 1 Specie de pescăruşi (n. Luna. din păcate însă. Pe scurt. sau dacă e o plajă. Bineînţeles că pânzele sunt coborî te şi înfăşurate. Ne cam zgâlţâie. o dată cu toate caschetele. ciudat lucru. Masa asta neagră nu-i cu mult peste nivelul mării şi nimic nu indică dacă ţărmul e format din faleze. trebuia să se deplaseze. Camarazii mei trag frânghia la bord. altfel nu-i chip să-l manevrezi. cam la un kilometru. au fost luaţi de faimosul val. foartefoarte departe în lumina asta lunară. Luna plină se înalţă în clipa când soarele asfinţeşte. apoi fragmentat. pe punctul de a trece de cealaltă parte a acestui uscat. dar.

Mă dovedesc atât de grozav cu manevra asta. şi măgari. Înaintăm până în dreptul unei căsuţe ale cărei uşi deschise ne invită să intrăm. la mâini şi la glezne. câteva lovituri la genunchi. nici acolo. nişte cactuşi uriaşi. că locul e primejdios. burduşiţi. ţar. nici prin preajmă. suntem cu toţii în viaţă. recuperăm impermeabilul şi mă întorc pe vas. Pornim pe jos spre interiorul uscatului. Privim spre locul cu luminile alea faimoase. Mie îmi sângerează o ureche. Doar pe Clousiot. numai măgari şi capre. dar în viaţă.fără ancoră. Nici un suflet de om. un sac de pânză legat cu-un şnur. aripile morii care-l făceau cândva să funcţioneze se rotesc în gol fără să scoată apă. când să-l deschid. Nimeni nu strigă „salvaţivă”. chipul şi mâinile însângerate. că ne trezim înţepeniţi între două stânci.Nimeni. Oricum. În jurul puţului. julită cam tare de-o stâncă. Pe şemineu. schelete de măgari şi de capre. alcătuind cu braţele un soi de scaun. Noi ceilalţi. Mici ţipenie de om. s-a pierdut. îl iau şi. câte doi trebuie să-l care pe Clousiot. se rupe şnurul. E plin de florini. la adăpost de valuri. cu ghipsul lui. Ajungem la un puţ. Când se luminează de zi. ne azvârlim cu toţii pe el şi ajungem la mal de-a dura. aşa cum aveam să aflăm mai târziu. Strigăm: „Hei! hei!” . pline de zgârieturi. Nu sunt decât cactuşi. valurile ne apropie atât de primejdios de stâncile acestui ţărm. l-au caftit mai rău valurile. dar când se apropie valul următor. Reuşesc să smulg compasul prins în cuie pe banca din spate. foarte obosiţi pentru că. când cu schimbul. 176 . Are braţul. care începe să se desfacă. Puţul e secat. pe uscat. de bunăvoie. cu încheieturile vasului sfărâmate. În ciuda strădaniilor mele. e un şir de lămpi sortite să indice pescarilor. că hotărăsc să ridic vela şi să pornesc tare spre pământ.

Punem sacul la. — Ocnaşi sau deportaţi? — Ocnaşi. Îl instalăm pe Clousiot pe genunchii a trei camarazi care stau în spate. cu un şuierat de astmatic. — Urcaţi-vă în maşină. Măgarii şi caprele trăiesc aici mâncând cactuşi plini de ghimpi lungi. din pricina lui Clousiot. râde zgomotos. — Aţi naufragiat? — Da. Curaçao sau Aruba. loc fără să luăm nimic. — Dar mai înainte? — Din Guyana franceză. se opreşte singur. Ne aflăm aşadar pe teritoriul olandez: Bonaire. înalt şi gras.monedă olandeză. 177 . Plecăm şi înaintăm încet. — Sunteţi francezi? — Da. Eu mă aşez lângă şofer. Tipul. din care bea fiecare pe rând cu un polonic. — De unde veniţi? — Trinidad. Maturette lângă mine. Peninsula asta e poreclită Insula Măgarilor. Fordul înaintează gâfâind şi. când un Ford hodorogit ne barează trecerea. proprietarul acestei fâşii de pământ. — S-a înecat cineva? — Nu. Nimeni în casă. nimeni împrejur.” Spun: — Nu-i prea măgulitor pentru adevăratele dudui din Curaçao. o peninsulă lipită de Curaçao. Ghimpii ăştia au fost botezaţi de popor „duduile din Curaçao. găsim nişte apă. — Sunt doctorul Naal.

Aşteptăm mai mult de o oră. După care ne zice: — I-am poruncit să vă ţină tovărăşie şi să vă dea de băut. ne prinde bine. E aici o căsuţă albă. iar unul dintre ei. când se arată un camion tip dubă celulară. N-a făcut bine cincizeci de metri. pe căldura asta.Spun. — Am un fel de hamuri în portbagaj. că i-a zis să fie cu ochii-n patru pentru că suntem nişte hoţi evadaţi. jargon Olandez din Antile. arătând nişte turme de măgari: — Dacă maşina a obosit. dar care. Ne pregăteşte o cafea foarte slabă. după ce-o luăm pe nişte drumuri pline de şleauri. ultimul fiind doctorul Naal. alcătuit din cuvinte englezeşti. şi-o maşină decapotabilă cu şofer în uniformă de poliţist şi trei domni. cel mai scund. Grăsanul saltă capota şi constată imediat că un hop zdravăn a desprins o sârmă care merge la bujii. priveşte împrejur. a plecat s-aducă poliţia. dar totul e să poţi pune mâna pe doi din ei şi să-i înhami. Până să se urce la loc în maşină. la umbră. Vorbeşte în olandeză cu un negru cu pielea foarte deschisă şi curat îmbrăcat. care-n fiecare clipă spune: „Ya master. Coborâm şi ne aşezăm pe iarbă. că stăpânul lui. pare îngrijorat. ajungem la o barieră albă care închide trecerea. căci îi e tare frică de noi. Plecăm mai departe şi. dacă vă e sete. ya master”. proaspăt ras. Vă rog să coborâţi. ne spune: — Sunt şeful siguranţei din insula Curaçao. doctorul Naal. Ca urmare 178 . că negrul ne spune în papiamento. franţuzeşti şi spaniole. până mă întorc. Iar amărâtul ăsta de mulatru nu mai ştie ce să facă pentru a ne fi pe plac. are cine să ne tragă. Coboară din maşină. Fordul paradit o ia din loc. Nu-i uşor. olandeze. cu o mutră de preot. cu şase poliţişti în uniforme semănând cu cele nemţeşti.

Doctorul Naal face un gest şi vrea să spună ceva. e drept. Foarte sever şi în stil nemţesc. de ce i-aţi spus acestui om că suntem hoţi? — Pentru că omul pe care-l vedeţi aci m-a înştiinţat. pitit în dosul unui cactus. şi chiar i-am rupt şnurul deschizând-o.a răspunderii pe care o port. N-am făcut altceva decât să mă uit ce fel de monede sunt. pe placa unui şemineu. şi care anume? Şi care din voi? — Domnule. — Şi pentru c-am intrat în casă înseamnă că suntem hoţi? E stupid ce spuneţi. întorcându-se brusc omul cu bicicleta. comisarul îl împiedică să intervină. atât doctorului Naal. domnule. Aţi comis vreun delict de când aţi sosit pe insulă. v-a văzut intrând şi ieşind din casa lui. Comisarul suie omuleţul lângă şoferul maşinii 179 . Comisarul se uită în ochii mei şi. i se adresează cu multă asprime. socotiţi că asta e furt? — Dar punga cu florini? — Punga am deschis-o. înainte de-a vă întâlni. Sunt căpitanul acestui mic grup şi pot să afirm că nici unul din noi n-a comis nici cel mai mic delict. Venim din Trinidad şi n-au trecut decât câteva ore de când ni s-a sfărâmat vasul de stâncile ţărmului. Omul ăsta e un salariat de-al meu care vede de o parte din măgari. ca să ştiu în ce ţară mă aflu. că. suntem nişte ocnaşi evadaţi. n-am luat decât nişte apă. cât şi comisarului. — Domnule Naal. Am pus cu toată grija banii şi punga exact unde erau. soseşte un omuleţ pe bicicletă. Vorbeşte iute şi zgomotos. Comisarul se întoarce spre bondocul doctor Naal şi îi vorbeşte în olandeză. În timp ce discută amândoi. sunt obligat să vă arestez.

Pătrundem în postul de poliţie. trecem într-o altă încăpere cu aer condiţionat. omul acesta e un francez.sale. Un bărbat înalt şi solid. Se ridică şi vorbeşte în olandeză. Totul sclipeşte de curăţenie şi majoritatea oamenilor merg pe bicicletă. În timpul. comisarul l-a interogat pe tipul ăsta. ăsta. şade într-un fotoliu. După ce se termină schimbul de cuvinte. ne spune el: omul acestei a zis că punga a dispărut. Va fi pedepsit pentru că voia să vă facă un mare rău. Până să vă percheziţioneze. omul ăsta e un mincinos ordinar. Mergem pe şosele bine asfaltate. toţi în alb. Bun venit la Curaçao în 180 . bănuind că minte. unde se găsesc câţiva ofiţeri de poliţie. Dintr-un birou mare. sunt dezolat de incident. Domnule comandant. — Vă sunt dator o explicaţie. — Bine. apoi intrăm într-un oraş cu case în stil olandez. şeful grupului de şase indivizi pe care i-am arestat. intră în casă împreună cu noi. blond. cetăţeanul e îmbarcat în dubă. vina mea. când să mă sui şi eu. dar nu-i. sosit cu el. Naal şi cetăţeanul celălalt. După mai puţin de-un sfert de oră maşina se întoarce şi comisarul îmi zice: — Aţi spus adevărul. urcă şi el întovărăşit de doi poliţişti şi pleacă. domnule comisar. Dacă sunteţi nevinovaţi. O luăm înaintea camionului şi-l pierdem foarte repede din vedere. comisarul spune pe franţuzeşte: — Vă prezint pe comandantul-şef al poliţiei din Curaçao. se urcă şi ceilalţi cinci şi. Sute de persoane circulă astfel pe două roţi dintr-o parte în alta a oraşului. lângă şofer. Aici e răcoare. de vreo patruzeci de ani. fiecare c-o trusă pentru scris. comisarul mă opreşte şi-mi spune: — Ia loc în maşina mea.

— E-n regulă. cu vreo duzină de paturi şi. gen coolie. suntem închişi cu toţii într-o sală foarte mare.calitate de naufragiaţi. Cazul dumitale va fi supus guvernatorului. dar incidentul ăsta te favorizează totodată. urmările ar fi grave pentru toţi. îl rugăm pe-un poliţist. Bea fiecare câte-un castron mare din cele aduse de deţinut. — Negrul ăsta de abanos. care va da ordinele corespunzătoare. dreptunghiulară. Comisarul şi eu însumi vom interveni în favoarea dumitale. Spune camarazilor dumitale să nu încerce să evadeze. să ne cumpere tutun. o masă lungă de lemn cu bănci. prin fereastra zăbrelită. Îmi întinde mâna şi ieşim. În curte. Două ore mai târziu. cu un costum gri tip deţinut şiun număr pe piept ca să nu fie confundat. ca să te odihneşti. Tutun. — Nu. Care e numele dumitale? — Henri. Mă duc să bat la uşă. — Guvernatorul mi-a dat ordin să vă las liberi în curtea închisorii. care în aceeaşi clipă se deschide. Se întoarce după câteva minute cu toate şi cu o oală mare aburită cu ciocolată sau cacao. N-o să vedem nici un tutun. Un nichipercea. spune Clousiot. căci dovedeşte fără urmă de îndoială că eşti om cinstit. Henri. 181 . la mijloc. După-amiază sunt chemat şi dus iarăşi la biroul comandantului de poliţie. foiţă şi chibrituri. Cu dolarii din Trinidad. chibrituri şi foiţă. are o mutră de încuiat. Nu ne ia banii şi nunţelegem ce zice. doctorul Naal îmi cere scuze şi-mi promite să intervină pentru noi. ne spune: — Bani ţigări. O să capeţi o sală luminoasă şi o cuşetă. ai păţit ceva tare neplăcut în chestia cu punga.

în calitate de căpitan. Statele Unite şi ţări cu legislaţie engleză? — Imposibil. să nu evadăm. — Mă tem c-ai dreptate. prelucrează petrolul din Venezuela. — Cam în ce ţări? Panama. — Ce se va întâmpla cu noi? — Vom încerca.Dumneata. Englezeşti şi franţuzeşti. să vă îmbarcăm unul câte unul pe nişte petroliere ale diferitelor naţiuni. Curaçao are una din cele mai mari rafinării din lume. mi-e teamă că ne tromboneşte ca să fim cuminţi. Cuba. poţi pleca în oraş două ore în fiecare dimineaţă. Mexic. Costa Rica. aşa că-n fiecare zi intră şi ies între douăzeci şi douăzeci şi cinci de petroliere din toate ţările. Fiecare soseşte într-o ţară oarecare. — Un poliţist în civil te va însoţi unde doreşti în timpul acestor plimbări. aveţi încredere. Ai bani? — Da. Bretonul crede în minunatul plan de care mi s-a vorbit. nici în Europa nu-i cu putinţă. Fiţi calmi. — Mulţumesc. Relatez toate acestea cu cea mai mare exactitate camarazilor mei. Guatemala. domnule comandant. Clousiot. Ar fi soluţia visată pentru voi. şi în fiecare după-amiază de la trei la cinci. c-un petrolier barosan 182 . Tipul cu fierul de călcat jubilează zicând: — Nu tu barcă. Papillon? — Nu ştiu încă. lăsaţi-ne să găsim mijlocul de-a vă ajuta să porniţi pe calea cea bună a unei vieţi noi. Canada. căci aţi sosi în ţările respective fără nici o problemă. asta-i ceva sigur. cel mai afurisit dintre noi. de la zece la douăsprezece. mă întreabă: — Ce impresie ai. Nicaragua. cred. nu tu aventură. zice el.

— Monseniore. o să putem vorbi mai bine. Dar şi atunci. Într-o după-amiază zărim trei preoţi înconjuraţi de poliţişti care vizitează celulele şi sălile una după alta. în curte. În cel mai bun caz. Bănuind c-o să vină şi la noi. un pic dimineaţa. să fac unele cumpărături. asta-i tot. E-o săptămână de când suntem aici.şi-ajunge oficial în bârlogul lui. — Dar tu. În felul ăsta episcopul îi vede bine pe toţi. şi nimic nou. ar face-o ca să se descotorosească de noi fără să-i doară capul. Nu cred în basmul ăsta. ne întoarcem cu toţii în ala şi ne aşezăm. Se aşează cu toţii. puştiul cu trăsături mai delicate decât o femeie rosteşte cu glasul său blând: — Credeţi că poliţaii ăştia cu capete pătrate o să ticluiască pentru fiecare din noi acte de identitate dubioase sau false? Mira-m-aş. o sănchidă ochii ca să ne-mbarcăm clandestin unui câte unul pe un petrolier gata de plecare. Începe să ne calce pe nervi. Maturette? Ţâncul ăsta de nouăsprezece ani. şi e aşezat în capul mesei. E adus un taburet care se afla în faţa uşii. — Vă felicit. Leroux e de aceeaşi părere. Au avut o comportare exemplară. micuţul fraier transformat întâmplător în ocnaş. spune pe franţuzeşte comandantul poliţiei. iată-i pe francezi. unde se află un negru acuzat de viol. Ies foarte rar. Să ne aşezăm pe bănci în jurul mesei ăsteia. fiecare pe patul lui. 183 . însoţiţi de doctorul Naal de comandantul poliţiei şi de un gradat îmbrăcat în alb. Se opresc îndelung la celula cea mai apropiată de noi. Într-adevăr. copiii mei. care trebuie să fie ofiţer de marină. Asta-i părerea mea. intră toţi trei. inclusiv însoţitorii episcopului.

Aţi putea să mi-i trimiteţi la catedrală la ora trei? — Da. — Poimâine voi rosti o slujbă pentru voi. guvernatorul a vrut cu-adevărat să-i ajute pe oamenii ăştia folosind această formulă. — Monseniore. 184 . oraş unde există mai mulţi protestanţi decât catolici. dar unde catolicii sunt deosebit de credincioşi şi practicanţi. domnule comandant? Vă rog să-mi răspundeţi în limba franceză. — Hm! ce spuneţi de asta. mă numesc Irénée de Bruyne. care din voi nu e? Nimeni nu ridică mâna. Guvernatorul n-ar putea să dea fiecăruia un paşaport excepţional? — Nu ştiu. — Câţi au plecat în felul ăsta? — Deocamdată nici unul. Vreţi să veniţi mâine după-masă să vă spovediţi? Vă voi spovedi personal spre a vă ajuta ca bunul Dumnezeu să vă ierte păcatele. Strămoşii mei erau protestanţi hughenoţi refugiaţi în Olanda pe vremea când Caterina de Medicis îi fugărea ca să-i omoare. Sunt aşadar de sânge francez. dar trebuie s-o spun cu toată sinceritatea că nici un căpitan de vas n-a acceptat încă să ia vreunul. episcop la Curaçao. Nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva. o vorbiţi foarte bine. — Cu asta trebuie început. — Prieteni. Care vă e situaţia? — Aşteptăm să fim îmbarcaţi unul după altul pe nişte petroliere. Gândesc că preotul de la Conciergerie aproape că m-a botezat şi că trebuie să mă consider şi eu catolic. în special pentru că n-au paşaport. de neam sunt francez.— Aproape toţi francezii sunt catolici.

fiule. păstrându-mi mai departe mâinile în mâinile sale. monseniore. Am să-ţi spun mai mult: oamenii. în primul rând nu sunt botezat. iar uneori. foarte blând. — Avea dreptate. toţi suntem fiii lui Dumnezeu. şi adevărat: din clipa asta mă voi strădui să vă fiu cât mai util cu putinţă. Întrerupă. Văzând că Naal îi sărută inelul. de n-ai fi avut de urcat această Golgotă. Copiii mei. fiule. Vreme îndelungată. Decât un singur lucru. Îmi ia mâinile în mâinile sale şi mă priveşte adeseori în ochi. — Părinte. O să ieşim din confesional şi ai să-mi spui totul. fiule. dar un preot de la o închisoare din Franţa mi-a zis că. nu vă făgăduiesc nimic. Îi povestesc cu de-amănuntul viaţa mea. — Îi voi însoţi eu însumi. şi bretonul după el. botezaţi sau nu. angrenajele acestei înfiorătoare maşini care te-au strivit. A doua zi. — Hai.— Aş dori să vină cu un taxi său cu o maşină particulară. — Mulţumesc. îmi vorbeşte atât de suav că e aproape o şoaptă: — Vezi tu. la împrejurările greu de mărturisit. toţi se spovedesc episcopului. Am rămas ultimul. atingem uşor cu buzele inelul episcopal şi-l însoţim până la maşina lui parcată în curte. Bine. Blând. niciodată n-ai fi putut să te înalţi atât de sus şi să te apropii atât de tare de adevărul lui Dumnezeu. sistemele. lasă ochii-n jos ca să m-ajute în spovedanie. creaturile fundamental rele care te-au torturat în diferite chipuri şi 185 . mă ascultă fără să mă. foarte atent. zice doctorul Naal. începe cu păcatul cel mai greu. cu răbdare.

Tu trebuie să fii un salvator al oamenilor. Tatăl meu m-a crescut în afara religiei. chiar de-ai avea convingerea că ar fi îndreptăţit. să-l întreb dacă pot. Numai că ei n-au avut prilejul. fiule. aş comite un fel de trădare faţă de el. Există o sumedenie de oameni cu o înaltă poziţie socială care s-au făcut vinovaţi de fapte mult mai grave ca ale tale. iar azi. dacă m-aş boteza. — Vei pleca mai departe. Aş vrea să te botez înainte de plecare. dacă ai simţul onoarei. Îndeosebi. atunci când îi voi scrie. E un om cu suflet de aur. Au trezit în tine o nouă făptură. Îi sărut mâinile. Când s-a prăpădit mama. în pedeapsa aplicată de justiţia oamenilor. le-ai făptuit ar fi atât de grave. le-o datorezi lor. atenţii de mamă. al bunătăţii. îngăduindu-ţi chiar să salvezi şi pe alţii. Dumnezeu a fost mărinimos cu tine spunându-ţi: „Ajută-te şi te voi ajuta”. Dă-mi răgazul să fiu pe deplin liber. pentru toată viaţa. cu o viaţă normală. N-am să-l uit niciodată. pentru moment lasă-mă aşa cum sunt. nu pot rodi într-un om ca tine. Mi-aţi făcut un bine uriaş. şi energia necesară ca să învingi toate obstacolele şi să devii o fiinţă superioară. nu crede că toate acele păcate pe care. — Mulţumesc. mai presus de prima. a ştiut să găsească. al milei. fără a-l mâhni. şi vei avea de înfruntat noi primejdii.. de a-l pedepsi pe fiecare după răul pe care ţi l-a făcut. pentru a mă iubi şi mai mult.. gesturi. Cred că. Şi a făcut-o pe deplin. iar nu să trăieşti pentru a face rău. ţi-au făcut cel mai mare serviciu cu putinţă. pentru ca. părinte.ţi-au provocat neajunsuri. vorbe. să se înalţe precum ai făcut tu. Acele gânduri de răzbunare. să 186 . cu o identitate precisă. Ce părere ai? — Părinte.

Şi acum. pe la şase. De când cu predica episcopului primim regulat vi ivite. Sunt oameni care vor să ne cunoască. O să veniţi cu mine ca să vă daţi părerea şi să-l alegeţi pe cel care vă convine. o să fie uşor.. monseniorul Irénée de Bruyne sa zugrăvit singur. Petrecem împreună momente foarte plăcute şi în câteva rânduri m-a pus să istorisesc evadarea noastră. cu alimentele şi îmbrăcămintea. din cap până-n picioare. Nu i se vede părul. — Fără îndoială.renunţ ia filozofia lui şi să mă botez.. sub patruzeci de ani. ce-aveţi de gând să faceţi? — Îl voi ruga pe guvernator să dea ordin Vămii să-mi acorde prioritate la prima vânzare a navelor confiscate de la contrabandişti. Maica stareţă e încă tânără. domnule doctor. seara mai ales. care vorbeşte franceza foarte bine. În rest. Te binecuvântez şi-l rog pe Cel de sus să te apere. vin regulat nişte călugăriţe însoţite de stareţă. — În această predică. fiecare aduce câte-un pachet pe care-l pune pe pat şi-l lasă acolo fără să spună: „V-am adus ceva”. Iau loc pe băncile mesei. mă cheamă blând la ordine: — Henri. fiule. Şi dacă uit sau sar peste un amănunt. 187 . dar are ochi albaştri şi sprâncene blonde. Ai sărit întâmplarea cu hocco-ul. nu te grăbi. Coşul lor e întotdeauna plin de bunătăţi preparate de ele. vârât într-o bonetă albă. Se trage dintr-o familie olandeză de vază (după câte spune doctorul Naal) şi a scris în Olanda pentru a se găsi un alt mijloc decât cel de a ne reexpedia pe mare. — Te înţeleg. îmi spuse doctorul Naal. Pe la orele două după-amiază. Uneori mă roagă s-o povestesc direct călugăriţelor care o întovărăşesc şi care vorbesc franţuzeşte.

una de fiecare. Înaintăm cu toată viteza. pantofi. ne e adjudecat pentru şase mii de florini. circa o mie de dolari. În cinci zile suntem gata. vântul ne ia în primire degrabă şi plutim normal. ne aşteaptă o zi fără bătaie de cap. Bag de seamă imediat că vasul are prea multe vele şi prea puţin lest. Am văzut nava. un catarg foarte înalt şi vele uriaşe. Mă hotărăsc să fiu prudent. O iau spre vest. Ne desprindem uşor de chei. cu haine noi. tot felul de veşminte.De ce uiţi azi furnicile? E foarte importantă chestia cu furnicile. Doctorul şi călugăriţele au venit să ne spună la revedere. Pe scurt. sunt băgate într-o pânză impermeabilă. ticsit de merinde frumos rânduite în cală. vasul acesta pe jumătate prevăzut cu punţi e un dar regesc. Proaspăt vopsit. Cu-adevărat construit pentru curse de contrabandă E complet echipat. cu o chilă pe cinste. după câteva cuvinte şoptite acelui domn de doctorul Naal. atât de desăvârşit opuse tuturor celor trăite. ÎNCHISOAREA DIN RIO HACHA Pornim în zori. Vasul ăsta e un pur sânge în ce priveşte viteza. Şase valize. apoi aşezate în ruful vasului. Soarele se înalţă strălucitor. pentru că mulţumită lor a dat de voi Bretonul cu mască! Le povestesc pe toate pentru că sunt clipe atât de plăcute. de parcă o lumină cerească ar pogorî în chip ireal asupra acestui drum al putreziciunii pe cale de dispariţie. dar plin de sigiliile de ceară ale Vămii. dar sensibil şi nervos. de opt metri lungime. Un domn porneşte licitaţia cu şase mii de florini. un vas straşnic. Am hotărât să-i 188 .

aşteptăm. ca fundul să fie la mai puţin de un metru şi jumătate adâncime. Păcat că părăsesc vasul. Îmi face impresia că am depăşit cu mult punctul indicat. Nici nu vor saudă de-o călătorie lungă. Din păcate. Să sperăm că nu. dar câtuşi de puţin în vreme. iar noaptea înstelată care urmează acestei zile radioase ne uşurează proiectul de debarcare datorită unei semilune strălucitoare. Aşteptăm. Vântul. trăsni-l-ar! De-ar începe odată să bată. numită Guajira.debarcăm clandestin pe coasta columbiană pe cei trei indivizi care ni s-au alăturat la Trinidad. Vremea e splendidă. Înaintăm drept spre coasta columbiană. apa e foarte adâncă şi trebuie să ne apropiem primejdios de mult deun ţărm stâncos. care e un semn 189 . Cei trei au dispărut.. Ne dăm mâna. au fost la înălţimea tuturor împrejurărilor. spun că au încredere în mine. ca să ne desprindem de pământul ăsta columbian. reuşeşte să stea în picioare. apoi. arunc ancora şi sondăm des ca să vedem dacă pot debarca. după buletinele meteorologice din ziarele citite în închisoare. ne aşteptăm la vreme proastă şi chiar la uragane. Ei drăcie! numai să nu ne fi văzut careva din localitatea însemnată pe hartă cu numele de Rio Hacha! E primul port în care există autorităţi poliţieneşti. după ce neau transmis un ultim adio fluturându-şi batistele albe. Recunosc că-i dreptul lor şi cădem de acord să-i debarc pe-o peninsulă nelocuită. înaintează spre uscat. vântul încetează complet. Urmărim manevra atenţi şi cu un pic de tristeţe. în timp ce se apropie de ţărm. Camarazii ăştia s-au purtat bine cu noi. fiecare din ei coboară. Noi ceilalţi trei vom pleca mai departe spre Hondurasul britanic. ţinând seama de micul far aflat pe limba de pământ pe lângă care am trecut. Într-adevăr.. cu valiza pe cap.

Mă năpustesc înainte fără să mă supun. pe deasupra. tricouri de lână care precis că n-au fost spălate vreodată. o teacă în care e vârât un pumnal uriaş. odinioară alb. nici tonul glasului lor nu sunt simpatice. totul e duşmănos. înclinată poate niţel cam mult. Toţi trei preferăm certitudinea pe care ne-o oferă Hondurasul britanic în locul incertitudinii Columbiei. Sunt prost îmbrăcaţi. străbătând localitatea. găurite. când o vedetă plină de oameni se îndreaptă ţintă spre noi şi trage în aer focuri de armă ca să oprim. luaţi la ochi de zece bărbaţi înarmaţi. încadraţi de şase golani plus trei care merg la doi metri distanţă. Puternica vedetă ne ajunge din urmă în mai puţin de o oră şi jumătate şi. Cel căruia îi spun „maior” are o mutră de metis asasin. care e într-adevăr Rio Hacha. toţi desculţi. Abia la trei după-amiază începe să bată vântul şi putem pleca. suntem siliţi să ne predăm. Poartă un revolver cât toate zilele. Cu neputinţă. şalupa pluteşte sprintenă timp de peste două ore. Deoarece nu vorbesc decât spaniola. încercând să ajung în larg ca să ies din apele teritoriale. spânzurat şi el de o centură înţesată de gloanţe. mai bine îmbrăcat şi mai curat. cu mânerul la îndemână.de întrebare pentru noi! Într-adevăr. 190 . Ridic toate pânzele şi. puşti de război bine întreţinute şi. nici gesturile. Sosirea nu e aşadar dintre cele mai simpatice. Soldaţii sau poliţiştii ăştia care ne-au oprit au cu toţii nişte mutre aparte: un pantalon soios.. nu înţelegem ce spun. cu excepţia „maiorului”. Mergem pe jos din port până la închisoare. cu armele îndreptate spre noi. nu ştim dacă îi predau sau nu pe deţinuţii evadaţi. dar înarmaţi până-n dinţi: o cartuşieră plină de gloanţe drept centură. dar nici privirea.

mai uniţi ca 191 . — Te-ai apropiat prea mult. Nu ne înşelăm. prevăzute într-o parte cu un soi de pernă de lemn: sunt paturile.Ajungem în curtea unei închisori împrejmuite de-un zid scund. care ne-au încuiat. cu busola şi impermeabilul sub braţ. vamos. — Poliţia? — Da. haideţi”. Ceea ce nu ne e deloc uşor deoarece Clousiot. — Las-o moartă! Nu e momentul să ne învinuim sau să-i învinuim pe alţii. căci dă o lumină chioară. Vreo douăzeci de deţinuţi bărboşi şi murdari. „Vamos. Suntem închişi într-o sală murdară. care a rămas în urmă. zise Clousiot. scânduri. sala e luminată de-o lampă electrică probabil de slab amperaj. ne spune la fereastră un deţinut după plecarea poliţiştilor. ne aruncă deopotrivă priviri duşmănoase. Dar am păţit-o mai ales pentru că nu era vânt. — Bine ne-am mai aranjat! O să ne coste scump c-am acceptat să-i debarcăm pe camarazii noştri. Şi dispare. Ţânţarii ne ţârâie în urechi şi ni se vâră în nas. — Ce să-i faci. şi pricepem de îndată că vom fi jefuiţi de tot ce avem.” Pricepem că înseamnă: „Haideţi. S-a lăsat întunericul. „Francezi. poliţia nu bun. calcă totuşi pe scăriţa piciorului său pus în ghips şi nu poate să umble repede. nu bun! — Nu bun. ce? — Poliţia. trebuie să fim cot la cot. aşezaţi sau în picioare. nu ştiam. având o fereastră cu zăbrele groase. nu bun. Mănâncă din pesmeţii şi ciocolata noastră. ne ajunge. „Maiorul”. francezi”. deşi îi merge mult mai bine. Pe jos. — Ce vrei? — Francezi.

Pe la opt trece maiorul. scuipă şi-mi întinde sticla. cu atât găsesc că are o mutră de asasin. evadarea să se încheie aici. A doua zi la şapte ni se serveşte în curte o cafea excelentă în nişte căni de lemn. şi trei porţii dintr-un soi de pastă de orez fiert în apă cu sare. Noroc că n-am apucat să înghit decât foarte puţin. „Buenas noches!” „Asta o fi însemnând: noapte bună”. cu nas acvilin şi ochelari cu lentile fără rame. — Iartă-mă. râde în hohote! La zece sosesc câţiva civili îmbrăcaţi în alb şi cu cravată. o iau şi beau. sau se face. O scuip degrabă şi mă îneacă tuşea. Cu cât mă uit mai bine la el. zice Maturette. e foc cu gust de spirt denaturat. Individul din centru. slab. o bucată cât pumnul de fiecare. După ceasul meu e opt seara. corcitura asta de indian şi negru. mă grăbesc să mi-l pun. De altfel. Am în buzunar tubul. Papi.oricând. Suntem chemaţi. noi rămânem în picioare. Am făcut bine că leam păstrat. Stau cu toţii pe scaune în semicerc într-o sală unde tronează un tablou mare al unui ofiţer alb cu multe decoraţii: Presidente Alfonso Lopez de Columbia. Clousiot şi-l pune şi el pe-al lui. după atâtea strădanii. ai dreptate. Sunt vreo şase sau şapte şi intră într-o clădire care pare să fie direcţiunea închisorii. Interpretul nu traduce nimic şi-mi 192 . uşor de păstrat. atât de jalnic. e-un portofel etanş şi mic. o scoate. N-am fost percheziţionaţi. în timp ce el. trage o duşcă. Poartă în stânga o sticluţă într-un toc de piele. Îl rog să mergem la vas să luăm lucrurile. vorbindu-i în franceză. Unul din domni îi face semn lui Clousiot să ia loc. Oh! prea ar fi nedrept ca. În faţa acestui prim gest amabil. Ni se aduce zahăr nerafinat de culoare cafenie. Nu-i nimeni de vină. Sau n-a priceput. o destupă. începe să-mi ia interogatoriul.

— Sunteţi francezi? — Da. 193 . — Dacă o ţară atât de nobilă ca Franţa v-a trimis atât de departe şi v-a pedepsit cu atâta asprime. acum o săptămână şi mai bine. — Hoţi sau asasini? — Ucigaşi. — De unde veniţi? — Curaçao. ceilalţi sunt notabilităţi. Haitianul traduce pe rând întrebările şi răspunsurile. Suntem nişte evadaţi din penitenciar. Consulul nostru din Curaçao a fost înştiinţat. — Şi mai înainte? — Trinidad. — Guyanezi aşadar? — Da. — Minţi. unii înţeleg un pic franceza. Eu. conduc lucrările de electrificare din acest departament. înseamnă că sunteţi nişte bandiţi foarte periculoşi. Judecătorul e impacientat de acest preambul şi-şi începe interogatoriul în spaniolă. poate chiar judecătorul. — Şi mai înainte? — Martinica. deşi n-o declară. — În regulă. — S-ar putea. care slujesc de traducător. sunt un haitian. prieteni de-ai lui. Cred că printre aceşti oameni. să supravegheze coasta pentru că şase evadaţi din penitenciarul Franţei vor încerca să debarce la noi.spune: — Domnul care a vorbit şi care o să-ţi ta interogatoriul e judecătorul oraşului Rio Hacha.

încercând să plecaţi apoi mai departe pe mare. O să fiţi deţinuţi aici până ce-o să hotărască guvernatorul ce să facem cu voi. eşti liber. şi vor fi aici peste câteva ore. Vasul l-aţi furat? — Nu. I-aţi debarcat la şaizeci de kilometri de aici. Coboară plouaţi ca vai de ei. — În regulă. totuna. Suntem de neiertat. din fericire. După o oră sosesc ceilalţi trei într-un camion cu şapteopt bărbaţi înarmaţi. plin de importanţă. dacă nu vreţi să vă alegeţi cu pedepse. asta-i legea. Pentru delictul de-a fi debarcat trei complici pe teritoriul columbian. care sunt oameni foarte aspri.” Trece prin mijlocul lor. domnule doctor!. Dacă vrei să mă omori. Papillon. într-o regiune numită Castillete. Purtaţi-vă bine. l-am primit în dar de la episcopul din Curagao. şi la o lună şi jumătate pe ceilalţi. Au fost arestaţi. Ne întoarcem cu ei în sală. Unde sunt ceilalţi trei? — Au rămas la Curaçao. cu valizele în mână. corporale aplicate de poliţişti. Aşadar sunteţi nişte matadori. afară de câte un pantalon.— Matador. condamn la trei luni de închisoare pe căpitanul vasului. pe dumneata. o haină şi o pereche de pantofi de fiecare. — Totul a fost confiscat de vamă. Aş vrea doar să-mi strâng lucrurile şi alimentele de pe vas. 194 . — Iar minţi. Iese cu notabilităţile din închisoare şi dispare. fără să răspundă şi fără să se oprească. Restul e confiscat şi nu stărui: nu-i nimic de făcut. — Ce greşeală gogonată am făcut şi v-am mai băgat şi pe voi! spune bretonul. Ai ceva de spus? — Nu. o cămaşă. Ne retragem în curte. o mişcare nu fac să mă apăr. Judecătorul e asaltat de nefericiţii deţinuţi ai regiunii: „Domnule doctor.

După părerea mea. Poliţiştii ăştia cu mutre de piraţi nu şi-au schimbat atitudinea faţă de noi. Santa Marta. sunt drept. Le povestesc interogatoriul. Papi. N-aveam decât să refuz să vă debarc şi nu s-ar fi întâmplat nimic. N-am de omorât pe nimeni. Ar fi culmea ca oamenii ăştia. într-un oraş mai important. Ieri n-a lipsit mult să mă lovească unul cu puşca pentru că-mi luasem înapoi săpunul de la spălător. bine păziţi. Nici o schimbare. speranţa teajută să trăieşti. Se încheie săptămâna de când suntem aici. poate că guvernatorul o să ne pună în libertate. după cele ce-am aflat despre Columbia şi columbieni pot să spun că primejdiile mării erau floare la ureche pe lângă ce ne paşte de la nişte indivizi de teapa ăstora. — Nu. căci în definitiv n-am comis nici un delict pe teritoriul lor. Din lipsa vântului le-aţi picat în labă? — Da. suntem nişte rahaţi. la două sute de kilometri. Numai un for superior are dreptul să decidă dacă putem să rămânem în Columbia. toţi am căzut în greşeală. din fericire un pic mai curată 195 . — În sfârşit. ei bine. Ne era frică de mare. cărora nu le-am cauzat nici un prejudiciu. autorităţile acestei văgăuni pe jumătate civilizate nu pot lua vreo hotărâre în căzui nostru. să ia cea mai gravă hotărâre.Nu suntem oameni. afară doar de faptul că se vântură ideea de a ne transfera. — Vezi să nu! Cum s-ar zice: să sperăm. bretonule. dacă e cazul să fim predaţi Franţei sau reîmbarcaţi pe vasul nostru ca să plecăm mai departe. Stăm tot în sala asta înţesată de ţânţari. — Eşti prea bun.

deţinut. Am înţeleg că face contrabandă între Venezuela şi insula Araba. Limba.decât am găsit-o. S-ar spune că întreaga Columbie a fost salvată prin arestarea noastră de un pericol înfiorător. care au fost pe timpuri stăpânii acestei ţări. iar rolul jucat de ei. care o spală în fiecare zi. mă face să-mi pierd speranţa. În pagina întâi. EVADARE DIN RIO HACHA În curte e-un tip care poartă tot timpul cătuşe şi cu care mă împrietenesc. foarte tare. mulţumită lui Maturette şi bretonului. esposas. hombre. lanţ. Încep să deznădăjduiesc. Bandiţii au mai curând înfăţişarea unor oameni cinstiţi. Într-o zi îmi dă şi mie o jumătate de frunză. cadena. şi mă lămuresc pe dată. cu pălăria lui enormă de fetru. Tragem din aceeaşi ţigară. să nu mai vorbim! Ce-i de făcut? Am învăţat câteva cuvinte spaniole: a evada. matar. să-mi fie cu iertare! începând cu comandantul. vorba e că fumez. iar în altele. cu o ţigară-n gură şi fotografia unui grup de vreo zece poliţişti înarmaţi cu puşcoacele lor. femeie. umflat. Reuşesc să constat că e calm după ce a primit vizite şi când mestecă nişte frunze pe care le capătă. fugarse. nervos şi agitat. Neamul ăsta de columbieni. amestec de indieni cu negri. Şi totuşi bandiţii din poză sunt mai simpatici decât poliţiştii. În anumite zile e extraordinar de calm. cerul gurii şi buzele îmi devin 196 . mujer. de indieni cu spanioli. cătuşe. E acuzat c-ar fi omorât nişte paznici de coastă şi aşteaptă să fie judecat. Un deţinut columbian îmi împrumută un număr vechi al unui ziar din Santa Marta. a ucide. în timp ce poliţiştii. bărbat. cele şase fotografii ale noastre şi dedesubt comandantul poliţiei. o ţigară lungă şi subţire. preso. Pricep că arestarea a fost romanţată.

bretonul îmi meştereşte un şperaclu. — Dolari? — Zece. dar cătuşele! E vorba de nişte cătuşe americane sistem lacăt. La noi zăbrelele sunt subţiri. cea a lui Antonio — aşa se numeşte columbianul: Antonio. Cu o sârmă turtită la capăt. Cu prilejul unei vizite făcute de haitian îi cerusem un dicţionar francez-spaniol. După câteva încercări. îi deschid o cătuşă. trebuie să amestece pilitura de fier cu aluatul găluştelor de orez pe care le primim. — Cum facem rost de-un sacette (fierăstrău)? — Plata (bani). de câte ori taie niţel. — Cuanto (cât)? — O sută de pesos. Bărbatul ăsta de treizeci şi cinci de ani. Sunt prevăzute cu o găurică pentru cheie. până să intre înăuntru. Sunt frunze de coca1. Pe scurt. deschid uşor cătuşele noului meu prieten. tu şi cu mine”. şi mi-a făcut semn c-ar vrea să evadeze. îi spun într-o seară contrabandistului. şi să astupe bine crestătura. trebuie să aibă o forţă puţin obişnuită. Picioarele-i goale au tălpile atât de bătătorite că deseori smulge din ele câte-un ciob de sticlă sau câte-un cui care s-au înfipt fără s-ajungă la carne. Noaptea e singur într-o calabozo (celulă). cu siguranţă că putem să le depărtăm. t. Îi explic desenând pe pământul din curte că. Înseamnă că nu va trebui tăiată decât o bară.) 197 . În ultima clipă. contra a zece dolari pe care-i dau devine posesorul a două bomfaiere.insensibile. care e desigur plată. ale cărei zăbrele sunt destul de groase. cu braţe păroase şi cu pieptul acoperit deun păr creţ foarte negru. De-o să i 1 Arbust ale cărui frunze conţin cocaină (n. „Fuga. A înţeles tipul.

Mă aflu lângă fereastră. Va veni să mă ia. inutil s-o mai spun. Cu cât te afunzi mai adânc în ţinutul lor. Vreau să mă duc la capătul peninsulei columbiene. E periculos. O s-o 198 . pentru că Antonio foloseşte cuvinte care nu figurează în dicţionar.le controleze. nici venezueleană. Columbianul zice că eso es la tierra de los indios (e pământul indienilor) şi că acolo nu există nici un fel de poliţie. la frontiera cu Venezuela. devin tot mai periculoşi. nici venezuelean. la Vela. ceva mai civilizaţi. de aceea îmi spune c-o să vină în primera noche de Iluvia (prima noapte de ploaie). În noaptea asta plouă cu găleata. Toate astea. regiunea unde doresc s-ajung e prea departe. Dar Antonio îşi ia obligaţia să mă ducă foarte aproape de Guajira. drumul singur. Din prici am desprins mai demult o scândură. prin intermediul altor indieni. nici columbian. într-o zi când vaporul. în noaptea asta plouă cu găleata. căci indienii guajiros nu permit să pătrundă pe teritoriul lor vreun om civilizat. s-au lămurit foarte anevoie între noi. Antonio nu vrea să se ducă acolo. Plouă deseori. fac negoţ cu satul Castillete şi cu un cătun. Îmi spune că-n mai puţin de-un minut termină cu tăiatul şi că precis poate s-o îndoaie cu mâna. Aşadar. Camarazii sunt la curent cu proiectele mele. nimeni nu vrea să mă urmeze. apoi va trebui să-mi continui. nici columbiană. fusese nevoit să se refugieze pe ţărmul teritoriului lor. încărcat cu mărfuri de contrabandă. Pe coastă sunt indieni pescari care. Câţiva contrabandişti trec pe-acolo. Au trecut trei nopţi până ce-a tăiat bara. Se pare că tovarăşii lui sau el însuşi au omorât câţiva indieni cu prilejul unei încăierări. după părerea tor. Pe harta noastră scrie că regiunea se numeşte Guajira şi că-i un teritoriu disputat. n-are decât să apese pe ea ca să se închidă de la sine.

Umblăm pe ploaie până ia ivirea zorilor. Camarazii mă ridică. Când se face ziuă. Oare mulţumită frunzei? Cu siguranţă. Am făcut o probă acum două nopţi şi-am constatat. 199 . bălăngănindu-şi braţele de parcă ar vâsli prin aer. Ne aflăm în curte. Foloseşte prilejul ca să străbată de-a dreptul tot satul. Din timp în timp se culcă pe jos. mă împing. Blestematul de Antonio e-n stare să nimerească drumul în toiul ploii ăsteia. n-are decât doi metri. lipită de bare. Ploaia torenţială face un zgomot infernal căzând pe acoperişurile de tablă. Noaptea. În pofida luminii. se zăreşte o lumină. mergem mai departe. Nici nu aleargă. Mă tai totuşi la mână într-unui din cioburile de sticlă înfipte în creasta lui. dar se şi desprinde de jos. La plecare mi-a dat o frunză de coca pe care-o mestec aşa cum am văzut că făcea el în închisoare. face un soi de salturi mici succesive. apoi urmăm un drum între junglă şi coastă. lipindu-şi urechea de pământul îmbibat de apă şi plecăm mai departe. Antonio mă ia de mână şi mă trage până în dreptul zidului. Palmele astea reprezintă strângerea de mână a prietenilor mei. nici nu păşeşte. foarte târziu. şi revenim la drum. din fericire nu prea deasă. nu sunt obosit de fel. — Listo (gata). Dintr-o smucitură. din cauza căreia nu vedem nici la trei metri. Ne obligă să facem un ocol lung prin junglă. căci mă trage în hăţiş. şi-mi dau câteva palme peste buci până să dispar. că cedează uşor. la drum. nu-i nimic. toate de aceeaşi lungime. Escaladarea lui e o joacă. Mutra lui Antonio îşi face apariţia. Are un fel ciudat de a umbla. Probabil c-a auzit ceva.folosim ca să depărtăm zăbrelele. bara nu numai că se deplasează. ajutat de Maturette şi de breton.

ca să lăsăm să treacă un turism. S-ar spune că ploaia n-aşteaptă decât ora asta ca să pornească. E zece şi jumătate dimineaţa. înaintezi mai iute decât mergând repede şi totuşi nu alergi. Ploaia a stat. am învăţat să merg sărind şi să vâslesc cu braţele. dar cu mai multă moderaţie. Intrăm în junglă după ce-am parcurs mai mult de un kilometru prin iarbă. E nouă seara. şi totuşi Antonio nu mă lasă să fumez. Aveam să aflu mai târziu 200 . Îmi arată un buzunăraş cu peste douăzeci de frunze. soarele s-a înălţat pe cer. Ploaia încetează la ora opt. Antonio a mestecat o ţigară de foi şi cu salivă plină de nicotină ne-am uns faţa şi mâinile. nu simt oboseala. nu pe drum. Graţie acestor frunze. Văzându-l că înghite fără oprire zeamă de frunze. Fiind năpădit de ţânţari. Dinţii lui minunaţi lucesc în umbră când râde fără zgomot. Pupilele lui Antonio sunt atât de dilatate că nu se mai vede irisul. N-am închis ochii de când am plecat. plecăm mai departe. fac ca el. În timpul nopţii a trebuit să intrăm de trei ori în junglă. cred că nu-i cazul să ne temem de ceva. apoi intrăm în junglă să ne-ascundem.Plouă întruna. Nu-i greu. nici să vorbesc în şoaptă. Plouă. Îşi pune degetul pe cifra nouă a ceasornicului şi zice: Iluvia (ploaie). Pricep c-o să plouă la ora nouă. Ala mele or fi la fel. E şapte seara. Necazul cu frunzele astea e că nu mai dormi. când se face ziuă. Într-adevăr. la nouă şi douăzeci începe ploaia. prin faţa noastră trece un tăvălug tras de-un tractor bătătorind drumul. De atunci ne lasă-n pace. S-a lăsat întunericul. înconjuraţi de o vegetaţie deasa şi plină de ghimpi. într-adevăr. Ca să rămân în rând cu el. dar luna luminează drumul prea tare. un camion şi o brişcă trasă de doi măgari. şi atunci procedăm la fel mergem încet prin iarbă un kilometru şi mai bine. Lungiţi sub un arbust foarte stufos.

tot restul nopţii şi o bună parte a dimineţii. începem să mâncăm numai gălbenuşul zice Antonio. când ploaia începe la o anumită oră. Antonio pare aproape sigur că no să întâlnim indivizi cu intenţii rele. când o pornim din nou. Desface o grămadă întreagă de ouă . ne lungim fiecare cu haina sub cap drept pernă. „Castillete”. Merge nepăsător şi de câteva ore n-a mai pus urechea la pământ. N-au coajă. taie pieliţa care înveleşte oul. Antonio zice: — Mañana tú sigues sólo dos días más. de culoarea gălbenuşului de ou. mai degrabă sărim. Dintr-o muşcătură a dinţilor de lup. Chiar aşa-i. De mañana en adelante no hay policias. doar o pieliţă deasupra. în prima zi. Părăsim plaja şi trecem drumul ca să reintrăm în junglă. îl ajut să facă o gaură în scormonind nisipul cu mâinile şi se ivesc curând vreo treipatru sute de ouă de broască ţestoasă de mare. Se fac trei zile de când suntem uzi de ploaie trei zile de când nu am mâncat decât o bucată de zahăr nerafinat. (De mâine îţi continui drumul. reintrăm în junglă şi după ce mergem din greu vreme de peste două ore. zice Antonio. Dracul asta de om mă ia de mână fără şovăire.că la tropice. Când o scoate e mânjită de un lichid gălbui. Ghiftuiţi. regăsim iarăşi drumul. Adunăm vreo sută în cămaşa pe care şi-a scos-o Antonio. Soarele a uscat hainele de pe noi. În clipa când drumul urmează linia plajei. înfulecând unul şi pasându-mi altul. apoi zărim câteva luminiţe. Începând de mâine nu vor mai fi poliţişti). auzim nişte ţipete. el unul. se va porni zilnic pe tot pătrarul lunii la aceeaşi oră. Nevăzuţi de nimeni. singur încă două zile. lasă să se scurgă albuşul şi suge apoi gălbenuşul. eu unul. Noaptea asta. 201 . Umblăm. oprindu-se de asemenea în fiecare zi cam tot la aceeaşi oră. Antoniu rupe o cracă.

şi-i întind. Degeaba insist. ca să ia foc puţin muşchi uscat. Soarele dogoreşte. întrucât e lipsită de iarbă. e o potecă. Antonio îşi deşartă săculeţul cu frunze de coca: sunt şapte. Totul ocolit cu măiestrie. apoi ia şase hârtii de cinci florini. zărim un bărbat călare. pune mâna pe bancnote. timp de peste o jumătate de oră. de vreme ce nu m-a văzut vreodată uscându-le. dominând plaja de la o înălţime de vreo doi metri. Umblăm după aceea toată noaptea fără să ne mai ferim. Are vreo cincizeci de centimetri lărgime şi se întinde de-a lungul junglei. dar acum dă impresia că ar vrea să mă mai întovărăşească o zi. deoarece trebuie să izbim două pietre una de alta. plecăm după ce mai înghiţim nişte gălbenuşuri de ou şi ne aprindem câte-o ţigară — treabă care se dovedeşte foarte obositoare. nu înţelege de ce sunt atât de noi şi cum de nu s-au udat. Mă îndepărtez un pic pătrund în junglă. Îmi dă să înţeleg că după aia o să facă stânga-mprejur. Ceasul meu arată unsprezece. cu toţi banii în mână. nu vrea să primească mai mult. În regulă. mă întorc cu o sută cincizeci de dolari din Trinidad şi şaizeci de florini. Înseamnă că-i amiază şi-mi potrivesc ceasul. Hotărâse să ne despărţim. Îmi mulţumeşte. Drumul nu-i lat. adică treizeci de florini. Antonio se aşează pe o rădăcină groasă şi-mi face semn să m-aşez şi eu. În clipa asta se petrece ceva cu el.Dăm de ultimul post de frontieră: Îl recunoaştem după lătratul câinilor şi după o căsuţă luminată din belşug. un beţişor înfipt în pământ nu lasă nici o umbră. Mă priveşte foarte mirat. după soare e amiază. La capătul a trei ore de mers. 202 . datorită Antonio. şi-mi înapoiază restul. Îmi dă patru şi opreşte trei. totuşi umblată. Pe alocuri se văd întipărite urme de potcoave — de cai şi de măgari. stă mult pe gânduri.

nu ştiu cum. Ne aşezăm la marginea potecii. mă trezesc pornind galop în spatele prietenului său. îmi pasează o sticlă de anason din care beau câte-un pic. Mă descalţ. dar era vădit că ştia cine e. o să rămân desculţ să-mi vindec rănile. Nu eşti înarmat. Antonio şi călăreţul vorbesc repede. — Indian Guajiro rău. — Încotro te duci? — Cât mai aproape de pescarii indieni. Galopăm o zi şi o noapte. Antonio îmi strânge mâna şi. În vârstă de cel puţin patruzeci de ani. toma (ţine). Din când în când ne oprim. o carabină foarte frumoasă şi un revolver uriaş la brâu. Călăreţul încalecă. cizme. Antonio îmi face semn să încalec: cu ghetele legate pe umeri. Îmi dă un pumnal în teacă de piele şi mâner din os şlefuit. Vlăjganul ăsta bronzat. tip uni-formă militară. — Cine-i ăsta? — Compañero de fuga (tovarăş de evadare). îmi sângerează picioarele. îmi dă o bucată de brânză tare ca piatra cu doi 203 . tot verde. nu-mi spusese nimic. e clar că nu le place intenţia mea de a străbate Guajira. — Caramba! Antonio. În zorii zilei se opreşte. zice omul. Poartă o uriaşă pălărie de paie. descăleca şi se bat amândoi pe umeri. o cămaşă verde şi o haină spălăcită. Soarele se înalţă. Antonio îl recunoscuse pe călăreţ de la mare depărtare. un francez. — Vrea să treacă prin teritoriul indian. Înţeleg toate astea din semne. în loc de pantalon un soi de slip de piele. Drept armă. să intre în Venezuela şi acolo să găsească un mijloc de-a se întoarce la Aruba sau Curaçao. Felul-ăsta de-a se îmbrăţişa aveam să-l regăsesc ulterior pretutindeni. hijo mio (fiul meu).care se îndreaptă direct spre noi.

nu se zăreşte nici un copac. ori cu frunze de-un castaniu-deschis. şase frunze de coca. Văd limpede bărbaţi şi femei în pielea goală. Mă muşcă aproape de călcâi. mergând destul de vioi. care se prinde la brâu. pornesc mai departe. având doar un soi de apărătoarei pentru sex. şi-mi dăruieşte un săculeţ special în care să le ţin. nici de prietenie. Merg desculţ. S-a terminat cu jungla. argintată. Percep strigătele şi semnele pe care le face un grup în direcţia mării. INDIENII Umblu până la ora unu după-amiază. sub soarele arzător. zăresc parcă în depărtare cinci-şase copaci. Încerc să apreciez distanţa: zece kilometri. încalecă iarăşi şi porneşte într-un galop dezlănţuit. Dintr-una iese fum. plecând cu o bucată de pantalon. Marea scânteiază. Trei se sprijină în arcuri şi ţin câte-o săgeată. mult încoace de plajă. poate. Apoi zăresc nişte oameni. După o oră identific cele cinci sau şase obiecte: sunt nişte colibe acoperite cu stuf sau paie.pesmeţi marinăreşti. Înaintez încet spre ei. o ia la goană chelălăind şi pare să intre într-o 204 . în timp ce mestec. Observ atunci patru bărci. Nici un gest. Când atacă iar. etanş. care se apropie grabnic dea plajă şi din care debarcă vreo zece indivizi. S-au strâns cu toţii în faţa caselor şi mă privesc... Un câine începe să latre şi se repede la mine furios. ivită nu ştiu de unde (am aflat pe urmă: dintr-o sarbacană). M-au văzut şi ei. nici de duşmănie. sau stânci. i se înfige în spate o săgeată mică. cum l-am văzut procedând cu Antonio. Mă îmbrăţişează bătându-mă pe umeri. Bag în gură jumate frunză mare şi. În clipa când hotărăsc să mă culc. cu ghetele atârnând călare pe umărul stâng.

Acolo îmi ridică un crac al pantalonilor. cu sfârcuri enorme Una singură are sâni mari care atârnă. Femeile au sâni drepţi şi tari. nici n-a vorbit. superbe. N-are nici arc. căci m-a muşcat zdravăn. E desculţ. căci la ei femeile şi bărbaţii fumează ţinând capătul aprins în gură. Chipul lui. râcâie fiecare urmă de colţ. se manifestă atât de limpede. negru ca smoala. Ne înconjoară cu toţii. În timp ce toarnă apa. rasa lui. Suntem de aceeaşi înălţime. nici săgeţi. dar s-a dus o bucată de carne cât o monedă mică. că mă îndrept spre el. trăsături atât de fine. Trupurile sunt bronzate. armonioase şi fine. Râd cu toţii de felul cum fumez. spală rana cu apă de mare. apoi. goale. Mă opresc la trei metri de el. Dintre bărbaţi. în spate. de-o incontestabilă nobleţe. nici pe picioare. Un bărbat îmi întinde o ţigară aprinsă. apasă ca să sângereze. Ochii au o culoare cenuşie: N-are un fir de păr nici pe piept. Face doi paşi şi se uită ţintă în ochii mei. Urechile îi sunt acoperite de părul care. ajunge până la lobul urechii. formând un cerc. Coapsele-i arămii sunt muşchiuloase. Femeia smulge firele de păr. Apoi zâmbeşte şi-mi atinge umărul. Atunci se apropie cu toţii să mă atingă.casă. muşchiuloase. Muşcătura nu mai sângerează. unul are o înfăţişare atât de măreaţă. Examenul ăsta durează două minute. Mă aflu la numai zece metri de grup. ca şi gambele. iar o tânără indiană mă ia de mână şi mă trage la umbra unei colibe. pare o statuie de bronz cu ochi oblici. are părul tăiat frumos. aproape violet. Nui mulţumită. cu un breton bogat până la nivelul sprâncenelor. Nimeni nu s-a mişcat. după ce m-a depilat bine. nici pe braţe. după ce-a mărit-o 205 . adusă de-o mică indiană. o iau şi încep să fumez. pe care nu se clinteşte nici un muşchi. Mă apropii şchiopătând. copiii stau în spatele mamei lor.

că-i aparţin exclusiv. Femeile mă adoptaseră din primă clipă. În clipa aceea fata observă că am un fluture tatuat în partea de jos a gâtului. câteva puşti cu două ţevi. În mijloc. fiecare îşi dă cu părerea. Cu toţii. Pregăteşte pe o piatră nişte alge de mare aduse de cineva. o piatră rotundă şi teşită. iar pe toată lăţimea şalelor. Mă scol. Mă silesc să stau neclintit. o vânătoare de tigri cu vânători. unde rămân complet buimăcit. A vrut să-i arate celeilalte. elefanţi şi tigri. de şarpantă. Pe perete. la stânga. Are opt uşi. De cum au zărit tatuajele. Satisfăcută de opera ei. pietre joase pe care să te aşezi. hamacuri de lână pură în culori vii. capul unei femei. Intrăm în cea mai mare dintre colibe. dar o îmbrânceşte cu putere. Din clipa aceea sunt definitiv adoptat de bărbaţi. bărbaţi şi femei. deoarece toţi sunt cu ochii pe mine.cu un fier ascuţit. palmieri. cu migală. Coliba e făcută din lut bătătorit de culoare cărămizie. în dreptul stomacului. mult peste genunchi. e rotundă şi-înăuntru sunt agăţate într-un colţ. mă dezbracă ea însăşi de cămaşă. pe şira spinării. privesc îndelung. îmi scot haina. bărbaţii dau femeile deoparte şi pipăie. le pune pe rană şi le leagă cu fâşii rupte din pantalonii mei. Altă indiană tânărăvrea să-i dea o mână de ajutor. când şeful zâmbise şi mă bătuse pe umăr. descoperind şi alte tatuaje. o 206 . Apoi se apucă să taie cei doi craci ai pantalonilor. ca să vadă mai bine. un bot de tigru. şi de-aia râd cu toţii. După şef. îmi face semn să mă scol. un ostaş al unei companii disciplinare din Calvi. înţeleg eu. Se uită apoi. se arată foarte interesaţi de tatuajele pe care le am pe piept: la dreapta. La gestul ăsta se pornesc toţi pe râs. un marinar răstignit. fiecare tatuaj. în jurul acestei pietre şlefuite de culoare cafenie.

Prin semne şi vorbe încercăm să aflăm câte ceva unii despre alţii. După ce termin peştele ăsta delicios.sabie militară şi. arcuri de toate mărimile. la dreapta. şi mănânc tacticos. agăţate pretutindeni. un soare constând dintrun cerc şi nişte linii care pornesc în toate direcţiile. spre celălalt sat. Pe masă. Şeful se scoală dintr-o mişcare. Bărbaţii ţin o puşcă sau o bâtă. o jumătate de tigvă cu doi-trei pumni de perle pe fundul ei. După ce m-am uitat bine la desene. dintr-o cană de lemn. Remarc de asemenea o uriaşă carapace de broască ţestoasă. şeful bagă de seamă c-a uitat ceva şi schiţează un drum care leagă satul indian de cel din dreapta şi altul la stânga. femeile sunt îmbrăcate. alt sat. cu tânăra indiană lângă mine. în care s-ar putea culca un bărbat. unde mă spăl pe mâini şi pe gură cu apă de mare. Stăm aşezaţi în cerc. bine potrivite unele peste altele într-un tot omogen. un suc de fructe fermentat. mutre antipatice. Mi se dă de băut. foarte bun. iar înspre satul columbian. se duce în fundul colibei. dulce-acrişor. un soare tăiat la orizont de-o linie şerpuită. bărbaţi şi femei îmbrăcaţi. ea ţinânduşi mâna pe şoldul meu. Sunt poftit să mănânc. fript pe jeratic. mi se aduce un peşte de cel puţin două kile. La dreapta satului indian. se întoarce c-o bucată de piatră albă şi începe să deseneze pe masă. Tânărul şef îşi priveşte 207 . Apoi ne întoarcem. în cealaltă parte asfinţeşte. apoi. La stânga. o vatră încropită din pietre de formă neregulată. Mai întâi nişte indieni în pielea goală şi satul lor. bărbaţii au puşcă şi pălărie. Cu neputinţă să te-nşeli: într-o parte soarele răsare. Pentru a-mi arăta cum sunt situate faţă de satul lui. apoi marea. pe-o frunză de banan. case cu ferestre. fata mă ia de mână şi mă duce la plajă. fără pic de ciment. desenează înspre partea venezueleană.

E mai complicată decât a lui. fără bătături. pricinuite de corali. M-am întins în hamac. Desenez un bărbat cu mâinile legate şi alţi doi bărbaţi înarmaţi care-l privesc. dar în lung. poliţiştii s-au oprit. M-am răsucit ca ea.opera cu mândrie şi. gura. cu degetele ei lungi şi subţiri. ochii. în faţa tuturor. A desfăcut un hamac splendid de lână pestriţă. numai al lui rămâne intact. de-a latul. îmi apucă mâna. spune? Masa e ştearsă cu o cârpă de lână udă. unde locuiesc şase indiene şi patru indieni. dar brăzdate. După ce s-a uscat. drept care a venit să se culce lângă mine. în care ar putea dormi comod două persoane de-a latul. foarte mirată s-o simtă netedă. îmi pune-n mână bucata de cretă şi e rândul meu să-mi relatez povestea în desene. privesc cu toţii. Mie-mi. cu câinele şi. ia creta şi face linii peste cele două sate. îmi atinge trupul. că nu vrea să aibă de-a face cu ei şi că numai satul lui e bun. Când. Pricep: vrea să-mi spună că oamenii din cele două sate sunt răi. mici. dar de fiecare dată sunt un pic mai departe de urmăritorii mei şi. dar foarte aspre. Înţeleseseră. rând pe rând. În aceeaşi noapte fata m-a dus în coliba ei. pe când ea s-a culcat în alt hamac. în ultima. urechile. în timp ce eu fugeam mai departe spre satul lor. Reproduc de trei ori aceeaşi scenă. după discuţii destul de îndelungate între bărbaţi. şeful cu braţele-ntinse spre mine. pe care-l desenez cu indienii. căci. pline de răni cicatrizate. o mângâi pe faţă. la rândul meu. Când vede c-am înţeles ce voia să spună. când se scufundă să pescuiască scoici cu perle. Desenul meu trebuie să fi fost destul de reuşit. După ora asta petrecută în 208 . şeful desface braţele aşa cum îl desenasem eu. apoi acelaşi bărbat alergând şi cei doi urmărindu-l cu armele îndreptate spre el.

întrucât ea mi-a făcut avansuri. Casa e curând gata şi fata începe să aducă lucruri pe care le primeşte de la alte indiene (până şi hamuri de măgar). cu cărare la mijloc. ne sculam şi ne ducem la coliba cea mare a şefului. oale de tablă. albastru-indigo. Mi-au dat nişte puşti să mă uit la ele. Am învăţat-o repede să sărute ca în lumea civilizată. săpăligi şi o furcă cu dinţi de fier. Ne giugiulim reciproc de aproape cincisprezece zile de când am sosit. are ochi cenuşii ca şeful. Au recipiente din aramă. nu vrea în ruptul capului să meargă alături de mine. roşu ca sângele. Ajutată de celelalte femei. de calibru 12 şi 16. Hamacuri din cale-afară de mari. dar la o 209 . crătiţi. care-i ajunge până lai şolduri. şi foarte lungi. model Saint-Etienne. un profil de-o mare fineţe. Nu înţeleg. dar a refuzat cu îndârjire să meargă până la capăt. Una din colibe e nelocuită şi în stare proastă. Părul. pumnale.hamac. negru ca smoala. nu ştie să sărute. macete. tingiri etc. un hamac. rămâne în urmă. Sfârcurile sunt mai negre decât pielea arămie. Are nişte sâni extraordinar de frumoşi. topoare. din lână pură. Au şase lăzi pline cu alice zero-zero! Indiana e de statură mijlocie. pahare. stropitoare. în forma de pară. o tocilă de şmirghel. Sărutul ei e un fel de muşcătură uşoară. butoaie de fier şi de lemn. un cerc pus pe-un trepied de fier pentru făcut focul. şi-l poartă împletit. galben-canar. ridicaţi. în care ar încăpea patru adulţi de-a latul. împodobite cu ciucuri împletiţi. Indienii au tot soiul de fiare ascuţite: cuţite. din aluminiu. potriveşte acoperişul din frunze de cocos şi repară zidul cu bucăţi de lut roşu foarte argilos. cuptor. şi cu desene în culori violente. Când umblăm.

E fericită când o pieptăn. Uşa cea mare e pentru prieteni. Niciodată nu poartă vreo îmbrăcăminte. chipul ei exprimă o plăcere nespusă şi totodată teama de a ne surprinde cineva. N-am voie să intru şi să ies pe uşa ei. M-am instalat aşadar în casă cu Lali. Uşile astea îşi au fiecare rostul lor: eu ies şi intru numai pe cea dinspre nord. Nevoile ni le facem în mare. pregăteşte totul în crătiţi sau oale de lut meşterite de mâna indienilor. Asist la deschiderea scoicilor pentru găsirea perlelor. E o treabă făcută de femeile cele mai vârstnice. nici s-o sărute într-un anumit fel pe gură sau pe sâni. care are trei uşi. care mi s-a încolăcit de trup ca o liană. Ne spălăm servindu-ne de ciurul stropitorii. Nu vreau să intru în amănunte. Abia după ce ne-am instalat în casă mi s-a dăruit. Mă surprinde faptul că nu foloseşte niciodată tigăi sau tingiri de fier ori de aluminiu. dar s-a dovedit o iubita înfocată şi cu o intuiţie desăvârşită. Când nu ne vede nimeni. nu bea niciodată dintr-un pahar. Fiecare pescuitoare tânără are săculeţul ei. m-a făcut să înţeleg că nu se cuvine ca un bărbat să-şi pieptene soţia.adică. afară de apărătoarea aceea prinsă c-un şnuruleţ care-i încinge talia zveltă. una în mijlocul cercului. ea n-are voie să se folosească de uşa mea. cea principală. Ne-am instalat fără nici un fel de ceremonie în căsuţă. se opune. eu sau ea neputând intra pe aici decât însoţiţi de oaspeţi. aşa o cheamă. cele trei uşi formează un triunghi isoscel. Perlele găsite în scoici sunt împărţite în felul următor: o parte pentru şef. fesele sunt complet goale. o pieptăn şi-i împletesc părul. şi alte două faţă î-n faţă. care 210 . Pe cercul casei rotunde. Ea iese şi intră numai pe cea dinspre sud.

211 . cu arătătorul vârât în buric. L-am văzut ieri pe indianul care asigură legătura între sat şi prima aşezare columbiană. Lali bănuieşte că trei indiene tinere. În anumite zile. la doi kilometri de postul de grăniceri. pentru ca: şeful îmi cere adeseori să-l tatuez. îi dă perlele unchiului ei. Dacă aceasta locuieşte cu familia. tuş albastru şi roşu şi aţă de cusut.reprezintă comunitatea. Pescuitul are loc departe de ţărm. Striveşte atunci nişte alge marine şi le freacă de răni. dacă cineva sau el însuşi nu mă duce acolo de mână. Acest indian de legătură e scund şi uscăţiv. încercând să vadă sau să audă ce facem când suntem singuri. vin să se culce în iarbă cât mai aproape de uşa casei noastre. Nu ştie boabă spaniolă. Nu fac nimic până nu sunt poftit prin semne. dar nu la pescuit. de vârsta ei. Indianul are doi măgari şi e înarmat cu o carabină Winchester cu repetiţie. Are o rană îngrozitoare care porneşte din josul pieptului şi se termină pe umărul drept. o jumătate parte pentru deschizătoarea scoicilor şi o parte şi jumătate pentru pescuitoare. la vreo cinci sute de metri. cum dracu o fi procedând ca să facă troc? Cu ajutorul unui dicţionar scriu pe-o hârtie: Agujas (ace). căci n-am fost poftit în vreo barcă. fratele tatălui său. apucă braţul femeii şi-l petrece pe după mijlocul bărbatului. Asist aşadar la deschiderea scoicilor. Nu intra în casa şefului. Lali se întoarce zgâriată toată pe coapse sau pe coaste de corali. Se întâmplă ca tăieturile să sângereze. o parte pentru pescuitor. n-are nimic pe el afară de apărătoarea pe care o poartă cu toţii. petrecând braţul bărbatului pe după mijlocul femeii. N-am înţeles niciodată de ce unchiul e primul care intră în casa tinerilor ce se vor căsători. Satul sc numeşte La Vela. După care pleacă.

t. Indianul vorbeşte. până-n clipa când apare un tip cu ochii. întreaga înfăţişare a unui indian. de-a lungul ei a rămas o îngroşare cât un deget. În chip naiv. Pentru a deveni „fraţi de sânge”. Albinism: anomalie congenitală constând din absenta totală sau parţială a pigmenţilor din piele. vorbeşte şi iar vorbeşte. Vin cu toţii să mă vadă. Pe la ora cinci ajungem la marginea unui râu unde se află cinci case de indieni. Perlele sunt puse într-o cutie de trabucuri. părul. Se caracterizează prin aspectul alb gălbui mat al tegumentelor şi prin culoarea roşietică a irisului şi a coroidei. Indianul alb îmi spune: — Buenos días.Rana s-a cicatrizat. E albă-palidă şi are-ochi roşii ca de albinos1. Când pleacă indianul. şeful îmi îngăduie săi însoţesc o bucată de drum. eu pe celălalt. Călătorim toată ziua pe drumul pe care-am apucat ca să vin încoace. şeful îmi împrumută o puşcă cu două ţevi şi şase cartuşe. doi bărbaţi procedează în felul următor: îşi leagă alături câte-un braţ. ca să fiu nevoit să mă întorc. (Antonio e fratele meu de sânge).) 1 212 . că doar n-o să plec cu ceva ce nu-mi aparţine.) Tú eres el matador que se fue con Antonio? (Tu eşti ucigaşul care a evadat împreună cu Antonio?) Antonio es compadre mio de sangre. (n. E încredinţat că-n felul ăsta mă obligă să mă întorc. şi trece fiecare cu un cuţit peste braţul celuilalt. (Bună ziua. Măgarii nefiind încărcaţi. Pricep acum că indianul din satul meu nu se duce niciodată mai departe. Poartă un pantalon kaki. iar perlele sunt aşezate în ele după mărime. făcând o tăietură. Cutia e împărţită în compartimente. în afară de culoarea pielii. nasul. dar la vreo trei-patru kilometri de postul de grăniceri indianul lasă marea în urmă şi se afundă în inima regiunii. indianul încalecă pe unul.

foarte mică. îşi vâră unghiile în pieptul meu. omor o cucuvaie. Lali mă spală. Repezindu-se la mine ca o zănatecă. să organizeze schimbul de mărfuri.) Vorbeşte spaniola mai bine ca mine şi-ţi dai seama că ştie să ia contact cu lumea civilizată. îi scoate soră-si apărătoarea. Urc mica indiană pe măgar. un argint foarte alb. La plecare îmi dă o salbă din monede de argint columbiene. (Le vei avea de azi într-un pătrar de lună. abia reuşesc s-o imobilizez. Lali trebuie să aibă cam şaisprezece-optsprezece. iar eu vin din urmă. o spală. apoi. linia china roja y azul. apoi mă muşcă sălbatic de gât.Apoi îşi mânjesc reciproc braţele cu sângele celuilalt şi-şi ling mâna stropită de sânge. Am tras în ea fără să ştiu ce vietate e. Îmi spune că e pentru Lali. Folosindu-mi toată puterea.) — Tú lo tendrás de aquí a un cuarto de luna. Sunt atât de obosit că vreau să mă spăl. tuş roşu şi albastru. îmi dă un arc.) Nada mas (Nimic altceva. doar văzând nişte ochi care sclipeau în beznă. Şi ca să fie sigur că mă întorc. apărând cu îndârjire interesele rasei sale. ţinând-o pe Lali pe după mijloc. în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani. căci îmi acoperisem faţa cu palmele. Pe drum. (Ace. după care se spală şi ea. 213 . Lali ţine morţiş s-o ia şi o agaţă de şaua măgăruşului. — Qué quieres? (Ce vrei?) — Agujas. de faţă cu mine. Ne întoarcem agale în sat. Mă înapoiez singur şi n-apuc să fac jumătate din drum c-o zăresc pe Lali însoţită de una din surorile ei. — Vuelva a verme (Mai vino să mă vezi). Se potoleşte brusc. îmi spune indianul alb. Sosim în zori.

cu ochii ei mari. mă găsesc stând jos şi aşteptând să fiarbă apa pe care o pusesem la încălzit ca so beau cu lămâie şi zahăr. Fata a dispărut. tânăr. Dau din cap că da. După cum am înţeles abia mult mai târziu. Toată această mimică. M-aşez lângă el. lat în spate ca un atlet. o iau în braţe şi-o culc în hamac. Lali îşi împinge sora între picioarele mele. Lali mă priveşte duios. Înţeleg c-o aşteaptă. S-a uns cu ulei pe tot corpul.Când se întorc amândouă. Îmi zâmbeşte şi închide ochii c-o mimică foarte nostimă. Lali se culcă lângă sora ei. apoi îmi face semn c-ar dori să-l tatuez. dar. cu blândeţe. jumătate în serios. bucuroasă. vâslaşul bărcii folosite de Lali. Lali credea că iau informaţii în vederea plecării. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta atât de delicată. nu se datora faptului că n-aş găsi-o atrăgătoare. îi scot salba şi-o atârn de gâtul lui Lali. şi mă muşcă blând de colţul gurii. că a priceput c-o iubesc şi că. Îmi explică. îmi vorbeşte de lucruri pe care nu le pricep. În faţa casei stă aşezat un indian. Se petrece atunci ceva ce-am înţeles abia mult mai târziu. dacă doream să plec. bag de seamă că sora cea mică e fără apărătoare şi că poarta salba pe care i-o dădusem lui Lali. Mă trezeşte mâna mângâietoare a lui Lali pe ochii mei. le examinează. că s-ar putea să nu fiu fericit cu ea. explicându-mi că ştie: Lali doarme. Lali îşi face apariţia. Se uită îndelung la tatuajele mele. E extraordinar de muşchiulos. dau fata la o parte. jumătate în glumă. iar cu lângă Lali. E foarte târziu. şi că sora ei ar fi eventual in stare să mă reţină. îmi ia braţele petrecându-mi-le în jurul mijlocului ei. dar îmi dă să înţeleg că pe vremea asta înnorată apa trebuie să fie foarte rece. unsprezece dimineaţa. e atât de 214 . s-ar părea însă că nu mă crede în stare. Ştie că nu-mi place. cenuşii.

un arc şi nişte săgeţi. trei de-a latul. iar 215 . c-o lovitură de vâslă.amuzantă c-o pun s-o repete de câteva ori. Intrarea în barcă decurge ciudat: indianul urcă primul. prinse la rândul lor de gât. e lăsată la apă cu uşurinţă. Vreme de peste trei ore. iar el miatinge umărul şi-mi arată marea. dacă vreau. adâncimea trebuie să fie de vreo cincisprezeceoptsprezece metri. la fiecare val urcă şi coboară. indianul ne împinge spre larg. Vasul rămâne ancorat. Lali. La cinci-şase sute de metri de ţărm întâlnim un soi de canal unde au şi început să pescuiască două bărci. din lemn de plută. face o mutră care exprimă cât se poate de clar : „Eşti prost sau sunt eu torpe (tare de cap) când îţi explic de ce m-am dat cu ulei?” Şeful trece prin faţa noastră cu două indiene care duc e uriaşă şopârlă verde. cu o vâslă enormă în mână. iar Lali sare-n barcă chiar în clipa când. obişnuitul ei tovarăş de pescuit şi eu. Lali şia legat coadele pe cap cu ajutorul a cinci cureluşe de piele roşie. dar după cât face până acolo. Lali se ţine după bara de fier de vreo cincisprezece kilograme care serveşte drept ancoră şi pe care bărbatul a aruncat-o la fund. Lali se scufundă şi revine la suprafaţă. în apă până la piept. O bărcuţă foarte uşoară. Plecăm toţi trei. în spate. Valurile sunt tot mai mari pe măsură ce ne depărtăm. iar el. De fiecare dată are scoici în sac. Chiar acum a vânat-o şi mă pofteşte să viu mai târziu s-o mănânc. două de-a lungul. dar nu stabil. Lali. Când îi cer s-o ia de la început. pot să mă duc cu Lali. de cel puţin patru-cinci kile. ţine barca în echilibru şi o împiedică s-o ia înapoi spre plajă. Înţeleg că. prefăcându-mi că nu înţeleg. mă urc şi m-aşez la mijloc. Lali îi spune ceva. Intră amândoi în apă ducând barca pe umăr şi înaintează spre larg. Cu un cuţit mare în mână. fundul mării nu se zăreşte.

se ţine de marginea ei vreo cinci-zece minute. Am găsit la şef trei brice Sollingen. Probabil că-i frig la fund. Cu vârful cuţitului. dorind ca întreaga perlă să pătrundă de-a binelea în mine. împreună cu tuşul roşu. Lali n-o lasă pe bătrână să le deschidă. Plecăm. Ca un copil. După ce s-au uscat toate scoicile.indianul le deşartă în barcă. deschide repede vreo treizeci până să găsească o perlă. Cu unul îşi taie părul puţin câte puţin. căci însemn data zilnic pe-o hârtie. sacul e adus cu scoici mai multe şi mai mari. Ca să se odihnească. că-i fac pe voie: sparg perla în dinţi şi înghit bucăţelele. Lali ia perla între degete. o ţine o clipă. Bătrâna indiană aşteaptă. Inutil să vă spun c-am înfulecat pe puţin două duzini de scoici. Ne înapoiem pe uscat. apoi o scoate şi mi-o bagă mie în gură. Mai desface patru-cinci scoici şi mi le dă să le înfulec. Acele au sosit de mult. lăsându-i pe ceilalţi doi să-şi continue munca. În locul al doilea. Rugămintea ei când vede că refuz e atât de înduioşătoare. fără ca prin asta să fie ţipătoare. Lali şi cu mine o lăsăm să ducă scoicile pe nisipul uscat. cât un bob de năut. Lali scoate încetişor o perlă. după ce m-a întins pe nisip. Lali s-a suit în barcă şi valurile ne împing repede spre ţărm. L-am 216 . deci măricică. o bagă în gură. ea e cea care începe. Am schimbat de două ori locul de pescuit fără ca Lali să treacă în barcă. împreună cu indianul. îmi deschide gura să vadă dacă nu mi-a rămas ceva resturi printre dinţi. Lali nu s-a urcat în barcă. Se face o lună de când sunt aici. Cum mai străluceşte perla asta! Natura a dăruit-o cu tot felul de efecte de lumină. albastru şi violet. Nu le foloseşte niciodată. indienii sunt imberbi. În astea trei ore. Mişcându-şi fălcile de câteva ori îmi dă să înţeleg că vrea s-o sparg în dinţi şi s-o înghit. întrucât carnea e rece. Nu mă pot înşela.

Neamul ăsta de indieni se numeşte Guajira. la soare. şi ajung să cântărească până la vreo sută cincizeci de kilograme. albă şi fragedă.tatuat pe Zato. Cât priveşte marile şopârle verzi. Trăiesc pe litoral şi pe-o întindere de pământ până la poalele munţilor. pe braţ. iar ouăle lor. indienii Guajiros au. Broaştele ţestoase sunt furnizate vii. Mă pufneşte râsul. Dacă le culci pe spate. broaştele ţestoase nu izbutesc să se întoarcă. Lali mi-a depilat tot trupul. Cum vede un fir de păr. Am văzut cum erau duse unele vii. sunt foarte gustoase. indirect. Părul creşte ulterior mai greu. Le pun într-o cupă de lemn fără să le sortez. cu colţi uriaşi. Doar înfăţişarea lor e mai puţin apetisantă. am impresia. contact cu civilizaţia prin intermediarul care se ocupă de troc. numiţi Motilones. amestecând-o cu cenuşă. sunt la fel de bune. după ce rămăseseră trei săptămâni culcate pe spate fără să mănânce sau să bea. mijlocii şi mici. Lali aduce acasă perlele care se cuvin şi mi le dă mie. Au o came delicioasă. I-am desenat un indian cu cască şi pene de toate culorile. Mulţi ani mai târziu am avut de-a face cu ei. care au până la patru sute de kilograme şi a căror carapace are uneori doi metri lungime pe un metru şi ceva în partea cea mai lată. coapte în nisip. Ori de câte ori pescuieşte. Aşa cum am arătat. Cei de pe litoral îi oferă indianului alb perlele şi broaştele lor ţestoase. Niciodată nu ating greutatea şi dimensiunile broaştelor ţestoase din Orenoc sau din Maroni. E încântat şi mi-a dat să înţeleg că nu vrea să tatuez pe nimeni până n-o să-i fac un tatuaj mare pe piept. în munţi se află alţi indieni. Am pus însă 217 . Vrea un tigru ca al meu. laolaltă cele mari. şeful. nu ştiu să desenez destul de bine încât să fac un bot atât de straşnic. îl smulge şi mă freacă cu o algă de mare pe care a terciuit-o.

nici oi. nici găini. cu două capre şi vreo duzină de oi şi miei. în funcţie de lumină. Când 218 . probabil naufragiat. pe rând porneşte câte-o indiană. înconjurat de şerpi.deoparte. Felul în care mă port cu prietenii mei e simplu: nu fac nimic de natură să micşoreze autoritatea sau reputaţia de înţelepciune a şefului şi mai ales a unui indian foarte bătrân care trăieşte izolat la patru kilometri în interiorul regiunii. Doar că au lucruri fără vreo utilitate. De pildă. de forma unui bob de fasole. cât o fasole albă sau roşie de-a noastră. nici miei. să-i ducă peşte şi scoici de mare abia pescuite. într-o cutie de chibrituri. două perle trandafirii. A trebuit să scot dintr-un vas. purtând pe cap un coş împletit. Perla asta barocă are trei culori suprapuse şi. nichelată pe o parte. La capătul celor două luni toţi mă consideră ca pe unul de-ai lor. înseamnă că faptul de-a avea animale domestice e un privilegiu al vrăjitorului. fiind lipsiţi de altele care le-ar putea fi de folos. Mai am şi o perlă mare barocă. Mulţumită perlelor şi câtorva broaşte ţestoase. E vrăjitorul diferitelor cătune ale neamului Guajiros. una din ele e mai evidentă decât celelalte. tribul nu duce lipsă de nimic. nu găseşti o oglindă în tot tribul. stratul cenuşi albăstrui sau cel argintiu cu reflexe trandafirii. o scândură pătrată cu latura de vreo patruzeci de centimetri. În fiecare dimineaţă. stratul negru. Datorită acestei purtări nu sunt invidiat de nimeni. Întrucât în cele două cătune pe care le ştiu nu există nici capre. Câteodată se întoarce cu ouă şi lapte covăsit. Vrăjitorul mai are şi vreo douăzeci de găini. fi mai duce şi un soi de plăcinte de mălai făcute în aceeaşi dimineaţă şi prăjite pe nişte pietre în jurul cărora arde focul. ca să mă pot bărbieri şi privi. nici privit cu ochi răi. trei negre şi şapte de-un cenuşiu metalic extraordinar de frumoase.

Aruncă-n foc nişte frunze verzi care scot fum mult şi miros a mentă. moale ca o mănuşă. ci într-un fel da pat încropit din crengi. gata să mă înăbuş. până şi-un măgar. Nu doarme într-un hamac. mă pune sămi dau jos pantalonii transformaţi de Lali în şort şi. când rămân gol puşcă. îmi trimite personal trei ouă şi un cuţit de lemn bine lustruit Lali mă însoţeşte până la jumătatea drumului şi mă aşteaptă la umbra unor cactuşi curioşi. Bătrânul indian trăieşte într-o murdărie respingătoare. vrăjitorul are o rană ulcerată. îmi arde apoi pantalonii şi-mi dă două apărători ca ale indienilor. într-un cort făcut din piei de vită. sub acelaşi cort. N-are pereţi. În mijloc. Când m-am dus prima oară. Bătrânul indian mă cercetează de-a fir-a-păr. doar câteva crengi în partea dinspre care bate vântul. unul lung de aproape trei metri. Fumul mă învăluie. Din când 219 . capre. vreo douăzeci de metri pătraţi. la o înălţime de peste un metru. lângă foc. care foieşte de musculiţe. Îmi petrece pe braţ o brăţară de cureluşe împletite din piele de capră. găini. Am văzut doi şerpi. mi-a pus cuţitul de lemn în mână şi mi-a făcut semn să merg încotro îmi arăta cu braţul. gros cât braţul. Cortul e destul de mare. mă pofteşte să stau pe-o piatră. E lată de sece centimetri şi se prinde cu o cureluşă din piele de şarpe pe care poţi s-o strângi sau s-o slăbeşti. dar nu tuşesc aproape de fel şi stau aşa vreo zece minute. trei pietre cu un foc care arde probabil mereu. cu un V galben pe cap. de miel şi de şarpe. cât o monedă de doi franci. altul de vreun metru.vrăjitorul vrea să mă duc la el. cu partea păroasă înăuntru. La glezna stângă. şi-mi spun: „Ce de găini şi de ouă or fi înfulecând şerpii ăştia!” Nu pricep cum de se adăpostesc. oi. una din piele de miel şi alta din piele de şarpe.

iar dacă va fi de acord să mă duc. îmi va trimite unul mare. tocmai când mă pregătesc să plec. aşa-i evadarea asta! Pe indieni n-ai voie să-i iei peste picior şi pentru libertate mai treci cu vederea unele necazuri. ce să mai vorbim. m-a văzut plecând la pescuit. migdalaţi ca ai tuturor indienilor. îmi dă un cuţit de lemn. Gura-i ştirbă nu mai are decât cinci dinţi. închizându-i. De la asta şi până la a dori ca eu să fiu cel care conduce barca 220 . mă miroase. presară nişte cenuşă pe rană. În paranteză fie spus. Îmi par caraghios. observ cât de brăzdate îi sunt faţa uscăţivă şi gâtul. mai mic decât cel pe care mi-l trimite când vrea să mă vadă. dar părul e aspru şi negru ca smoala. poartă breton până în dreptul sprâncenelor. Cercetează brăţara şi cealaltă apărătoare din piele de şarpe. atunci când o să vreau să-l văd. căci s-ar putea să-mi piară pofta să mai plec. ar dori să iau parte mai activ la viaţa obştească. Lali se uită la apărătoare şi râde cât o ţine gura.în când le goneşte. Ochii. Vrăjitorul mă simpatizează şi. Ca toţi indienii. va trebui să-i trimit cuţitaşul ăsta. În fine. Ca să afle dacă am stat în fum. se formează parcă două bile rotunde. Lali avea să-mi explice mai târziu că. Plecând de la acest foarte bătrân indian. are dinţi tot aşa de frumoşi ca şi perlele pe care le pescuieşte. indienii au un miros foarte dezvoltat. De pildă. în faţă. trei jos şi doi sus. şi tăiat foarte drept la capăt. atârnându-i pe umeri. mă simt stingherit cu bucile goale. M-am obişnuit cu viaţa asta şi-mi dau seama că n-am voie s-o duc prea mult aşa. Lali nu mă scapă din ochi. Depărtându-mă. ştie că vâslesc foarte bine şi că mânuiesc cu îndemânare barca cea mică şi uşoară. au nişte pleoape atât de grele că. iar dacă-l sâcâie prea tare. Nici urmă de gene sau sprâncene.

o duc pe Lali puţin mai departe ca de obicei. barca ei aduce de fiecare dată cele mai numeroase şi mai mari scoici. Zoraima are nişte sâni mici. Tânărul indian. Vâslind. Fata pleacă de fiecare dată foarte mâhnită că nu m-am iubit cu ea. 221 . abia cât două mandarine. pe uşa mea. tovarăş de pescuit cu Lali. chemată de sora ei. i le arăt. scoase adică mai din adânc. Când Lali mă vede dus pe gânduri. Bărbaţii i-au dus la vrăjitor. fata. şi nu poartă părul lung. îşi scot apărătorile şi le atârnă de hamac. de unde s-a întors cu un plasture de argilă albă. se îmbăiază amândouă şi. Am procedat exact ca celălalt în privinţa pornirii şi a mers foarte bine. el ar fi în pierdere. iar Zoraima. Deunăzi. când stăteam toţi trei culcaţi. are o tăietură foarte adâncă şi lată. bretonul de pe frunte coboară mai jos de sprâncene şi ajunge aproape până la pleoape. De pildă. De fiecare dată când vine astfel. Mergând eu cu Lali. Azi-dimineaţă am plecat aşadar la pescuit cu Lali. Numai că nu mă împac cu treaba asta. dinspre mare. Înainte de scufundare se unge cu ulei. Lali e cea mai bună scufundătoare dintre fetele satului. s-a rănit la genunchi. porneşte iarăşi după sora ei. Treaba asta o fi însemnând ceva cu totul deosebit. Acolo se despart. care se vede negru ea smoala. aceasta s-a sculat şi. care dă fuga veselă şi intră-n casă pe uşa mea. apa o fi foarte rece. ele sosesc împreună la uşa cea lată. Lali face un ocol. Presupun că la fund. când intră. E tăiat în pătrat în dreptul bărbiei. Trei aripioare de rechin trec destul de aproape. când s-a întors să se culce. m-a lăsat lipit de trupul gol al Zoraimei. înseamnă că nu trebuie s-o ascult.la pescuit nu-i decât un pas. intră pe uşa ei. Mai ştiu de asemenea că tânărul pescar care-i cârmeşte barca e fratele şefului. cu Lali la mijloc. Nu mai poate de bucurie că mă vede cu ea în barcă.

E bucuros c-am strâns atâtea scoici. Probabil c-a priceput. îl deşert în barcă. i-l dau lui Lali şi desfăşor ghemul când se pregăteşte de scufundare. acolo unde deschid scoicile ori de câte oii pescuiesc. Se ţine de barcă. Bătrâna ne aşteaptă. trag. mă priveşte mândru nevoie mare. în întuneric. Îl desface şi-l reface foarte bine de la prima încercare. Trage după ea cureluşa. Apoi. Cu o repeziciune uluitoare. plonjează fără să împingă barca cu picioarele. bine prins de mijloc. Lali. Fac un nod dublu sacului. În barcă e un ghem mare de cureluşe din piele. sacul soseşte pe jumătate plin. din opt scufundări la cincisprezece metri. să-şi mai tragă sufletul. de vreun coral desigur. dar la un moment dat rămâne agăţat. Ajungem la ţărm fără altă păţanie. Indianul se uită cum am legat sacul şi cercetează atent dublul nod. Încerc să ridic ancora. Deschizând scoicile. Prima ei scufundare o fi avut rostul unei explorări. E zece dimineaţa. dar barca e atât de încărcată de scoici că ne paşte primejdia să ne răsturnăm. care de obicei nu-i de faţă la operaţia asta şi aşteaptă 222 . apei. Are sacul înfăşurat pe braţul stâng. aproape c-am umplut barca. lipsesc doar două degete ca să ia apă. iar indianul ei se află pe plajă. Lali pare să-i explice cum am făcut cu legatul sacului. cuţitul în teaca lui. drept care se ridică mai uşor la suprafaţă şi totodată poate să vâre mai multe scoici. aşa că desprindem funia ancorei: şi o legăm de capătul unei vâsle Care va pluti până o să ne întoarcem. Se scufundă şi-l desface. se face nevăzută la fundul. în dimineaţa aceea. soarele străluceşte.dar Lali nici nu se sinchiseşte. bătrâna găseşte treisprezece perle. Când se urcă Lali. Trag. întrucât are puţine scoici în sac. şi-mi face semn să trag sacul. Îmi vine o idee. căci după un lung răstimp urcă la suprafaţă fără sac.

apoi trei perle pentru mine. încep deodată să râdă şi ni se alătură. îi explic eu. de cinci perle pentru Lali. Lali ia cele trei perle şi mi le dă. Scena asta s-a repetat timp de aproape două săptămâni. Era înnebunită de fericire şi a cântat toată după-amiaza. Atunci primeşte. Îmi spune să-l strig Zorillo. Bătrâna face împărţeala. dar îi desfac palma şi i-o închid cu perlele în ea.ca să i se aducă partea cuvenită. Îl mai rog să-mi aducă nişte haine pe măsura mea şi să le ţină la el împreună cu trei cămăşi kaki. nişte hârtie-carbon şi. tăcute cum stăteau. un creion cu mină foarte grasă. Aflu că poliţiştii i-au pus întrebări despre mine şi despre Antonio. Din când în când mă duc să-l văd pe indianul alb. o pensulă fină şi o sticlă de cerneală. Nu vrea să le primească. Mai ştie că francezii sunt în închisoarea din Santa Marta. am silit-o pe Lali s-o mănânce. Soţia şi fiica sa priveau scena de la distanţă şi. hârtie transparentă. Dau o mână de ajutor să-l ducem pe pescar până la coliba lui. Ieri am păstrat o perlă din cele şase care mi se cuveneau. de două perle pentru ea. Lali cinci sau şase. Cu ajutorul dicţionarului. Ajuns acasă. a rămas acum până la deschiderea ultimei scoici. Face o grămăjoară de trei perle pentru şef. pentru că nu ştiu să desenez bine. Le iau şi le întind indianului rănit. ceea ce în spaniolă înseamnă „vulpe mică”. Perlele sunt cam de aceeaşi mărime. cât un bob zdravăn de mazăre. Îmi zice că şeful vrea să ştie de ce nu-i tatuez botul de tigru. dacă nu găseşte aşa ceva. 223 . Le-a spus că trecusem munţii spre Venezuela şi că Antonio a murit de pe urma unei muşcături de şarpe. De fiecare dată dau pescarului perlele. îi cer să-mi aducă o oglindă dreptunghiulară cât pieptul meu. Mănânc cel puţin trei duzini.

Îmi iau. vase de ceramică foarte artistice. Dacă vreau. hamace superbe din lână pură. Când m-o cuprinde urâtul. Când sosim. afară de băutura aia fermentată făcută din fructe. întrebându-l dacă poate să-mi aducă tot ce şi-a însemnat. Nare veşti despre Antonio. şi care se va întoarce acasă a doua zi singur. De acolo provin frunzele de coca. vasul n-a fost capturat. dar care trăiesc în interiorul junglei. rămas bun de la Zorillo.În casa lui Zorillo se găsesc aceleaşi lucruri de tot soiul ca şi în casa şefului: o sumedenie de oale din argilă decorate cu desene dragi indienilor. unele complet albe. şi şaizeci de pachete de ţigări. piei tăbăcite de şerpi. plus câteva ziare sau reviste în spaniolă. dau cu 224 . Lali mă aşteaptă la peste trei kilometri de sat. Toate aceste obiecte. de şopârle. pot s-o beau la el. altele colorate. Niciodată n-am văzut în sat vreo picătură de alcool. din care-mi dă mai bine de douăzeci. pe gură. Iau cu mine doar o pungă mare de bomboane de toate culorile. cale de douăzeci şi cinci de zile. înlănţuiţi. Refuză. Din când în când se opreşte şi mă sărută la modul civilizat. întru cât am învăţat mult în două luni cu ajutorul dicţionarului meu. cu ciucuri. o să mestec una. îl rog să mi-o dea. coşuri împletite din liane albe şi altele din liane colorate. Zărind o sticlă de anason. cu sora ei. atât prin formele. învelite în foiţă. Albinosul ăsta e un înţelept. nu-mi face nici o scenă şi acceptă să mergem alături. Mă despart de Zorillo şi plec călare pe-un măgar pe care mi l-a împrumutat. de broaşte râioase enorme. cât şi prin desenele şi coloritul lor. Cinci paznici şi un contrabandist au fost omorâţi. ştie doar c-a avut loc o nouă ciocnire între paznici şi contrabandişti. dar nu s-o iau cu mine. spune el. sunt făcute de indieni din acelaşi neam ca al tribului meu.

cu braţele în jurul coapsei mele. Lali a plecat după şef. Lali se află în dreapta mea. iar sora ei în stânga. Mâncăm cu plăcere carnea asta fragedă. Luăm din băutura fermentată păstrată rece în ulcioare de lut. Prind oglinda de-o sfoară. fata e-n culmea fericirii. Şeful împinge capul Zoraimei spre mine şi-mi dă să înţeleg că ar vrea să fie soţia mea ca şi Lali. În trei şedinţe de câte-o oră reuşesc să obţin pe oglindă copia exactă a capului de tigru. deschisă. în aceeaşi poziţie. Lali explică prin semne. Ronţăie bomboane. după ce-am dat bineţe tuturor. o călimară şi o pensulă subţire. O iau pe Lali de braţ ca să plecăm. recurg la clei: amestec cleiul cu cerneala. când stau aşezat. iar femeile şi copiii se servesc cu sfială. cu toate amănuntele şi de aceeaşi mărime. şi arătând apoi că Zoraima are sâni mici. indienii încearcă şi ei. În oglindă apare limpede capul de tigru. Urmez liniile cu pensula. le aruncă repede şi-şi reiau trabucul. Atunci o iau în braţe şi-i mângâi sânii. cu partea aprinsă în gură. Din clipa asta totul merge bine. Lali merge în spatele meu. curioase şi interesate. Am primit oglinda. Şedem în faţa uşii. câteva creioane cu mină grasă. că de asta n-o vreau. Lali şi Zoraima se uită la mine. cuprinzându-şi sânii cu mâinile. iar Zoraima o urmează. Am pus pe jar o langustă de cel puţin două kile. Fumez câteva ţigări. ca să-mi vină până-n dreptul pieptului. pare atât de amărâtă şi de înamorată. semidure. Fierbem pe jeratic câţiva peşti mari.ochii de şef şi-i ofer bomboanele şi ţigările. Punga e pusă alături. un tub de clei pe care nu-l cerusem. un adevărat ospăţ. foiţa şi hârtia de copiat. Ridic din umeri şi râd cu toţii. privind spre mare. cum însă cerneala se scurge. O văd pe Zoraima tare nefericită. ochii îi 225 . Zoraima îmi ia mâinile şi le pune pe sânii ei. dar care-mi poate fi de folos.

hârtia pe care tocmai am desenat. Lali şade acolo unde stătusem culcaţi. În scurtă vreme uşa e gata. se încolăceşte de mine şi nu mai vrea să-mi dea drumul. e foarte uşor. fără să ştiu ce fac. dar trupul ei. în mijlocul colibei. comparând tigrul de pe pieptul meu cu cel din desen. n-o va mai folosi pe-a mea niciodată. îşi încolăceşte braţele de gâtul meu şi mă sărută tandru. Şeful a venit însoţit de trei indieni şi de fratele său. Creionul semidur urmează fidel toate liniile. ea mă spală pe picioare şi pe braţe. apoi îşi ia sora de braţ şi o pune să iasă pe uşa mea. Aud nişte bătăi. căci mam umplut de pământ. hârtia transparentă deasupra şi încep să copiez.sunt atât de plini de dorinţă şi de dragoste încât. ies şi văd pe Lali. Ca să spargă zidul fără să crape în altă parte. pe jos. Treaba merge foarte repede. pe Zoraima şi alte două femei care încearcă să găurească zidul c-o bucată de fier. Priveşte desenul din oglindă şi se priveşte pe sine. Zoraima aruncă gunoiul afară. Unul după altul. al cărui picior e aproape cicatrizat. şi ne întoarcem spre casă. O spăl pe spate. E uluit văzând tigrul atât de bine desenat şi văzându-şi propriul chip. o ud uşor co cârpă umedă. A gemut un pic. fiecare ia foaia şio examinează. O pun pe Lali să se culce pe masă. încordat de plăcere. Vine după mine şi ne îmbăiem împreună. Mă desprind cu blândeţe şi plec să mă scald în mare. În mai puţin de jumătate de oră. se întoarce şi iese pe uşa ei. astfel că pun oglinda pe masă. o iubesc acolo. Totul s-a uscat. Pricep că vor face a patra uşă. sub privirile curioase ale tuturor. îi pun pe pântece o foaie de calc şi. Nu înţelege ce vreau să fac. Trag câteva 226 . deasupra. îl udă cu stropitoarea. De aci înainte doar ea va ieşi şi va intra pe uşa asta. obţin un desen la fel de perfect ca originalul. când intrăm înţelege totul. Se ridică.

După aceea am să le înţep cu trei ace prinse de-un beţişor. Abia acum înţelege şeful că toată strădania asta e pentru el. Curge foarte puţin sânge. Opt zile mai târziu. şi uimirea tuturor celor de faţă atinge culmea când văd întipărită pe pântecele lui Lali o mică parte din desen. dar aproape tot desenul iese minunat. Sunt pe dată mulţumiţi sau nemulţumiţi. fără să se clintească sau să-şi mişte capul. Zato e culcat pe masă. mai rezistentă. cu un creion cu mină dură. când primesc cea mai mică atenţie de la persoana respectivă. căci dacă-l îndrăgesc pe careva. interesaţi sau indiferenţi. căscat. fiind îndepărtat de sânge doar acolo unde am tăiat niţel cam adânc. Superioritatea indienilor puri de felul acestor Guajiros sare-n ochi. fac pe pielea lui — pregătită dinainte cu nişte lapte de argilă albă. După ce-am terminat şi trasarea asta & conturului. suprasensibil. de cum pricep despre ce-i vorba. încordat. care am aşteptat să se usuce — un decalc. sunt profund emoţionaţi. şi-l şterg mereu. Zato are pe piept botul de tigru. După ce copiez desenul de pe foiţă pe-o altă hârtie albă. cu limba trandafirie. îi mânjesc tot pieptul cu tuş albastru. veseli sad trişti. într-atât se teme ca nu cumva să se strice desenul pe care i-l arăt în oglindă. Fiinţele care n-au ipocrizia unei educaţii de om civilizat reacţionează firesc. şi desenul a fost înlocuit de nişte linioare fine.linii. Ne depăşesc în toate privinţele. roşii. Am hotărât să trec cu briciul peste liniile principale. tot ce au e al lui şi. la rândul lor. Şeful e întins pe masă. Tuşul impregnează bine pielea. în forul lor interior. 227 . A doua zi mă pornesc pe treabă. astfel încât în prima şedinţă contururile desenului să fie definitiv fixate cu un prim tatuaj. încep să trec cu briciul peste liniile trase.

câte una pentru fiecare colibă. apoi şi-a continuat singur tratamentul şi. mi-a trimis cuţitul mare de lemn ca să viu să văd că s-a vindecat pe deplin. feşi. Am primit cele cerute. Nimeni n-a aflat vreodată că eu îl vindecasem. iar el îmi răspunsese trimiţându-mi-l pe-al lui. infirmierul. Dacă Zoraima pleacă să culeagă scoici. Zato e atât de mulţumit că i-a cerut lui Zorillo şase oglinzi. mai fac câtorva înţepături în unele locuri. După căderea cojilor. şi două pentru a lui. îmi îngăduie să străbat mari distanţe fără să obosesc când plec la vânătoare de şopârle. Am uitat să spun că. într-o bună zi. soţia lui a pornit spre plajă. săptămânile. Suntem în aprilie. Zoraima stă cu mine.) 228 . Îi trimisesem vrăjitorului cuţitaşul de lemn. Nevestele mele nu mă slăbesc o clipă. nasul şi mustăţile negre. învăţate să meargă desculţe. Mi-a trebuit foarte mult timp şi-a fost tare greu să-l conving să se lase îngrijit. se fac patru luni de când mă aflu aici. s-a ascuns după nişte pietroaie ca să n-o vadă nimeni. vată. după prima vizită făcută vrăjitorului. Sunt sănătos tun. iar o altă nevastă a 1 Preparat pe bază de arsenic (n. pisa o pilulă de stovarsol şi i-o presăra pe rană. Văzusem la spital un ocnaş cu un ulcer la fel de mare ca al vrăjitorului. plus o alifie adusă de Zorillo din proprie iniţiativă. ulcerul s-a micşorat pe jumătate. Chatal. Mă simt în puteri. Se scurg zilele. pilule de chinină şi stovarsol1. Când au început durerile. îmi ţine tovărăşie Lali. şi picioarele mele. t. Când Lali e dusă la pescuit. lunile. l-am rugat pe Zorillo să-mi aducă tinctură de iod.colţii albi. Sunt mulţumit de isprava făcută: e mai frumoasă decât a mea şi culorile sunt mai vii. Dar după câteva vizite. apă oxigenată. ca şi ochii. Lui Zato i s-a născut un fecior.

ţinând copilul ridicat deasupra capului. Intră pe uşa cea mare a colibei fără să se mai uite înapoi îl urmează cu toţii. Sub cort se găsesc oale 229 .de câte două kilograme. nu mai e decât la cinci-şase paşi. apoi se aşează. Mama s-a oprit. Încăpător din piele de vită şi presupun c-o să aibă loc o serbare. Chiar până să sosească ea. apă dulce şi papelon — zahăr nerafinat de culoare cafenie. Stă în faţa uşii mari. roşu. săltându-l de fiecare dată. dar fără să se clintească. perfect bătătorit. ridică plodul în aer. S-a băut tot vinul fermentat aflat în casă. Probabil că a născut pe la patru după-amiază. dacă ar fi fost fată. Înţeleg că. îl ridică la rândul său cu braţele-ntinse. ascunzându-l sub braţul stâng. îl duce la piept şi îi pune capul la subsuoară. ridică plodul cu braţele întinse şi chiuie.lui Zato i-a adus un coş cu plăcinte. Apoi îşi culcă plodul pe braţul drept. în loc să-şi ridice copilul şi să ţipe de bucurie. în formă de căpăţâni . cu toţi ceilalţi la dreapta şi la stânga sa. purtând copilul în braţele neridicate. Se formează astfel un cerc foarte mare de pământ argilos. se întoarce spre răsărit şi chiuie de trei ori. Atunci Zato porneşte. ia copilul de subsuori. Zato tot nu se clinteşte din pragul colibei. Procedează aşa de vreo cinci-şase ori pe ultimii treizeci-patruzeci de metri. Zato chiuie din nou şi întinde braţele. Lali îmi explică toate astea prin gesturi. Zato aflase că are un băiat. Toată săptămâna stropeşte cineva dimineaţa şi seara prin faţa colibei lui Zato. după care bărbaţii şi femeile bătătoresc pământul cu călcâiele. ar fi sosit tăcută. A doua zi ridică un cort. chiuie şi se aşează iar. Zato întinde braţele chiuind. după ce-a ridicat copilul. căci la asfinţitul soarelui chiuia venind spre sat. ea se scoală şi mai înaintează câţiva metri. Drept urmare. Indiana înaintează. mama intră ultima.

apoi face acelaşi gest ca şi Zato: după ce l-a ţinut cu faţa spre răsărit. gambele. Ţinându-l ridicat în braţe. umplute cu băutura lor preferată. În spate. galopând năprasnic. pe crupă. se îndreaptă spre Zato şi se bat reciproc pe umăr. Sunt pe puţin două mii de ouă de broască ţestoasă. albe şi lustruite. foarte mari. Pe pietre au înălţat două furci de lemn de aceeaşi înălţime: vor alcătui o frigare uriaşă. Descăleca de pe calul său pursânge. îl arată tuturor. cu coliere la gât. Şi-au anunţat sosirea de departe trăgând focuri de armă. Într-o dimineaţă sosesc vreo cincisprezece călăreţi. Indienii aşează nişte pietre şi. în jurul lor. cel puţin douăzeci de vase uriaşe. cu unghiile labelor legate în aşa fel ca să n-o poată lua din loc. mici. dar cu o haină din piele întoarsă de oaie. sunt uscate. au ajuns repede. numai indieni. Au la brâu pumnale cât toate zilele. dar. doi poartă câte-o armă de vânătoare cu două ţevi. cine ştie de când.mari de lut. care sporesc zilnic. doar că-i ceva mai vârstnic. dar foarte nervoşi. au fost scoase din valuri. Unele trunchiuri de copaci. grămezi de lemne uscate şi verzi. purtând apărători pentru sex şi având coapsele. vânăt-rotaţi cu toţii. pălării foarte mari de paie. Caii sunt splendizi. Îl ascunde la subsuoară. acoperindu-l cu 230 . două oi — toate aceste vietăţi aşteaptă să fie sacrificate şi mâncate. unele mai mari ca altele. fără mâneci. duc o legătură de ierburi uscate. picioarele şi bucile goale. şeful are o carabină cu repetiţie şi totodată o haină superbă cu mâneci de piele neagră şi un centiron plin cu gloanţe. Pătrunde singur în casă şi se întoarce urmat de indian şi cu plodul în braţe. Majoritatea lemnelor au fost aduse cu mult timp înainte de apa mării. vii. peste treizeci de şopârle. Patru broaşte ţestoase întoarse pe spate. Şeful seamănă grozav de bine Cu Zato şi cu fratele lui.

Fratele lui prezintă aceeaşi malformaţie. Până să sosească Zorillo. ca să cadă în dreapta şi-n stânga obrazului. îndeosebi botul de tigru. şi şapte-opt copii. Sânii ei marmoreeni sunt apropiaţi la bază şi au linii armonioase. şi se întoarce în casă. cam la zece centimetri sub nivelul gâtului. Indienele sosesc pe la amiază. Admir capodoperele pe care le pictează 231 . În căruţă se găsesc cel puţin douăzeci de indiene. de asemenea. toate tinere. Lali îmi face cunoştinţă cu ea şi-o aduce la noi. De-abia atunci descăleca toţi călăreţii. iar şeful care a sosit. cu Zorillo drept vizitiu. priponindu-şi caii ceva mai încolo. Zato mi-atrage atenţia că la piciorul stâng are degetul mic răsucit şi încălecat peste cel de-alături. ca de jad. Lali prinde de gâtul câtorva şiraguri alcătuite din bucăţi de coral. începând cu şeful. împreună cu Zoraima şi c-o altă indiană foarte tânără. fiecare cu-n sac de nutreţ atârnat de gât. Tatuajele lui Zato stârnesc o mare admiraţie. într-o căruţă uriaşă trasă de patru cai. mai înaltă decât celelalte. într-adevăr. Părul e negru-violet. am fost prezentat tuturor călăreţilor. Poartă părul tăiat ca indienele. iar de-al altora. E retezat drept. Toate indienele care-au sosit au desene de toate culorile pe trup şi pe faţă. un fel de aluniţă. acoperind urechile. vizitatoarele urmează să le picteze pe indienele din satul meu. cu gene foarte lungi şi sprâncene frumos arcuite. imenşi. care vine cu nişte păhărele fără picior şi un soi de pensule. Mi-atrage atenţia o indiancă încântătoare. Mi-arată apoi sub braţul fiecăruia aceeaşi pată neagră. ochii foarte verzi. cu breton şi cărare la mijloc. Are un profil de italiancă. majoritatea acestora fiind de statură mijlocie. Înţeleg că cel care a sosit îi e rudă. numai băieţi. s-ar spune o camee.antebraţul stâng. şiraguri făcute din tot felul de cochilii.

în caz de neînţelegeri cu un alt neam de 232 . pictez o plantă cu două ramuri. indienii au pus oile la frigare. şeful tribului care a venit e tatăl lui Zato şi i se spune Justo. Se uită cu toţii la cicatricea trandafirie care i-a rămas de la ulcer. îmbucătăţite pe jeratic. După cum îmi explică Zorillo. S-ar zice că-i un soi de floare pe jumătate deschisă. Mamă. El judecă pricinile dintre oamenii tribului său şi pe ale altor triburi din neamul Guajiro. c-un soi de dans. dar n-a avut loc nici un incident neplăcut. Serbarea se încheie noaptea. şi-mi spune că pot să le pictez cum vreau. fiecare ajungând sub câte-un sân. ulcerul pe care i-l cunoşteau prea bine. cu pistilul ei. Trebuie să-i cer voie Iui Zorillo. Îmi mai spune că.frumoasa fată pe trupul lui Lali şi al Zoraimei. Zoraima a vrut să aibă exact aceleaşi desene ca Lali. Vrăjitorul a venit călare pe-un măgar. Îmi iau atunci pensula şi. Bărbaţii mănâncă într-o parte. În scopul ăsta. lovind şi două tobe din piele de oaie. Îl chem. afară de acelea care ne servesc. adică Cel drept. pe care-l moaie în tot felul de culori. apoi nişte petale trandafirii. În timpul ăsta. Numai Zorillo şi cu mine ştim cum devine cazul. Au carnea roşie şi frumoasă. de vreme ce ele sunt de acord. foarte târziu. ce de trăznăi am mai născocit! Vreme de două ore am pictat toţi sânii tinerelor indiene venite în vizită şi pe ai altora. pornind de la buricul lui Lali. cam monotone. iar pe sfârcul sinului dau cu galben. Mulţi indieni şi indiene s-au îmbătat. Celelalte trei vor să le fac şi lor câte una. femeile într-alta. două broaşte ţestoase sunt fripte. un indian cântă dintr-un fluier de lemn care scoate nişte sunete stridente. Stau aşezat sub cort lângă Zato şi tatăl său. ca de vacă. Pensulele lor sunt făcute dintr-un beţişor cu-n smoc de lână în vârf. De asta şi rămân surprinşi văzând că s-a închis.

Profit de vizita asta lungă a lui Zorillo ca să-i spun că am încredere în el. Şeful vizitator.indieni. în munţi are loc o intensă contrabandă de vite. Îmi spune să viu cu Lali şi cu Zoraima. îi spun că da. ca ucigaşul să plătească mortul celuilalt trib. mă informează Zorillo. ca să-i pictez şi lui un tigru. Cel drept. aşa că epidemiile fac prăpăd printre animale. trebuie să rămână numai pe teritoriul indian. de teamă car răspândi febra aftoasă în cele două ţări. Ne explică încotro. Vitele astea nu pot fi vândute oficial în Columbia sau în Venezuela. Îşi scoate cureluşa de piele neagră de la încheietura mâinii şi mi-o dă. Din păcate. Dar. că nădăjduiesc să nu mă trădeze 233 . căci voi găsi tot ce-mi trebuie. Când un indian e ucis de un indian din alt trib. până la o distanţă de jumătate zi călare. Plata se ridică uneori până la două sute de boi. căci altfel s-ar înmulţi prea mult. se întrunesc să discute dacă-i cazul să pornească război sau să încheie gâlceava prin bună înţelegere. Iapus. că ne va da o colibă. Mă întreabă dacă vreau un cal. căci în munţi şi la poalele lor triburile au o mulţime de vaci şi de boi. După spusele lui Zorillo. şi să n-aduc nimic. Primesc să-mi dea calul. îmi transmite prin Zorillo să-l vizitez în satul lui unde se pare că sunt vreo sută de colibe. pe care zice c-o să mi-l trimită curând. şi spune că acolo creşte o iarbă înaltă şi bună. se învoiesc. fiindcă aici nu prea se găseşte iarbă. e un gest de mare importanţă. spune Zorillo. Pe de altă parte e-un bine. dar că nu pot să-l primesc. Zice că Lali sau Zoraima pot să se ducă de câte ori o să fie nevoie. nu le vaccinează niciodată împotriva febrei aftoase. doar sculele pentru tatuaj. spre a evita războiul. înseamnă că mi-e prieten şi că n-o să aibă puterea să-mi refuze vreo dorinţă.

Pe de altă parte. după el. Ar fi de părere să-mi cumpăr alt dicţionar. coasta venezueleană e mai periculoasă decât cea columbiană. aflu tot de la Zorillo ceva ce nu ştiam: Zoraima e însărcinată. fără să acorde prea mare atenţie accentului şi pronunţiei. o hartă cât mai amănunţită şi îşi mai ia obligaţia să-mi vândă perlele. aproape până la Santa Marta. Zorillo îmi mai spune că. Serbarea a luat sfârşit. c-o coadă lungă aproape până la pământ şi c-o minunată coamă de-un cenuşiu platinat. căci oamenii şi-ar pierde răbdarea ascultându-mă şi ar duce chiar ei frazele până la capăt. Treaba-i hotărâtă. ar fi un mare avantaj. dar o să înţeleagă că-i normal să încerc să mă întorc la ai mei. Dacă m-aş deprinde să mă bâlbâi cu vocea tare. asta fiindu-mi dorinţa. După informaţiile primite de la contrabandişti. Mai greu o să fie cu Zoraima şi mai ales cu Lali. O să le pară rău. aşa că rămân uluit. Lali şi Zoraima nu sunt deloc mulţumite şi m-a chemat vrăjitorul să-mi spună că amândouă l-au întrebat dacă s-ar întâmpla ceva de i-ar da calului nişte 234 . m-ar putea însoţi chiar el spre Columbia. şi alta. care cuprind fraze tip. Columbia era mai nimerită. zice el. îmi va aduce cărţi. Am primit calul. cortul de piele a fost dat jos. Nu observasem nimic. sunt de-a binelea în stare să mă cureţe cu-n glonţ de puşcă. Şi una. în cap cu şeful. dar mai ales Lali.dezvăluind ideea mea de-a pleca în Venezuela sau în Columbia. indienii. pe bani columbieni. toţi au plecat. Îmi descrie primejdiile primilor treizeci de kilometri din jurul graniţelor. adăugând că făcuse deja drumul şi că. cel puţin în aparenţă. totul e ca înainte. sau mai degrabă nişte manuale de limbă spaniolă. când va fi cazul. Pe de altă parte. un vânăt-rotat superb. îmi vor ţine partea în ce priveşte hotărârea mea de a pleca.

nu cumva să dau de înţeles caş vrea să plec. dar că nu-i sigur. Se împlinesc şase luni de când am sosit şi sunt nerăbdător să plec. Le-a spus să nu facă una ca asta. Într-o zi. Am folosit desenul. ca să moară. tot ce-ar putea face. pentru că am drept apărător nu ştiu ce sfânt indian. I-am făcut o vizită Celui drept. Pântecele Zoraimei a început să crească binişor. Cel drept e-atât de 235 . În sat nimeni nu ştie că vrăjitorul m-a chemat deodată cu Zorillo. aşa că sticla pisată s-ar muta în pântecul lor. Mă întorc acasă. Încearcă să înţeleagă ce reprezintă desenele alea. întrucât primele coji au căzut repede. Dacă or vedea că mă pregătesc de-adevăratelea să plec. Situaţia e prea gravă ca să nu-mi iau toate măsurile de precauţie. Şi-n privinţa mea? Nu. în orice loc prielnic. Să încerc să le conving să mă lase să plec. zice el. adaugă el. Vrăjitorul mi-a putut spune toate astea întrucât îi chemase în aceeaşi zi pe Zorillo. Trebuie să deschid bine ochii. Zoraima vrea şi ea să ne iubim. dar îşi închipuie că hârtia asta are o mare însemnătate în legătură cu viaţa noastră. ar fi să mă omoare cu-un foc de puşcă. se spălase cu apă în care pusese o bucăţică de var nestins. tatăl lui Zato. Crede c-a trecut pericolul. Zorillo a venit şi a plecat de la vrăjitor pe alt drum. le găsesc pe Lali şi Zoraima aplecate asupra hărţii. întorcându-mă acasă. spunând c-o să mă-ntorc? Nici gând. mai ales Lali. Lali e niţeluş invidioasă şi insistă să ne iubim la orice oră din zi sau din noapte. Lali şi Zoraima au venit cu mine. În şase zile a fost gata. păstrat din fericire. ca să-i copiez pe piept botul de tigru. noroc că numai noaptea. care a făcut pe tălmaciul. Le nelinişteşte desenul cu săgeţile care arată cele patru puncte cardinale. încheie Zorillo.sticlă pisată. Sunt descumpănite.

iar zăbala e de os. Zorillo zice că sunt săgeţi otrăvite. Cât am stat acolo a sosit şi Zorillo. Cel drept trimite după cai de cum a aflat ce-am de gând. dar Cel drept are trei cai cu pielea roşcată. Atunci Cel drept îmi dă două săgeţi cât un deget învelite în lână şi închise într-o cutiuţă de piele. că odrasla Zoraimei se va bucura de toată 236 . refuz şi de altfel Zorillo afirmă că nu pot pătrunde în Columbia înarmat. în vreme ce aici n-ai decât prieteni Îmi mai spune că Zato şi cu el o să aibă grijă de Lali şi de Zoraima. I-am îngăduit să-i vorbească Celui drept de intenţiile mele. dar că acum o să-i iubească şi-o să caute să mai cunoască un om ca mine. vânăt-rotaţi. date c-o otravă foarte puternică şi foarte rară. Zorillo o să le păstreze şi-o să mi le dea când o să plec. că se priveşte în oglindă de câteva ori pe zi. Vrea să-mi dea carabina Winchester. zice. care sunt columbieni. Cel drept îmi dă nişte hăţuri de piele.mulţumit. Nu ştiu cum sămi arăt recunoştinţa faţă de mărinimia Celui drept. de faţă cu mine treizeci şi nouă de monede de aur de câte-o sută de pesos. Echipândumă după obiceiul columbian. Aleg unul care-mi pare mai liniştit şi porunceşte să i se pună o şa. Îmi spune c-a aflat prin Zorillo câte ceva din viaţa mea şi că partea pe care n-o cunoaşte trebuie să fie bogată-n întâmplări. şi-i numără lui Zorillo. Zorillo n-a avut şi nici n-a văzut vreodată săgeţi otrăvite. întrucât sunt un bărbat din cap până-n picioare. cafenii. nu există în Columbia. că vede pentru prima oară un alb. — Gândeşte-te bine. Caii indienilor Guajiros. înainte să te duci undeva unde ai mulţi duşmani. scăriţe şi-o zăbală de fier. deoarece doream să-mi dea alt cal. căci caii lor n-au şa. cu repetiţie. că înainte îi socotea pe toţi duşmani. O să le ţină la el până o să plec.

ea porneşte cu calul. în nişte săculeţe. Rămâi şi ţi-o voi da pe frumoasa indiană pe care ai cunoscut-o la serbare. Cât a ţinut drumul. Ajunşi în sat. mă întind în el şi simt că l-a atins cineva. care a luat-o pe calul lui. dar nu să plângă. dacă-i băiat. dar n-a spus o vorbă. dar nu plâng niciodată. cu care-şi freacă pielea. Peste noapte se face răcoare. Mă prefac că dorm. E fecioară şi te iubeşte. După ce stau de vorbă vreo oră cu Zato. privesc mâhniţi. Acceptă haina şi-atât. La trezire. E un hamac care atârnă până aproape de pământ. c-o legătură de fân dinainte. când mă duc să-l salut pe Zato. — N-aş vrea să pleci. Lali se aşează pe-un trunchi de copac şi mă priveşte nemişcată. O clipă mai târziu. Se întâmplă să geamă. Pun pe umerii lui Lali haina din piele de oaie primită de la Cel drept. Şaua i-a rănit coapsele. Când sunt trişti. îl priponeşte. — Mă despart de omul ăsta minunat şi mă întorc în satul meu. fără să-i scoată şaua sau zăbala. mă întorc acasă. simt prezenţa Zoraimei: are obiceiul să se parfumeze zdrobind flori de portocal. Deşi calul a luat-o mai repejor la trap. de la o indiană care vine când şi când în sat. Şade în spatele meu.cinstea. Zorillo a plecat spre satul său pe-un alt drum. în sânul tribului. Mă scol. am lovit fără să vreau pântecele Zoraimei. nici un muşchi nu le joacă pe faţă. se-nţelege. Mişcându-mă. Florile astea le capătă prin troc. O să capeţi o colibă mare. şi mai ales al indienelor. e de nepătruns. şi mă culc în alt hamac. a ţipat de durere. de teamă să n-o izbesc iar. Zoraima şade în spatele unui indian. Lali n-a scos o vorbă. pe calul roşcat. chipul indienilor. Ai putea să rămâi aici cu mine. nu mă ţine de mijloc ca de obicei. le 237 . Mă lasă să i-o îmbrac fără să rostească un cuvânt şi fără vreun gest. şi vacile şi boii pe care ţi i-ai dori.

M-a zărit şi mi-a făcut semn să viu. am trecut în sus şi-n jos prin faţa cortului său. A venit Lali. neted şi drept. Mângâi sânii şi pântecele Zoraimei. A înţeles de cum i-a văzut chipul. I-am explicat. pe când ea îmi muşca uşor urechea. dar ele nu mănâncă nimic. apoi peste pântecele ei. Sunt tare mâhnit să nu ştiu ce să fac. Mi-am dat seama pe drum şi. fără barcă. că Lali şi Zoraima nu mai mănâncă. Stăteam culcaţi pe plajă. ca şi Zoraima. Îi mângâiam pântecele Zoraimei. zilnic. cum m-am priceput. Au băut de câteva ori. în afară de faptul că le mângâi şi le sărut ca să le arăt că le iubesc. dar tot n-au mâncat. Îmi dă un soi de nucă pe care s-o pun în apa de băut. într-un loc ferit. Lali se aşează. rămâne stană de piatră. pe nisipul fin. ţine buzele strânse. ca şi cum i-ar fi spus: ai dreptate. nemişcate. şi-a luat sora de braţ. se îndepărtează. O întind pe Lali pe nisip şi-o sărut. Sunt trei zile de când n-au băgat nimic în gură. Zoraima s-a ridicat şi i-a cedat locul alături de mine. Le conduc la plajă şi mă întind pe nisipul uscat. Mă simt de-a dreptul tulburat de atâta durere doar gândindu-mă la ce-o să însemne viaţa lor după ce voi pleca. în loc să mă duc la el.găsesc tot acolo. Am luat calul şi era să fac o greşeală gravă. Nici una nu scoate vreun cuvânt. la o distanţă de vreo două sute de metri. e aproape opt. prima în mai bine de cinci luni: am pornit spre vrăjitor fără să-i fi cerut voie. Cele două femei îmi pregătesc de mâncare. Azi-dimineaţă i-am surprins pentru prima oară un gest de gelozie lui Lali faţă de Zoraima. Lali nu mai pescuieşte. Mă întorc şi bag nuca în oala cea mare. la 238 . i-a trecut cu mâna peste pântecele umflat. Pescarul a venit s-o ia pe Lali. După patru zile de post negru a făcut azi o adevărată nebunie: s-a dus înot. Soarele s-a înălţat pe cer.

Ajungem la satul lui Zorillo chiar în momentul când el se 239 . Nu. Iau pentru Zoraima cojocul de oaie. Pare să-i facă reproşuri lui Lali. începe să geamă. De mila mea. deoarece. Treaba asta durează de şase zile.vreo două sute de metri de ţărm şi mi-a adus treizeci de scoici ca să le mănânc. Lali trage de hăţuri şi zice: „Zorillo”. Lali începe să vorbească. are febră. mă sărută de câteva ori pe ceafă. mă uit te Zoraima ca pântecele ei ţuguiat. E culcată pe-un hamac pe care lam păturit ca un soi de saltea. Stau jos alături de Lali. lacrimile grele îmi curg pe obraji. Lali ia o bucată de zahăr nerafinat cât un pumn. pe care-l găsesc gata înşeuat când ies. priveşte ţintă în tavan fără să se clintească. mă pornesc pe plâns. ţinândumă strâns de mijloc. Mă uit la ea. să vorbească. şi cu asta basta. Mă sărută şi mă mângâie. O să ne ducem la Zorillo. Disperarea lor mută mă tulbură atât de mult că aproape nu mai mănânc nici eu. iar cu dreapta o mângâi pe Zoraima. şi-atunci Lali întoarce capul şi observă că plâng. şi fără să prea ştiu de ce. Lali s-a culcat. la amiază. Lali trage de hăţuri. iar Zoraima îi răspunde. luasem direcţia asta. aproape pe coama calului. Zoraima mănâncă o dată pe zi. În şase zile a supt câteva lămâi. gemând încetişor. eu la mijloc şi Lali în spate. crezând c-o să mergem la vrăjitor. de a lor? Dumnezeu ştie! Plâng. cu zăbala pusă şi cu hăţurile prinse de oblâncul şeii. cu stânga. că plec fără să-l înştiinţez pe şef. Nu mai ştiu ce să fac. Pe drum. Zoraima mi-a cuprins umerii cu braţul. mi-arată c-o dizolvă în apă şi-o dă pe gât din două înghiţituri. Zoraima urcă prima. Sunt atât de buimăcit. Pleacă apoi cu Zoraima. Se ridică dintr-o săritură şi mi se aşează între picioare. Zoraima le vede. Ţin hăţurile. foarte în faţă. şi le aud trăgând calul. iar Lali aşează pe şa un hamac împăturit.

şi-n plus se teme ca feciorul ei să nu-i semene lui taică-său: un om lipsit de cuvânt. îşi închipuia c-o indiană ca ea poate ferici un bărbat. dacă tatăl tău ar fi bolnav? — M-aş duce la el călcând şi pe spini. gata să-şi dea viaţa pentru el. n-ar reuşi să-l înţeleagă. că ele. fii sigură. Şi iată ce-mi explică Zorillo: până-n clipa când am început să plâng. Ştia Lali c-o să plec. şi se gândea că nu mai are rost să trăiască după o despărţire atât de brutală. Lali credea că sunt un alb care nu-i dă nici o importanţă. ţi-a curs apă din ochi.întoarce din Columbia cu trei măgari şi un cal. ca sa-l îngrijesc. dar mă socotea viclean ca un şarpe. peste măsură de încărcaţi. că un bărbat mulţumit nu pleacă. — Ce-ai face dacă te-ar fi hăituit ca pe-o fiară. Lali vorbeşte prima. — După ce-ai isprăvi cu treburile astea ce-ai face dacă ai avea două soţii minunate care te aşteaptă? — M-aş înapoia călare. ca să te ucidă. ca să-l îngrop atât de adânc încât nici să nu se mai poată răsuci în groapă. — Da. apoi Zoraima. de parc-ar fi câinele care mă muşcase la sosire? Răspund: — Ce-ai face. De ce s-o ocolesc. Zice că-i profund dezamăgită. — Asta voi face şi eu. Zoraima spune acelaşi lucru. dar să pleci ziua 240 . în ziua când te-ai putea apăra? — Mi-aş căuta duşmanul pretutindeni. — Dar dacă o să fiu bătrâna şi urâtă când te întorci? — Mă întorc cu mult înainte să fii urâtă şi bătrâna. prefăcut şi care ar avea de la soţiile sale pretenţii atât de greu de satisfăcut. Intrăm în casă. asta n-ai putut s-o faci înadins. căci nu i-o spusesem niciodată şi nici nu-i dădusem de înţeles. Lali. Aşa că poţi să pleci când doreşti.

A fost o noapte încântătoare. nu ca un tâlhar. În ajun va trebui să ne ducem toţi trei la vrăjitor. Am dormit la Zorillo. Zato e şeful. căci Lali vrea să-mi spună dacă-i sigură că e însărcinată. Luna trecută n-a văzut sânge. Ca să rostească tot ce-o să ai de spus. pe care o să mi le păstreze. După ce-o să nască Zoraima. afară de fiul tău. Îmi pare rău că n-am învăţat mai mult de vreo duzină de cuvinte guajiro. I-e teamă că se-nşeală. dar alt bărbat trebuie să vegheze asupra noastră. plină de duioşie şi de tandreţe. 241 . dar dacă nu vede sânge nici luna asta înseamnă că-i gravidă. n-a fost câtuşi de puţin tristă. adică gol. Această întoarcere lentă. Lali o să rămână zilnic mai mult la pescuit. după ce voi fi vorbit ca unul din tribul Guajiro. aşa trebuie să spui. De aia. Şoaptele. din pricina pântecelui Zoraimei. dacă cel pe care-l poartă Zoraima în pântece e bărbat. Aş avea să le spun atâtea lucruri care nu pot fi comunicate cu ajutorul unui tălmaci. vorbele rostite de buzele celor două fiice ale naturii aveau accente de dragoste atât de tulburătoare că m-au mişcat profund. Casa rămâne casa ta. binişor. Neam întors călare toţi trei. Trebuie să pleci aşa cum ai venit. îmbrăcat din cap până-n picioare.nămiaza mare. O să ne spună dacă acasă va fi cazul să închidem uşa mea sau s-o lăsăm deschisă. ca să fie şi ea ocupată. şi că nici un bărbat n-are voie să-i calce pragul. la aceeaşi oră a după-amiezii. o să-şi ia un pescar ca să scoată multe perle. decât să se trezească părăsite şi caraghioase în faţa femeilor şi a bărbaţilor din sat. Am să plec la o săptămână după luna nouă. Zorillo o s-aducă toate hainele pe care o să le pun pe mine: o să mă îmbrac aici. Ambele preferă să ştie. Zorillo trebuie să fie de faţă când o să pleci. de faţă cu toţi. din pricina pântecelui Zoraimei. Să laşi vorbă cine să aibă grijă de noi.

De ce trei? Lali spune că mama ei a avut de două ori gemeni. care mi-a dat totul. Cele trei săptămâni au trecut ca prin farmec. unde mă iubeşte toată lumea? Nu-mi fac oare eu însuşi un rău întorcându-mă în lumea civilizată? Viitorul o va spune. În zori m-am retras cu Lali şi cu Zoraima. În timp ce privesc iarăşi harta. Rostesc. Am plecat acasă. pune frunze verzi şi ne învăluie în fum mai mult de zece minute. Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă întâlnesc cu Zato. uşa nu trebuie închisă. Cu alea opt cât mai trebuie s-aştept pe urmă. Zato e la fel de nobil ca şi tatăl său. Hamacul în care dormim toţi trei trebuie agăţat de tavanul colibei. 242 . la care răspundea şi el ceva. Ele vor trebui să doarmă întotdeauna împreună. Trebuie doar pusă o cracă dea curmezişul. aşteptându-l pe Zorillo. Apoi ne cere să şedem lângă foc. şef măreţ al acestui trib care m-a primit în sânul lui. Toată ziua am făcut dragoste. mă duce gândul la cele spuse de Cel drept. Lali a avut dovada că-i însărcinată. îmi pune mâna pe gât şi-mi zice: Uilu (taci). După-amiază are loc plecarea. Unde aş putea fi mai fericit ca aici. iar Zorillo tălmăceşte: — Zato. căci alcătuiesc o singură făptură. ca să-i dau de înţeles că-mi cer scuze cam plecat fără să-i spun. înseamnă că-n douăzeci de zile voi fi pe drum. modificând unele amănunte în legătură cu străbaterea satelor.Sosim. Nu. Prin mijlocirea lui Zorillo spuneam fiecărui indian câte-un cuvânt amabil. care soseşte într-adevăr în aceeaşi seară. aşa încât întoarcerea mea va fi aşteptată de doi sau trei copii. în faţa colibei mele. Ne-am petrecut toată noaptea sporovăind în jurul focului. În vreo douăsprezece zile o să fie lună nouă. îţi cer îngăduinţa să lipsesc. Am fost la vrăjitor. Până s-apuc să vorbesc.

un adăpost neasemuit împotriva răutăţilor oamenilor. să am prieteni nobili. Dar asta nu trebuie să transforme un om ca mine într-un animal care. Aici îmi las inima. şi spre voi. întinsele voastre pământuri sunt contestate şi lipsite de orice amestec din partea celor două civilizaţii care vă înconjoară. Tribul ăsta Guajira. în copii. de-ar uita cineva. V-am iubit pe toţi mult şi-am să vă iubesc întotdeauna. dând de-un culcuş cald şi bun rămâne acolo toată viaţa de teamă c-ar avea de suferit luptând. cizme. Felul vostru sălbatic de-a trăi 243 . Mă duc să-mi înfrunt duşmanii. Mulţumită ţie am putut să mă adăpostesc în satul tău. mi-a fost un refugiu unde să-mi trag sufletul. în soţiile mele Lali şi Zoraima. care sunteţi familia mea. să trăiesc fericit. Mult timp am privit în urmă să văd fiecare colţişor al acestui sat idilic unde mi-am petrecut şase luni din viaţă. O să mă străduiesc să mă întorc cât mai repede. în afară de grija pe care le-o vei purta tu. Îmi pun o cămaşă şi pantaloni kaki. să i-o reaminteşti. care are nevoie de mine. indieni Guajiros. Te mai rog ca. atât de temut de alte triburi. Intru în colibă urmat de Lali şi de Zoraima. gândul meu se va îndrepta spre Lali. indieni sălbatici ai peninsulei columbovenezuelene. Coliba mea e a lor şi a copiilor care se vor naşte. Adio. Din fericire. Zoraima şi copiii mei. Zato. Guajiros.— De ce vrei să-ţi părăseşti prietenii? — Pentru că trebuie să-i pedepsesc pe cei care m-au hăituit ca pe-o fiară. Dacă voi muri făcându-mi datoria. tihnă. să-mi proteguiască zi şi noapte familia un bărbat pe nume Usli. şosete. pornesc spre tatăl meu. femei care mi-au încălzit sufletul. să mănânc bine. Nădăjduiesc ca tu. rodul unirii noastre. ca şi de albi. seninătate şi măreţie. Am găsit aici dragoste.

dar îmi făgăduiesc c-o să mă întorc. Spre sfârşitul după-amiezii. deodată. şi care în momentul plecării. Adio. pornesc în goană urlând spre casa noastră. îşi acoperă faţa cu braţul stâng şi întind spre mine braţul drept. Lali şi Zoraima mă însoţesc vreo sută de metri. E lucru sigur. când. Lali şi Zoraima. cu reacţii atât de fireşti. să mă reţină. Toţi indienii tribului. O să mă întorc. că-i doare prea mult. Credeam c-o să mă sărute. fără să se mai uite înapoi. fără nici o excepţie. Merg ţinându-mi calul de căpăstru. cu mâna-n aer. Port o pălărie de paie. femei neasemuite.şi de-a vă apăra m-a învăţat ceva de mare însemnătate. nu încape îndoială. Zorillo încalecă şi-o pornim spre Columbia. schiţând gestul. Mi-arată astfel că nu vor să mă vadă plecând. şi întind braţul. cu-n gest simplu. 244 . dezinteresate şi spontane. mi-aţi pus într-un săculeţ de pânză toate perlele care se găseau în colibă. Când? Cum? Nu ştiu. că-i mai bine să fii un indian sălbatic decât un magistrat licenţiat în litere.

cu trenul.Caietul al cincilea întoarcerea la civilizaţie ÎNCHISOAREA DIN SANTA MARTA Nu-i greu de ieşit de pe teritoriul Guajirei indiene şi depăşim fără bătaie de cap posturile grănicereşti de la La Vela. Zorillo m-a părăsit. aşa cum mi-a spus Zorillo. Mergând călare. e preferabil ca mai departe să merg pe jos. înseamnă riscul de-a fi obligat să răspunzi la nişte întrebări de încuietoare: „Îl ştii pe cutare? Cum îl cheamă pe primar? Ce mai face doamna X?”. şi-n dimineaţa asta o s-o pornească înapoi. cu un civil columbian. Zorillo o să mă lase la jumătatea drumului. daca ai un cal înseamnă că ai un domiciliu. satul de unde am evadat. am făcut prima încercare de conversaţie într-un fel de han unde găseşti băutură şi mâncare. ca să n-aibă importanţă 245 . că stai într-un sat oarecare. Cu Zorillo alături. să călătoresc cu camionul sau cu autobuzul şi. extrem de periculoase. bâlbâiala e de mare folos ca să-ţi ascunzi accentul şi felul de-a vorbi. Plecăm mai departe spre Santa Marta. Pentru toată lumea trebuie să fiu forastero (străin) de regiunea asta. am putea să străbatem în două zile distanţa care mi-a luat atâta timp cu Antonio. ci şi de porţiunea de peste o sută douăzeci de kilometri până la Rio Hacha. Am hotărât împreună să ia calul. cu alte cuvinte. Dar nu-i vorba numai de posturile astea grănicereşti. după Santa Marta. într-adevăr. Nu. N-am scos-o prea rău la capăt şi.

Se apropie o căruţă cu doi cai. adică pe mine. E atât de cherchelit că greşeşte şoseaua şi-o ia pe-un drum plin de noroi unde se împotmoleşte camionul. După vreo cincizeci de kilometri e beat criţă. E un camion plecat după capre sau după iezi. nu prea ştiu bine. La fiecare şase sau zece kilometri se află câte-o cârciumă. Nu ştiu ce să fac. Şoferul se trezeşte şi discută cu căruţaşul. Zorillo mi-a schimbat trei monede de aur de o sută de pesos. oricât de des ne-am opri. Nu poate să treacă din cauza camionului. Trebuie să mai fie vreo patruzeci de kilometri până la Santa Marta. A intrat în noroi până la osii. Şoferul coboară şi mă invită. De fiecare dată dă pe gât câte cinci-şase pahare dintr-o băutură care arde ca focul. Un muncitor priceput câştigă între opt şi zece pesos pe zi. Cel cu căruţa îl trezeşte pe şofer. Aşadar. deci am din ce trăi destulă vreme numai cu banii ăştia. dar nu izbutim să scoatem camionul. cu cornetele în cap. un port destul de important. tot merg mai repede decât pe jos. În căruţă se află două călugăriţe îmbrăcate-n negru. nu-i chip de făcut ceva. S-a luminat de ziuă.unde şi ce lucrez. e aproape şapte. spre dimineaţă mă hotărăsc să dorm. în timp ce eu mă prefac că beau unul. M-am suit într-un camion care merge până toarte aproape de Santa Marta. Bâlbâindu-mă. El mă invită. joc rolul cuiva trezit brusc din somn care nu prea ştie ce-i cu el. şi 246 . întrucât mă aflam în cabină. Columbianul nu-şi face sânge rău: se culcă în partea dinapoi a camionului şi mă pofteşte să dorm în cabină. la vreo sută douăzeci de kilometri de locul unde m-a lăsat Zorillo. dar eu plătesc. Prin faptul că sunt cu el nu mă ia nimeni la întrebări şi. Încercăm de câteva ori. Mi-a dat o mie de pesos.

cu o roată pe drum şi alta pe partea defrişată. Călugăriţele sunt tinere. Mi-e cu neputinţă să refuz. Irlandeza întreabă cu blândeţe: — Nu sunteţi de pe-aici. prefer să le spun: Gracias. (Mulţumesc. care riscă să se-nfunde în noroi. Una e spaniolă cealaltă irlandeză. Cele trei fetiţe şi căruţaşul la o masă. aş fi vrut să spun c-o să rămân să-l ajut pe camionar. După multe discuţii. unealtă nelipsită cuiva care pleacă la drum). cei doi bărbaţi se înţeleg să smulgă nişte tufişuri. Spun: — Santa Marta — Dar n-aţi luat-o bine.) Şi iată-mă în căruţă. cu pielea foarte albă. şi străbatem destul de repede cei cinci-şase kilometri făcuţi din greşeală cu camionul. călugăriţele mă întreabă unde merg. să străbată porţiunea asta blocată. aşa-i? — Ba da. Mulţumindu-mi. dar gândindu-mă la greutatea de-a rosti atâtea cuvinte. Vă lăsăm foarte aproape de Santa Marta. la spate. cele două călugăriţe au luat loc pe banchetă. astfel încât căruţa. Pe de altă parte. De cum ajungem la drum bun. ar părea nefiresc. iar cele două călugăriţe cu mine la masa alăturată. lângă căruţaş. mulţumesc. încep să taie frunzişul care i-ar putea stânjeni. îi dăm bătaie şi pe la amiază ne oprim la un han să mâncăm. trebuie să vă-ntoarceţi cu noi. Plecăm.trei fetiţe. la opt kilometri. de vreo douăzeci de metri. gracias. Ţinând fiecare câte-o maceta (cuţit de tăiat trestia de zahăr. iar eu pun crengile în mijlocul drumului ca să le micşorez înălţimea şi să feresc în acelaşi timp căruţa. între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. porţiunea de trecere e gata. cu fetiţele. După vreo două ore. din Baranquilla. 247 .

care până acum nu mi-a fost potrivnică. dar colega mea spune că v-a văzut fotografia în ziar. nu-i aşa? Dacă aş nega. — Ah! am un prieten la Societatea de electricitate. — Mă bucur. Irlandeza mă întreabă de nume. e totuna. ar fi şi mai grav. De unde veniţi? — Din Rio Hacha. cum s-a afirmat. cealaltă îi spune: „Da”. întrucât.— Nu. Aproape de sfârşitul mesei. o să mă dibăcească destul de repede. ai să vii cu noi până la 248 . Par să stea pe gânduri. Se întorc zâmbitoare. n-am înţeles. O să mă las în voia sorţii. îl cheamă Pérez. — Enrique. iar căile de acces spre oraş precis c-o să fie păzite de îndată. Enrique. Prin locurile astea nu se găseşte o selva (junglă) prea deasă. se scoală şi se duc iarăşi la toaletă. Nu sunt un nemernic. nu sunteţi columbian. reacţionez repede. Sunteţi francezul care a evadat din închisoarea de la Rio Hacha. se scoală să se spele pe mâini şi irlandeza se întoarce singură. dac-au de gând să mă denunţe. Cred în Dumnezeu. Să plec până se întorc. soră. Îl ştiţi? — Da. — E-n regulă. e spaniol. În alea cinci minute cât lipsesc. Soseşte spaniola. să rămân? De fapt. şi-l respect. — Ce făceaţi acolo? — Electrician. Vă rog să nu mă denunţaţi. dacă plec. aveţi părul prea blond şi fata e bronzată de soare. Se uită la mine şi zice apoi în franceză: — N-am să vă denunţ. Îi răspunde foarte repede la o întrebare. numai lapte şi miere. — Da.

căruţaşul n-o să observe că vorbesc greşit. copii. eu capul sprijinit de umărul meu. — Cómo están por aquí? (Ce mai faceţi?) întreabă călugăriţa spaniolă. să mergem. doarme de-a binelea. Cât ţine drumul. Hermana. Călugăriţele plătesc ce-am mâncat. călugăriţele nu-mi mai zic nimic. cu pălăria de paie pe faţă. şi-mi pare bine. căruţaşul opreşte caii exact între autobuz şi postul de poliţie. Stau în căruţă lungit pe spate. n-ai de ce să te temi. — E foarte periculos. Mă apropii de călugăriţa irlandeză şi-i spun ce-am de gând.) — Me alegro.) 249 . soră. Când ajungem acolo. Cumpăr un cartuş cu douăsprezece pachete de ţigări şi o aprinzătoare cu amnar. la opt kilometri de Santa Marta. (Îmi pare bine. Dimpotrivă. Dacă mergi în căruţă cu noi. Îi mulţumesc din inimă şi-mi trece spaima care mă stăpânea de când mă recunoscuseră.mănăstirea unde ne ducem. pe seară ajungem la un post de poliţie (în spaniolă alcabale). unde li se cere pasagerilor cédula (legitimaţia). toată lumea o să creadă că eşti un muncitor care lucrează la mănăstire. până la Santa Marta sunt cel puţin două posturi de poliţie. muchanos. vamonos. O fetiţă de vreo opt anişori. — Muy bien. În faţă e un autobuz pe care scrie: „Rio HachaSanta Marta”. Pornim. făcândumă că dorm. Am chef să-l iau. Au grăit adevărat. am avut o baftă grozavă că le-am întâlnit pe călugăriţele astea. Către sfârşitul după-amiezii ne oprim la un han mare. Să nu scoţi o vorbă. dar nu dacă-i vorba de-o căruţă. (Foarte bine. unde e cercetat un autobuz care venea de la Santa Marta îndreptându-se spre Rio Hacha. zice ea.

La zece seara. un soi de plasă mare plină de boccele. trebuie să te resemnezi şi saştepţi. Se urcă la loc în maşină unul câte unul. şi căreia îi scotocesc prin poşetă. M-a supărat rău cu vorbele astea nesocotite. Probabil că n-are cédula. Mă văd pierdut. nu-i nimic de făcut. Poliţiştii cer să fie deschise valizele şi se uită în ele. zice dicţionarul. Văd o femeie pe care-au obligat-o să coboare. nu ni se poate face favoarea să trecem. S-au oprit două şiruri de maşini de toate soiurile. Întrucât sunt pe două şiruri. În faţa noastră e-un autobuz mic ticsit de călători. al nostru din stângă. Din lipsă de spaţiu. Enrique. o să dau oricât ca să-mi procur o cédula până să mă duc de la Santa Marta la Baranquilla. în lumina asta puternică. Dac-oi trece de postul ăsta. Bărbaţii şi femeile coboară. Vehiculele trec unul după altul. În spate. oraş foarte important pe coasta atlantică: două sute cincizeci de mii de locuitori. valize şi paporniţe burduşite. alt post. Cédula! Fiecare arată câte-un cartonaş cu poza sa. Un şir vine dinspre dreapta. în faţă. puternic luminat. Doamne. M-am hotărât să stau în capul 250 . liniştiţi. Dacă-i aşa. Autobuzul are o singură uşă. E dusă ia postul de poliţie. precis că le-a auzit vizitiul. — Cédula. Sus. Patru poliţişti pun călătorii să coboare. Niciodată nu mi-a pomenit Zorillo de aşa ceva. că mult mai durează treaba la autobuzul ăla! Irlandeza se întoarce spre mine: — Fii liniştit. pe acoperiş. I-a venit şi căruţei noastre rândul să avanseze.Şi pornim. Femeile îşi ţin plozii în braţe. poate c-aş fi încercat să fac rost de-o legitimaţie falsă. De-aş fi ştiut.

(Vă mulţumim. fără să ni se mai pună vreo întrebare. — Cómo están todos por aqui? (Ce mai faceţi?) repetă călugăriţa spaniolă. Suntem foarte grăbite. — Muy bien. Mă reazem de loitra căruţei şi privesc înapoia călugăriţelor. Somos muy apuradas. Un zid înalt. soră. atunci când se urcă irlandeza.) — Gracias. por eso no me detengo. surorilor. Qne Dios les proteje. aş da impresia că m-ascund. Şi trecem liniştiţi. dar fără să exagerez. (Mergeţi cu Dumnezeu surorilor. îmi trece prin minte că. Aprind o ţigară. Hermanas. iar cele trei fetiţe sunt duse înăuntrul mănăstirii. întrucât după o sută de metri opresc căruţa ca să coboare şi să rămână câteva clipe în junglă. Pornim mai departe. hijos. Domnul să vă binecuvânteze. Pe peronul curţii are loc o discuţie aprinsă între sora portăreasă şi cele două călugăriţe. Hermanas.) — Amén (Amin). spun poliţiştii.oaselor. Y cómo viajan tan tarde? (Foarte bine. aşa că vă rog să nu ne reţineţi. Nu pot fi văzut decât din profil şi mi-am tras pălăria pe ochi. fiilor. stând lungit. Pe la miezul nopţii ajungem la mănăstire.) — Váyanse con Dios. Sunt atât de emoţionat încât. (E-un caz urgent. Irlandeza îmi spune că 251 . Emoţiile ultimelor minute le-o fi răscolit călugăriţelor stomacul. o poartă mare. Căruţaşul a plecat să-şi bage caii şi căruţa în grajd. Dar cum de călătoriţi atât de târziu?) — Por una urgencia. dar am tras o asemenea spaimă că ne-am stricat stomacul. îi şoptesc: — Mulţumesc. Îmi răspunde: — N-ai pentru ce.

mă priveşte cu nişte ochi negri lipsiţi de bunăvoinţă. Ar fi trebuit să profit imediat de chestia asta ca s-o pornesc spre Santa Marta. care mă primeşte zâmbind uşor. În cele din urmă. Am visat ceva groaznic. în biroul Stareţei noastre. Cobor. sabe usted habla? español? (Domnule. (Bine. mi s-a dat o cameră la etajul doi. soarele s-a ridicat binişor. Adorm. după ce-au trezit-o pe Maica Stareţă. — Señor. O greşeală pe care aveam s-o plătesc cu şapte ani de ocnă. Înapoia unui birou e aşezată o femeie. (Foarte puţin. am scăpat ocazia. al unei persoane de vreo cincizeci de ani. S-a dus. Zăresc farul şi luminile de poziţie. soră. De la fereastră văd luminile oraşului. mi s-a spus. vrea să te vadă.nu vrea s-o trezească pe Maica Stareţă ca să-i ceară pentru mine permisiunea să dorm în mănăstire. Intrăm. din moment ce ştiam că n-am de făcut decât opt kilometri. iar când aud bătându-mi-se la uşă. Mă bărbieresc şl mă spăl repede. — Bună dimineaţa. În capul scării o zăresc pe sora irlandeză. — Vino. sora va servi drept tâlmaci. 252 .) — Sunteţi francez. Henri. la Hermana va servir de intérprete. Ai dormit bine? — Da. te rog. Un chip extrem de sever.) — Bueno. Din port iese o matahala de vapor. vorbiţi spaniola?) — Muy poco. poate chiar mai mult. Lali îşi deschidea pântecul de faţă cu mine şi copilul nostru ieşea bucăţelebucăţele.

Într-o clipă îmi trece prin minte că şi-o fi spunând: „Dar dacă evadezi? Ai evadat din închisoare. 253 . la mijlocul căptuşelii. rămân aici cât va fi nevoie ca să vă informaţi dacă sau furat nişte perle. Închipuiţi-vă că nici un misionar n-a putut să pună piciorul acolo. Pot să-mi plătesc întreţinerea. Vă promit că nu mă mişc din odaie până nu vă răzgândiţi. — Ce dovadă? — Nişte perle pescuite de ei. Unde aţi stat? Spuneţi adevărul. — Maică Stareţă. Maică Stareţă. am şi-o dovadă. Sunt sigur căi în mâini bune. — Când asta? — Acum vreo şapte luni. e tot ce am. Am bani.” — Vă las săculeţul cu perle. Nu admit un asemenea răspuns. Desfac săculeţul. — Asta nu-i o dovadă. Sălbaticii ăştia n-au primit niciodată pe cineva pe teritoriul lor. ca s-aveţi conştiinţa împăcată. cu indienii Guajiros? Nu-i cu putinţă. — Ce-aţi făcut între timp? — Am stat printre indieni. vreo cinci-şase sute. — Aţi evadat din închisoarea de la Rio Hacha? — Da. am stat printre indieni. dacă doriţi.— Da. Mă priveşte ţintă. şi i-l dau. Poate că le-ai furat de undeva. de-aici îţi dai seama că-i mai uşor. — Maică Stareţă. — Câte perle sunt? — Nu ştiu. Îl deschide şi scoate un pumn de perle. Maică Stareţă. care-i prins cu ace de haina mea. — Poftim? Dumneavoastră.

Ogoarele din jur sunt bine cultivate. O ceaşcă mare de cafea cu lapte. dar abia apucasem să mă servesc cu nişte carne şi cartofi fierţi. 254 . cobor îndată. când călugăriţele mele sunt la capelă.— Bine. portul. Perlele ducă-se. poţi să cobori în grădină. Şi cu aceste cuvinte părăseşte bucătăria. soră. — Mulţumesc. În concluzie: la noapte o şterg. Postat în faţa ferestrei. Pe la ora unu mi se bate în uşă: — Henri. o Stareţă a unei mănăstiri. să le păstreze Maica Stareţă pentru mănăstire sau pentru ea. În mine şi de altfel n-am voie să-mi trag singur clapa: ar fi de mirare să nu ştie franţuzeşte o catalană. vino să mănânci. N-are încredere. M-am aşezat la masa din bucătărie. să dibăcesc un loc pe unde aş putea să sar zidul. O să mănânci la bucătărie cu oamenii de serviciu. stă-n picioare în faţa mea. adică o femeie cu carte. Nu pot să scap de impresia că mă pândeşte un pericol. — Henri. pâine neagră foarte proaspătă şi unt. că se deschide uşa şi-şi fac apariţia. suntem înţeleşi. Chiar aşa: după-amiază o să cobor în curte. Nu-i nevoie să stai închis în odaia dumitale. Dimineaţa şi după-amiaza. Când urc spre odaia mea. înarmaţi cu puşti. prietene. Impresia asta e-atât de puternică încât hotărăsc să-mi iau tălpăşiţa la noapte. marea. Îi spun: — Mulţumesc. călugăriţa irlandeză mă duce la bucătărie. Întrevederea asta m-a mai liniştit. patru poliţişti în uniforme albe şi-un gradat cu revolverul în mână. privesc oraşul. aş fi vrut să fac mai mult. Călugăriţa asistă la micul meu dejun fără să scoată o vorbă şi fără să se aşeze. dar de-aci înainte nu mai pot. Pare îngrijorată. pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

(Nu. o te mato! (Nu te clinti că te ucid!) îmi pun cătuşele. — Tu eşti francezul care a evadat din Rio Hacha acum un an? — Nu. Fii bărbat şi gândeşte-te că nu trebuie să-ţi pierzi vreodată speranţa. sunt atât de hotărât sarăt a bărbat şi nu a cârpă. încât ofiţerul care mă ia la întrebări începe prin a spune: „Are ceva stofă francezul ăsta. Cotrobăie prin bocceaua mea şi dă peste cele treizeci şi şase de piese de aur de câte o sută de pesos care-mi mai rămăseseră. cu bocceaua între picioare. O fi crezut că sunt creioane. şeful îşi vâră-n buzunar monezile de aur.— No te mueva. Iar când cobor din maşină. nu pare impresionat c-am pus mâna pe el”. Îmi scot pălăria şi m-aşed fără să fi fost poftit. Mă însoţeşte în cameră. Toate astea îmi trec rapid prin minte. O ridică două călugăriţe din bucătărie.) — Llame el zapatero. încerc să-mi păstrez demnitatea. ţinând un ciocan de cizmar. conduşi de-un şofer în uniformă de poliţist. — Minţi. Plecăm. şi reuşesc atât de bine. În curte e-o rablă de maşină. Cei cinci poliţişti şi cu mine ne îndesăm în hodoroagă şi plecăm în goană. Intru în biroul lui. — Vamos (să mergem). Călugăriţa irlandeză dă un ţipăt şi leşină. Nu-i cazul să ceri milă sau iertare. Peste câteva clipe soseşte un omuleţ c-un şorţ albastru. (Cheamă-l pe cizmar). zice şeful. nu protestez. Cu o satisfacţie vădită. Sunt năucit. — Nu mint. — Tu sabes hablar español? (Vorbeşti spaniola?) — Non. negru ca tăciunele. Nu sunt francezul care a evadat din Rio 255 . dar lasă neatinsă cutiuţa cu cele două săgeţi.

Deocamdată o să te bag laolaltă cu foştii tăi camarazi. Îmi regăsesc toţi cei cinci prieteni. O să ne mute la Baranquilla. bătrâne. cu una cu 256 .Hacha acum un an. sunt dus într-o celulă ale cărei zăbrele dau spre curte. — Scoate-i cătuşele. — Tot aia. — Îţi lipseşte degetul mic de la mâna stângă. Ne îmbrăţişăm. — Dă-i drumul şi povesteşte. — Credeam c-ai şters-o definitiv. ai căpiat? Crezi că mă las aşa. Nu sunt decât comandantul adjunct al acestei închisori. Sunt trecute toate tatuajele. — Se poartă bine cu voi? — Aşa şi-aşa. — Ce şleahtă de ticăloşi! E rost de evadat? — Nici n-ai sosit bine că te şi gândeşti la evadare! — I-ascultă. — Nu. Maturette se smiorcăie ca un puşti. Ăilalţi trei au încremenit. Eu am plecat acum şapte luni. — Pe urmă. pentru mine nu. Dă jos haina şi cămaşa. Ia o hârtie şi-o priveşte. — Poate pentru dumneata. că i-am regăsit. — Care camarazi? — Francezii pe care i-ai adus în Columbia. parcă mai prind putere. Fie că eşti francez sau columbian. Acum. toţi ucigaşii (matadores) sunt la fel — de neîmblânzit. Aşa-i. Îi urmez pe poliţişti. nu poate să fie vorba de mine. — Am priceput: ai toate caracteristicile unui ucigaş. Nu ştiu ce-o să se hotărască în privinţa ta. pentru că eu nam plecat acum un an. zice Clousiot. Înseamnă că tu eşti. Cum e cu voi? — Suntem aici de trei luni. e vorba ca acolo să ne predea autorităţilor franceze.

aproape negru. ca negrii. Pare să aibă vreo cinzeci de ani. atât ca hoţi cât şi ca ucigaşi. buze groase. stăteam de vorbă mai la o parte cu Clousiot. Dau de comandantul închisorii însoţit de cel care m-a interogat. — Cum se prezintă deţinuţii columbieni? — Se zice că unii sunt foarte periculoşi. fără cravată. nişte ochi negri şi răi. dar noaptea se face de gardă special pentru noi. — Francezule. Numai în anul ăsta au omorât peste douăzeci şi cinci de paznici de coastă. Are părul scurt. două ore dimineaţa şi trei după-masa. o gură fremătând de mânie. — Vă ţine tot timpul închişi? — Nu. După culoare aduce mai mult a negru decât a indian. E şi cizmarul aici. ai fost prins la şapte luni după ce-ai evadat. în partea stângă. Poartă o cămaşă descheiată. — Cum o duci cu piciorul? — E-n regulă. — Câţi? — Trei supraveghetori. cârlionţat. când mă strigă un poliţist. 257 . panglica verdealbă a vreunei decoraţii. O mustaţă tăiată foarte-foarte scurt. După-amiază mă aflam în curte.două? Sunt tot timpul cu ochii pe voi? — Ziua nu cine ştie ce. — Nu-ţi bate joc de mine că pun să-ţi ardă câteva — Am spus adevărul — Nimeni n-a trăit vreodată la indieni. Ce-ai făcut în timpul ăsta? — Am fost la Guajiros. ne mai plimbăm prin curte. Locul de onoare e ocupat de un cetăţean balaoacheş. Mă duce în acelaşi birou ca şi azi-dimineaţă. nici măcar nu şchiopătez.

— De unde să aibă un indian o asemenea avere şi cum de ţi-a dat-o? — Păi.— Nu. Se deschide o carceră şi sunt împins înăuntru. n-o să-mi asum riscul să evadezi iarăşi dacă te las cu ăilalţi francezi. s-ar putea să fie adevărat. în rapoarte nu figurează aşa ceva. Când se închide uşa care dă pe coridor. nu s-a semnalat. În consecinţă. că ai de ispăşit o condamnare pe viaţă. s-a semnalat vreun furt de monezi de aur de-o sută de pesos? — E drept. De unde ai şterpelit cele treizeci şi şase de monede de o sută de pesos? — Sunt ale mele. numit Cel drept. — Chiar vă rog. — Francezule. Ai să-ţi capeţi monezile de aur. Eşti un ucigaş periculos. la dreapta şi la stânga. Între timp am aflat că eşti tu însuţi căutat de justiţia franceză. Sunt mânat până la o scară care duce la subsol. domnule director. dacă nu reiese c-au fost furate. — Bine. Indienii Guajiros nu-şi părăsesc niciodată pământurile. În fiecare gaură zăbrelită se află 258 . şi una şi mai gravă ajutând să evadeze un om ca Antonio. Mi le-a dat şeful unui trib din munţi. Dar tot o să cercetăm. — De unde ştii? — Am stat şapte luni acolo. ai săvârşit o greşeală gravă evadând din închisoarea de la Rio Hacha. s-ar dovedi că nu mint. care urma să fie împuşcat pentru uciderea câtorva paznici de coastă. După ce cobor peste douăzeci şi cinci de trepte dăm de-un coridor foarte slab luminat din care se fac nişte cuşti. paznicii au fost omorâţi de contrabandişti. O să stai la carceră până ce-o să pleci la Baranquilla. din podeaua de lut cleios urcă un miros de mortăciune Sunt chemat din toate părţile.

unul. sunt francez. dar acoperă-ţi găleata. celălalt. De-aproape o lună 259 . — De cât timp e-aici ăl mai vechi? — De opt luni. Nu-i zăresc decât pe cei doi din faţă. Al care nu-i scos după trei luni înseamnă că-i sortit să moară aici. e tânăr şi chipeş. francezule: în fundul carcerei tale e o scândură. un negru foarte deschis la culoare. Acoper-o cu haina. cu picioarele afară. doi sau trei deţinuţi. ca să nu mă muşte. No risipi. în fiecare dimineaţă ţi se dă doar foarte puţină şi degeaba mai ceri pe urmă. La stânga ai o găleată să-ţi faci nevoile. La dreapta e-o cutie cu apă. aduce cu primii poliţişti care m-au arestat la Rio Hacha. să-i pocnesc cu ceva. Mă apropii de zăbrele. — Da. Francés! Que ha hecho? Por qué está aquí? (Ce-ai făcut? De ce eşti aici?) Ştii că astea-s carcerele morţii? — Gura! Să vorbească el! răcneşte un glas. Mă aflu aici pentru c-am evadat de la închisoarea din Rio Hacha. — Dar ceilalţi? — Nu se stă mai mult de trei luni. — Ascultă aici. Negrul mi-atrage atenţia că în carcere apa se ridică la fiecare maree. Spaniola mea păsărească e înţeleasă perfect de ei. lipiţi de zăbrele. să nu pută prea tare. Şobolanii care s-or urca pe mine. E pentru dormit. dar nu mai are mult. e prea cald. Aici n-ai nevoie de haină. să nu-i prind cu mâna. Să nui prind niciodată cu mâna. Aşa facem cu toţii. încerc să le desluşesc chipurile. Să nu mă înspăimânt. Îl întreb: — De când eşti în carcera asta? — De două luni. Unul e-un tip de indian spaniolizat. nu se ridică niciodată mai sus de brâu. — Francés.

Niciodată însă la muncă silnică pe viaţă. Am priceput. — Patria asta a ta e-o ţară de sălbatici? — N-am zis niciodată c-am fi civilizaţi. Înainte de i-am omorât. am găsit un ciorăpel alb plin de sânge. căutându-l. Poliţia e la fel de ticăloasă peste tot. dacă te-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. a ta sau a mea. Ai dreptate. n-o să ne luăm acu la harţă care patrie. Scotocind prin gunoi.nu mai poate să se ridice decât în genunchi. l-a lovit de câteva ori la cap. Aici. — Pe cuvântul meu. O să moară înecat într-o zi cu maree mai înaltă. femeia a mărturisit. Gunoiul fusese scos din grajdul unde stătea scroafa. — Nu se poate. — Vezi că patria ta e la fel de sălbatică? — Bine. peste tot e la fel. — Aşa am zis şi eu când am aflat. Le-am zis să-şi rostească 260 . în Columbia. pe fiu-său şi pe nevastă-sa. — Cum ai aflat? — Frăţiorul meu dispăruse de trei zile şi. Nu mai poate să stea în picioare. Dar tu. ce-ai făcut? — Am omorât un bărbat. Pentr-un singur om nu te-alegi cu atât. — Nu se poate. Nici patria ta nu-i mai brează. sau te-alegi cu douăzeci de ani sau te condamnă la moarte. — Nu-i un motiv. am găsit o sandală de-a lui în gunoi. — De ce? — L-au dat pe frăţiorul meu scroafei să-l mănânce. — Vezi de treabă. unul singur. — Ai omorât mulţi? — Nu. Ce oroare! — Frăţiorul meu avea cinci ani şi arunca toată ziua cu pietre în copilul lor. e mai burtă.

L-au scos. cel mult. Nimeni nu scoate o vorbă.rugăciunea înainte de i-am împuşcat. Fac atunci din hârtia care învelea pachetul un sul subţire şi. se zăresc alţi doi paznici'. agăţat de două prăjini. Apoi îmi strig vecinul. Un miros de urină şi de excremente otrăveşte aerul în asemenea hal că te sufoci. care. cu piciorul. Nu mai e aici. Suntem cu tine până la moarte. Fii atent. După împărţeală aprind o ţigară şi încerc să citesc la lumina care vine de pe coridor. în întuneric. o aprinzătoare cu iască şi-un bileţel pe care scrie ceva pe franţuzeşte. — De ce te-a băgat la carceră? — L-am pocnit pe-un poliţai rudă cu ei. Papillon. Mâine o să capeţi hârtie şi creion ca să ne scrii. După ce pleacă. — Bine ai făcut că i-ai omorât. Era aici. prinde ţigările şi le pasează celorlalţi deţinuţi. Intră un paznic cu doi deţinuţi care poartă. la închisoarea asta. în fund. Ce bine-mi fac cele câteva cuvinte! Nu sunt singur. Scot din fiecare carceră găleţile care servesc drept privată şi le deşartă în butoi. Cu primul foc am zdrobit picioarele tatălui. Nu izbutesc. Se deschide uşa de pe coridor. bizuie-te pe noi. şi mă pot bizui pe prietenii mei. după câteva încercări reuşesc s-o aprind cu iasca. Când ajung la mine. Aprind mai întâi două ţigări şi le arunc celor doi din faţă. acu stau cuminte. întinzând braţul. În spatele lor. un butoi de lemn. Citesc degrabă: „Curaj. înarmaţi.” Simt inima bătându-mi de emoţie. cel care-mi ia găleata lasă să-i cadă un pacheţel îl împing repede mai încolo. găsesc înăuntru două pachete de ţigări. 261 . Cât o să iei? — Douăzeci de ani.

de-a fi liber. şi de-adevăratelea. Căldura e atât de înăbuşitoare că-mi scot mai întâi cămaşa. Poate căruţaşul? De vreo două-trei ori am făcut imprudenţa să vorbim franţuzeşte. uneori atât de verde. fără magistrat. nu ele. fără poliţai. unde nu-mi lipsea nimic din ceea ce contează 262 . şi marea Şi o colibă unde eram cu-adevărat un şef. Cu toate acestea. dar cât de plăcută şi de liniştită. Acest dar unic pe care mi-l făcuseşi. O existenţă primitivă. Ah! ce mai dobitocie să măncred în călugăriţele alea! Nu. şi vârât de data asta până-n gât! Micile călugăriţe ale bunului Dumnezeu erau nişte călugăriţe ale Diavolului. precis că nici irlandeza. netulburată. O fi auzit? Ce importanţă mai are. căruţaş sau Maică Stareţă. Marea aceea atât de albastră.Nimeni nu vorbeşte. S-a zis cu mine în carcera asta infectă care cică se inundă de două ori pe zi. O viaţă-n mijlocul naturii. fără invidioşi sau ticăloşi în jurul meu. Îmi scot ghetele şi agăţ totul de zăbrele. alteori aproape neagră. răsăriturile si amurgurile care scăldau totul într-o tihnă senină. care ai fost atât de darnic cu mine. oare mă vei părăsi? Poate că te-am supărat. Din împărţirea ţigărilor am aflat că suntem nouăsprezece în carcerele astea ale morţii. cea mai sigură. Toată lumea fumează. Iar eu n-am ştiut să-l apreciez cum merita. De data asta te-ai ras. Şi soarele. rezultatul e acelaşi. Mi-ai dat nu una. Când te gândeşti c-am făcut două mii cinci sute de kilometri ca s-ajung aici! Straşnică treabă! Doamne Dumnezeule! Tu. îmi dăduseşi o obşte care mă adoptase pe deplin. căci în definitiv îmi dăduseşi libertatea. apoi pantalonul. cea mai frumoasă. Călugăriţe. nici spaniola nu m-au turnat. Iată-mă aşadar din nou pe calea putreziciunii. ci două femei admirabile. felul acela de a trăi fără bani.

sunt — şi voi fi — o făptură normală. foarte încet. Va trebui să dovedesc că pot. pentru că mă îndrăgiseră cu toţii. aflând c-am fost prins. Când vor afla c-am fost prins. N-am făcut bine. scârnăvia aia de Polein.. şi-mi merit soarta. Strig: — Negrule. pot să spun „tribul meu”. Şi totuşi. că feciorul său. Fumez. Da. Ca să plec încotro? Spre nişte orânduiri care nu vor să ştie de mine. cât rămâne apa-n celulă? — Depinde de forţa mareei. fratele lor a scăpat din mâinile călăilor ! Acum. N-am făcut bine renegându-mi tribul. Metisul şi negrul s-au 263 . Spre nişte colectivităţi care nu se gândesc decât la un lucru: să mă distrugă prin orice mijloc. o să sufere a doua oară. Aud câţiva deţinuţi strigând: „Está llegando (Vine)!' Încet. care-mi refuză orice speranţă. Mărite Doamne.. cete douăsprezece momâi din juriu. Apa începe să urce. înţelege că sunt dator să-mi reiau viaţa într-o societate civilizată şi să demonstrez că pot face parte din ea fără să reprezint un pericol. Spre nişte fiinţe care nu-şi dau măcar osteneala să afle ce se mai poate salva din mine. apa urcă. toate astea le-am călcat în picioare. dacă nu chiar mai bună decât ceilalţi indivizi ai indiferent cărei colectivităţi sau ţări. O oră. sticleţii şi procurorul o să se bucure nevoie mare. leam dispreţuit.pentru un bărbat. Mi-a ajuns cam până la glezne. Spre o lume care mă respinge. Nu-ncape îndoială c-o să se găsească un ziarist să transmită ştirea în Franţa Dar ai mei ? Cine ştie cât or fi fost de bucuroşi când iau înştiinţat jandarmii c-am evadat. E adevăratul meu destin — cu sau fără ajutorul Tău. Doar n-am evadat ca să sporesc numărul indienilor din America de Sud. cel mult două.

rămâne un mâl vâscos înalt de peste un centimetru. O oră şi mai bine după aceea. o leg de zăbrele şi mă strecor pe ea. niţeluş ridicolă: 264 . Ca să vină din nou apă trebuie socotite cele şase ore în care mareea se retrage şi cele cinci când urcă din nou. Îmi pun ghetele. Fac următoarea reflecţie. Încearcă să urce pe zăbrele.cocoţat pe zăbrele. Picioarele le-atârnă pe coridor şi stau cu braţele înlănţuite de bare. Am alcătuit un soi de scaun care-mi îngăduie să suport mai bine poziţia deoarece acum aproape că şed. te-ai pus pe vânat. şi apoi dinspre fundul carcerei spre intrare. Se prăbuşeşte pe coridor chiţăind. Până la mareea următoare n-o să mai pătrundă apa. e-un şobolan de canal. Urcă pe grilaj. dacă vrei să-i omori pe toţi. de şobolani. cea mai deprimantă pe care trebuie s-o îndure o făptură omenească. începând de la scândura pe care urmează să dorm. pentru că ultima oră e cea a inundaţiei. Negrul mi-aruncă o bucată de scândură de vreo zece centimetri şi-mi spune să-mping mâlul pe coridor. E şi asta ceva. Pun mâna pe-o gheată şi când ajunge în dreptul meu. cât un cotoi. Aud un zgomot în apă. agaţă-te de zăbrele şi stai liniştit. Nu mai termini. Iau haina de pe găleata-privată. Treaba asta îmi ia pe puţin o jumătate de oră şi mă împiedică să mă gândesc la altele. când s-a retras apa. ca să nu mă bălăcesc în mâzga asta. adică vreme de exact unsprezece ore. nu pot să rezist mult în poziţia asta. Invazia asta de apă. de cârcăieci şi de răcuşori micuţi aduşi de apă e treaba cea mai respingătoare. Îi urmez sfatul. Negrul zice: — Francezule. dar zăbrelele mă taie. îi ard o lovitură zdravănă în cap.

fără confortul omului civilizat. Te-au arestat la Rio Hacha pentru că mareea n-a fost destul de puternică să te îndepărtezi mai repede. eşti sortit să ai de-a face cu mareele mării. Ceilalţi. 265 . iar acum eşti permanent la discreţia acestei maree. şi cu-atât mai puţin carcere. vreţi să vă spun ceva. mă aflu totuşi la două mii cinci sute de kilometri de ocnă. ai putut ieşi cu uşurinţă din fluviul Maroni. luna are pentru tine o mare importanţă. care n-a păcătuit cu nimic faţă de columbieni. şi libertatea aceea în sânul naturii. sau fraţi de-ai procurorului. pentru tine şi pentru viaţa ta. Calculând ora mareei. când ai evadat de la ocnă. veri cu cele douăsprezece momâi care m-au condamnat. clădite de Inchiziţia spaniolă. Vor trebui să caşte bine ochii pentru a mă sili să fac calea întoarsă. şi-o să vă mai zic şi altceva: prefer să zac în carcerele astea ale bătrânei fortăreţe columbiene. Mulţumită mareelor. atât vouă celor buni la suflet. unde ar fi trebuit să fiu acum. pe Lali şi pe Zoraima. decât în Insulele Salvării. Ei bine. de vor fi tipărite vreodată. fluxului şi refluxului. se vor găsi poate unii să le fie un pic milă de mine a fiind ce-a trebuit să-ndur în carcerele astea columbiene. Vor fi dintre cei buni la suflet. îndeosebi peun om ca mine. închisoare. dar şi fără poliţie. cât şi vouă. Îmi spun că sălbaticilor mei nu le-ar fi trecut niciodată prin minte să pună la asemenea chinuri pe vreun duşman. chiar în cloaca asta împuţită. Printre cei care vor citi aceste pagini. vor spune: „Aşa i se cade. momâilor? Nu sunt disperat câtuşi de puţin. ai plecat din Trinidad şi din Curaçao.— Papillon. Regret doar tribul meu Guajira. Aici mai am încă multe de încercat ca să mă cărăbănesc şi. Că vrei sau că nu vrei. dacă rămânea la ocnă n-ar fi păţit nimic”.

Mă întind pe scândură şi fumez două-trei ţigări în fundul celulei. no s-o faci ca să te răzbuni. drojdia societăţii. nu pot decât să admir devotamentul cu care se ajută deţinuţii între ei. Nu se poate să n-o ştie. Ar trebui să spun de trei nopţi. de-aş afla într-o zi. o s-o faci pentru ele şi pentru toţi indienii Guajiros care te-au onorat primindu-te printre ei ca pe unul de-ai lor. care par un fleac. mă aflu. în plină evadare şi pe calea libertăţii. precis că face o cură în carcerele astea. ştiu c-ar plăti-o! După care îmi spun: „Lasă prostiile. Aici nu-i ca la închisoarea Conciergerie. i-am aruncat o ţigară aprinsă. dar. Columbianul care-mi pasează pachetul riscă extrem de mult. doar n-ai venit în fundul ăsta de ţară ca să faci rău! Precis că persoana în cauză o să fie pedepsită de viaţa însăşi.” Am căpătat hârtie. ca să nu mă vadă ceilalţi fumând. deşi zac deocamdată în fundul unei carcere subterane. pentru că aici e noapte veşnică. Papillon! Gândeşte-te la câte ai de făcut în Franţa să te răzbuni. două pachete de ţigări. În timp ce-aprind o ţigară „Piel Roja”. Pot să visez şi să vagabondez prin spaţiu fără a fi nevoit să-mi pun o batistă pe ochi ca să-i feresc de-o lumină prea crudă. iar faptul 266 . un creion. Dacă-i prins. Amănuntele astea. Mă aflu aici de trei zile. Cine-o fi înştiinţat poliţia că locuiesc la mănăstire? O. dovedindu-mi că noi. Asta-i cu neputinţă de tăgăduit. ci spre bucuria lui Lali şi Zoraimei şi poate a copiilor pe care i-au zămislit cu tine. sunt de mare preţ pentru mine. iar de va fi să te-ntorci odată. din jenă faţă de ceilalţi. iar el a făcut la fel. cu sau fără voia altora. Sunt încă pe calea putreziciunii. De vei reveni pe meleagurile astea. Înapoindu-i negrului scândurica. am păstrat măcar o fărâmă de bună-cuviinţă.

Îi venise ideea într-o duminică văzând că un deţinut belgian e vizitat de consul. ştim că te ţii tare. un anume Klausen. aproape alb şi c-o faţă rotofeie.că vrea să m-ajute în calvarul pe care-l îndur nu-i numai un semn de curaj. ci şi de nobleţe rară. Legătura s-o facă mereu acelaşi. de vreo cinzeci de ani. cu prilejul unei vizite. să-l înştiinţeze pe consulul belgian că-n carcerele alea zace un belgian. de ce faci reclamaţii la consulul belgian? În birou. un domn îmbrăcat în alb. şi care ieşise la trei săptămâni după sosirea mea. A venit să te vadă o călugărită care vorbeşte franţuşte.” N-a fost uşor să le răspund. cum ne ştii. cu părul blond. sunt dus în biroul comandantului care-mi spune: — Eşti francez. Ea a răspuns: O să mai viu. Nu v-atingeţi de vârfurile săgeţilor. Cu acelaşi sistem al hârtiei aprinse citesc: „Papillon. Te-mbrăţişează prietenii tăi. n-au lăsat-o să stea de vorbă cu noi. 267 . poate iese ceva din asta. Bravo! Dă-ne veşti despre tine. E-n regulă. dar un columbian ne-a zis c-a avut răgazul săi spună că francezul se află în carcerele morţii. pe nume Palacios. îi dăduse prin cap să-i spună maică-si. Noi. mă ţin tare. Scrieţi-i consulului francez. Negrului. să fie pedepsit la o adică unul singur. Intr-o bună zi. dar pân-la urmă am izbutit să scriu: „Mulţumiri pentru toate. Trăiască evadarea!” EVADAREA DE LA SANTA MARTA Am fost scos din peştera aia scârboasă abia după douăzeci şi opt de zile. la intervenţia consulului belgian la Santa Marta. aşadar. Asta-i tot.

— Dumneavoastră spuneţi c-aş fi francez. căci spuneau tot timpul: — Asta nu eşti tu! Nu se poate! Cum de te-au adus ticăloşii în halul ăsta? Vorbeşte. Duceţi-l la frizer. E prea tare. — Ah! Vedeţi? zice omuleţul cu mutră de popă. şedea într-un fotoliu. Am să mai viu să te văd. cu o servietă de piele pe genunchi. — Vă mulţumesc. spun eu pe franţuzeşte. vă mulţumesc mult că v-aţi deranjat pentru mine. pleacă degrabă.proaspătă şi trandafirie. am să te pun la un loc cu camarazii dumitale. Frizerul nu era acolo şi am fost dus alături de prietenii mei: Aveam probabil o mutră de groază. recunosc. — Bueno. apoi puneţi-l la un loc cu complicii săi. Ai orbit? Ce-ai la ochi? De ce-i tot închizi şi deschizi? — Nu pot să mă obişnuiesc cu lumina. Pricep imediat despre ce-i vorba. M-aşez privind spre interiorul celulei: — Aşa-i mai bine. afară de faptul c-am evadat. ochii mi s-au învăţat cu întunericul. — Dumnezeule! Cât trebuie să fi suferit în carcerele acelea înfiorătoare! Hai. 268 . — De ce n-ai spus până acum? — Pentru mine n-avea nici o importanţă în ce vă priveşte. spune-ne ceva. vă atrag atenţia că la prima încercare de evadare. dar sunt belgian. să n-apuce animalul ăsta să se răzgândească. lucru firesc pentru orice deţinut. Dar. Sunt un evadat. căutat de justiţia franceză. îl trimit înapoi. Şeñor Consul. La revedere. căci în definitiv n-am săvârşit nici un delict pe teritoriul dumneavoastră. domnule consul.

Vrea să mă radă-n cap. de necrezut! Pînă şi trupul îţi miroase a mortăciune! M-am dezbrăcat la. tuns ca lumea. Mă usuc în cinci minute la soare şi mă îmbrac. spinarea. dar îi spun: — Nu. amuţiseră tulburaţi de-a mă vedea în halul ăla. e apă în curte. cu atât iese mai mult jeg. Spălat. O să-ţi plătesc. Clousiot duce hainele curate cu care o să mă îmbrac.— Miroşi a mortăciune. n-aveam nevoie de oglindă ca să-mi dau seama. coapsele. — Cât? — Un peso. Tunde-mă normal şi bărbiereşte-mă. Prietenii mei nu mai încetează cu întrebările: — Dar apa. ca alea făcute de ploşniţele de la noi. simt că renasc. În sfârşit. şi de muşcături ale răcuşorilor pitici care înotau în apa mareelor. Soseşte frizerul. şi morţii pe care-i scoteau? Muriseră de moarte bună sau se spânzuraseră. şi camarazii mi-au pus lucrurile lângă uşă. bărbierit. Braţele. până unde venea? Dar şobolanii? Dar cârcăiecii? Dar noroiul? Dar răcuşorii? Dar rahatul din tinete. şi capeţi doi pesos. zice Clousiot. Arătam înfiorător. mă simt curat. Cu cât mă spăl. Cei cinci ocnaşi. I se răspunde să aştepte ora plimbării. Ies gol puşcă. Clousiot cheamă un poliţist şi-i spune că.. care văzuseră atâtea. chiar dacă nu-i frizer. ori i-au „sinucis” poliţiştii? Întrebările nu mai conteneau şi de-atâta vorbă mi se 269 . după câteva săpuneli şi clăteli. — Fă treabă bună. din partea locului. cu haine curate pe mine. picioarele mi-erau pline de pişcături roşii. Maturette m-ajută să mă spăl de mai multe ori cu săpunul ăsta negru. piele.

am băut pe puţin zece cafele tari. amorţeşte limba şi buzele. Celula prietenilor mei mi se pare un palat.făcuse sete. Mă întind de-a latul. credemă! Mi-am găsit săgeţile şi două frunze de coca. băutul. Mâncatul. cu cărţi de joc spaniole. Toţi mă privesc uluiţi. Clousiot are un hamac al lui. jocul de dame şi de cărţi. o să continue. vorbitul pe spanioleşte între noi şi cu poliţiştii şi deţinuţii columbieni. Timp de trei ore. Îl văd mirat şi-i explic că. Pleacă fericit. bătrâne. l-a cumpărat cu banii săi. Îmi lămureşte pe şoptite povestea cu consulul belgian şi cu maică-sa. ca să învăţăm bine limba. cât am stat în curte. Mă obligă să dorm în el. îndulcite cu papelón (zahăr nerafinat). alta încă puţin verde. De-ajuns pentru azi. se ivesc. înseamnă că nu ştie să folosească un hamac. — Da. E greu să te culci de la nouă seara. defilează pe dinaintea ochilor mei şi vor urmarea. Îi strâng mâna. dacă se culcă în lungime. Filmul nu se poate opri aici. una complet uscată. trebuie să continue. Atunci dau năvală amănuntele evadării de la spitalul SaintLaurent din Santa Marta. E foarte mândru că de la el se trage ieşirea mea din carceră. — Se vând pe-aici? 270 . — Faci mişto de noi! — Gustă. aşa-i. În curte era un negustor de cafea. Le explic prietenilor mei că din frunzele astea se prepară cocaina. dormitul. Cafeaua aia îmi părea cea mai bună băutură din lume. spunându-mi: — Mai vorbim mâine. O mestec pe cea verde. Să-mi recapăt numai forţele şi te-asigur c-o să mai fie episoade. Negrul din carcera de vizavi a venit să-mi dea bună ziua. toate treburile astea ne umpleau ziua şi chiar o parte a nopţii.

va să zică o sumă mare. Monezile acelea de aur de-o sută de pesos reprezintă întradevăr o mică avere. Nu-i bine să pui oamenii la încercare. cum faci să apară din când în când nişte biştari? — Am schimbat la Rio Hacha şi de-atunci am avut întotdeauna bani. Dar el e protestant. Cât despre monezi. Într-una din zilele astea am s-aduc vorba. măi degrabă încearcă să faci un târg. Cu perlele e altceva. — E o idee. am la comandant treizeci şi şase de monezi de aur de-o sută de pesos şi fiecare monedă face trei sute de pesos. — Eu. Clousiot. există martori”. — Sunt nişte linge-blide. oficial. doar puţin pe episcop. nici preoţii. pentru că. ci cinci sute de pesos fiecare.— Habar n-am. Deţinutul ăsta a comis un abuz de încredere faţă de-o societate americană cu plantaţii de banane. Îl întreb pe negru dacă ar vrea să evadeze cu mine şi 271 . şi poate chiar să te-omoare. E prea mare riscul. mă sfătuieşte să nu le cer. nu cunoaşte nici călugăriţele. — Da. A completat o fişă în care declar că m-am născut la Bruxelles din părinţi belgieni. Consulul spune că va căuta să ne ocrotească. cum crezi. — Dar acum să nu ceri nimic. Duminică am vorbit cu consulul belgian şi cu deţinutul belgian. şi le vei putea cere în prezenţa mea. Va trebui să-l înştiinţăm cu douăzeci şi patru ore înainte de plecăm spre Baranquilla. ar fi în stare să te vâre iar în carcerele alea groaznice. Dă-mi răgazul să reflectez. Nu valorează trei sute de pesos. dacă am înţeles bine. I-am vorbit de călugăriţe şi de perle. spune el. spun.

nici pentru vreo mână de ajutor. uşor sau greu). la Santa Marta. În fiecare dimineaţă şi-n fiecare după-amiază mă uit la deţinuţii columbieni care se află aci pentru fapte grave. Aci ar fi curată sinucidere. la Baranquilla. nu te bizui pe mine. Nici pentru evadare. după vreo trei-patru plimbări. Spaima de-a fi băgaţi în carcerele alea îi paralizează. omule. Se spune că-i extrem de primejdios. Nici măcar pentru discutat despre asta. În toată Columbia nu-i altă carceră ca aia în care-ai zăcut. poreclit „El Caimán”. Ai avut o porţie. — Te implor. Dacă dai în bară. Mai bine-mi strâng mama de gât decât să mă-ntorc acolo. dar îi simţi că-s cu botul pe labe. spunându-mi: Francezule. apoi. Şi pleacă îngrozit. Stau de vorbă cu el. am văzut ieşind din carceră un lungan cu-n cap mai înalt ca mine. nu eşti în toate minţile. Aşteaptă s-ajungi altundeva. De ce rişti aici? — Da. dar aici zidul nu-i prea înalt. Acum vreo patru-cinci zile. Vrei să mori? Stai liniştit. mulţumesc. Pielea lui deschisă a devenit cenuşie când a auzit că-i vorba de uşcheală. quieres fugarte commigo? (Vrei să evadezi cu mine?) Mă priveşte de parc-aş fi Necuratul şi-mi spune: — Ca să mă-ntorc de unde am venit. A fost ultima mea încercare. — Hombre. facil o no (Omule. 272 . trebuie să fie relativ uşor. te-aşteaptă cea mai îngrozitoare moarte înceată. Nici nu te gândi la aşa ceva. îi spun: — Caimán. te-ai ţicnit dacă-ţi trec prin cap asemenea idei aici. Niciodată n-o să mai suflu cuiva vreo vorbă despre evadare. Toţi au mutre de asasini.cum crede c-ar fi mai bine să facem. dacă dăm greş? Nu. omule.

— Vino cu mine.După-amiază îl văd trecând pe comandantul închisorii. ţi-am făcut un mare serviciu. E chiar preferabil s-o ştie cât măi mulţi. se uită la mine. — Ar fi trebuit s-o faceţi. şi comandantul adjunct care le-a luat până să vi le dea. — Vă mulţumesc. — Ah! da! da! Şi cu banii ăştia să-ţi iei un avocat? Dar numai noi ştim de monedele astea. apoi îmi spune: — Cum merge? — Merge. Se opreşte. Îmi oferă o ţigară — nu e rău — mi-o aprinde — din ce în ce mai bine. ca să aflu dacă au cunoştinţă de vreun furt de monezi. — Ştii destulă spaniolă ca să-nţelegi şi să răspunzi limpede vorbind rar? — Da. pentru binele tău era preferabil să n-o fac. domnule comandant. — Bun. mai ştiu sergentul şi ăi cinci care m-au arestat. — Ba nu. — Ah! Ah! Bueno. Zici c-ai vrea să vinzi cele douăzeci şi şase de monede. Mai e şi consulul meu. — Nu. Mi-am ţinut gura. Ştii. Suntem singuri. dar ar merge şi mai bine dac-aş avea monezile de aur. — Nu. în felul ăsta lucrăm pe faţă. cu cât ai zis că ţi s-a dat pe trei din ele î trei 273 . Mă duce în biroul lui. n-am cerut informaţii de la diverse servicii poliţieneşti ale ţărilor prin care ai trecut. cele treizeci şi şase de monede. — Vrei să ţi le vând? — Cu cât? — Mă rog. — De ce? — Pentru c-aş putea să-mi iau un avocat.

Eu sunt un biet ofiţer columbian. — Bine. — Nu. face o ofertă. — Nu. — Nu rişti nimic. fără martor. tú tienes mi palabra (pe cuvântul meu). — Aranjează repede treaba de mâine. şi dacă te porţi corect faţă de mine. îţi dau în scris că mi-ai restituit cele treizeci şi şase de monezi. Îmi dai o sută de pesos de fiecare monedă pentru serviciul pe care ţi l-am făcut. sau le păstrez pentru anchetă. — Care? — Acordă-mi încredere. 274 . Îmi înapoiezi monezile zece câte zece şi-am să-ţi dau nu o sută. E la fel de bună ca prima şi la asta o să ai cincizeci la sută.sute de pesos. în timp ce tu eşti deştept şi. tare şmecher. cam credul şi cam prostuţ. iar seara. îl chemi pe consulul belgian. Merită ţinând seama de tot ce-ai făcut pentru mine. — Francezule. Dar unde o să pui atâţia bani? — Când o fi să luăm banii. şi juma-juma. am să-ţi vorbesc de cealaltă afacere. Spune da. atunci ce oferi? — Mâine îl aduc pe cumpărător aici. Te trimit la Baranquilla cu monezile. — Cual es? (Despre ce-i vorba?) Spune-mi. ci două sute de pesos de fiecare. îţi mai propun o afacere. — Está bien (Bine). Aşa sau nimic. cum am mai spus. O să-i dau pentru avocat. Vede monezile. Întrevederea a fost lungă. Ce zici? — Nu. în biroul meu. Cinci m-am întors în curte. uite ultimul cuvânt: omul vine aici. priveşte monezile şi ce trece de trei sute cincizeci de pesos de bucată e al tău. când banii mei vor fi în siguranţă la consul. eşti prea şmecher.

Toată noaptea fac tot felul de combinaţii. Vasul aş putea să-l cumpăr cu banii din tub. purtând un costum gri-deschis. Evadarea asta trebuie să iasă bine cu orice preţ. Să vedem. Ai putea s-aştepţi până la Baranquilla. o pălărie de fetru gri cu boruri late. şi eu cred că l-ai priponit. gen cowboy. cum aş putea duce la bun sfârşit a treia afacere. A doua zi. Să nu vinzi pielea ursului. individul! Dar l-ai tras în piept. cu o cravată gri. Ar trebui să-mi reiau traiul cu Lali şi cu Zoraima: evadez cât mai grabnic.. prietenii mei intraseră deja în celuia. cum a mers? Le povestesc toată discuţia. e că-i ofer tot ceam încasat. Nu pariază nimeni? — Nu. Prima afacere o să ţină.satisfăcut. deci mai bine păzită şi cu ziduri mai înalte. Crezi c-o să ţină? — Pun rămăşag o sură de pesos contra două sute că-i al meu. A doua — o să fie-n culmea fericirii să înhaţe perlele — ţine şi asta. Când sosesc. A treia. plec în munţi cu tribul care are vite şi-atunci iau legătura cu venezuelienii. Da' de ce? Într-un oraş mai mare e şi închisoarea mai mare. Ce risc? După primele două afaceri nici măcar nu poate să mă pedepsească. poliţistul rămâne afară şi mă trezesc în faţa unui cetăţean de aproape şaizeci de ani. Ne tăvălim de râs în pofida situaţiei noastre. La nouă dimineaţa sunt căutat ca să dau ochii c-un domn care m-aşteaptă la comandant. Rămâne de văzut dacă rezistă ispitei. O perlă mare albastră-cenuşie iese din cravată ca dintr-o cutie de 275 . treaba merge repede. Pe masă. aştept acolo câţiva ani. şi aşa mai departe. Rămâne a treia. — Ei.. Toată noaptea stau pe gânduri. dacă mă lasă să fur un vas din port. — Ce mai vulpoi.

— Vorbiţi franţuzeşte? — Da. îţi dau de două ori şi jumătate mai mult decât voiai să câştigi. — Va să zică e-adevărat că e şi a doua? — Pe cuvântul meu de onoare. domnule! Preţul maxim e de cinci sute cincizeci bucata. ojalá. consulul şi libanezul sunt aici. Sunteţi de acord să căpătaţi cinci sute pe fiecare? — Nu. Zâmbeşte şi zice: — Cum e cu cealaltă afacere? — Mai întâi să fie aici consulul după-amiază. (De-ar fi adevărat. domnule comandant. o sută de pesos de bucată. întrucât le luaţi pe toate. Bărbatul ăsta slab şi uscăţiv nu-i lipsit de oarecare eleganţă. Vezi. o să-ţi vorbesc de a doua afacere. Comandantul se scoală şi-mi spune: — Foarte bine. la cinci sute optzeci. — Bună ziua. — Bien. cinci sute cincizeci. Acesta din 276 . sunt libanez de origine. deci care-i partea mea? — Două sute cincizeci de fiecare monedă. domnule. După ce-o să plece. — Nu. Văd că aveţi nişte monezi de aur de o sută de pesos. mă interesează. ne înţelegem la cinci sute optzeci. — Uitaţi ce-i. — Nu sunteţi bine informat. — Qué han dicho? (Ce-aţi spus?) — Târgul a fost încheiat. Pleacă.) La ora două. Pe scurt. şase sute cinzeci.bijuterii. Târgul e încheiat. să încaseze banii. vi le dau cu şase sute. Vânzarea o să aibă loc după-amiază.

— Pricep: irlandeza o să citească ce i-ai scris pe franţuzeşte şi o să-i traducă. Înmânez douăsprezece mii şase sute consulului şi opt mii două sute optzeci comandantului. sau să le predea poliţiei. scrisă pe franţuzeşte. pregăteşte trăsura cu doi poliţişti! strigă el prin uşa întredeschisă. să-i ceri să cheme irlandeza. Mă instalez la biroul comandantului şi scriu următoarele pe-o hârtie cu antetul închisorii: „Doamnei Stareţe a mănăstirii. Îi dau comandantului o chitanţă cum că mi-a restituit cele treizeci şi şase de monezi de o sută de pesos din aur. v-am încredinţat un săculeţ cu perle. ca să vă încredinţaţi că n-o să plec clandestin de sub acoperişul care ocroteşte un lăcaş al Domnului. unde credeam că voi primi ajutorul la care orice năpăstuit are dreptul după legea creştinească. — A. comandantul şi cu mine. Ar fi trebuit să ţi le restituie. — E-o hoaţă. Prin bunăvoinţa bunei şi miloasei călugăriţe irlandeze. Nădăjduiesc că sufletul abject care a săvârşit acest gest nu e un suflet care să aparţină vreuneia 277 . proprietatea mea. care n-a întârziat să mă aresteze la domnia-voastră. o să te duci la ea şi-o să-i dai o scrisoare din partea mea. Îi istorisesc scena cu Maica Stareţă. Am s-o denunţ. — Nu. Rămânem singuri. — Câte perle sunt? — Cinci-şase sute. Până să pomeneşti de scrisoare.urmă îmi dă douăzeci de mii opt sute de pesos. Am plecat. O fiinţă josnică a socotit de datoria ei să mă denunţe poliţiei. sau să ţi le trimită. aşa-i! Jose. E-n regulă. — Aşteaptă scrisoarea. Când Domnul m-a călăuzit la domnia-voastră. Stareţa asta.

cu sfinţenie. Numără-le să vezi dacă nu lipseşte vreuna. a deschis sertarul biroului ei şi mi-a zis: „Iată săculeţul neatins. şi-am zis: „Doamnă. ci pentru a afla câte perle se găsesc acum în mâinile acestui nespălat: cinci sute şaptezeci şi două. — E-n regulă? — Da. sunt convins. El mi-l va restitui. A lăsat capul jos. din motive foarte serioase. vă rog. Aceasta n-a spus nimic. cu 278 . Stareţa era în curte. povesteşte. Dimpotrivă. Primiţi. Maică Stareţă. ar însemna să mint. pe care probabil că le bănuiţi. Acum. Comandantul trimite după mine. voi înălţa o rugă fierbinte ca Dumnezeu sau unul din sfinţii săi să pedepsească fără milă pe vinovatul sau vinovata unui atare păcat atât de monstruos. — No falia? (Nu lipseşte nimic?) — Nu. să înmânaţi comandantului Cesario săculeţul cu perle pe care vi l-am încredinţat. etc. trebuie să-i vorbesc călugăriţei irlandeze în prezenţa dumneavoastră”. trăsura se înapoiază după o oră şi jumătate. — Şi pe urmă? — Călugăriţa i-a citit Stareţei scrisoarea tremurând. — S-a făcut. Le număr.” Mănăstirea fiind la opt kilometri de Santa Marta. Scrisoarea de faţă vă va sluji drept chitanţă. — Când am ajuns la mănăstire. căci nu ştiam câte sunt. Nu ca să-mi dau seama dacă lipseşte vreuna. N-aş putea să vă spun că sunt gata să iert un asemenea suflet ticălos. Vă rog. Cei doi poliţişti m-au încadrat.din fiicele Domnului sălăşluind în casa domniei-voastre.

sticla de vin şi pâinea asta franţuzească. dar libanezul zice 1 De formă neregulată (n. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce s-a făcut vinovat deo asemenea nelegiuire faţă de acel om. Până şi la amărâţii ăştia s-a prins gargara cu avocatul! — Nu ştiu. — E foarte complicat.” Asta-i. Şunca.perlele. Toată lumea mănâncă şi bea cu poftă. să prăznuieşti cu prietenii tăi ziua asta de neuitat. spune Clousiot. ia şunca. Şi iată-mă sosind c-o sticlă de Chianti de doi litri. dar mai ştiu că în acelaşi timp eşti un om de cuvânt şi un om cinstit. nu numai că-i complicat. acum ştiu că eşti un matador (ucigaş) periculos. Nu te-ntreb de unde le ai. c-o şuncă afumată de aproape trei kile şi cu patru franzele lungi franţuzeşti. ar fi să nu plătim decât dacă câştigăm. Mi-e un pic ruşine.) 279 . Perlele trebuie sortate mai întâi după mărime. — Când vindem. zice el. — Bună seara. apoi după formă: de văzut dacă sunt perfect rotunde sau baroce1. dar trebuie să găsim un avocat care să fie de-acord cu propunerea asta. A doua zi se întoarce libanezul. E o masă sărbătorească. E de studiat şi trebuie să cerem o consultaţie până să plătim. — Cel mai bine. apoi după strălucire. Hombre! încheie radios comandantul. perlele? — Mañana (mâine). — Bine-bine. pâinea şi vinul scad văzând cu ochii. — Crezi că un avocat o să poată să ne-ajute cu ceva! Mă pufneşte râsul. Ţine. Spune-i că ne rugăm pentru el. Nu mai scot o vorbă.t. Pe scurt.

O să bat fierul cât e cald. înseamnă că se-alege cu cinzeci de mii de pesos. Comandantul a pus mâna pe douăzeci şi trei de mii de pesos. — Şi de ce nu te faci negustor? — Mi-ar trebui de două ori mai mulţi bani decât am. ca să le dăruiesc soţiei consulului belgian. bani gheaţă. În ultima clipă am reţinut o perlă roz şi două perle negre. Scoţi de cinci-şase ori peste ce câştig eu.că trebuie să aducă încă un eventual cumpărător. — Cum? 280 . câţi bani trebuie pentru o negustorie cu care s-o duci mai bine decât câştigi aici? — Pentru o negustorie temeinică trebuie între patruzeci şi cinci şi şaizeci de mii de pesos. — Ba da. domnule comandant. Le păstrez totuşi Consulul belgian a acceptat perlele cu mare greutate. vorbesc serios. — Şi cât scoţi? De trei ori cât câştigi? De patru ori? — Mai mult. Înseamnă că am douăzeci şi şapte de mii de pesos. Plus ăştia douăzeci şi şapte de mii. — Domnule comandant. Acum se pune problema să duc la bun sfârşit cea de-a treia afacere. Vrei cei douăzeci şi şapte de mii de pesos pe care-i am? Sunt ai tăi când pofteşti. În patru zile am isprăvit. Cum să procedez? Un muncitor priceput câştigă în Columbia între opt şi zece pesos pe zi. Va să zică cei douăzeci şi şapte de mii de pesos reprezintă o sumă serioasă. mai priceput ca el. — Lasă joaca. Le cumpără cu treizeci de mii de pesos. Ca nişte negustori sadea. profită de treaba asta ca să-mi spună că cele trei perle valorează ele singure cinci mii de pesos. — Ascultă. am o a treia afacere să-ţi propun. O să-mi păstreze cei cincisprezece mii de pesos.

păstrează ceva şi pentru tine. — Câţi? — Trei cu totul. Nu pot să te-ajut să evadezi cu şanse de reuşită. — Dacă-i dau lui şapte mii şi ţie douăzeci de mii. — Ascultă. Îmi spun să fac cum mă taie capul. aici nu pot să te-ajut cu nimic. mai zace şi câte ceva frumos în sufletul lui. Nu vreau să te jefuiesc. nici pentru o avere. — Cam cât preţuieşti barca? — Două mii de pesos. mulţumită ţie. pescarul. — Pleci singur? — Nu. Dar acum când. ei sunt gata să mă urmeze. să ştii că-ţi sunt prieten. — Şi dacă-ţi dovedesc contrariul? — Atunci vedem noi. am scăpat de mizerie. dar gândeşte-te bine. ai vreun prieten pescar? — Da. când pot să-mi cumpăr o casă şi să-mi trimit copiii la o şcoală cu plată. — Dă-mi răgaz să vorbesc cu prietenul meu. 281 . Poate că înainte erai îndreptăţit. Stau de vorbă în curte cu Clousiot şi cu Maturette. — Aranjează treaba.— Lasă-mă să plec. În ciuda mutrei sale de asasin. francezule. nici să fii ucis. ştiu că n-ai încredere în mine. — Domnule comandant. mie mi-ajung zece mii. e-n regulă? — Francezule. — Ar fi capabil să mă scoată-n larg şi să-mi vândă barca? — Nu ştiu. Sunt uluit cum s-ă schimbat tipul faţă de mine.

Cred c-o să mă pot cărăbăni iarăşi. Tocmai am isprăvit o partidă de domino. Să v-ajute Dumnezeu. — Un butoiaş de cinzeci de litri cu apă dulce. zice bretonul. Sunt ultimele momente când ne mai putem bea cafeaua. — Am de vorbit cu voi. Din păcate. E aproape nouă seara. francezule. — Eşti un tip grozav. că dacă pun mâna pe voi. Doar n-o s-o porneşti în larg eu atât de puţine lucruri? — Ba da. cam vrut să debarcăm în Columbia. Întreabă ce vrem să luăm pe vas. douăzeci şi cinci de kile de mălai şi şase litri de untdelemn.Felul cum îmi încredinţează vieţile lor îmi dă o mare satisfacţie. S-a aranjat. E hotărât să facă şi a treia afacere. — Nu. Prietenul lui e de acord. — Ştim. căci mi-am luat o mare răspundere. Comandantul m-a chemat după-amiază să vorbim. Dar trebuie să-i înştiinţez şi pe ceilalţi camarazi ai noştri. o să fiu extrem de prevăzător. e moarte sigură. N-o să abuzez. Dacă vreunul din voi are ceva împotrivă s-o spună deschis. Strig: „Cafetero!” şi ni se servesc şase cafele fierbinţi. şi-n condiţii nu prea nostime. e drept aşa din toate punctele de vedere. Asta-i tot. Papillon. Adaugă 282 . Dar eşti întru totul îndreptăţit să procedezi aşa. rostesc laolaltă Clousiot şi Maturette. sunt gata să-l ascult. — Carajo! exclamă comandantul. dac-aţi ajuns în situaţia asta. Apoi. E firesc să plec cu Clousiot şi cu Maturette. Mai întâi pentru că aţi plecat din ocnă împreună. cei cu care am evadat din ocnă. e din vina noastră. nu putem pleca decât trei. îţi mulţumim totuşi că ne-ai cerut părerea. Uite ce-i.

Asta-i tot ce-ţi cer.glacial: — O fac. pentru copiii mei. trebuie să găseşti mijlocul de-a provoca un scurt-circuit. Poţi să provoci un scurt-circuit aruncând o sârmă de cupru lungă de-un metru. să se posteze. — Ah! atunci cu-atât mai bine! să pună motorul la punctul mort. zice comandantul. şi-n al doilea rând pentru tine. legată de două pietre. Când o să ne vadă sosind. — Cum faci să nu se prea observe că mergem pe blat? — Răspunderea ta n-o să fie în joc. Când rămâne doar unul. pânzele gata să fie ridicate şi trei vâsle mari ca să viu sub vânt. ca şi cum l-ar încălzi. Cei şapte mii de 283 . Cât despre lumina din jurul zidului. fiecare bancnotă va fi tăiată la jumătate. peste cele două sârme care duc la stâlpul de pe şirul lămpilor ce luminează partea de sus a zidului. — Şi banii? — O să tai în două cei douăzeci de mii de pesos ai tăi. Ştiu că-i adevărat şi-i mulţumesc. instalezi o gheretă în faţa celulei. După trei zile mai scoţi unul. iar eu o să sar pe fereastra din dos. — Ce-ai plănuit? — De mâine scoţi un poliţist din garda de noapte. fie că mă crezi sau nu. Meriţi pentru curajul de care dai dovadă. când va fi de gardă comandantul adjunct. — Dar are-un motoraş. O să plec noaptea. vasul să fie legat cu un lanţ al cărui lacăt să-l fi forţat în aşa fel încât să nu-mi pierd vremea deschizându-l. Cât priveşte pescarul. şi să intre în prima cafenea să ia un păhărel. la capătul vasului. îmbrăcat c-un impermeabil negru.

Stăm ca pe jar. nimic. — Ce-i asta? — Francezule. Cel mai mic norişor zărit din zori printre zăbrele ne umple de speranţă. Se împlinesc cinci zile de când nu mai e decât o santinelă. am să-ţi spun eu care. la o oră după începerea ploii. un scurt-circuit sub zid.pesos o să-i plătesc pescarului anticipat. nu mai ai decât noaptea asta. Nu plouă. camuflată de-o colivie cu un papagal care a învăţat să suduie pe franţuzeşte. Se fac şaisprezece zile de când totul e gata. nu-i vorba de încredere. Comandantul urmează să provoace. pe deasupra. cu sufletul la gură. Dacă dă Dumnezeu să plouă la noapte. Prin mijlocirea comandantului. Îmi restituie pachetul cu jumătăţile de bancnote şi trei mii de pesos în hârtii întregi. Să înnebuneşti şi alta nu. comandantul vine personal să mă caute în curte şi mă duce în biroul lui. iar celelalte jumătăţi o să le capeţi de la un francez care rămâne. dar s-ar putea să faci o greşeală cu scurt-circuitul. — Nu. Bara a fost tăiată cu nişte fierăstraie pe care ni le-a dat comandantul. i-am dat pescarului cei şapte mii de pesos. pentru că a cheltuit restul. Totul e gata. Ţie o să-ţi dau dinainte jumătăţile bancnotelor. Nimic. căci fără scurt-circuit nu pot să plec. Comandantul are jumătăţile bancnotelor. — N-ai încredere în mine? Păcat. e de necrezut. Într-o duminică dimineaţă. crestătura e bine astupată şi. şi apoi — nimic. Nu-ţi înapoiez decât trei mii de pesos din banii pescarului. Mâine la ora şase plecaţi la Baranquilla. şaisprezece nopţi de veghe. în partea exterioară. Aşteptăm în fiecare noapte. şi-atunci n-o să-ţi plătesc. Ghereta e instalată şi aşteptăm ploaia care nu vine. nici un strop de ploaie în acest anotimp. — Bine. pescarul o 284 .

directorul. Atâtea strădanii ca să n-ajungem la Baranquilla. e mare: patru sute de deţinuţi şi aproape o sută de paznici. În ce priveşte închisoarea. francezii ăştia! Faptul de-a ne afla în această închisoare din Baranquilla constituia momentul cel mai periculos al aventurii noastre. — Au şi săgeţi otrăvite. EVADĂRI DE LA BARANQUILLA La ora şase dimineaţa. calle Medellin. despărţite de-o capelă lungă unde se face slujba şi care serveşte şi de vorbitor. două de o parte. La percheziţie au găsit cei douăzeci şi trei de mii de pesos şi săgeţile. ceea ce nu contribuie la reputaţia noastră de băieţi de treabă. Suntem băgaţi în curtea celor mai periculoşi. şi când o să pleci cu barca. Suntem primiţi de statul-major al închisorii. o să-i dai banii. şi iată-ne aici! E un oraş mare. ştiu că n-are de ce să-mi fie teamă. într-un camion militar. la Baranquilla. rio Magdalena. Principalul port columbian la Atlantic. Două ziduri de pază înalte de peste opt metri. dar situat în interiorul estuarului unui fluviu.să te-aştepte. E organizată ca orice altă închisoare din Europa. aer vom fi predaţi 285 . două de alta. La zece dimineaţa suntem la închisoarea numită „80”. Am încredere în tine. Străbatem cei o sută optzeci de kilometri în trei ore şi jumătate. Închisoarea e alcătuită din patru curţi. opt soldaţi şi doi căprari întovărăşiţi de un locotenent ne pun cătuşele şi o pornim spre Baranquilla. N-a plouat. prietene. Socot de datoria mea să-l previn pe director că sunt otrăvite. în frunte cu Don Gregorio. Într-adevăr.

cei şase francezi. sunt repartizaţi în nişte celule săpate în cele patru ziduri ale acestei curţi de douăzeci de metri pe patruzeci. chiar şi să mâncăm în curte. Celula noastră se află în mijlocul curţii. Da. Putem să vorbim. iar într-unul din colţuri se găsesc closetele şi spălătoarele. Ziua ne-o petrecem în curte. să ne plimbăm. — Columbia socoteşte că nu vă poate primi pe teritoriul ei. ci o cuşcă: un acoperiş de ciment sprijinit pe nişte drugi groşi de fier. care se reduce pentru noi la uriaşa ei închisoare.autorităţilor franceze. Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a evada. Ceilalţi deţinuţi. De altfel nu e o celulă. cu gratiile înspre curte. — Pentru ce delicte aţi fost condamnaţi atât de aspru? — Asta nu contează. Două zile după sosirea noastră. vreo sută la număr. de la şase dimineaţa la şase seara. expuşi zi şi noapte privirii deţinuţilor. dar mai ales a paznicilor. a câtorva poliţişti şi a vreo şapte-opt ziarişti fotografi. — Dar eu şi alţi doi camarazi ai mei eram şi suntem 286 . drept jandarmi ai guvernului francez. Principalul e că n-am comis nici un delict pe teritoriul columbian şi că naţiunea dumneavoastră nu numai că ne refuză dreptul de-a ne reface viaţa. Intrăm şi ieşim din celulă după pofta inimii. Deasupra fiecărei gratii e un fel de streaşină din tablă ca să nu intre ploaia în celulă. Baranquilla. În cuşca asta centrală nu suntem decât noi. dar mai slujeşte şi drept vânători de oameni. suntem băgaţi toţi şase în capelă în prezenţa directorului. reprezintă punctul crucial. — Aţi evadat din ocna franceză de la Guyana? — N-am tăgăduit-o niciodată. Trebuie să joc totul pe-o carte.

columbienilor? — Nu propriu-zis columbienilor. — Ce vreţi să spuneţi? — Că orice greşeală poate fi îndreptată când există bunăvoinţă. dar cred că fiecare ar trebui să facă după cum îl taie capul. — Iubiţilor. Că ne-aţi luat barca împreună cu tot ce ne aparţinea. dar felul de-a vă purta nu prea aduce a creştinism. că ne împiedicaţi să plecăm mai departe. nicidecum pe punctul de-a debarca pe teritoriul ăsta. — O să încercăm să căpătaţi aprobarea asta. — S-ar putea ca dumneavoastră să vă numiţi catolici. prin propriile noastre mijloace. Dimpotrivă. spune un ziarist de la un ziar catolic. ca şi noi. şi care era a noastră de-adevăratelea. într-o ţară care şi-ar asuma poate acest risc. — Ce aveţi să ne reproşaţi? — Că lucraţi în colaborare cu paznicii de ocnă care ne urmăresc. nu ştiu dacă. am fi mai tari. sunt aproape toţi catolici. ne-o dăruiseră catolicii de pe insula Curaçao. columbienii. culmea. Ne întoarcem în curte şi Maturette îmi spune: — Ei. ci sistemului lor poliţist şi judiciar. Asta-i inadmisibil. uniţi. reprezentaţi cu atâta nobleţe de episcopul Irénée ele Bruyne. Nu putem fi de acord că nu vreţi să faceţi o încercare în ce priveşte eventuala noastră readucere pe calea cea dreaptă şi. Am fost arestaţi toţi trei în largul mării. te-ai prins? Acum s-a zis cu iluziile. în ce 287 . Mai mult chiar. Lăsaţi-ne să plecăm în larg spre o altă ţară. că le faceţi treaba. — Ne purtaţi pică nouă. ne străduim din toate puterile să ne îndepărtăm de el.ferm hotărâţi să nu trăim în ţara asta. — Francezii. bătrâne! Am dat de dracu şi n-o să fie uşor să găsim o scăpare.

şi modalitatea de a trăi bine de pe urma ei. — Îţi mulţumesc. de la Saigon la Brazzaville. Am citit ziarele şi am venit să te văd. Îmi spune că la Baranquilla trăiesc vreo duzină de francezi. — Eu sunt Joseph. Îmi spune că fratele său se află în Insulele Salvării. Chestia pe care mi-o spune Joseph Dega mă pune-n fund: „nenea” ăştia din Baranquilla sunt îngrijoraţi: li-e teamă ca nu cumva sosirea noastră la puşcăria de-aici să le tulbure pacea şi să prejudicieze negoţul lor atât de înfloritor. joia şi duminica.mă priveşte. Într-un cartier „rezervat” al oraşului. Joi sunt chemat la vorbitor şi dau cu ochii de-un bărbat bine îmbrăcat. cu eleganţă şi meşteşug. să-şi caute norocul. prostituţia. De la Cairo în Liban. de circa patruzeci şi cinci de ani. într-adevăr. poliţia o să-i caute neapărat în „zona” franceză. Sunt peşti cu toţii. dacă unul sau mai mulţi dintre noi evadează. trebuie să evadez din faimosul ăsta „80”. cerând ajutor. Vizitele au loc în capelă. din Anglia până-n Australia. de la Buenos Aires la Caracas. Seamănă ciudat de mult cu Louis Dega. — L-ai văzut acolo pe frate-meu? Îl cunoşti? Îi povestesc amănunţit odiseea lui Dega până când neam despărţit la spital. chiar dacă fugitul n-a dat niciodată pe-acolo. — Tu eşti Papillon? — Da. ştire care i-a parvenit din Marsilia. Aşa stând lucrurile. acelaşi tip de bărbaţi şi femei cultivă pe faţa pământului o meserie veche de când lumea. meseria lor. vreo douăzeci de dameze menţin înaltele tradiţii ale prostituţiei franceze. poliţia riscă să descopere o 288 . fratele lui Louis Dega. Mă uit la el. veniţi împreună cu nevestele lor.

Ca atare. pot evada? — Destul cu băşcălia. Cum am mai spus. în curtea noastră se află vreo sută de deţinuţi columbieni. negruviolet. s-ar fi aprobat cererea Franţei de a fi extrădaţi. Dacă târfele lor vin să ne viziteze. Nu-i vorba de cel care m-a vizitat. le spunem să nu mai dea pe aici. — Ce? exclamă toţi cinci în cor. confortabil instalaţi aici în oraş. Apoi. Cred că glumesc. Printre ei sunt oameni de toate culorile. că nu-i cazul să ne facem iluzii. după câte spun ziarele. Clousiot zice: — Domnu peşte Cutărică. Îi mulţumesc acestui băiat cuminte care mi-a dovedit mai târziu că promisiunile sale erau sincere Apoi aflu de la el că. Extrădarea e lucru hotărât.groază de alte matrapazlâcuri: acte false. încerc 289 . cu părul lins. Iată-mă. Ăstuia i se rupe. de la cărămiziul indienilor de tip mongol. mă rog frumos. domnilor. bine informat. — Mai întâi. o să aibă necazuri. autorizaţii de rezidenţă perimate sau măsluite. să umble la buletinele de identitate sau la dreptul de şedere. dar colegii de breaslă se tem că dacă unul din noi evadează. dar chiar şi bărbaţi. riscă neplăceri cu carul. Toată lumea izbucneşte în râs. că prezenţa noastră le dă dureri de cap caraşilor noştri conaţionali. Îmi mai spune că-mi stă la dispoziţie pentru indiferent ce şi că o să vină să mă vadă în fiecare joi şi duminică. S-a-nţeles? — Înţeles. de la negrul african al senegalezilor la pielea de culoarea ceaiului a creolilor noştri martinichezi. am multe noutăţi pentru voi. — Ei bine. deci. O să vină un vapor special din Guyana franceză să ne ia de-aici şi să ne ducă înapoi de unde am plecat. până la cel mai curat alb. Stabilesc legături. anumite dame.

Hrana e suficientă şi unii deţinuţi vând ceva de-ale gurii sau cafea ori sucuri de fructe din partea locului: portocale. negustorul îşi adună marfa. se trezesc c-un prosop mare ţinut strâns pe faţă ca să nu poată ţipa. etc. singura neînarmată. Dacă-l află. plus una în curte. Orice s-ar întâmpla nimeni nu scoate o vorbă. Astfel. — cică închide dugheana — şi porneşte în căutarea celui pe care-l bănuieşte. Majoritatea sunt în situaţia mea: temându-se de o pedeapsă pe termen lung sau fiind deja pe cale s-o ispăşească. Câteodată. Din când în când. se-n-cinge o bătaie întotdeauna cu şişurile. să vină să fure pe-acolo. care ar pătrunde adânc la cea mai mică mişcare. Pe coama celor patru ziduri ale acestei curţi dreptunghiulare se află o potecă de patrulare. Sunt numai urechi. Se spune că-n oraş ar fi nişte poliţişti hoţi. Îndepărtarea prosopului e însoţită de-un pumn în ceafă. puternic luminată noaptea. în timpul săptămânii. şi c-un cuţit proptit în şale sau în gât. ananas. zi şi noapte sunt de serviciu patru santinele. Cei doi îi ştiu pe toţi şi zic că. Când fac de pază într-un sector. Ar fi bine 290 . săvârşit cu o iuţeală de necrezut. la uşa capelei. aduse de-afară. în fiecare colţ al zidului se găseşte un turnuleţ unde se adăposteşte o santinelă. Victima e jefuită de banii încasaţi cât ai zice peşte. Doi manglitori columbieni vin să-mi propună ceva. trăiesc tot timpul cu gândul la evadare. papaia.să-mi dau seama de însuşirile şi de voinţa de evadare a câtorva mai pe sprânceană. Până să priceapă ce se-ntâmplă. doar printr-o vitregie a sorţii nu s-ar nimeri măcar unul din poliţiştii ăştia să facă de gardă la uşa capelei. îşi înştiinţează complicii. aceşti mici negustori cad victimă câte unui furt cu arma-n mână.

Ideea nu-mi prea surâde. fraţilor: când mă gândesc la evadare. dacă văd că n-am făcut nimic şi-i prea aproape ziua. Dorinţa de acţiune nu mă frământă numai pe mine. Când o să mai aveţi chef să trăncăniţi despre ce v-aşteaptă. sunt de-acord ca vaporul care-o să vină după noi să ne găsească în închisoare. daţimi de ştire. n-o să ne poată împiedica s-ajungem în stradă. să nu v-aud. care dă spre un mic post de gardă. De-aci şi până să se declare înfrânţi nu-i decât un pas. Şi n-ar mai rămâne decât să ne pierdem în mulţimea care forfoteşte prin oraş.35. cu patru cel mult şase paznici. — Mi s-a făcut lehamite de tâmpeniile voastre. N-o să mă predea Franţei dacă le lichidez un poliţist. înţeleg evadarea tuturor. cu pistolul în mână. şi am fi nevoiţi să-l omoram. Poliţistul hoţ s-ar învoi destul de uşor să fie . Iar întrucât 291 . băgaţi-vă în vreun colţ. forţat să bată la uşa de ieşire din capelă. nu-i glumă.să fac rost de-un revolver cu prilejul unei vizite. Şi-atunci o să am răgaz. Cu soarta de care vorbiţi nu se împacă decât un impotent. e simplu: omor un poliţist columbian ca să câştig timp. revolverul trebuie să fie mic. Iar în ce mă priveşte. Discută până şi felul în care o să fim pedepsiţi şi trataţi acolo. chipurile. dar asta pentru că mă gândesc să ne uşchim cu toţii. ci şi pe amicii mei. Cu o jucărie ca asta rişti să nu-i intimidezi îndeajuns pe paznici. Sunteţi impotenţi? E vreunul cu boaşele tăiate? Dacă-i aşa. Doar că-n unele zile. vă spun drept. Sau unul din ei se pierde cu firea. Refuz. Şase oameni. Îmi storc creierii făcând toi felul de socoteli. Ca să-l poţi ascunde. cel mult de calibru 6. Luându-i pe nepusă masă. Ascultaţi ce vă spun. când se mai pleoştesc.

De cum o răsuna a doua oară clopoţelul ministrantului — ăsta-i semnalul — o pornim la atac. două uşi care dau în curţi. Columbienii îmi cer să mă duc duminicala slujbă. capela e întotdeauna plină de vizitatori si de deţinuţi. Eu o să îndrept un cuţitoi spre gâtul directorului. Cu vizitatorii urmează să sosească doi bărbaţi şi nişte arme. Arme de calibru mare: 38 sau 45. paznicii lasă grilajul deschis. În ziua slujbei.atunci o să fiu de unul singur.)” 292 . n-au decât să nu vină la capelă. Mai întâi ascultăm liturghia cu toţii. ca să pună treaba la punct pentru duminica următoare. Răspund de cei patru francezi. duminica dimineaţa. purtându-le între coapse. Capul răscoalei o să primească un revolver barosan de la o femeie care o s-o şteargă imediat. Iar în timpul slujbei stau în picioare cot la cot. Columbienii pregătesc un alt plan. În sfârşit. altfel te omor. în dosul lor. Capela e dreptunghiulară. O să le paseze bărbaţilor după ce va fi intrat toată lumea. vreo douăzeci la număr. Deoarece capela geme de oameni. Duminică. E simplu. uşa care dă în stradă. Bretonul şi tipul cu fierul ele călcat nu vor să ia parte. care dă în încăperea postului de pază. altarul. spunându-i: „Da la orden de nos dejar pasar. Don Gregorio. (Dă ordin să ne lase să trecem. în capelă rămân deţinuţii la care vine câte cineva. si no. Uşa principală. destul de bine ticluit. să observ cum se petrec lucrurile. te mato. în fund. noi şi cei patru vârâţi în treaba asta o să asistăm la slujbă. e barată de-un grilaj în spatele căruia sunt paznicii. de fiecare parte. o s-o şterg mai uşor. dar refuz cinstea asta: nu-i cunosc de-ajuns pe participanţi. iar când se încheie slujba. la mijloc. Armele o să le-aducă nişte femei. Îmi propun să fiu capul răscoalei.

Fernando a reuşit să-şi procure un revolver pe altă cale. pe care tot el o s-o pregătească. 293 . Ştie el de ce. spun că sunt de acord. prevăzut cu o scăriţă în spate. şi-o să ne ducă la o ascunzătoare. care trebuie să fie ultimul. armele poliţiştilor o să zacă pe jos. La ieşire o să închidem mai întâi grilajul. stând în picioare. ca să urcăm mai iute. fiecare din altă direcţie. — O. Afară. Mă sărută tandru pe amândoi obrajii şi-mi pare niţeluş emoţionată. Joi.K. o să-şi îndrepte armele spre poliţiştii aliaţi în picioare în faţa grilajului de la intrarea principală în capelă. o armă într-adevăr de temut. Joseph Dega n-o să vină duminică. una din prietenele lui Joseph a venit să mă vadă. la vreo cinzeci de metri. Totul s-a petrecut aşa cum mi-a povestit Fernando. Mulţumesc. loc abia după ce se va fi urcat capul răscoalei. Ceilalţi trei. o să ne-aştepte un camion. Ordinul e ca primul care nu-şi aruncă arma să fie împuşcat. ca să nu ne urcăm în camion. Toată săptămâna sunt foarte agitat şi aştept cu nerăbdare s-o pornim la treabă. Postul de pază va fi gol. asiste la slujbă. E foarte drăguţă şi-mi spune că taxiul o să fie galben. — Noroc. Preotul şi directorul vor sluji drept acoperire a ultimilor. pentru că toţi poliţiştii sunt obligaţi să. Cei neînarmaţi o să iasă cei dintâi. Dacă totul merge normal. nu-i chip să-l confunzi.Un altul va proceda la fel cu preotul. E un revolver calibru 45 al Gărzii civile columbiene. Camionul o s-o ia din. O să facă rost de un taxi fals. apoi uşa de lemn. După ce asist la desfăşurarea slujbei. Cei cu revolvere o să-i vâre în capelă.

Treaba merge bine.) Preotul e ţinut la respect de un brici îndreptat spre beregata sa. lângă o femeie grasă. de succes. aproape de grupul meu.) Fără să-l văd. entra.— Entra. Stau în picioare rezemat de perete. Clousiot e gata la fix. no te haré daño. lipit de antebraţul drept. când lasă toţi capetele jos de parc-ar căuta ceva. îi împing pe toţi ai mei spre uşa care dă în stradă. când răsună deodată două focuri de armă.. Semnalul nostru e-al doilea clinchet. (Urmeazămă fără frică.) Bucuros de izbândă. Fiecare ştie ce are de făcut. Mă arunc asupra lui Don Gregorio. bine încheiată lângă pumn. directorul. nu mă omorâţi. Preotul strigă: Misericordia. ministrantul. Îl apuc pe Don Gregorio de gulerul frumosului său costum şi-i spun: — Sigue y no tengas miedo. Fernando se prăbuşeşte. Îl aud pe Fernando: — Vamos. rosteşte preotul. Lui Maturette îi lucesc ochii-n cap. Primul clinchet. no me mata. nu-ţi fac nimic. unul dintre cei 294 . La dreapta mea e Clousiot. Cuţitul meu e deschis. pe scaun.. Foarte calm. îi aud pe ceilalţi trei poruncind paznicilor sa-si arunce puştile. după ce-a atins o dată iute clopoţelul. Don Gregorio. trebuie să-l mai sune clar de trei ori. la stânga ceilalţi doi. Francés. mă duc la locul meu. iar celălalt nu se dezlipeşte de mine nici c-un pas. Umple-se capela asta spre a fi auzit glasul Domnului. ca să n-atragem atenţia trecătorilor dacă vom izbuti s-ajungem în stradă. (Hai. (Îndurare. É ţinut de-un elastic gros şi acoperit de manşeta cămăşii kaki. îmbrăcaţi corect. francezule. e acolo. îndreptând cuţitul spre gâtul său gros şi zbârcit. vamos a la salida. al doilea. hai spre ieşire. În clipa ieşirii cu sfintele daruri.

palid ca un mort. Don Gregorio. şi în aceeaşi celulă. Noroc că între ei şi noi sunt câteva femei. După o săptămână şi mai bine. a dat de veste santinelelor de pe zidul de pază. Ele îi împiedică să tragă. Şaisprezece de-ai noştri. Mai înaintez totuşi un metru. puşi în fiare. Eu am rămas lângă director. a doua de cealaltă parte. Al treilea a fost doborât câteva secunde mai târziu. căci a rănit o fată. eram din nou cu toţii-n curte. în mai puţin de treizeci de secunde situaţia fusese răsturnată. dar paznicii s-au ridicat şi ne închid trecerea cu puştile lor. I-l dau. morţi 295 . au tras mai întâi în cei doi care. care dădea ordine strigând. Al treilea camarad înarmat e doborât după ce-a apucat să tragă un foc cam la întâmplare. o să fiu dus iarăşi în curte. A urmat o „corrida” de toată frumuseţea. urcaţi pe-o bancă. printre care cei patru francezi.înarmaţi aşijderea. alături de camarazii mei. Directorul m-a chemat şi mi-a explicat că. N-ar mai fi avut nici un rost să continui lupta. La câteva secunde după ce-am pornit la treabă. Don Gregorio a primit vizita lui Joseph. ne-am regăsit într-o carceră. Sosind acolo. Alte două focuri de armă. la rugămintea acestuia. propun să păstrăm câteva minute. de tăcere în amintirea lui Fernando şi a celor doi prieteni ai săi. care căsca gura la slujbă din afara capelei. la zece zile după răscoală. am aflat că răscoala eşuase din pricina unui deţinut din altă curte. inclusiv columbienii. De pe zidul ăsta de peste şase metri au sărit în curte santinelele. Mulţumită lui Joseph. la pâine şi apă. şi printre gratiile uşilor laterale. urmate de-un foc de revolver. intrând în unghiul lor de tragere. îmi spune i — Dă-mi cuţitul. una de o parte a capelei. îi ameninţau cu armele pe poliţişti.

în timpul încăierării. Îmi face impresia c-o supără arşiţa şi că se străduieşte să n-adoarmă. kaki mai ales. O singură problemă: neutralizarea santinelei. alta repetă ordinul până ce i se dă ascultare. aşteptând sosirea vaporului fără să întreprind nimic! Culcat în spălătorul comun. Asta-i. care îi toarnă o cafea. Cârligul l-am găsit relativ uşor: suportul uneia din streşinile fixate la uşile celulelor ca să le ferească de ploaie. Într-adevăr. îl cheamă pe cafetero. Când santinela vrea o cafea. din zece în zece minute. în cele patru colţuri ale zidului de pază. din toate cămăşile de pânză tare pe care le-am dibăcit. strângând cinci mii de pesos cu care l-a putut unge pe Don Gregorio. activitatea santinelelor pe zidul de pază. Iar miradorul din extrema dreaptă are un fel de turelă. atârnă o cutie legată de-o sfoară. În două zile împletesc o frânghie de aproape şapte metri. Prin gestul lor. Cum? O văd ridicându-se şi făcând câţiva paşi pe zidul de pază. Cred c-am găsit o hibă. la adăpost de soarele ucigător. drepţi!” în felul ăsta. dacă găsesc un cârlig zdravăn. fără să atrag atenţia. Cu prilejul uneia din vizite. Joseph Dega mi-a adus o sticlă cu un somnifer 296 . Joseph m-a lămurit că a făcut chetă printre peşti. În timpul nopţii. O să-mi pregătesc mai întâi frânghia şi. strigă fiecare cu rândul: „Santinele. din fiecare mirador. două în cutie. o adorm şi-mi încerc norocul. „caraşii” au crescut considerabil în ochii noştri. pot să observ. după care e suficient să tragă sfoara. Şi-acum? Ce să mai născocesc? Doar n-o să mă declar învins. În câteva secunde aş putea sări zidul care dă în stradă. şeful postului poate să verifice dacă doarme vreuna din cele patru. Când una nu răspunde. drăcia dracului! e musai să doarmă.

Lasă jos cutia şi-i trimit de fiecare dată câte trei cafele. îmi spun: — À la française? — Dacă vrei.foarte puternic. — Cum merge? — Bine. Suntem la amiază. Ali. e mai bună. — Bei o cafea? — Da. Îi spun santinelei: — Vrei o cafea à la française? — Cum e asta? — C-un pic de anason.O.. Din recomandări reiese că se iau doar zece picături. Chem santinela. După părerea noastră. în cinci minute o să fie K. à la française. E o căldură groaznică. fiind pedepsit ulterior. — Stai aşa. Sunt de-acord. E „fără cinci”. fac rost de-o sticlă cu anason. când le ofer câte-o cafea. şi cum somniferul aduce la gust cu anasonul. într-o sâmbătă. Câteva santinele au gustat din cafeaua mea cu anason şi acum. În cutie am şi 297 . Obişnuiesc santinela să-i fac cinste cu câte-o cafea. Deoarece toţi columbienii se dau în vânt după alcool. s-o gust mai întâi. întrucât santinela va avea vreme îndeajuns să mă observe când o să-i dau cafeaua. — Să-ncerc. Pe de altă parte. zice c-o să urce după mine. mă duc să ţi-o aduc. dar un-columbian cu nume arab. Şi pac! le torn anason: A sosit ora cea mare. În felul ăsta n-o să se spună că un francez a fost complice. nu pot să am la mine frânghia şi cârligul.. Sticla conţine aproape şase linguri mari de supă. Prietenii mei ştiu că n-o să fie timp de-ajuns pentru doi. Mă îndrept spre cafetero: „Două cafele”.

Formidabil cum de n-adoarme vita asta! Santinela dă s-apuce puşca şi. lasă să-i scape puşca. Încep deodată să mă rog în gând lui Dumnezeu: „Mai ajută-mă. Trec cinci minute. — E culmea! zice Clousiot. îi spun columbianului. Prietenii mei şi vreo doi-trei columbieni. Mai sunt optsprezece minute până la schimbarea gărzii. Columbianul s-a oprit la timp. mai ales cu mine. Nu se cunoaşte că-i drogat. — Îţi place? — Da. Capul i se lasă pe umăr. care ştiu de tărăşenia asta. cade cât e de lungă. cu arma-n mână. când santinela se ridică. Mai pun un pic. face câţiva paşi. în loc să se aşeze. Dacă nici cu asta nu cade lat! Ajung în dreptul santinelei şi-o fac dinadins să mă vadă cum torn anasonul. ca fulgerată. uneori atât de puţin înţelegător. în clipa când se apleacă s-o ridice. dus şi întors. se întinde şi face câţiva paşi pe loc. Frânghia! Se pregăteşte s-o arunce. Ba mai mult. Ah! Se clatină. — Gata. apoi vărs totul în cutie şi o ridică imediat. Iar la unu se schimbă garda. Îi urmăresc mişcările de parc-aş sta pe jeratic. cu puşca între picioare. pe creasta zidului de pază. Se aşează în faţa gheretei. care-s ateu. apropiindu-se de mine. nu mă părăsi!” Dar zadarnic îl invoc pe acest Dumnezeu al creştinilor.vărsat toată sticla cu somnifer. dar nu se 298 . Columbianul zvârle cârligul. un sfert de oră. îi urmăresc reacţiile la fel de înfriguraţi ca mine. Şi totuşi a băut pân-la fund. o dată! Te implor. Doamne. douăzeci de minute! Nici gând s-adoarmă. zece minute.

Trage un. Don Gregorio e cu ei şi da dispoziţie să se tragă frânghia. pic de el să vadă dacă rezistă. poliţiştii încercuiesc curtea. Nu. Mânaţi de acel instinct de apărare şi de camaraderie al deţinuţilor. convins c-a avut loc o evadare. în timp ce eu 299 . După câteva clipe. Să vezi şi să nu crezi! nu lipseşte nimeni. n-a dispărut nimeni. Îl aruncă a doua oară. cel strigat trebuie să intre în celula sa. celulă cu celulă. Pe la ora trei suntem din nou lăsaţi să ieşim în curte. ca de la început! E tot ce găsesc să-i spun. Se face apelul. cu armele îndreptate spre noi. Complicele meu columbian e la fel de dărâmat ca şi mine. căci somniferul era american. — Ce facem? — Hombre. Era atât de convins c-o să izbutim! Blestem produsele americane. cu puşca alături. îl aud pe Clousiot: — Şase! Vine schimbul! Am exact răgazul s-o iau din loc până să mă zărească. Aleargă doi-trei metri şi apasă pe butonul de alarmă. Aflăm că santinela doarme buştean şi că na fost chip s-o trezească. Iată că s-a prins. Îl verific şi eu şi. când să mă sprijin cu piciorul de zid ca să încep urcuşul. Crede că vreau să spun: de luat de la capăt adormind o santinelă. Adormitul e luat cu o brancardă. Ne închid pe toţi. fiecare în celula lui. lăsând frânghia spânzurată. Sunt peste douăzeci de poliţişti pe creasta zidului. columbieni fac repede cerc în jurul meu şi mă amestecă în grupul lor. Umblăm de-a lungul zidului.agaţă şi cade. la fiecare nume. Ţine cârligul în mână. Al doilea apel şi control. cu cheia. Un paznic din schimbul de gardă observă dintr-o ochire cârligul şi santinela prăvălită.

Declar cu plăcere tot ce vrea. Singurul care n-are nimic sunt eu.gândeam: să căutăm altă idee. norocul meu. Îl ridică de jos. Ofiţerul. omule! Poliţistul a dormit trei zile şi patru nopţi. — De tine vedem noi mai târziu. Joseph Dega propune să organizeze o acţiune din afară. Un electrician îi dă o idee: să lase-n jos 300 . Toţi funcţionarii civili dau fuga din birourile învecinate. îmi cere o declaraţie scrisă împotriva ofiţerului. Şeful corpului de gardă vrea să mă lovească cu sabia. francezule. care a fost transportat la spital. se alege e-o lovitură zdravănă în umăr şi se prăbuşeşte. A doua zi. Ridică sabia: Don Gregorio se vâră între noi. ci al directorului şi al ofiţerului. Don Gregorio mă cheamă şi mă confruntă cu el. Deoarece i-am spus că evadarea de noapte e cu neputinţă din pricina luminii puternice care bate pe creasta zidului. Don Gregorio strigă după ajutor. nu mă pot opri să pufnesc în râs. alţi doi poliţişti şi santinela pe care-o adormisem se păruiesc cu vreo zece civili care vor să-l răzbune pe director. Urlă atât de tare că ofiţerul nu se mai ocupă decât de el. Îmi spune: — Crezi că paznicii ăştia sunt atât de dobitoci ca să mai vrea vreunul o cafea à la française? Oricât aş fi de amărât. în cele din urmă. directorul. În această busculadă. Fac o săritură până-n colţul încăperii şi-l sfidez. După câteva zile. cu umărul în ghips. — Precis. caută o şmecherie ca să întrerupă curentul. Locţiitorul directorului. Nu-i mai interesează. Când se trezeşte. Povestea cu somniferul e dată complet uitării. Are clavicula fracturată. câţiva sunt uşor răniţi. declară bineînţeles că eu l-am adormit cu cafeaua à la française. mă conduce înapoi în curte. Important acum nu mai e cazul meu.

o să tăiem bara cu un bomfaier montat. ca şi pe cea din curie. Columbianul ştie că santinela n-a vrut să discute decât de evadarea a doi francezi. zicând că. dacă vede un al treilea urcând zidul. Sergentul şi cei doi poliţişti au încasat jumătate din bancnotele care revin fiecăruia. Columbianul cu cârligul a fost înştiinţat. o să bată într-o tinichea şi-o să cânte cât îl ţine gura. minut cu minut. trage în el. Mai întâi a trebuit să-i conving pe Don Gregorio să-mi restituie zece mii de pesos. a trebuit să-l mituiesc şi pe ei. În noaptea cu pricina. bine lipiţi unul de altul. Iată şi noaptea fără lună. după ce iam dibăcit pe cel care organizează schimburile şi orele de gardă. De data aceasta n-a mai fost nevoie să le tai. Eu va trebui să mituiesc santinela care face de gardă înspre stradă. dar nu vrea să se bage în tocmeala cu celelalte două santinele. să accepte două mii de pesos ca să cumpere un cadou soţiei sale. Clousiot şi Maturette au tras la sorţi să afle care o să plece cu mine. A mers mai greu decât mi-am închipuit. Vrea să-şi încerce totuşi norocul şi-mi spune că. dacă ne căţărăm în întuneric. Am trei pânze de fierăstrău. santinela n-o să poată vedea că-s unul sau doi. Apoi. A câştigat Clousiot. După aceea să-i comunic numele lor. de la uşa capelei. Mi-a trebuit mai bine de-o lună ca să pregătesc evadarea asta.întrerupătorul unui transformator aflat în afara închisorii. Cum nu-i cazul să mă feresc de poliţistul din curte. pe motiv că-i trimit familiei prin intermediul lui Joseph. totul e pus la punct. O săşi taie bara în câteva locuri. În sfârşit. E treaba mea să le găsesc şi să mă descurc cu fele. care face pe nebunul de câtva timp. O să capete trei mii de pesos. „obligându-l” bineînţeles. unul din prietenii lui. iar' el le va fixa garda indicată de nune. erau deja 301 .

Aveam să aflu mai târziu că-i vorba de oasele calcanee. Deodată zăresc. Mă întorc în închisoare târându-mă în genunchi. îl ridic şi-l urc pe creasta zidului. Plâng de ciudă. pe când în dreapta e-o altă stradă. E gol. sub loviturile de baionetă care curg cu 302 . Îngroziţi de focurile astea de armă. poliţiştii nu mă cred când le spun că nu pot să mă scol. Colac peste pupăză. bara e tăiată. auzind zgomotul. şi-n vacarmul pe care-l face tinicheaua aia. o apuc şi trag. De la celelalte posturi pornesc împuşcături. îl trag din nou pe Clousiot. arunc cârligul aflat la capătul unei frânghii de trei metri. Mă aflu pe creasta zidului în mai puţin de trei minute fără să fi făcut vreun zgomot. Ne punem pe treabă cu bomfaierul. ocolesc copertina. înfiptă în zid. Urmează să capete celelalte jumătăţi de la soţia lui Joseph Dega. Columbianul şi-a luxat un genunchi. socotind că s-a desprins. doar la cinci metri sub noi. Suntem înconjuraţi. Columbianul ni se alătură din mers. Clousiot a trecut între copertină şi zid. mi-am frânt ambele picioare. sărim greşit în strada care-i la nouă metri mai jos. îl aştept pe Clousiot. Lungit pe burtă.înjumătăţite. Tinicheaua a amuţit. în mai puţin de zece minute. ieşim din celulă. încetez să mai trag. sau mai curând ghicesc o mână întinsă. Mă caţăr pe grilajul uşii de la carceră (calabozo). dar nu de la al meu. Nici eu nu mă mai pot ridica. Rezultatul: Clousiot îşi rupe iarăşi piciorul drept. la lumina unei uriaşe lanterne electrice. Cu pantaloni şi cămăşi de culoare închisă. cu puştile îndreptate spre noi. n-are decât un slip negru. E întuneric beznă. Se stinge lumina. Focurile de arme scot garda în stradă. Bineînţeles. agăţându-şi catarama de la cureaua pantalonului de tabla acoperişului. Se produce un zgomot înfiorător.

încheie el articolul. Cel care dă în mine mai cu sete e tocmai sergentul mituit ca să-i treacă de gardă pe cei doi paznici complici. apoi mi se pun de trei ori pe zi lipitori. picioarele mi s-au umflat. Sergentul şi cei trei poliţişti s-au dus câte unul să capete celelalte jumătăţi ale bancnotelor. dormea în biroul său. cam „otrăvit” o santinelă şi că-n cele din urmă am organizat o evadare colectivă cu complici din afară. columbianul aşijderea. fiecare e cât o căpăţână de om. sunt roşii şi negre de sânge. A doua zi. soţia lui. Ameninţă că-i dă în judecată dacă ne rănesc grav. umblând cineva la transformator. Fără intervenţia lui. am fi mierlit sub ploaia loviturilor de puşcă şi baionetă. având în vedere că s-a întrerupt lumina în tot cartierul. Don Gregorio pune capăt mardelii ăsteia sălbatice. Cuvântul ăsta fermecat îi paralizează pe toţi. Clousiot umblă sărind într-un picior. groaznic de tumefiate. întovărăşit de Annie. „Să sperăm că Franţa ne va scăpa cât mai grabnic de gangsterul ei numărul Unu”. Un ziarist hămesit după ştiri publică un articol despre mine. Annie mă 303 . aşa că doctorul îmi spune să le vâr în apă sărată călduţă. Peste noapte.nemiluita. Sângele îmi curge şiroaie dintr-o rană la cap pricinuită de-o lovitură cu patul puştii. piciorul lui Clousiot e pus în ghips la spital. lipitorile se desprind singure şi sunt băgate în oţet să dea sângele afară. Şase puncte de cusătură au închis rana de la cap. Povesteşte c-am fost capul răscoalei din capelă. Joseph a venit să mă vadă. Columbianului izbit la genunchi îi reduce luxaţia un deţinut-lecuitor şi i se pune o faşă Velpeau. Când se umflă de sânge. din fericire de gardă în noaptea aceea. Împuşcăturile l-au trezit pe Don Gregorio care.

Cu prilejul vizitei îmi spune că toţi francezii din colonie sunt consternaţi văzând cât de mult am luptai pentru libertate şi că au rămas doar câteva zile până să fiu predat autorităţilor franceze. Ne rămân optsprezece zile. L-aş putea bunăoară întreba: „Dacă te omor. Nu mă pot hotărî să iau viaţa unui om care nu mi-a făcut nimic. umflate şi congestionate de sânge închegat. Resimt o mare mângâiere la gândul că aceşti bărbaţi şi femeile lor sunt sufleteşte alături de mine. n-o să-ţi ducă nimeni 304 .întreabă ce să facă. Suntem în 12 octombrie. nici când stau culcat. De-o săptămână sunt plimbat prin curte într-o roabă de fier care-mi serveşte drept pat. cu picioarele mele rupte? Joseph e disperat. M-am ales cu picioare plate pe toată viaţa. trebuie jucată ultima carte. Am renunţat la ideea de-a omorî un poliţist columbian. soţie. s-au dezumflat pe jumătate şi sunt dus la radiografie. În poziţia asta mă dor ceva mai puţin. aduce cu el o escortă de poliţişti francezi. Stau lungit. La vreo cincisprezece zile după ce mi-am scrântit picioarele. Zâmbesc la gândul că ar trebui să găsesc un poliţist mârşav şi fără familie. Cazul meu zguduit profund întreaga colonie. Am ambele calcanee fracturate. Nu-mi pot sprijini de nimic picioarele enorme. Dar care. deoarece s-au ţinut de cuvânt. E singura poziţie în care nu sufăr prea mult. Se numeşte Mana. cu picioarele ridicate şi sprijinite pe-o fâşie de pânză întinsă între două i bucăţi de lemn fixate vertical de braţele roabei. S-ar putea să aibă un tată sau o mamă pe care-i ajută. Îi spun să plătească. Nu-i vina lor c-am dat greş. copii. adaugă ziarul. Ziarul de azi anunţă că la sfârşitul lunii va sosi vaporul cu care urmează să plecăm.

pe chestia articolului din ziar. Annie. nevasta lui Joseph. Dacă mă bagă-n spital. A doua zi. m-aş alege c-o gălbenare. nu atât pentru cei zece mii de pesos. În timpul discuţiei îmi spune: 305 . Suntem în ziua de 19. pornesc la atac: — Ai zece mii de pesos dacă mă trimiţi la spital. joi. Iute. Prin vorbele lor afectuoase cele două femei mi-au făcut un bine imens. doctorul mă trimite la spital. de-a dreptul. — O să încerc. Dar nu cred c-o să te ţină la spital. care a mers până acolo încât şi-a riscat libertatea şi situaţia ca mă ajute să evadez. Don Gregorio vine să mă vadă în curte. cât pentru că mi-e necaz văzând cum te mai lupţi zadarnic pentru libertate. a transformat de-a binelea acea zi „amară” într-o după-amiază însorită. Lucrul cel mai plăcut. Nici cât de îndatorat îi rămân lui Joseph Dega. de-aş înghiţi-o. Mă uit la o fărâmă de acid picric pe care. francezule. l4 octombrie. stau la umbră. fără vreo precauţie. manifestarea prieteniei lor curate. pe jumătate culcat în roabă. Mi-au adus ţigări şi ceva dulciuri. a venit întovărăşită de soţia unui corsican. O să le fie frică.dorul?” în dimineaţa asta de 13 octombrie m-a cuprins urâtul. cu picioarele ridicate. sunt mai galben ca o lămâie. N-o să pot spune niciodată cât de bine mi-a făcut solidaritatea francezilor din colonie cât timp am zăcut în închisoarea „80”. Nici măcar nu m-au dat jos. Dar un cuvânt rostit de Annie mi-a dat o idee. fără să fi coborât din brancardă. Peste un ceas. Nu. aş putea pune eventual la cale să fiu răpit de nişte indivizi plătiţi de Joseph. Am fost coborât din ambulanţă pe-o brancardă şi la două ore după un examen amănunţit şi o analiză de urină eram iarăşi în închisoare.

Dacă nu. Joseph e la mine. Dacă aranjezi cu taxiul fals. îi spun Iui Annie: — Roagă-l pe Joseph să-mi facă o vizită duminică. — Ascultă. poate că se hotărăsc să construiască una nouă. fă ce ştii ca să-mi aducă cineva joi un cartuş de dinamită. Duminică 22 octombrie. — Las' pe mine. de la care-mi luam rămas bun pentru totdeauna. La ora cinci sunt dus pe braţe în capelă. Dac-o arunc în aer. Don Gregorio să mă vadă. O să capete cinci sute de pesos pe zi dacă nu se întâmplă nimic şi cinci mii de pesos dacă se întâmplă ceva. — Hombre. În ce mă priveşte. Am spus că vreau să mă rog de unul singur. mai igienică. ai făcut tot ceea omeneşte posibil încercând să-ţi recapeţi libertatea. Soarta a fost tare crudă cu dumneata. s-a zis orice speranţă.— Dragă Papillon. s-aştepte zilnic în spatele străzii Medellin. Îmbrăţişându-le pe aceste tinere şi fermecătoare femei. Nu-ţi mai rămâne decât s-arunci în aer închisoarea ! — Şi de ce nu ? De ce n-aş arunca în aer închisoarea asta veche? As face un serviciu columbienilor. am să fac rost de-un draibăr şi de trei burghie pentru cărămizi. trimite cartuşul. Făgăduieşte cinci mii de pesos taxiului fals de care-a fost vorba. zice Joseph. Cer să vină. de la opt dimineaţa la şase seara. şi după aia e treaba lui. n-au mai rămas decât opt zile până ce-o să 306 . Vine. Prin spărtura pe care o s-o facă dinamita o s-ajung până la taxi în cârca unui vlăjgan columbian. un detonator şi un fitil Bickford. — Ce-ai de gând? — S-arunc în aer mare.

Îmi promite categoric. 307 . când se schimbă garda. Acţionez ca şi cum aş fi sigur că Joseph o să reuşească. două de-un centimetru şi două de-un centimetru şi jumătate. până la taxi. Două groase de-o jumătate de centimetru. Şi-a reţinut cei trei mii. pleacă să-l aducă pe sergentul căruia îi dădusem cei trei mii de pesos şi care mă mardise atât de sălbatic când cu ultima evadare. — Ce vrei? — Îţi dau două mii de pesos pentru un draibăr foarte puternic. aş dori să-ţi vorbesc. — N-am bani să le cumpăr. cu trei viteze şi şase sfredele pentru cărămizi. marţi. tot din cei tăiaţi în două. iar Maturette. treaba-i aranjată. Aveţi cincisprezece mii de pesos care-s banii mei. — În regulă. ca să-i trimită familiei mele. Vreau să-i daţi prietenului meu înainte de plecare. care îndeplineşte împreună cu Clousiot rolul de „şofer” al roabei mele. Mi-aţi face un serviciu dacă mi i-aţi da o zi. Mă vâr sub spălător luni cu noaptea-n cap. îl chem deoparte pe columbian — cel care a pornit ultima oară cu mine. — De-aia v-am chemat aici. Îi împărtăşesc proiectul meu şi-l întreb dacă se crede în stare să mă ducă-n cârcă douăzeci-treizeci de metri. să-i dau prietenului meu gata pregătiţi. ca să-i aranjez până joia viitoare. — O să le capeţi mâine. Se întoarce şi-mi dă. cu o rolă de hârtie gumată. Întors în închisoare cu roaba. Vă rog să acceptaţi trei mii de pesos. — Uite cinci sute de pesos.pleci. În privinţa asta. pe care vi-i dăruiesc din toată inima pentru că n-aţi îngăduit niciodată să fiu maltratat de soldaţi. douăsprezece mii de pesos. — Domnule sergent Lopez.

ia toate lucrurile cerute şi le ascunde. partea 308 . la vizită. Pablo. la zece. Nici o grijă în privinţă lui. — Dar s-ar putea s-audă. ia-l pe Joseph de unde nu-i. Joi. cârnaţi afumaţi. Ce idee să-i ofer cârnaţi tipului! Roaba se îndepărtează grabnic de poliţistul ăsta. Dimineaţa. Marţi am totul la ora unu. — M-am gândit şi la asta. Toate sunt înăuntru. care vine din partea lui Joseph. — Uite două mii de pesos pentru taxi. îi dau paznicului de la poartă un pachet de ţigări. un salam. — Ciao.la ora unu. în coşul gol din curte. — În jimbla asta e tot ce-ai cerut. — Focul de artificii are loc mâine. pâinea no să ajungă pentru noi şase. Asta mai lipsea! — Nu. Către sfârşitul orei de vizită sunt chemat. în 26. în timp ce scotoceşte în pachet. vlăjganul columbian. Zice: — Da-mi şi o bucată de pâine. E un bătrân francez. Uite cinci pesos. Ciao. Pablo. M-a uimit atât de mult cerându-mi pâine că mă mai trec şi-acum sudorile. Într-o pungă mare de hârtie. un coş pentru hârtii care se goleşte la schimbarea gărzii. Gaura trebuie făcută exact sub streaşină gheretei. au băgat ţigări. pentru ca jimbla să natragă atenţia. chibrituri. O să capete cinci sute de pesos pe zi. numai zbârcituri. chibrituri şi doi cârnaţi. Poliţistul de sus n-o să te poată vedea. — Şoferul taxiului e un bătrân peruan dintr-o bucată. un pachet de unt şi o sticlă de ulei negru. Uf! Cât pe ce s-o păţesc. pâinea cumpără-ţi-o. Pregăteşte ăi două mii de pesos. care-şi vâra nasul peste tot.

în văzul tuturor. douăzeci de centimetri de fitil. şi-abia acum 309 . Îi găseşte. Datorită loviturilor de ciocan pe tablă şi a uleiului pe care-l toarnă un ajutor pe sfredel. santinela nu miroase nimic. Aprindem fitilul. o s-ajung la taxi. O sa se descurce şi ceilalţi. cu poliţist cu tot. trecând prin spărtură în cârca lui Pablo. atât de mari că se vede strada de partea cealaltă. poliţiştii o să dea năvală şi-o să tragă în ultimii. e şi mai bine. la câţiva metri de noi. În felul ăsta m-ascunzi un pic de santinela din celălalt colţ. detonatorul fixat. Dacă totul merge bine. Zidul s-a ales cu crăpături zdravene peste tot. Clousiot şi Maturette. Găseşte-mi oamenii. O să le dau cile cinci sute de pesos. Santinela n-o să poată dibui zgomotul făcut de sfredel. Ghereta vine de-a berbeleacul. E-n regulă. Pablo dă de ştire unui grup de columbieni. Cartuşul e fixat cu argilă. — Doi amici de-ai mei o să ciocănească tabla fără întrerupere. Santinela o să cadă cu gheretă cu tot. Dacă vreţi să evadaţi. Numai că tu cu roaba ta. Ne dăm înapoi. o să ajungă mai iute decât mine la taxi. dar nici o spărtură nu-i destul de largă ca să putem trece prin ea. Într-o oră gaura e gata.asta a curţii e-n umbră. cei mai la vedere. iar eu. Logic vorbind. explozia o să facă o spărtură în zid. peste câteva clipe se face o gaură în zid. Cartuşul e vârât în gaură. Nu-i una ca lumea. Cu o clipă înainte de aprinderea fitilului. Trebuie să se-apuce un tinichigiu să îndrepte o foaie de tablă proptind-o de zid. trebuie să stai ceva mai încolo de streaşină şi să pălăvrăgeşti cu francezii. O explozie de toată frumuseţea zguduie cartierul din temelii. Dacă-s doi. chiar dacă ies după noi.

la 30 octombrie. la Cayenne. o să facă-n permanenţă de gardă până ce-o să repare zidarii stricăciunile. Cred că asta a fost ultima oară. Nici o duşmănie. Nu poate porunci să fie lovit un rănit. ÎNAPOIEREA LA OCNĂ Trei zile mai târziu. Şeful escortei. şase în curtea închisorii. ca să-i scot din cauză pe ceilalţi. consulul francez se apropie să semneze un document pentru judecătorul de district. Peste cincizeci de poliţişti îşi fac apariţia în curte. Au adus cu ei fişele noastre antropometrice. iar eu. alţi şase afară. mai vechi pensionari ai ocnei decât noi. nici un cuvânt aspru. — Bueno (bine). Cei trei. îmbrăcaţi în alb. mă rog. culcat într-o roabă. declar sus şi tare c-am făcut totul singur. la unsprezece dimineaţa. Harababura de după explozie e de nedescris. maiorul Boural. tot dichisul. franţuzule. Înainte de plecare. santinela care a căzut din gheretă n-a păţit nimic. Soarta vrea neapărat să mă întorc acolo. Don Gregorio ştie cui trebuie să-i mulţumească pentru povestea asta.recunosc că sunt pierdut. amprente. în stradă. doisprezece supraveghetori de-ai ocnei. Şase paznici în faţa zidului crăpat. vin să ne ia în primire. se 310 . Odată verificată identitatea. fotografii. cunosc câţiva caralii cu care discută şi glumesc ca nişte vechi prieteni. Şeful pazei face spume la gură de mânie. cel însărcinat să ne predea oficial Franţei. Din fericire. Toţi cei de faţă sunt miraţi de modul amical cu care se poartă supraveghetorii. o mică ceremonie oficială: fiecare trebuie să fie identificat şi recunoscut. mă întreabă cum o duc cu sănătatea.

Irénée de Bruyne. Un singur incident de semnalat: vaporul a fost nevoit să se aprovizioneze cu cărbuni la Trinidad. am dus-o greu îndeosebi din pricina căldurii înăbuşitoare şi a caznei de-a fi legaţi doi câte doi de acele barres de justice1 datând de pe vremea galerelor din Toulon. Am profitat de acest incident spre a pălmui pe-un alt ofiţer inspector englez. Doream să fiu arestat şi dat jos de pe vas. Şi cu toate astea. un ofiţer de marină englez a cerut să ni se scoată lanţurile. unde am cunoscut dragostea cea mai curată în Bare de fier pe care lunecă lanţurile prinse de picioarele deţinuţilor pedepsiţi. la câţiva kilometri. Călătorind în fundul calei. locuieşte neasemuita familie Bowen. să mă întorc la ocnă. înapoierea la ocnă. fr. Aflaţi în port. că-n grupul care a venit să ne la se află un infirmier priceput. episcopul acestei regiuni. Cu siguranţă că ne-am apropiat şi de teritoriul indienilor Guajiros. Nici un chilipir. E păcat de Dumnezeu. (nota ed. Vei fi mult mai pedepsit înapoindu-te la ocnă. cu tot soiul de lupte îndârjite. cu toate amarnicele ei urmări. Ofiţerul îmi zice: — N-am să te arestez şi n-am să te dau jos de pe vas pentru delictul grav pe care l-ai comis. unde trăieşte un om de vază. asta mi-e soarta. nu poate şterge neuitatele clipe pe care le-am trăit.) 1 311 . în nava aia prăpădită.uită la picioarele mele şi-mi spune c-o să fiu îngrijit la bord. Lângă portul ăsta Trinidad de care ne depărtăm. în ciuda zarvei acestor numeroase aventuri. s-au încheiat jalnic. N-am trecut prea departe de Curaçao. Orice-aş face. dar astea unsprezece luni de evadări. Se pare că-i interzis să ţii oamenii legaţi pe bordul unui vas.

care. e şi o distracţie pentru lumea care n-are prea multe asemenea prilejuri. Soarele tropicelor a şi început să pârjolească pământul. evadarea mea e o victorie. E ora nouă dimineaţa. de-o asemenea bunătate spontană şi Joseph Dega. sub înfăţişarea ei firească şi spontană. Toată puritatea de care sunt capabili copiii. Revăd estuarul şi refacem încet drumul pe unde plecasem atât de repede. fără să mă cunoască. Iată fluviul Maroni şi apele sale mocirloase. dragostea simplă şi puritatea. Şi leproşii din Insula porumbeilor! ocnaşii aceia năpăstuiţi. Îi 312 . le-am găsit la acele indiene pline de voinţă. felul neprihănit de-a vedea lucrurile la vârsta asta privilegiată. Marea a fost agitată în timpul călătoriei şi mulţi din ei răsuflă acum uşuraţi. de n-ar fi decât faptul că mi-am îmbogăţit sufletul cunoscând aceşti oameni excepţionali.dezlănţuirea ei pătimaşă. Simţim curiozitatea cu care sunt aşteptaţi cei cărora nu le-a fost fiică s-o pornească atât de departe. Ne aflăm pe puntea vasului Mana. a riscat atât de mult pentru mine! Toţi aceşti oameni. înzestrate din belşug în ce priveşte înţelegerea. 26 noiembrie 1934 La debarcader. nu-mi pare rău că am făcut-o. Camarazii mei nu scot o vorbă. Chiar dacă a dat greş. Nu. toate aceste făpturi pe care le-am cunoscut în vremea evadării îndreptăţesc strădania de-a o fi săvârşit. atinşi de o boală îngrozitoare şi care au avut totuşi forţa să găsească în inima lor nobleţea necesară spre a ne veni în ajutor! Până şi consulul belgian. Supraveghetorii sunt mulţumiţi c-am sosit. o lume nebună. Fiind duminică.

În lagărul penitenciarului. Plânge ca un copil. Stă cocoţat pe-o fereastră a infirmeriei şi mă priveşte. Măcar de ne-ar trimite la spital! Francois Sierra soseşte cu supraveghetorul său. — Cum o duci. — O să încerc să te internez. După câteva minute. Primul pe care-l recunosc e Francois Sierra. fără să se ascundă de ceilalţi. supraveghetori. 313 . Papi? — Sunt bolnav.. vreau să mă duc la spital. Maturette. nu prea cred c-o să se poată. E preferabil aşadar să stai liniştit şi să te porţi bine. Supraveghetori.. duceţi-i pe aceşti oameni în sectorul disciplinar. Ălălalt. Iată ceau câştigat evadând. Şi-aşa mai departe. cer să-mi fie îngrijite picioarele. Simţi că mâhnirea lui e sinceră. Clousiot spune că ghipsul de la picior îi provoacă dureri. la fel şi-n privinţa lui Clousiot. pe care vor trebui s-o execute la Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph şi. Orice ţară vă arestează ca să vă predea Franţei. De cum sosesc. Să-n-cercăm.aud pe oameni spunând. pentru restul pedepsei. Nimeni nu vă doreşte.. Ce-i aşteaptă pe aceşti cinci oameni? O condamnare grea. — Ăsta-i infirmierul. Ne oprim în mijlocul lagărului. încă foarte umflate. şase sute de oameni sunt aşezaţi pe grupe în faţa barăcii lor. Sper că aţi înţeles. zice caraliul. Pe lângă fiecare grupă. internarea pe viaţă în Insulele Salvării. Comandantul lagărului ia un portavoce: — Transportaţi. Asta-i Clousiot. — Cel rănit e Papillon. ne aflăm într-o celulă specială din sectorul supravegheat în mod deosebit. dar după câte ai făcut peacolo. vă puteţi da seama de inutilitatea evadării..

nu-i nevoie s-o înmânez sticleţilor de la uşa poliţiei judiciare. spre fericirea de-a putea să fiu iarăşi om. O să duc personal valiza sus. Vrei să te trec în sala comună? Noaptea îţi prinde lanţuri la picioare? — Da. controlează ghipsul lui Clousiot şi pleacă. deoarece erau caraliii acolo. o etichetă mare: Comisar de Divizie Benoît. Cât despre valiză. dar 314 . dar n-ai să mai fii singur. Şi totuşi reuşisem să mă descotorosesc de ea foarte repede şi zburam pe mare spre libertate. — Nu-i rost de nimic. N-am stabilit încă în ce fel. dar ochii lui exprimau atâta duioşie că m-am simţit foarte mişcat. am timp să-i smulg limba. închisoarea îmi pare mult mai rea ca altădată. Pe valiză. În momentul de faţă. — Atunci e mai bine să treci în sala comună. Ah! Iată-mă iarăşi pe „calea putreziciunii”. Da. Şi-acolo o să-ţi pună lanţuri. ca şi în prezent. Şi întrucât nu pot să umblu. căci o să calculez mecanismul să nu se declanşeze decât după ce-o şterg. în sala de rapoarte. trebuie să te simţi groaznic. izolat. Mă aflu într-o asemenea stare de spirit că nici nu mai e nevoie să închid ochii ca să hoinăresc la fel de bine în trecut. quai des Orfèvres. N-am putut să ne spunem nimic. 36. Paris (Seine). Nu-i cazul să uit ce-mi datorează trioul alcătuit din Polein. mă unge c-o alifie. în timp ce-mi face un masaj. Găsirea soluţiei mi-a luat o piatră de pe inimă. singurătatea e în momentul de faţă şi mai greu de îndurat ca înainte. spre răzbunare de asemenea. îmi spune el a doua zi. — În regulă. sticleţi şi procuror. Voi sosi îmbrăcat în uniforma funcţionarilor de la „Wagons-lits Cook”. şi n-o să dau greş. cu frumoasa lor şapcă pe cap.Îmi masează picioarele. În ce-l priveşte pe procuror.

ai două muieri. Direcţia Hondurasul britanic. şi am onoarea să vă salut. trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti 315 . Acum însă prima problemă e să-mi îngrijesc picioarele. şi cât e ziua de lungă putem să şedem sau să ne plimbăm. O să i-o smulg bucată cu bucată. Dar de data asta nu mai pune nimeni laba pe mine. Patruzeci de oameni aşteaptă aici să fie judecaţi de tribunalul militar. de tentativă de evadare. şi în trei luni multe se întâmplă. piciorul stâng al fiecăruia e prins de bara comună cu o verigă de fier. — După ce umblai. Suntem câte douăzeci de fiecare parte a stănoagei de lemn. în grupuri mici. băiete! continuă şmecherul.treaba e ca şi făcută. Unii acuzaţi de furt. frate? exclamă un parizian ascultând povestirea. o lună ca să pun lucrurile la punct. N-o să fiu judecat. de tentativă de omucidere. Toţi vin să mă vadă. O lună ca să pot umbla. Ieri. de omucidere. Peste zi n-am timp să mă plictisesc. lungă de peste cincisprezece metri. am fost dus în sala comună. domnilor. să le istorisesc evadarea. alţii de jaf. pe Lali şi pe Zoraima. Trebuie să pot umbla cât mai curând. trei zile după întoarcerea noastră. Sar în sus când le spun c-am părăsit de bunăvoie tribul indienilor Guajiros. de incendiere intenţionată. să stăm de vorbă pe-un fel de coridor lat de doi metri şi lung cât toată sala. La şase seara. dacit peşte trei luni. de asasinat. să jucăm dame. legaţi cu toţii d: aceeaşi bară de fier. La şase dimineaţa ne scot inelele astea groase. de evadare şi chiar de antropofagie. una mai mişto ca alta. După tramvaie? ascensoare? cinematografe? lumina electrică şi curentul de înaltă tensiune folosit la scaunul electric? Sau voiai să faci baie în fântâna din place Pigalle? Cum adică.

temnicerul nu scoate o vorbă. Se vede de la o poştă că sunt oameni de temut. vânezi. la 316 . E de-ajuns ca-n timpul zilei să dai ceva biştari temnicerului să lase veriga întredeschisă. ai marea. Fac primele încercări. În sfârşit. ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria. câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg. prieteni? Sunteţi de acord? Camarazii sunt de acord. Nici eu. e uşor să omori nestingherit pe careva. oricum. să nu te calce maşinile. lumina şi telefonul. şi le mulţumesc tuturor. În promiscuitatea în care trăim e greu ca unul sau altul să nu-şi dea seama de existenţa tuburilor cu bani. până şi perlele le capeţi pe damoaca. unde. te poţi bizui pe ajutorul nostru. când toată lumea e legată de bară. Săptămâna trecută. mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează! E adevărat c-ai încă sânge de franţuz tinerel şi n-ai avut când să vezi cum te ofileşti. Se împlinesc trei săptămâni de când m-am întors. pe lângă grijile vieţii. făptuieşte ce şi-a pus în gând şi se întoarce liniştit să se culce. haleşti. omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad. noaptea. soarele. sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron. având desigur grijă să închidă bine veriga. bei. nisipul cald.simpatici. Încep să merg câţiva paşi ţinândumă de bară pe coridorul care desparte cele două rânduri de priciuri. croitorul. În felul ăsta. nu mai pot să te-nţeleg. Nu-i aşa. să faci spargere. fii binevenit printre noi. cel interesat îşi desface veriga. cu ăi zece ani de ocnă ai mei. şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă. Fiind indirect complice. Au trecut destul de repede. şi întrucât ai desigur intenţia s-o iei de la capăt. În timpul nopţii. iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică.

de pildă că ne-am fi meşterit singuri nişte plute etc. Francois Sierra vine regulat. poate că aş fi putut să joc totul pe-o carte în sectorul disciplinar. ne spune că va face tot posibilul să ne-alegem. I-am făcut o impresie proastă înşirându-i tot soiul de basme. Având în vedere atacarea supraveghetorilor. cu câte cinci ani. Nu mai sunt decât două luni până ce-o s-ajung în faţa tribunalului. ca să se ia note de ele. Temnicerul arab s-a comportat mai bine. — Şi pentru că te numeşti Papillon1. am dat cu ochii de cei trei caralii de la spital pe care-i doborâsem şi dezarmasem. Acum fac zilnic progrese. franceză) 317 . eu şi Clousiot. suprimarea suplimentului colonial al salariului pe timp de un an. Tare-i bine să ai un prieten! 1 Fluture (în lb. Tare mă tem că aşa va fi. fără să exagereze şi uitând rolul jucat de Maturette. Comunicăm aceste ameninţări la instrucţie. Sunt tare încântaţi că ne-am întors şi speră că într-o bună zi vom pica într-un loc unde sunt ei de serviciu.instrucţie. N-a spus decât adevărul. te asigur că-ţi voi tăia aripile şi n-ai să mai ai cu ce-ţi lua zborul. Mor de ciudă că nu mi-am vârât în tub vreo două vârfuri otrăvite de săgeată. Inutil să spun că întâlnirea noastră n-a fost prea cordială. căci după evadarea noastră sau ales toţi trei cu pedepse aspre: suprimarea concediului de şase luni în Europa. Umblu din ce în ce mai bine. dimineaţa şi seara. Dacă le aveam. iar Maturette cu trei. Căpitanul-judecător de instrucţie a stăruit mult să afle cine ne-a procurat vasul. la picioare şi moralmente. să mă maseze cu ulei camforat. Aceste masaje-vizite îmi fac grozav de bine.

După cum am băgat de seamă. fără excepţie. Umblu în fiecare zi un pic mai mult şi. ne respectă şi au chiar o anumită admiraţie. Iar prin faptul c-am îndrăznit să-i punem jos pe caralii. ci şi muşchii gambelor. Îmi mulţumeşte. e cei mai bun prieten al meu. cu un glas atât de scăzut că nimeni nu poate s-audă ceva. apoi îmi spune: — Francois Sierra e prieten cu tine? — Da. 318 . să ţi-l transmită el. Într-o zi ofer unuia o ţigară americană dintr-un pachet pe care mi l-a adus Sierra. UN ARAB MÂNCAT DE FURNICI În sala asta se află doi bărbaţi tăcuţi. Toţi. să-ţi pasăm tubul nostru. să te-ajute să evadezi din nou. — Ce moştenire? — Prietenul meu şi cu mine am hotărât că dacă ne ghilotinează. pe care această lungă nemişcare i-a atrofiat. I-l vom da atunci lui Sierra. — Poate că-ntr-o zi. Marea majoritate n-ar accepta treaba asta. se găsesc oameni care se oferă să-mi maseze nu numai labele picioarelor. mulţumită unei sticluţe pe care mi-o lasă Sierra. Nu riscăm să fim asasinaţi spre a fi jefuiţi. deseori. trecem drept oameni capabili de orice. dac-o merge prost. evadarea asta atât de îndelungată ne-a creat un deosebit prestigiu în rândul ocnaşilor. nu discută decât între ei. nu vorbesc cu nimeni. şi precis că vinovaţii ar fi ucişi. E foarte plăcut să te simţi în siguranţă. o să-ţi trimitem moştenirea noastră prin mijlocirea lui. Sunt sigur că printre ei ne aflăm într-o securitate deplină. Veşnic lipiţi unul de altul.

Camaradul lui s-a apropiat de noi. fiecare ster de lemn e însemnat cu vopsea roşie. orânduit cum se cuvine. din păcate. e originar din Toulouse. spune cel din Toulouse. Nu-l primesc decât dacă sunt bucăţi din lemn 319 . — Dacă-i aşa de sigur că vă condamnă la moarte. dar aş fi curios să ştiu ce gândeşti despre noi. vin să controleze dacă ţi-ai făcut norma. Supraveghetorii. la patruzeci şi doi de kilometri de Saint-Laurent. — Am să-ţi povestesc. Lagărul de la kilometrul 42. Se aşează lângă prietenul lui. fie şi-un gardian. — Cum vrei să-ţi spun. — N-am cerut nimănui vreodată părerea. Când e recepţionat. Îi ofer o ţigară americană. să-l mănânce. în lagărul morţii. de la A la Z. după golful Sparouine. După zilele săptămânii. spuse noul sosit. În fiecare seară trebuie să te afli în junglă. — Şi unde s-a petrecut asta? — La kilometrul 42.— Crezi că vă condamnă la moarte? — Aproape sigur. verde sau galbenă. lângă lemnul pe care l-ai tăiat. Am fost prinşi asupra faptului. Dar ce-aţi făcut? — L-am vârât într-un cuib de furnici carnivore pe-un gardian. fără să ştiu nimic. au dovezi. dacă ne lasă singuri într-o celulă. Ţi-o spun pentru că. — Da. în faţa mea. e un lagăr forestier. dacă ai avut sau nu dreptul să laşi un om viu. însoţiţi de arabii temniceri. trebuie să aflu toată treaba. Acolo ocnaşii sunt obligaţi să taie în fiecare zi un metru cub de lemn tare. pradă furnicilor? Ca să-mi dau părerea. s-ar putea. sunt prea puţini sorţi să scăpăm. de ce sunteţi în sala asta comună? — Cred că le e teamă c-o să ne sinucidem.

şi ne-njura tot timpul. mâine aşa. şi dimineaţa. eram trimişi la muncă. Papillon! După ce ne-a dezbrăcat la piele. Într-o zi. ca să ne facă poftă. ne băgau seara la carceră. ba câte cincizeci. ca să facem aceeaşi treabă ca atunci când ne păzea arabul. de pilda ne lăsa să şterpelim. din lemnele recepţionate în ajun bucăţi care scăpaseră nevopsite. un chin neîncetat. am căutat în junglă lemne nerecepţionate. Într-o bună zi ne-am hotărât să-l mituim pe arab. Aveam două tuburi cu câte trei mii de franci fiecare. Azi aşa. ba câte o sută. cu vâna de bou între picioare. ăsta ne-a urmărit pas cu pas. Venea cu noi pe şantier. După care ieşi din ascunzătoare: „Ah! Ah! Furat mai departe lemn şi nu plătit! Dacă nu dai cinci sute franci la mine. Pe scurt.. Crezând că-i vorba numai de-o ameninţare.tare. Noroc c-a crezut că n-avem decât un tub. Mânca plescăind tare. te denunţ. şi-n felul acesta ne facem sterul zilnic. Muncă de câine până crapi. tot nemâncaţi. Tocmai când ajunsesem cu treaba la zi. ca să evadăm. plus ce-a rămas din ajun. Sistemul lui era simplu: pentru cincizeci de franci. cu atât eram mai slabi şi mai puţin în stare să facem norma. Deseori n-am reuşit să ne facem treaba până la capăt. nemâncaţi. A fost ceva de groază. ne-a uşurat de aproape două mii de franci. Refuzăm iarăşi. Colac peste pupăză. să facem sterul zilnic. pe furiş. ne-au trimis un paznic special. oamenii lucrează în echipe de câte doi. să vadă dacă şterpelim lemne. După-masă se-întoarce însoţit de câţiva caralii. ci un arab. Situaţia s-a înrăutăţit. Cu cât trecea vremea. A doua zi vine iar: „Plăteşti sau astă seară eşti la carceră”. se aşeza comod. nea dus la sterii de unde luasem 320 . Crezând că n-o să ne denunţe după ce ne-a jecmănit de atâtea parale. refuzăm. nu un supraveghetor. l-au mutat pe arab. Ca să dea de capăt. Atunci.

de durere. Ştii ce-a fost în stare să facă pentru ca să ne sculăm? A luat unul din cuiburile acelea.lemnele şi. apoi îl tragem lângă cuibul de furnici. Închipuie-ţi cincizeci-şaizeci de înţepături. timp de zece zile. Când ne-au adus îndărăt în lagăr. Balaoachoşul ne ridica lovindune cu piciorul sau cu vâna de bou. „Corrida” asta a ţinut două zile. Şi-ntâmplător ne-a venit idem să ne răzbunăm pe gardian cu ajutorul furnicilor. eram la capătul puterilor. Îl dezbrăcăm la piele şi-l 321 . dându-ne fiecare câteo bucată de lemn tare. am fost siliţi. Căutând nişte lemn tare. încet-încet. pocnindu-i în cap. şi era un mare ajutor. căci nu mai aveam de făcut decât un ster amândoi. tăiat la aceeaşi mărime. fără mâncare şi fără băutură. Muştele astea înţeapă mult mai cumplit ca viespile. Ar fi-n zadar să-ţi spun ce-am suferit. Mâncam mult. arsurile ne-au chinuit trei zile-n şir. locuite de muşte zise „de foc”. Am izbutit. Uneori cădeam. urmăriţi de aceşti sălbatici. A rupi craca pe care atârna cuibul şi l-a fărâmat deasupra noastră. Ştii cât e de dureroasă o înţepătură de viespe. fără nici o îngrijire. cu pâine şi apă. Am rămas fără ochiul stâng unde se-îngrămădiseră vreo zece muşte. Ne-au ţinut într-o carceră. ca ale viespilor sălbatice. am prins iar puteri. loviţi de arab cu vâna de bou. dar am izbutit. cu greu. să ne facem sterii şi să-i completăm pe toţi cei din care şterpelisem. înnebuniţi. Asta însemna aproape un ster. Gardianul continua să dea câte-o raită pe-unde lucram şi într-o bună zi îl culcăm la pământ. am dat într-un desiş peste un uriaş cuib de furnici carnivore devorând o căprioară cât o capră. Pân' la urmă ne-am lungit la pământ. Chiar dând cu urină deasupra. nu numai că ne-am ridicat. ceilalţi condamnaţi au hotărât să ne ajute. dar am început să alergăm ca scoşi din minţi. în pas alergător.

negre. decorticat de viu de miile şi miile de furnici. îl detaşăm pe arab. Când plecam la lucru. E-o minune că mai suntem în viaţă. dar ţine seama ce ne-a făcut el. — Astea-s micuţe de tot şi roşii cum e sângele. Într-un alt hăţiş săpam zilnic câte puţin.legăm de copac. până ce un caraliu ne-a ginit pregătind groapa. Într-una din dimineţi. Mult timp nu le-a trebuit. Ai văzut vreodată furnici carnivore. dar în momentul în care-l târam spre groapă (de 322 . imediat după sosirea la lucru. încă plin de furnici dar aproape doar schelet. îl crestăm în câteva locuri. Peste vreo jumate de oră. Asta ne-a dus la pierzanie. ne urmărea să vadă cât am mai săpat. După douăzeci şi patru de ore nu mai avea ochi. niciodată. Dacă noi am suferit ce-am suferit din pricina viespilor. Smulg bucăţele microscopice de carne şi le cară spre furnicar. culcat pe jos în formă de jumătate de covrig. cu mâinile şi picioarele prinse zdravăn cu nişte frânghie care slujea la legatul sterilor. Agonia lui a durat două zile întregi şi o dimineaţă. ca şi caraliii. bănuiau că n-am fi străini de dispariţia lui. Papillon? — Nu. iar ceilalţi temniceri arabi. Furnicile n-au atacat decât după ce am îndesat o cracă în furnicând lor şi-am scuturat ce se lipise de ea peste trupul balaoacheşului. închipuie-ţi ce-a putut pătimi ăsta. furnicile porniseră la asalt cu miile. îi umplusem gura cu un smoc de iarbă ca să nu poată zbiera şi petrecusem o cârpă pe deasupra. să facem o groapă în care să-i punem rămăşiţele. Recunosc că răzbunarea noastră a fost cruntă. Înainte de asta. Doar din cele mari. Tot nu izbutiseră să dea de arab. Bineînţeles că-l căutau peste tot. Cu securea.

am fost surprinşi de trei arabi. De nu. eu şi prietenul meu te-am ales moştenitor. ne-a spus că dacă versiunea noastră e acceptată. bazându-se pe raportul medicului legist. Acuzarea însă. nu vorbim cu nimeni pentru că s-a ivit o dată prilejul să evadăm. Dacă o să vă ghilotineze. o doresc din toată inima. a pretins că nu a existat nici o rană mortală şi că l-am lăsat să fie devorat de viu. caraliii se dau avocaţi).dus nu-l puteam duce altfel fiindcă riscam să fim ciupiţi până la sânge de furnici). răbdători şi bine ascunşi: îngropăciunea. care nu-mi va influenţa câtuşi de puţin hotărârea: „Care-i părerea majorităţii din sala asta şi de ce nu vorbiţi cu nimeni?” — Majoritatea socotesc c-ar fi trebuit să-l omorâm. dar nu să-l dăm furnicilor de viu. am pretins oficial că-ntâi l-am omorât şi după aia l-am dat la furnici. Asta ne fuse! Fireşte. — Nădăjduiesc să nu moştenesc nimic de pe urma voastră. în ultima clipă gândiţi-vă intens la un singur lucru „Îmi taie 323 . Aţi procedat bine plătindu-i cu vârf şi îndesat. ne-am putea salva capelele. fără să ţi-o spunem. văd c-aşteptaţi să răspund la ce maţi întrebat înainte de a-mi povesti întâmplarea: cum judec eu ca om. Asta pândeau ei. D-aia. Gardianul care o făcea pe apărătorul nostru (aşa-i obiceiul acolo. amin cu noi! Sincer vorbind. fraţilor. ajutoare de caralii. n-ai de gând să vorbeşti?” — Uite ce-i. nu prea avem mari speranţe. fraţilor. Cât despre tăcerea noastră. Aprindem câte o ţigară şi văd că se uită la mine de parcă m-ar întreba: „Ei. răsculându-ne. chestia cu viespile sau cu muştele „de foc” e de neiertat. — Iată acum părerea mea. şi de doi gardieni. O ultimă întrebare. cazul vostru. şi ei n-au făcut-o.

nu i-a mai fost teamă să stea de vorbă cu mine.. Clousiot şi cu mine ne tot întrebam cui şi de ce sunt adresate. în plină noapte.capul. nu ştiu dacă aveţi dreptate. aceste cuvinte. În după-amiaza asta mi s-a oferit cheia misterului. de când mă leagă. o bucăţică de gagiu. Specialist în case de bani. ăi doi amărâţi se retrag. maimuţărind vocea unei femei: „Maestre. În ce-i priveşte pe cei din sală. „O tocăniţă de piciorde-lemn. 324 . dar bine friptă şi fără piper. Fraţilor. te rog!” E rar ca-n vreuna din nopţile adânci să nu auzi strigându-se una ori alta din frazele astea. Tintin. din toţi cei care sunt aici. când nu sunt toate trei deodată. îl cheamă Marius de La Ciotat.. Sau. Agonia lui a durat însă şaizeci de ore.. orice situaţie specială duce neapărat la reacţii diferite. un glas. S-ar putea ca voi să fi crezut în ziua aceea că o răscoală deschide calea unei evadări în comun. După ce i-am povestit câte ceva despre evadarea mea. într-o răscoală poţi fi pus oricând în situaţia de-a ucide fără s-o fi vrut dinainte. mă vâră sub ghilotină şi până cade cuţitul. Aflând că l-am cunoscut pe taică-su. Mulţumiţi de cele discutate. cred că singurii careşi riscă pielea sunteţi voi. Numai că. FUGA CANIBALILOR „L-au halit pe Picior-de-lemn!”.. Pe de altă parte. . pe când ceilalţi să fi fost de altă părere. una-a-a!”. Istorisirea aparţine chiar unuia dintre protagonişti. asta o să dureze treizeci de secunde. Sunt în câştig”. reluându-şi traiul în tăcerea pe care au rupt-o pentru mine.

Peste tot numai mlaştină. din fericire cu ţoalele pe noi. doi fraţi.” ori: „O tocăniţă de. Morţi de foame şi complet sleiţi de puteri. Ca să n-o lungesc. după câteva ore. dezrădăcinaţi de mare. De prisos să-ţi descriu cum arătam. Ne-am pomenit în plină junglă. imposibil de găsit vreo trecere. E un hăţiş teribil. copaci doborâţi. Trebuie să-ţi spun că-n locul acela nu există plajă şi că marea pătrunde de-a dreptul în pădurea virgină. Frică mi-e că pentru o simplă evadare să nu mă căptuşesc cu cinci ani. Ceea ce auzi tu strigânduse uneori noaptea: „L-au halit pe. mi-a răspuns. nici alimentele şi nici altceva. plecaţi în direcţii diferite.. fraţii Graville. am hotărât ca eu şi cu napolitanul să răzbatem cu ultimele noastre forţe până la malul mării şi să agăţăm 325 . apoi un tip din Angers cu un picior de lemn şi un tinerel de douăzeci şi trei de ani care-i servea de fetiţă. un napolitan din Marsilia. Am participat la ceea ce se cheamă acu „fuga canibalilor”. Plecaserăm în şase de la Kilometrul 42. eu unul sunt băgat într-o chestie nasoală de tot. aproape exact în locul unde ne-am despărţit. eram azvârliţi pe coasta Guyanei olandeze. dar odată ajunşi în mare n-am mai putut redresa barca şi.” e la adresa fraţilor Graville. Ne separăm în trei echipe: cei doi Graville.. după douăsprezece zile. frânţi. Treisprezece zile trăisem halind doar rădăcini şi muguri. unul de treizeci şi altul de treizeci şi cinci de ani. groaznic de încâlciţi între ei. După o zi întreagă de mers. Guesepi şi cu mine. Am ieşit cu bine din Maroni.. La Ciotat. Nu s-a putut salva nimic din naufragiu. dăm în sfârşit de pământ tare. Din grup făceau parte Dédé şi Jean Graville. eu şi cu Guesepi.l-am întrebat cum era şi firesc: „Dar tu?” — Oh. eu. ne reîntâlnim. şi Picior-de-lemn cu gagicuţa lui. de nestrăbătut.. lyonezi.

nu trece prea mult timp. — Unde-i puştiul? — L-am lăsat departe de aici. zice Dédé şi se scoală. — Eşti o jigodie că l-ai părăsit singur. Dédé observă că unicul picior al tipului e încălţat cu gheata puştiului. dar de unul singur. din cele mari. după ce se vor odihni câteva ceasuri. — Desfă traista! Ce-ai acolo? Înăuntru. am dat peste o maimuţă. o cămaşă ca să ne predam primului vas de pază costieră olandez care desigur. o halcă de carne. mă jur. se descoperă şi o punguţă din piele cu nişte chibrituri şi o scăpărătoare. urmau să ne caute. — Ce-i asta? — O bucată din maimuţă. şi-l văd venind pe tipul cu piciorul de lemn. cu şişu-n mână. — Ba el a vrut să plec. rănită. — Ticălosule! L-ai ucis pe puşti ca să-l mănânci! — Nu. — Da. N-ar fi fost greu pentru că ne înţeleseserăm să ne marcăm drumul cu crengi rupte. — Cu atât mai bine pentru tine. De furie că înainte de a se despărţi individul n-a 326 . În momentul acela. Iartă-mă. Apoi. n-arăţi ca noi. scotocindu-l. Or.într-un copac. a murit de oboseală şi-am mâncat şi eu un pic. că nu mai putea merge.. Dédé. nu va întârzia să apară. l-ai mai şi lăsat desculţ şi i-ai luat încălţarea! Bravo ţie! Pari şi-n formă. Se vede bine c-ai mâncat. — Şi pe deasupra. cât mai sus cu putinţă. s-o iau pe urma lăsată. N-a apucat să sfârşească şi-avea deja cuţitul în burtă.. fiindcă îl încerca o bănuială văzând traista tipului plină. Cei doi Graville.

O lună mai târziu. Guesepi i-a văzut pe Graville mâncându-l pe nenorocit. ce ştiu eu. cu o lovitură de cuţit drept în inimă. lângă foc. ar trebui să acuz. poate. Îl poftesc. ba chiar folosind piciorul de lemn ca să alimentele focul. suntem acuzaţi de evadare agravată de antropofagie. Asistă aşadar. ba a remarcat chiar şi părţile alese: pulpa. continuă Marius. — Te plâng. băiatule. Eu. Deci. nişte crabi şi nişte peştişori. atunci şi a doua zi. Fiind pe malul mării. De aici li se trag — cei doi Graville sunt infecţi ca fire — şi bancurile pe care le auzi noaptea. la spectacolul celor doi Graville punând pe jeratic alte bucăţele de carne. ba chiar şi gardienii. Nici măcar nu s-a pus 327 . coapsa şi cele două buci. aprinde focul şi se apucă să-l halească. Guesepi refuză. nu te poţi apăra decât acuzând pe alţii. într-adevăr. vom nega cu toţii. dar am zărit mai multe bucăţi de carne. La proces. însă fără să participe. Nenorocirea e că. eram în continuare pe ţărmul mării când Guesepi a venit să mă caute.împărţit frăţeşte chibriturile pe care le avea sau. Povestea o cunosc acum toţi cei din sala asta. îl târâseră pesemne ceva mai încolo. Guesepi pică în plin ospăţ. inclusiv Guesepi. noaptea. Trei zile mai târziu. Papillon. de foame. ori aşa ceva e cu neputinţă. aşezate pe cenuşă. o navă a pazei de coastă ne culegea şi ne preda penitenciarului de la Saint-Laurent-du-Maroni. pentru a mă apăra. Vom zice că au dispărut în junglă. Guesepi n-a ştiut să-şi ţină gura. pentru că. Oficial. mâncase. Iată. care-i situaţia mea. Guesepi era ucis. N-am văzut leşul. cruzi. Am umplut o pălărie cu peştişori şi crabi şi ne-am dus să-i frigem la focul fraţilor Graville. Tocmai de aia ţi-am istorisit-o şi eu.

Deşi am stat o săptămână întreagă să pândesc. care ajung până la tavan. pot să văd ce se petrece în curte. Această semiacceptare de-a fi pierdut partida mă îndeamnă. indiferent când. Aşadar. deşi piciorul stâng mi-e prins de bară printr-o verigă. Picioarele mele se prezintă foarte bine şi mă dor numai când plouă.întrebarea cine-ar putea fi făptaşul. doar nişte zăbrele uriaşe. altele sosesc din direcţia contrară. n-a reuşit nimeni să evadeze de-acolo. Am douăzeci şi opt de ani. aşezându-mă în capul oaselor. nam găsit nici o hibă în ce priveşte supravegherea exercitată de gardieni. Noaptea m-am culcat în altă parte. Va fi greu să scap cu mai puţin. Supravegherea este atât de riguroasă că rondurile nu urmează un anumit ritm. dintr-o bucată. aş putea să întreprind iarăşi ceva. voi avea treizeci şi trei de ani când voi ieşi din Recluziune. Altă informaţie: de optzeci de ani. Iată adevărata poveste a canibalilor care au mâncat un om frigându-l la flacăra propriului său picior de lemn. fireşte. iar căpitanul care va face instrucţia cere cinci ani de recluziune. după ce acest om mâncase. Am luat locul cuiva care a plecat şi. 328 . Aşadar. Din locul în care stau întins. pe puştiul care-l întovărăşea. rugându-i pe toţi să se dea mai încolo. pe toată lăţimea. Mi s-a spus că e înfiorătoare. la rându-i. E poreclită „Mâncătoarea de oameni”. să privesc spre viitor. dar cum? Sala asta n-are ferestre. Ele se succed fără întrerupere şi. E aşezată în aşa fel că vântul! dinspre nord-est pătrunde în voie. Pentru prima dată sunt aproape gata să recunosc că vor izbuti să mă-nchidă în Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph. mă aflu lângă Clousiot. de când există.

va trebui măcar să-mi păstrez sănătatea. Drept care numi tulbură liniştea. Cinci ani de izolare completă sunt greu de suportat fără să înnebuneşti. anul pe care l-am trăit. şi fumează mult — asta-i tot. nu merită oare cinci ani de recluziune? Ai fi preferat să nu evadezi şi să fii în Insule de la sosire? Ţinând seama de ce ne aşteaptă. ţinând seama de cele ştiute. ceea ce-i probabil. Deci.Mai am încă mulţi bani în tub. să ies învingător din înspăimântătoarea pedeapsă care mă aşteaptă. bine hrănit. Adierea care pătrunde în sală mă mângâie înaintea tuturor şi-mi face într-adevăr bine. Să evit cât mai mult înălţarea unor castele în Spania şi mai ales visele de răzbunare. Da. — Când? Peste cinci ani? — Clousiot. n-o să le meargă. şi precis că n-o să ne fie moale. regreţi? 329 . îmi voi disciplina din prima zi mintea conform unui program bine stabilit şi variat. Voi ieşi din Recluziune puternic şi în deplina stăpânire a facultăţilor mele fizice şi morale. — Nu-ţi face inimă rea. Aşa încât mă bizui pe faptul că. dacă nu evadez. Zăresc câteva stele şi—i spun: — Vezi stelele din locul unde te afli? — Da. toate întâmplările prin care am trecut. Prefer să nu mă uit ia ele. că prea mi-amintesc stelele din timpul evadării. aplecându-se un pic. Clousiot simte că nu vreau să vorbesc. răspunde el. de pe-acum. Simt că mi-a priit faptul c-am stabilit planul ăsta de conduită şi că accept cu seninătate cele ce mă aşteaptă. îţi pare rău cai evadat? Spune sincer. o să le revedem cu miile cu altă ocazie. Mă pregătesc deci. oamenii pe care i-am cunoscut.

— Papi. comandantul care va prezida tribunalul militar e cunoscut ca un om aspru. Mai sunt cincisprezece zile până ne vom prezenta în faţa tribunalului. Cinci ani sunt aproape cu neputinţă de făcut. şi află că-mi pare totuşi foarte bine de evadarea noastră. dar. aş gândi la fel. De-aş fi fost cu tine. nu baţi câmpii. îmbrăcaţi în haine noi. căci Maturette e-n celulă de la sosire. Mă gândesc însă cu groază la ce mă aşteaptă în celulele „Mâncătoarei de oameni”. cu dungi roşii. bat câmpii. Clousiot şi cu mine. Ne aflăm în dimineaţa zilei de sâmbătă. E totuşi o veste bună. Mă bucur să-mi văd prietenul prinzând iarăşi puteri. pare-se. bărbieriţi şi tunşi proaspăt. Tribunalul militar a început să lucreze de luni. dar eu am zăcut în închisoare. Îi explic atunci ce-am hotărât să fac şi-l simt că reacţionează cât se poate de bine. Sunt cincisprezece zile de când lui Clousiot i s-a scos ghipsul. am refuzat s-avem drept avocat un supraveghetor. — Iartă-mă. aşteptăm în curte momentul de a fi aduşi în faţa tribunalului. uiţi un lucru de care eu n-am avut parte: cele şapte luni pe care le-ai trăit printre indieni. pentru că şi eu am trăit clipe de neuitat. încălţaţi cu pantofi. au trecut aşadar cinci zile cu diverse procese: procesul celor cu furnicile a ţinut zi 330 . foarte drept. am uitat. Ne-am înţeles să vorbesc eu pentru toţi trei şi să susţin singur întreaga apărare. Umblă normal. — Nu. SENTINŢA În dimineaţa asta. Nu înghite prea uşor gogoşile Administraţiei. n-a rămas şchiop. După unele zvonuri.

cu tâmplele cărunte. care vor servi drept asesori. intenţionat. Tribunalul îşi începe lucrările la şapte şi jumătate. Am răgazul să analizez minuţios trăsăturile înăsprite de deşert ale chipului acestui maior de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Deasupra splendizilor ochi negri. Căpitanul Administraţiei trage prea tare în noi. Ne aflăm în sală când îşi face apariţia un maior. Clousiot. Fraţii Graville n-au umflat decât patru ani (lipsa probelor de antropofagie). Suntem la o distanţă de aproximativ patru metri de completul de judecată. un supraveghetor gradat.) 1 331 . Procesul lor a durat mai bine de o jumătate de zi. apoi. Privirea lui nu-i câtuşi de puţin veninoasă. nu exagerate. au dus la cea mai mare distanţă Militar din trupele sahariene care se deplasează calare pe dromader (n. n-am mai dat ochii cu ei. îi las în jos. Mai comite o greşeala spunând că suntem ocnaşii care. sentinţele au fost aspre.întreagă. în cele paisprezece cazuri judecate. — Dosarul Charrière. asta-l va face să piardă partida. ne cântăreşte în câteva secunde. E militar din cap până-n picioare. în ce-l priveşte pe arab. Maturette. Însoţit de-un bătrân căpitan de infanterie şi de un locotenent. La dreapta completului de judecată. nişte sprâncene stufoase. Ne scrutează. Califică drept tentativă de asasinat scoaterea momentană din luptă a supraveghetorilor. în uniformă de meharist1. Ochii mei să uită fix într-ai săi. reprezentând Administraţia. de când există ocna. un căpitan. afirmă că-i minune c-a mai rămas în viaţă după numeroasele lovituri primite.t. Pentru restul de crime s-au dat cinci sau patru ani. Amândoi au fost condamnaţi la moarte. În general. care ne privesc ţintă. dar drepte. acuzarea.

dar nu putem fi de acord cu ea în privinţa trimiterii deţinuţilor în Guyana. şi trei ani pentru evadare. părintele Irénée de Bruyne. unde sunt. Columbia. adică în total opt ani: cinci ani pentru tentativă de omor. deoarece reiese din anchetă că n-a participat la tentativa de asasinat. — N-avem apărători.în ţări străine dezonoarea Franţei: „Până în Columbia! două mii cinci sute de kilometri. În ce-l priveşte pe Maturette. apoi Columbia. o mică expunere a vieţii mele în mijlocul indienilor. Fac o descriere a familiei Bowen şi a amabilităţilor ei. Apoi asupra închisorilor columbiene. 332 . făcând uitat episodul Maroni. Vom face o pauză de cincisprezece minute. pe de o parte. Trinidad. Citez vorbele şefului poliţiei din Trinidad: „N-avem căderea să judecăm Justiţia franceză. de ce şi cum am ajuns acolo. Maiorul m-ascultă fără să mă întrerupă. incidentul cu punga de florini. să audă o relatare cât de scurtă a acestei odisee atât de lungi”. şi de aceea vă ajutăm”: Curaçao. au parcurs aceşti oameni. Nu-i văd pe apărătorii voştri. îmi cere doar unele amănunte în plus despre viaţa mea printre indieni. Asta pentru Charrière şi Clousiot. relatarea dumitale a lămurit şi totodată a interesat Curtea. Curaçao. în special asupra carcerei din Santa Măria. toate aceste naţiuni au auzit desigur bârfele cele mai mincinoase asupra administraţiei penitenciare franceze. Foarte pe scurt. — Mulţumesc.” Preşedintele: „Tribunalul ar fi interesat. perioadă care-l interesează în cel mai înalt grad. V-aş ruga să-mi permiteţi să susţin eu apărarea camarazilor mei şi a mea. Povestesc. cer numai trei ani pentru evadare. domnule preşedinte. pe de altă parte. Cer două condamnări fără contopire de pedepse. călătoria noastră pe mare până la Trinidad.

— Vă mulţumesc. Înseamnă cau fost loviţi cu multă băgare de seamă. Eram în deplinătatea forţelor noastre. Supraveghetorul acuzator a uitat să spună. dar folosind expresii cuviincioase. sau nu ştie. şi am s-o dovedesc: Anul trecut eu aveam douăzeci şi şapte de ani. E neverosimil. iar Clousiot treizeci. Fiind condamnaţi la muncă silnica pe viaţă. şedinţa reîncepe. regulamentul o îngăduie.— Se poate. Îţi atragem totuşi atenţia că tribunalul îţi va retrage cuvântul dacă vei dovedi lipsă de respect faţă de reprezentantul Administraţiei. ştie perfect ce face un om puternic lovind pe cineva în cap doar cu latul baionetei. proaspăt sosiţi din Franţa. Completul de judecată. Preşedintele: — Charrière. La vârsta noastră e foarte greu să te împaci cu ideea de-a nu mai intra niciodată în rândul oamenilor. să-i punem jos făcându-le cât mai puţin rău. tribunalul acceptă să susţii apărarea dumitale şi a camarazilor dumitale. Eu sunt înalt de un metru şaptezeci şi patru. — Rog tribunalul să respingă întru totul delictul de tentativă de asasinat. După un sfert de oră. el are un metru şaptezeci şi cinci. cred că delictul de evadare e mai puţin grav decât pentru cineva condamnat la o pedeapsă minimă. Te poţi apăra în toată libertatea. aşa cum s-a şi întâmplat. Imaginaţi-vă deci ce se poate face cu piciorul unui pat de fier. Ai cuvântul. dorind. Nici unul din cei patru nu s-a ales cu răni grave. Atrag atenţia tribunalului că nici unul din cei patru atacaţi n-a fost spitalizat. I-am lovit pe arab şi pe supraveghetori cu picioarele de fier ale paturilor. alcătuit din militari de carieră. 333 . că drugii de fier fuseseră înveliţi în cârpe ca să nu omorâm cumva pe vreunul din ei.

nici o sentinţă. respingând acuzaţia de tentativă de asasinat. Sentinţă care declarând vinovat un inculpat. Pentru acest delict tribunalul vă condamnă la doi ani de recluziune. Când ne întoarcem în clădirea unde se află camarazii noştri. Până şi cei care-au încasat din gros ne felicită sincer c-am avut baftă. nimeni nu e invidios. toţi sunt mulţumiţi la aflarea veştii. t) 1 334 . Şi adaug: — Mulţumim tribunalului. n-are de pronunţat. apoi loveşte cu ciocanul în masă. În sală. ridicaţi-vă! Aşteptăm toţi trei. Maiorul se consultă în şoaptă cu cei doi asesori. Francois Sierra a venit să mă sărute. Pentru delictul de evadare sunteţi găsiţi vinovaţi de gradul doi.Apelez pentru toţi trei la indulgenţa tribunalului. E-n culmea fericirii. Preşedintele: — Tribunalul. nici măcar de absolvire1. — Acuzaţi. îl absolvă de acuzare. deci. vina lui nedând lor la pronunţarea vreunei pedepse (n. caraliilor care asistau la proces nu le venea săşi creadă urechilor. ţepeni ca nişte pari. Dimpotrivă. domnule maior. Rostim într-un glas: — Vă mulţumim.

Sper că voi dezminţi porecla pe care i-au dat-o ocnaşii: „Mâncătoarea de oameni”. trebuie să mă consider liber şi sănătos. îi tot spun lui Clousiot. Pe Insule evadările sunt foarte rare. destinaţia: Insulele Salvării. iată-mă. Dar. aşezat lângă mine. 335 . că şi pui alta la cale. Mă mir că aici n-ai încercat nimic. Ei bine. nu mă voi lăsa uşor pradă elucubraţiilor cărora le dă naştere izolarea completă. Nici n-ai zbârcit-o bine c-o evadare. ştiu. Voi avea treizeci de ani la ieşire. Trebuie să fiu bucuros că n-am de făcut decât doi ani în această închisoare a unei alte închisori. — Dragul meu Papillon. Am găsit remediul ca să scap de ele. De la bun început. şa te invidiez pentru credinţa asta a ta că odată ai să fii liber. ca un ocnaş oarecare de pe Insule. e foarte greu să te doboare cineva. la doar câteva ore de internarea pe viaţă. Se face un an de când tot pui la cale evadări şi n-ai renunţat nicicând. de data aceasta. există oameni care au evadat. Am pierdut partida.Caietul al şaselea insulele salvării SOSIREA PE INSULE Mâine urmează să ne îmbarcăm cu. Aşa cum mi-am făgăduit-o. eu unul o să evadez. e sigur. chiar număraţi pe degete. Peste doi ani o să evadez din Insule. dar n-am sufletul unui învins. În ciuda luptei purtate. Mai întâi voi avea de făcut doi ani de recluziune în Insula Saint-Joseph.

Ne leagă doi câte doi. încât n-ai să recunoşti niciodată că nu se poate înfăptui ceea ce doreşti atât de mult. A doua zi. reacţionează altfel decât noi. Da. O să plec singur sau cel mult c-un camarad. plătind cu vârf şi îndesat celor trei amici ai tăi. cu arma-n mână. De pildă: „ăi cu furnicile”. Două grupe de câte opt inşi în faţă. — Da. Clousiot. nu s-a dat în lături să otrăvească alţi şapte care nu-i căşunaseră cu nimic. Calea putreziciunii a pus stăpânire pe ei. — Păi. Tanon. dar din Insule voi evada fără să am nevoie de nimeni. de ce? — Zâmbesc pentru că nu te dai niciodată bătut. fiecare supravegheată de patru caralii. Întratât arzi de nerăbdare să te vezi la Paris.— Frate. îmi plec puţin mai mult faţa spre adierea nopţii. prinzându-ne cu un lanţ la picioare şi ni se pun cătuşe. cu noaptea-n cap. cel care a turnat otravă în ciorbă şi care ca să omoare un om. Zâmbeşti. Eram gata s-o provoc. dăm noi de afurisitele astea de Insule ale Salvării! Prima întrebare: de ce s-or fi chemând ale Salvării insulele astea ale pierzaniei? Şi întorcându-i spatele lui Clousiot. pornim spre Insule. vas de coastă care face naveta Cayenne — Insule — Saint-Laurent şi înapoi. Cei patruzeci ele oameni de aici sunt toţi vechi ocnaşi. pe mâine. Douăzeci şi şase de oameni pe bordul unei vechituri de patru sute de tone. în Insule o să găseşti acelaşi soi de oameni. aici nu-i decât un singur chip: instigarea la răscoală. Plus un grup de zece în spate cu şase caralii şi cei doi şefi de 336 . Clousiot. — Las-o baltă. dar m-am temut că mă înghite. Dar pentru asta n-am răgazul trebuincios ca să-i stăpânesc pe toţi indivizii ăştia năzuroşi.

în caz de naufragiu te lepezi iute 337 .escortă. Avem ordin să vă punem în lanţuri. în caz că se iscă vreo furtună. nu suntem nici noi uşori. — Desigur. doar ca să-l sâcâi spun tare celui mai apropiat supraveghetor. totuna. Hotărât să nu reflectez în timpul acestei călătorii. Tema a fost reluată imediat de supraveghetori şi ocnaşi. domnule supraveghetor. — Ai dreptate. gardianul reacţionează aşa cum prevăzusem: — Puţin ne pasă dacă vă înecaţi. — Oh! ştiţi. care are o mutră de înmormântare: — Cu lanţurile pe care ni le-aţi pus. dacă sicriul ăsta se desface pe drum. cizmele şi puşca noastră. Toată lumea se află pe puntea vasului ăstuia prăpădit. o şansă. să păţească oricând ceva. cu lanţuri sau fără lanţuri. Noi suntem acoperiţi oricum. poate. Drept care. fără doar şi poate. zice idiotul. — Oh. n-o să prea fie chip de scăpare dacă se scufundă barca asta putredă. prăpădenia asta de vas e periculoasă. ceea ce n-ar fi greu în starea în care se află. e mult de când vasul face drumul ăsta şi nu i s-a întâmplat niciodată nimic. gata să se scufunde la prima furtună. Trezit brusc. Reuşisem ceea ce voiam: să zgâlţâi tăcerea aceea generală care mă călca pe nervi. şi pe deasupra ne mai şi vâră-n lanţuri. ne ducem cu toţii la fund. Răspund ăi care dau aceste ordine. şi cu-asta basta. — Puşca nu contează. dar tocmai pentru că vasul există prea de mult e gata pregătit. — Da. vreau să mă distrez. Cu uniforma. Fără lanţuri am mai avea.

— Ei bine. pari să te pricepi la marină. mai bag un fitil: — Unde sunt bărcile de salvare? Nu văd decât una mititică. zice şeful convoiului. acest comandant. Văzând că s-a prins. căci tocmai am ieşit din estuarul fluviului Maroni şi. aleluia! Şi atunci se porneşte discuţia pe-un ton ridicat. foarte bine. domnule. flăcăule. a trebuit să vadă personal de timonă. fiind locul cel mai periculos. să obligi nişte capi de familie să-şi rişte viaţa ca să însoţească nişte canalii. negru ca tăciunele. nu-s de nici unele şi vasul e într-aşa un hal că nu-i de gândit o asemenea lipsă de răspundere. Eşti un om şi 338 . Intră comandantul. Acum a trecut-o altuia. cu un obraz destul de tânăr. cei doi şefi ai convoiului călătoresc lângă noi. ăsta şi celălalt de-alături. ca marinar te felicit. Restul.de ea. s-a umplut. Răspund cu îngâmfare: — Da. Li se cam lungesc mutrele. pentru cel mult opt oameni. zice altul. cel întors din Columbia? — Da. — Aşa-i. — Eu. şi gata. Unul din ei se uită la mine şi zice: — Tu eşti Papillon. Colac peste pupăză. — Cine era căpitan? întreabă piticul. mic şi gras. Întrucât mă aflu în grupul de pe puntea pupa. — Acela. — Nu mă mir c-ai ajuns atât de departe. întreabă unde sunt flăcăii care au ajuns până-n Columbia pe-un trunchi de copac. Deci. comandantul coboară de pe pasarelă. echipajul.

Discuţia asta pe care-o stârnisem cu bună ştiinţă a făcut să treacă uşor patru ore şi mai bine. dar proprietarii aşteaptă să se scufunde ca să încaseze asigurarea. ceea ce face sigur ca tangajul să fie mai puternic decât în mod obişnuit. la zece dimineaţa. — Mulţumesc. Şi eu trebuie să vă felicit c-aveţi curajul să navigaţi pe dricul ăsta. până în partea din faţă a vasului. Îmi spune: — Ah! ai dreptate! De mult trebuia aruncată la gunoi rabla. Câtorva supraveghetori şi ocnaşi le e rău. căci nimic nu-i mai neplăcut decât să verse cineva lângă tine. punând capac celor pe care dorisem să-i sâcâi. adică împotriva valurilor şi a vântului. spune comandantul pe negândite înainte de-a se face nevăzut pe scară. domnule comandant. Marea nu-i agitată azi. — Îmi zice Titi Belotă. Mergem spre nord-est. 339 . e-un noroc. dar vântul nu înlesneşte călătoria. — Da. asta-i specialitatea mea. Râde în hohote. Fumează-l în sănătatea mea. Fiecare avea ceva de spus şi vorbăria s-a întins. Noroc că cel de care sunt înlănţuit e învăţul cu marca. o dată sau de două ori pe săptămână. treizeci şi opt de ani. A intrat la ocnă în 1927. Tipul e-un adevărat şmecher parizian. nu ştiu cum. Drept care închei cu o înţepătură: — Noroc că se găseşte o barcă de salvare pentru echipaj şi pentru dumneavoastră. Se află aşadar de şapte ani în Insule. E relativ tânăr. Stai! şi baga mâna în buzunarul de la haină: Primeşte pachetul ăsta de tutun cu foiţă. belota.jumătate.

— Va să zică sunt mulţi bani pe Insule? — Cred şi eu. Cât e noaptea de lungă. şi rezultatul: trei morţi şi doi arestaţi. nu umblă după vreun loc mai bun. Ştie să dea un sfat 340 . dar ştie să se poarte ca unul de-al nostru: nu face prietenie cu canalii. stă-n banca lui de ocnaş. să văd dacă n-am ulcer. Iar când întrebai de ce. Nimeni n-a reuşit. — Şi n-ai încercat să evadezi din spital? — Ţi-ai găsit! Tu ai stricat totul. Unii vin cu tuburi. Ştiu numai că de-acolo e tare greu de evadat. gagiul îţi plăteşte patru sute de franci. Dacă faci două sute de puncte c-o figură de valet. eşti sonat? Individul e foarte respectat de toată lumea. din asta trăiesc. Şi. E-un fazan. — Nu. Nici nu face să-ţi baţi gura. cine-i tipul ăla înalt care stă lângă şeful convoiului? Vreun turnător? — Ce. plus ceva pentru celelalte puncte. belota la doi franci punctul. pe Insule. De-aia nici nu-s mulţi amatori să-şi încerce bafta. Nu prea ştii cum devine cazul. Aşa că ţin-te supraveghere! Cum se apropia vreunul de fereastră să ia puţin aer. — De evadat? zice Titi. am picat tocmai în sala din care-ai evadat tu. De şapte ani de când mă aflu în Insule au fost două evadări. colac peste pupăză.De altminteri. frăţioare Papillon! Insulele-s pline de tuburi ticsite de biştari. Se vede că eşti prospătură. îl sileau s-o şteargă de-acolo. nu ştiu absolut nimic din ce-i pe Insule. bătrâne. — Ia spune. — De ce-ai fost pe continent? — Am fost la raze. Papillon. ţi se răspundea: „Pentru cazul că ţi-ar trece prin cap să faci ca Papillon”. Titi. alţii dau cinzeci la sută să capete parale cu ajutorul unor supraveghetori vârâţi în afacerile astea. Se urcă mult cu anunţul.

a durat mult şi bine pân' ce-au început să-l stimeze oamenii. — Phii! Cum s-ar zice. — Ce-a făcut? — Deh. care se poartă după cum vezi de parc-ar face parte din tagmă.ca lumea. — La cât l-au condamnat? — A luat doar zece coţi. când a venit aici. Cu toate astea. După părerea prietenului meu. ca pe-o căţea. Prostănacul ăsta. după ce-i spusese maică-si că l-a dus la Asistenţa publică. pe mama copilului. care era fată-n casă la castelul ei. Aşa-i. şi-a aruncat copilul în apă de pe-un pod. să facă amor c-o slujnicuţă. pretenţioasă. e conte. care-i contabil şi care i-a văzut dosarul. Vezi bine. că fusese vârât la ocnă pentru o treabă bare mârşavă. un conte. — Şi care-i concluzia? 341 . o fi explicat magistraţilor că uciderea plodului unei slujnice nu-i un delict prea grav când e săvârşit de-un conte care vrea să salveze renumele familiei sale. se numeşte contele Jean de Bérac. că nu-i un tip ca noi. că nu mai ştia pe ce lume se află când şi-a aruncat ţâncul în apă. — Un amic de-al meu. zice că tipul ar fi fost terorizat de neamul lui ciocoiesc. băiatul era ţinut sub papuc de-o mamă trufaşă. şi-a omorât copilul de două ori. conte sadea. e-un camarad pe cinste şi nu se trage de şireturi cu sticleţii. se trage din Ludovic ai XV-lea. Iar maică-sa o aruncase-n stradă. Nici preotul sau doctorul n-au putut să-l folosească la ceva. să-l ridice şi să-l azvârle într-o bulboană mai adâncă. care atât l-a umilit pentru că a cutezat el. Contesa. amice. Papillon. a avut tăria să coboare. grijulie de onoarea casei. si cum ţâncul picase într-un loc cu apa joasă.

pentru mine o „necunoscută”. îmi spun: „Când oare se va transforma vântul ăsta din faţă într-un vânt din spate cu prilejul unei evadări?” Sosim. abia la ocnă a devenit nobil de-a binelea. Iată Insulele! Alcătuiesc un triunghi. Vârful e neted. nu vor mai fi astfel peste câteva ore. iar cel care n-ar şti ce se petrece pe ea şi-ar dori să trăiască acolo toată viaţa. strălucind aşa cum nu vezi decât la tropice. luminează probabil în timpul nopţii. iar Insula Diavolului. Ştiu că-i foarte greu să evadezi de acolo. cocotieri foarte înalţi şi foarte verzi. Royale şi Saint-Joseph reprezintă baza. aflat pe platou. Dar nu imposibil.— Ei bine. Mai întâi e Insula Royale. Poate că nu-i socotea chiar robi. încât pot fi cercetate pe-ndelete. dar abia acum e contele Jean de Bérac. Căsuţe cu acoperişuri roşii fac ca insula asta să fie neobişnuit de atrăgătoare. Soarele care asfinţeşte le luminează cu toată putere. dar în orice caz nu dădea multe parale pe ei. ceilalţi nu contau şi nu meritau osteneala să le dea vreo atenţie. e următoarea: liber şi fără buclucuri în perspectivă. 342 . concluzia mea de umil ştrengar parizian. sângele albastru. cu o cornişă plată de jur împrejurul unui gurgui înalt de peste două sute de metri. Domnul ăsta. Un far. Totul seamănă de minune c-o pălărie mexicană cu vârful retezat care a fost aşezată pe mare. Trăgând în piept cu nesaţ vântul din larg. Monstrul de egoism şi de ifose care era mă-sa l-a măcinat şi terorizat în aşa hal c-a ajuns după chipul şi asemănarea familiei. vârful. acest Jean de Bérac era un boiernaş educat astfel încât. Insulele Salvării. Peste tot. în adevăratul înţeles al cuvântului. care-şi închipuia odinioară că are dreptul primei nopţi. Pare curios. fiind important un singur lucru.

cu acoperişuri fumurii. e Insula Saint-Joseph. Acum. iar a doua. o hardughie uriaşă.pentru ca pe timp de furtună vasele să nu se lovească de stânci. Vasul pătrunzând dinspre sud în intrarea spre Insula Royale. Tanon aruncă ancora la vreo două sute cinzeci de metri de chei. Miradoarele cu crenelurile lor se detaşează foarte vizibil. fără vreo clădire importantă. Câteva case la malul mării. acoperită de cocotieri. bine adăpostit de-un dig imens alcătuit din mari blocuri de piatră. Peste tot. solid construit din ciment şi pietre lustruite de mare. e foarte lung şi înalt de peste trei metri. Aceste clădiri sunt aproape de mare. care se vede foarte clar de pe mare. răspândite pe costişe. cu celulele şi carcerele sale. Mai puţini cocotieri. mai jos. zugrăvite în galben. disting cinci clădiri mari şi lungi. A patra clădire e spitalul ocnaşilor. Acest chei. că ne-am apropiat. Aflu de la Titi că vin mai întâi două săli uriaşe în care trăiesc patru sute de ocnaşi. Mai departe de noi. Lucrare a cărei construcţie trebuie să fi costat multe vieţi de ocnaşi. în vârful platoului. cu pereţii zugrăviţi în alb şi cu acoperişuri roşii. al supraveghetorilor. Apoi sectorul de reprimare. înconjurate de-un zid înalt. iar Titi Belotă confirmă. Şi apoi alte căscioare. După trei şuierături de sirenă. Pricep imediat: Recluziunea. clădirile lagărului în care trăiesc ocnaşii cu pedepse obişnuite. de culoare albă. nu mai vedem mica Insulă a Diavolului. După cele zărite mai înainte. dar foarte aproape de vârful Insulei Royale. Aveam să aflu mai târziu că sunt casele în care trăiesc deportaţii politici. Clădiri vopsite în alb. Ne pregătim să intrăm în portul Insulei Royale. toate dichisite. mai 343 . mai puţină verdeaţă şi. Mi-arată. căsuţe cu acoperişuri de ţiglă trandafirie în care trăiesc supraveghetorii. e o stâncă uriaşă.

dar tot cu cătuşe.în spate. Debarcam pe chei şi aşteptăm. vâslesc cu nişte rame uriaşe. doi supraveghetori înarmaţi la stânga şi la dreapta. scrise cu negru pe fond alb. Nici unul din noi n-are vreun pachet. costume foarte suple şi chiar de-o anumită eleganţă. titlurile: „Post de Pază” — „Serviciul Bărcilor” — „.Brutărie” — „Administraţia Portului”. Cesari şi Essari. pe Insule. pe care l-am cunoscut în libertate în Franţa. cel cu cazul de la Bursa din Marsilia. care iau loc în spate. gen barcă de salvare. în pantaloni albi. intrăm doi câte doi în barcă. N-au haine vărgate. nu poartă uniforma de ocnaş. cei care au bani îşi pot comanda „pe măsură”. Doi supraveghetori înarmaţi se aşează apoi în faţă. Coboară mai întâi şefii convoiului. Străbat distanţa repede. în serviciul portului. Mai au de făcut un drum cu cei rămaşi. poartă cu toţii. Câţiva transportaţi din convoiul meu mă salută prieteneşte. în spate. confecţionate din saci de făină de pe care s-au scos literele. Vâslaşii trag la rame. Remorchează o barcă încăpătoare. de la o distanţă prudentă. Se zăresc ocnaşi care privesc vasul. Fără să se sinchisească de ceva. O barcă se apropie de Tanon. la croitori. se înşiră paralel cu el. transportaţii ne vorbesc cu glas tare. În clipa asta îşi face apariţia Chapar. şase ocnaşi în picioare. Aproape nimeni. de 344 . Un supraveghetor la cârmă. Citesc. pantaloni şi-un fel de bluzoane albe. goi pân' la brâu. Cu picioarele desprinse din lanţuri. de cinci-şase metri. cei zece din grupul meu. apoi cei opt din grupul din faţă. zice el. Fără să le pese de caralii. Titi Belotă îmi spune că. aliniaţi în faţa clădirii pe care serie „Administraţia Portului”. îmi spun că sunt vâslaşi. goală. Are loc acostarea. doi bandiţi corsicani pe care i-am cunoscut la Saint-Martin.

daţi-i drumul spre lagăr”. Comandantul insulelor soseşte însoţit de şase supraveghetori. Chapar.faţă cu caraliii îmi spune: — Nu fi necăjit. mă mir că nu-i aici. îmbrăcat frumos. — Şi merge? — Trăiesc liniştit. O să-i pară rău că nu te-a văzut. În clipa asta soseşte Galgani. Aceştia au cu toţii sacul cu efectele de ocnaş. paznicul vrea să-l împiedice să treacă. Escorta noastră se retrage. — Mulţumesc. După care se retrage. Un supraveghetor le spune: „Hai. Papillon! Bizuie-te pe prietenii tăi. — Iată-l că vine. în alb. Se face apelul. zicând: — Doar n-o să mă opriţi acum să-mi sărut fratele. asta-i bună! Mă sărută. Cât ţi-au dat? — Doi ani. nu-i rău pe-aici. trec repede. spunând: — Poţi să contezi pe mine. purtând o haină cu nasturi. Fiecare îşi pune sacul pe umăr şi-o pornesc pe-un drum care duce probabil în vârful insulei. Dar Dega? — E contabil la ăi de sus. şi ni se alătură. Îl văd sosind pe Dega. întovărăşit de-un 345 . domnule şef. la Recluziune n-o să duci lipsă de nimic. de Bérac şi câţiva necunoscuţi ies din grup. Ni se scot cătuşele. şi-ai să vii aici cu noi. Sunt debarcaţi şi ultimii. Tu ce faci? — Sunt factor. — Unde-i contabilul? întreabă condamnatul. — În regulă. o să vezi. Nu lipseşte nimeni. Titi Belotă. vagmistru. dar trece totuşi. Se îndreaptă spre mine.

amândoi au câte-un registru mare sub braţ.supraveghetor. Stau de vorbă cu Dega. Din nouăsprezece recluzionari. Nişte indivizi care erau cu mine la Saint-Laurent au venit pe Insule şi i-au istorisit totul. Rămâne pe data viitoare! Nici nu mi-a urat măcar: curaj. zece pleacă cu prima barcă. Dega zice: — Nu. e prea isteţ ca s-o facă. — Papillon. Nu mă compătimeşte. care a venit lângă mine. Doi ani trec repede. — Poartă-te bine la Recluziune. domnule comandant. Ţine'-te tare la Recluziune. De când am sosit mă tot mir de felul cum vorbesc ocnaşii. ăsta pleacă cu ultima cursă. O singură frază. rostită din toată inima: — Meritai să reuşeşti. Mi-a şi aflat toată povestea. Când vine rândul meu. Comandantul se apropie. unul cate unul. plecarea! 346 . fiule. Dega mă sărută de câteva ori. recluzionarul cutare. Nici urmă de disciplină şi au aerul că-i doare-n cot de caralii. RECLUZIUNEA O barcă e gata. N-o să duci lipsă de nimic. Sunt chemat să plec. Ştie că am. Am să-ţi trimit tutun şi de-ale mâncării. — El e Papillon? — Da. — Cât? — X ani. — Sunt contabil general şi mă aflu în relaţii bune cu comandantul. Îi scot pe oameni din rânduri. spune Dega. Calm. matricola de transportat numărul X. vei fi matricola recluzionară Z. cu noua lor clasificare: — Tu. şi pe aceea a evadării.

E tot ce-am avut să vă spun. Ştim că-i zadarnic. Tăcere absolută. Există o singură regulă: nu se scoate o vorbă. comandantul Recluziunii ne spune: — Recluzionari. La Saint-Joseph. faţă de şase ocnaşi care vâslesc şi zece recluzionari. nu vă înscrieţi la vizita medicală. Aici nu încercăm să vă îndreptăm. Pe jos.E rândul meu. deoarece o vizită medicală nejustificată atrage după sine o pedeapsă. (n.) 1 347 . Charrière. percheziţionaţi-i bine. Se înfăţişează doi comandanţi. urcăm drumul spre Recluziune. Dacă nu sunteţi grav bolnavi. acesta e un aşezământ de pedepsire a delictelor comise de oameni deja condamnaţi la ocnă. pricepem imediat toată seriozitatea acestei închisori. E vorba de sistemul prin care comunică între ei deţinuţii. şi alte trei clădiri — A. t. B. Suntem introduşi în clădirea Direcţiei. pe care scrie: „Administraţie-Direcţie”. şi fiecare în câte-o celulă. riscaţi o pedeapsă foarte aspră. ciocănind în pereţii celulelor. Telefonând1. — La revedere la toţi. încadraţi. Urc în barcă. O sală rece. cel al penitenciarului de pe insulă şi comandantul Recluziunii. Am avut răgazul să observ că nu sunt decât trei supraveghetori înarmaţi la bord. deasupra căreia scrie RECLUZIUNE DISCIPLINARĂ. Mulţumesc pentru cuvintele voastre de îmbărbătare. Ar fi o joacă dacă am aranja să punem mâna pe barca asta. după cum ştiţi. Nici un ocnaş pe tot parcursul. Ah! fumatul e strict interzis. supraveghetori. comitet de recepţie. După poarta asta şi cele patru ziduri înalte se află mai întâi o clădire mică. Intrând pe marea poartă de fier. C. După douăzeci de minute. După alinierea celor nouăsprezece pe două rânduri. Hai. acostăm la Saint-Joseph. Dar căutăm să vă punem cu botul pe labe.

tip militar. 234. ar putea să aibă. Mi se strânge inima. o placă verticală de fier care ascunde o tinetă metalică. cu cei patru pereţi foarte groşi străpunşi doar de-o uşiţă de fier cu ferestruica ei. Niciodată n-aş fi putut să presupun. deasupra fiecărei ferestruici. fie şi-n Guyana franceză. ai grijă personal de treaba asta. ţară care a dat la iveală Drepturile omului şi ale cetăţeanului.Clousiot şi Maturette să nu fie în aceeaşi clădire. camarazi mândri şi curajoşi.) 348 . spre a-ţi face nevoile. Clousiot este la B şi Maturette la C. spre a fi golită. ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini. o instalaţie de reprimare atât de barbară ca Recluziunea din SaintJoseph. un bloc de ciment. în fund. că o ţară ca a mea. şi dinăuntru. o măturică. care m-au însoţit cu dârzenie şi nu sau plâns niciodată. Îi văd plecând pe tovarăşii mei din evadarea aceea atât de lungă. dacă vrem să mai ieşim vii. trebuie să ne supunem acestui regulament neomenos. din clădirea A. acelaşi sistem ca la Beaulieu: priciul se ridică şi se agaţă de perete. drept scaun. Pe uşă. Cercetez celula în care am fost vârât. Închipuiţi-vă o sută cincizeci de celule alăturate. pe-o insulă pierdută din Atlantic. o pătură. stă scris: „Se interzice deschiderea acestei uşi fără ordin de sus”. ne-am dat imediat seama că. un prici c-o pernă de lemn. după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea. (Poate fi trasă de afară. mare cât o batistă. La stânga. o lingură de lemn. legată de ea cu un lanţ. căci. nici nu s-au căit de cele săvârşite cu mine. Franţa. Intrând aici. o cană de-un sfert. fiecare rezemată de-o altă celulă. mamă a libertăţii în lumea întreagă. spate-n spate. După zece minute sunt închis în celuia mea. Domnule Santori. într-un colţ. Ne-am luat rămas-bun din priviri. nici să-mi închipui.

Tocmai a trecut caraliul prin dreptul tavanului meu. cred că de-aţi fi ştiut unde mă trimiteţi. zis Papillon. cu balustradă de fier. Cred c-ar fi mai bine s-o îndrept spre 349 . şi depăşindu-le. O să-mi fie tare greu să nu-mi las imaginaţia s-o ia razna. dar foarte sus. spânzurat de tavanul superior. l-am văzut. Pentru a nu face nici cel mai mic zgomot.Trei metri înălţime. nişte drugi uriaşi de fier. Până la pasarelă pătrunde o lumină destul de puternică. la 234. Nu l-am auzit venind. ca să las jos priciul. Apoi. v-ar fi fost lehamite să deveniţi complicii unei asemenea pedepse. Pasarela e luminată. cinci.în tihnă. trei. momâilor de la Curtea cu juri care m-aţi condamnat. un drum de pază lat de vreun metru. Drept tavan. abia de zăreşti ceva. o să încerce să trăiască Charrière.” Un. Un. cinci. Trecând pe deasupra celulelor situate spate-n spate. la vreo şapte metri de pământ. Doi supraveghetori merg fără întrerupere de la un capăt pân' la jumătate. chiar ziua nămiaza mare. doi. patru. Impresia e groaznică. unde se întâlnesc şi fac stânga-mprejur. celulele se află-n întuneric. trei. Imediat încep să umblu în aşteptarea fluierului sau a mai ştiu eu ce. deţinuţi şi paznici poarta pâslari îmi spun de îndată: „Aici. Îi revine sarcina să dezmintă porecla Mâncătoare de oameni purtată de Recluziunea asta. adică şapte sute treizeci de zile. mâi sus. fără să-şi piardă minţile pe răstimpul unei condamnări la doi ani. Dar în fundul celulei. Pac! Se aprinde un bec. stânga-mprejur. la o distanţă de peste şase metri. Umblu. Aproape imposibil. Dormiţi în tihnă. patru. pendulul e din nou în mişcare. adevăratul acoperiş al clădirii. încrucişaţi în aşa fel încât să nu poată trece vreun obiect puţin mai măricel. dormiţi. groşi cât o şină de tramvai. doi. stânga-mprejur.

dacă nu e vreun an bisect. Papi. observat de sus de vânătorul care l-a capturat. umblu dintr-o parte într-alta la nesfârşit. O zi în plus înseamnă douăzeci şi patru de ore în plus. nici nu văd zidul. în acest maraton care n-are punct de sosire. aflaţi că din clipa asta. am prins de îndată ritmul pendulului. iar douăzeci şi patru de ore e mult. cine vrea are voie să lase jos priciurile şi să doarmă. îl ating uşor făcând stânga-mprejur. cu tavanul deschis. doi ani: şapte sute de zile. patru. Aud o voce groasă zicând: — Pentru cei noi. Da. Că-sunt şapte sute treizeci de zile sau şapte suie treizeci şi una. mâinile la spate. Trebuie să mă deprind eu această cuşcă. neobosit. şi vor trebui să treacă luni de zile ca să mă obişnuiesc cu ea. Impresia e groaznică. Câte ore o fi făcând? Sunt oare în stare să socotesc în gând? Cum să 350 . suntem înştiinţaţi printr-un fluierat cavem voie să coborâm priciurile. doi. momentul e prea important ca să dorm. proiectată pe zid. Fiecare an are trei sute şaizeci şi cinci de zile. ca o pendulă care oscilează. Chiar aşa-i. nu-i o joacă. „mâncătoarea asta de oameni”. face un efect ciudat. aşa-i. tot un drac. nu e aceiaşi lucru. Şapte sute treizeci de zile a câte douăzeci şi patru de ore înseamnă mult mai mult. Dacă te uiţi la el ridicând capul. distanţa dintre paşi exact cât trebuie. capul plecat.imagini nu prea deprimante decât s-o ţin în frâu. cinci. Nu reţin decât cuvintele: „Cine vrea”. nu-i aşa? De ce tot un drac? Nu. Când ajung la capătul fiecărui al cincilea pas. trei. Aşa că umblu mai departe. Zâmbesc la gândul ăsta. e şi mai deprimant: te simţi ca un leopard într-o groapă. nici vreo durată precisă până se termină. — Un. ca un somnambul. Iar umbra caraliului.

procedez? E cu neputinţă. începe să mişte şi porneşte repede spre zid. dar minutele? Să nu exagerăm. când cade. cu zidurile ei netede. De ce nu şi secundele? Că are sau nu vreo importanţa. ceva lung şi subţire. A ajuns la zid. am zvâcnit deodată înapoi. Peretele e atât de neted că n-are de ce să se agate ca să urce. dacă celulele sunt ocupate. chestia asta pe întuneric mai mult o ghicesc decât o văd. orele mai treacămeargă. nu asta mă interesează. a căzut ceva în celulă în spatele meu. Sub pâslar simt ceva moale. astea fac două mii patru sute de ore. începe să se caţere un pic. Câte minute am de petrecut aici? Nu prezintă nici un interes. lăsându-mă în genunchi şi. O las să încerce de trei ori. Ce-ar putea să fie? Mă uit cât pot de aproape. În clipa când vreau s-o apuc. Ce-ar putea să fie? Să fi avut vecinul meu îndemânarea să-mi arunce vreun lucruşor printre zăbrele? Încerc să zăresc ce anume o fi. De cum a mişcat. reuşesc să văd: e un 351 . aceste minute. dacă n-am greşit. pentru fiare sălbatice. face o dată şaisprezece mii opt sute de ore şi mai rămân treizeci de zile a douăzeci şi patru de ore. Draga domnule Papillon. în sfârşit. De ce? Ba se poate. singur. Văd neclar. apoi alunecă jos. care fac şapte sute douăzeci de ore. şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore. cu mine însumi! Cine-ar putea să fie la dreapta? Dar la stânga? Dar în spate? Cei trei oameni. Total: şaisprezece mii opt sute plus şapte sute douăzeci trebuie să facă. se întreabă probabil şi ei: cine a intrat la 234? Un zgomot surd. aceste ore. Înmulţit cu şapte. Trebuie umplute cu ceva aceste zile. ai şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore de omorât în această cuşcă fabricată special. o strivesc cu călcâiul. O sută de zile. zău aşa. e foarte uşor. Ia să vedem. iar a patra oară.

Când o mai cădea vreun cârcăiac şi-o să fiu treaz. dar oricum din aceeaşi familie. patru. De-ar fi să aleg aş alege Santa Marta. Oi vedea mâine. Un. e cu totul altceva. Nu era acelaşi lucru. e o căldură sufocantă.. Îl împing cu piciorul sub prici. cinci. ascultam cum cântă sau ţipă ori o iau razna nebunii. Acolo toţi socoteau că un om poate să reziste cel mult şase luni. îl voi sâcâi mai mult cu măturică sau o să mă joc cu el. vremelnici sau definitivi. Linişte totală. În tot cazul. o să-mi mai schimbe gândurile. e una. fără să-i apuc sau să-i deranjez când stau lungit. Aveam să mă deprind să-i las să mi se plimbe pe trupul gol. Nu sforăie nimeni pe aici? Nu tuşeşte nimeni? Ce-i drept. O înţepătură a acestei jivine scârboase îţi provoacă o febră straşnică timp de douăsprezece ore şi o usturime îngrozitoare vreo şase ore. Mă cuprinde o asemenea greaţă că nu pun mâna să-l zvârl în tinetă. e-adevărat. trei. lung de peste douăzeci de centimetri şi lat de două degete. N-are nici o logică ceea ce spui. Şi asta-i noaptea! Ce-o să fie ziua! Sunt hărăzit să trăiesc cu cârcăiecii. Papillon. O să am răgazul să văd destui cârcăieci.cârcăiac uriaş.. Când urca apa în carcera subterană din Santa Marta. ca după câteva clipe să încerc să-l dibăcesc. Aveam să am totodată prilejul să aflu cu câtă suferinţă se plăteşte o greşeală de tactică atunci când cârcăiacul se află pe tine. Câţi se sinucid? Nu înţeleg cum s-ar putea 352 . Că-s condamnaţi să-i facă. să-i facă de-adevăratelea. erau mai mici. la lumină. dar vorbeam. La Santa Marta eram inundaţi zilnic. cad de pe acoperişul cel mare. doi. cinci ani sau chiar mai mult. lăsându-l să se ascundă. strigam. veneau o mulţime. pe când aici sunt o grămadă care au făcut patru ani. o să fie o distracţie.

Îmi reiau automat 353 . doi. aceste reacţii ale primelor ore după îngroparea mea. e posibil. aceste prime gânduri care mă asaltau când am luat contact cu noua mea celulă. Totuşi. nici o teamă. Dacă faci treaba asta lipit de zidul pe unde trece drumul de pază. te-arunci în gol. trei. În timpul nopţii. Aceştia pot sări un număr de pagini.. ştiind la cât începe prima gardă şi cât durează. Nu-i uşor. am să ştiu aproximativ ce oră e. dacă se plictisesc. deosebit de palpitante şi interesante pentru oamenii cărora le plac istorioarele captivante şi cu mardeli. Deosebesc un murmur în noapte. se vede treaba că nici nu s-or fi grăbind cu coborâtul şi cu deschisul carcerei. a treia gardă etc. Să deschidă carcera? N-are voie. Aşa încât.. De altfel. Trebuie să fie târziu. cinci. Spre deosebire de camaradul lui. Continui să umblu. Cel dintâi era înalt şi uscat. voi dispune de o unitate de măsură bine precizată: prima.sinucide. patru. deşi nu sunt poate. schimbarea gărzii. Frecătura se aude la distanţă de două celule în sus şi în jos. Un. E mult de când umblu. Şi. Ba da. dar te poţi spânzura. ăsta face ceva zgomot. aceste prime impresii. Legând măturică deun capăt şi urcându-te pe prici. Povestesc toate astea. exact când trece. Cât o fi ceasul? Mâine voi putea să măsor timpul. cel ce vrea să se sinucidă are tot timpul până să-l dezlege „din ordin de sus”. Întrucât ferestruica trebuie să se deschidă de patru ori pe zi. cred că trebuie să le redau cât mai fidel cu putinţă. ca să te dezlege. ăsta-i mic şi gras. a doua. Îşi târâie pâslarii. ai dat ortul popii. Stă scris pe uşă: „Se interzice deschiderea uşii fără ordin de sus”. poţi trece funia peste o bară. caraliul probabil că n-o să vadă funia. Îţi meştereşti o funie din pantaloni. Până se întoarce caraliul.

Mă ia de mijloc cu braţul drept şi mă zoreşte să plecăm de la plajă ca să intrăm în colibă. În contrast. e prea aproape să nu-şi dea seama limpede că ne iubim. desigur. învelit cu grijă într-o frunză de banan. fript pe jeratic. Zoraima mi-aduce un peşte mare. Nici nu mai ştiu ce-i aia Recluziune. aşa cum obişnuieşte să facă de câte ori îi place. aşezată turceşte. constat că părul mi-a crescut lung. Mă îndrept spre ea. Saint-Joseph sau Insule. mă avânt lesne spre retrăirea trecutului. îmi curăţ mâinile frecându-le de coralul acela fin de-ai jura că-i făină. mângâiat de briza mării. să nu ne zărească înlănţuiţi. Vasul în care pescuieşte Lali se leagănă la o depărtare de două sute de metri. Nu mai sunt în celulă. Geme drăgăstos. căci barca se întoarce la mal. 354 . în timp ce ea. Poate că vântul poartă până la urechile lui Lali aceste acorduri de dragoste. verde ca opalul. Desfac apărătoarea Zoraimei şi facem dragoste acolo. în plin soare. să-mi clătesc gura cu apa aceea atât de limpede şi atât de sărată. întins pe plaja tribului meu. Apoi intru în mare. o s-o pun să-l taie. În tot cazul. ca să stea cald. pe care vântul şi soarele acestei zile minunate încep să-l usuce. Petrec toată noaptea în mijlocul tribului. Frecându-mă pe gât. ne-o fi văzut. petrecându-şi degetele lungi prin părul ud. Iau apă-n palme şi mă stropesc pe faţă. nu se poate ca Lali să nu ne vadă. pe marea aceea neasemuită. Aşa-i. Când o să se întoarcă Lali. Râcâi nisipul cu picioarele.interminabila plimbare şi. Bineînţeles că-l mănânc cu degetele. La întoarcere şi-a desfăcut cozile. ajutat de oboseală. E foarte mulţumită văzând ce uşor se desfac bucăţile mari de carne şi citeşte pe chipul meu satisfacţia de-a mă delecta cu o mâncare atât de gustoasă. se uită la mine. Se dă jos surâzând. pe nisip. cu întunericul celulei. mă aflu în plin soare. Mă tăvălesc pe nisip.

Cât ţine drumul. Nici măcar nu m-am lungit pentru ca închizând ochii. îmi spune mereu prin semne: „Şi eu. şi uit în ea de existenţa lumii. Ca să te speli. Nu ţi-ai desfăcut pătura? — Nu. m-am simţit transportat din nou în acea zi încântătoare. Mi-am petrecut toată noaptea la Guajira. cum te speli aici? — Recluzionar. N-am dormit absolut deloc. pudică. N-ai voie să vorbeşti cu supraveghetorul de gardă. împăturit pe jos în chip de cuvertură. Un fluierat. fără vreun efort de voinţă. te urci pe tinetă. cu gesturi de castă gingăşie. întrucât nu ştiai. Becul se stinge şi se zăreşte că se face ziuă după lumina care invadează penumbra celulei. trăită cu aproape şase luni în urmă. Cum te speli aici? — Domnule supraveghetor. să zăresc printre pleoape scenele pe care le-am trăit. Vecinul meu tuşeşte şi aud cum cad picături de apă. S-a întors abia când ghiftuiţi de dragoste. Aud cum se pocnesc priciurile de zid. Zoraima e foarte isteaţă. Vine să se aşeze lângă noi. mie şi lui Lali. mai stăteam întinşi în pielea goală pe hamac. De cum intrăm. — Trebuie să fie în ea un ştergar de pânză. mă împinge spre un hamac. până şi sunetul făcut de cârligul vecinului din dreapta. Apoi. în zid. şi eu”. izgonind acel soi de ceaţă plutitoare care învăluie tot ce se află în jurul meu. te iert. te-alegi cu o pedeapsă grea. ca întrun soi de hipnoză. bătând-o pe soră-sa uşurel cu palma pe obraz şi repetându-i un cuvânt care o fi însemnând desigur: lacomă. turnânduţi din cană cu o mână. 355 . n-a vrut să intre decât după ce şia făcut socoteala că s-o fi terminat cu zbenguielile noastre. Umblând fără încetare. cu cealaltă te speli. când îl prinde de belciugul fixat. ne dă apărătorile.

plini de-o ură sadică faţă de deţinuţi. măcar ca să ţi se vorbească. e firesc. unde pot pătrunde numai funcţionarii Administraţiei. la Caen. sunt nişte monştri respingători. o criză de astm deosebit de puternică? E interzis să strigi după ajutor chiar când te afli în pericol de moarte? E culmea! Ba nicidecum. sunt foarte liniştiţi. doi psihologi înrăiţi şi vicleni. Dar cei doi care au realizat acest ansamblu. ca printro supapă. am văzut cu-adevărat pe chipul gardienilor teama. putea să se strecoare.Asia-i bună! N-ai voie să vorbeşti cu santinela de gardă? Sub nici un motiv? Şi dacă suferi cumplit de mai ştiu eu ce? Dacă simţi că te cureţi? Un cardiac. în această Recluziune a ocnei. oricât de adânci ar fi fost. Din cei vreo două sute cincizeci de tipi de pe-aici tot s-ar găsi vreo douăzeci să stârnească de douăzeci de ori pe zi indiferent ce discuţie spre a-şi elibera creierul. când mi s-au scos cătuşele. desigur teama să n-aibă neplăceri. două etaje sub pământ. nu pot să păţească nimic. Din carcerele închisorii centrale din Beaulieu. o criză de apendicită. Ca dovadă că-i aşa. Măcar ca s-auzi nişte glasuri. Prea ar fi simplu să faci gălăgie când te lasă nervii. măcar ca s-auzi: „Crapi. Dar aici. c-ai ajuns la capătul puterilor. de presiunea exagerată a gazului! E cu neputinţă ca un psihiatru să fi avut ideea de a construi cuştile astea de lei: un medic nu s-ar dezonora într-atât. dar taci din gură”. să ajungă într-o bună zi până la urechile publicului ecoul torturilor sau al tratamentului odios în care era supus cutare sau cutare dintre cei pedepsiţi. 356 . atât arhitectul cât şi funcţionarul care au pus la punct în toate amănuntele ispăşirea pedepsei. Regulamentul de funcţionare nu poate fi nici el opera unui medic.

Se împlinesc trei zile de când sunt aici. arunc o privire. fasole roşie. Întind gamela. Georges. dar tu? N-are timp să răspundă: cafeaua. Cel din stânga mă întreabă iute: — Cât? — Doi ani. Vreme de doi ani. după care mi se dă gogoloiul regulamentar de pâine. La prânz nu se schimbă nimic. Numele? — Papillon. fiecare scoate repede capul. La prânz. la închiderea ferestruicii el alunecă şi cade. o ciorbă cu o bucată de carne fiartă. Abrutizat de onanie. clac. pe fiecare coridor. de cum se deschid ferestruicile. Unde te-au găbjit? — La Paris. felurile astea nu diferă decât seara: linte. Am priceput imediat că. Trage capul înapoi. Pentru că nu mă mişc destul de repede să-l apuc. Cel din dreapta mă priveşte fără ca ochii lui să exprime ceva. fără îndoială. Fac la fel. năut. e umplută cu cafea. că prea merge repede. urmată de-un rotocol de pâine. mâncare de linte. Am făcut unu. Jojo din Auvergne. soseşte la cele două celule dinainte. Bietul său chip de idiot lipsit de expresie e livid şi slinos. cu o maşină de tuns numărul zero. patru. Probabil că mâncarea se împarte în două locuri. clac — s-au deschis toate ferestruicile. după aia scot un pic nasul şi apoi tot capul. mazăre. Mă preocupă 357 . Mă apropii de-a mea. Seara.Clac. pe coridor văd la dreapta şi la stânga o mulţime de capete. În mai puţin de-un sfert de oră se reinstalează tăcerea. clac. La fiecare cincisprezece zile scoateam cu toţii capul prin ferestruică şi ne bărbiereşte un ocnaş. — Eu. fasole albă şi orez cu grăsime. — Eu.

Mestecă bine nuca de cocos când o mănânci. şi-atunci capăt mai multe legume decât apă. Aşteaptă s-o trag ca să măture mai departe. e-un lux. Trebuie să fie foarte periculos să fumezi şi. am impresia că se mătură cam mult în faţa celulei mele. N-am primit până acum nimic. El vâră polonicul până-n fundul cazanului. o despăturesc. Pricep degrabă că mi-a vârât ceva sub uşă. dacă vrei să-ţi priască. şi mă întreb de altfel cum ar putea face o asemenea minune Aşa că nu sunt chiar atât de mirat. Ceilalţi. Se aude hârşâitul măturii stăruind la uşa. da.ceva. dar că n-a putut împinge mai mult. nu vâră polonicul până-n fund şi iau de la suprafaţă după ce-au amestecat un pic. Ca să fiu sincer. Fumează dimineaţa când se golesc tinetele. asta-i ceva vital. am mai puţine bănuieli în ce priveşte Administratorul. cât referitor la recluzionarii care împart şi pregătesc mâncarea. începând de mâine vei găsi zilnic în tinetă cinci ţigări şi o nucă de cocos. pentru că ciorba de la prânz e-o zeamă caldă cu două-trei frunzuliţe de verdeaţă şi o bucăţică de carne fiartă de vreo sută de grame. că nu ne dă o raţie mulţumitoare. dimpotrivă. Seara. Mi-a venit ideea asta constatând că seara împarte legumele un tânăr din Marsilia. Mă uit atent şi zăresc o bucată de hârtie albă care dă să se strecoare. La Royale prietenii mi-au zis c-o să-mi trimită de mâncare şi tutun. Trag hârtia. Se mătură pe coridor. deci m-aleg cu multă zeamă şi puţine legume. Subalimentarea asta este extrem de primejdioasă. Aştept până trece caraliul şi citesc grăbit: „Papi. oricum. Să mănânci. Niciodată după 358 . E-un bilet scris cu cerneală fosforescentă. Pentru a avea voinţă e necesară o anumită forţă fizică. Înghite miezul. un polonic de apă în care înoată câteva boabe de fasole sau alte legume uscate.

Câţi oameni trebuie să fi mituit ca s-ajungă din Insula Royale până la mine. râcâie cu degetele. patru. ci la ciorba de la prânz. iar mina pune-o oriunde în partea de jos a zidului celu-lei. trebuie să ştii că o nucă de cocos uscată e plină de ulei. trei. Vâră-ţi hârtiuţa în ureche. e totodată bogat în vitamine. fără a mai pomeni de faptul că-i poate costa foarte scump. stânga-mprejur etc. îndată după ce-ai mâncat. Riscul e desigur foarte mare: unul îşi periclitează poate postul de contabil. sigur c-am să ies teafăr din mormântul ăsta. Când măturătorul îşi freacă mătura de uşa ta. atât de devotaţi. Curaj. cinci. Cu şi mai multă încredere în viitor. o bucăţică de mină de creion. O nucă de cocos pe zi înseamnă aproape sănătatea asigurată. Dacă râcâie şi el. Acest ulei. pornesc cu pas vioi şi sprinten: un. spărgând şase nuci de cocos şi nefăcând altceva decât să moi miezul în apă caldă. E într-adevăr măreţ ce fac pentru mine.cafeaua de dimineaţă. iar celălalt postul de factor. Te îmbrăţişăm. Alăturat. şi seara la legume. Nu-l vârî niciodată până nu răspunde la râcâiala ta. Sâmburele ei tare şi alb e atât de încărcat de ulei încât. mă înfierbântă. Ori de câte ori ai nevoie de ceva. scrie pe hârtiuţa alăturată. doi. nici nu te prăpădeşti de mizerie fiziologică. Azi se împlinesc peste două luni de când primesc de 359 . a doua zi pluteşte deasupra un litru de ulei. strecoară biletul. să nu fii nevoit să scoţi tubul. Ignace-Louis. în carcera „mâncătoarei de oameni”! Cititorule. Şi-n timp ce umblu îmi spun: câtă nobleţe. grăsime de-a cărei lipsă suferi în cel mai înalt grad cu regimul de aici. câtă dorinţă de a face bine e în aceşti doi oameni.” Galgani şi Dega sunt cei care mi-au trimis mesajul. Cel puţin nu te deshidratezi. Simt cum mi se pune un nod în gât: ideea că am prieteni atât de credincioşi.

a tras câteva fumuri şi apoi a lăsat-o să cadă în celula mea. Apoi. Un supraveghetor de gardă pe pasarelă s-a aplecat peste balustradă uitându-se în celula mea. Trebuie să umblu ore întregi fără să m-aşed. pun capul pe-o jumătate a păturii. sau ca să înalţ castele în Spania cu un realism uimitor. mă aflu aici de mai bine de două luni. Dacă respectivul supraveghetor a simţit câteva secunde nevoia să fie bun. dându-l apoi afară puţin câte puţin şi bătând aerul cu mâna dreaptă în chip de evantai. trebuie mai întâi să fiu tare obosit. Sunt cu ochii-n patru când fumez. După părerea mea. când sunt de-a binelea zdrobit. L-am aşteptat să treacă din nou. gândindu-mă-n chip firesc la indiferent ce. aerul şi-aşa rărit al celulei miajunge cu greu la gură şi la nas. Când suferi devii ultrasensibil. iar cu cealaltă jumătate îmi acopăr faţa.mâncare şi de fumat. trăgând fumul adânc în piept. În felul acesta. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. fără vreun bucluc. sau i-o fi fost ruşine de Administraţia căreia îi aparţine? Să fi fost o cursă? Nu ştiu. mă lungesc pe prici. A aprins o ţigară. După aceea a plecat. Recluziunea asta e singura unde n-ai nimic de învăţat. făriă oprire. Am un sistem ce nu dă greş. Nu se pot face nici un fel de învârteli. n-aş vrea să-l fi jignit prin gestul meu de dispreţ. filtrat prin pătură. pentru a călca ostentativ pe ţigară. Ca să hoinăresc de-a binelea printre stele. Ieri s-a petrecut ceva ciudat. A reacţionat printr-o extrem de scurtă oprire: de cum şi-a dai seama de gestul meu. Într-adevăr. Mam antrenat foarte bine în ce priveşte dedublarea. 360 . a plecat mai departe. ca să-mi vină uşor să retrăiesc diferite etape ale vieţii mele de aventurier sau de copil. ca să dispară fumul. şi asta mă sâcâie. Treaba asta se vede că-mi provoacă în plămâni un fel de asfixie. I s-o fi făcut mila de mine.

ne întoarcem acasă. de foarte. blândele ei cuvinte: „Riri. Mă aflu acolo cu ea. Şi. îi mângâi degetele lungi şi fine. ai să sari şi tu în râu. ziua când ai să fii mărişor. fii cuminte. să cânte la pian. căţărat pe-un scaun. Da. foarte sus. Deocamdată eşti prea mic. ca al unei fetiţe. Mă joc cu rochia ei şi ea îmi mângâie părul buclat. moartă acum şaptesprezece ani. Degetele ei sprintene continuă să alerge pe clape. Cele mai mici amănunte ale pieptănăturii ei.capul începe să-mi vâjâie. Vine ea. când ai să fii ceva mai mare. Mai târziu. 361 . pe care-l lăsase să crească foarte lung la vârsta de cinci ani. Sunt acolo. puişorule. aidoma. Mă-năbuş din pricina căldurii şi a lipsei de aer şi atunci o pornesc deodată în zbor. totuşi. luminoasa duioşie a ochilor ei limpezi şi scânteietori. cum făceau băieţii mari. şi-mi apăs foarte tare mânuţele ca să-i închid ochii mari. ca să ascult Văduva veselă până la capăt. cu mult mai multe senzaţii decât cele autentice. Ah! călătoriile astea ale minţii mi-au oferit nişte senzaţii de nedescris. această facultate de-a călători în spaţiu îmi îngăduie să fiu cu mama. comoara mea. cu pielea moale ca mătasea. va veni foarte repede. mână-n mână. nu e nici o închipuire. Face haz de neînfricata-mi dorinţă de-a sări în râu. decât cele trăite cu-adevărat. chiar mult prea repede. pentru ca mămica ta să te iubească mult. mai tulburătoare. plimbându-ne de-a lungul râului. E atât de real încât mă văd acoperind ochii mamei cu amândouă mâinile. Am cunoscut nopţi de dragoste mult mai intense decât pe vremea când eram liber. foarte cuminte. cu să nu poată citi notele şi să continue. Mă aflu cu-adevărat în casa copilăriei mele. în dosul taburetului rotitor pe care stă. într-o zi când ne plimbam.

la fiecare cinci paşi. nimeni. Să nu credeţi cumva că mă cuprinde spaima la gândul că s-ar putea să nu capăt nuca de cocos. temându-mă. o să găsesc nuca de cocos. M-am înşelat. nici distanţa la care se află această insulă pierdută din Atlantic.Nici tu. E destul de uşor. de oameni”. Când s-o înapoia tineta goală. căci fumez o ţigară în două reprize. fermecător poleite în trandafiriul fericirii când m-avânt spre stele. ticălosul care şi-a cumpărat libertatea cu preţul unei mărturii false. în clipa când fac stânga-mprejur. fără vreun motiv anume. Atunci număr minutele. să nu fi păţit ceva cei care. nimic. măsurate ca „minute-timp”. demni asociaţi ai „mâncătoarei. nespusa plăcere de a fuma în mormântul ăsta de zece ori în douăzeci şi patru de ore. sau ţigările. nici voi. Există momente care trebuie. De pildă. m-ajută cu atâta generozitate. Nu. care înseamnă de fapt viaţa. dar adesea. absolut nimic de ordin moral sau material nu va putea împiedica călătoriile astea. cele cinci ţigări şi câteodată o scrisorică fosforescentă. căci îmi potrivesc pasul în aşa fel încât să coincid cu o secundă şi. 362 . nici Polein. mă cuprinde uneori un fel de groază în clipa când se împarte cafeaua. nu întotdeauna. Când ajung la doisprezece înseamnă c-a trecut un minut. spun în gând: unu. nici caraliii de la Recluziune. poliţişti de-o cinste îndoielnică. n-am pomenit decât de „ore-timp”. riscându-şi tihna. nici cele douăsprezece morari îndeajuns de cretine ca să accepte teza procurorului şi felul său de-a interpreta cele petrecute. golirea tinetelor are loc după împărţirea cafelei şi a pâinii — aproximativ o oră mai târziu. Am greşit când. socotind timpul cât o să rămân singur cu mine. procuror neomenos. nici măcar zidurile groase. transformându-mi trupul în pendulă. absolut nimeni.

timp în care n-am vorbit cu cineva mai mult de patruzeci de secunde — frânturi de cuvinte. — Ce ai? Ce te doare? Bronşită? Întoarce-te. să mă răsucească la un metru de uşă. Orele. foarte încet. Umblu. Şi plecă. doi. aşadar totul e în regulă. umblu.De aceea aştept. nu relaxate ca de obicei. Eram gata să-l scot când. săptămânile. cinci. mai mult şoptite decât articulate. dintr-un fel de respect faţă de mine însumi. Din fericire. Tuşeşte. fără oprire. Se împlineşte aproape un an de când sunt aici. patru. nu vă deranjaţi până într-atât. zilele. E acolo. aplecându-şi urechea prin deschizătură pentru auscultaţie. Şi am avut tăria de caracter să-i dau de înţeles că nu-i iau examenul în serios. trei. — Cum vrei. Doamne Dumnezeule! e-o glumă? Şi totuşi e adevărul gol-goluţ. domnule doctor. cinci. picioarele-mi sunt încordate. Exact. De parcă. avu el cinismul să-mi răspundă. cer să fiu trecut pe lista bolnavilor. neobosit. spun acelui medic ciudat: — Vă mulţumesc. patru. unsprezece luni şi douăzeci de zile. în ceea ce-i priveşte. doi. Se iveşte un cap prin deschizătură. Un. Spre marea mea mirare. Gândindu-mă că o treabă ca asta ar justifica o consultaţie medicală. trei. Pe urmă zice: — Scoate braţul. Nu merită. c-ar fi putut să-mi sară ţandăra. Un. Am purtat totuşi o discuţie cu glas tare. Iată şi doctorul. se deschide ferestruica. Răcisem şi tuşeam zdravăn. stânga-mprejur. stânga-mprejur. azi umblu furios. după cele ce s-au 363 . şi nu mă simt uşurat decât văzând nuca de cocos. lunile trec încet. S-a găsit un medic din armata colonială care să mă examineze printr-o ferestruică.

nu mai sunt în stare să umblu normal. o dată la doi ani. Şi câte oare mai calc în picioare? În tot cazul. după cele petrecute. care ştiu ce se întâmplă în ocna franceză şi care tac chitic. Calc în picioare organizaţia Ligii Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Calc în picioare buletinele de deces ale medicinii oficiale: sinucideri. tuberculoză. lipsa lui de interes sau de curiozitate. mizerie fiziologică. Calc în picioare laşitatea acestui doctor. Îi calc în picioare pe ziariştii cronicilor criminalistice care. calc în picioare o grămadă de lucruri. din Saint Martin-de-Ré. demenţă furioasă. optzeci la sută din cei trimişi.întâmplat. se pretează la treburi atât de scârboase. pe calea asta a putreziciunii. moarte prin subalimentaţie cronică. după câteva luni nici nu-şi mai aduc aminte c-a existat. Ce-aş putea călca în picioare? Umblu pe ciment. Îi calc în picioare pe preoţii catolici care au primii spovedanii. la 364 . la fiecare doi ani. dispar. Da' de unde. ramolisment. după ce-au scris nişte articole incendiare despre un om. în legătură cu o anumită crimă. scorbut. Calc în picioare ignoranţa poporului francez. care. care nu ridică glasul să strige: Opriţi ghilotina voastră neînsângerată. de a şti unde sunt duşi şi cum sunt trataţi oamenii încărcaţi pe vasele care pleacă. mergând astfel. Calc în picioare indiferenţa unei categorii de oameni faţă de suferinţa şi durerea altei categorii de oameni. aş simţi nevoia să calc ceva în picioare. suprimaţi sadismul colectiv al funcţionarilor Administraţiei! Calc în picioare faptul că nici un organism sau vreo asociaţie nu-i ia vreodată la întrebări pe responsabilii acestui sistem spre a afla cum şi de ce. Calc în picioare sistemul unui proces care se transformă într-o întrecere oratorică între cel care acuză şi cel care apără. pentru a fi pe placul Administraţiei.

Asta-i tot ce înţeleg. E o nebunie din partea prietenilor mei. Costă o sumă uriaşă şi şi-au pus pielea-n saramură ca să mi-o trimită. A trecut un an de când am sosit şi mă simt în stare să evadez şi mâine. şeful Recluziuni căruia îi recunosc glasul. Un. oi fi trecut de multe ori fără să-l văd. nici nu sunt pe cale să mă ţicnesc. prin măturătorul de după-amiază 365 . în afară de gripa asta păcătoasă. E un bilanţ pozitiv.. sunt sănătos tun. Vecinul meu din stângă s-a sinucis. Sunt sigur. domnule şef. — Asta n-are importanţă. căci. şi sunt mândru de el. L-au luat. E al cincilea care dispare din preajma mea. întrucât uşa a fost deschisă şi închisă în prezenţa unei „autorităţi superioare”. trei. N-am înnebunit. Am găsit în tinetă o cutie de lapte condensat Nestlé. dacă s-ar ivi prilejul. N-ai observat până acum? — Nu ştiu. S-a spânzurat în colţul dinspre pasarelă. dar recunoaşte: e ciudat că nu l-ai văzut. îmi potolesc prin oboseală revolta mută. şi orele. scurgându-se lent.. Chiar că-i o aniversare straşnică. absolut sigur că voi fi viu şi echilibrat şi la sfârşitul anului care începe. În zece săptămâni. A venit şi ziua aniversării. Sunt trezit de nişte voci înăbuşite. Fapt neobişnuit. merită să fie sărbătorită.fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva. Sunt la Recluziune. domnule Durand. patru. Uşa se închide. Am avut aşadar o zi de triumf asupra sorţii vitrege. În consecinţă mi-am făgăduit să nu-mi las gândurile s-o ia razna. cinci. doi. Încă zece zile şi voi fi făcut exact jumătate din pedeapsa cu recluziunea. Regulamentul a fost respectat cu stricteţe. Aud: — E complet uscat.

Abia ia unsprezece a venit după mine o delegaţie având în frunte pe 366 . Noi o ducem bine ca de-obicei. Ferestruica mea se deschide şi capul congestionat al unui gardian îmi strigă: — Nici o grijă. care dispare cât ai clipi. fumând şi pregătind imediat viitoarea evadare. Toată ziua aceea şi o parte din noapte am fost pe pământ şi în starea în care mi-am făgăduit în repetate rânduri să fiu. Într-o dimineaţă. Louis-Ignace. Incidentul era atât de grav încât vreme de câteva minute a fost uitată regula tăcerii. Puteţi să-mi daţi ştiri despre Clousiot. Asta se petrecuse la ora şapte.” Scriu pe-o hârtiuţa albă care însoţea biletul: „Mulţumesc pentru toate. Îi trec repede hârtiuţa. încrezător în soarta mea. râcâie la uşa mea. Dar într-a noua s-a încurcat treaba. Apoi. horcăitul unui om lovit de moarte. trimite imediat câteva cuvinte prin cel care ţi-a dat biletul. Dacă poţi. A doua zi o iau de coarne pe prima din cele trei sute şaizeci şi cinci care-mi rămân de făcut. sper să fiu la fel peste un an. Maturette?” într-adevăr. şi voi fi dus într-una din insule. Ştim că eşti sănătos. Încă un an. ce-i al tău e pus deoparte! — Adio şi n-am cuvinte. turbam de furie de când auzisem cum s-au purtat cu nenorocitul ăla. la golirea tinetei. idiotule! N-am putut să nu-i răspund. după ce vârâse înăuntru nuca de cocos şi cele cinci ţigări. ăl de-mi aducea nuca de cocos a fost prins cu mâţa-n sac în clipa când împingea tineta înapoi.primesc un bileţel de la prietenii mei: „Curaj. Loviturile pe care le primea amărâtul se auzeau foarte limpede. Te îmbrăţişăm. Royale sau Saint-Joseph? O să mă îmbăt vorbind. Am avut dreptate referitor la următoarele opt luni. Nu mai ai de făcut decât un an. măturătorul se întoarce. Sunt zdravăn şi mulţumită vouă.

comandantul adjunct al Recluziunii. A fost deschisă uşa aceea care se închisese acum douăzeci de luni în urma mea şi nu mai fusese clintită de-atunci. Stăteam în fundul celulei, cu cana de tablă de-o litră în mână, în poziţie de apărare, ferm hotărât să-i mardesc cât mai zdravăn, din două motive: întâi, ca să nu mă lovească nepedepsiţi nişte gardieni, şi-n al doilea rând, ca să-mi pierd cunoştinţa cât mai repede. Dar nici gând de aşa ceva. — Recluzionar, ieşi afară. — Dacă vreţi să mă bateţi, să ştiţi c-o să mă apăr, aşa că n-are rost să ies ca să m-atacaţi din toate părţile. Mai bine stau aici, să-l miruiesc pe primul care m-atinge. — Charrière, n-o să fii bătut. — Cine-mi garantează asta? — Eu, comandantul adjunct ai Recluziunii. — Aveţi cuvânt de onoare? — Nu mă insulta, e zadarnic. Îţi dau cuvântul meu de onoare că n-o să fii bătut. Hai, ieşi afară. N-am lăsat cana din mână. — Poţi s-o păstrezi, dar n-o să-ţi trebuiască. — Bine, e-n regulă. Ies din celulă. Înconjurat de şase supraveghetori şi de comandantul adjunct, străbatem tot coridorul. Când ajung în curte, mă cuprinde ameţeala şi nu-mi pot ţine deschişi ochii, orbiţi de lumină. Zăresc în sfârşit căsuţa unde fusesem primiţi. Sunt vreo duzină de supraveghetori. Fără să fiu îmbrâncit, mă bagă în sala „Administraţiei”. Pe jos, plin de sânge, geme un om. Văzând că ceasul din perete arată ora unsprezece, îmi spun: „De patru ore îl torturează pe amărâtul ăsta”. Comandantul stă la birou, comandantul adjutant se aşează lângă el. — Charrière, de când primeşti mâncare şi ţigări?
367

— V-o fi spus el. — Eu te întreb pe dumneata. — Sufăr de amnezie, nu mai ştiu nici ce s-a întâmplat ieri. — Îţi baţi joc de mine? — Nu, mă mir că nu scrie în dosarul meu. Am rămas co amnezie după o lovitură-n cap. Comandantul e atât de surprins de răspuns că-l aud spunând: — Întreabă la Royale dacă există vreo menţiune în sensul ăsta în ceea ce-l priveşte. În timp ce se telefonează, continuă: Dar asta ştii, că te cheamă Charrière? — Asta da. Şi repede, ca să-l aiuresc şi mai mult, rostesc ca un automat: Mă numesc Charrière, m-am născut în 1906 în departamentul Ardèche şi-am fost condamnat la muncă silnică pe viaţă la Paris, Sena. Comandantul face nişte ochi cât cepele, simt că vrăjeala s-a prins. — Ţi-ai primit cafeaua cu pâine azi-dimineaţă? — Da. — Ce legumă vi s-a servit aseară? — Nu ştiu. — Va să zică, de-ar fi să te cred, n-ai nici un pic de memorie? — Câtuşi de puţin dacă-i vorba de cele întâmplate. Dar am memoria chipurilor. De pildă, ştiu că de dumneavoastră am fost primit, dar habar n-am când. — Va să zică, nu ştii nici cât ţi-a mai rămas de făcut din pedeapsă? — Din munca silnică pe viaţă? Bănuiesc că până mor. — Nu, din condamnarea la recluziune.
368

— Sunt condamnat la recluziune? De ce? — Asta-i culmea! Paştele şi dumnezeii! Nu mă face sămi ies din sărite. Doar n-o să spui c-ai uitat că te-ai ales cu doi ani pentru evadare. Vezi c-o păţeşti! Acum îi pun capac: — Pentru evadare? Domnule comandant, sunt un om serios şi cu simţul răspunderii. Veniţi cu mine, să-mi controlaţi celula, şi n-o să mai spuneţi c-am evadat. În clipa aceea îi zice un gardian: — Domnule comandant, aveţi legătura cu Insula Royale. Pune mâna pe receptor: — Nu figurează nimic? Ciudat, pretinde că suferă de amnezie. Din ce cauză? O lovitură în cap... Am priceput, eun simulant. Văd eu... Bine, scuzaţi-mă, domnule comandant, o să verific. La revedere. Da, o să vă ţin la curent. — I-ascultă, actorule, dă să-ţi văd capul. Ah! Da, e o cicatrice destul de lungă. Cum se face că după lovitura asta ţi-aminteşti că ţi-ai pierdut memoria? Aud? — Nu pot să vă explic, constat doar că mi-aduc aminte de lovitură, de faptul că mă cheamă Charrière şi aşa mai departe. — În definitiv, ce-ai de gând să spui sau să faci? — Păi tocmai asta se discută aici. M-aţi întrebat de când mi se trimit de-ale gurii şi ţigări. Iată răspunsul meu definitiv: nu ştiu dacă e prima sau a mia oară. Din pricina amneziei mele nu vă pot răspunde. Asta-i tot, faceţi cum doriţi. — Ce doresc eu e foarte simplu. Vreme îndelungată ai mâncat prea mult, ei bine, o să slăbeşti un pic. Îi suprimaţi masa de seară până la sfârşitul pedepsei.
369

În aceeaşi zi capăt o scrisorică la al doilea măturat. Din păcate, n-o pot citi, nu-i fosforescentă. Peste noapte aprind o ţigară rămasă din ajun şi care le-a scăpat la percheziţie, atât era de bine ascunsă în prici. Trăgând tare din ţigară, izbutesc să descifrez la lumina ei: „Vidanjorul şi-a ţinut gura. A spus că era abia a doua oară că-ţi aducea de mâncare, din proprie iniţiativă. Că a făcut-o pentru că te cunoştea din Franţa. Nimeni n-o să fie luat la întrebări pe Insula Royale. Curaj”. Iată-mă aşadar lipsit de nuca de cocos, de ţigări şi de ştiri de la prietenii mei din Insula Royale. Colac peste pupăză, mi-au suprimat masa de seară. Mă obişnuisem să nu sufăr de foame şi, în plus, cele zece şedinţe de fumat îmi mai umpleau ziua şi o parte din noapte. Nu mi-e gradul numai la mine, ci şi la amărâtul pe care l-au stâlcit în bătaie din pricina mea. Să sperăm că nu va fi pedepsit cu prea multă cruzime. Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur... Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. N-o să-ţi vină prea uşor cu regimul ăsta crâncen, şi poate c-ar fi bine să schimbi tactica, ţinând seama de faptul c-o să mănânci atât de puţin. De pildă, să stai culcat cât mai mult, ca să nu consumi energie. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât cheltuiesc mai puţine calorii. Peste zi va trebui să şed ore întregi. Trebuie să mă deprind cu un fel de viaţă radical deosebit. Patru luni înseamnă o sută douăzeci de zile. Cu noul regim de viaţă, cât o să dureze până să mă anemiez serios? Cel puţin două luni. Va să zică m-aşteaptă două luni hotărâtoare. De cum o să fiu lipsit de vlagă, bolile o să găsească un teren extrem de prielnic. Mă hotărăsc să stau lungit de la şase seara la şase dimineaţa. O să umblu de la cafea până
370

ce se strâng tinetele, vreo două ore. La prânz, după ciorbă, aproximativ două ore. În total, patru ore de mers. În rest, aşezat sau culcat. O să fie greu sa-mi iau zborul fără să fiu obosit. O să încerc totuşi. Azi, după ce mi-am petrecut o bună bucată din timp gândindu-mă la prietenii mei şi la amărâtul care a fost maltratat atât de crâncen, încep să mă antrenez pentru traiul ăsta nou. Izbutesc destul de bine, cu toate că orelemi par mai lungi, iar picioarele, care ore întregi nu mai funcţionează, par că-s pline de furnici. Se fac zece zile de când durează regimul acesta. Acum mi-e foame tot timpul. Am şi început să simt un soi de oboseală permanentă care a pus stăpânire pe mine. Nuca aceea de cocos îmi lipseşte grozav de mult, ţigările ceva mai puţin. Mă culc foarte devreme şi evadez de-a binelea, destul de repede, din celula mea. Ieri am fost la Paris, la restaurantul Le Rat Mort, unde beam şampanie cu nişte prieteni: Antonio Londonezul — originar din Baleare, dar vorbind franceza ca un parizian şi engleza ca un adevărat ingliş. A doua zi, la cafeneaua Marronnier pe boulevard de Clichy, îşi omora un prieten cu cinci focuri de revolver. Printre cei din tagmă prietenia se transformă repede în ură înverşunată. Da, ieri am fost la Paris, dansând în sunetele acordeonului la balul de la Petit Jardin, pe avenue de Saint-Ouen, cu o clientelă alcătuită numai din corsicani şi marsiliezi. Toţi prietenii îmi trec pe dinaintea ochilor în călătoria asta plăsmuită, atât de reali că nu mă îndoiesc nici de prezenţa, lor, nici de prezenţa mea în toate aceste locuri unde am petrecut nopţi atât de frumoase. Aşadar, fără să umblu prea mult, cu regimul ăsta alimentar foarte redus, ajung la acelaşi rezultat ca atunci
371

când mă străduiam să obosesc. Imaginile trecutului mă smulg din celula mea cu o asemenea putere încât trăiesc de-a binelea mai multe ore de libertate decât de recluziune. Nu mai am de făcut decât o lună. Se împlinesc trei luni de când nu mănânc decât un coltuc de pâine şi la prânz o ciorbă caldă fără legume, cu respectiva fărâmă de carne fiartă. Foamea permanentă mă face să cercetez bucata de carne imediat ce-o capăt, să văd dacă nu-i cumva, numai piele, cum se întâmplă adeseori. Am slăbit mult şi-mi dau seama cât de importantă a fost — ca să-mi păstrez sănătatea şi echilibrul în această teribilă excludere din viaţă — nuca de cocos pe care am avut norocul s-o primesc douăzeci de luni la rând. Sunt tare nervos în dimineaţa ăsta, după ce mi-am băut cafeaua. M-am lăcomit să mănânc jumătate din pâine, lucru pe care nu-l fac niciodată. În mod obişnuit o tai în patru bucăţi mai mult sau mai puţin egale, pe care le mănânc la şase dimineaţa, la prânz, la şase seara, iar ultima bucată noaptea. „De ce faci una ca asta?' Mă dojenesc singur. „Tocmai când ai ajuns la mal greşeşti atât de grav? — „Mi-e foame şi mă simt lipsit de vlagă.'“ — „Nu fi atât de pretenţios. Cum să fii puternic? Cu mâncarea asta? Important — şi-n privinţa asta ai învins — e că eşti slab, e drept, dar nu bolnav. Cu puţin noroc, logic vorbind, «mâncătoarea de oameni» o să piardă partida cu tine”. Mă aşed, după cele două ore de mers, pe blocul de ciment care-mi slujeşte drept scaun. Încă treizeci de zile, adică şapte sute douăzeci de ore, după care se va deschide uşa şi mi se va spune: — Recluzionar Charrière, ieşi. Ti-ai încheiat doi ani de recluziune.
372

Iar eu, ce-o să spun? Cam aşa: — Da, mi-am încheiat cei doi ani de calvar. Ba nu, ia stai! Dacă e de faţă comandantul căruia i-ai jucat festa cu amnezia, trebuie să continui — calm: — Cum, sunt graţiat, plec în Franţa? Munca silnică pe viaţă a luat sfârşit? Numai ca să-i vezi mutra şi să-l convingi că postul la care te-a condamnat e-o nedreptate. „Zău aşa, ce-i cu tine? Nedreptate sau nu, mult îi pasă comandantului dacă s-a înşelat. Ce importanţă are asta pentru un om cu asemenea mentalitate? N-oi fi având acum pretenţia să aibă remuşcări că te-a pedepsit pe nedrept? Îţi interzic sa presupui, mâine sau mai târziu, că un păzitor de ocnaşi e o fiinţă normală. Nici un om demn de acest nume nu poate să facă parte din breasla asta. Te înveţi cu orice în viaţă, chiar şi să fii un ticălos de-a lungul întregii tale cariere. Poate doar când o fi c-un picior în groapă, de frica lui Dumnezeu — dacă e credincios să devină temător şi să se căiască. Nu, nu că ar avea remuşcări pentru porcăriile pe care le-a comis, ci de teamă ca la judecata de apoi să nu fie el însuşi condamnat. Aşa că, pierind pe insulă, oricare ar fi insula unde vei fi trimis, să nu accepţi — şi asta să-ţi fie limpede de peacum — nici un fel de compromis cu acest soi de oameni, Fiecare se găseşte de o parte sau alta a unei bariere, trasate precis. De o parte, laşitatea, autoritatea pedantă lipsită de suflet, sadismul intuitiv, cu reacţii automate; de cealaltă parte, eu şi oamenii de teapa mea, care au comis delicte grave, desigur, dar în care suferinţa a izbutit să dea la iveală calităţi incomparabile: milă, bunătate, spirit de sacrificiu, nobleţe, curaj. Cu toată sinceritatea, prefer să fiu ocnaş decât păzitor
373

de ocnaşi. Doar douăzeci de zile. Mă simt tare slăbit. Am băgat de seamă că bucata mea de pâine e întotdeauna din seria celor mici. Cine s-o fi înjosind într-atât încât să-mi aleagă bucata de pâine? De câteva zile, ciorba mea nu mai e deci t o zeamă chioară încălzită, iar aşa-zisa bucată de carne e un os cu foarte puţină carne sau o fărâmă de piele. Mi-e teamă c-o să mă îmbolnăvesc. A devenit o obsesie. Sunt atât de slab că nu mai e nevoie să fac nici un efort pentru ca, treaz fiind, să visez orice. Mă îngrijorează oboseala asta adâncă, însoţită de-o deprimare gravă. Încerc să reacţionez şi cu mare greutate izbutesc să suport cele douăzeci şi patru de ore zilnice. Aud râcâit la uşă. Trag repede biletul, E fosforescent. De la Dega şi Galgani. Citesc: „Scrie-ne câteva rânduri. Foarte îngrijoraţi de starea sănătăţii sale. Încă nouăsprezece zile, curaj — Louis, Ignace.” Alăturat, o bucăţică de hârtie şi un vârf de creion. Scriu: „Mă ţin tare, sunt foarte slab — Mulţumesc — Papi.” Mătura se freacă iarăşi de uşa mea, aşa că trimit biletul. Cele câteva cuvinte, fără ţigări, fără nucă de cocos, reprezintă pentru mine mult mai mult. Dovada asta de prietenie, atât de minunată, atât de statornică, îmi dă lovitura de bici de care aveam nevoie. Afară se ştie ce-i cu mine, şi dacă m-aş îmbolnăvi, precis că prietenii mei s-ar duce la doctor, să-l convingă să mă îngrijească aşa cum trebuie. Au dreptate: numai nouăsprezece zile, sunt aproape de capătul acestei curse istovitoare contra morţii şi a nebuniei. N-am să mă îmbolnăvesc. Trebuie să fac cât mai puţine mişcări, ca să nu cheltuiesc caloriile indispensabile. O să suprim cele două ore de mers de dimineaţă şi cele două de după-amiază. E singurul mijloc ca să rezist. Drept care stau culcat toată noaptea, timp de
374

douăsprezece oro, iar celelalte douăsprezece, aşezat pe blocul de piatră. Din când în când mă ridic, fac câteva flexiuni şi mişcări cu braţele, apoi mă reaşez. Doar zece zile încă. Tocmai mă preumblu prin Trinidad, viorile javaneze cu o coardă mă leagănă în acordurile lor tânguitoare, când un urlet înfiorător, neomenesc, mă readuce la realitate. Urletul vine dintr-o celulă aflată în spatele meu, sau cam aşa ceva, foarte aproape. Aud: — Ticălosule, ia pofteşte aici, în groapa mea. Nu te-ai săturat păzindu-mă de sus? Nu-ţi dai seama că pierzi jumătate din spectacol cu lumina asta chioară? — Tacă-ţi gura, că de nu încasezi o pedeapsă de-o să te usture! zise caraliul. — Ah, ah! Mor de râs, imbecilule! Ce-o fi mai usturător decât tăcerea asta de moarte? Pedepseşte-mă cât pofteşti, mardeşte-mă dacă-ţi face plăcere, călău scârbos ce eşti, nai să afli nicicând ceva asemănător cu tăcerea la care mă obligi! Nu, nu, nu! Nu mai vreau, nu mai rabd să nu vorbesc! De trei ani trebuia să-ţi spun că te bag în mă-ta, idiotule! Şi de tâmpit ce sunt, de frica unei pedepse, am aşteptat treizeci şi şase de luni ca să te-njur! Mi-e greaţă de tine şi de toţi ai tăi, şleahtă împuţită de caralii ce sunteţi! Câteva clipe mai târziu, se deschide uşa şi aud: — Nu, nu aşa! Pune-i-o de-a-ndoaselea, e mai bine! Şi amărâtul urlă: — Pune-mi cămaşa de forţă cum pofteşti, scârnăvie! De-a-ndoaselea dacă vrei, strânge-o până mă gâtuieşti, trage tare de şnur, propteşte-ţi genunchii. Tot o să-ţi spun că mă-ta e-o scroafă şi că de-aia n-a putut să iasă din ea decât o lepădătură, un maldăr de băligar.
375

I-o fi pus probabil un căluş, că nu mai aud nimic. Uşa s-a încins. Scena trebuie să-l fi emoţionat pe tânărul paznic, căci după câteva minute, se opreşte în dreptul celulei mele şi zice: — Se vede treaba c-a înnebunit. — Crezi? Păi tot ce-a spus mi se pare bine gândit. Caraliul rămâne tablou, şi-mi aruncă, plecând mai departe: — Bine,atunci poate că faci şi dumneata la fel! Incidentul ăsta m-a readus din insula cu oameni cumsecade, mi-a întrerupt visul despre viori, sânii indienelor, portul Port of Spain, ca să mă readucă la trista realitate a Recluziunii. Au mai rămas zece zile, adică mai am de îndurat două sute patruzeci de ore. Tactica de-a nu mă mişca dă roade, sau poate faptul că zilele se scurg liniştit, sau mulţumită scrisorii de la prietenii mei. Probabil însă că mă simt mai puternic pentru că m-am trezit făcând o comparaţie: mai am două sute patruzeci de ore până să fiu eliberat din Recluziune, sunt slăbit, dar mintea mi-a rămas neatinsă, energiei mele nu-i lipseşte decât un pic de forţă fizică pentru a funcţiona din nou perfect. În timp ce colea, în spatele meu, la o distanţă de doi metri, despărţit printr-un zid, un nefericit de ocnaş intră în prima fază a nebuniei, poate pe cel mai jalnic făgaş, cel al violenţei. Nu mai are mult de trăit, căci revolta lui oferă prilejul de a fi ghiftuit până la saturaţie cu tratamente riguros studiate spre a-l ucide cât mai ştiinţific cu putinţă. Îmi reproşez că mă simt mai bine din pricina că altul este înfrânt. Mă întreb dacă nu sunt şi eu unul dintre acei egoişti care pe timp de iarnă, bine încălţaţi, bine înmănuşaţi, la căldurică într-o haină de blană văd
376

defilând prin faţa lor mulţimile de pălmaşi rebegiţi de frig, prost îmbrăcaţi, sau măcar cu mâinile învineţi le de gerul dimineţii, şi care comparându-se cu această turmă ce aleargă să prindă primul metrou sau autobuz, se simt mult mai la cald ca înainte şi se bucură de blana lor mai dihai ca oricând. Totul în viaţă e deseori chestie de comparaţie. E adevărat, am de făcut zece ani de închisoare, dar Papillon are muncă silnică pe viaţă. E adevărat, sunt vieţaş, dar am douăzeci şi opt de ani; el s-a ales cu cincisprezece ani de închisoare, dar are cincizeci de ani. Hai, mă apropii de sfârşit şi sper să mă simt bine în toate privinţele în mai puţin de şase luni, ca sănătate, moral, energic, pus la punct pentru o evadare spectaculoasă. S-a vorbit de prima, a doua va fi gravată pe pietrele unuia din zidurile ocnei. N-am nici o îndoială. Voi pleca, e sigur. În mai puţin de şase luni. E ultima noapte pe care o petrec la Recluziune. Acum şaptesprezece mii cinci sute opt ore am intrat în celula 234. Uşa mi-a fost deschisă o singură dată, pentru a fi condus în faţa comandantului, ca să mă pedepsească. În afară de vecinul meu cu care schimb câteva silabe vreme de câteva secunde pe zi, mi s-a vorbit de patru ori. O dată când mi s-a spus că la sunetul fluierului am voie să las priciul jos — în prima zi. O dată doctorul: „Întoarce-te, tuşeşte”. O conversaţie mai lungă şi mai însufleţită cu comandantul. Şi deunăzi, patru cuvinte cu supraveghetorul emoţionat de bietul nebun. Nu-i prea exagerat ca diversitate! Mă culc liniştit fără să mă gândesc la altceva decât: mâine se va deschide definitiv această uşă. Mâine voi vedea soarele, iar dacă mă vor trimite pe Insula Royale, voi respira aerul mării. Mâine începi să-ţi
377

isprăveşti oficial pedeapsa de muncă silnică pe viaţă. Asta numeşti tu libertate? Ştiu, ştiu, dar ca viaţă nu se compară cu cea pe care am îndurat-o. Cum o să-i găsesc oare pe Clousiot şi pe Maturette? La ora şase capăt cafeaua şi pâinea. Îmi vine să spun: „Păi eu ies. astăzi. Aţi greşit.'“ Mi-aduc deodată aminte că sunt „amnezic”, şi cine ştie dacă, recunoscând astfel că lam trombonit pe comandant, n-ar fi în stare să mă bage pe loc la carceră pe treizeci de zile. Oricum, după lege, urmează să ies din Recluziunea Celulară din Saint-Joseph astăzi, 26 iunie 1936. Peste patru luni împlinesc treizeci de ani. Ora opt. Am mâncat tot coltucul de pâine. O să găsesc de mâncare în lagăr. Se deschide uşa. Comandantul adjunct şi doi supraveghetori sunt de faţă. — Charrière, ţi-ai încheiat pedeapsa, suntem în 26 iunie 1936. Urmează-ne. Ies. Ajuns în curte, soarele strălucea de pe-acum îndeajuns ca să mă orbească. Simt un fel de slăbiciune. Picioarele îmi sunt moi şi-mi joacă pete negre prin faţa ochilor. Şi totuşi n-am parcurs decât vreo cinzeci de metri, din care treizeci la soare. Ajungând în faţa pavilionului „Administraţie”, dau cu ochii de Maturette şi de Clousiot. Maturette e un adevărat schelet, cu obrajii scofâlciţi şi cu ochii înfundaţi în orbite. Clousiot e lungit pe-o brancardă. E palid şi miroase deja a mort. Îmi spun: Nu-s prea chipeşi prietenii mei. Aşa oi fi arătând şi eu?” Abia aştept să mă văd într-o oglindă. Le spun: — Ei, e-n regulă? Nici un răspuns. Repet: — E-n regulă?
378

— Da, zice încet Maturette. Îmi vine să-i spun că, pedeapsa cu recluziunea fiind terminată, avem voie să vorbim. Îl sărut pe Clousiot pe obraz. Îi sclipesc ochii şi zâmbeşte: — Adio, Papillon, îmi spune el. — Nu, nu aşa! — Mă curăţ, s-a isprăvit. l Peste câteva zile urma să moară la spitalul de pe Insula Royale. Avea treizeci şi doi de ani şi fusese trimis la ocnă pe douăzeci de ani pentru furtul unei biciclete, furt pe care nu-l săvârşise. Dar soseşte comandantul. — Să intre Maturette, şi dumneata, Clousiot, v-aţi purtat bine. Aşa că vă trec pe fişă: „Purtare bună”. Dumneata, Charrière, deoarece ai comis o greşeală gravă, îţi trec ceea ce meriţi: „Purtare rea”. — Mă iertaţi, domnule comandant, ce greşeală am comis? — Chiar nu-ţi aminteşti că s-au găsit ţigările şi nuca de cocos? — Sincer vă spun că nu. — Ia să vedem, la ce regim eşti de patru luni? — Din ce punct de vedere? În privinţa mâncării? La fel ca la început. — Ah! asta-i culmea! Ce-ai mâncat aseară? — Ca de obicei, ce mi s-a dat. Ce ştiu eu? Nu-mi aduc aminte. Poate fasole sau orez cu grăsime, sau vreo altă legumă. — Aşadar, mâncai seara? — Se-nţelege! Credeţi că-mi vărsăm gamela? — Nu, nu-i vorba de asta, las-o baltă. În regulă, retrag calificativul de „purtare rea”. Completează-i altă fişă de ieşire, domnule X... Îţi trec „purtare bună”, e-n regulă?
379

— Aşa da. N-am făcut nimic ca să n-o merit. Şi cu această ultimă frază ieşim din birou. Poarta cea mare a Recluziunii se deschide pentru a ne lăsa să trecem. Escortaţi de un singur supraveghetor, coborâm încet drumul care duce spre lagăr. Vedem de sus marea care străluceşte de reflexe argintii şi de spumă. Insula Royale e-n faţă, plină de verdeaţă şi de acoperişuri roşii. Insula Diavolului, austeră şi sălbatică. Cer supraveghetorului îngăduinţa să stau jos câteva minute. Zice da. Ne aşezăm, unul la dreapta şi celălalt la stânga lui Clousiot, şi ne prindem de mână, fără măcar să ne dăm seama. Acest contact stârneşte în noi o emoţie lăudată şi, fără un cuvânt, ne îmbrăţişăm. Supraveghetorul zice: — Haideţi, flăcăi. Trebuie să coborâm. Şi încet, foarte încet, coborâm până în lagăr, unde intrăm unul lângă altul, ţinându-ne mai departe de mână, urmaţi de doi brancardieri care-l duc pe prietenul nostru intrat în agonie. VIAŢA PE INSULA ROYALE Abia ajunşi în curtea lagărului, suntem înconjuraţi cu o atenţie binevoitoare de toţi ocnaşii, îi regăsesc pe Pierot Nebunul, Jean Sartrou, Colondini, Chissilia. Trebuie să ne ducem toţi trei la infirmerie, ne spune supraveghetorul. Escortaţi de vreo douăzeci de amici, traversăm curtea pentru a intra la infirmerie. În câteva minute, Maturette şi cu mine ne trezim c-o duzină de pachete de ţigări şi de tutun, cafea cu lapte foarte caldă, ciocolată făcută din cacao pură. Fiecare vrea să ne dea câte ceva. Infirmierul îi face lui Clousiot o injecţie cu ulei camforat şi una cu
380

— Nu. e într-adevăr interesantă. ciocolată şi cutii de lapte Nestle. pentru inimă. fără să-i mai 381 . Toţi trei. Dar de unde ştii că plec la Royale? — De la contabil. foarte mulţumesc. ţigări.suntem prieteni adevăraţi. îi răspundeam. Îl cheamă Essari. are mai multă nevoie decât mine”. Pierre Bordelezul îmi spune: — Ai nevoie de ceva biştari? Până pleci pe Insula Royale am timp să fac o chetă. am. La mijloc. Clousiot a stat aproape tot timpul cu ochii închişi. dă-i lui vitaminele mele. La poarta lagărului. suntem fraţi. Ne înmânează fiecăruia câte-o fişă pentru spitalul din Insula Royale. Atunci deschidea ochii deja tulburi şi-mi spunea: — Prietene Papi. Pricep că. — Mai mult decât atât. Am mâncat şi am băut pe săturate. plecăm spre Insula Royale. în ciuda protestelor lor. E într-adevăr emoţionantă demonstraţia asta de bunătate solidară faţă de noi. Cred chiar c-o să fiţi internaţi în spital. plină cu tutun. în afară de clipele când mă apropiam de el şi-i puneam mâna pe frunte. Doar infirmierul Fernandez şi un supraveghetor ne însoţesc până la chei. Mai târziu l-am cunoscut bine. brancarda cu Clousiot: Maturette şi cu mine. Cele două ore la infirmerie au trecut foarte repede.adrenalină. Un negru uscăţiv zice: „Infirmierule. Nu ştie cine i-a dat-o. o să istorisesc odată povestea lui. Însoţiţi de-un singur supraveghetor. Le mulţumim. de o parte şi de alta. toţi ocnaşii ne spun la revedere şi ne urează noroc. Maturette a primit şi el una. Infirmierul e un bandit muntean din Corsica. pornim. Ghiftuiţi şi mulţumiţi. Pierrot Nebunul mi-a atârnat de gât o desagă.

cu câteva hârtii în mână. aşteptând să-i ajungem. dar n-a ciripit. — Ce-a păţit? — A mierlit.ceară părerea medicului. Coborâm pe cheiul Insulei Royale. în timp ce vâsleşte. Maturette şi cu mine. în ultimele patru luni deloc. Drumul. Şase vâslaşi. Individul s-a ţinut tare. deschide ochii şi-mi spune: — Dragul meu Papi! Maturette îl ia de mână. de ce? — După spusele unui infirmier. vine după noi. Ramele pătrund în apă şi. cel cu afacerea de la Bursa din Marsilia. cea mai mare dintre cele trei insule. ele peste patru metri lăţime. Nu ştia decât de mine. E-n regulă. e pietruit. fiecare cu brăţară de forţă din piele neagră. Atunci m-aşez pe braţul brancardei. la drum. cei doi brancardieri se opresc când şi când. nişte matahale. Doi ocnaşi. mă orbeşte şi mă-ncinge serios. iar noi. Soarele ăsta de după-amiază e foarte puternic. Un supraveghetor. îl ridică pe Clousiot ca pe-un fulg. se pare că i-au paradit ficatul c-o lovitură de picior. 382 . păşim în urma lui. — Ştiu. De fiecare dată îmi zâmbeşte. Iată şi barca. Un supraveghetor cheamă doi brancardieri. ne internează cu de la el putere. Unul din vâslaşi e Chapar. Din fericire. s-a-ntâmplat un bucluc. Chapar măntreabă: — E-n regulă. Greii de urcat. — Cum aşa. doi supraveghetori înarmaţi la spate si altul la cârmă. în dreptul capului lui Clousiot şi-l mângâi uşurel pe frunte şi pe creştet. Papi? Primeai regulat nuca de cocos? — Nu. impecabil îmbrăcaţi în alb. Orologiul de la brutărie arată ora trei.

Ne apropiem de maiorul Barrot. 383 . Îi scrie o reţetă. domnule doctor. Acesta soseşte pe la ora cinci. — Cu ce prilej? — Cu prilejul unei vizite medicale la Recluziune. apoi spune: — Duceţi-i la spital. în faţa unei clădiri pătrate şi albe. aproape de sosire. maiorul ne spune: — Ei. sa mi se dea o notă cu caracterizarea lor. Se uită la el. în trecere. cele mai de seamă notabilităţi ale Insulelor. întâlnim un grup de corvoadă care merge la lucru. Papillon şi cu mine. ne spune o vorbă bună. poreclit „Aşchie”. vedem. — Mă mir. n-a fost prea greu la Recluziune? Dar ăla de pe brancardă. bine luminată. Pare nespus de fericit că ne simte în preajma lui. Când vor ieşi de-acolo. După un examen lung şi minuţios. La spital. e-un băiat de treabă. şi de alţi şefi ai penitenciarului.— Tu eşti. infirmierul sălii sever supravegheate de la Saint-Laurent-du-Maroni. Fiecare. Primul infirmier cu care dau ochii e Chatal. Aproape toţi sunt ocnaşi din convoiul meu. — Poale. Când ne mai oprim o dată. cine e? — E Clousiot. îl văd că dă din cap c-un aer nemulţumit. puştiulică? şopteşte Clousiot. într-o sală mare. cu cearşafuri şi perne. dar s-a dovedit căpăţânos. Fără să se scoale în picioare şi fără vreo formalitate. înainte de a-i trimite în lagăr. Se ocupă imediat de Clousiot şi dă ordin unui supraveghetor să cheme doctorul. Sosind pe platou. apoi sendreaptă spre mine. aşezate la umbră. — Nu prea suntem prieteni. suntem instalaţi în paturi foarte curate. îi zice el lui Chatal.

îi spun. Am să încerc să vă înzdrăvenesc. Majoritatea sunt extrem de periculoşi. Toată lumea e vârâtă până-n gât în negoţul zilnic. — Mai vorbim noi despre asta altă dată. toată lumea mănâncă bine. langustine1. Cât despre celălalt. Îmi face totodată cunoscut că Jésus. Nu cunoaşte numele leprosului şi mă întreb de n-o fi cumva unul din cei care ne-au venit în ajutor cu atâta generozitate. Aşa încât sunt toţi sănătoşi tun. căci se face negoţ cu ce vrei şi ce nu vrei: alcool. pe prietenul dumitale şi pe dumneata. asta numiţi dumneavoastră vizită medicală. a fost asasinat de un lepros. Neveste de-ale supraveghetorilor umblă după ocnaşi tineri care să le facă treburile gospodăriei — devenindu-le de cele 1 Un fel de homari (n. bănuit c-ar pregăti o evadare. Viaţa ocnaşilor din Insulele Salvării e cu totul diferită de ceea ce ne-am fi putut închipui. ciocolată. clima e foarte sănătoasă. domnule doctor. ţigări. Doar cei condamnaţi pe diverse termene mai au speranţă să fie eliberaţi. din mai multe motive: în primul rând. să mă examinaţi printr-o ferestruică? — E-un ordin al Administraţiei. în timp ce vieţaşii — ce-au avut şi ce-au pierdut! — sunt periculoşi cu toţii. carne. mi-e teamă că-i prea târziu. — Foarte bine. să nu se deschidă uşa unui condamnat. cel care mă trădase cu prilejul evadării. zahăr. Chatal îmi povesteşte că. nuci de cocos etc. E un mişmaş nu prea uşor de înţeles. t. dar sper că dumneavoastră nu sunteţi decât pus la dispoziţia Administraţiei şi că nu faceţi parte din ea. legume proaspete. ocnaşi şi supraveghetori.) 384 . peşte. cafea. a fost internat în Insule.— Domnule doctor.

M-au rugat să le povestesc toată evadarea. cartofi. bivolari. la drumuri. ciorbă de peşte. vin alb. Nici de-a fi temniceri. un târguşor în toată puterea cuvântului. Categoria asta a transportaţilor face legătura între lagăr şi locuinţele gardienilor. măcelari. vâslaşi. Li se spune „băieţi de casă”. grădinari ai penitenciarului. Dega şi Galgani au venit să-şi petreacă duminica împreună cu mine. Dimpotrivă. la plantaţiile de cocotieri. Un adevărat ocnaş nu munceşte niciodată la corvezile de întreţinere a zidurilor. plătesc cu bani grei slujbele în care n-au treabă cu paznicii: vidanjori. care trăiesc în comun. Cu cei trei pe 385 . „Băieţii de casă” nu sunt văzuţi cu ochi răi de ceilalţi ocnaşi. Grandet şi eu. măturători de frunze. Nici un om din adevărata tagmă nu acceptă să se înjosească făcând asemenea treburi. căci mulţumită lor se poate face tot felul de negoţ.mai multe ori şi amanţi. în cele mai mici amănunte. Am luat masa în camera lui Chatal: el. Se lucrează de la şapte dimineaţa până la prânz şi de la două la şase după-amiaza. Toate aceste slujbe sunt ocupate de adevăraţii ocnaşi. factori poştali. Toate astea dau o privire de ansamblu asupra acestui amestec de oameni atât de deosebiţi între ei. la scări. Galgani. unde toată lumea se studiază şi se observă. Dar nici nu sunt categorisiţi drept ocnaşi curaţi. unde totul se comentează. Maturette. Unii sunt grădinari. brânză. adică la corvezile în plin soare sau sub supravegherea caraliilor. deţinuţi şi gardieni. Dega s-a hotărât să nu mai încerce nici o evadare. Aşteaptă din Franţa o graţiere prin care să i se scadă cinci ani. Am mâncat peşte cu mujdei de usturoi. alţii bucătari. infirmieri. unde totul se judecă. cafea. nici de-a lucra la popota supraveghetorilor. brutari. paznici ai farului. Dega. la spital.

mă poate plasa unde vreau. pentru o evadare. — Ne vedem în lagăr. Lui Dega nici prin gând nu i-a trecut. unde găseşti de toate: zugravi. Când cineva e socotit periculos. Aveam să aflu mai târziu că-i foarte interesant. Se dezlănţuie o furtună de proteste. zice Grandet. zidari. Dega îmi dă cinci sute de franci pentru pocher. Vine rândul meu. chiar de el călit. În ce-l priveşte. E un atelier. Lucrează la întreţinerea clădirilor Administraţiei. — Să umbli întotdeauna înarmat. Rămâne să aleg. fierari. Chatal crede că o grădină are unele avantaje pentru pregătirea unei plute. „S-a şi făcut de cinci. Galgani spune că mi-a şi rezervat un loc în colţul lui şi că o să facem parte din acelaşi gurbi 386 . chiar de-au simţit-o la pipăit. Dega. mă informează că e fierar la „întreţinere”. în aşa fel încât cu ce scot de la cartofori să pot trăi bine fără să-mi cheltuiesc banii din tub. Duminica a trecut cu o iuţeală surprinzătoare. în ce-i priveşte. care are un ceas frumos. Galgani. ziua şi noaptea.” La plecare. tâmplari. nu mai rămân decât patru ani. dar extrem de periculos. Cât despre Grandet. au ei grijă să nu găsească la el vreo armă. Până să plece. căci se-ncing uneori partide straşnice în sala noastră. care e contabil general. pretinde că se ocupă de el un senator corsican. S-a resemnat să-i facă. — Dar cum rămâne cu percheziţiile? — Majoritatea celor care fac percheziţii sunt temniceri arabi. şi nici lui Galgani. zice el. zice Dega. Grandet îmi dăruieşte un cuţit grozav.care i-a făcut în Franţa şi cu cei de aici. Îi întreb care sunt locurile cele mai prielnice. Grandet îmi propune să facem juma-juma (e staroste al jocului de cărţi). aci. instalatori — vreo sută douăzeci de oameni. E-o armă de temut. trebuie să ne întoarcem în lagăr.

Uită totul: ce-au fost. adică trei sute de franci. Îi dau lui Maturette două sute de franci să-i ţină el. Cel care plusează trebuie s-o facă foarte repede. Trăiesc de pe urma jocului. Chatal l-a îndopat cu morfină.(membrii unui gurbi mănâncă laolaltă şi banii fiecăruia sunt ai tuturor). Dega nu doarme în lagăr. Petrecându-mi nopţile mai mult la căpătâiul lui Clousiot. altfel starostele jocului zice: „Ai plusat prea târziu” şi trebuie sa plăteşti sec. aproape toate ocupate. — Pot să intru al cincilea? — Da. e izolat într-o cameră unde se mai află un bolnav grav. cu ce pedeapsă s-au ales. lui Clousiot fiindu-i rău. jocul a devenit viaţa lor. Iată-ne de trei zile aici. fără joker. Nu-i interesează nimic altceva. Iuţeala cu care joacă oamenii ăştia e de necrezut. Mă îndrept spre jucători. Mai târziu. încă nu m-am lămurit cum se trăieşte în această sală a spitalului. unde suntem vreo şaizeci la număr. Sunt patru. Îl ştii? — Da. Se teme că n-o să mai apuce dimineaţa. începe tu. Poftim fise de trei sute de franci. de o parte şi de alta a unui interval lat de trei metri. ce-ar putea face ca 387 . — Atunci dă cărţile. ca să joace. Ca să joci trebuie să ai de trei ori deschiderea. ia loc. În sală sunt câte treizeci de paturi. Deschiderea e de cel puţin o sută de franci. îmi spune: — Jucăm după sistemul englezesc. pe nume Dupont. ci într-o cameră din clădirea Administraţiei. Lumina e dată de două lămpi eu petrol. Un parizian. Am dat aici de-o nouă categorie de ocnaşi: cartoforii. Maturette îmi spune: — Colo se joacă pocher.

Papillon. Când am auzit vorbele astea: „L-au azvârlit la rechini” am îngheţat. Îi trebuie trei sute şi n-are decât una. Ne-am oprit la cafea. Îi spun: — Poftim. când Paulo mă ajunge din urmă şi mă roagă să-î împrumut două sute de franci ca să continue cu o belotă în doi. Îmi răspunde printr-o scrisorică: „Roagă-l pe Chatal să-ţi dea cincisprezece zile de odihnă în lagăr. într-un loc unde mişună rechinii. Într-adevăr. Într-un moment de luciditate. cu o zi înainte. Moartea prietenului meu mă face să nu mai suport spitalul. la asfinţit. Mă îndrept spre patul meu. în Insule nu există cimitir pentru ocnaşi. Când moare unul. Mergem juma-juma. Am câştigat o mie trei sute de franci. între Saint-Joseph şi Royale. se sinchisesc de-un singur lucru: să joace. Clousiot a murit azi-dimineaţă. l-a rugat pe Chatal să nu-i mai dea morfină: — Vreau să mor treaz. Îmi întinde mâna. Maturette era sfârşit de durere. ţine trei sute. e aruncat în mare la ora şase. Rămânem prieteni. să ai răgazul să-ţi 388 . îi trimit vorbă lui Dega că voi ieşi poimâine. i-o strâng. — Ne-a părăsit tovarăşul aventurii noastre atât de frumoase.să-şi schimbe viaţa. dar Chatal o face pe barba lui şi prietenul nostru a putut să moară în braţele noastre. Am jucat toată noaptea. L-au azvârlit la rechini.cu prietenii mei la căpătâi. eşti cu-adevărat cel de care am auzit. — Mulţumesc. E strict oprit să intri în camerele de izolare. Fie că au drept partener un individ de treabă sau nu. aşezat în pat. I-am închis ochii. şi pleacă plin de voie bună.

Saint-Martin-de-Ré: Individ disciplinat. trebuie supravegheat îndeaproape. pe care scria cam aşa: „Henri Charrière. la. domnule maior. Trebuie să-ţi spun că în privinţa asta nu sunt întru totul de acord cu el. Chatal o să-l ia poate ajutor de infirmier.. De cum ies din spital sunt condus la Administraţie. Periculos din toate punctele de vedere. Sena. Maturette va mai rămâne în spital un timp. Louis Dega. înainte de-a te trimite în lagăr. ca să vă răspund.alegi ocupaţia care-ţi place”. Şi-mi întinde o fişă galbenă. Închisoarea centrală din Caen: Deţinut incorijibil. condamnat pentru omucidere voluntara la muncă silnică pe viaţă de Curtea cu juri. Ceaş dori să ştiu e următorul lucru: în ce stare de spirit te afli acum? — Mai întâi. îmi spune el. zis Papillon. contabilul meu general. Capabil să aţâţe şi să conducă o revoltă. Saint-Laurent-du-Maroni: A comis o agresiune sălbatică împotriva a trei supraveghetori şi a unui temnicer ca să evadeze din spital. considerându-te condamnat pe nedrept. dar cu foarte multă influenţă asupra camarazilor săi. Readus din Columbia. Va încerca să evadeze de oriunde. Trebuie supravegheat permanent. Părerea lui e că nu meriţi caracterizările care ne vin din Franţa şi că-i firesc. Purtare bună în 389 . să fii un revoltat permanent. departamentul Ardèche. doream să stau puţin de vorbă cu dumneata.. în biroul maiorului Barrot zis „Aşchie”.. Nu i se vor da îndeletniciri de favoare. Ai un bun prieten aici. puteţi să-mi spuneţi ce caracterizări se află în dosarul meu? — Citeşte-le singur. născut la 16 noiembrie 1906. — Papillon.

prevenţie. Doar dacă ţi-aş născoci vreo vină. în funcţie de concluziile anchetei. dacă s-a făcut vinovat de vreo neglijenţă. va rog şi eu ceva. S-ar putea chiar să reuşeşti. — În schimb. concediul se amână cu şase luni şi e scurtat cu trei. spune directorul când îi restitui fişa. Condamnat la o pedeapsă uşoară: doi ani de recluziune.” — Cu aşa ceva. — Ce anume? — În timpul celor cinci luni cât trebuie să rămân aici 390 . Ştii cât îl costă o evadare pe comandantul Insulelor? Un an de soldă obişnuită. Numai că eu mai rămân doar cinci luni director. vă dau cuvântul meu de onoare că n-am să plec cât veţi fi aici. Recluziunea din Saint-Joseph: Purtare bună până la eliberare. nu ne simţim prea liniştiţi avându-te ca pensionar. Şi. dacă nu durează mai mult de şase luni. adică pierde complet îndemnizaţia pentru colonii. aş prefera să-mi dai cuvântul de onoare că n-ai să încerci să evadezi până ce-o să plec din Insule. o să vă spună că sunt om de cuvânt. dragă Papillon. Cinci luni. dar nu vreau să fac aşa ceva. făcândumi meseria cinstit. nu pot să te bag într-o celulă sau la carceră numai pentru că ai fi capabil să evadezi. e absolut sigur. — Domnule maior. Vrei să încheiem un pact? — De ce nu? Depinde de pact. oricât de greu ar fi. — Dumneata eşti un om care va face desigur totul ca să evadeze. s-ar putea să piardă o tresă. — Foarte bine. În consecinţă. întrebaţi-l pe Dega. — Plec chiar în mai puţin de cinci luni. Pe de altă parte. Vezi dar că nu-i de glumă.

în clădirea celor periculoşi. iar maiorul mai vâră în el câţiva pantaloni şi bluze albe confiscate de la croitori. Ca să ajungi din mica clădire. Temnicerii se pregătesc să mă percheziţioneze. domnule maior. Intru într-o curte imensă cu trei clădiri mari. Papillon. „Penitenciarul Insulelor — Secţiunea Royale. care-l convinge că locul meu nu e alături de cei cu bună purtare. un corsican. lăsaţi-i catrafusele în pace. Dar rămâne strict între noi. domnule şef. ies gardienii. — Da. ci cu oamenii tagmei. Nici un fel de puşcă: toţi au revolvere. şi poate chiar să fiu mutat pe altă insulă. În clădirea specială te-aşteaptă desigur mulţi prieteni. — În regulă. dar îi opreşte: „Nu-l sâcâiţi. Trecem prin faţa spitalului supraveghetorilor. Când ajung sub portic. Eu sunt Sofrani. Mi se dă sacul cu toate ţoalele de ocnaş. ajungem la poarta principală. larg deschisă. Are o înălţime de vreo şase metri. Două posturi de pază cu câte patru supraveghetori fiecare. ăsta-i de soi”. noi-nouţi. a Administraţiei în lagăr trebuie să străbaţi tot platoul. zice: „Uite unu nou. Îl cheamă pe Dega. Merg 391 .să pot căpăta îndeletnicirile de care aş fi putut beneficia mai târziu. Un gradat şade pe-un scaun. însoţit de-un caraliu. de-a lungul unui zid de patru metri care împrejmuieşte tot penitenciarul. Văd de asemenea vreo cinci-şase temniceri arabi. cu o pălărie de pai de orez.” — Mulţumesc. După ce-am înconjurat aproape tot dreptunghiul ăsta uriaş. Intră. Bine ai venit. şi trei bluzoane. unde se află toţi prietenii mei. suntem înţeleşi. Iată-mă deci îndreptându-mă spre lagărul central cu doi pantaloni albi impecabili.” Uriaşa poartă e din lemn. Şeful.

o bară de fier străbate fiecare din laturile lungi. Mulţi corsicani şi marsiliezi. câţiva parizieni. — Poftim. Grandet îmi ia sacul şi zice: — O să facă gurbi cu mine. îi întreb: — Nu sunteţi la lucru la ora asta? 392 . Mirat căi văd acolo. în faţa uşii larg deschise. deşi n-aduc a aşa ceva. şi pleacă. Deasupra uşii o inscripţie: „Clădirea A — Grupul Special”. Îmi instalează pânza puternic întinsă. bătrâne. Deasupra. alta pentru alimente. uite o pernă de puf. caremi poate servi drept pat. — Uite unu nou. gamelă etc. care mă duce într-una din ele. Intru într-o sală dreptunghiulară foarte mare. un spaţiu de trei metri lăţime. botezate hamacuri. toţi prieteni din Franţa sau tipi cunoscuţi la Santé. Îl urmez. supraveghetorul strigă: — Gardianul barăcii! Îşi face apariţia un ocnaş bătrân. Sunt gurbiuri de numai doi. Sunt foarte comode şi igienice. vino cu noi. — Nu. vino aici. unde se găsesc nişte gratii care nu se închid decât noaptea. la Conciergerie sau în convoi. Nici n-am intrat bine că din toate părţile sosesc ocnaşi îmbrăcaţi în alb: — Papi. zice şeful. nişte pânze care servesc drept pat. foarte rigid. la Saint-Laurent.după supraveghetor. Regăsesc o mulţime de prieteni. zice Grandet. unde-şi duc viaţa o sută douăzeci de oameni. dar şi de zece. fiecăreia sunt fixate două scânduri. pe care îţi poţi aşeza lucrurile: una pentru rufărie. Ca şi în prima baracă. Între şirurile de hamace. Oamenii trăiesc şi aici în mici comunităţi: gurbiuri. „promenada”. fiind întreruptă doar de spaţiul uşii. Între zid şi bara asta stau întinse.

Să sperăm c-o să ţină. dacă n-ai lovele. Primirea e într-adevăr plină de căldură. Dar în scurtă vreme îmi dau seama de-un lucru pe care nu-l prevăzusem: în ciuda celor câteva zile petrecute la spital. dă la o parte pânza albă. acu e unu în plus. — Ah! o să ne imiţi în curând. Vânzătorul scoate un carnet şi începe să socotească: — O sută douăzeci şi cinci de franci cu totul. După ce pleacă tipul. te-ai curăţat. ci doar câte anume: — Cinci. Asist la ceva ce nu mi-aş fi închipuit. Cât costă? Fă-mi socoteala. ducând o tavă acoperită cu o pânză albă impecabilă şi începe să strige: — Carne de friptură. — Ţine banii şi-o luăm de la început. Ocnaşii numesc „învârteală” felul în care se descurcă fiecare ca să facă rost de bani. Grandet îmi spune: — Aici. nici nu-l mai întreabă dacă vreo. Dar există un sistem ca să ai mereu: învârteala. ca într-o măcelărie din Franţa. o mulţime de bucăţi de carne aranjate pe-o tavă. După aia se întoarce în gurbi. Bucătarul lagărului vinde sub formă de fripturi carnea destinată deţinuţilor. pune deoparte cam jumătate din 393 .Toţi fac haz. trebuie să mă reînvăţ cu traiul în mijlocul unei colectivităţi. Când o primeşte de la bucătărie. îmbrăcat în alb. şi apar. Intră un tip. — Muşchi sau spată? — Muşchi. Se vede treaba că Grandet e client zilnic. În clădirea asta nimeni nu lucrează mai mult de-o oră pe zi. cine vrea friptură? Ajunge în cele din urmă la noi.

lapte condensat. într-o clădire cu o sută douăzeci de oameni nu pot fi mai mult ca trei-patru starosti. Prima clădire unde se prezintă cu marfa e întotdeauna cea a grupului Special A. Conform rânduielii statornicite. măcelarul care vinde carnea pe sub mână. Bineînţeles că bucătarul dă o parte din câştigul realizat astfel supraveghetorului de la bucătărie. bineînţeles. vinuri şi băuturi alcoolice (astfel. destinate supraveghetorilor. sau ca să te scutească de-o corvoadă. când partida e-n toi. pregăteşte fripturi. în gurbiul meu găseşti oricând o sticlă de coniac şi ţigări englezeşti sau americane). contabilul care ia bani ca să capeţi cutare sau cutare slujbă. cutii cu ton. grădinarul care vinde zarzavaturi proaspete şi fructe. şi care vând ouă. brutarul care vinde pâine împletită şi cornuri. Aşadar. mergând până acolo că fabrică falşi tuberculoşi. şi care aduc ce li se cere: unt. lapte praf.. enterite etc. la fel. După bucata respectivă. cei care au dreptul să pescuiască şi care vând peştele şi langustinele. falşi leproşi. ocnaşul de la laborator care vinde rezultate de analize. sardele. şi zice: — Vreau să fiu staroste de joc. clădirea noastră. Cel care vrea să se ocupe de-aşa ceva se înfăţişează într-o noapte. o parte ocnaşilor care au cu ce s-o cumpere. săpun de Marsilia. infirmierul care vinde fiole de medicamente. păsări. O parte e vândută supraveghetorilor prin mijlocirea nevestelor. brânzeturi şi. 394 . Dar cea mai grozavă învârteala şi cea mai periculoasă e cea de staroste al jocului de cărţi. „băieţii de casă” combinaţi cu stăpâna casei unde lucrează. tocană sau rasol. prin „învârteală” se înţelege bucătarul care vinde carnea şi untura.ea. manglitorii de pe lângă casele supraveghetorilor.

În fiecare clădire se află unul sau doi cafegii. englezeşti. Fiecare are preţul ei şi jucătorul îşi ia singur ţigara pe care-o vrea.I se răspunde: — Nu. O carapace are treisprezece plăci de baga. Starostele îşi reţine cinci la sută din fiecare pont. cafegiul trece prin sală şi oferă cafea sau cacao ţinută caldă într-un fel de marmită norvegiană de fabricaţie proprie. Mai e şi cel care pregăteşte lămpile cu petrol. De pildă. a celui care pregăteşte păturile puse pe jos. a celui care închiriază nişte scăunele pentru jucătorii care nu pot sta turceşte. care pot cântări până la două kilograme. umplute cu ţigări franţuzeşti. mai e negustoria de mărunţişuri. cercei. Cel numit a înţeles. Se scoală. americane. Acesta aşează pe pătură câteva cutii goale de trabucuri. şi urmează un duel cu şişurile. Un soi de învârteală artizanală. Jocul de cărţi e un prilej şi pentru alte învârteli. Sunt lămpi meşterite din cutii de lapte cu capacul găurit ca să treacă un fitil cufundat în petrol şi care trebuie adeseori mucărit. Din când în când. se îndreaptă spre mijlocul sălii. — Toţi ziceţi nu? — Atunci vreau locul lui Cutare. Acoperită cu doi saci de iută şi pregătită arăbeşte. Unii prelucrează carapacele broaştelor ţestoase prinse de pescari. Învingătorul devine staroste. sau chiar răsucite de mână. În sfârşit. a celui care vinde ţigări. Artistul face din ea brăţări. punând banii în cutie la mare fix. piepteni şi mânere de perie. veghind să nu fileze prea tare. cafeaua stă caldă toată noaptea. mărgele. Am văzut chiar un 395 . Pentru nefumători sunt pregătite bomboane şi dulciuri preparate prin învârteli speciale. ţigarete.

Marinarii bretoni se 396 . cu toţi dinţii bine şlefuiţi. şi trei gardieni. de bivol şi lemn de abanos în formă de şerpi. uzat şi deformat. aşteptând cadavrul cu botul deschis. Se zăresc rechini la suprafaţa apei. E domeniul vâslaşilor. Alţii sculptează nuci de cocos. un pescar prinde un rechin. Unii meşteresc din abanos obiecte de mare artă. Mai sunt şi farsorii. Cei mai îndemânateci lucrează în bronz. din lemn lucios cu nervuri mărunte. La fel cu lingurile şi gamelele. fără un cui. înfăşurat într-un sac de făină. Un ebenist meştereşte o ancoră în miniatură. coarne de bou.sipeţel din baga galbenă. şi drepţi. stă scris: „Înmormântare la Royale — şi data”. Jos. cei care iau un vas vechi de-un sfert. Îi lucrează botul. Îmbinate doar cu ajutorul canelurilor. Pe apă. Botul deschis e fixat pe această ancoră pe care un altul pictează Insulele Salvării înconjurate de mare. canalul şi Insula Saint-Joseph. În faţă. Cele mai frumoase sunt cumpărate adesea anticipat sau comandate. De pildă. Soarele care asfinţeşte şi-aruncă razele pe albastrul mării. cu maxilarul deschis. o adevărată minune. în spate. în dreapta tabloului. Subiectul cel mai des utilizat e următorul: se văd vârful Insulei Royale. Toate aceste produse de artizanat sunt vândute prin locuinţele supraveghetorilor. o barcă cu şase ocnaşi în picioare. Restul se vând pe bordul vapoarelor care trec pe-aici. Uneori se asociază câteva talente ca să realizeze un singur obiect. goi până la brâu. doi bărbaţi ridică un sicriu din care alunecă. pe care gravează cuvintele: „Acest vas a aparţinut lui Dreyfus — Insula Diavolului — data”. Ca să nu mai vorbim de pictori. trupul unui ocnaş mort. ales în aşa fel ca să poată fi pictat. cu puşti-mitraliere în mână. cu vâslele ridicate la verticală.

Acest negoţ permanent aduce o mulţime de bani pe Insule. Asta nu-i priveşte decât pe cei condamnaţi pe diferite termene. Pentru vieţaşi e cu neputinţă. cu bolnavii respectivi. şi supraveghetorii au tot interesul să-i dea frâu liber. nici trei la sută nu caută să evadeze din Insule. E relativ uşor să obţii un asemenea diagnostic. Singurul sistem constă în a încerca prin toate mijloacele să fii scos din lagăr şi trimis pe continent. în afară de cazul că săvârşesc o crimă. rişti cinci ani de recluziune pentru omucidere. Dintre toţi aceşti oameni. eşti trimis la Saint-Laurent pentru a fi adus în faţa tribunalului. Cum însă ca s-ajungi acolo trebuie să faci mărturisiri. la Saint-Laurent. ocnaşii sunt mai uşor de manevrat şi se deprind cu noua lor viaţă. fără să ştii dacă ai să poţi profita de scurta şedere în sectorul disciplinar din Saint-Laurent — trei luni cel mult — pentru a putea evada. Iată-mă. Dacă ţi se pune diagnosticul de tuberculoză. instalat în clădirea A. Mai poate fi vorba şi de lepră sau dizenterie cronică. Nici măcar vieţaşii. numit „Noul Lagăr”. Lăsându-l pe fiecare cu învârteala lui. Într-adevăr. Se mai poate încerca scoaterea din lagăr pe motive medicale. de la faptul că ai plămâni bolnavi până la a pleca tuberculos. dacă-l omori pe careva. nu-i decât un pas foarte uşor de făcut. eşti trimis în lagărul pentru „tuberculoşi. aşadar. cu cei o sută 397 . la optzeci de kilometri de Saint-Laurent. Kourou sau Cayenne. e şi mai greu să nu te molipseşti. Cât despre dizenterie. numai să scrie pe el „Sezenec”.lasă păcăliţi de-un alt şiretlic: indiferent ce obiect. dar există un risc îngrozitor: şederea într-un pavilion special. De la a te preface că eşti lepros şi până la a te îmbolnăvi de lepră. timp de aproape doi ani. izolat.

unde eşti repede categorisit. În concluzie. Plec niţeluş jignit şi ies în curte să m-aşez lângă spălător. c-o şmecherie de lemn la ochiul stâng. nici măcar nu ieşi la apel. să nu recunoşti niciodată autoritatea temnicerilor.douăzeci de camarazi ai mei. apoi încerc să înjgheb o conversaţie. De cum începi să fii temut. Nici măcar nu mă priveşte şi nu scoate o vorbă. da poate să fie foarte periculos. ca şi la Marsilia şi Paris. Suntem prieteni încă din Franţa. să nu te supui niciodată. Ne vizitam la Toulon. toţi urmăresc mai presus de orice ca-n ocnă să domnească liniştea. trebuie să afle fiecare că e riscant să te atace. În celelalte două „barăci”. Prietenul meu Grandet. Azi sunt aproape singur în sala asta uriaşă. Mă apropii de el şi mă uit cum lucrează. Trebuie să te înveţi cu traiul în acest mediu. Şeful cabanei mătură şi şterge cu cârpa podeaua de ciment. Gardianul barăcii (clădirii ăsteia i se spune „baracă”) strigă: „Bolnav la pat”. dar foarte puternic. supraveghetorii se duc câteodată să-l ia pe cel care s-a declarat „bolnav” şi-l obligă să fie de faţă la apel. trebuie să refuzi anumite corvezi. Om bun. n-ai voie să accepţi anumite îndeletniciri. Foarte înalt şi slab ca un ogar. Dau de Titi Belotă. cu care sunt în gurbi. pe cale să se antreneze cu nişte cărţi de joc noi398 . o scândură de care sunt spânzurate vreo treizeci de ceasornice. chiar riscând un conflict cu un supraveghetor. Asta nu se întâmplă în clădirea căpăţânoşilor. de la mic la mare. Văd un tip care repară un ceasornic. În primul rând. e un marsiliez de treizeci şi cinci de ani. Deasupra hamacului său. Dacă ai jucat cărţi toată noaptea. Individul pare să aibă cam treizeci de ani. E un celebru spărgător de case de bani. dar e cu părul complet alb. urmează să te faci respectat pentru felul în care te porţi cu caraliii.

Am vrut să stau de vorbă cu un tip care repară ceasuri. are tot dreptul să fie într-o ureche. dar nici n-a catadicsit să-mi răspundă. dar nici n-a apucat să deschidă bine uşa căsuţei. Restul. Şi atunci a ticluit o şmecherie. Fă socoteala că tânărul ăsta — putem să-i zicem tânăr. că un papagal s-a pornit să 399 . pe nevasta unui caraliu. a părăsit serviciul de gardă la abia două ore de când îl începuse şi l-a rugat pe supraveghetor să-i ţie tovărăşie până acasă. c-ar fi violat-o. — Vezi bine. O să încep să lucrez câte ceva. Numai că au făcut o greşeală: damicela nu-l mai lăsa să spele şi să calce rufele. Le spăla şi le călca ea. pe ăsta-l doare-n cot de ceilalţi. cum merge? Te simţi bine la Royale? — Da. Într-o bună zi. i s-a părut asta nu ştiu cum. care-o ştia puturoasă. Muncind la ei ca „băiat de casă”. să-i prindă cu mâţa-n sac şi să-i omoare pe amândoi. pe motiv că vrea să-i dea o şuncă pe care a primit-o din ţinutul lui de baştină. A intrat uşurel pe poartă. dar azi mă plictisesc de moarte. O coţcăia de mult pe nevasta unui supraveghetor-şef breton. că n-are nici treizeci de ani — a fost condamnat la moarte acu un an. îmi spune: — Ei. şi-a început să intre la bănuieli. ceasornicarul se culca cu gagică-sa. praful şi pulberea! Eadevărat că. Degetele lui îndemânatice amestecă în toate felurile cele treizeci şi două de cărţi. Fără să înceteze cu mişcările lui de prestidigitator. Nu ştie decât de ceasornicele lui. bătrâne. Da' n-avea nici o dovadă a belelei care căzuse pe capul lui. după câte a păţit. Dar n-a pus la socoteală reacţia paţachinei. ori de câte ori bretonul era de serviciu de zi. Papi. în felul ăsta o să mai ies din lagăr.nouţe. dar încornoratului de bărbatu-său. chipurile. Nici nu putea să nu fie. Aiurea. cu o repeziciune uluitoare.

celalalt caraliu îi smulge arma din mână. şi-n clipa când bretonul voia să-l lichideze. Pe Insula Royale. cu fiecare piesă pusă bine într-o încăpere anume. Într-o dimineaţă e înălţată ghilotina şi se deschide brusc uşa savoiardului. călăul şi ajutoarele sale. muierea a început să strige: „Mă violează! Ajutor!” Cei doi caralii pătrund în cameră în clipa când muierea se smulge din braţele ocnaşului care.turuie: „Uite-l pe tata!” cum avea obiceiul ori de câte ori se întorcea caraliul acasă. în fiecare săptămână. străbat în slaba lumină a zorilor vreo douăzeci de metri. făcută de supraveghetorii care-i apăraseră. Până aici bătrâne. trei arabi şi un sicilian. Se alege c-un glonţ în umăr în timp ce muierea îşi zgârie sânii şi obrajii şi-şi rupe halatul. Să fie oamenii siguri că e-n stare bună de funcţionare. nimic extraordinar. după care. 400 . Ceasornicarul savoiard se afla. Ceasornicarul e condamnat la moarte. De îndată. Îi răscroiesc gulerul cu nişte foarfeci. într-o celulă a condamnaţilor la moarte împreună cu alţi patru condamnaţi. pricepuse imediat că şeful lui i-a spus baliverne şi că ăla n-a fost viol cum nu e el popă. Toţi cinci aşteptau răspunsul la cererea lor de graţiere. sare pe fereastră. doi ocnaşi. cum ziceam. în timp ce încornoratul trage în el. Călăii s-aruncă asupra lui. Dar corsicanul nu putea să-i spună asta bretonului. Trebuie să-ţi spun că acest al doilea caraliu era corsican. Şi se preface convins că-i vorba de-un viol. În curte. cele cinci lespezi pe care vine aşezată sunt bine fixate şi nivelate. montează ghilotina cu cuţitul şi tot calabalâcul şi taie vreo două trunchiuri de banan. îi leagă picioarele c-o funie şi tot cu ea îi prind încheieturile mâinilor. în sectorul pedepsiţilor. cu paşi mărunţi. Ceasornicarul cade. se află o ghilotină. Abia de-acu încolo devine interesant. surprins.

dobitocilor. Titi. cât şi prin felul cum reacţionează în viaţa de toate zilele. De-atunci nu face altceva decât repară ceasornicele caraliilor. că pe el îl executăm azi. stai alături. gardian. după un şoc ca ăsta. un caraliu din Calvi. de aia spânzură atâtea ceasornice de tabloul lui de observaţie. savoiardul era cu tot părul alb cum l-ai văzut azi. când soseşte actualul comandant. dă-i nişte rom. Până la urmă izbuteşte să ordone: „Infirmier. aşa-i? — Nici vorbă. Ai grijă de el. Îl compătimesc din toată inima. Ţine un felinar antivânt cât toate zilele şi. şi nu pe altcineva!” A doua zi. în clipa când luminează scena. după trei sferturi de oră de 401 . „Opriţi! Opriţi!” strigă Barrot. Pricepi acu că are dreptul să fie oleacă ţăcănit. aduceţil pas alergător pe Rencasseu. relatând incidentul. atât în ce priveşte trecutul lor.Probabil ştii. te afli în faţa unei scânduri verticale pe care te leagă cu nişte curele. care-i totdeauna obligat să asiste la execuţie. cu capul în afara ei. îmbrânceşte pe toată lumea. îşi dă seama că idioţii de caralii au greşit: erau cât pe-aci să-i taie capul ceasornicarului. Papillon. Îl leagă aşadar şi dau s-aplece scândura. că nu-i în stare să mai scoată o vorbă. „Aşchie”. Pe zi ce trece mai aflu câte ceva despre viaţa asta nouă. şi-l dezleagă cu mâna lui pe savoiard. că odată ce-ai ajuns în faţa ghilotinei. Le controlează îndelung. caralii şi călăi. E-atât de emoţionat. Baraca A e cu-adevărat o adunătură de indivizi fioroşi. du-l înapoi în carceră. are tot dreptul să nu fie prea sociabil. a făcut o nouă cerere de graţiere la ministerul justiţiei. Zvârle cât colo felinarul antivânt. caren ziua aceea n-avea ce să caute acolo. Tot nu lucrez: aştept un loc de vidanjor care. Avocatul lui. Şi voi. E pasiunea lui. Ceasornicarul a fost graţiat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

cei o sută douăzeci de oameni strigă: — Canalie. „Baraca B” a pornit spre locul de muncă. În Corsica uneltele sunt zvârlite cât colo. Tânărul caraliu. Comandantul adjunct spune: — Dacelli. trebuie să fii un ţărănoi din Auvergne ca tine. nu te-atinge de el că te curăţăm! — Rupeţi rândurile! strigă Grandet şi. Întrun singur glas. 402 . nepus încă în temă. iar la Marsilia nici măcar nu se ştie că există. închid uşa zăbrelită. strigă oamenii. Se strâng o duzină de caralii şi. Iese din rând şi întreabă: — Cum adică? Sunt trimis la muncă. Comandantul adjunct. „Baraca C” aşijderea. Ţine-ţi hârleţul şi lasă-mă în pace. mă va lăsa liber pe insulă cu dreptul de-a pleca la pescuit. gardianul-şef. unul câte unul.muncă. fără să ţinem seama de poziţia de atac luată de caralii. ca să ştii să umbli cu drăcovenia asta. ridică hârleţul la Castelli. supraveghetorul-şef. afară de maior plecat la ora şase. cu mânerul în sus. înainte de conflict. cum am aflat mai târziu. Castelli îl măsoară din ochi: — I-ascultă. supraveghetori s-au adunat cu toţii acolo. lucru rar. într-o inspecţie pe Insula Diavolului. eu? — Da. dumneata. Peste o oră. intrăm cu toţii în baracă. răspunde caraliul corvezii. Ia hârleţul ăsta. de o parte şi de alta a uşii se află patruzeci de caralii cu pistoale-mitralieră în mână. Azi-dimineaţă. Eu sunt corsican din Marsilia. la apelul pentru corvoada de plantare a cocotierilor e chemat Jean Castelli. — Grandet.

Caraliii. care să ie îngăduie să-şi descarce armele. ţinute de altminteri cu ţeava spre pământ. — Afară. sunt bolnav. dezbrăcarea la piele! Direcţia celule. Pe măsură ce lucrurile de îmbrăcăminte erau zvârlite jos. Refuz categoric să lucrez pentru nişte tâmpiţi ca voi. Aşteptau un singur lucru. Sunteţi bun. — Cei care-au fost strigaţi. Dacelli îi spune: — Pleci la muncă. staţi! Uite-l pe doctor.— Prezent. ca s-ajungă în faţa tribunalului militar. se auzea câte-un cuţit răsunând pe macadanul din curte. Când e întrebat: „Refuzi?”. — Refuzi? — Nu. Probabil cavea de gând să fie trimis la Saint-Laurent. îndeosebi cei tineri. să-i examinaţi pe oamenii aceştia? Ai găsiţi sănătoşi intră la carceră. Încordarea ajunsese la culme. domnule doctor. acum sunt. în clipa aia soseşte doctorul. — Nu pot. Ceilalţi rămân în baraca 403 . — E-n regulă. — De când? La primul apel nu te-ai declarat bolnav. nu refuz. nu răbdau să-i jignească ocnaşii în halul ăsta. Primii şaizeci strigaţi răspund exact la fel. Unul singur merge până la nesupunere. refuz categoric. în mijlocul celor patruzeci de gardieni. unul după altul. un gest de ameninţare. — De ce? — Pentru ca mi vine să borăsc când vă văd. — Azi-dimineaţă nu eram bolnav. răspunde: — Da. Iese afară.

Aşa că nu putem îndura viaţa asta decât dacă există o oarecare îngăduinţă şi înţelegere în aplicarea regulamentului. În ziua aceea toată lumea a rămas în baracă. ca să ne putem da seama dacă atunci când a refuzat să muncească era în deplinătatea facultăţilor sale mintale”. Grandet. că omul nostru nu ameninţase pe nimeni.lor. ce-ai păţit? — M-am intoxicat cu nişte păzitori de ocnaşi. domnule doctor. domnule doctor. Doctorul lasă capul în jos. — Primul. Numai că azi-dimineaţă un supraveghetor şi-a permis de faţă cu noi toţi să încerce să pocnească-n cap cu coada hârleţului pe-un camarad care se bucură de toată stima. face doctorul. — Aveţi şaizeci de bolnavi? — Da. scrie: „Întrucât s-a produs o intoxicaţie colectivă. reflectează un timp. şi cei mai mulţi la munca silnică pe viaţă. Suntem cu toţii condamnaţi la pedepse pe termen lung. Asta-i cauza adevărată a epidemiei. — Toată lumea înăuntru! strigă comandantul adjunct. În Insule nu-i speranţă de evadare. A spus doar că nu vrea să lucreze cu un hârleţ. În ce-l priveşte pe transportatul X. Întoarce spatele şi pleacă. şi nu vă uitaţi cuţitele. Nimeni 404 . Nu era un gest de apărare. Strângeţi-vă boarfele. domnule doctor. îl veţi lua sub observaţie la spital. Faceţi cum credeţi dumneavoastră. infirmierul supraveghetor Cutare va da purgativ câte douăzeci de grame sulfat de sodiu fiecărui transportat care s-a declarat bolnav pe ziua de azi. apoi zice: — Domnule infirmier. în afară de cel care a refuzat să muncească.

Aşa cum îi vezi. Louis Gravon. orice-ai face. pentru că atunci s-a zis cu traiul lor oarecum tihnit: percheziţionaţi cu nemiluita. toţi fac zid săl apere. nici o carte. Percheziţii peste percheziţii. Când îi vorbesc de evadare încep să-i strălucească ochii. supraveghetorul-infirmier însoţit de doi ocnaşi-infirmieri. nouăzeci la sută se simt aproape fericiţi. am băgat de seamă că nu i-ai înţeles încă pe ocnaşii din Insule. unt. zvârlind purgativul. nu tu muzică — instrumentele sunt făcute praf în timpul percheziţiilor — nu tu joc de şah sau de dame. dacă se produce un furt. Nimeni n-o să te toarne vreodată. Îmi spune: — Anul trecut eram gata să evadez.n-a putut să iasă. Ori de câte ori evadaţii au şters-o din Insule. dar treaba s-ampuţit. absolut totul e interzis. după-amiaza stând de vorbă cu Jean Castelli. Orice-ar învârti un tip. condamnat pentru furt de blănuri. s-a prezentul cu o ciutură plină cu sulfat de sodiu. Pe de altă parte. Numai trei au fost obligaţi să înghită purgativul. Dacă e omorât unul. nimic. nici cel cu adusul pâinii. E într-un gurbi cu unul din Toulon. ulei. prin sarcina dală şefului barăcii de-a şterge toată apăraia de pe jos. în loc de ciorbă. ciutura şi polonicul care încotro. Zahăr. Al patrulea s-a prăbuşit peste ciutură. fripturi. Totul. acelaşi drac. Mi-am petrecut. nu găseşti martor să-l cauţi cu lumânarea. nu tu joc de cărţi. simulând o criză de epilepsie după toate regulile. toate astea dispar. A venit să mănânce cu noi. În felul acesta s-a încheiat conflictul. Ocnaşii din Insule nu se tem decât de-o cărăbăneală reuşită. Numai că a vorbi despre evadare în Insule o ca şi cum ai vorbi în vânt. au fost arestaţi pe 405 . Pe la amiază. Bănuiam eu că nu eşti din ăia care stau liniştiţi pe aici. ce mai! S-au ras şi de ciubucărit.

zice Castelli. din păcate. E poreclit „Bunicul”. dar n-ai să te rostuieşti niciodată ca să-ţi duci viaţa aici. cincizeci şi doi de ani. şi dacă simte că m-am spălat cu Palmolive. evadarea e chipurile reuşită: fraţii au plecat din Insulă. E prieten la cataramă cu un marsiliez. dar ţi-e drag pentru energia lui de fier. dacă nu ţi-e prieten la cataramă. Gardés. În ce priveşte însă Insulele. Bătrânul Castelli îmi dă sfaturi: să învăţ. Eşti un tip pe cinste. S-a cărăbănit de două ori. spărgător de meserie. pe lângă Kourou. are o voinţă şi o inteligenţă puţin obişnuite.continent. care ştie multe despre evadări. Nu se spală decât cu săpun de Marsilia. Jean Castelli. gândeşte-te de zece ori. Stau şi mă minunez. Mi-a împrumutat o carte de învăţat spaniola în douăzeci şi patru de lecţii şi un dicţionar francez-englez. ori de câte ori oi putea. — În concluzie. Nu te sinchiseşti de viaţa din Insule. Mănânci ca să fii în formă. Drept urmare sancţiuni împotriva caraliilor. Până să vorbeşti cu careva. în ziua când începi să pregăteşti o evadare. Urăşte violenţa. ce-i drept. Sunt numai urechi. ca s-o şteargă de acolo. pe cinstea mea! Te-ai spălat cu săpun de damă!” Are. Îmi spune: — Papillon. Se găsesc. Prima 406 . îmi spune: „Miroşi a coardă. Niciodată nu văzusem problema sub aspectul ăsta. o grămadă care dau o avere să scape de internare şi să plece deci pe continent. care se răzbună după aia pe toţi. să vorbesc spanioleşte c-un spaniol. Din toţi ocnaşii nu ştiu dacă-s şase care să aibă gândurile astea. englezeşte şi. fii cu ochii-n patru. Dar nimeni nu se gândeşte la o cărăbăneală pornită de-aici. parc-ai fi feciorul meu. Mai ales dacă e vorba să evadeze.

Din păcate n-avem voie să deschidem gura. ţinând seama de vârsta lor: Louis Gravon are patruzeci şi cinci de ani. — Nu. 407 . Şi ţine la cărăbăneală. O huidumă din Nîmes. de pe continent. ori nu joci. îl provoacă la bătaie cu şişurile pe-un tinerel din Toulouse poreclit Ţârul. Nu mă aflu aici să ucid sau să fiu ucis. Începând de azi o să-mi fac singur socotelile şi n-o să mai pomenesc de evadare. sau nu joci. are şi el părerile lui. — E viteaz tinerelul. cu şişul în mână: — Ori îmi dai douăzeci şi cinci de franci de fiecare partidă de pocher. n-am să mă bat. şi că-i foarte periculos. Gravon. De ce te legi de mine şi nu te iei de staroste? — Treaba mea. poreclit Berbecul. Aseară-am avut prilejul să arăt aproape întregii săli felul meu de-a vedea lucrurile şi de-a acţiona. Jean Castelli vede altfel chestia cu evadarea. Toţi trei sunt oameni ai faptei şi straşnici. gol pân' la brâu. sau să fiu curăţat de-un trombonist ca tine. În orice clipă te poţi trezi obligat să te baţi la cuţite cu primul fanfaron. s-a proţăpit în mijlocul „promenadei”. E greu. iar Gardés aproape cincizeci. cel din Toulon. a doua.dată din ocna portugheză. dar nu se poate altfel. — Dai înapoi? — Da. Țârul răspunde: — Nimeni n-a plătit vreodată cuiva ca să joace pocher. dar toate ideile astea se bat cap în cap. De ce să m-aleg c-un buzunar la burtă. Sau plăteşti. sau te baţi. care n-a-ncercat vreodată s-o şteargă? Nu-mi arde decât de evadare. Berbecul. Singurul punct asupra căruia sunt cu toţii de acord e că jocul nu-i interesant decât ca să câştigi parale.

de a-i sprijini pe cei ce-o să se cărăbănească. Fără să mă clintesc. cu mâna pe mâner. Îi dau şişul lui Grandet. de-o să mai doreşti pe urmă. cu şişul deschis sub coapsa stângă. — Ei. ci cu pumnii. Iar cel care va da uitării legea asta bărbătească. cea mai importantă. toţi de-ai tagmei. mă tot ruşinez văzând aici că nu vă pasă de treaba cea mai straşnică. Papillon? îmi spune Grandet. Dar oricare a făcut dovada că-i un om al evadării care are tăria să-şi pună viaţa-n cumpănă pentru libertate trebuie să fie respectat de toţi mai presus de orice. dacă mai vrei să te baţi. s-ar putea s-o păţească. vreau să-ţi spun. singura adevărată. acordaţi-le ăstora măcar respectul pe care-l merită. vreo 408 . cu şişul în mână. Sunt aşezat pe hamacul lui Grandet. în aceeaşi poziţie. E cineva de altă părere? (Tăcere. că de când am intrat în baraca asta unde suntem peste o sută. şi auziţi aici ce-am de spus. dar şi de a-i ajuta. Berbecule şi dă-i pace băiatului! — Ai înnebunit. ca să-ţi arăt că nu sunt laş. Berbecule. spun: — Nu. la dispoziţie! Şi sar în mijlocul sălii. ţie şi celorlalţi. În clipa aia strig: — Tacă-ţi gura. Berbece. plăteşti sau te retragi din joc? Răspunde.) Dintre legile pe care vi le-aţi făurit mai este una. şi-i treaba voastră dacă aproape toţi vreţi să vă duceţi viaţa aici. Nimeni nu-i obligat să plece. Şi face un pas spre Ţâr.Deschid cuţitul şi-l strecor sub coapsă. obligaţia fiecăruia. cea mai de preţ. Alalalt şiaruncă şişul şi-mi zice: — Ai dreptate. şianume evadarea. Papillon. laşule. Ne-am bătut câineşte. Până să mă bat cu tine. nici eu nu vreau să ne batem cu şişurile. Şi acum. nu numai de a-i respecta. n-am înnebunit. Dacă n-aveţi curajul să-ncercaţi s-o luaţi de la capăt.

— Bine. Spre sfârşit. uneori 409 . E-o ruşine. Sunt de cincisprezece ani aici şi n-am pus la bătaie măcar o mie de franci ca să fiu dezinternat. Bag de seamă că atunci când sunt staroste de joc se iscă mai puţine corturi. iar când poruncesc ceva. starostele ia cinci la sută din fiecare pont: stă pe-un scăunel. am devenit nişte animale în Insule. ne spălam sângele de pe faţă. Berbecul îmi spune: — E drept. patruzeci. — Se vede că-ţi lipseşte o doagă. Când mă întorc la gurbi. la joc. cu spatele la perete. La closet. Eu atât îţi spun. de aba. aşa că l-am luat de puţin. am plasat la fix o lovitură cu capul. Grandet şi Galgani se pornesc să mă beştelească. Ţoala seara s-au perindat o serie de indivizi să stea de vorbă cu mine. Se apropiau aşa. nu-i vorba de o minune. vorbeau de una. Papi. fraţilor. ca din întâmplare. şi după aia. Incidentul ăsta a fost făcut să fiu bine văzut. dar care nu înghite orice hotărâre pe care au luat-o fără s-o rumege sau s-o discute. ce-ţi veni să provoci şi să insulţi pe toată lumea? E-o minune că n-a sărit nimeni să se ia la cuţite cu tine.douăzeci de minute. Din clipa aceea sunt considerat pe bune de camarazii mei ca unul de-al lor. Aşa cum am spus. mi se dă repede ascultare. — Nu. Când cineva are într-adevăr dreptate. ca să se ferească de-un asasin oricând cu putinţă. orice om din tagmă ştie s-o recunoască. zice Galgani. nu te juca cu focul. În jurul lui e-un cerc alcătuit din treizeci. Pe genunchi are o pătură care ascunde un cuţit cu arc. bine. e valabil ce-ai spus. când să plece: — Ştii. deschis.

începe tragerea cărţilor. Fiecare se ridică şi în-treabă ce s-a întâmplat. Trăia cu-n tinerel. Ştia probabil că e-n primejdie. Cel care taie ia o carte şi-o pune cu faţa-n jos. Acum încep rămăşagurile: se poate juca pe mâna băncii sau a celui care a tăiat. Cartea de aceeaşi valoare cu una din cele două de jos pierde. ca să ştie cui i se cuvin banii. Azi-noapte a fost asasinat un italian pe nume Carlino. iar banca un cinci. înjunghiat dinspre duşumea. De pildă. Nu-i uşor. una câte una. Starostele jocului trebuie să cunoască valoarea fiecărui pariu şi să-şi amintească cine a tăiat sau cine e bancherul. pentru că în timp ce dormea îl păzea tânărul şi invers. cel care-a tăiat cărţile are o damă. Urletul lui a fost urmat imediat de-un straşnic zdrăngănit al cutiilor goale răsturnate de asasin. totdeauna dispuşi să abuzeze de faima lor. Grandet conducea o partidă de „Marseieză”. altul taie cărţile. având în jurul lui peste treizeci de jucători. Când banca pierde. pierde banca. Sub pânza-hamac pusese cutii goale de tablă. pierde cel care a tăiat. După ce banii pariaţi au fost făcuţi grămăjoare. dimpotrivă. inclusiv arabi. Se joacă cu cincizeci şi două de cărţi. lucrau amândoi la o grădină. pe post de nevastă. Când starostele ia o hotărâre într-un caz îndoielnic. Jocul e foarte simplu: unul ţine banca. Dacă se trage o damă înainte de-a ieşi un cinci. Şi cu toate astea a fost omorât. Urletul şi zgomotul cutiilor goale au pus capăt partidei. Tânărul prieten al lui Carlino n-a văzut 410 .cinzeci de jucători de prin toată Franţa. dacă s-a tras un cinci. e trecută următorului. ca să nu se poată strecura nimeni până la ei fără zgomot. Eu stăteam de vorbă cu careva în apropierea jocului. mulţi străini. Trebuie să-i apere pe cei slabi de cei zdraveni. hotărârea trebuie acceptată fără crâcnire.

bagi de seamă că a murit. supraveghetorul porunceşte. pentru apel. Dar azi o altfel. la apel. i se adresează el camaradului lui Carlino. La al treilea clopot. E timp să fie anunţaţi a doua zi. nu se mai poate face nimic pentru el. iar Carlino nu mai respiră. Ies toţi. Se luminează de ziuă. — Toată lumea afară în formaţie. La şase. banca!”' etc. du-l. — În regulă. Ţinând cuţitul plin de sânge. primul clopot. a fost omorât un om. ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat se pornesc din nou să strige: „Al care-a tăiat! Nu. — Cine? — Carlino. Grandet ia cuvântul: — Nimeni n-a auzit nimic. dacă tot e mort. La-apelul de dimineaţă. Azi e interzis să rămână careva culcat. La cinci şi jumătate. Doi bărbaţi îl scot cu brancarda. Observă pumnalul înfipt în spinarea lui Carlino. La şase şi jumătate. Nu. Iar jucătorii. comandanţii şi 411 . puştiule. Aştept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă când descoperă gardienii un omor. — Brancardier. al doilea clopot şi cafeaua. prin pânză. jocul reîncepe. ca-n fiecare zi. Al treilea clopot. Maine dimineaţă. Şi gata! Dă-i drumul. Şeful barăcii întreabă dacă trebuie să-i cheme pe supraveghetori. şeful barăcii îi spune caraliului care-l însoţeşte pe aducătorul cafelei: — Domnule şef.nimic. al treilea clopot şi se iese la apel. Nici tu. bolnav. Peste zece minute sosesc car aii ii: — Unde e mortul? — Acolo. când te trezeşti. Îl trag afară.

prindeţi de el o fişă din care să reiasă c-a fost folosit pentru omorârea lui Carlino. unul după altul. şi după aia fiecare la munca lui. Asta-i tot. Pentru Administraţie un ocnaş nu înseamnă nimic. — Afacerea e clasată. Cu puţin înainte de a aţipi. Ajungând la Carlino. şeful barăcii răspunde: — Mort astă-noapte. Se face apelul. turnăm trei mii de 412 . Chiar dacă-i asasinat în mod laş. nimeni nu se deranjează să-l afle pe asasin.gardienii-şefi sunt totdeauna prezenţi. Aşa că golim iute. îmi spun că un ocnaş na-i mare lucru. toate hârdaiele în canalul ăsta şi. Treceţi cu mâinile întinse prin faţa mea. Dar dându-i ceva bivolarului. Regulamentul prevede să fie golite la malul mării. şeful lagărului ridică şişul şi întreabă: — A văzut careva cuţitul ăsta? Nu răspunde nimeni. Mereu acelaşi lucru. ca să se scurgă totul. ale noastre. La patru şi jumătate voi ieşi cu încă cineva să deşertăm tinetele din clădirea A. nu se poate afla cine e făptaşul. a fost dus la morgă. ca de obicei. Păstraţi cuţitul. în mai puţin de douăzeci de minute. — L-a văzut careva pe asasin? Tăcere absolută. Intru în baracă şi mă întind să dorm. După ce au răspuns cu toţii prezent. zise comandantul. Am hotărât să-mi încep luni munca de vidanjor. zice gardianul care face apelul. acesta ne aşteaptă pe platou într-un loc unde coboară până la mare un canal îngust cimentat. — Va să zică nimeni nu ştie nimic. — Bine. Nici cât un câine. domnule comandant. n-am închis ochii toată noaptea.

Se spune că-n Insule ar fi omorât şapte oameni. adusă într-o butie cât toate zilele. Am o singură obligaţie: să fiu la amiază în lagăr. În ce priveşte pescuitul. Fiind prima mea zi de muncă. Bineînţeles că n-o să-l las să păgubească. totuşi Galgani mi-a zis că-i un tip extrem de periculos. Ajutăm c-un măturoi foarte tare să se ducă toată murdăria. îmi pun un şorţ şi pornesc zilnic la pescuit undemi place. un negru simpatic din Martinica. pentru că. Într-adevăr. se întâmplă rareori să nu fiu strigat din case de căi re nevestele supraveghetorilor. atât printre supraveghetori. vâră în ea frunze uscate şi iarbă. De cum isprăvesc treaba. molipsind zarzavaturile. se îndeletniceşte şi cu gravarea coarnelor de bou. Mulţumită lui Chapar. Se înţelege că treaba asta n-o poate face singur. Învârteala lui constă în a vinde excremente. iar martinichezul meu duce pe şest unul sau două hârdaie de la vidanjare în grădina respectivă. îmi spune că nu mă poate învăţa nimic. fiecare grădinar trebuie să facă rost de bălegar. dar că pe chei o să m-ajute Chapar sau altcineva.litii de apă de mare. Noul meu camarad m-ajută cu multă tragere de inimă. primeşte douăzeci de franci pe zi. cât şi printre deportaţi. Când mă întorc cu roşioarele înşirate pe-o sârmă. De altfel. Pentru căratul apei. Au aflat toate cum mă cheamă. 413 . aşa că sunt nevoit să-i dau o mână de ajutor. în scopul ăsta sapă o groapă. nu duc lipsă nici de beţe. poate să răspândească dizenteria. bivolarul. Iată-mă aşadar vidanjor. o să pun capăt învârtelii ăsteia. nici de undiţe. Într-o bună zi. căratul hârdaielor cu două bare de lemn mi-a obosit încheieturile mâinilor. Dar o să mă deprind repede. Dar ştiu că-i o greşeală foarte gravă. când o să-l cunosc mai bine. fac un duş.

Ştiu de la soţul meu că nu vrei să-l vinzi nevestelor de supraveghetori. A procedat bine. mi s-a spus că n-am voie să mănânc decât salate şi peşte rasol. În gurbiul meu se-mănâncă peşte cel puţin o dată pe zi. I-am dat aproape două kilograme de peşte. servindu-mă chiar ea c414 . Papillon. îi dau şi ei. de câte ori prind mai mult. N-am mai pus gura pe aşa ceva de cel puţin două săptămâni: Păcat că nu-l vinzi. — Aveţi vreun copil bolnav? — Nu. Din ziua aceea. Dar asta nu-i cu putinţă aici. dar nu mi-a spus niciodată altceva decât „mulţumesc”. Într-o zi. — E adevărat. — Aşa-i. şi carnea poate că vă face rău. salate sau fructe. — De ce? — Pentru că sunteţi grasă. Dar cu dumneavoastră se cam schimbă treaba. luaţi langustinele şi roşioarele astea. Dar mă pofteşte deseori în casă. Îi schimb pe cornuri. — Atunci nu vând peşte. trec prin faţa casei unde şade comandantul Barrot. doamnă. vinde-mi două kile de roşioară. întorcându-mă cu vreo douăsprezece langustine şi vreo şapte-opt kile de roşioare. să-şi ţină regimul. O femeie destul de grasă îmi zice: — Ai prins ceva pe ziua de azi. — Poftim. Şi totuşi marea e agitată şi nimeni n-a putut să pescuiască. doamnă. Ştie că totul se vinde în Insule. — Sunteţi bolnavă? — Nu. a înţeles că dacă mi-ar fi oferit bani. m-aş fi supărat. Prind destul de mulţi peşti ca să mai dau şi prietenilor din lagăr.— Papillon.

Drept care au fost botezate Insulele Salvării. Sunt porecliţi „cumnaţii cu căruciorul”. mai târziu. Naric şi Quenier. Când primeşte câte ceva din Corsica. Nu m-a întrebat niciodată despre trecutul meu. 415 . care şi-a rostuit gurbiul cu mine. Lângă cimitirul supraveghetorilor e o grădină îngrijită de Matthieu Carbonieri. îmi dă şi mie. ar putea ascunde sau pregăti o plută în grădina lui. De la ea ara aflat de unde vine numele Insulelor: In timpul unei epidemii de febră galbenă la Cayenne. Se spune c-au fost acuzaţi de-a fi transformat în bloc de ciment un încasator pe care-l omorâseră. O Să fiu liber s-o pornesc la treabă. călugării şi călugăriţele unei mănăstiri s-au refugiat aici şi au scăpat toţi cu viaţă. cu privire la ocnă: „E adevărat că nu se poate evada din Insule. M-am organizat: vidanjor titular. Lucrează aci de unul singur şi mi-am spus că. pe bani. dar treaba o face martinichezul în locul meu. Se împlinesc trei luni de când sunt vidanjor şi cunosc insula mai bine ca oricare. Graţie pescuitului colind pretutindeni. într-o climă sănătoasă. O singură dată i-a scăpat.un lichior sau c-un pahar de vin alb. într-o zi. ies chipurile să-mi golesc hârdaiele. dar e mai bine să stai aici. Au negat până-n pânzele albe. Mă duc s-arunc câte-o privire prin grădini pe motiv că dau peşte ca să capăt salată şi fructe. decât să putrezeşti ca un animal pe continent”. Încă două luni şi o să plece maiorul. Încerc să mă împrietenesc cu doi cumnaţi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Ancheta a stabilit că încasatorul se dusese la ei să încaseze o poliţă şi că deatunci n-a mai fost văzut. fireşte. Nişte martori i-ar fi văzut transportând într-un cărucior un bloc de ciment pe care lar fi aruncat în Marna sau în Sena.

nu credeţi că un om ar putea să se 416 . intră şi ies când vor din atelierul de întreţinere.Chiar şi la ocnă ziceau că sunt nevinovaţi. — Să fim înţeleşi. nu sunt de-al ocnei. lemnul din care să fac o plută. nu-i aşa? Tu nu eşti ocnaş. numit meru. domnule doctor. I-l ofer. a luat douăzeci de ani de închisoare. Îl miră gestul meu şi-mi spune: — Nu eşti ranchiunos. nu fac gestul ăsta din partea mea. — Aveţi dreptate. Ar putea eventual să scoată de-acolo. Papillon. Mai vorbim un pic. foarte bun la gust. Ieri m-am întâlnit eu doctorul. cei doi cumnaţi s-au ales cu muncă silnică pe viaţă. o bucată azi. Atunci pornesc la atac: — Domnule doctor. Rămâne să-i conving. o bucată mâine. Urcăm împreună spre platou. Fiind zidari. mă aflu doar în vizită. Până la urmă. după care îmi spune: — Ai vrea să evadezi. Am reuşit să mă împrietenesc cu ei. deşi nu s-a dat nicicând de trupul încasatorului. Pari să fii altceva. în schimb i s-a găsit capul învelit într-o batistă. Îmi spune că din capul acestui peşte se poate face o ciorbă să te lingi pe degete. Vi-l datorez deoarece v-aţi dat toată osteneala pentru prietenul meu Clousiot. Totuşi. Toată lumea avea asemenea batiste. sora celuilalt. c-o bucată zdravănă de carne. Pufneşte în râs. „după părerea experţilor”. Iar cumnaţii purtau batiste cu aceeaşi ţesătură şi din acelaşi fir. iar soţia unuia dintre ei. Dar avocaţii şi ei înşişi au dovedit că mii de metri din pânza asta fuseseră prefăcuţi în batiste. domnule doctor. Căram un peşte de cei puţin douăzeci de kilograme. La jumătatea drumului ne aşezăm pe-o bucată de zid.

Aşa că nu pot să fac nimic pentru tine. devenind un cetăţean de treabă? — Cred sincer că da. — Aţi accepta ideea c-aş putea fi util societăţii fără să reprezint pentru ea un pericol.schimbe-n bine? — Ba da. N-aveam vreo şansă decât pe-o noapte de furtună. acceptase slujba de bucătar cambuzier la popota supraveghetorilor-şefi. după plecarea lui Barrot. să fure trei butoaie şi să găsească modalitatea de-a le lega împreună şi de-a porni cu ele pe mare. — M-aţi ajuta oare să-mi ating acest scop? — Cum? — Scoţându-mă din lagăr ca tuberculos. Administraţia nu dezinternează pe cineva pe motiv de boală decât dacă a stat cel puţin un an în pavilionul destinat bolii sale. pe Carbonieri. Până când era cât pe-aci să-mi omoare prietenul. Greutăţile erau mari. cu vânt şi ploaie. Bineînţeles. fiindcă trebuia. ulei şi oţet primea acolo —. Dar cel mai 417 . dar presupun că-i din următorul motiv: dacă-i vorba de-un simulant. să le aducem până la malul mării fără să ne vadă sau să ne audă cineva şi să le legăm laolaltă cu nişte cabluri. E prea mare primejdia. şi te sfătuiesc să nu faci niciodată aşa ceva. Într-adevăr. să furăm butoaiele. Matthieu Carbonieri. în aceeaşi noapte. Din ziua aceea m-am împrietenit destul de bine cu doctorul. — De ce? — Mi-e cam ruşine să-ţi spun. Dorea să constate. de comun acord cu mine. dacă ar fi posibil — din cât vin. Îmi confirmă un lucru pe care-l ştiam doar din auzite: — Nu-i cu putinţă. să ştie că are toate şansele să se molipsească stând cu ceilalţi bolnavi.

şi doi iepuri nouă. — Păi asta am şi gătit. era să laşi o asemenea plută la apă. — Ţi-am dat iepuri. îi spune: — Dacă le spuneţi pisici la ce mi-aţi dat. Avea o privire de nebun. încăpăţânat ca un catâr. — Nu vă bateţi joc de mine. Deci. Uitaţi-vă. nu încape îndoială: mâncăm carne de pisică. E carne de pisică. îi pune lui Matthieu revolverul în piept şi-i spune: — Degeaba eşti napoleonist ca şi mine. fără să priceapă de unde-o fi aflat.greu. Şeful popotei îi dă trei iepuri să-i prepare pentru a doua zi. pieile şi capetele sunt încă aici. domnule doctor. — Nu. nu-s eu de vină. am pregătit trei iepuri straşnici. pisica asta-i delicioasă. din fericire jupuiţi. Vezi coastele astea? Sunt turtite. Carbonieri trimite. face doctorul. la chei. pe o mare prin definiţie foarte agitată. caraliul vede cu ochii lui pieile şi capetele 418 . — Dumnezeule. Carbonieri era aşadar bucătar. vă felicit pentru meniul dumneavoastră. şi Carbonieri. Am o pisică în burtă! Şi o porneşte-n goană spre bucătărie. care. După aia taie trei pisici grase şi pregăteşte din ele un fel de vâna't cu sos de vin şi arpagic. Cristacho! zise corsicanul. pe vânt şi ploaie. te omor dacă mi-ai dat să mănânc pisică. gustând din iepure. Buimăcit. să duduie. zice: — Domnule Filidori. un iepure lui frate-său. iar iepurii au coaste rotunde. Ghinionul lui că a doua zi e invitat la masă şi doctorul. duminică.

şi Barrot o să plece. Îşi bate joc de dumneavoastră. doamnă. Spuneţi-i că nu se fac glume de-astea. Matthieu a scăpat ca prin urechile acului. convins. Se apropie ziua când o să pot porni la treabă. Acu le văzui cele trei hăinuţe şi cele trei capete. Datorită dumitale mă simt mult mai bine. eu unul ştiu că ce-am mâncat e iepure. Ştiu că în anumite zile. Ieri m-am dus s-o văd pe bondoaca lui de soţie. În sală se află cuiere marinăreşti care aşteaptă să fie umplute. Îţi mulţumesc din sunet. că-s rotunde. — Papillon. care. a slăbit mult datorită regimului alcătuit din peşte şi salate.iepurilor. t. mi-ai dat tot peştele pe care l-ai prins. nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru atenţiile dumitale din ultimele luni. Comandanta. Se pregătesc de plecare. Liniştit. îmi spune. Femeia asta de treabă m-a poftit la ea să-mi ofere o sticlă de quinquina1. — Adică doctorul vorbeşte aiurea? — Doctorul v-a spus asta? întreabă Carbonieri respirând uşurat. Dar după câteva zile a preferat să-şi dea demisia din slujba de bucătar. în treacăt fie zis.) . Filidori se întoarce în sufragerie şi-i zice doctorului: — Puteţi să spuneţi ce poftiţi. când pescuitul a mers slab. Mai sunt doar câteva săptămâni. Cu ce ţi-aş putea dovedi recunoştinţa mea? — Cu ceva foarte greu pentru dumneavoastră. doctore. am slăbit paisprezece kilograme. Vi s-a urcat vinul la cap. 1 Vin aperitiv şi tonic conţinând o anumită cantitate de chinină. Că-s coastele turtite. 419 (n. cum îi zice toată lumea.

dar inteligent. pe nume Prouillet. Patru zile mai târziu se întorcea cu o straşnică busolă antimagnetică. jocul de cărţi. Mai ales că-i vorba doar de trei săptămânii Cu opt zile înainte de plecare. E-o treabă de mare însemnătate pentru toţi. ne-a spus: — Începând de azi preiau conducerea Insulelor Salvării. Ieri a trecut conducerea unui supraveghetor de acelaşi grad cu el. În cuvântarea ţinută ocnaşilor adunaţi în careu în curtea cea mare. nu m-am lăsat prins de acest mediu. O veste bună: noul comandant l-a confirmat pe Dega în postul de contabil general. Comandantul şi comandanta Barrot au plecat azidimineaţă. Papillon. Aşazisa libertate de care se bucură aproape toţi ocnaşii din Insule. dar în acelaşi timp e greu. mardelile. Dacă nu mă veţi sili prin purtarea voastră. Cu toate astea. mai ales pentru mine. discuţiile purtate. Am privit cu o bucurie explicabilă plecarea comandantei şi a soţului ei. certurile.Făcându-mi rost de-o busolă ca lumea. această nobilă femeie. n-am nici un motiv să schimb ceva. noul comandant a făcut impresia unui om foarte energic. ţi-abat mintea de la preocupările obişnuite şi n-ai când să te plictiseşti. De câte ori leg o nouă prietenie mă întreb: „Ar putea fi un candidat la evadare? E oare-n stare să-l ajute pe careva la 420 . s-a urcat pur şi simplu pe-un vas de coastă şi s-a dus la Cayenne. deşi cele cinci luni de aşteptare forţată au trecut c-o repeziciune uimitoare. necăjită că n-a reuşit să găsească o busolă ca lumea. originar din Tunisia. — Nu-i mare lucru ce-mi ceri. dar mică. noile cunoştinţe. pescuitul. între altele. nu văd necesitatea să vă schimb felul de viaţă. Constatând că metodele predecesorului meu au dat rezultate pozitive. Precisă.

dar care mă stăpâneşte. pe care n-o împărtăşesc nimănui. 421 . dacă el nu vrea să plece?” Nu trăiesc decât pentru asta: să evadez. să evadez. E o idee fixă. aşa cum m-a sfătuit Jean Castelli. dar să fug din ocnă.pregătirea unei cărăbăneli. singur sau întovărăşit. Şi-mi voi realiza fără şovăire idealul: evadarea. oricum.

Caietul al şaptelea insulele salvării (urmare) O PLUTĂ ÎNTR-UN MORMÂNT În cinci luni am reuşit să cunosc cele mai mici unghere ale Insulelor. cu pielea bronzată. adresându-mi-se. capătă iar slujba asta. îmi spune: — Am mâncat la doamna Barrot nişte langustine delicioase pescuite de dumneata. Pentru moment socotesc că grădina de lângă cimitir. Iar tânăra şi frumoasa brunetă. 422 . tip de algeriană. Pofteşte înăuntru să bei un pahar de vin şi să guşti nişte brânză de capră primită recent din Franţa. cel care-i aducea în fiecare zi peşte doamnei Barrot. Azi-dimineaţă. îl întreabă: — Va să zică el e Papillon? Şi. Mulţumită lui Dega. îl aud pe ocnaşul „băiat de casă” spunând unei femei tinere: — El e. Acceptă. doamnă comandant. Drept care îl rog pe Carbonieri să-şi reia lucrul acolo fără vreun ajutor de grădinar. unde trebăluia prietenul meu Carbonieri — nu mai lucrează acolo — e locul cel mai sigur pentru pregătirea unei plute. trecând prin faţa locuinţei noului comandant cu roşioare înşirate doldora pe sârmă.

după cum văd. pe-o farfurie. — Nu obişnuiesc să mint. Papillon. soţul meu comandă în lagăr. Asta nu-mi place. am aflat de asemenea că nu-ţi vinzi peştele. ţi-am spus că în afară de „băiatul de casă” n-are voie să intre la noi nici un deportat. Dă cu ochii de mine şi spune: — Juliette. — Papillon. Mă scol în picioare. cu şuncă afumată şi brânză. în timp ce dumneavoastră sunteţi sănătoasă. Pe scurt. se aşează în faţa mea. — De ce? în casa doamnei Barrot intrai. numai că dânsa era bolnavă. La masa din sufragerie mă serveşte. am stabilit că-i voi aduce peşte Tocmai aprinsesem o ţigară. dar o aud spunând: — Stai jos. — Papillon. Deportatul ăsta e cel pe care mi l-a 423 . îmi spune ea. când iată că soseşte comandantul. Fără fasoane. doamnă. Simt că această frumoasa brunetă atât de voluntară poate fi sau utilă sau periculoasă. sunt sănătoasă. — Da. după ce-i dădusem trei kile şi mai bine de roşioară şi şase langustine. Un singur lucru mă supără. acasă comand eu. Intră fără teamă. Ştiu că era singura femeie din Insule căreia îi aduceai peşte. dar am trăit într-un port la mare şi ador peştele. Da. apoi cafea şi un rom delicios de Jamaica. Intru. cu toată harababura legată de plecarea lor şi de sosirea noastră. îmi oferă vin. Sper cămi vei face aceeaşi favoare. mulţumesc. de ce la mine nu? — Pentru că soţul ei îmi permitea să întru la el în casă.— Nu. doamna Barrot a avut răgazul să-mi vorbească de dumneata. Sunt din Oran.

o să-mi aducă peşte de câte ori o să am nevoie.recomandat doamna Barrot înainte de plecare. devin arţăgoşi. unul din supraveghetorii pe care i-ai culcat la pământ cu prilejul acestei evadări nu e altul decât nepotul meu şi al protectoarei dumitale. îmi spune: — E de necrezut câte crime şi asasinate se comit anual în insule. Pe de altă parte. — E-n regulă. Mult mai multe decât pe continent. Trăiesc cot la cot ani de zile şi-i firesc să se ivească duşmănii şi prietenii pe viaţă şi pe moarte. aşa că n-ai ce să-mi reproşezi. dar Juliette îmi pune mâna pe umăr. Comandantul. spune ea. o soţul meu. doamnă. spunând: — Va să zică dumneata eşti acela care l-a pocnit pe Gaston? Asta nu va schimba cu nimic relaţiile dintre noi. Mă numesc Papillon. întrucât oamenii de aici nu pot să evadeze. aşa că asasinul sau criminalul e aproape sigur că scapă nepedepsit. De altfel. Pe de altă parte. Cum te numeşti? Dau să mă ridic ca să-i răspund. De când pescuieşti. — Mulţumesc. — Explicaţia dumitale e logică. nici cinci la sută din ucigaşi nu sunt descoperiţi. zice comandantul. domnul Prouillet. — Ah! Am auzit vorbindu-se de dumneata şi de evadarea dumitale de-acu trei ani şi ceva de la spitalul din Saint-Laurent-du-Maroni. tot în picioare. şi cu ce te îndeletniceşti ca să ai dreptul la pescuit? 424 . Juliette izbucneşte într-un râs plin de prospeţime şi tinereţe. N-o să intre nimeni aici în afară de el. Comandantul nu mai e comandant. În clipa aceea. obligându-mă să mă reaşez: — Aici. Cum explici Papillon? — Domnule comandant. e casa mea.

puişor? zice Juliette întorcându-sc spre soţul ei. Uneori apare şi-mi spune: „M-a trimis comandanta să iau tot ce-ai pescuit. E ora siestei şi aproape toţi supraveghetorii dorm la orele astea. 1 425 . la amiază trebuie să mă întorc în lagăr şi pot să ies din nou de la trei până la şase. usturoi. Treaba asta îmi dă de multe ori peste cap meniul gurbiului dar. doamna. ca să vină să-mi ia peştele. dispune cum vrea de peştele meu. — O să-i dai un permis special. să poată pescui în voie. mareea e la ora unu? — Da. — Vino să mănânci la mine. — S-a făcut. foarte picantă. deoarece. uneori nu mai pot să pescuiesc. pe de altă parte. La şase dimineaţa mi-am terminat treaba. sau să mă bag la fund ca să prind langustine. De la şase dimineaţa la şase seara. ceea ce-mi îngăduie să pescuiesc.— Sunt vidanjor. aşa că paza e foarte slabă. în funcţie de flux şi reflux. — Nu. şi peştele pe care-l prind. cu roşii. Practic. sunt protejat ca nimeni altul. să nu mai fii nevoit să te Mâncare provensală de peşte fiert în apă sau vin alb. Pe scurt. — Tot restul zilei? întreabă Juliette. Juliette ne-a acaparat — şi pe mine. servită în sosul ei. cu feliuţe de pâine. sunt preţioase. E foarte neplăcut. Părăsesc casa. zise el. nu-i aşa. căci cele trei ore. de la amiază la trei. Are însă şi atenţii: — Papillon. felicitându-mă că m-am purtat astfel. bami cere chiar să caut să pescuiesc un anumit soi de peşte. Merge până acolo că-l trimite pe tânărul „băiat de casă” să vadă unde pescuiesc. că are invitaţi la masă şi a facă bouillabaisse1” sau cutare alt fel ele mâncare.

viaţa pe care-am dus-o în Montmartre. ia loc si bea un lichior de anason. Dau să plec. în spatele ei. Într-o dimineaţă. bagă de seamă şi-i zice: 426 . — Perfect. Sorb încet din lichior. trec pe la ea la ora zece. Nu-i la fel de discretă ca doamna Barrot. mă serveşte şi-mi toarnă să beau. Ţi-o fi cald. care precis că o să trăncănească. povestindu-i în schimb tinereţea şi copilăria mea. te rog. Ocolesc de fiecare dată subiectul care o interesează cel mai mult. iar o tânără. într-un capot alb. Femeia asta autoritară mă descumpăneşte într-un asemenea hal că m-aşez. Dau bună ziua. aprinzându-mi o ţigară şi uitându-mă la tânăra care o piaptănă pe comandantă şi care din când în când miaruncă câte-o privire. — Opreşte-ţi atunci opt şi dă restul băiatului să-i pună la rece. Comandanta. după care-i ofer o duzină de langustine. când o aud că-mi spune: — Stai liniştit. comandantul doarme în camera lui. Câţi peşti îţi trebuie pentru tine şi prietenii tăi? — Opt. Luând loc pe un scaun în faţa mea. Nu mai ştiu ce să spun. Şi mănânc la ea. nu în bucătărie. — Nu. care are o oglindă-n mână. ci întotdeauna în sufragerie. dă-mi-le pe toate. Niciodată nu m-a tutuit. mai ales faţă de-o altă femeie. îi aranjează buclele. O găsesc stând pe scaun.întorci în lagăr. zice ea. Câte ai? — Şaizeci. după ce-am prins foarte devreme o mulţime de peşte şi aproape şaizeci de langustine. Deseori îmi pune întrebări meşteşugite despre trecutul meu. În timpul ăsta. foarte stânjenit. lasă-le aici.

zice Simone. Eu nu mai ştiu în ce gaură să mă bag. Du-te pe acolo cât mai rar şi numai când ştii că e şi comandantul. Papillon. Şi-a plecat mai departe fără să-i vândă nimic. doamnă. O mulţime de oameni. — N-o să-mi spui că n-ai o slăbiciune pentru mine. nu poate să aibă vreo slăbiciune pentru cineva. mi-a povestit nevasta supraveghetorului-şef. Până acolo că săptămâna trecută cărai peste cincisprezece kilograme de peşte. Râdeau amândouă să se prăpădească.— E chipeş gagicu' meu. Îl vede trecând cu nişte languste şi cu o murenă cât toate zilele: „Vinde-mi murena asta sau măcar jumătate. Dameza asta a pus ochii pe tine. adevărat? Şi se pun amândouă pe râs. 427 . aşa-i. inclusiv cei din Ardèche. Papillon. eu fac ce vreau. uite. Trebuie să fie o explicaţie. ne pricepem s-o gătim grozav. zice Carbonieri. bretonii. Cred că ştii că noi. şi n-ai vrut să-i vinzi doi peştişori prăpădiţi la care poftea grozav. ştiu încă din timpul romanilor că-i o mâncare delicioasă”. Spun cu naivitate: — Noroc că gagicu' dumneavoastră. — Nu-i deloc a bună. nu-i periculos şi. cum îl numiţi. Simone? Toate sunteţi geloase pe mine. Nimeni n-a putut să îmblânzească un leu ca tine. însă-i sigur că dumneata. În situaţia în care se află.” „Nu numai bretonii o apreciază. nu-i aşa. Simone? — Nu cunosc explicaţia. pentru că nu se găsea carne la măcelărie. Simone! — Ştii ce i-a răspuns doamnei Kargueret mai deunăzi? continuă Simone. zice algeriana. eşti neîmblânzit cu toată lumea în afară de comandantă. — Ah! Asta încă n-o aflasem. iar eu. Mă întorc în lagăr furios şi seara povestesc în gurbi toată tărăşenia.

te aştept la closet. — Eu sunt din Ardèche. bandit corsican din munţi. M-am hotărât să-l atac. A omorât un pădurar. Sunt hotărât să procedez întocmai. ia spălătorie. — Mulţumesc. singuri. Adeseori trebuie să meşterească un obiect oarecare ca să plătească unui creditor. În asemenea cazuri se profită de situaţie şi i se dau o sută cincizeci sau două sute de franci pe-un sipeţel din lemn de trandafir care merită trei sute de franci. Toate au mers cum au mers până când i-a rămas dator lui Vicioli. Ştirea o capăt de la Bourset. zice Bourset. Am să te înştiinţez. Adu-mi-l mie. E un cartofor pătimaş. unul din bunii mei camarazi. am să-ţi dau cât merită. Într-o zi. E aproape judeţ cu mine. Asta-i tot. Nu scap nici un prilej ca să-l ajut.Toată lumea e de aceeaşi părere. Îi spun: — Bourset. ştii că suntem judeţi? — Nu! Cum adică? — Nu eşti din Valence? — Ba da. ca să vorbim liniştiţi. iar noaptea pierde tot ce-a câştigat. Vicioli îl presează să-i plătească 428 . veşnic dator: ziua se străduieşte să facă obiecte artizanale. Mereu are discuţii cu cei cărora le datorează bani. îi spun: — Vreau să-ţi vorbesc în noaptea asta. aşa că suntem judeţi. Ne-am întâlnit noaptea. Am descoperit un tâmplar din Valence. — Şi ce-i cu asta? — E că nu vreau să fii exploatat când ai nevoie de bani şi să ţi se plătească jumătate din cât face obiectul pe care l-ai meşterit. Pe cât înţeleg.

Cum ai de gând să procedezi? — Trebuie desenat mai întâi un plan la scară. E pentru prima oară în viaţa lui de ocnaş că poate să respire uşurat. una câte una. pentru că-l lucrează în ascuns. Iar în înţelegere cu Vicioli pun la cale o mică farsă. Eu am să mă înfăţişez în chip de salvator. pentru că-n Insule e numai lemn tare. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Bourset îmi acordă o încredere oarbă. — Vrei să pleci cu mine? — Nu. apoi meşterite piesele. nu-i voie de făcut mobile mai mari. cu nuturi. Urmează ca el să-l înghesuie pe Bourset şi chiar să-l ameninţe grav. din pricina cantităţii de lemn pe care-o necesită. n-aş face asta pentru nimeni. Papillon. care nu-i bun de aşa ceva. Acum pot risca să-i vorbesc. — Ascultă. Îi răspund c-o să încerc să-l ajut. aranjată chipurile de mine. Naric şi Quenier. — Pe cine? — Cumnaţii cu căruciorul. — Am eu pe cineva. dar pentru tine sunt gata să risc doi ani de recluziune. dar nu poate să spună când o să fie gata. — De ce? — Mi-e frică de rechini şi c-o să mă înec. Dar e o hibă: nu pot să scot demne mărişoare din atelier.datoria de şapte sute de franci. Într-adevăr. Îi spun într-o seară: — Ai de la mine două mii de franci dacă faci ce-ţi cer: o plută din piese detaşate. pentru două persoane. ca să se-mbuce perfect. De când cu problema asta. 429 . — Când îmi dat răspunsul? — În trei zile. Greul e să găsesc lemn care pluteşte bine. şi că a terminat aproape un secreter mic.

O să dispară de-acolo. cu învelişul lor de fibre. o depozitezi unde am să-ţi spun. Ne-am înţeles? — Da. — Ti-e frică? — Nu. mi-a trecut. Aştept mai întâi răspunsul lui Bourset. o să recunosc că eu am scris ce-am vrut de la tine. la bibliotecă. meştereşte pluta pe care am desenat-o aici”. am să-ţi dau în scris cele ce vreau în legătură cu executarea fiecărei piese. şi sunt bucuros să te-ajut. Abia după o lungă şi nesfârşită săptămână am reuşit să stau de vorbă cu el. E duminică dimineaţa. Între patru ochi. — Fii atent: am să-ţi pregătesc chiar de pe-acum o acoperire la caz că se întâmplă ceva. I-am dat de cap meşterind un soi de coviltir de lemn umplut cu nuci de cocos uscate. dacă ţii la viaţă. şi nu lasă apa să 430 . în curte. jocul de cărţi e-n toi. Doar c-o să cam dureze. În felul ăsta scapi de cazne dacă eşti prins şi nu rişti decât o pedeapsă uşoară de vreo şase luni. Vreo optzeci de jucători şi tot pe atâţia chibiţi. Fibrele astea sunt tot ce poate fi mai uşor. Desigur că va trebui să păstrezi bileţelele respective. De cum termini o bucată. dar să nu încerci să afli cine şi când a luat-o (ideea asta pare să-l liniştească). Am să scriu dedesubt. Suntem singuri. „Bourset. — Dar dacă te agaţă pe tine? — O să fie invers. bineînţeles.— Făgăduieşti c-o să m-ajuţi pân' la capăt? — Jur pe copiii mei. De la bun început îmi umple sufletul de bucurie: — Cel mai greu era să fac rost de nişte lemn uşor şi uscat. Sub spălător. O să copiez planul plutei cu mâna mea pe-o foaie de caiet. N-am spus încă nimănui nimic. Mai târziu. în cantitate îndestulătoare.

Începând de azi nu mai joc cărţi până nu te văd plecat. scot eu bani de ţigări şi de-o friptură. Când o fi pluta gata. Şi tu m-ai ajutat. În timp ce copiez planul pe-o foaie de caiet. copiază-l şi dă-mi scrisoarea pe care mi-ai făgăduit-o. Nici prin cap nu-i trecuse că gesturile mele fuseseră calculate şi interesate. — Ei bine. Bourset. E prea riscant. Te rog să primeşti cinci sute de franci. ţine-ţi banii. Cu ce-o să mai ciubucăresc. nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa. eşti singurul care mi-ai întins o mână frăţească. în ciuda măsurilor tale de prevedere. Dar pe degeaba pot s-o fac. — De ce nu vrei să-i iei? — Pentru că n-aş face asta nici pentru zece mii de franci. Dacă ajungi pe continent. Va să zică. Le-ai vorbit ălor doi cu căruciorul? — Nu. Se uită ţintă-n ochii mei şi-mi zice: — Nu. mâine fac prima piesă. mă văd silit să-mi spun că trebuie să evadez cu orice preţ. aşteptam răspunsul tău. mă cuprinde ruşinea în faţa unei mărinimii atât de naive. chiar cu preţul unor situaţii grele şi nu întotdeauna demne de laudă. Peste noapte am stat de vorbă cu Naric.pătrundă. zis Moacă Bună. O să-mi ia cam trei zile. uite c-am zis da. faci cum ştii să găseşti destule nuci de cocos ca să le vâri înăuntru. încă nu. Nu m-apuc de altă piesă până n-o văd pe cea dinainte plecată din atelier. poate s-o ia unul din cumnaţi. de cum se crapă de ziuă. — Mulţumesc. Uite planul pe care l-am desenat. Chiar dacă mi-e frică. Începând de joi. ai să ai nevoie de ei ca să te cărăbăneşti mai departe. Ca să mă mai ridic puţin în ochii mei. care o să-l pună după aia în temă pe 431 . sunt bucuros să te-ajut să-ţi recapeţi libertatea.

nu prea departe de grădina mea. îţi făgăduiesc că n-o să lăsăm să ne scape vreo ocazie. Cumnaţii cu căruciorul n-au ce să caute la mine-n grădină. Rămâne să mai vorbesc cu Matthieu Carbonieri. Rămâne să găseşti în grădina ta un loc unde să îngropăm pluta. deoarece cu el vreau să evadez. am găsit cine să-mi facă pluta. Îmi spune fără şovăială: — Te poţi bizui pe noi în ce priveşte scoaterea pieselor din atelier. ar fi prea mare primejdia. căci s-ar putea să fie acuzaţi de complicitate. am sfeclit-o. Simt de-a binelea că prind viaţă. ar fi mai bine s-aranjeze în aşa fel ca să lase piesa mereu în alt loc. O să pregătesc o ascunzătoare într-un parapet. N-am dreptul să tac. cum soseşte o piesă. Scot un pietroi şi fac un soi de văgăună. S-ar părea că totul e pus la punct. — Să-ţi aducă piesele direct în grădină? — Nu. A mai rămas chestia cu nucile de cocos. am găsit cine să-mi scoată piesele din atelier. pentru că noaptea vin caraliii să fure zarzavaturi. — Nu. Ar fi cazul să mă despart de ei oficial. E de acord sută la sută. pentru vreo bina din Insulă. că n-o să le putem extrage decât o dată cu nişte chestii mai importante. Dacă bagă de seamă că sună a gol pe unde calcă.cumnatu-său. Văd eu cum fac rost de câte-mi trebuie fără să bată la ochi. În felul ăsta. E-n regulă. Când le 432 . doar ridic pietroiul şi-l pun la loc după ce-am băgat bucata de lemn la fereală. Numai să nu fii grăbit. — În regulă. — Matthieu. În tot cazul. într-o grădină de zarzavat e periculos. ca să mă descurc singur. Mai trebuie să stau de vorbă cu Galgani şi cu Grandet.

a avut grijă să vâre nişte muşchi de jur împrejur. mi-a explicat că-n ziua când se coafa a glumit. M-am dus să văd parapetul unde a aranjat Matthieu ascunzătoarea. Cu toate astea. E-o lună şi mai bine de când am pornit să pregătesc evadarea. dar a băgat da seamă că nu mai intru-n casă decât dacă e şi soţul ei. Până una-alta. fata care-i slujeşte drept coafeză mă pândeşte adeseori când mă întorc de la pescuit. deocamdată e loc destul. comandanta. Rezultatele sunt excelente. Mănânc mai mult ca oricând şi datorită pescuitului sunt în mare formă. Îmi exersez în special picioarele. Juliette. la stânci. adresându-mi mereu câteva cuvinte amabile despre sănătatea şi moralul meu. Se-împlinesc două luni şi jumătate de 433 . Mi-a spus-o de la obraz şi. în fiecare dimineaţă. dar cred că scobitura e prea mică. Când mă lovesc. fac peste două ore de gimnastică. Am şi primit şapte piese. Nu se observă c-ar fi mişcat pietroiul din loc. pentru ca valurile să mă izbească în coapse. ca să mă liniştească. dintre care două mari. am trecut şi prin chestii mai grele. Faptul că-mi pregătesc evadarea îmi ridică formidabil moralul. rămâi cu noi. Am inventat o şmecherie pentru picioare: înaintez în mare mai mult decât ar cere pescuitul. continuă să se poarte foarte drăguţ cu mine. îmi încordez muşchii ca să-mi păstrez echilibrul.spun că pregătesc o evadare şi că trebuie să mă despart de ei. Afară de asta. căci braţele sunt bine puse la punct cu pescuitul. Totul decurge aşadar cum nu se poate mai bine. În sfârşit. Bourset nu pierde nici o ocazie ca să mai lucreze vreo piesă. Vedem noi cum ne descurcăm. E perfectă. n-o să încapă totul. sar amândoi cu gura pe mine şi refuză categoric: — Uşcheşte-te cât mai repede.

Pe cap şia pus o batistă albă Înnodată la cele patru capete. O să fie nevoie cam de treizeci-treizeci şi patru. o pune pe-aia roşie. Stă cât e ziua de lungă la umbra unui cocotier în partea opusă a cimitirului şi. aşa cum prevăzusem. cele mai lungi: una de doi metri şi alta de-un metru cincizeci. mai puţin decât fusese prevăzut. Matthieu Carbonieri stă de şase. zăresc un mormânt proaspăt. împrăştiate prin diferite locuri. Când aflu că soţul răposatei a plecat pe continent. N-a trebuit să scot pământul până la sicriu. Orele 434 . decedată săptămâna trecută. poreclit Papa. Paznicul cimitirului e-un fost ocnaş pe jumătate orb. Câtă vreme nui nici un pericol. Numai în curtea Juliettei se află vreo duzină. Lângă el.când am început treaba. hotărăsc să scot o parte din pământul mormântului. nu poate să vadă mormântul nici dacă se apropie de el careva. o ţinem cap pe cea albă. foarte riscantă. oricine-ar fi. Ascunzătoarea s-a umplut. „Băiatul de casă” crede că le-am depozitat acolo ca să extrag uleiul din ele. deoarece am fost nevoit să lărgesc groapa cât lăţimea plutei. Treaba asta. al soţiei unui supraveghetor. până la sicriu. Am peste cincizeci de bucăţi. Privind spre cimitir. Astea n-o să încapă în scobitură. înnodată şi ea la capete. Întrevăd astfel posibilitatea de-a folosi mormântul ăsta ca să montez pluta şi să vâr în soiul ăla de cofraj pe care l-a făcut tâmplarul cât mai multe nuci de cocos. nu-mi ia decât-o dupăamiază şi o noapte. de-acolo de unde e. Pe zidul lui. un metru douăzeci plus un pic de joc. o batistă roşie. Nu mai lipsesc decât două piese. Zace acolo un buchet prăpădii de flori ofilite. Cum se iveşte careva.

În timp ce căram de la Juliette nucile de cocos depozitate. legate şi numerotate. Lui Naric îi pare rău că n-a spus da de la început. care stă deschis. Deasupra-i pământ şi o mică bordură. alcătuind un soi de podea destul de rezistentă. Prietenii nu mă întreabă niciodată cum mai stau. ea a văzut mişcarea şi mi-a băgat frica-n oase. şi gata. Pot fi luate lesne şi fără vreo primejdie din grajdul bivolilor. Ara adus nucile de cocos tot mai aproape de grădina prietenului meu. Sunt la capătul răbdărilor. Bourset e din ce în ce mai agitat. Nu se vede aproape nimic. merge bine. Ele odihnesc pe sicriul răposatei. bine ascunse de pământul care acoperă rogojinile. azi-dimineaţă am isprăvit. Asta-i tot. o sticlă plină cu chibrituri şi cartonaşe cu fosfor. În gaura din zid am băgat trei saci de făină şi o frânghie de-doi metri pentru velă. o duzină de cutii de lapte. De parc-ar pleca el în locul meu. Se fac trei luni de când tot pregătesc evadarea asta. Toate bucăţile de lemn au fost scoase de la fereală. asta mi-e de folos pentru drumurile la cimitir. unde-am terminat aproape cu montarea plutei. 435 . Groapa e acoperită cu frunze împletite de cocotier. Îi aud doar din când în când: — E-n regula? — Da.mi s-au părut nesfârşitei iar batista roşie a apărut de câteva ori. În sfârşit. Am fi calculat o plută pentru trei persoane în loc de două. E anotimpul ploilor. altfel e prea riscant. — Durează cam mult. nu crezi? — Nu se poate mai repede. Lipsesc cele două rame ale saşiului. toarnă zilnic.

Din fericire. — Mai bine fac asta în lagăr. Uf! Pe dată o rog să-mi ofere un lichior. Îi spun: — Doamnă. Plouă zilnic. să nu-mi dea la iveală rogojinile cu nuci de cocos. lucru ce n-am făcut nicicând. la ce ţi-ar folosi. Mi-e teamă ca apa. nu-şi dă seama cât sunt de tulburat. mai faci uleiul ăla de cocos? De ce nu-l prepari aici. Juliette continuă: — Mai întâi. după o clipă de gândire. Am câştigat. Dedesubt trebuie să fie o lăcăraie. m-aşteptam din prima clipă să vorbească de evadare. în curte? Ai cu ce să le despici şi ţi-aş fi împrumutat o oală mare în care să bagi miezul. Mi s-a tăiat respiraţia. e un secret. Îţi mulţumesc sincer. Asta-i adevărul. nu te deranja pentru mine. dar vă văd atât de intrigată şi de curioasă. infiltrându-se în stratul subţire de pământ. Cu ajutorul lui 436 . dar te rog să renunţi.— Ia spune. — Bine. c-o să-mi stricaţi surpriza pe care v-o pregăteam. Am să vă spun doar atât. Dumnezeu ţine cu mine. găseşti la mine ulei de măsline cât pofteşti. o aud: — Vrei să-ţi spun ceva? Nu cred că te-apuci sa faci ulei de cocos. c-am ales nucile astea mari ca să le golesc şi să lucrez ceva foarte nostim pentru dumneavoastră. — Mă mir. mai ales după-amiaza şi noaptea. în lagăr n-o să-ţi prea vină la îndemână. am să văd. Am îngheţat. Papillon. Nucile astea sunt pentru altceva. nu-i aşa? Mă trec toate sudorile. căci îmi răspunde: — Papillon. Matthieu înlocuieşte în permanenţă pământul luat de apă. Apoi. şi-n primul rând îţi interzic să-ţi cheltuieşti banii ca să-mi dăruieşti ceva deosebit.

Sunt tot nedumerit. o să mă duc să-l iau la amiază. Dimineaţa am coborât până la chei. Pun lespedea la loc şi o chituiesc cu chit alb. Aştept mai mult de-o oră. dar a fost şterpelită azi437 . — Bună ziua. trag rogojinile: apa acoperă aproape tot sicriul. că ţâşneşte un şuvoi zdravăn de apă. văd trei căşti albe. Respir în sfârşit uşurat. parcă stăm pe jeratic. pe care mi-l procurase Naric. Matthieu. Carbonieri îmi spune: — Mare bătaie de cap cu evadarea asta! — Nu mai e mult. E drept. n-apuc bine să vâr drugul în pământ. Am venit să iau papaia pe care mi-ai făgăduit-o. De cum sparg cimentul. Pornesc direct pe drumul care duce la grădină. Nicicând n-am văzut deodată trei caralii la Carbonieri. am ajuns la vreo douăzeci de metri de ei. În felul ăsta. De acord. şi am vreme să-mi revin până ajung în dreptul lor. domnilor supraveghetori. — Îmi pare rău. Într-o zi desprindem lespedea. Bună ziua. Urc din nou spre grădina lui Carbonieri. când iată că Matthieu îşi pune batista albă pe cap. Ies afară când miajunge apa la genunchi. Seara. Apa se scurge din celălalt mormânt şi intră în cavou. Matthieu. L-am rugat pe Chapar să-mi cumpere două kilograme de peşte. Papillon. — Să sperăm. apa din mormântul-ascunzătoare a scăzut la jumătate. În apropiere se află cavoul a doi copii morţi demult. cât mai jos cu putinţă înspre mormântul cu plută.Matthieu. Mă hotărăsc să văd despre ce-i vorba. E cam de rău. Caraliii aşteaptă să mă apropii. Când mă apropii. pătrund înăuntru şi încep să găuresc cimentul cu un drug cu vârf ascuţit. De ceor fi trei caralii în grădină? S-au pornit pe-o percheziţie? Ar fi de mirare. dar nu mai pot să rabd.

în nuturi. Dar în patru-cinci zile se coc altele. cu două salate. a intrat la fix. lângă celelalte ale plutei. a sosit cu bine la domiciliu. dacă nu ne-a descoperit nimeni. cea de doi metri. nu vreţi câteva salate. Am şi montat-o. Aşadar. Rogojinile se zăresc de la zece paşi. băgând-o într-un butoi cu var şi plecând apoi cu ea. În fiecare noapte vântul suflă din răsputeri. fără efort. L-a 438 . Cea mai mare bucată de lemn.dimineaţă când m-am dus să iau prăjinile pentru fasolea agăţătoare. de-o însemnătate excepţională. Să sperăm c-o să dureze. Trec prin cimitir. Îl întreb: — Ai vreo bănuială? Crezi c-o mai fi aflat careva? Ai trăncănit?Răspunde. Am impresia că l-a văzut pe Naric luând bucata de lemn de sub masa lui de tâmplar. domnilor supraveghetori. deseori e însoţit de ploaie. măturând platoul insulei şi şuierând turbat. Carbonieri. — Nu. Indivizii acceptă roşiile. O să se cheme cu-adevărat că Dumnezeu a ţinut cu noi. categoric nu! — Şi totuşi parcă eşti îngrijorat. felicitările mele. salatele şi ridichile. zice unul din ei. au şi început să se îngălbenească. Bourset a sosit degrabă în lagăr să afle dacă am primit bucata asta. S-ar zice că nu era sigur c-o s-o căpătăm. dar care ne încurcă a dracului. E-o vreme ideală ca să pleci. Plec ostentativ înaintea lor. E-n culmea fericirii aflând că totul a mers bine. — M-au impresionat neplăcut privirile iscoditoare ale unui anume Bébert Celier. Mormântul e pe jumătate dezvelit de ploaia care a cărat pământul. Vorbeşte. roşii şi ridichi pentru soţiile dumneavoastră? — Îţi îngrijeşti bine grădina. dar nu ca să te îndrepţi spre mormânt. şi-o întind.

Nu mă împac cu gândul de-a asasina sau de-a lăsa să fie ucis careva pe baza unor simple impresii. aşteptând să vină cumnatu-meu. Îi spun lui Grandet: — Bébert Celier ăsta e din baraca noastră. fără să dau butoiul jos. Îl întreb pe Naric: — Moacă Bună. În alte privinţe nu ciupesc. Pricepi cei eu el: batalion disciplinar. Fac greşeala să-l împiedic. ai băgat ceva de seamă în privinţa lui Bébert Celier? — Eu. un soldăţoi căpăţânos care-a trecut prin toate închisorile militare din Maroc şi din Algeria. 439 . dar dacă-i vorba de-o evadare. cuţitar temut.urmărit pe Naric din ochi până la uşa atelierului. Ştii bine că. zice Galgani. După cum stabilisem. În concluzie: un netrebnic. Asta mă băgase-n sperieţi. ca temnicerul de la poartă să nu poată vedea ce-i înăuntru. dar nici nu înseamnă că-i om de treabă. Dacă ai bănuieli serioase. Dacă cele relatate de Bourset sunt o născocire? Poate că de frică face din ţânţar armăsar. — Aşa-i. pederast mort după băieţi şi cartofor. mai ştii? Mă sfătuiesc cu Matthieu Carbonieri. nu poate să fie un turnător. ocnaşii de soiul lui nu văd evadările cu ochi buni. Cei doi cumnaţi se duceau să văruiască o clădire. ia-i-o înainte. lichidează-l la noapte. extrem de periculos. nu. N-a fost niciodată civil. Îmi răspunde: — E-un fost militar. Am pus butoiul pe umăr. şi chiar el să-l omoare. Ocna e viaţa lui. urma să mă proţăpesc în faţa temnicerului. a lucrat la terasamente. dacă asta are de gând. bătăuş. Prea le strică tabieturile. E de părere să-l lichidăm la noapte. nu mai apucă să te denunţe. — Nu înseamnă că-i turnător.

de-o mare însemnătate. Îl las pe martinichez să lucreze în locul meu. căci n-am putut găsi lopata. Feriţi-vă de el ca de-un caraliu. să nu mai scotocească prin butoi. Sânt foarte îngrijorat. — Care-i părerea ta? — Cred că din pricina bucăţii ăsteia. La patru şi jumătate plec. gândindu-mă la cazul Celier. simt cum îmi recapăt puterile. În privinţa ultimei bucăţi. i s-a părut că-l vede pe Bébert Celier că se gineşte la noi. Ploaia a încetat şi-i încă beznă până ajung la cimitir. mă trezesc cu mai bine de cinici kilograme de peşte. obosit de jocul îndrăcit de azi-noapte. Potrivesc pământul cu picioarele. e-un soare de toată frumuseţea. Marca e adâncă şi aspră. zicându-mi că încordarea în care trăiesc de peste trei luni se apropie de sfârşit şi. şi care o vezi dintr-o ochire că-i pentru o plută. — Aşa socotesc şi eu. Mi-am petrecut toată noaptea jucând nebuneşte după sistemul „Marseillaise”. chipurile. când cobor la pescuit. Am câştigat şapte mii de franci. dar merge destul de bine şi cu ghetele. vedeţi pe unde se învârteşte Bébert Colier. Mă îndrept spre vârful sudic ăl Insulei Royale. până o scoateţi.Asta ca arabul să priceapă că nu-s grăbit să ies şi să-l fac s-aibă încredere. ajung din nou la concluzia că 440 . La şapte. S-o lăsăm baltă. Nu-mi dau bine seama. Mă apuc de pescuit şi prind degrabă o mulţime de roşioare. la corvoadă. unde mă bate gândul să las pluta la apă. Lungit la umbră. Las undiţa şi-l spăl cu apă de mare. Cu cât jucam mai aiurea. cu-atât câştigam mai mult. N-a trecut mult. După aia însă. zicea cumnatu-meu. dar am impresia că n-o să fie uşor să ne desprindem de insulă fără să ne izbească vreun val de stânci. Mai curând i s-o fi părut c-a observat ceva. cumnatu-meu se emoţionase şi-l apucase frica.

Dar pari obosit. Atât de mult m-a impresionat visul că nu mi-a mai ars nici să mă spăl.n-am dreptul să-l asasinez. Negreşit. Vii? — Ba. O aud că-mi spune: — Papillon. te-am visat urât azi-noapte. De-aia nu m-aţi văzut. dar te-aştept la patru la cafea. Mă duc să dau ochii cu Matthieu. Aleea e plină de pământ. Ca să vă fac pe voie. aş suferi prea rău dacă ţi s-ar întâmpla ceva. visul Juliettei! De parcă n-aş fi avut şi-aşa destule probleme. mai era nevoie şi de vise. — Oh! De ce exageraţi? — Crezi că exagerez? Îţi interzic să pescuieşti în partea aia a Insulei. Să nu faci vreo prostie. doamnă. şi dacă nu mă asculţi. nici să mă pieptăn. mă duc în lagăr să mă odihnesc. o să-i spun băiatului care vă slujeşte unde mă duc să pescuiesc. — Bine. — Da. Bourset simte cu-adevărat că-i urmărit. erai plin de sânge şi pe urmă te-au pus în lanţuri. De pe zidul grădinii sale se vede bine mormântul. Trec pe Ia Juliette. pun să-ţi ia permisul de pescuit. Sunt 441 . doamnă. Unde ai prins peştele ăsta? — Din cealaltă parte a insulei. — Vă rog. fiţi înţelegătoare. îi dau jumătate din peşte. — De ce te duci să pescuieşti aşa de departe. doamnă. M-am uitat cu binoclul să văd pe unde pescuieşti şi nu te-am zărit. Asta mai lipsea la nervii mei. — Bine. unde nu pot să te văd cu binoclul? Dacă te ia vreun val? N-o să te vadă nimeni să-ţi dea o mână de ajutor şi să scapi de rechini. O să-l măture Carbonieri la amiază.

să termin un sipeţel din lemn de trandafir. Naric şi Quenier spun că n-au mirosit nimic ciudat. Matthieu ar fi meşterito în grădină. A mai rămas de tăiat un nut la capăt. Hotărâm că după asta o să ascundă bucata de lemn sub masa lui de tâmplărie. dar face bucata respectivă a plutei. cu firul de păr. optzeci de inşi. umblă cineva la piesă şi pe urmă o pune la loc. L-am rugat pe caraliu să mă lase să lucrez cât durează pauza de după-masă. Naric şi Quenier. La trei ar trebui s-o scoată imediat. A fost de acord. se slujesc uneori de un căruţ tras de-un bivolaş. Bucata e la locul ei. la ora şase. Într-o zi declară că acum e sigur: după ce pleacă. să afle dacă umblă cineva pe-acolo. pleacă ultimul din atelier. Ba mai mult. aşteptând sosirea lucrătorilor de la atelier. Până s-apuce să 442 . îndeletnicindu-se cu repararea capelei. O să pună un fir de păr deasupra. scot şi introduc lesne în atelier tot felul de materiale. cu toate astea Bourset se încăpăţânează să nu facă scândura. Înştiinţează-i. Bourset se lasă greu. de-un metru cincizeci. Trebuie să profităm de împrejurarea asta. La amiază mă aflu în lagăr. Îmboldit de noi. Poate că i-o luăm înainte individului care a ochit piesa.cincisprezece zile de când aşteptăm ultima bucată. În ea intră de fapt celelalte cinci rosturi ale plutei. dar nu şi Bourset. aşa că s-a umblat la piesă. Dacă n-ar fi avut cinci nuturi care trebuie să se îmbuce la milimetru. după ce-a constatat că n-a mai rămas nimeni în afara caraliului. O să se aşeze în fruntea lucrătorilor care merg la atelier. O să scot piesa şi o s -o pun în locul uneltelor lui Naric.” Naric şi Quenier sunt de acord. Meştereşte nutul şi. N-a fost deschisă. Citesc: „Firul de păr a dispărut. Naric şi Quenier au sosit. Se apropie de mine un neamţ şi-mi întinde o scrisorică bine lipită.

La înapoiere trec prin piaţa unde se află Administraţia. Pleacă. în picioare. căci în clipa când Naric o să înşface nişte lemne. între apel şi plecarea la lucru trec treizeci de minute. S-a făcut de patru. Mă duc s-o văd pe Juliette. La umbră. Dacă ţine figura. oamenii se pregătesc. Când o să se pornească încăierarea. Rugăm să ne facă serviciul ăsta doi judeţi de-ai lui Carbonieri. doi tipi în faţa uşii o să se mardească un pic. Naric şi Quenier o să profite de treaba asta ca s-o şteargă în viteză cu nişte materiale. încă n-o să fie toţi înăuntru. Suntem cu toţii de acord că mai avem o şansă. şi asta-i foarte bine. alcătuită din douăzeci de rânduri a câte patru. Treaba era ştiută. să vadă despre ce-i vorba. dar acolo e la mare fix. În sfârşit. şi unde-i pitită. o să întoarcă toţi capul. grăbiţi chipurile să meargă la lucru şi nevrând să caşte gura la încăierare. N-au putut s-o scoată din capelă. Bébert Celier în al zecelea. nu-i acasă. totul a mers strună. Cred că-i bine aşa. se face două jumătate. Bébert o să se afle cam pe la poarta atelierului sau chiar ceva mai în faţă. N-au decât să afle cine. nişte dulapi şi piesa. având în vedere c-o să zbiere ca nişte apucaţi. Bébert Celier e cam pe la mijlocul coloanei.intre cu toţii. piesă e sub o grămadă de materiale în biserică. precis că unul sau mai mulţi au mirosit că se lucrează la o plută. Naric şi Quenier sunt în rândul întâi. Nu întreabă de ce. automat. Massini şi Santini în al doisprezecelea. doi corsicani din Montmartre: Massani şi Santini. îi văd pe Massini şi pe Jean Santini. Trec pe lângă ei şi-i întreb: — Cât? 443 . care aşteaptă să fie băgaţi la carceră. inclusiv Bébert. n-am voie să mă clintesc o lună sau două.

Toate simţurile îmi sunt în stare de alarmă pentru cele două clipe hotărâtoare: mai întâi scoaterea faimoasei piese din grădina lui Matthieu şi montarea ei la plută. apoi. şi unde-am ajuns. cu fiecare rost bine fixat. 444 . Merge ca pe roate. la fel de repede. şi pe urmă vine doctorul şi zice că s-a înşelat. Un caraliu corsican zice: — Te-apucă jalea să vezi doi judeţi care se mardesc! Mă întorc în lagăr. Carbonieri şi prietenii mei zburdă de fericire şi mă pentru felul cum am aranjat treaba. N-ar fi prudent să ne apropiem acum. Naric şi Quenier sunt şi ei bucuroşi. răspunde Santini.— Opt zile. plecarea. E ora şase. pentru că. dar mulţumit şi fericit că mă aflu în pragul izbânzii. Zilnic mă duc în zori. Se fac tocmai patru luni de când se pregăteşte evadarea şi nouă zile de când am primit. Dorm toată noaptea deşi cartoforii au venit decuseară să mă poftească la joc. Ieri i-am povestit totul lui Jean Castelli. în sfârşit. Plouă mereu. Adevărul e că sunt mort de somn. cu o lopată de lemn. să aranjez pământul de pe mormânt. că n-am nimic. Ce-a fost mai greu a trecut. Şi pe urmă. Azi-dimineaţă Matthieu a pus piesa provizoriu în gaura din zid. Mă prefac că mă doare rău capul. lăsând într-un colţ mătura şi lopata. zilnic. Într-adevăr. E bucuros să mă ştie aproape de ţintă. Curăţ cu o mătură aleea. mă întorc la vidanjare. în lăcaşul lui. în viteză. vor trebui fixate nucile de cocos şi alimentele. bucată. uneori şi toată noaptea. Bourset revine radios: — Parc-aş fi avut cancer. Treaba asta se poate face doar ziua. N-o să meargă imediat. ultima. paznicul cimitirului mătură aleile dinspre mormântul-ascunziş. o dată cu pluta scoasă. — Luna e-n primul pătrar. îmi spune el.

Iar noaptea. dar şi Bébert Celier trebuie să-mi dea pincă. Atunci zic: 445 . în sfârşit. zice caraliul. să capeţi ce ţi-am făgăduit. şi tare aş avea chef să vă ciuruiesc. O scoatem afară. am isprăvit şi ne pregătim s-o punem iar la fereală. Înghiţiţi-o. mersi că m-ai servit. Caraliul îi spune: — Mohamed. Pluta se iveşte frumuşel. spre comandament! Trecând pe poarta cimitirului. coordonând cum trebuie ceaveam de făcut. evadarea. Mâine dimineaţă la nouă se montează piesa. dom'le şef. Potrivim cele cinci nuturi bine înţepenit fiecare în lăcaşul său. Mânjită de pământul lipit de ea. — La prima mişcare vă curăţ! Dăm drumul plutei şi ridicăm mâinile. Îl ştiu pe caraliu. zice guzganul. Ca să intre. Am hotărât împreună cu Carbonieri să grăbim mişcarea. Matthieu scoate pietroiul şi vine să-mi aducă piesa. — Mulţumesc. nu-i aşa? — Înţelege-te cu el. dăm ochii cu un temnicer arab. timpul prielnic pentru lăsarea la apă ar fi între unu şi două noaptea. tot cu mâinile sus! Valea. apare un paznic cu arma-n mână. trebuie să ciocănim cu o piatră. c-atârnă doar de-un fir. măcar scăpaţi cu viaţă. daţi-i drumul. A doua zi dimineaţa. e supraveghetorul-şef al atelierului. — Nu faceţi dobitocia să vă împotriviţi. Refluxul e la zece. v-am găbjit. se cheamă că n-o să mă stânjenească la miezul nopţii. Ridicăm împreună rogojinile şi le dăm deoparte. la locul ei. viu negreşit. căci pentru a plasai piesa e nevoie de spaţiu pe margini. În clipa când. dar în regulă. Hai. Pe când înlătur pământul de pe rogojini.— Ştiu. trec din grădină în cimitir şi sar zidul cu o lopată. Treci pe la mine mâine dimineaţă. în perfectă stare.

Cum de ne-ai ginit? — Mă căţăram zilnic într-un cocotier. — Cine ţi-a şoptit să faci asta? — Întâi Bébert Celier. — Ce s-a întâmplat. aşa-i. am să vorbesc la instrucţie. e-n pragul uşii Administraţiei. să văd unde aţi ferit pluta. — S-a întâmplat că pe ăştia doi i-am prins în flagrant delict. Doamne. pe când piteau o plută care s-ar zice că-i gata. Când am ajuns eram urmaţi de vreo şapte-opt paznici. 446 . zice caraliul. mare hoţ mai eşti. tare nemilostiv eşti cu mine! Sosirea noastră la comandament a stârnit o întreagă dandana. Comandantul. după aia supraveghetorul Bruet. Papillon? — Nimic. percheziţionează-i. şi mai iute mişcarea. caraliul spune: — Mohamed. Ii spun: — Mohamed. Atât amar de luptă ca până la urmă să ne prindă. Puteţi lăsa mâinile jos. împreună cu Dega şi cinci gardieni-şefi. e bine de ştiut. — Ce-ai de spus. Eram la pământ. Arabul îmi ia şişul prins de cordon şi pe-al lui Matthieu. prea multă trăncăneală. — Totuna-i.— Al de ne-a ciripit e Bébert Celier. înştiinţat de arabul care alergase înainte. Cel patru sute de metri până la comandament mi-au părut cel mai lung drum făcut vreodată. căci pe drum întâlnisem paznici ce se alăturaseră celui care continua să ne ţină în bătaia carabinei. În timp ce ne ocheşte mai departe cu puşca. domnule şef? — N-am zis-o eu. domnule Bruet? întrebă comandantul. — Valea.

Îl acuz pe tâmplarul Bourset de complicitate. Aşezat deoparte. Treaba merge repede. profanând mormântul doamnei Privat.— Bagă-i la carceră. Bourset e-un amărât care a lucrat sub ameninţarea cu moartea. Dega. La ora trei ne scot şi ne pun fiarele. — Charrière şi Carbonieri. Un caraliu face pe grefierul. Mă bagă într-o carceră a cărei fereastră astupată dă spre intrarea la comandament. gardianul-şef. 447 . de vreme ce evadarea n-a avut loc. comandantul adjunct. de furt. pe mine.” — Ce-ai de spus? întreabă comandantul. Deci. ascultaţi raportul făcut de domnul Bruet contra voastră: „Eu. gardian-şef. treabă pe care n-o puteam face de unul singur. pe ăştia aproape nici nu-i cunosc. În sală. pe Charrière şi pe Carbonieri. Pluta e calculată să ducă un singur om. Bruet Auguste. Cât despre Naric şi Quenier. la o măsuţă. cu un creion în mână. pe care-l foloseau ca să-şi ascundă pluta. Adaug că pe Charrière şi Carbonieri i-am prins în flagrant delict. deturnare de bunuri ale statului. Afirm că n-au nici un amestec în povestea asta. de asemeni. Carbonieri nu-i vinovat de deturnare şi furt din bunurile statului. dar aud glasuri pe strada comandamentului. Cred. că-i pot învinui de complicitate şi pe Naric şi Quenier. — L-am silit să mă ajute la scosul rogojinilor de pe mormânt. acuz doi ocnaşi. un fel de tribunal: comandantul. — Mai întâi. directorul atelierului de pe Insulele Salvării. Carbonieri n-are nici un amestec în treaba asta. nici de complicitate la evadare. În carceră e întuneric. notează probabil declaraţiile din zbor. — Nu prea seamănă cu ce spune informatorul meu.

În ceea ce-l priveşte. Îl întreb la cât crede că se poate ridica pedeapsa pentru furt de 448 . deşi lui i-ar fi dăunat cel mai mult reuşita evadării. Azi-dimineaţă comandantul a venit să stea de vorbă cu mine. eşti acuzat oficial de furt şi deturnare de bunuri ale statului. Naric şi Quenier. — Nu iscălesc.zice caraliul. nu umblu. încearcă să mă facă să recunosc complicitatea lui Carbonieri. compromiţându-l printr-o mărturie falsă. zice comandantul. după părerea nevesti-si. Zilnic avem o oră de plimbare dimineaţa. Bourset i-a arătat biletul de ameninţare şi planul făcute de mine. comandantul e pe deplin convins că aşa s-au petrecut lucrurile. tocmai el e cel mai puţin înfuriat pe mine. Parcă sunt nebun în carcera asta. era normal ca un bărbat să încerce să evadeze. abia mănânc. în curtea celulelor disciplinare. s-ar putea să-i convină treaba ca să se răzbune pe careva. doar dacă nu-i o lepădătură. la „solar”. Imposibil să spun limpede ce simt de când cu înfrângerea din ultima clipă. în schimb fumez. Iscăleşte actul. Întocmiţi documentul. — Bébert Celier ăsta. Bourset şi cei doi cumnaţi. Îmi spune zâmbind că. dacă nu se trece şi declaraţia mea despre Carbonieri. Noroc că Dega îmi face rost din belşug de tutun. Am impresia că l-am convins şi-i explic că i-ar fi fost practic imposibil lui Carbonieri să-mi refuze un ajutor de câteva clipe pentru scoaterea rogojinilor. de profanare de morminte şi de încercare de evadare. care v-a informat. Iscălesc. o ţigară după alta. — De acord. Cine poate să aibă încredere într-un turnător? — Pe scurt. fumez neîncetat. Lucru ciudat. Mă trage de limbă foarte isteţ.

Naric îmi spune: — Comandantul a acceptat. La. Pe scurt. de frică să nu mă prindă. Am primit un bileţel de la Chatal infirmierul. după această confruntare. de bucurie. solicitând comandantului ca. nici la carceră. Confruntarea va avea loc mâine la zece. într-o rezervă. Asta mi-e concluzia. pedeapsă disciplinară sau punerea imediată în libertate. s-ă închei atât de jalnic din pricina unui turnător. încet-încet. să evadeze drept recompensă c-a împiedicat o evadare. din văgăuna în care mam vârât. La plimbarea de azi. de pe continent. tâmplar şi mine. atât sunt de disperat. de isteţimi. pentru premeditare. îmi răspunde: — N-o să depăşească optsprezece luni. să ia hotărârea pe care-o va crede de cuviinţă în privinţa lor: arest preventiv. ies iarăşi. audierea asta o să asiste un paznic-şef care se va ocupa de instrucţie. dar pot să mă aleg cu o condamnare la moarte. Bébert Celier. Nu. Mă face atent că Bébert Celier se află la spital. Profit de asta ca să-mi fac rost de-un şiş. Patru luni de nădejdi. mâine încerc să-l omor pe Celier! Singurul mijloc de a nu fi condamnat la moarte e să-l 449 . Da. pentru ca tocmai când să izbutesc. prea ar fi nedrept să-i dea drumul din lagăr pentru serviciul făcut. nici corporală. Nu merge.bunuri. Probabil o combinaţie între administraţie şi doctor. să-l ferească de represalii. Spun lui Naric şi Quenier să ceară o confruntare între supraveghetorul atelierului. Mă doare-n cot. iar apoi. Toată noaptea mă dăscălesc ca să-mi iasă din cap gândul de a-l omorî pe Bébert Celier. aşteptând să fie externat cu un diagnostic rar: abces la ficat. Fie ce-o fi. Nici un fel de percheziţie.

fac să scoată cuţitul. Deci trebuie neapărat să vadă că ţin şişul deschis. Precis că-l va scoate atunci pe-al lui. Ar trebui să fac asta puţin înainte sau imediat după confruntare. Nu pot să-l omor în timpul confruntării, căci risc ca un caraliu să tragă în mine. Mă bizui însă pe obişnuita lor neglijenţă. Lupt toată noaptea împotriva acestei idei. N-o pot învinge. E clar, în viaţă întâlneşti lucruri de neiertat. Ştiu; nu se cuvine să-ţi faci singur dreptate, dar asta e pentru oameni dintr-o altă clasă socială. Crede oare cineva că poţi să nu te gândeşti la aspra pedepsire a unui individ atât de mârşav? Nu i-am făcut nici un rău acestui soldăţel spurcat, nici măcar nu mă cunoaşte. Înseamnă că m-a condamnat la x ani de recluziune fără a avea să-mi reproşeze ceva. A încercat să mă îngroape pentru ca el săşi reînceapă viaţa. Nu, nu, în ruptul capului! Nu pot să-l las să profite de josnicia sa. Imposibil. Mă simt distrus. Iar dacă tot sunt distrus, măcar să fie şi el, şi chiar mai rău. Dar dacă te condamnă la moarte? E o tâmpenie să mori pentru o asemenea scârnăvie. Până la urmă izbutesc să-mi promit un singur lucru: nu-l omor dacă nu scoate şişul. N-am închis ochii toată noaptea, am fumat un pachet de tutun. Când se aduce cafeaua, la şase dimineaţa, mai am două ţigări. Sunt atât de încordat încât, deşi e interzis, de faţă cu caraliul, îi spun celui care împarte cafeaua: — Poţi să-mi dai câteva ţigări sau un pic de tutun, cu învoirea şefului? Domnule Antartaglia, mă simt sfârşit, — Bine, dă-i dacă ai. Eu nu fumez. Te compătimesc sincer, Papillon. Sunt corsican, îmi plac bărbaţii adevăraţi, mi-e silă de ticăloşi. La zece fără un sfert mă aflu-n curte, aşteptând să intru în sală. Naric, Quenier, Bourset, Carbonieri sunt şi ei
450

acolo. Caraliul care ne supraveghează e Antartaglia. Stă de vorbă cu Carbonieri în corsicană. Din ce-i spune pricep căi de rău cu el şi că riscă trei ani de recluziune. În clipa aia se deschide uşa şi apar în curte arabul din cocotier, paznicul arab de la poarta atelierului şi Bébert Celier. Când dă cu ochii de mine, face o mişcare înapoi, dar gardianul care-i însoţeşte îi spune: — Dă-i înainte şi stai deoparte, aici la dreapta. Antartaglia, nu-i lăsa să vorbească între ei. Iată-ne la mai puţin de doi metri unul de altul; Antartaglia zice: — E interzisă discuţia între cele două grupuri. Carbonieri continuă să vorbească în corsicană cu judeţul său, care supraveghează cele două grupuri. Caraliul îşi potriveşte şiretul pantofului, îi fac semn lui Matthieu să vină un pic mai în faţă. Pricepe imediat, se uită spre Bébert Celier şi scuipă în direcţia lui. Când se ridică paznicul, Carbonieri îi vorbeşte pe nerăsuflate şi-i acaparează atenţia, aşa că fac un pas fără să bage de seamă. Las şişul să-mi alunece în palmă. Numai Colier poate să-l vadă şi, neaşteptat de iute, având şişul gata deschis în pantalon, îmi crestează zdravăn muşchiul braţului drept. Dar sunt stângaci şi, dintr-o mişcare, îi înfig şişul în piept până-n plasele. Un urlet de fiară: „A-aah!” Cade ca un pietroi. Cu revolverul în mână, Antartaglia îmi spune: — Înapoi, băiete, înapoi. Nu-l lovi la pământ, altfel sunt: obligat să trag în tine, şi n-aş vrea. Carbonieri se apropie de Celier şi cu piciorul îi împinge capul. Spune două vorbe în corsicană. Înţeleg ce zice: E mort. Paznicul repetă: — Dă-mi şişul, băiete. I-l dau, îşi vâră revolverul în toc,
451

se duce la uşa de fier şi bate. O deschide un caraliu şi-i spune: — Trimite brancardierii să ia un mort. — Cine-a murit? întrebă caraliul. — Bébert Celier. — Ah! Credeam că Papillon. Ne bagă iar în celulă. Confruntarea e suspendată, înainte de-a ajunge la coridor, Carbonieri îmi spune: — Dragă Papi, de data asta te-ai ras. — Da, numai că eu trăiesc, iar el a crăpat. Caraliul se întoarce singur, deschide foarte încet uşa şi-mi spune, încă tulburat: — Bate-n uşă, zi că eşti rănit. El a atacat întâi, l-am văzut. Caraliii ăştia corsicani sunt grozavi: sau foarte răi, sau foarte buni. Bat în uşă şi strig: — Sunt rănit, vreau să fiu dus la spital să mă panseze. Caraliul se întoarce cu gardianul-şef al sectorului disciplinar. — Ce te-a apucat? Ce-i gălăgia asta? — Sunt rănit, domnule şef. — Ah! Eşti rănit? Credeam că nu te-a atins, când te-a atacat. — Mi-a tăiat muşchiul braţului drept. — Deschide, spune celălalt caraliu. Se deschide uşa, ies. Într-adevăr, muşchiul e secţionat. — Pune-i cătuşele şi du-l la spital. Nu-l laşi acolo pentru nimic în lume. Îl aduci înapoi de cum a primit primul ajutor. Când ieşim, peste zece caralii stau lângă comandant. Supraveghetorul atelierului strigă. — Asasinule!
452

Până apuc să răspund, comandantul îi zice: — Gura, supraveghetor Bruet, Papillon a fost atacat. — N-aş crede, zice Bruet. — Am văzut cu ochii mei, sunt martor, spune Antartaglia. Şi află, domnule Bruet, că un corsican nu minte. La spital, Chatal cheamă doctorul. Mă coase fără să mă adoarmă şi nici nu-mi amorţeşte locul, apoi pune opt agrafe, fără să-mi spună o vorbă. Îndur fără să crâcnesc. La sfârşit zice: — N-am putut să-ţi fac o anestezie locală, nu mai am injecţii din alea. Apoi adaugă: Nu-i bine ce-ai făcut. — Oh, parcă n-aţi şti! Oricum, cu un abces la ficat navea mult de trăit. Nu se aştepta la răspunsul ăsta, şi rămâne cu gura căscată. Instrucţia continuă. Responsabilitatea lui Bourset a căzut complet. Se admite că a fost terorizat, şi le dau o mână de ajutor s-o creadă. La fel cu Naric şi Quenier, din lipsă de dovezi. Rămân eu şi Carbonieri. În ce-l priveşte, cade acuzaţia de furt şi deturnare din bunurile statului. Rămâne complicitatea la tentativă de evadare. Nu poate să ia mai mult de şase luni. Cu mine treaba-i mai serioasă. Într-adevăr, cu toate mărturiile depuse în favoarea mea, însărcinatul cu instrucţia nu vrea să admită legitima apărare. Dega, care-a văzut tot dosarul, îmi spune că, oricât s-ar înverşuna instructorul, e imposibil să mă condamne la moarte, întrucât am fost rănit. Chestia pe care trage tare acuzarea ca să mă înfunde e declaraţia celor doi arabi că eu am scos întâi şişul. Instrucţia e gata. Aştept să fiu dus la Saint-Laurent, în faţa tribunalului militar. Nu fac decât să fumez, aproape
453

că nu mai umblu deloc. Mi s-a acordat o a doua plimbare de o oră după-masă. Comandantul sau gardienii, în afara celui de la atelier şi a instructorului, nu s-au uitat niciodată chiorâş la mine. Nici unul nu-mi vorbeşte cu duşmănie şi mă lasă să-mi fac rost de cât tutun vreau. Urmează să plec vineri, azi e marţi, Miercuri dimineaţa, la ora zece, sunt în curte de vreo două ore când mă strigă comandantul şi-mi spune: — Hai cu mine. Ies cu el neescortat. Întreb unde mergem, o ia pe drumul spre casă. Îmi spune: — Soţia mea vrea să te vadă înainte de plecare, N-am vrut să fie impresionată aducându-te un paznic înarmat. Sper că te vei purta bine. — Da, domnule comandant. — Juliette, ţi-am adus protejatul, aşa cum ţi-am făgăduit. Ştii că trebuie să-l duc înapoi înainte de amiază. Poţi sta de vorbă cu el aproape o oră. Şi se retrage discret. Juliette se apropie de mine şi-mi pune mâna pe umăr privindu-mă ţintă în ochi. Ochii ei negri strălucesc cu atât mai mult cu cât sunt înecaţi în lacrimile pe care din fericire şi le reţine. — Eşti nebun, omule. Dacă mi-ai fi zis că vrei să pleci, cred c-aş fi putut să-ţi uşurez treaba. L-am rugat pe soţul meu să te-ajute cât poate, dar mi-a zis că, din păcate, nu depinde de el. Te-am chemat în primul rând să văd cum arăţi. Te felicit pentru curajul tău, te prezinţi mai bine decât credeam. Şi apoi, ca să-ţi spun că vreau să-ţi plătesc peştele pe care mi l-ai dat cu atâta generozitate luni de zile. Poftim, uite o mie de franci, e tot ce pot să-ţi dau. Regret că nu pot să fac mai mult.
454

— Ascultaţi, doamnă, n-am nevoie de bani. Vă rog să înţelegeţi că nu pot să primesc, mi s-ar părea că murdăresc prietenia noastră. (Şi dau deoparte cele două hârtii de cinci sute de franci, oferite cu atâta generozitate.) Nu insistaţi, vă rog. — Cum doreşti, zice ea. Vrei un pic de anason? E slab. Şi vreme de-un ceas şi mai bine această admirabilă femeie nu-mi spune decât vorbe de mângâiere. După părerea ei, mai mult ca sigur că o să fiu achitat pentru uciderea acelui ticălos, iar pentru rest poate c-o să iau între optsprezece luni şi doi ani. Când dau să plec, îmi strânge îndelung mâna şi-mi spune: — La revedere, noroc. Şi izbucneşte în lacrimi. Comandantul mă duce înapoi la sectorul celular. Pe drum îi spun: — Domnule comandant, soţia dumneavoastră e cea mai nobilă femeie din lume. — Ştiu, Papillon, viaţa de-aici nu-i pentru ea, prea e crudă. Dar ce să fac? În sfârşit, peste patru ani ies la pensie. — Domnule comandant, profit de faptul că suntem singuri spre a vă mulţumi c-aţi pus să fiu tratat omeneşte, deşi aţi fi avut supărări mari dacă izbândeam. — Da, puteai să-mi dai rău de furcă. Şi totuşi, vrei săţi spun ceva? Meritai să reuşeşti. Iar la poarta sectorului disciplinar, adaugă: — Adio, Papillon, Să te-ajute Dumnezeu, că va fi nevoie. — Adio, domnule comandant. Da! voi avea nevoie să m-ajute Dumnezeu, căci tribunalul militar, prezidat de un maior de jandarmi cu
455

patru trese, a fost neînduplecat. Trei ani pentru furt şi deturnare de bunuri ale statului, profanare de mormânt şi tentativă de evadare, plus cinci ani, fără contopire de pedepse, pentru uciderea lui Celier. Total, opt ani de recluziune. Dacă n-aş fi fost rănit, precis mă condamnau la moarte. Tribunalul ăsta, atât de aspru cu mine, a fost mai înţelegător eu un polonez, Dandosky, care omorâse doi oameni. N-a luat decât cinci-ani, deşi nici vorbă că exista premeditare. Dandosky era un brutar care nu pregătea decât plămada. Lucra doar de la trei la patru dimineaţa. Brutăria era pe chei, în faţa mării, aşa că tot timpul liber şi-l petrecea pescuind. Liniştit, vorbind prost franţuzeşte, nu era în relaţii cu nimeni. Vieţaşul ăsta îşi dăruia întreaga afecţiune unei superbe pisici negre cu ochi verzi care stătea cu el. Dormeau împreună, îl urma la lucru ca un câine, să-i ţină tovărăşie. Într-un cuvânt, între lighioană şi el se înfiripase marea iubire. Pisica îl însoţea la pescuit, dar dacă era prea cald, şi neexistând nici un colţişor umbros, se întorcea singură la brutărie şi se culca în hamacul prietenului ei. La amiază, când se auzea clopotul, pleca în întâmpinarea polonezului şi sărea după peştişorul pe care acesta i-l plimba pe la nas până reuşea să-l prindă. Brutarii trăiesc laolaltă într-o sală alăturată brutăriei, într-o zi, doi ocnaşi, pe nume Corrazi şi Angelo, îl invită pe Dandosky la o porţie de iepure pregătită de Corrazi, aşa cum făcea măcar o dată pe săptămână. Dandosky se aşază şi mănâncă cu ei, oferindu-le o sticlă de vin spre a fi băută la masă. Seara, pisica nu se întoarce. Zadarnic o caută polonezul pretutindeni. Trece o săptămână, nici urmă de
456

pisică. Abătut că şi-a pierdut tovarăşul, Dandosky nu mai are chef de nimic. Era trist la culme c-a dispărut fără urmă singura fiinţă pe care o iubea şi care-i dovedea la rându-i dragoste. Aflând cât e de îndurerat, nevasta unui paznic îi aduce o pisicuţă. Dandosky o goneşte şi, ciudos, întreabă femeia cum de-şi închipuie c-ar putea iubi altă pisică: ar însemna, spune el, să jignească grav amintirea dragei sale pisici, dispărute. Într-o zi, Corrazi dă într-un ucenic brutar, distribuitor şi el. Acesta nu dormea cu brutarii, dar era din acelaşi lagăr. Ranchiunos, ucenicul porneşte după Dandosky, îl găseşte şi-i spune: — Dacă vrei să ştii, iepurele la care te-aia invitat Corrazi şi Angelo era pisica ta. — Dovedeşte! face polonezul, apucându-l de beregată. — L-am văzut pe Corrazi îngropând pielea pisicii tale sub manghierul din spatele clădirii vâslaşilor, niţel înapoi. Ca scos din minţi, polonezul merge să se convingă şi găseşte într-adevăr pielea. O ia aşa cum e, pe jumătate putrezită, cu capul în descompunere. Se duce s-o spele cu apă de mare, o întinde la soare să se usuce, apoi o înveleşte într-o pânză curată şi o îngroapă într-un loc uscat, foarte adânc, să n-o mănânce furnicile. Chiar el mia povestit. În timpul nopţii, la lumina unei lămpi cu gaz, aşezaţi pe o bancă foarte groasă din sala brutarilor, Corrazi şi Angelo, cot la cot, joacă belotă în patru. Dandosky e un individ de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, voinic, lat în spate, foarte puternic. Şi-a pregătit o bâtă din lemn tare ca fierul, de altfel grea de parcă ar fi din acest metal şi, venind din spatele lor, fără să scoată o vorbă, atinge pe fiecare zdravăn la mir. Ţestele li se desfac ca două rodii,
457

iar creierii se scurg pe jos. Turbat de furie, nu-i ajunge că i-a omorât, ci le terciuieşte creierii de peretele sălii. Peste tot doar împroşcături de sânge şi creier. Dacă pe mine nu m-a înţeles maiorul de jandarmi, preşedintele tribunalului militar, cu Dandosky în schimb, vinovat de două asasinate cu premeditare, s-a întâmplat din fericire altfel, aşa că nu s-a ales decât cu cinci ani.

A DOUA RECLUZIUNE Legat de polonez, pornesc spre Insule. N-am făcut mulţi, pureci în carcerele din Saint-Laurent! Am sosit întro luni, tribunalul militar ne-a judecat joi, iar vineri dimineaţă ne-au reîmbarcat spre Insule. Suntem şaisprezece care ne îndreptăm spre Insule, dintre care doisprezece recluzionari. Călătoria are loc pe-e mare foarte agitată, puntea e deseori măturată de valuri, care mai de care mai înalte. Sunt atât de disperat că mă trezesc dorind ca prăpăditul ăsta de vas să se scufunde. Nu vorbesc cu nimeni, închis în mine, cu vântul ăsta umed care-mi biciuieşte chipul. Nu mă feresc, dimpotrivă. Am lăsat vântul să-mi ia pălăria, n-o să-mi trebuiască în cei opt ani de recluziune. Cu faţa-n vânt, respir până mă înăbuş aerul ăsta care mă plesneşte peste obraz. După ceam dorit naufragiul, îmi revin: „Pe Bébert Celier l-au halit rechinii: tu ai treizeci de ani, şi opt de făcut. Dar rezişti oare opt ani de zile între zidurile «mâncătoarei de oameni»?” După experienţa mea, n-aş crede că se poate. Probabil că patru sau cinci ani sunt culmea rezistenţei. Dacă nu-l «onoram pe Celier, luam doar trei ani, poate chiar doi, căci
458

asta a agravat totul, inclusiv evadarea. N-ar fi trebuit să omor jigodia aia. Ca om, faţă de mine însumi, nu-mi revine datoria de a-mi face dreptate, ci în primul rând, mai presus de orice, de a trăi, de-a trăi ca să evadez. Cum deam putut să fac o asemenea greşeală? Fără să mai spun că n-a lipsit mult ca gunoiul ăsta să mă omoare pe mine. Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, asta ar fi trebuit şi trebuie să-mi fie singura credinţă. Printre paznicii care însoţesc convoiul se află un gardian pe care l-am cunoscut la Recluziune. Nu ştiu cum îl cheamă, dar am un chef nebun să lămuresc o chestie. — Şefule, aş vrea să te întreb ceva. Mirat, se apropie şi-mi spune: — Ce anume? — Ştii oameni care au fost în stare să facă opt ani de recluziune? Se gândeşte şi-mi răspunde: — Nu, dar am cunoscut câţiva care au făcut cinci ani şi, mi-amintesc chiar foarte bine, unul care a ieşit destul de zdravăn şi echilibrat după şase ani. Eram la Recluziune când l-au eliberat. — Mulţumesc. — N-ai de ce, zise caraliul. Parcă opt ani ai luat, nu? — Da, şefule. — Nu răzbeşti decât dacă în tot timpul ăsta nu te-alegi cu nici o pedeapsă. Şi se depărtează. E o frază foarte importantă. Aşa-i, nu pot să ies viu decât dacă nu încasez nici o pedeapsă. Vezi că pedepsele se bazează pe suprimarea în parte sau în întregime a hranei pe-o anumită perioadă, aşa că pe urmă, chiar trecut iarăşi la raţia normală nu-i chip să te mai refaci.
459

Câteva pedepse ceva mai aspre te împiedică să rezişti până la capăt, te cureţi mai repede. Deci: n-am voie să primesc nuci de cocos sau ţigări, nici măcar să scriu sau să capăt bileţele. Cât ţine călătoria rumeg fără încetare hotărârea asta. Nimic, nici o legătură cu ăi de-afară sau dinăuntru. Îmi vine o idee: singurul mod de-a fi ajutat fără riscuri în privinţa mâncării e ca cineva de-afară să-i ungă pe ăi de împart ciorba, ca să-mi aleagă una din cele mai mari şi mai bune bucăţi de carne la prânz. E uşor, pentru că unul pune zeama, iar altul, care vine după el cu o tavă, pune în gamelă o bucată de carne. Trebuie să râcâie bine oala pe fund şi să umple polonicul cu cât mai multe legume. Ideea asta-mi dă ceva curaj. Dacă şusta e bine aranjată, pot chiar să-mi astâmpăr foamea şi să fie aproape suficient de hrănitor. În rest, să visez şi s-o pornesc în zbor cât mai des oi putea, gândind la ceva plăcut ca să nu-mi pierd minţile. Am ajuns la Insule. E trei după-amiază. N-am debarcat bine că şi zăresc rochia galben-deschis a Juliettei, lângă soţul ei. Comandantul se apropie repede de mine, înainte de-a apuca să ne alinieze, şi mă-ntreabă; — Cât? — Opt ani. Se întoarce spre soţia lui şi-i spune ceva. Emoţionată, desigur, se aşază pe-o piatră. Pare abătută. Soţul o ia de braţ; se ridică şi, după ce mă priveşte lung cu ochii ei imenşi, pleacă amândoi fără să se mai uite înapoi. — Papillon, întreabă Dega, cât? — Opt ani de recluziune. Nu spune nimic şi n-are curaj să mă privească. Se apropie Galgani şi, până să deschidă gura, îi spun: — Să nu-mi trimiţi nimic, şi să nu-mi scrii. Cu o
460

condamnare aşa de lungă nu pot să-mi permit riscul unei pedepse. — Înţeleg. Adaug repede, în şoaptă: — Aranjează să fiu cât mai bine servit la prânz şi seara. Dacă aranjezi şusta asta, s-ar putea să ne revedem într-o bună zi. Adio. Mă îndrept de bunăvoie spre prima dintre bărcile ce ne vor duce la Saint-Joseph. Se uită cu toţii la mine ca la un sicriu care coboară în groapă. Nimeni nu scoate o vorbă. În timpul scurtei călătorii, îi repet lui Chapar cele spuse lui Galgani. Îmi răspunde: — Cred c-o să meargă. Curaj, Papi. Apoi mă întreabă: — Cum e cu Matthieu Carbonieri? — Iartă-mă că l-am uitat. Preşedintele tribunalului militar a cerut în privinţa lui informaţii suplimentare înainte de-a hotărî, o fi semn bun sau rău? — Cred că bun. Mă aflu în primul rând din micul şir de doisprezece oameni care urcă pe costişă spre Recluziune. Urc repede grăbindu-mă, ciudată treabă, să mă văd singur în celula mea. Forţez aşa de tare pasul, că-l aud pe caraliu spunându-mi: — Las-o mai încet, Papillon. S-ar zice că eşti nerăbdător să te-ntorci în casa din care ai plecat de-aşa puţin timp. Sosim. — Dezbrăcarea la piele! Vi-l prezint pe comandantul Recluziunii. — Îmi pare rău că te-ai întors, Papillon, zice el. Apoi: Recluzionari, aici etc. Discursul lui obişnuit: Clădirea A,
461

Celula 127. E cea mai bună, Papillon, eşti în dreptul uşii coridorului, aşa că primeşti mai multă lumină şi ai tot timpul aer curat. Sper c-o să ai o purtare bună. Opt ani e mult, dar cine ştie, poate că, având o comportare excelentă, o să beneficiezi de-o mică graţiere, de un an sau doi. Ţi-o doresc, pentru că eşti un om curajos. Iată-mă la 127. Într-adevăr, se află chiar în faţa unei uşi mari zăbrelite care dă pe coridor. Deşi e aproape şase, se vede încă destul de bine. Nu simt nici gustul, nici mirosul ăla de putregai ca-n prima mea celulă. Asta mă îmbărbătează un pic: „Amice Papillon, iată patru pereţi care trebuie să te privească trăind vreme de opt ani. Lasăte de numărat lunile şi orele, n-are fost. Dacă vrei o măsurătoare mai ca lumea, socoteşte cu răstimpuri de câte şase luni. De şaisprezece ori şase luni, şi iată-te iar liber. Oricum, ai un avantaj. Dacă mierleşti aici ziua, o să ai măcar plăcerea să mori pe lumină. E-o chestie. Cred că nu-i prea nostim să dai ortul popii pe întuneric. Dacă boleşti, ai un doctor care ţi se uită-n gât. Nu-i cazul să te amărăşti c-ai vrut să-ţi reiei viaţa evadând şi, zău aşa, nici pentru că l-ai curăţat pe Celier. Închipuie-ţi cât te-ai fi cătrănit ştiind că s-a uşchit, în vreme ce tu zaci aici. Timpul o să aibă şi el un cuvânt de spus. Poate vine o amnistie, un război, un cutremur, un taifun care să distrugă fortăreaţa asta. De ce nu? Poate că un tip de treabă se înapoiază în Franţa, îi impresionează pe francezi, iar aceştia obligă Administraţia penitenciară să suprime modul ăsta de-a ghilotina oameni fără ghilotină. Poate că vreun doctor scârbit istoriseşte toată tărăşenia unui ziarist, unui preot, mai ştiu cui? Oricum, pe Celier l-au mistuit de mult rechinii. Eu unul mă aflu aici şi, dacă
462

sunt demn de mine, trebuie să ies viu din mormântul ăsta.” Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur; un, doi, trei, patru, cinci, iar stânga-mprejur, încep să umblu, regăsind pe dată poziţia capului, a braţelor, şi lungimea exactă a pasului pentru ca pendulul să funcţioneze la mare fix. Decid să nu umblu decât două ore dimineaţa: două dupămasa, până mă lămuresc dacă pot conta pe-o alimentaţie privilegiată cantitativ. Cu nervii ăştia din primele zile, să nu-mi irosesc zadarnic energia. Da, e jalnic să te îneci la mal. Ce-i drept, era abia prima parte a evadării; mai trebuia să străbatem, ajutaţi de noroc, mai bine de o sută cincizeci de kilometri cu pluta aia şubredă. Şi-n funcţie de locul unde am fi acostat pe continent, altă evadare. Dacă ţinea figura cu lăsarea la apă, pânza celor trei saci de făină ar fi împins pluta cu peste zece kilometri pe oră. În mai puţin de cincisprezece, poate douăzeci ore, am fi ajuns la uscat. Bineînţeles, dacă ar fi plouat peste zi, căci numai pe ploaie puteam risca să ridicăm pânza. Pe cât mi-aduc aminte, o zi după ce m-au băgat la carceră a plouat. Chiar sigur nu sunt încerc să văd unde-am făcut vreo greşeală. Nu găsesc decât două. Tâmplarul a vrut să facă o plută prea bună, prea sigură, încât, ca să fixeze nucile de cocoş, a trebuit să meşterească un cofraj care însemna aproape două plute una într-alta. Deci prea multe piese de făcut şi prea mult timp ca să le facă pe şest. A doua, mai gravă: trebuia să-l curăţ pe Celier de cum am prins să-l bănuiesc mai serios, în aceeaşi noapte. Dacă o făceam, cine ştie unde aş fost acum! Chiar zdrobind pluta la ţărmul continentului sau prins în clipa lăsării la apă, nu luam decât trei ani în ioc de opt, şi-aş fi avut
463

tare obosit. Dacă ţine figura. la tribul meu. să trăiesc. O ladă dreptunghiulară. Să trăiesc. Mortul e înfăşurat în saci de făină. De ieri se vede o schimbare cu porţiile mele. Iar deacolo n-am fi pornit-o mai departe decât ştiind precis că ne primeşte cutare sau cutare naţie. Precum ziceam. dacă într-o bună zi m-oi trezi iar în Insulă. cu un vas mic. Fiecare cu istorioara lui. pe care am de gând s-o controlez. mereu aceeaşi e plasată orizontal în partea din faţa 464 . e a clopotului. reuşind să mă cufund într-un somn normal. Mă gândesc deopotrivă la legendele care circulă în Insule. sau la Curaçao. n-o iau razna. sporovăind cu Bowen. mă gândesc la toate chestiile cu ocnaşi de care am aflat în Insule. O bucată straşnică de rasol la prânz. Noaptea asta dintâi nu m-a prea dărâmat. De cum voi simţi că e pe cale să mă cuprindă deznădejdea. Spun ca un copil: „Lintea are fier. nădăjduieşte!” S-a dus o săptămână. direct la Guajira. Dacă nu. în Insule sau pe continent? Cine ştie? Poate la Trinidad. ocrotit de episcopul Irénée de Bruyne. m-aş fi întors lesne singur. Nu. seara o gamelă de linte curată. mă aflu pe pământ. Una. dacă mergea treaba şnur. ocnaşii nu sunt îngropaţi. Unde m-aş afla acum. o să fiu în stare să călătoresc printre stele. înainte şi după. aproape fără zeamă. trebuie să repet de trei ori vorbele astea de îmbărbătare: „Câtă vreme trăieşti. e foarte sănătoasă”. să trăiesc.satisfacţia c-am pornit la treabă. ci zvârliţi în mare între Saint-Joseph şi Royale. Am dormit foarte târziu. o să pot umbla zece-până la douăsprezece ore pe zi. într-un loc unde mişună rechinii. cu picioarele bine înfipte în pământ. aşa că seara. cu un pietroi legat c-o funie de picioare.

aşa că sunt sănătos tun. că rechinii rup imediat funia. Umblu fără întrerupere de la şapte dimineaţa până la şase după-masă. fix la ora respectivă. datorită şustei aranjate de prietenii mei. aşa că hoitul alunecă în apă. linte. căci nu există altă explicaţie a grabei cu care sosesc în locul acela. nu încape nici o îndoială. Se ridică la suprafaţă şi rechinii încep să se bată pe felul ăsta de mâncare. mă rog. în asemenea condiţii. atunci când sunt foarte mulţi. mazăre sau orez cu grăsime. iar altul deschide un fel de chepeng. Unul apleacă lada. e foarte impresionant să vezi cum e mâncat un om. Nici un mort n-a avut vreodată răgazul să se afunde prea mult. dacă te afli la capătul digului din Insula Royale la şase seara. pentru ei grozavă.vasului. Ocnaşii susţin până la unul că rechinii sunt atraşi acolo de dangătul clopotului care răsună la capelă când a murit careva. rup totodată hălci mari din cadavru. Drept care. fasole. smulgând sacii de făină. n-are voie să se întâmple. în doi timpi şi trei mişcări. după ce-am bolit într-o celulă. Ajunşi la locul cu pricina. umplută cu legume uscate. dar mai e o chestie pe care n-am putut s-o controlez. în afară de faptul că. Treaba se petrece exact cum am spus. gamela de seară. rechinilor din apele Insulei Royale Dacă mă înfulecă de viu la o evadare. în unele zile nu vezi nici un rechin. Când sună clopotul bisericuţei. E lucru sigur. După spusele celor care au fost de faţă. măcar voi fi luptat pentru libertate. Se spune că. Dar mort. locul mişună de rechinii care aşteaptă mortul. Mănânc pe săturate. la înălţimea bordajului. Nădăjduiesc că nu le voi servi drept masa zilei. rechinii reuşesc să ridice giulgiul cu conţinutul lui deasupra apei şi. asta nu. cei şase ocnaşi de la vâsle îşi ridică ramele orizontal. se goleşte 465 .

Un mistreţ uriaş s-a iţit din tufele înalte de grozamă şi a băgat atâta spaimă în mine că am luat-o la goană. aducând înapoi câte-o oaie rătăcită sau pedepsind o capră prea iute de picior. poruncind câte ceva câinelui ciobănesc. cu tuşa şi cu micuţul meu prieten. departe de orice zgomot. Zilnic mănânc tot. numit Favras.repede. Aud foşnetul vântului în castani. de buimac ce eram. aşa de reală. iar ăsta făcea totul la mare fix. ori înăbuşit când pică pe-un strat de frunze. să-mi sorb din ele tihna necesară sufletului meu rănit. mi-am petrecut (în timp ce umblam) toată ziua la Favras. am petrecut toată ziua pe pajiştile unui colţişor din Ardèche. Aceste amintiri retrăite. simţeam în gură până şi prospeţimea izvorului cu apă feruginoasă. Da. atât de plăcute. Trăirea asta. sora ei. o bună parte din ciupercile culese. În fapt. a unor clipe petrecute cu peste cincisprezece ani în urmă. oboseala pe care mi-o provoacă mi-e prielnică şi reuşesc să mă dedublez în timp ce umblu. În ochii societăţii mă găsesc într-una din numeroasele carcere ale „mâncătoarei de oameni”. Ei bine. savuram gâdilătura băşicuţelor de acid care-mi veneau pe nas. atât de clare. în liniştea cea mai deplină. şi-mi auzeam micul prieten. ieri sar fi zis că mă aflam în pădurea de castani. Mergeam acolo adeseori. cioban la oi. Ieri. Mersul îmi face bine. nimeni nu mă poate împiedica să mă cufund în ele. Julien ciobanul. nu se capătă decât în celulă. fără să mă silesc. după moartea mamei. Mai mult. Văd până şi culoarea galbenă a rochiei pe care-o poartă tuşa Outine. însuşirea de-a le retrăi cu-adevărat atât de intens. învăţătoare în locşorul ăla pierdut. să stau câteva săptămâni la mătuşă-mea. zgomotul sec pe care-l fac castanele căzând direct pe pământ. culegând ciuperci. i-am furat o 466 . de pildă. de precise. pierzând.

Nu-ţi vine să crezi cât te uşurează să nu-i mai auzi pe nenorociţii ăştia. În jurul meu. e chestie de autocontrol. aproape de locul meu de baştină. Nici un necaz personal în aste şase luni. Din păcate. A doua zi mi-a adus un boţ de ceară cât o nucă. printre castani.zi întreagă. E gardianul care împarte supa şi e din Montélimar. Au rămas doar de cincisprezece ori şase luni. Îmi făgăduisem să socotesc cu răstimpuri de câte şase luni. dar totodată mereu raţii foarte mulţumitoare şi de pe urma cărora sănătatea mea n-are de suferit. Am găsit o şmecherie destul de valabilă. dar dăunătoare pentru urechi. şi după o zi sau două încep să-mi curgă. din cauza săpunului. numeroase sinucideri şi mulţi nebuni furioşi. despuiat cum sunt. Mi-e greu pe suflet să aud ţipete. Abia în dimineaţa asta am scăzut la cincisprezece cele şaisprezece. Tai frânturi dintr-o bucată de săpun şi-mi înfund amândouă urechile ca să nu mai aud ţipetele alea înfiorătoare. mi-am ţinut deci promisiunea. am băut chiar apă minerală de la izvorul zis al Piersicului. Te obişnuieşti cu toate. Am ajuns să mă descurc bine cu cârcăiecii ăia mari. bine că-i ia de-aici destul de repede. Ia să văd cum stau. M-am învăţat să rezist când mă trezeşte din somn vreunul care se plimbă pe mine. În şase luni m-au muşcat doar o dată. L-am cunoscut pe Insula Royale şi l-am rugat să-mi aducă un boţ de ceară ca să pot răbda ţipetele nebunilor înainte deai lua de-aici. mă dor urechile. plânsele sau gemete ore şi zile-n şir. Mereu aceeaşi mâncare. am petrecut-o la Favras pe pajişti. Pentru prima oară de când sânt la ocnă m-am înjosit să cer ceva unui caraliu. Iată c-au trecut primele şase luni. pentru că picioarele şi antenele astea te 467 .

te pişcă. sosise cu bine. ca prin minune. Groaznic. Dar dacă nu-l apuci cum trebuie. tratat ca o scârnăvie a societăţii? Aş vrea să ştiu dacă coi doisprezece juraţi împuţiţi care te-au condamnat s-au întrebat măcar o singură dată dacă. am avut bafta să scot la capăt construirea unei plute pe cinste. de-adevăratelea. Oare ce-ţi închipui că eşti. aşa săl cauţi şi să-l striveşti. De ce nu l-am lichidat pe Bébert Celier chiar din ziua când am început să bănuim că ne vinde? Drept care discut cu mine însumi la nesfârşit: când ai dreptul să ucizi? Pe urmă închei. care. un vieţaş. scopul scuză mijloacele. Mirosul pâinii îl atrage fără doar şi poate. E mai bine să aştepţi să coboare şi pe urmă. s-o feresc la precizie.gâdilă îngrozitor. în privinţa căruia încă n-am hotărât cu ce o să-i smulg limba. Din clipa-n care am aflat de pericolul pe care-l reprezenta Célier. cu mâna pe conştiinţă. au făcut bine dându-ţi o pedeapsă atât de grea. Şi dacă procurorul. Probabil că vorbesc la modul general despre „cazul acela nefericit al lui Papillon” 468 . dacă aparenţele erau mincinoase? Aş fi omorât un nevinovat. Cărăbăneala nu mai era decât o chestie de zile. când ajunsesem la penultima piesă. Trebuie să scap de-o idee care mă obsedează. trebuia să-l execut fără să şovăi. E nelogic însă ca tu să-ţi faci o problemă de conştiinţă. Atunci îl omor. tu. Cu siguranţă că nici avocaţii mei nu-şi mai amintesc de mine. Scopul meu era să-mi iasă bine treaba cu evadarea. şi n-are cum să nu vină încoace. otreapă zvârlită. Dar dacă m-aş fi înşelat. Pe banca mea de ciment se află mereu două-trei bucăţele din pâinea de peste zi. un condamnat la opt ani de recluziune în cadrul unei pedepse pe viaţă. mai rău. s-a întrebat şi el dacă n-a tras prea tare în rechizitoriul său.

că achită prea uşor sau condamnă fără să ştie prea bine despre ce-i vorba.” Aud toate astea. ori mai curând într-unul din coridoarele tribunalului. Târăşte cu el acea cruce grea. în funcţie de cel care se dovedeşte mai tare în această întrecere oratorică. procurorul Pradel vorbea ca în zilele sale de glorie. Precis că numai unul poate să aibă o atitudine de magistrat cinstit şi corect. colac peste pupăză. Unul singur. şi. nici vorbă. după atmosfera bună sau proastă pe care se pricepe s-o creeze partea cea mai puternică. A câştigat magistral procesul acesta în favoarea acuzării. Cu siguranţă că spune. tatăl meu. folosind cuvinte alese. nu s-o fi plâns de crucea pe care fiul său i-a aruncat-o pe umeri. de parcă m-aş afla lângă „maestrul” Raymond Hubert. şi asta cu toate că. mi-aţi omorât 469 . preşedintele Bévin. Acestui bărbat imparţial i-e foarte la îndemână să discute între colegi sau într-un salon despre riscul ca un om să fie judecat de nişte juraţi. într-o conversaţie între avocaţi. dar s-ar putea ca familia mea să fie niţeluş supărată pe mine din cauza necazurilor pe care mai mult ca sigur că i le-am provocat. din 1932: „Ştiţi. fără să-şi acuze feciorul. Sunt convins că inima lui strigă: „Netrebnicilor. precis că-i aşa. că cele douăsprezece momâi din juriu nu dovedesc pregătire pentru o asemenea răspundere. Preşedintele şi familia mea de asemeni. poartă respect legilor şi chiar îi învaţă şi pe alţii să le înţeleagă şi să le accepte. E cuadevărat un adversar de mare clasă.de la Curtea cu juri. că sunt prea impresionate de farmecul acuzatorului sau al apărătorului. bietul meu tată. fără să-i reproşeze ceva. da. în calitate de institutor. sau la o reuniune mondenă. în ziua aia nu prea eram în formă. colegi.

Să cer oare 470 . trăiesc. la vârsta de douăzeci şi cinci de ani!” De-ar şti unde se află băiatul lui. şi următoarea evadare o să meargă straşnic. sunt viu şi trebuie să trăiesc. În dimineaţa asta. dacă ies la treizeci şi opt de ani. cinci. reală sau plăsmuită. sunt convins. asta-i sigur. un. Oricum. El. Mi-am dat seama că doi se spânzuraseră şi unul se asfixiase îndesându-şi nişte cârpe în gură şi-n nas. cinci. În noaptea asta „mâncătoarea de oameni” şi-a meritat numele mai mult ca oricând. iar stânga-mprejur. De câteva zile picioarele mele sunt negre şi din gingii musteşte sânge. l-aţi osândit la o moarte înceată. ce se face cu el. care-mi goneşte gândurile negre. doi. ar fi în stare să devină anarhist. sănătatea continuă să fie bună şi am un moral foarte ridicat. nu se cheamă că sunt bătrân. să trăiesc. Da. Graţie călătoriilor mele printre stele nu se prea întâmplă să am crize lungi de disperare. încerc să fac un bilanţ. trei. Au trecut alte şase luni. ba mai rău. Celula 127 se afla lângă locul unde caraliii schimbă garda şi prind câteodată frânturi din ce-şi spun. precis. stânga-mprejur. care m-a împiedicat s-o şterg. Un. trei. patru. Am un cui de care mă slujesc doar o dată la şase luni.copilul. e mort. Moartea lui Celier mi-e de mare ajutor ca să înving clipele astea grele. Le birui destul de lepede şi ticluiesc o întreagă călătorie. n-au vorbit destul de încet ca să n-aud ce ziceau despre cele petrecute peste noapte. pentru ca într-o zi să retrăiesc liber. să trăiesc. de pildă. Îmi spun: Eu trăiesc. patru. doi. nu va fi nicicând liber cum voi fi eu într-o bună zi. Fac un bilanţ al situaţiei şi sap în lemn un „14” de toată frumuseţea.

471 . Până şi-un dinte mi-a căzut ieri de la sine. cu revolverul în mână. cum te cheamă? — X.să fiu trecut pe lista bolnavilor? Apăs cu degetul mare în partea de jos a gambei şi semnul rămâne întipărit.. Nu cunosc pe nici unul. „Stânga-mprejur. Primul. nu mai pot să-i frec cu prosopul aspru dat cu săpun fără să mă doară şi să sângereze mult. după exact optsprezece luni de când mă aflu în celula asta. Când mă spăl pe dinţi. mă simt foarte obosit. nici pe doctor. — Deschide gura. Chiar aşa. E ora nouă. Întâi alcool iodat. privesc fără să scoată o vorbă. pe urmă albastru de metilen. cu numai şase ore de mers în două reprize. Iar azi-dimineaţă. Un doctor tânăr în cămaşă kaki cu mâneci scurte stă aşezat în aer liber. Lângă el doi infirmieri ocnaşi şi un infirmier paznic. Seria asta nouă de şase luni se încheie cu o adevărată revoluţie. fac acoperirea ceremoniei. S-ar spune că sunt plin cu apă. sirop de Cochlearia de două ori pe zi înainte de masă. Eram primul de lângă uşă. Ţoalele sub braţ. strigă gardianul-şef. desfă picioarele. Zece caralii. ieri ne-au pus pe toţi să scoatem capul pe uşă şi a trecut un doctor care răsfrângea fiecăruia buzele. stai lipit de perete şi aşteaptă. Comandantul şi pazniciişefi. au ieşit vreo şaptezeci de tipi.. Scoateţi-i ăştia trei dinţi. s-a deschis uşa şi mi s-a spus: — Ieşi. De-o săptămână nu mai pot să umblu zece sau douăsprezece ore pe zi.” Mă trezesc ultimul dintr-un şir care se îndreaptă spre cealaltă extremitate a clădirii” şi ieşim în curte. un incisiv de sus. la o măsuţă de lemn. în picioare. — Dezbrăcarea la piele.

mulţi ani după asta. Două lămâi pe zi: una dimineaţa. — De ce nu eşti slab ca ceilalţi? — Nu ştiu. asta începe să mă 472 . Cele întâmplate reprezintă o adevărată revoluţie. albastru de metilen. scoaterea bolnavilor în curte. Niciodată nu sa pomenit aşa ceva la Recluziune. — De cât timp eşti aci? — Azi se fac optsprezece luni. — Cum te cheamă? — Charrière. afară de cazul că te masturbezi mai puţin. apoi le badijonează cu albastru de metilen. sunt ultimul din şir şi mă întorc în celula mea. Ce i-o fi apucat? S-o fi găsit în sfârşit un medic să refuze a fi complicele mut al acestui regulament? Pe doftoraşul ăsta. ai scorbut. De două ori am cerut sirop de Cochlearia. la soare. prezentarea lor medicului. îţi spun eu. Gura.Sunt ultimul la rând. îl cheamă Germain Guibert. vizită medicală afară. La fiecare zece zile. două lămâi. — Bine. Starea mea nu se agravează. Mereu aceeaşi reţetă: alcool iodat. una seara. Soţia lui mi-a comunicat vestea într-o. mi se dă o lămâie. scrisoare Pe care mi-a trimis-o la Maracaibo. Stânga-mprejur. Pentru că mănânci mai bine decât ei. picioarele. A murit în Indochina. — Ia te uită. dar nici nu-mi merge mai bine. la lumina soarelui. şi de două ori nu mi l-a dat doctorul. eşti singurul care are un corp prezentabil. Ai sosit de curând? — Nu. la un pas de el. Suge lămâile şi dă-ţi cu zeamă pe gingii. Îmi curăţă gingiile cu alcool iodat. în Venezuela. cu care mai târziu aveam să mă împrietenesc.

am văzut-o cu însumi pe malul mării. — Ba deloc. O să-ţi dau totuşi o lingură pe zi. îmi bag crenguţa-n şezut şi-i spun: — Doctore. — E-n regulă. şi-am zărit tocmai din astea pe Insula Royale. pentru că eşti obraznic cu domnul doctor. — Nu ţi-am dat deoarece am foarte puţin şi-l păstrez pentru cei grav bolnavi. — Doctore. domnule 473 . O să căpătaţi zilnic o anumită algă pe care. apoi gardianul-şef spune: — O să iei o pedeapsă. maşinal. apoi. Indienii o mănâncă fiartă sau crudă? — Crudă. aşteptându-mi rândul. mi-e lehamite de lămâi. întrucât tot nu pot să umblu mai mult de şase ore pe zi. nu ştiu dac-o fi din cauza lămâilor dumitale. Trebuie să se găsească şi la Saint-Joseph. iar partea de jos a picioarelor mi-e încă umflată şi neagră. dar şi lămâi. Mai ales. dar uite ce-mi creşte-n dos. spune doctorul. Şi mă-ntorc. Rup o frunză şi-o mestec. doctore. e drept. fără vreo idee preconcepută. cu crenguţa şi frunzele ei în şezut. nu mă vindec. am văzut nişte indieni mâncând alge de mare. smulg vârfuleţul unei crengi. Nu mai vrei lămâi? Asta ai vrut să spui? — Da.enerveze. Omul ăsta nu trebuie pedepsit. mulţumesc. — Mi-ai dat o idee grozavă. observ că pomişorul rahitic sub care mă feresc un pic de soare e un lămâi lipsit de fructe. cu câteva frunze. Vreau să încerc siropul de Cochlearia. Într-o zi. Papillon. de vreme ce nu-l reclam. Când mă cheamă doctorul. Caraliii se pornesc mai întâi pe râs.

Să ieşi câte două ore la soare. elegant. E Graville. Clac. Înainte să ajungă în dreptul meu. Însoţit de cinci ofiţeri ai coloniei. unul dintre antropofagi. Comisia ajunge la mine. îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit câteva cuvinte. la ora nouă. Fiecare trebuie să stea în picioare în pragul celulei sale. — Am înţeles. din opt în opt zile. clac.comandant. Aud cum i se aduc la cunoştinţă pedepsele grave şi ce le-a motivat. să vezi chipuri. să şopteşti câteva vorbe. trece încet de-a lungul coridorului prin faţa fiecărei celule. contez pe dumneavoastră. fie spre a-ţi aştepta rândul la vizita medicală. 474 . Morţii se ridică şi umblă la soare. — Charrière. cu siguranţă toţi medici. e pus să se scoale un om care n-a avut puterea să aştepte atâta vreme în picioare. — Recluzionari strigă cineva. Comandantul zice: — Ăstuia i s-a dat cea mai grea pedeapsă din Recluziune. cu părul cărunt argintiu. Un militar spune: — Păi ăsta-i un cadavru ambulant! Guvernatorul răspunde: — Toţi sunt într-o stare jalnică. domnule căpitan. fie pentru ca ceilalţi să poată trece. S-a întâmplat o minune. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi. vine guvernatorul în inspecţie. vă rog ca acest om să nu fie pedepsit. un bărbat înalt. — Cum te cheamă? spune guvernatorul. cui i-ar fi dat prin cap că s-ar putea întâmpla un asemenea miracol? Pentru toţi e o schimbare formidabilă. o infinitate de clac deschid toate porţile celulelor într-o dimineaţă de joi.

pentru ca noi să putem coborî în pielea goală. până acum câteva zile. coborâm din Recluziune în grupuri de câte o sută. veniţi din Martinica şi din Cayenne. nici un fel de îngrijire. la scăldat. Bin ziua aceea. dacă voi mai fi guvernator. spune doctorul. — Sănătatea? — Merge. cu baie în mare. din ordinul guvernatorului şi al medicului-şef. zilnic câte-o oră. trei şi cinci ani. bolnavi sufleteşte şi trupeşte. etc. faptul de a sta de vorbă. goi puşcă. Soţiile şi copiii supraveghetorilor trebuie să rămână acasă la ei. — Cât ai făcut? — Optsprezece luni. omor. într-un soi de piscină în care blocuri mari de piatra îi apară de rechini pe cei ce se scaldă. Ora aia de stat la soare. a transformat radical turma asta de recluzionari. Chipurile oamenilor sunt complet schimbate. nici un fel de plimbare şi. — Mulţumesc. scăldatul în apa sărată.— Ce pedeapsă? — Opt ani pentru furt din bunurile statului. la nouă. fără contopire de pedeapsă. — Purtarea? — Bună. — Poartă-te bine şi poate că vei beneficia de-o graţiere. 475 . — Ai ceva de spus? — Că regimul acesta e neomenos şi nu prea demn deun popor ca acela al Franţei. Treaba asta merge de o lună. — Prin ce? — Tăcere absolută. În fiecare dimineaţă. facem zilnic o plimbare de o oră. spune comandantul.

gol puşcă.Într-o zi. Laşilor! — Rechinii! spune un caraliu. Alte ţipete: — Rechinii! Iar două focuri de revolver. Ajutat de curent. care e o simplă pantă cimentată ce pătrunde în mare şi unde acostează bărcile. o apucă şi-o 476 . când se aud ţipetele disperate ale unei femei şi două focuri de revolver. care continuă să plutească datorită rochiţei. Tocmai când nu mai am de străbătut până la ea decât treizeci sau patruzeci de metri. mă aflu printre ultimii. şi trage din nou în ei. spre chei. altfel m-aş duce. fără să mai ezit. — Săriţi în apă! ţipă femeia. Disting: — Ajutor! Mi se îneacă fetiţa! Ţipetele vin dinspre chei. dar e încă foarte departe. mă îndrept foarte repede spre fetiţă. Caraliii trag fără întrerupere şi precis că au nimerit câţiva rechini. Cum toţi s-au întors să privească spre locul de unde se aud strigătele de ajutor şi împuşcăturile. urcând drumul pe când reveneam de la scăldat. soseşte o barcă plecată din Insula Royale şi al cărei echipaj a văzut de departe cele întâmplate. şi bat din picioare cu toată forţa ca să ţin rechinii la distanţă. purtată încet de-un curent slab. Ajunge la fetiţă înaintea mea. văd doua femei care ţipă ca nişte apucate. Nu-i departe! Nu ştiu să înot. pluteşte pe apă. dau brânci unui paznic şi pornesc în goană. unde se află cimitirul ocnaşilor. îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu alb. Strig: — Nu mai trageţi! Mă arunc în apă fără să mai stau pe gânduri. O fetiţă. întrucât lângă fetiţă se văd nişte vârtejuri. trei paznici şi câţiva arabi. Se îndreaptă direct spre confluenţa curenţilor. Ajuns aci.

477 . doctorul Germain Guibert a obţinut o suspendare a condamnării mele la recluziune. sunt ridicat la bord. fără să mă mai gândesc măcar la rechini. Mi-am riscat viaţa de pomană. Cel puţin aşa credeam.scapă de primejdie. ca un soi de recompensă. Plâng de ciudă. dar o lună mai târziu. când. la rândul meu. pe motive de sănătate.

Fosco. O părăsisem cu o condamnare pe opt ani şi. Pe scurt. spre a ispăşi o pedeapsă obişnuită. Mi-am regăsit prietenii: Dega. tâmplarul. milionarul campion de tenis din Limoges. revin după nouăsprezece luni. care tot mai e pe Insula Royale. Grandet. Carbonieri. Le fusese servit unul din cei mai cunoscuţi experţi în pietre preţioase din Paris. tot contabil. datorită acelei încercări de salvare. Toate vedetele cronicii roşii ale anilor 27—35 se află aici. şi cei cu căruciorul: Naric şi Quenier. Maturette. asasinul lui Dufrène. sosirea mea pe Insula Royale aduce a lovitură de trăsnet. Galgani la poştă. niţel prea intim. Chatal la infirmerie. Vicioli. susţine un doctor şugubăţ. Pătrund din nou în clădirea căpăţânoşilor într478 . a murit săptămâna trecută de mizerie fiziologică. e-o adevărată minune că mă întorc pe Insula Royale. Maucuer şi Chapar. care a asasinat un şofer şi pe prietenul său intim. care a fost achitat în chestia cu evadarea mea. e şeful laboratorului şi farmacist la spitalul din Insula Royale. Pe Insule devii tuberculos pe baza dreptului primei nopţi. Bourset. ca ajutor de infirmier. Razori. şi complicele primei mele evadări. Barrat poreclit Actriţa. Bandiţii din maquis-ul corsican sunt prezenţi cu toţii: Essari.Caietul al optulea înapoi pe insula Royale BIVOLII Aşadar. În ziua respectivă rechinii au avut o masă pe cinste. Césari. Marsino.

Acum. Azi-dimineaţă. l-au găsit înţepat cu un şiş în inimă. Aproape toţi se află aici şi. nişte caralii îmi spun câteva cuvinte amicale. — Ţi-am păstrat locul. fraţilor? — Da. La postul de gardă. să-i mulţumesc. când ne trecea la număr. Dar jocul? — Merge. zice un paznic. dimineaţa. locul te-aşteaptă. Papi. — Precis. — Ce? — Noaptea trecută. — Vă mulţumesc tuturor. fii binevenit. să ştii. şi tipul cu ceasornicul. până la ultimul. Vorba-i cum şi când se termină chestia asta. parcă ne pocnise pe toţi cu leuca-m cap când s-a aflat c-ai luat opt ani. nu-i om pe Insule să nu vrea să te ajute la orice. — Poate şi-o da drumul la gură odată. Mă iau după caraliu şi dau de 479 . — Te cheamă comandantul. — Va să zică e-n regulă. Ce se mai aude? — Veste bună. în sala din faţa celor cu purtare bună. până şi el se deranjează şi vine sămi dea bineţe. — Bun.o zi de sâmbătă. Ies cu el. n-a vede. l-au găsit rece pe caiafa care te-a turnat după ce te ginise din vârful cocotierului. — Papi. zice Grandet. oricât ar risca. mă întâmpină cu căldură. Cu siguranţă că i-a făcut de petrecanie vreun prieten de-al tău care nu voia să-l întâlneşti viu şi te-a scutit de treabă. care n-a mai deschis gura din faimoasa dimineaţă când era să fie ghilotinat din greşeală. Va să zică o pornim iar ca vieţaşi. Până. manifestânduşi prietenia. A rămas gol din ziua când ai plecat. c-ai sosit. Băieţii — n-aude. tare-aş vrea să-l ştiu. — Mai bine aşa.

— Doar dacă asta nu vă compromite prea mult. un negru poreclit Simplon a ucis săptămâna trecută pe unul numit Sidero. zi şi noapte. toate gândurile. nu ştiu cum să vă mulţumesc. Pentru frumoasa Charlie (Barrat). Scene de gelozie pătimaşe. — E-n regulă. mănâncă şi dorm împreună. Au trecut abia câteva ore de când sunt în lagăr că se şi înfiinţează la mine doi tipi. 480 . În sală văd mereu aceiaşi bărbaţi. — Ascultă. Cei cărora le plac băieţii. iar peste trei săptămâni plec în Franţa. spune Prouillet râzând. cartoforii nu se gândesc şi nu trăiesc decât pentru joc. Era al treilea pe care Simplon îl omoră din pricina lui Charlie. — Îmi pare bine c-ai fost graţiat şi te felicit pentru fapta curajoasă în legătură cu fetiţa colegului meu.comandantul Prouillet. Veritabile căsnicii în care dragostea şi pasiunea le stăpânesc. cu învoire la pescuit. — Vă mulţumesc. Papillon. va să zică mâine îţi reiei locul. domnule comandant. — O să fii bivolar până te-apuci iar de vidanjare. Supraveghetorul atelierului nu mai e aici. aş vrea să ştiu dacă Maturette e gagica ta. ducând aceeaşi viaţă ca înainte să plec. în care „bărbatul” şi „femeia” se spionează reciproc şi care declanşează inevitabile omoruri când unul din ei se plictiseşte de celălalt şi dă să caute alte iubiri. Papillon? — Da. — Treaba mea. — Stând cuminte o lună până încerci altă evadare. Bun. Grup aparte. — Domnule comandant.

ai de-a face cu mine. le-am făcut anul trecut la Recluziune. caraliul şi-a oprit şase ca şpagă. cu pederaştii lucrurile se petrec la fel căci şi unii. Îl apreciez ca prieten. Dar dacă-l ameninţi. Papi. şi alţii. Nici n-am apucat să pun piciorul pe pământ. doar dacă-i face cineva vreun rău. Activi sau pasivi. şi nici o scofală. nu mă bag. L-am regăsit pe italianul din convoi. eu ca împricinat. Îi zic: — Mai eşti aici? — Am încercat în fel şi chip. şi nu ştiu nimic despre Maturette în privinţă asta. Am luat şase luni. În cinşpe zile s-a terminat totul. am dat patru ca să fiu externat. şi pe urmă? — Aranjasem şusta cu el. şi-a făcut o rană la burtă şiam ajuns amândoi la tribunalul militar. — Nu. pentru asta. — Dar dac-ar fi vreodată gagica mea? — Dacă e de acord. măcar crăpi 481 . Maturette şi cu mine am fost într-o evadare de două mii cinci sute de kilometri şi s-a purtat ca un bărbat. banditul corsican. îl ştii. asta-i tot ce-am de spus. de altceva nu mă sinchisesc. Pe urmă am aranjat să fiu acuzat că mi-am rănit un prieten. — Vreau să ştiu dacă e cu tine.— De ce? — Chestii personale. A venit să-mi dea bineţe. îmi vine să m-omor. — Da. Mama mi-a trimis douăşpe bătrâne. el ca reclamant. — Ascultă aici. Habar n-aveai că eram acolo. evadând. am reuşit să merg la raze la Cayenne. — Mai bine o mierleşti pe mare. ăla cu tubul de aur. pe Razori. se cufundă în patima lor fără să se mai gândească la altceva. Nu mai pot.

pe Insula Royale viaţa reîncepe. să umplem butia cu apă şi să urcăm panta asta groaznică până la platou. Dă-mi de ştire dacă pregăteşti ceva. iar apa se scurge pe canalele săpate în piatră. Când îl zăresc. — Ai dreptate. trebuie să înot prin mlaştină în căutarea lui Brutus. adoră sărătura. la cinci. Apoi i-am dat câteva fructe verzi pe care le culesesem în grădina spitalului. şi pe care se află o butie cu trei mii de litri de apă. Cu un singur lucru am de furcă: dimineaţa. îl curăţă. Încep la şase şi către nouă sunt gata. Cântăreşte două mii de kile. Cum are nări foarte sensibile. i-au trecut prin ele un belciug de care atârnă mereu un capăt de lanţ de vreo jumate metru. Dacă mai omoară unul. Ajunşi aci. M-am împrietenit cu Brutus pe loc. îmi spune: — E ultima încercare ce se mai face. e un ucigaş de bivoli. atât de nepriceput e meşterită. Îndeletnicirea mea şi-a amicului Brutus e să ne ducem la malul mării. dă înapoi. Azi-dimineaţă am făcut cunoştinţă cu Brutus. Negrul martinican care-l mână o să stea o săptămână cu mine să mă înveţe meseria. Cobor cu Brutus. Cum s-ar zice. sunt gata să fac orice. A şi omorât doi masculi. Iată-mă bivolar. care vede de treaba asta. dau drumul cepului. Am un bivol căruia i se spune Brutus. care se ascunde. Patru zile mai târziu. martinichezul zice că pot să mă descurc de unul singur. Paznicul Angosti. înjugat ca un bou la oiştea zdravănă a unei căruţe care să tot aibă câteva sute de ani. urinându-i pe bot. măturând în cale tot ce-a rămas după vidanjarea de dimineaţă. se cufundă şi iese 482 .liber. — În regulă. pentru că nu-i place munca.

căci urcă cei trei mii de litri cu o viteză uimitoare. Se pare că negrul martinichez o mârlea zilnic pe bivoliţă. Or. dimpotrivă. ieri. rămâne de obicei mai bine de-o jumătate de bidon cu apă de băut. De Brutus e îndrăgostită o mică bivoliţă frumuşică. la apelul de la ora şase. Îmi poartă recunoştinţă. N-o gonesc cum făcea celălalt bivolar. a izbucnit un mic scandal din pricina Margaretei. la apel. căţărându-se pentru asta pe un mic zid. După ce ma-am săpunit şi m-am clătit straşnic. plină de lighioane şi de nuferi. Ne însoţeşte. dovadă că umblă mai repede cu mine decât cu el. a umflat treizeci de zile de carceră. Ieri. M-apucă toţi dracii: — Mârlanule! Zevzecule! Eşti încăpăţânat ca un măgar! Ai de gând să ieşi sau te ia mama dracului? Nu se arată simţitor decât dacă-l apuc de lanţ. Îi frec bine regiunile sensibile şi-l ud zdravăn. Surprins de un.la aer mai încolo. şi Brutus mi-e recunoscător. merge lângă noi. mă curăţ de apa aia vâscoasă a bălţii. şi atunci îl spăl pe Brutus cu nişte câlţi de nucă de cocos. S-ar zice că vrea să recâştige timpul irosit pe când se pupa cu Margareta — ăsta-i numele bivoliţei. De pildă. Niciodată nu-l înţep cu dardul. Am două bidoane pentru grăsime umplute cu apă de băut. gardian. O las să se pupe cu Brutus şi să ne întovărăşească. nu-i deranjez când se drăgostesc. Brutus îşi freacă atunci botul de mâinile mele şi se aşează singur la hulubele căruţei. Dar când a ieşit în fine din mocirlă îmi devine amic. Înjurăturile îl lasă rece. cum făcea martinichezul. Motivul oficial: „Practicarea coitului asupra unui animal”. Uneori durează mai bine de-o oră până ce-l prind în scârba asta de apă stătută a mocirlei. Margareta şi-a făcut 483 . Fac mai întâi un duş.

În faţa mea începe să se desfăşoare atunci o scenă tare 484 . La nouă sunt gata şi mă duc la pescuit. împiedic căruţa. reuşeşte să se desprindă mai înainte să-l ajungă bivolul meu. de la cel puţin treizeci de metri. pe el îl scald şi mai abitir ca înainte. s-a întors. Brutus iese atunci de bunăvoie. iar negrul a devenit cenuşiu de ruşine. Îşi face loc spre deal. frângându-şi cornul. Deşi eu nu mai sunt nevoit să mă spăl. prezentându-i fundul. fereşte lovitura. place şi mai mult Margaretei şi străluceşte ca un crai-nou. Când o scarpin în urechi face ca o iapă în caiduri. dar merge destul de repede. Brutus s-a învăţat să sufle aici cinci minute. la fel de mare. ascuns după nişte cocotieri care au doar frunze întrucât e vorba de-o pepinieră. Mi-am luat-o pe Margareta ca aliată ca să-l scot pe Brutus din mlaştină. Danton face eforturi disperate să se desprindă. Acesta se dă deoparte. când a ajuns în faţa negrului. şi porneşte-n galop spre Danton. Un corn a găurit butia. care se răstoarnă. Danton. Foarte curat şi fără să mai pută a balta aia scârboasă în care-şi petrece noaptea. şi-aşa se odihneşte mai bine. iar eu îi dau drumul lui Brutus din hăţuri. Trebuie să fac zilnic trei drumuri cu apă. Urcând dinspre mare. Danton se iveşte şi-l atacă pe Brutus. A fost un hohot general de râs. dar Brutus nu poate să frâneze la timp şi buşeşte căruţa. De teamă sau de disperare. acesta. aşa că celălalt vine grămadă peste căruţă. a defilat placidă prin faţa a şaizeci de oameni şi. Dar azi-dimineaţă ne aştepta un alt bivol. la jumătatea coastei se află un loc aproape neted unde am un pietroi.apariţia. Cel mai mult durează până ce butia e umplută pe ţărm de doi hamali.

la dreapta şi la stânga. se mândreşte că doi gagii o să se bată pentru ea. ajungem pe platou. la douăzeci de paşi în spatele meu. Pe parcursul pe care urmează să-l străbată fiecare. neîndoielnic. unul porneşte încet spre dreapta. Bivoliţa începe acum să urce costişa încet. Demoazela Margareta e de acord. Locul unde sosim se găseşte în faţa farului şi este o întindere pustie. După trei opriri cu aceeaşi ceremonie. Cei doi mastodonţi o urmează. Se duc să se posteze la extremităţile platoului. mereu alături. Am înţeles: e vorba de un duel în toată regula. Margareta stă mai departe în centru şi aşteaptă. La rândul ei. Margareta geme languros şi porneşte iar spre platou. Din când în când. Când durează prea mult. de vreo sută şi cincizeci de metri. Danton şi Brutus continuă să meargă alături. doar suflă zgomotos. Bivolii îşi ating iar coarnele. Brutus şi Danton îşi ating coarnele fără să se împungă. acceptat de ambele părţi. După conversaţia asta. nu-i nevoie să mai spun că cele 485 . La capăt se află lagărul ocnaşilor. lung şi. clădirile celor două spitale. Par să-şi vorbească. Va să zică îi despart vreo trei sute de metri. care se opresc din timp în timp şi reîncep să-şi frece şi să-şi încurce coarnele.ciudată. iar celălalt spre stânga. doar îşi freacă uriaşele coarne. Margareta se duce liniştită până la mijlocul platoului şi se opreşte. La un muget al ei se-avântă unul spre altul. şi cu toate astea nu mugesc. Cei doi inamici ajung în dreptul ei. dar de data asta aş zice că-şi vorbesc de-a binelea. al deportaţilor şi al militarilor. iar bivoliţa va fi trofeul. de altfel. sexual. ea îşi lansează vaietul de lamentare. urmată de cei doi masculi. lungă de vreo trei sute de metri. deoarece zgomotul răsuflării lor e însoţit de sunete care-or fi însemnând ceva.

Brutus se răsuceşte de două ori. rănit de moarte. e prea periculos. la o nouă izbitură. iar aci i se alătură Margareta. care. înfigându-şi cornul până la rădăcină. Fiecăruia i s-au muiat picioarele. pe drumul de lângă mare.două mii de kilograme ale lor se înmulţesc cu viteza pe care reuşesc s-o atingă. A omorât până acum trei bivoli de toată 486 . şi mi-am pierdut postul de bivolar. Abia după ce s-au bătut toată noaptea a reuşit Brutus. Papillon? Brutus trebuie ucis. clătinându-se. izbitura acestor două căpăţâni eatât de formidabilă încât ambii rămân knok-out mai bine de cinci minute. astfel încât cornul să se învârtească în burta lui Danton. — Cum a fost. deoarece caraliul care răspunde de bivoli m-a acuzat că l-am dezlegat pe Brutus. cimitir. şi să-i găurească burta. la un moment dat. N-am fost de faţă când au nuntit. spălătorie. Nişte carali voiau să-l lichideze pe Brutus. urmat de Brutus. Lupta a durat două ore. umblă lângă el. Porneşte. O ia la goană. să-l înghesuie pe Danton lângă zidul măcelăriei. ridicându-i grumazul vânjos cu capul ei lipsit de coarne. Fugărirea a durat până a doua zi. se prăbuşeşte într-o baltă de sânge şi maţe. Am cerut să vorbesc cu comandantul în privinţa lui Brutus. Danton şi-a frânt cornul pe care şi-l paradise lovindu-l de butie. Lupta asta de uriaşi l-a slăbit pe Brutus în aşa hal încât a trebuit să-i degajez cornul ca să se poată ridica. care porneşte de data asta în galop să-şi reia locul. Cel mai repede îşi revine Brutus. Grădini. dar m-am opus şi. pe unde-au trecut au făcut totul zob. pe la şapte dimineaţa. aflată pe malul mării. Ca să-l lichideze definitiv.

Danton îl omora aşa legat. — Ţi-e prieten? Bivolul? Faci mişto de mine? — Domnule Angosti. Ba mai mult. spune comandantul. domnul comandant. să vă rog să-l salvaţi pe Brutus. Papillon. Comandantul zâmbeşte: — Te ascult. deci incapabil să se apere. şi e prietenul meu. din moment ce era prins de jug şi de căruţă. închei eu după ce i-am povestit toate amănuntele. — Nu eu. că era în legitimă apărare. Daţi-mi voie să vă povestesc cum a fost cazul cu Brutus. — . De altfel. Tocmai soseşte caraliul de la plantaţii. însă de-acum încolo nu mai mergi cu bivolul. dacă nu l-aş fi dezlegat pe Brutus. Şi dacă nu-i destul. — Asta n-o s-o faceţi. m-am dus să văd dacă pot să pun capăt luptei aceleia. Gardianul ăla de la plantaţii.. — Doar n-o să ne împiedici tu.frumuseţea. — Bună ziua. pe care o să-l rog să intervină ca să-l scape pe Brutus. — Domnule Angosti. — Aşa-i. nu se pricepe. că bivolul meu a fost cel atacat. mă laşi să spun o vorbă? 487 . ţi-am mai spus-o. — Ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala? — Ba-mi fierbe. deşi n-aveai nimic de făcut. te căutam. responsabil cu bivolii. o s-avem carne pentru penitenciar.. doctorul Germain Guibert. — S-ar putea să fie aşa. domnule comandant. dar din păcate erau ca turbaţi. — Tocmai de asta am venit. domnule comandant. Eu umblu cu bivolul. azi-dimineaţă ai pornit pe insulă ca şi cum te-ai fi dus la lucru. va fi tăiat duminică dimineaţa.Aşa că-nţelegeţi.

străbătea restul drumului dintr-un foc. unde-i Danton? Iar namila pornea căruţa dintr-o singură mişcare şi. ca un învingător. păşind vesel. — Lua-le-ar naiba! zice corsicanul. vorbeşte. se tăvălesc în viciile lor. Iar eu. însoţit de Margareta. — Domnule Angosti. RĂSCOALA LA SAINT-JOSEPH Insulele sunt extrem de periculoase din cauza acelei aşa-zise libertăţi de care te bucuri. Papillon. că trăsnit mai eşti. Vezi cum te descurci cu Brutus. iar alţii nimic. În noaptea asta stau lungit în hamacul meu.— Lasă-l să-şi apere bivolul. consoarta lui legitimă. când ajungeam la locul unde se odihnea. zice comandantul. În fundul sălii cartoforii joacă de parc-ar fi intrat dracii-n ei. nici comandantul. de la început până la sfârşit. împiedicam bine căruţa cu pietroiul şi-i ziceam: — Ei. că până 488 . ce părere ai. Fă cum ştii să-l pui pe Brutus la treabă. Brutus şi Danton s-au bătut în duel de comun acord. Unii aşteaptă ispăşirea pedepsei. Şi explic iar totul. Brutus. Mă doare să-i văd pe toţi cum îşi duc cuminte mica lor viaţă ca să nu dea de vreun bucluc. în care timp căruţa a fost meşterită de lucrătorii din atelier. dar dacă mai omoară un bivol. Brutus a început iar să transporte zilnic apă de mare. nu-l mai scapă nimeni. şi-or fi vorbind oare dobitoacele? — De ce nu. — În regulă. Te fac iar bivolar. După două zile. dacă se-nţeleg? — în cazul ăsta.

Doar procurorul se înfăţişează în toată crunta-i realitate. Dumnezeii tăi. ţi-a mijit din nou zâmbetul acela biruitor de la Curtea cu juri şi ai gândit: „în felul ăsta. nu izbutesc să văd clar nici un personaj. a pornit iar pe calea putreziciunii pe care i-o hărăzisem”. ca nici după şase evadări să nu-mi recapăt libertatea? La prima. Nu mi-ai înhăţat decât trupul. ai putut să dormi liniştit când ai prins de veste? Tare-aş vrea să ştiu dacă te-a cuprins teama sau furia aflând că prada ta reuşise să scape de soarta de-a putrezi pe care i-o hărăziseşi cu patruzeci şi trei de zile în urmă. dar frumoasă pe care puteam s-o duc oricât aş fi vrut. Ceie două iubite ale mele. Cu ce făcătură m-ai blestemat. fără alte legi decât cea mai deplină înţelegere între fiinţele care-l alcătuiesc — da. „Nu vor să apară: parcă n-ar fi existat niciodată Curtea cu juri. aflând c-am fost prins şi băgat iar la ocnă. eu sunt vinovat c-am ajuns aici. Lali şi Zoraima. făcându-mă să mă întorc la ocnă unsprezece luni mai târziu? Poate că m-a pedepsit Dumnezeu pentru vina de a fi dispreţuit viaţa primitivă. chiar de două ori pe zi. iar e totul în regulă. să evadez. tribul acela fără jandarmi. prietenii mei. dar trebuie să mă gândesc la un singur lucru. s-au văzut siliţi să facă amândoi pe starostele de joc. Mă străduiesc să mă cufund în amintirile mele. sufletul meu nu vor apuca nicicând pe drumul ăsta înjositor.la urmă Carbonieri şi Grandet. nemernicule. 489 . Ce fatalitate m-o fi urmărit. Mintea mea. să evadez sau să mor. paznicii tăi. Spărsesem cuşca. aia cu ocnaşii. Greşeşti dacă. la Bowen. sistemul tău penitenciar constată. Degeaba încerc să limpezesc imaginile înceţoşate ale acelei zile fatale. credeam că ţi-am făcut figura când m-am văzut la Trinidad. Unul singur nar fi făcut faţă.

cu toate onorurile. nu-i nimeni pe-aici să te-audă. a început probabil. cu toate nevestele lor şi toţi ţâncii zămisliţi din putregaiul ăsta. atacăm depozitul de arme de la comandament. Prezenţa mea fizică nare nimic. văd de arme să fie în stare bună. şi asta vă e destul. Ca să iasă. Dacă vorbeşti încet. Şase dimineaţa: — Papillon! — Prezent. Aproape şase ani de când am pus mâna pe el. se apropie doi tipi de hamacul meu. Sunt douăştrei de pistoale-mitralieră şi peste optzeci 490 . nici măcar ale celor mai apropiaţi camarazi. Pe când stăteam de vorbă cu procurorul de la Curtea cu juri. Arnaud. cu amicu' meu Hautin. ajutaţi de patru tipi care-s de partea noastră. să putrezească şi. — Uite. ţi-ai greşit socotelile. Te înşeli. toţi caraliii.de-a face cu-prezenţa mea morală. Lucrez acolo. Sunt un permanent candidat la evadare. — Spune. Papillon? — Nu.că sunt prezent. — Am vrea să stăm de vorbă. va chema rechinii să-l ia în primire. Şase seara: — Papillon! — Prezent. într-una din zilele astea clopotul. E-n regulă. suntem pe cale să pregătim o răscoală. Ştii ceva? Nu aparţin ocnei. — Ce-aţi plănuit? — Omorâm toţi arabii. dacă avem un pic de noroc. la banchetul de fiecare zi pe care li-l oferă pe gratis sistemul de nimicire prin uzură. — Dormi. adică eu. n-am deprins câtuşi de puţin obiceiurile codeţinuţilor mei.

cu totul şi cu totul. Cum rămâne cu ceilalţi şaizeci? — Noi o să fim printre cei patruzeci care se urcă în bărci.. Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o arăţi. nu sunt un ucigaş care lucrează cu grămada. evadarea. două la mână. Şi nici măcar nu vedeţi partea cea mai proastă în chestia asta. dar ăilalţi nu sunt mai blegi că voi. De cinci luni pregătim chestia asta. nu încap în ele decât cel mult patruzeci de ocnaşi. carabine şi puşti sistem Lebel. — Nu te-am rugat. dar nu-s de-acord. — Opreşte-te. şi v-o spun eu: chiar dacă iese bine răscoala. Pot să omor pe cineva care mi-a pricinuit un mare rău. Cum fac s-o şteargă? Pe Insule nu-s decât două bărci. Refuz.. — Credeam c-ai să primeşti să fii şeful răscoalei. acum eşti dator să ne dai o explicaţie.de puşti. — De ce? — Pentru că treaba principală. o să aibă arme la fel ca voi. Să zicem că la răscoală iau parte o sută de oameni. Stai să-ţi povestesc amănuntele pe care le-am studiat şi-ai să vezi că nu se poate să dea greş. nu fac decât ce vreau eu. după ce-o să-i lichidaţi pe ăia pe care i-ai pomenit. În plus de asta. să-mi povesteşti ce-ai de gând. una la mână. o să începeţi să vă ciuruiţi între voi ca să vă 491 . Avem peste cincizeci de oameni de partea noastră. tot în bară daţi. De când mă ştiu. — De ce? Am avut încredere să-ţi vorbim pe faţă. nu-i cu putinţă. nu ce vor alţii. — Nu rosti nici un nume. dar nu nişte femei sau nişte copii care nu mi-au făcut nimic. nici şef nu vreau să fiu şi nici să iau parte la treaba asta. Treaba o să. — Asta crezi tu. nu continua. şi dacă are măcar un pic de creier fiecare.

— Asta-i ultimul cuvânt?j — E-o hotărâre irevocabilă. din cele două bărci. — Nu rămâne decât s-o luăm din loc. — Nu pricep care vă e scopul. Papillon. o luăm prin hăţişuri şi-o să încropim o bandă în junglă. — În regulă. — De ce? — Pentru că ştiu dinainte c-o să refuze. — Bine. Şi ultima chestie: daţi-mi de ştire cu opt 492 . mai ales c-aţi lăsat după voi morţi cu grămada. v-am explicat foarte serios că. Nu-i colţişor unde să nu vă aresteze şi să nu vă predea Franţei. până să sosiţi voi. aşa că nu vă mai osteniţi. Vă rog să nu vorbiţi de planul ăsta cu nici un amic de-al meu. nu. — Mai presus de orice vrem să ne răzbunăm. — Ştim treaba asta. — Nu credeţi c-ar fi cazul s-o lăsaţi baltă? — Cinstit vorbind. ştiu ce vorbesc. — O clipă. o să se telegrafieze în oricare din ţările spre care v-aţi putea îndrepta. — În regulă. pentru că.puteţi urca în vreo barcă. Va să zică refuzi? — Da. Partea cea mai importantă în toată chestia asta e că nici o ţară n-o să vrea să primească vreuna. Aţi auzit că m-am întors din Columbia. Pe cuvânt de onoare că după o treabă ca asta eşti extrădat de oriunde. — Pe cuvântul meu de onoare că nu-i spun nimic nici celui mai bun prieten. n-o să puteţi fi liberi. Dar acum dacă ne-ai explicat că-i imposibil s-ajungem într-o ţară care să ne primească. şi dacă reuşeşte răscoala.

unu să nu rămână. furăm patru carabine. colac peste pupăză. Cei mai grav e că asasinii ageamii sunt adevăraţii asasini. atacăm într-o noapte postul care păzeşte bărcile. cei din tagmă sunt nişte ucigaşi. — Noapte bună. Papi. sunt de făcut treburi mai cu ost decât porcăria asta. — N-admiţi dreptul la răzbunare? — Ba da. — Nu. luăm o barcă şi plecăm împreună. N-am vorbit nimic. Pentru noi contează întâi de toate răzbunarea. E cu neputinţă ca nişte tipi din tagmă să se fi vârât într-o treabă ca asta. nu-i totuna. — Ce-aş putea să fac ca să vă răzgândiţi? Vreţi saranjaţi altă şustă cu mine? De pildă. — Hai să schimbăm vorba. — Dar ţâncii? Nevestele? — E-aceeaşi plămadă. chiar dacă ne curăţă. ca să treci pe insula ailaltă. ca să mă duc la Saint-Joseph. vă zic: lăsaţi-o baltă.zile înainte. — Nu ne urezi noroc? — Nu. acelaşi sânge. prea ne-au chinuit. să nu mă aflu pe Insula Royale când o începe treaba. Săptămâna asta m-am informat foarte discret despre Arnaud şi Hautin. peste o sută! Ce aiureală! Nici unul dintre amicii mei nu mi-a şoptit ceva. înseamnă că ăşti doi ocnaşi n-au vorbit decât cu nişte fraieri cu cioc. dar nu pe nişte nevinovaţi. ar mai exista vreo cinzeci sau şaizeci de compromişi. Ce mai chestie şi asta! Cam săriţi indivizii şi. iar la momentul respectiv. aşa-i? — Aşa-i. băieţi! Hautin şi Arnaud dispar. Arnaud a fost condamnat pe viaţă — se 493 . — O să ţi se dea de ştire din vreme. Noapte bună.

La apelul de dimineaţă l-au chemat pe Arnaud. Piciorul ăsta i-a rămas ţeapăn de pe urma unei injecţii cu nu ştiu ce fel de ser. cu un an în urmă. Au fost trimişi la Saint-Joseph fără nici o explicaţie şi s-ar părea că fără vreun motiv.pare că pe nedrept — pentru o chestie pe care nu era cazul să ia nici zece ani. deoarece se spune că plănuia să ajungă în Venezuela. dar ce-o fi ciripit şi cui? Hotărăsc să stau de vorbă cu cei trei prieteni apropiaţi ai mei: Matthieu Carbonieri. e-n închisoare de când avea nouă ani. Până să iasă dintr-o casă de corecţie. Grandet şi Galgani. unde se angajase pentru a scăpa de casa de corecţie. Azi s-a petrecut ceva ca-n filme. dar nu-i chip. Jean. Se pare. fratele său fusese ghilotinat pentru omorârea unui sergent. prietenul meu. ca să creeze o atmosferă ostilă. Încerc să aflu. Prin faptul că procurorul vorbise mai mult de fratele său decât da el. Cu siguranţă că a ciripit careva. tot în legătură cu fapta fratelui. că l-au torturat fioros când cu arestarea. Frate-său. iar Jean Carbonieri de cinci ani ca brutar. Hautin n-a avut când să afle ce-i aia libertate. lichidase pe-un tip cu o zi înainte să i se dea drumul ca să intre în marină. la vârsta de nouăsprezece ani. Juraţii îi dăduseră o pedeapsă atât de aspră deoarece. Şi totuşi Amaud lucra de patru ani la întreţinerea armelor. să lucreze într-o mină de aur şi să-şi reteze un picior ca să capete o despăgubire grasă. e brutar. lângă vase. Nici unul n-are habar de ceva. pe care şi-a făcut-o dinadins la Saint-Martin de Ré. Nu poate fi o simplă întâmplare. se alesese cu pedeapsa asta îngrozitoare. Înseamnă că Hautin şi Amaud 494 . deci lucrează pe chei. Cred că-i lipseşte o doagă. pe Hautin şi pe fratele lui Matthieu Carbonieri. de asemenea.

dar mă trec toate sudorile la gândul că s-ar putea să fiu ghilotinat. vine sămi vorbească la spălătorul din curte. Aş vrea să-l scap pe negrul ăla. — Dă-mi o idee. sunt cătrănit. — Lasă-mă să mă gândesc. — Cât ai făcut? — Doişpe. în chipul. — Oricum. Evenimentele se precipită. — Câţi ani de muncă silnică ţi-au dat? — Douăzeci. S-a găsit sânge pe cămaşa bivolarului martinican. Dac-aş găsi însă o şustă ca să iau doar trei sau cinci ani.ăsta n-ai treabă la Recluziune. eu l-am omorât pe Girasolo. 495 .discutaseră numai cu nişte ocnaşi dinafară tagmei. La cincisprezece zile după o instrucţie cam prea în viteză şi pe baza celor declarate de-un alt negru băgat la izolare. Un ocnaş bătrân. — Păi atunci de ce-or fi vorbit cu mine? — Pentru că toţi ştiu că vrei să evadezi cu orice preţ. o să-ţi spun la noapte. fără ca el să fi avut vreun amestec. — Ticluieşte ceva să te facă vieţaş. nu cu preţul ăsta. fostul bivolar e condamnat la moarte de-un tribunal special. fratele tău? — Parcă poţi să-nţelegi cum de-a fost aşa bleg să se vâre în treaba asta? — Poate că ăl de i-a turnat l-a băgat şi pe el în ciorbă. Noaptea trecută a fost asasinat Girasolo în clipa când intra-n privată. — Dar Jean. La preţul ăsta nu-mi convine să deschid gura. — Papi. — N-au priceput că-i o deosebire. m-aş duce să le spun că eu sunt făptaşul. numit Garvel sau Coşarul.

fără 496 . Ia-ţi un caraliu corsican ca apărător. care a fost eliberat cât ai clipi. Denunţă-te singur. fără să-i ia la întrebări. îmi dă o idee formidabilă: să-l duc eu la comandant. că i-am garantat că nu-i cu putinţă să fie condamnat la moarte dacă dă dovadă de atâta nobleţe de suflet. că totuşi e într-o situaţie gravă şi că-i cazul să se aştepte la o condamnare pe viaţă. O să-ţi spun cum îl cheamă după ce i-oi cere părerea. când s-a isprăvit totul. să-i spun că Garvel m-a rugat să-l apăr şi să-l însoţesc când o mărturisi. N-ai decât o singură cale ca să scapi de Recluziune. Îi spun lui Garvel: — Nu poţi să pui pe cineva să te denunţe şi să recunoşti. Treaba trebuie să meargă repede să nu-i apuce graba să-l taie. i-au trimis la Saint-Joseph pe cei trei ocnaşi turnaţi. Robert Garvel a fost condamnat pe viaţă. să te facă vieţaş. Haulin şi Jean Carbonieri. — De ce? — Rişti să fii condamnat la moarte. i-a turnat pe Amaud.Se face noapte. îmi explică Garvel şi restul. Am stat de vorbă cu supraveghetorul Collona. Martorul mincinos care-l acuzase s-a ales cu un an de recluziune. Abia acum. Noroc că erau singurele nume pe care le ştia. la care acceptase să participe. Totul a mers şnur. Cu toate astea. Garvel l-a salvat pe negru. pe motiv că te mustră conştiinţa dacă laşi să fie ghilotinat un nevinovat. fără să le spună ceva. Girasolo a fost cel care. după ce-a aflat amănuntele complotului în chestia cu răscoala. Au trecut două luni de când s-a întâmplat treaba asta. Aşteaptă două-trei zile. ca măsură de precauţie. Treaba pe care a ciripit-o era atât de groasă încât caraliii nu l-au crezut.

Pleci la Saint-Joseph. răspunzând chemării generalului de Gaulle. Se aud strigăte în curte: — Papillon! Papillon! hai la apel! — Prezent. Pentru deportaţii arestaţi în cursul unei evadări. Săptămâna trecută a plecat cu familia la Cayenne. Se va considera că evadarea e motivată de dorinţa ralierii la Forţele Franceze Libere1 care trădează Patria. asta chiar aşa e. Într-o noapte m-am dus la privată.nimic. — Garvel. s-au constituit în unităţi refulate luptând împotriva germanilor. Tatăl Lisettei nu se mai află în lagărul de la SaintJoseph.t) 1 497 . când m-am întors. măsurile de disciplină se schimbă: şefii de serviciu răspunzători deo evadare vor fi destituiţi. Pe comandantul de la Saint-Joseph îl cheamă Dutain. şi anume Girasolo. Nu-i nimic de făcut. e Este vorba de voluntarii care. Caraliii au luat-o de bună. alături de Aliaţi (n. — Mama mă-sii de treabă! În Franţa a izbucnit războiul. şi că noaptea îmi scoteam tubul şi-l ascundeam sub pătura care-mi ţine loc de pernă. nici măcar mi mi-au spus că turnase ceva demn de crezare despre o răscoală. Drept urmare. Pe-ăl nou nu-l cunosc. ce le-ai spus despre motivul care te-a făcut să-l omori? — Că-mi furase tubul. cu excepţia evadării. La opt pornesc cu barca spre Saint-Joseph. Dintre cei din preajma mea. tubul ia-l de unde nu-i. Au trecut mai bine de două luni de când a plecat comandantul Prouillet. Se tolerează orice. — Strângeţi boarfele. unul singur era treaz. pedeapsa cu moartea. Că dormeam lângă el.

— De ce sunt bizar? — Pentru că. Am două fetiţe. Papillon. îmi spune el în timp ce se uită prin actele mele. — Iubito. pe Lisette. Cu ce-o să-l ajuţi. vrei să le vezi? Le cheamă pe micuţe. Suntem foarte ataşaţi de soţii Grandoit. îmbrăcat în alb. de altfel. zice tânăra femeie. căruia îi înmânează şi câteva acte care mă însoţesc. iar pe chei. dumnealui e cel care a încercat să-ţi salveze fina. domnule comandant. şi de-o brunetă foarte drăguţă.din Havre. sunt naşa Lisettei. Puteţi să-mi spuneţi de ce-am fost trimis ia 498 . amândouă blonde. domniile comandant. iar apoi s-a adăugat: „A încercat să salveze copilul comandantului de la Saint-Joseph din mijlocul rechinilor”. — Da. Ele pătrund în biroul său însoţite de un arab tânăr. O strângere de mână e cea mai mare cinste ce i se poate face unui ocnaş. — Vă mulţumesc. Sosesc singur. — Merge mai întâi în lagăr. în vârstă de trei şi cinci ani. pe de o parte. supraveghetorul-şef al şalupei mă predă caraliului de serviciu. — Dumneata eşti Papillon? — Da. îndeosebi e scris ceva cu cerneală roşie: „Neîncetat pe cale de a pregăti o evadare”. — Bizar tip mai eşti. dragule?. doamnă. vă mulţumesc. Sunt mişcat de spontaneitatea şi de gestul ei. iar tu să-mi spui cu ce-ai vrea să se îndeletnicească. — O! Îngăduiţi-mi să dau mâna cu dumneavoastră. Sunt primit de el. Nimeni nu întinde vreodată mâna unui condamnat. eşti notat ca periculos din toate punctele de vedere.

Dar văd eu cum fac s-ajung înapoi pe Insula Royale. — Asta chiar că nu-i greu. îl însoţeşti pe Papillon pânăn lagăr. iar tu alege-ţi clădirea în care vrei să stai. ca să n-aveţi supărări din cauza — Îţi mulţumesc. fosta locuinţă a Lisettei. pe cât cred. pe marginea cheiului. zice cucoana. în privinţa mea e uşor: clădirea periculoşilor. Papillon. Doar că noului comandant i-e teamă c-o să evadezi — Cam are dreptate. dă ordin la postul de gardă al lagărului să mi-l aducă pe Papillon oricând o să ceară. Cu mine să nu499 . şi ajung în lagăr însoţit de tânărul arab. Sunt încântată să văd că ai un suflet atât de nobil. — Au fost înăsprite pedepsele date celor răspunzători de-o evadare. Înainte de război puteai să pierzi un galon. — Fără vreun motiv. Îl cheamă Filissari. Şi scrie ceva pe-o hârtie pe care i-o dă lui Mohamed. acum ţi-l zboară automat. — Va să zică. spune Comandantul râzând. cât mai urmează să rămâneţi aici? — Un an şi jumătate. — O. foarte violent şi asasin ştiut.Saint-Joseph? Aduce a pedeapsă. preferă s-o ştergi de la Saint-Joseph. Mohamed. fără să mai pomenim restul. Ies din clădirea care-i slujeşte comandantului drept locuinţă şi birou. tu eşti ăla care a sosit? Mă ştii că sunt sau foarte bun sau foarte rău. dragă. — Domnule comandant. Dacă duci lipsă de ceva. — Bine. Dragule. pentru care i se cere socoteală. de care nu răspunde. — Nu pot s-aştept atât. decât din Insula Royale. vino aici cu toată încrederea. De aia te-a trimis aici. Şeful postului de gardă e-un corsican bătrân.

Hautin. se-mpacă mai uşor c-o belea de pe urma unei evadări. dar pare mai mare pentru că-i mai lungă. Se află aci Pierrot Nebunul. Iată-mă în lagăr. Nu spun că n-o să evadez. Pe primul se află lagărul. Peste doi ani ies la pensie. recluzionarii merg în continuare să se scalde. într-o sală la fel cu cea din Insula Royale. Insula Saint-Joseph e mai sălbatică decât Insula Royale. aranjez eu să n-o fac în orele dumneavoastră de serviciu. Ăi tineri. — E-n regulă aşa. pe când eu. În felul ăsta n-o să ne duşmănim. având la capăt un mâner de lemn. dar Jean e de soi mai prost decât frate-său. Lasă cele trei gamele şi le ia pe cele din ajun. câte-o oră zilnic. dacă o şterg. întrucât e alcătuită din două platouri suprapuse. cu vreo sută . Să sperăm c-o să ţină. la vârsta mea şi-n pragul pensionării! E clar. plus că nu-mi convine din cauza prieteniei. Lagărul se află la jumătatea înălţimii insulei.ncerci să evadezi. În fiecare zi. arabul care lucrează la comandant mi-aduce trei gamele suprapuse prinse de-o bucată lată de fier. tipul din Bordeaux zis Pierrot Nebunul. întrucât e frate cu Matthieu. dar. În paranteză fie spus. Arnaud şi Jean Carbonieri. temuta Recluziune. Aşa că renunţ şi mă instalez lângă Carrier. că dacă dai greş. sale cu Hautin şi Arnaud. Logic ar fi să mă aciuiez întrun gurbi cu Jean. du-te la clădirea unde-ai fost repartizat. va să zică. — Mă ştiţi că sunt amic cu toţi corsicanii. Papillon. pricepi. aşa că n-am chef să-mi facă cineva vreo figură. Naşa Lisettei îmi trimite zilnic aceeaşi mâncare pe care a pregătit-o pentru 500 .o sută douăzeci de deţinuţi. niţel mai mică. pe platoul de sus de tot. la prânz. te-omor ca pe-o găină. îţi dai seama.

Mângâindu-le capetele blonde. se cheamă că prin asta confirm adevărul şi gravitatea turnătoriei dintâi. făcându-mă să devin melancolic. Dar cum o să reacţioneze atunci gardienii? E mai bine sămi ţin gura. dar fără familiarităţi. ci doar i-au trimis la SaintJoseph. prind cu un cârlig unul din inelele lanţului. După denunţul lui Girasolo. un corsican din Sète. Pietroaiele astea slujesc la construirea unui soi de piscină în mare. fiecare ocnaş. îmi spun că-i uneori tare greu să te lămureşti care ţi-e datoria. e mânios că nu m-am aciuiat cu el. se prinde într-un loc un lanţ lung de vreo cincisprezece-douăzeci de metri. ne purtăm politicos. 501 . căruia caraliii nu i-au dat crezare. până într-atât că nici măcar nu i-au despărţit. Noi ăştialalţi suntem patru: Pierrot Nebunul. care a reuşit al doilea la concursul de vioară pentru Premiul Romei şi care deseori cântă ore întregi. pe capul familiei ăsteia atârnă un pericol îngrozitor. Jean Carbonieri nu vorbeşte cu mine. Arnaud şi Hautin nu-mi adresează măcar o vorbă în baracă. Trebuie să târască. Or mai fi având aceleaşi idei? Toţi trei au fost puşi la o corvoadă grea. De altfel. dacă spun o vorbă ca să-i separe. Marsori. Dacă nu s-au răzgândit cei doi ţăcăniţi. şi am impresia că pe-aici nu s-a aflat de pregătirea răscoalei de pe Insula Royale. nişte pietroaie de care sunt înhămaţi cu chingi de hamal. N-am zis o vorbă nimănui. iar de o parte şi de alta. Un pietroi e legat bine cu lanţuri. şi cu mine. e mai bine aşa. cu chingile petrecute peste piept şi umeri.familia ei. mai bine zis să tragă la edec. Marquetti. şi care deodată a rămas baltă. Mi-am petrecut dupu-masa stând de vorbă cu ea şi jucându-mă cu fetiţele ei. Duminică m-am dus s-o văd ca să-i mulţumesc.

abia şoptit: — Papi. e o muncă foarte grea. Dinspre chei se aud focuri de puşcă. Aud cum spune. Ce s-o fi întâmplând? Cine-o fi învingătorul? Rămân aşezat în sală. palid ca un mort. — Da' tu? 502 .Drept care. Am priceput. Jean Carbonieri. Câţi suntem? — Nouă. se apropie de mine. Tu eşti băgat în treaba asta? — Nu. nebunii au pornit la treabă. nu mă clintesc. şi mai ales deprimantă. Ocnaşii spun cu toţii: — Asta-i răscoala! — Răscoala? Care răscoală? Ostentativ. dar mi se pare c-au dat greş. deschide-ţi şişul. Le spun: — Lăsaţi-vă de tâmpenii. N-am chef să mă las împuşcat în sala asta ca un iepure. Pe primul care ridică mâna la un caraliu îl curăţ. toţi deodată. în ciuda obrazului său ars de soare. Pierrot Nebunul dă fuga înapoi în sală. dau de înţeles că habar n-am de nimic. s-omorâm cât mai mulţi! Chissilia scoate un brici. îi răspund cu răceală: — Care răscoală? N-am aflat de-aşa ceva. În mâna fiecăruia se găseşte câte-un şiş deschis. — Şapte să arunce arma. Împuşcăturile continuă. în plin soare. — S-a pornit răscoala. de carabină şi de revolver. târăsc piatra până la locul ei de destinaţie. Măcar somorâm cât mai mulţi până ne fac felul! — Da. asta-i răscoala. Ce bandă de trăzniţi! Papillon. exact ca nişte animale de povară. repetă Carbonieri. — Da' tu? — Nici eu. care nu s-a dus azi la lucru.

cu siguranţă că-i vorba deun revolver. În clipa asta se găsesc în 503 . Există opt clădiri în lagăr. spun într-un glas ceilalţi opt. Eu nu-s de acord în condiţiile astea. — În regulă. snopit în bătaie de caraliii care au ordin să-l vâre la carceră. peste tot procedează la fel şi. Se răzbună pe orice nu e reglementar. Un bărbat gol puşcă porneşte în goană spre celulele disciplinare. e cazul să bage la cap că s-a curăţat de cum recunoaşte că ştia ceva. Ghitarele. la dreapta. da' voi? — Nici noi. Îi bagă în clădirea de-alături. n-am suflat o vorbă despre ceea ce ştiu. Aţi băgat la cap? — Da. unde pătrund cu toţii. nimeni nu ştia nimic de răscoala asta de nerozi. inclusiv Jean Carbonieri. cu bastoane şi cu piciorul. lovesc puternic cu patul puştii. distrus şi aruncat afară. împingându-i şi lovindu-i pe cei de la corvoada de pietre cu patul puştii. Zvârliţi-vă armele în tinetă. Într-adevăr. jocurile de şah şi de dame. acuşi o să sosească. — Dar dac-au învins ocnaşii? — Dacă-i aşa. mandolinele. ăl de-i tâmpit să vorbească are doar de pierdut. S-au dus alături. din când în când. totul e călcat în picioare cu furie. Se aud două împuşcături. Toţi de-aici facem parte din tagmă. zahărul. — Dacă are vreunul de gând să trăncănească. Caraliii sosesc ca scoşi din minţi. sticlele de ulei. rufăria. să facă cum ştiu ca să se cărăbănească. Deci.— Habar n-am avut. În ce mă priveşte. şi anume că. întrucât au încetat împuşcăturile. lămpile. cafeaua. scăunelele. masacrul prevăzut n-ar fi putut să se încheie atât de repede. înseamnă că ocnaşii au pierdut.

Vrei să tragi? Atunci fă-o fără discursuri. cu atât mai mult cu cât 504 . nici măcar nu vreau să te văd când o să tragi. Mi-e gura uscată. zice Pierrot. doar n-o să vă dezbrăcăm când oţi fi mortăciuni. să nu poată spune că i-am atacat. Trage. Nu s-a întors nici unul din cei care erau afară. N-a mai rămas decât a noastră. un napoleonist adevărat. — Domnule Filissari… — Tacă-ţi gura. văd c-am greşit. caraliilor ăstora.a şaptea baracă. şi au o sclipire ucigaşă. Întoarceţi-le toţi spatele. Nimeni nu scoate o vorbă. paştele ei de viaţă! Te credeam om. Dezbrăcarea la piele. ne lipsim de ele. fără nici o îndoială. Hai. Peste douăzeci dau buzna înăuntru. Cu atât mai rău. a periculoşilor. Fiecare a înţepenit unde se găsea. adunătură de hoituri? Vă-mpuşcăm pe toţi. sunt injectaţi de sânge. îţi întorc spatele. bătrâne Filissari. zbiară Filissari. gata să-i iasă din cap. da' trage repede. Toţi cei nouă ne-aflăm aici. tocmai mă gândesc: „Măcar de n-ar profita vreun idiot de treaba asta. să mă cureţe fără să rişte vreo pedeapsă!” — Uite-i. toţi se întorc cu spatele. fiecare la locul său. Mă hotărăsc să risc totul. precis că sunteţi amestecaţi cu toţii! Ochii lui. — Ei ăştia. — Mă mir că unui napoleonist ca dumneata îi trece prin cap să asasineze pur şi simplu nişte nevinovaţi. E prea gravă treaba pe care-aţi pus-o la cale! Şi-n sala asta. nu v-aţi dezbrăcat încă? Ce-aşteptaţi. la lucru. — E de rău. toţi cu puşti sau revolvere în mână. gata să tragă. zice Carbonieri topit de frică. Papillon! Nu-i cazul să-ţi ceri iertare. Ca un singur om. Gardienii sunt năuciţi de purtarea mea.

— O să pricepeţi imediat. care soseşte cu patru caralii.. Hai. Papillon? Îi răspund.(asta am aflat mai târziu) Filissari împuşcase doi amărâţi în alte barăci. zice 505 . Stă afară. care ţară ar acorda azil unor ucigaşi evadaţi? Cum se cheamă ţara aia? Lăsaţivă de tâmpenii. va să zică nu poate să-şi facă iluzii. iam dat toate amănuntele despre evadarea mea. pentru că azi-dimineaţă Amaud şi Hautin se mirau că s-a declarat bolnav ca să nu meargă la lucru. dar nu-l maltrataţi. dar Carbonieri? El e amestecat. — Papillon.. Iese Filissari. ştie cum s-ar încheia o evadare după o răscoală. Sunt prieten cu Carbonieri. De ce să se răscoale? Ca să-i omoare pe caralii? Şi pe urmă să evadeze? Unde să se ducă? Eu ştiu ce-i aia evadare. fără excepţie. Ieşiţi toţi afară. i-aduceţi pe toţi în lagăr. asta-i sigur. însoţeşte-l. comandantul adjunct şi Filissari. s-a întâmplat ceva foarte grav. să se întoarcă la locul lor toţi deportaţii care s-au împrăştiat prin insulă. m-am întors tocmai din Columbia. Nu omorâţi pe nimeni. Mă întorc cu faţa la el. nici un bărbat vrednic da numele ăsta nu s-ar fi băgat în aşa ceva. — Precis că-i doar o impresie. — Prezent. şi comandantul zice: — Carbonieri! . Ia spune. — Tu poate că nu. În clipa asta soseşte comandantul. — Mai ai şi altceva de spus. — Îl duceţi la carceră. tot cu spatele la el: — Nu cred defel în basmul ăsta cu răscoala. Pătrund în sală comandantul. nu rămân aci decât supraveghetorii-şefi. Supraveghetor Cutare.

Am doar câteva minute la dispoziţie. — Minţi. 506 . şi Galgani. se cheamă că sunt un turnător. înţeleg că într-un moment atât de grav ai fi refuzat să stai de vorbă cu mine între patru ochi. Papillon! zice Filissari. — Am priceput. nu cred. Girasolo o denunţase. Hautin şi Marceau. cum se face că habar n-avem? De ce nu ne-o fi spus nimic? Câţi oameni sunt vârâţi în treaba asta? Am să vă răspund eu la astea trei întrebări pe care vi le-am pus. — Trei — Care anume? — Arnaud. de-aia am venit aici. Supraveghetorul Duclos a fost asasinat. înseamnă că vrei să ne duci. Au încercat să pună mâna pe armele aflate la mine. n-a existat nici un fel de răscoală. şi oamenii din tagmă. şi toţi bandiţii corsicani de pe Insula Royale. În calitate de comandant al penitenciarului trebuie să-mi asum o răspundere foarte gravă. Dacă s-ar fi produs o răscoală. înseamnă că-i vorba de o răscoală. dar nu l-au crezut. şi Carbonieri. Fie că sunteţi sau nu de acord.comandantul. noi am fi fost capii şi nu alţii. Abia acum e clar că tot ce-a spus era adevărat. Papillon! — Păi atunci. — Ce mă tot tromboneşti? Nu-i nimeni vârât în treaba asta? Imposibil. În ciuda celor întâmplate. Răscoala asta trebuia să aibă loc pe Insula Royale. dacă dumneata eşti cel care are dreptate. ce părere ai? — Dacă era vorba de-o răscoală. dar trebuie să-mi spuneţi mai întâi câţi au început să se mişte după ce-a fost omorât supraveghetorul şi i s-a luat arma. şi Pierrot Nebunul aşijderea. aş vrea să obţin grabnic unele informaţii. Până să iau câteva hotărâri. am încredere în tine.

başca şeful lor. cred că meritaţi asta. — Treaba voastră să-i găsiţi. cu excepţia celor trei smintiţi? A schiţat careva măcar un gest ca să pună mâna pe postul de gardă. Şi pleacă împreună cu ceilalţi caralii. v-am vorbit deschis. n-avem treabă cu aşa ceva. pune să-nchidă uşa până la noi dispoziţii. răscoala disperaţilor. — Dar ăi care au vreun amestec? zice iar Filissari. unde se găsesc patru supraveghetori. o şalupă la şase sute de oameni? Suntem chiar aşa de bătuţi în cap? Şi. caralii şi ocnaşi. în clipa aia chiar c-ar putea să pornească o răscoală. colac peste pupăză. 507 . zice comandantul.— Prin ce s-au manifestat ceilalţi? A făcut careva vreo mişcare. Şi asta ce mai e. Mergem. o sinucidere colectivă în chip de răscoală: dacă tot e vorba să mierlim. ne faceţi zob bietele noastre lucruşoare? Furia dumneavoastră pare îndreptăţită. domnul Filissari. Domnule Dutain. Îţi mai spira o dată. — Domnule Filissari. nici un fel de maltratări şi să nu le distrugă lucrurile. înarmaţi cu puşti? Câte vase sunt la SaintJoseph? O singură şalupă. Va să zică. încă n-am aflat pe câţi i-aţi omorât dumneavoastră sau oamenii dumneavoastră. oriunde ar ajunge îi arestează şi-i trimit înapoi. să ucizi ca să evadezi! Să zicem că douăzeci o iau din loc. Domnule comandant. de n-ar fi decât c-aţi venit după informaţii înainte să luaţi vreo hotărâre: Lăsaţi-nc în pace. când o să intre deţinuţii în baraca periculoşilor. Închizând uşa. nu putem să v-ajutăm cu nimic în chestia asta. Noi habar n-avem. măcar mierlim cu toţii. dar sunt aproape sigur că erau nevinovaţi. Uf! începem să mai prindem suflet. e o ţăcăneală de ageamii. Doi supraveghetori la uşă. dar să nu uitaţi că din clipa când n-o să le mai îngăduiţi ocnaşilor măcar o fărâmă de viaţă mai plăcută.

aşa că s-aşază şi caraliul pe ghizdul puţului. aflăm tot ce s-a întâmplat. ne oprim ca de obicei. i-au băgat în alte clădiri. că Hautin. Îşi scoate casca şi tocmai dă să se şteargă pe frunte şi pe cap c-o batistă mare. se-ntoarce spre toţi ăi de la corvoadă şi zice: „E răscoală. înşfacă puşca. După ce-i aduc la noi. alţii îşi udă batista ca să şi-o pună pe cap. cu capul despicat în două. întrucât ăştia fuseseră la corvoadă. nici n-a crâcnit. Arnaud s-a uitat la noi. ridică săpăliga şi-l pocneşte pe caraliu cu tăişul drept în mijlocul scăfârliei. scoatem o găleată mare cu apă rece din puţ şi bem. care s-apropiase în chip firesc din faţă. când se apropie Arnaud din spate. caraliii îşi dau seama că. N-a căzut bine. aşa că nimeni n-are răgazul să strige la caraliu să bage de seamă. Cine-i de partea noastră să vină cu noi. Un hoţ din Saint-Etienne îmi povesteşte-n şoaptă: — Papi. Lipsesc optsprezece.” Nici un temnicer nu s-a clintit. şi nici unul din ăi de la corvoadă n-a dat vreun semn c-ar vrea să se ia după ei. c-o săpăligă în mână. fără s-o ridice. Pauza ţine vreo zece minute. Va să zică. şi ne508 . Marceau. Caraliul n-apucă să ţipe. şi cam la jumătate din distanţa care trebuie străbătută. iar Marceau ia centironul cu revolverul. c-a şi căzut. închipuie-ţi că trăsesem un pietroi de vreo tonă cale de vreo patru sute de metri. E-un loc umbrit de nişte cocotieri. zorindu-se. Cât ai clipi. cu arma-n mână.Filissari îmi zice: — Norocul tău că sunt napoleonist! În mai puţin de-o oră s-au întors aproape toţi oamenii care stau în baraca noastră. spune mai departe hoţul. Totdeauna se făcea haltă la puţul ăla. Drumul pe care tragem pietroaiele la edec nu-i prea în pantă şi ajungem la un puţ cam la cinzeci de metri de casa comandantului.

cu amândouă fetiţele. de ţeavă. În clipa asta încep să ţipe fetiţele. am văzut tot ce s-a întâmplat Pe când Arnaud urca scara ca să intre în casa comandantului. Asta dă să-l împuşte pe arab. Arnaud i-apucă mâna dreaptă şi i-o răsuceşte. Arabul aruncă că puşca la o depărtare de peste zece metri. arabul care lucrează acolo tocmai deschide uşa. porneşte prima împuşcătură. aşa că trage spre locul unde zace puşca. Comandantul se iveşte la fereastra lui şi trage un foc după altul. Ţine pistolul ăl mare în mână şi porunceşte: „Nici o mişcare. cad claie peste grămadă. nici ceilalţi. echilibrul. Arabul. Nu ţipă nimeni. nici un ţipăt. aşa lungit pe jos. Toţi îşi pierd. dintr-o mişcare. aşa că Arnaud. dar n-a prins-o decât cu stânga. De fiecare dată. nici o vorbă. v-arătăm noi ce-i aia bărbat!” Arnaud îi ia lui Hautin puşca din mână şi amândoi se pornesc pe fugă spre casa comandantului. Puşca e aţintită de patru-cinci ori spre arab din diverse unghiuri. fetiţa e-ndreptată spre gura ţevii. Amândoi sunt surprinşi. Arabul cu fetiţan braţe îi dă un picior lui Arnaud. fetiţa şi arabul împins cu piciorul de Hautin. Arabul dă să cadă şi-atunci. harapii. Hautin l-apucă pe arab de partea de jos a pantalonului. Nici smolitul. pe urmă şi arabul. Hautin i-a prins iar piciorul cu mâinile. da arabul îi întinde fetiţa drept în faţă. zvârlă fetiţa spre puşca lui Arnaud.a zis: „Turmă de laşi ce sunteţi.” Acolo de unde mă aflam. Fără să urce scara. dar i-e teamă să nu-l nimerească pe cioroi. pe una o ţine în braţe. pe alta de mână. Marceau rămâne pe loc. şi-aud pe Arnaud şi Hautin cum înjură. În clipa când dau toţi trei fuga după ea. după ce s-a dat puţin deoparte. Hautin şi Arnaud o zbughesc spre lagăr. ajunge mai repede ca ei la arma căzută. culcat cu faţa-n jos. Voi ăştia. trasă de-un caraliu de la o corvoadă de frunze uscate. 509 .

pe jumate ieşit din apă. care-a ajuns la ţărm cu burta-n sus. Erau treizeci a câte şase gloanţe. Hautin. Întrucât veniseră caralii de peste tot. răspunde Arnaud. În jurul lui Arnaud plouă cu gloanţe. Marceau a crezut că scapă cu viaţă dacă aruncă revolverul în puţ. nici măcar nu-i ajunsese apa la brâu când l-au atacat rechinii. ca să termine cu el. Pe urmă a fost pur şi simplu rupt în bucăţi. Caraliii l-au omorât cu focuri de revolver şi de puşcă şi. strigă caraliii şi scapi cu viaţă!” „Nici gând. nu înota. umbla. Cu toate astea. că dispăruse. drept spre rechini. pe care a folosit-o în chip de măciucă. pentru că alt gardian a venit în ajutorul comandantului şi al caraliului de la frunzele uscate. Deşi era plin de sânge şi-şi ridicase mâinile. ţinând-o de ţeava. fără să-i fi smuls braţele sau picioarele.pe drumul de pe marginea mării. „Predă-te. Arnaud. urmăriţi de focuri de puşcă. unu i-a zdrobit capul cu patul puştii. N-au omorât decât un singur rechin. însă. Caraliii au tras pe puţin o sută de focuri în grămada alcătuită din Arnaud şi rechini.” Şi intră-n mare. Nu trecuseră cinci minute. Acolo mişună mereu rechinii. ştii. în Hautin şi-a descărcat fiecare caraliu pistolul. că s-a oprit o clipă. pentru că rechinii trăgeau din toate părţile. L-am văzut limpede cum a dat cu pumnul într-un rechin care se-aruncase asupra lui. caraliii trăgeau întruna. au tras în el. dar s-au pornit arabii şi au dat în el cu bastoanele. A pornit mai departe. cu picioarele şi cu pumnii. S-a ales se vede c-un glonţ. 510 . nu poate să fugă aşa repede şi e nimerit până s-ajungă la mare. cu piciorul lui ţeapăn. intră în apă. zicând că-i şi el vârât în treaba asta. îl împingeau spre caralii. mai bine să mă halească rechinii decât să vă mai văd mutrele împuţite. E ascuns după un pietroi. între locul unde se construieşte scăldătoarea şi piscina caraliilor.

Se fac două zile de când stăm cu toţii închişi. Nici vreun temnicer arab. deoarece. tot nu s-a clintit nimeni. Nici un transportat nu-i pe afară. Marquetti. o conservă de carne la prânz şi seara. Din când în când. Nimeni nu iese la lucru.mort sau viu. îndreptându-se spre celulele disciplinare. vezi trecând câte-un individ gol puşcă. în sălile corespunzând fiecărei categorii. Nici gând de „Marseieză” sau de partide mari în comun. Alte santinele stau printre clădiri. Ne-am hotărât să jucăm pocher în grupe mici. S-a zis cu cafeaua. două ore. La uşă. nu numai în baracă. Un coltuc de pâine dimineaţa. paznicii. fără lovituri. Întrucât la noi 511 . suntem în doliu. ca şi cu supa. Statul la fereastră e interzis. Din coridorul pe care-l formează cele două rânduri de hamacuri. Au venit ca întăriri gardienii de pe Insula Royale. fost obligat să înceteze. Caraliii privesc deseori în sală. câte-o cutie la patru oameni. Nu-i decât o scorneală. gata să tragă. vreo cută cincizeci de focuri. de câte cinci. care cânta la vioară o sonată de Beethoven. Domneşte o încordare neobişnuită. una la dreapta. că se face prea mult zgomot. — Termină cu muzica! Noi. în care timp nu se aşază şi nici nu-şi ţin arma în bandulieră: puşca stă culcată pe braţul stâng. fără strigăte. Din două în două ore se schimbă santinelele la uşă. dar şi-n tot lagărul. cele două santinele. uitându-se prin ferestrele laterale. stând niţel mai ferit. Indivizii lichidaţi de Filissari sunt cei turnaţi c-ar fi prins mai întâi să se ia după Arnaud şi pe urmă au lăsat-o mai moale. Toţi stau închişi. Gardă lor durează puţin. chiar dac-ar fi existat nişte complici. prin poarta cu zăbrele se poate vedea curtea. însoţit deun caraliu. alta la stânga. Vorbitul de la o clădire la alta e interzis.

n-o să se mai întâmple aşa ceva. stinge-l singur. 512 . Niston s-a ales cu un glonţ în picior. În doi timpi şi trei mişcări s-a terminat cu focul şi cu cafeaua. Eram atât de încordaţi cu toţii. Între timp ne-am reaşezat pe hamacuri. Niston a avut baftă că glonţul n-a rămas în picior: a pătruns prin partea de jos a muşchiului şi a ieşit pe la jumătatea gambei. unde se făcuse foc spre a fierbe nişte cafea. încât am crezut că o să înceapă să ne împuşte. sângele şa opreşte şi i se face un pansament cu oţet. avem cafea şi de-ale gurii: unt. Filissari îl înjură în corsicană. Soseşte-n goană ca un apucat. care nu înţelege nimic. Filissari se apropie de gratii. şi ne-am aruncat la pământ. În celelalte barăci nu se mai găseşte nimic. La ţinut cureaua să-i spună caraliului: — Dacă vrei să se stingă focul. un caraliu a poruncit să fia stins.n-au distrus nimic. ulei. ca s-o vândă. Şi pleacă. Piciorul lui Niston sângerează. — Nu spuneţi că sunt rănit. însoţit de cei patru caralii ai săi. Caraliul care-a tras se justifică. e din Auvergne. făină etc. Când au zărit fumul care ieşea din privaţi. În clipa aceea şeful postului de gardă era tot Filissari. şi ăsta. I se pune o legătură strânsă. Drept care caraliul a tras câteva focuri prin fereastră. Marqueţti îi spune ceva în corsicană. ar fi în stare să mă lichideze afară. nu ştie să spună decât: — Nu fă brigeb. Gel care făcea cafeaua. un ocnaş bătrân din Marsilia. era Niston. — Faceţi-vă cafeaua. cu faţa-n jos.

Caraliul vorbeşte prin uşa închisă. Filissari îmi spune: — Papillon. dac-o. — Spune-i să vina personal. — De ce să ies la ora asta? N-am ce căuta afară. vrea să te vadă comandatul. E drept. Nu-l ştiu pe caraliul care mă strigă. E cel care la salvat şi a împiedicat răscoala. sper că n-ai nimic de reclamat în privinţa 513 . Marquetti se duce la uşă şi zice: — Nu-l lăsăm pe Papillon să iasă decât dacă e comandantul de faţă. — Hai. nu poate să vină aici. — Vrea să te vadă comandantul. Mergem la comandament. — Păi el a trimis după Papillon. O oră mai târziu se înfiinţează la uşă doi caralii. — Refuzi? — Da. Prietenii mei se strâng în jurul meu. — Papillon. adică s-a lăsat noaptea. Ies atunci din cercul pe care-l fac prietenii mei şi mă apropii. parc să fie breton.— Papillon. Dar nu-l cred. E ceasul opt. îmi spune. Mohamed ţine o puşcă sub braţ. Să vezi şi să nu crezi! Un ocnaş înarmat oficial cu o puşcă! — Hai. Am venit după tine. individul e înarmat cu o puşcă. Sunt însoţiţi de arabul care lucrează la comandant. Eu nu ies. Mohamed mi se alătură. ieşi afară. Trecând pe la postul de gardă de la ieşirea din lagăr. refuz. eu sunt. Marquetti îmi spune: — Papi. Mohamed. vino cu noi! Ies. iar cei doi caralii ne urmează. Mă aflu aci ca să te protejez şi să te apăr. fi nevoie. — Spune-i să vie aici.

— Nici eu personal. — Papillon. care încearcă în zadar să lumineze de jur împrejur. Eu nu te cunosc decât din notele oficiale. comandantul Dutain socoteşte că eşti un om demn de încredere. Nu-ncape nici o îndoială că dumneata şi alţi câţiva aveţi o mare influenţă asupra condamnaţilor şi că vă vor urma 514 . zice arabul. dă spre bucătărie. din orice categorie ar face parte. Papillon. nici altcineva din baraca periculoşilor. Vreau să uit de notele astea şi să-l cred pe colegul meu Dutain. Uite ce e. pe chei. stai jos. Coborâm spre comandament. — Hai. de unde naşa Lisettei îmi face un semn amical.mea. — Bună seara. Am recunoscut pe doi din ei. cu siguranţă că o să vină o comisie pentru anchetă: toţi deportaţii. În sala luminată puternic de două lămpi cu acetilenă se află comandantul de pe Insula Royale. M-aşez în faţa lor. Afară am zărit patru arabi păziţi de caralii. care s-a răscumpărat încercând s-o salveze pe fina soţiei sale. zice comandantul de la SaintJoseph. Pe drum. care făcuseră parte din corvoada aia. din care reiese că eşti periculos din toate punctele de vedere. ia scaunul ăsta. — L-am adus pe Papillon. vor trebui să spună tot ce ştiu despre treaba asta. Pe lângă locuinţă. se găsesc nişte lămpi cu acetilenă. — Bună seara. Mohamed mia dat un pachet de ţigări „Gauloises”. spune comandantul de pe Insula Royale. cel de la Recluziune şi comandantul adjunct de la Saint-Joseph. O uşă a sălii e deschisă. De ăilalţi nu ştiu. comandantul adjunct. comandantul de la Saint-Joseph.

de pe Insula Royale. asta nu-i adevărat. o să fiţi destituiţi cu toţii. să ne ducem iar traiul ca de obicei. adaugă caraliul. Papillon? Am împiedicat răscoala. şi-apoi şi ceilalţi. apoi se aşează iar. şi asta imediat. Girasolo se duşmănea cu 515 . Dacă vreţi să acceptaţi condiţiile mele. Hautin şi Arnaud erau capii. — Fii mai clar! Şi cei doi comandanţi de pe Insula Royale se ridică. — Asta de unde-ai mai scos-o. zice Dutain. şi eu. — Da. începând de mâine dimineaţă. În cazul în care comisia vrea cu tot dinadinsul să facă o anchetă în împrejurările actuale. — S-ar putea ca dumneavoastră sa scăpaţi cu faţa curată. în primul rând. Numai stând de vorbă între noi îi putem influenţa pe toţi referitor la ce să declare în faţa comisiei. — Dacă o să pomeniţi în continuare oficial de răscoală sunteţi pierduţi cu toţii. — Păi. afară de Filissari. şi colegii mei de la Saint Joseph. vă salvez pe toţi. — Eu n-am nimic de spus şi nici de influenţat cu ceva spusele celorlalţi. Just? — Da. Şi Carbonieri. aţi primit un denunţ de la Girasolo. — Ce condiţii? — în primul rând. dar nu şefii de pe Insula Royale. ci. Dar de ce-i cazul să fim salvaţi? — Dumneavoastră. totodată şefii celor trei insule. sunteţi nu numai şefii Insulei Royale. — Nu. care v-a ciripit că se pregăteşte o răscoală. Voiam să-ţi cunoaştem părerea despre răscoală şi totodată cam ce crezi c-ar declara cei din baraca dumitale.sfaturile orbeşte.

dacă se află la anchetă valegeţi precis cu sancţiuni grave — să-l trimiteţi pe unu pe Insula Diavolului şi pe ălălalt la Saint-Joseph. Pe de altă parte. mai întâi pentru siguranţa sa personală. dacă n-a avut loc nici o răscoală. din moment ce nu există. Nici un om întreg la minte n-ar fi primit să se vâre într-o asemenea aiureală. deşi recunosc că era greu de admis povestea asta smintită.Carbonieri încă de la Marsilia. dacă-mi acceptaţi condiţiile: în primul rând. deoarece. în al doilea rând. a arabilor şi a caraliilor. în baracă. pe Insula Royale două şalupe pentru opt sute de ocnaşi. în clipa incidentului. iar la SaintJoseph o şalupă pentru şase sute. pentru că-i un ucigaş ordinar. l-a vârât pe degeaba-n chestia asta. toţi cei băgaţi în celule ca suspecţi de-a fi complotat să fie scoşi de îndată — şi să nu fie luaţi la întrebări în ce priveşte complicitatea la răscoală. chiar dacă mă faceţi să dispar. Dacă mai vorbiţi de răscoală. a copiilor. se va spune şi se va dovedi totul. Filissari trebuie trimis pe Insula Royale chiar din clipa asta. Dacă acceptaţi condiţiile 516 . Deci. răspunderea cade asupra şefilor de pe Insula Royale. în al treilea rând. inclusiv pe noi. şi mai ales dacă mă faceţi să dispar. repet. care i-au trimis pe oamenii ăia la Saint-Joseph. vă înfundaţi singuri. cum să justifice asasinarea a trei oameni? Şi apoi. intraseră sperieţii în el şi voia să-i omoare pe toţi. — De unde ştii toate astea? — Mă priveşte. cum vam mai spus. de mâine traiul redevine normal. treabă care părea neverosimilă. dar fără să-i despartă. iar când a început să acţioneze. Dar n-aţi crezut că-i vorba de-o răscoală. Logic era — şi de-aia. Va să zică. dar dacă-i daţi mai departe cu răscoala. De ce? Pentru că v-a spus că-n răscoala asta se urmărea omorârea femeilor.

Naveau nici complici. şi-am înţeles imediat că vrei să ne-ajuţi. Papillon. de mâine traiul reîncepe ca înainte. hotărâseră să se sinucidă în felul ăsta. zice comandantul de pe Insula Royale. Cazul lui ne priveşte. Intru în bucătărie şi închid uşa. Amaud. Deci. Domnul Filissari va fi transferat pe Insula Royale chiar în noaptea asta. Hautin şi Marceau s-au străduit să lichideze cât au putut de mulţi. Nu nr& chip să prevezi ce-o să facă. Mohamed. — Cred şi eu. Se deschide uşa. mă retrag în bucătărie. 517 . Papillon. o să puteţi delibera ca să-mi daţi un răspuns. — Aşa-i. îmi zice: — De mine n-ai zis nimic? — Asta-i treaba comandantului. doamnă Dutain. N-a avut loc nici o răscoală. înseamnă că are de gând să te graţieze.astea. omorând cât mai mulţi până ce vor fi şi ei omorâţi. ăia din Insula Royale. Având în vedere că ţi-a dat o armă. Dacă doriţi. nici confidenţi. afară de soţul dumneavoastră! — Papillon. ceea ce probabil că urmăreau. — Hai. aranjez eu să declare toţi că. Naşa Lisettei îmi zice încetişor: — Ei bine! S-au aranjat. până să moară. După cum îşi dau toţi cu părerea. am auzit tot. de care să ştie toată lumea. Ăi trei deţinuţi hotărâseră să se sinucidă omorând mai întâi cât mai mulţi oameni. Am stat de vorbă şi-am ajuns în unanimitate la concluzia că ai desigur dreptate. zice un caraliu. prea le venea la îndemână să admită să s-a produs o răscoală la Saint-Joseph. arabul. Doamna Dutain îmi strânge mâna şi-mi dă cafea şi un coniac. — Stai jos. şi referitor la el nu-ţi cer nici un fel de colaborare.

dar sunt obligaţi s-o creadă. Şi noi trebuie s-o credem. Carbonieri îmi spune că puseseră o inscripţie: „Suspect participare la răscoală” pe cel puţin optzeci . au fost golite toate celulele sectorul disciplinar. Nu s-a dus nimeni la lucru. ceilalţi doi au fost omorâţi de doi caralii tineri. crezând c-o să fie lichidaţi. Erau peste o sută douăzeci de aşi în ele. toţi spun că sunt de acord. ce voiau caraliii cu tine? Într-o tăcere deplină le povestesc cu glas tare. Niston s-a dus la spital. îmi mulţumeşte. îl duceţi pe Papillon înapoi la baracă. — Crezi c-au luat drept bun că nimeni altul nu-i vârât în treaba asta? — Nu. dacă nu vrem s-o luăm pe coajă. fumează şi stau la soare i la umbră. după voia lor. au dat buzna şişurile. Azi-dimineaţă. La revedere. cei doi paznici. — Puteţi conta pe mine. căutând să ucidă măcar pe unul înainte de-a 518 .o sută de uşi ale celulelor. merge cu noi pe Insula Royale.Contăm că o să te ţii de cuvânt. aceştia au fost ameninţaţi de ocnaşii încercuiţi şi care. aflăm adevărul. — Ei. Filissari a omorât un singur om. cele petrecute. vorbesc. Pe drum îi spun lui Mohamed că-i doresc să fie eliberat. — Dacă vreunul nu-i de acord sau socoteşte că are de criticat treaba pe care am aranjat-o cu caraliii în numele tuturor. Acum că suntem toţi împreună. deplină libertate. — Mohamed şi dumneavoastră. dacă nu vor să fie zburaţi. Într-un singur glas. să vorbească. dar toate barăcile au fost deschise şi curtea s-a umplut de ocnaşi care. la şapte. Să intre Filissari. cuvânt cu cuvânt.

Comandantul Dutain s-a ales cu un galon în plus. ceva cam la mijloc între astea două. Lui Filissari i-au dat concediu până ce s-o pensiona. A venit o comisie. plus a lui Hautin şi Marceau. Îşi făcuseră socoteala că ultimii vor avea răgazul să se ducă la fund cu pietroaiele legate de picioare. Întrucât se găseşte mereu careva să mârâie. Nu m-au luat la întrebări în vreun mod deosebit. aşa că nu se mai întoarce. nu prea ştiu bine. Mi s-a povestit că nici un cadavru n-a apucat să dispară mare. Se pare că îngroparea celor trei lichidaţi în lagăr. teză admisă oficial de toată lumea. a avut loc în felul următor: întrucât nu există decât o singură ladă-sicriu prevăzută cu o culisă pentru aruncarea cadavrelor în mare. în timp ce prietenii lor o să fie devoraţi de rechini. A rămas o legendă sau o poveste adevărată. care a rămas cinci zile la SaintJoseph şi două zile pe Insula Royale. caraliii i-au băgat pe toţi în fundul bărcii şi toţi cinci au fost zvârliţi deodată rechinilor. am aflat că totul a decurs cât se poate de bine. şi că la căderea nopţii. toţi cinci au dansat un balet al giulgiului. adevărate marionete însufleţite de boturile sau cozile rechinilor în acest praznic demn de Nabucodonosor.muri. în originala sinucidere a trei ocnaşi. am trecut prin faţa ei şi ceilalţi. ieri m-a întrebat un cetăţean din Bordeaux: — Da' noi cu ce ne-am ales că i-am scos pe caralii basma curată? 519 . Referitor la comandantul Dutain. de administraţie ca şi de condamnaţi. Mohamed a fost graţiat de restul pedepsei. care din fericire a dat greş încă de la început. Iată cum s-a transformat o răscoală adevărată. Caraliii şi vâslaşii ar fi luat-o la sănătoasa faţa acestui spectacol înfiorător.

e imposibil de construit o plută. încât până şi un caraliu normand îmi zice: — Vrei să-ţi spun ceva. se zvoneşte că-n Martinica şi Guadelupa aprovizionăm submarinele nemţeşti. Papillon. zici că-i puţin lucru? Din fericire. Toţi cei din personalul administraţiei susţin sus şi tare că sunt „petainişti”. Papillon? Niciodată n-am fost republican. Eu mă străduiesc să mă întorc pe Insula Royale. Un soi de complicitate tacită între paznici şi ocnaşi a liniştit pe deplin faimoasa comisie de anchetă. Nefiind vreun atelier pe-aici. Instalarea lui Petain în fruntea guvernului a înrăutăţit relaţiile dintre deportaţi şi paznici. ocnaşii le potrivesc locul. decât că tovarăşii mei îmi sunt recunoscători că n-au avut de îndurat o înăsprire a disciplinei. Dimpotrivă. ca să predăm insulele francezilor lui de Gaulle. Poftim de mai înţelege ceva. ca să se mai aleagă cu două-trei mii de cetăţeni! 520 . furtuna s-a potolit. n-am ieşit nici în câştig. Colac peste pupăză. Corvoada asta oribilă a fost suprimată. şi nu aflăm veşti. — Să fiu al naibii. În ce mă priveşte. Neîncetat au loc controverse. nici în pagubă. Nimeni n-are radio pe insule. care poate că tocmai asta dorea: să se aranjeze totul cât se poate de bine.Mă uit la tipul ăsta: — Cu mai nimic: cincizeci sau şaizeci de ocnaşi n-au luat câte cinci ani de recluziune pentru complicitate. Carbonieri s-a întors la brutărie. s-a terminat şi cu trasul pietroaielor la edec. ştii ceva? Acum ar trebui să pornim răscoala. — Crezi că lunganului ăla de Charlot îi trebuie ocna? În ce scop? — Păi. Acum le trag bivolii.

toţi caraliii. răscoala aia a fost pornită spre a fi încorporaţi sub ordinele lui de Gaulle? — Îmi pare tare rău. până la unul. de ăi cu dizenterie? Îţi arde de bancuri? Doar n-o fi aşa tâmpit s-aibă treabă cu nişte ocnaşi. Şi când te gândeşti că porcii ăia de nemţi au intrat în ţară! Când te gândeşti că s-au găsit francezi să treacă de partea lor! Aici. războiul ţine ani de zile. Oricum o-ntorci nu prea văd pe-aici un tip în stare să-şi dea viaţa pentru Franţa. Şi-acum toţi. de cum mă văd liber. fără să reprezint un pericol faţă de ea. toţi ocnaşii ăştia amărâţi prind să vadă o licărire de speranţă. Poftim: până acum nici un tip nu vorbea de răscumpărare. de nebuni. declară că ţin cu Petain. după câte ne-a făcut? — Vezi c-am dreptate? Noroc că lunganul ăla de Charlot mai are şi alţi oameni cu care să poarte războiul. Contele de Bérac zice: — Ar fi un mod de-a ne răscumpăra. — Papillon. şi cei din tagmă şi ageamiii. Datoria mea e s-o iau din loc şi. — Păi de ce să şi-o dea. dar n-am de ce să mă răscumpăr în ochii cuiva. să fiu un om normal.— Vorbeşti de leproşi. — Da' ăi două mii sănătoşi? — Asta-i altă chestie. Şi crezi că dacă-s bărbaţi înseamnă că-s buni de militărie? Crezi că războiul e-un fel de spargere cu arma-n mână? O spargere durează zece minute. Ca să fii ostaş destoinic trebuie să ai simţăminte de patriot. trăind în societate. Îmi bag picioarele-n justiţia franceză şi-n paragraful ei despre „reabilitare. Nu cred că un ocnaş poate 521 .” Am să mă botez singur „reabilitat”.

ăştia nu sunt Franţa. De fapt nimeni nu ştie nimic. Îţi spun.să dovedească altceva în alt chip. Mă doare ca pe-oricare că patria mea a fost invadată. alcătuită din indivizi cu o mentalitate complet sucită. la urma urmei. Unii ţin cu de Gaulle. la surorile mele. De la depărtarea asta ne vine greu să înţelegem ce-i cu războiul. şi-ţi repet. nu ca s-ajutaţi cu ceva Franţa liberă. Se aude că la Saint-Lauren-du-Maroni ar fi venit cineva să recruteze oameni pentru Forţele libere. legume uscate şi orez. la nepoatele mele. şi jandarmii. că nu mă vâr într-o răscoală. şi caraliii de aici. Doar dacă e vorba de-o evadare. Printre ocnaşi nu s-a aflat nimic. decât că-n Franţa nemţii au intrat peste tot. Păi e firesc să fie aşa. Şi. Pe de altă parte. aşa cum am spus. — Tare căcăcioşi mai suntem că ne doare capul pentru o orânduire care n-a avut nici un pic de milă faţă de noi. pentru că sticleţii şi aparatul judiciar francez. O chestie nostimă: pe Insula Royale a sosit un preot. a ţinut o predică după slujba religioasă. A zis: 522 . ştiţi ce-o să spună ştabii? Că aţi pus mâna pe insule ca să vă vedeţi liberi. mă gândesc la ai mei. alţii cu Petain. ci o întreagă clasă aparte. nici paznicii. ştiţi cumva care are dreptate? Eu habar n-am. pe-orice motiv o fi. nici deportaţii nau aparat de radio. la părinţi. Câţi din ăştia nu sunt azi gata să devină slugoii nemţilor? Pui rămăşag că poliţia franceză arestează nişte compatrioţi şi-i preda autorităţilor nemţeşti? În regulă. dacă vă băgaţi în tărăşenia asta. dar ce fel de evadare? Discuţii foarte grave au loc între grupuri. deoarece. Sunt gata să iau parte la orice mişcare ca s-o întind. Ştirile sunt aduse de vasele care trec pe-aici şi ne-aduc un pic de făină.

doctorul Germain Guibert. foarte puţină carne. de la simplul paznic până la comandant şi supraveghetorul-şef. o femeie excepţională. fasole verde. ridichi. indiferent ce grad avea. veţi căpăta arme ca să-i ajutaţi pe gardieni să apere pământul Franţei.— Dacă insulele vor fi atacate. am reluat legătura cu doctorul Germain Guibert prin mijlocirea doctorului Rosenberg. luată pe Canebière. m-a rugat să-i aranjez o grădină de zarzavat. Doamne! Pentru noi războiul înseamnă cam asta: efectiv dublu de caralii. Straşnic popă. Era un om excepţional. I-am rostuit o grădină cu salată. A murit în Indochina. Soţia sa. E încântată şi mă tratează ca pe-un bun prieten. încercând să salveze un rănit rămas pe câmpul de luptă. la Marsilia. s-o ajut s-o scoată la capăt cu regimul ăsta timpit. pătlăgele roşii şi vinete. Autentic. printre care unii cu un puternic accent nemţesc sau alsacian. iar soţia sa era demnă de 523 . Mă aflu pe Insula Royale de aproape patru luni. grozavă părere o fi având despre noi! Să ceri unor deţinuţi să-şi apere celula! Mare-i grădina ta. Asta pentru că la acuzaţia de evadare se adaugă: „A încercat să se alăture duşmanilor Franţei”. mulţi inspectori. dar adesea cu mine sau cu anumiţi ocnaşi pe care ajunsese să-i cunoască şi să-i stimeze. Pe scurt. foarte puţină pâine: căpătăm patru sute de grame. Doctorul n-a dat niciodată mâna cu vreun supraveghetor. nu s-a mărit decât nota de plată pentru o evadare ratată: condamnarea la moarte şi executarea. Mi-am făcut un prieten bun. Mi-a trimis o fotografie de-a lui şi a soţiei sale. Se întorsese din Maroc şi mă felicita ştiindu-mă liber şi fericit. De cum mi-am redobândit libertatea.

aş fi vrut s-o văd. Când am fost în Franţa. pe Insula Royale. 524 . Nu cunosc cauza acestei tăceri. Dar după asta nu mi-a mai dat niciodată de ştire. dar în sufletul meu le păstrez ambilor cea mai deplină recunoştinţă pentru felul cum s-au purtat cu mine în căminul lor. întrucât încetase să-mi mai scrie după ce i-am cerut nişte referinţe în favoarea mea şi pe care mi le trimisese.el. Am renunţat. în 1067.

Am pus să-i lege de picioare un pietroi zdravăn. ca să-l poată apuca iute dacă se apropie brusc careva. Cu învoirea comandantului. gol puşcă. L-a costat viaţa că n-a procedat aşa. şi tocmai se spăla. „Înainte! Vâsleşte!” spune caraliul de la cârmă. Pentru el sa terminat. care le slujeşte la toţi. cu capacul dat deoparte. peşte de când se ştie. Cel care face duş obişnuieşte să-şi deschidă şişul şi să şi-l vâre sub ţoale. lam coborât chiar eu pe prietenul meu până la chei. şi pe când coboram panta a trebuit să mă odihnesc în trei rânduri. Se afla la spălător. Soarele asfinţeşte la orizont. Omorul ăsta o să dezlănţuit o serie de alte omoruri. cu o sârmă în loc de frânghie. În lada aia faimoasă. era plin de săpun pe obraz când s-a ales cu lovitura asta de cuţit. şi se va cufunda în adâncul mării fără să-l devoreze. În mai puţin de zece minute ajungem la curentul ce ia naştere în 525 . bănuit că i-ar fi duşman. Sună clopotul şi-ajungem pe chei. şi ajutat de-un ocnaş. E greu. Matthieu îşi doarme somnul de veci. Ne urcăm în barcă.Caietul al nouălea saint-joseph MOARTEA LUI CARBONIERI Prietenul meu Matthieu Carbonieri a primit ieri o lovitură de cuţit drept în inimă. Al de l-a omorât pe prietenul meu e un armean. E şase după-masă. În felul ăsta rechinii n-o s-o poată tăia.

când să cred c-a dispărut. C-o jumătate a trupului afară din apă. şi-un om era să-si piardă echilibrul şi să cadă în apă. tras de greutatea pietroiului. E prima oară c-am dorit să mor. au venit la întâlnire cu precizie. Am luat targa pe umăr şi-ajung pe platou. şi-apoi. Zeci de aripioare de rechini se ridică în apă. Dar-ar Dumnezeu să n-aibă vreme să-l înşface pe prietenul meu. Nu mă însoţeşte nimeni. Urc încet de pe chei spre lagăr. I-a şi fost amputat antebraţul drept. Am rămas împietriţi cu toţii. bivolul meu. Săltăm lada. e abia şapte. să dispar pentru totdeauna din iadul ăsta. şi iată că se petrece ceva cu neputinţă de explicat. l-a atacat pe Danton. Rechinii au trecut. S-a lăsat noaptea. în picioare. Ramele stau ridicate în chip de adio. inclusiv caraliii. n-a lipsit mult să mă arunc în mijlocul rechinilor. sacii de făină cu care e învelit sunt smulşi. iată-l că revine la suprafaţă. E ceva de groază! Abia a apucat să pătrundă-n apă. acolo unde Brutus. dispare pentru totdeauna. pe sub barca noastră lovindu-i fundul. simt cum mi se strânge beregata.canalul dintre Royale şi Saint-Joseph. de nici patru sute de metri. rotindu-se cu repeziciune pe-o întindere mică. Matthieu se iveşte. zece. în mijlocul unui vârtej mai puternic. lată-i pe halitorii de ocnaşi. timp de două sau trei secunde. Spre apus. şi-atinge repede faţa apei. Mă opresc şi stau jos. 526 . cine să ştie? Mai înainte ca barca să dea înapoi. brusc. Şi-atunci. ridicat deasupra apei de — nu-mi dau seama — şapte. douăzeci de rechini. deasupra apei. Înfăşurat în nişte saci de făină trupul Iui Matthieu alunecă. vine drept spre barcă.

călare pe sacul meu. Eşti mulţumit? Curiozitatea ta bolnăvicioasă a fost satisfăcută cu vârf şi îndesat. străbătut pe-alocuri de fâşia farului de pe insulă. Să-l lichidez pe tipul asta. Sunt zece inşi în gurbi-ul lui. E-n regulă. Acolo nu-i nevoie nici de plută. — Vrei să fiu omorât? De ce mă dezarmaţi? Ştiţi că-n felul ăsta mă condamnaţi la moarte? Dacă sunt ucis. în persoană. Nu-i cazul să-mi prindă mişcarea şi să mi-o ia înainte. şi dacă se poate. Nimeni nu scoate o vorbă. Nu s-a mai întâmplat niciodată. nici de vreo pregătire. Hai să vedem. tipul o să fie cu ochii-n patru. Să te ia naiba! Doreai grozav să vezi o înmormântare. voi o să fiţi de vină. şi încă a prietenului tău! E-n regulă. ţinând seama de valuri. îmi ia şişul. mă percheziţionează. nici caraliii. Aşa. N-o să fie decât o chestie de rezistenţă. sunt cătrănit. Mai rămâne să-i faci felul individului care ţi-a omorât prietenul. ai văzut-o şi chiar clasa întâi! Cu clopot. Asta ar însemna vreo sută douăzeci. Mi se deschide uşa şi intru în sală: 527 . nici temnicerii arabi. şi-aşa mai departe. asta-i nemaipomenit. Depărtarea până la coastă e relativ mică. Tot restul e negru. Când ajung la uşă. Iau brancarda şi-o pornesc spre lagăr. de vânt şi de mare. Sunt voinic şi cred că pot sta două zile în apă.cerul e uşor luminat de câteva văpăi ale soarelui care a dispărut dincolo de orizont. Când? Noaptea asta? De ce noaptea asta? E prea devreme. pe câţi oameni mă pot bizui? Patru şi cu mine cinci. Caraliul. doi saci cu nuci de cocos şi marunc în mare. vreo patruzeci de kilometri în linie dreaptă. nici de nimic. mă duc pe Insula Diavolului.

ia-l pe-al meu. vârâţi unii într-alţii. E drept. — Cine le-a făcut de petrecanie? — Eu. ai să-mi spui ceva? — Da.— Păi te chiorăşti aici. iar mânerul e bine potrivit în palmă. că n-o să se clintească şi teaşteaptă să le spui dacă te-nvoieşti ca treaba să se încheie aici. 528 . De ce-i o singură lampă în loc de trei? — Vino-ncoa. — Paulo. du-te să vorbeşti cu ei. — Na. Simt că o să se întâmple sau că s-a întâmplat ceva grav. pe cuvântul lui de om. Ţin şişul deschis în mâneca stângă. Eu rămân în colţul ăsta. Şi ceilalţi? — Au mai rămas patru în gurbi-ul lor. cei patru stau în picioare în faţa hamacului lor. Ochii mi s-au obişnuit acum cu lumina asta firavă. — Repede a mai mers. Mă îndrept spre gurbi-ul lor. prevăzător. la un metru şi jumătate de ei. Mi l-au luat când m-au cotrobăit. — Ce caută acolo? — Sunt morţi. — Singur. — Am rămas fără şiş. Reuşesc în cele din urmă să le găsesc grupul. sau de faţă cu amicii tăi? Ce ai cu mine? Rămân. Papi. Nu-i prea mult zgomot în sală. Grandet mă trage de mânecă. Paulo mi-a spus. — Noaptea asta n-o să-ţi trebuiască. — De ce? — Armeanul şi amicul lui sunt în privată. — Dă-mi un şiş.

— Ei. Am propus o învoială. — Dar tu. spune Galgani. În orice caz. să dorm. Mi-am dat cuvântul. ce ţi-au spus? — După ei. Simt cum se strecoară uşurel peste mine o mână şimi ia i binişor şişul. Papillon? — În primul rând. o să facem de gardă. — Nu vrei să-l răzbuni pe Matthieu? zise Galgani. am luat notă de propunerea ta. — Bună seara la toată lumea. Uciderea prietenului meu. — Matthieu a şi fost răzbunat. Ţi-ai pierdut cel mai bun prieten. Ce zici? — Paulo. O voce îmi şopteşte încet. e ca cele două gurbi-uri să promită să nu facă nimic vreme de opt zile. Grandet nu zice nimic. dormi liniştit. iertaţi-mă. Ce-ar fi de făcut. Te-nvoieşti? — Da. Şi-o iau din loc. Pân-atunci vedem cum. Simt nevoia să fiu singur. fiecare pe rând. că vreme de opt zile n-o să facă nimeni nici o mişcare. De ce să-i omorâm pe ceilalţi? — Măcar ştiau de treaba asta? Asta ar trebui s-aflăm. şi l-au dat şi ei. în chip atât 529 . cine l-a omorât pe Matthieu? Armeanul. în întuneric: — Încearcă să dormi. amicul tău a fost răzbunat îndeajuns. şi mă întind pe hamacul meu. — Nu. pe cât cred. Papi. Socotesc c-ar fi cazul să ne oprim. devine cazul. Matthieu e îndeajuns de răzbunat prin moartea Armeanului şi a lui Sans-Souci. au murit doi pentru el.— Voiam să-ţi spun că. mă. în regulă. O să-ncerc. dacă vă-nvoiţi. atât de brutal. Jean Castelli şi Louis Gravon se învoiesc să încheiem pace. noi am pierdut doi.

încasată pentru-un fleac! Biet prieten. Să crapi la patruzeci de ani dintr-o lovitură de cuţit. rotindu-se în cerc. e lipsită de vreun temei serios. Mai văd încă aripioarele alea. cu antebraţul amputat. peste noapte. Cam mică satisfacţie. Armeanul l-a omorât deoarece. Cu pleoapele lăsate. Va să zică e adevărat că clopotul îi cheamă pe rechini. Ucide ca un laş pe-un bărbat care era însuşi tipul aventurierului drept şi nepătat în tagma sa. drept de parc-ar sta în picioare.. pentru prietenul meu. fiecăruia din ei. revăd asfinţind soarele. Nu. până să apuce să facă vreo mişcare. Aflat între Matthieu fi Grandet trebuia să le dea ascultare. îl obligase să plătească un pot de o sută şaptezeci de franci.... cu zecile. toate s-au încheiat: calea spre putreziciune şi-a dus treaba până la capăt. cu treizeci sau patruzeci de jucători. anume că asasinii n-au mai trăit decât câteva ore după săvârşirea crimei. Dar nu vreau să vorbesc. Gândesc prosteşte: „Aş avea poftă să întreb care i-a tras în privată”. venind spre barcă. Nu. s-a considerat înjosit c-a fost silit s-o facă de faţă. cu o repeziciune demnă de-un campion de floretă. Da' eu nu mai pot.de nemernic.. Îmi închipui: locul unde au căzut trebuie să fie plin de sânge. jucându-mi libertatea.. Treaba asta m-a zdruncinat rău de tot. Pentru el. tragic de roşu şi violet. N-am nimic împotrivă să fiu mistuit de rechini. Nu.. şi am o singură satisfacţie. Dobitocul dracului. Într-adevăr. Şi trunchiul acela. şi că fiarele astea ştiu c-o să capate crăpelniţă când bate clopotul. 530 . gonind ca nişte submarine. fără saci de făină. Ca un tigru. erau mai bine de-o sută. argintii.. luminând cu ultimele-i văpăi scena aceea dantescă: rechinii bătându-se pentru prietenul meu. la joc. Grandet le-a străpuns gâtul. sclipiri lugubre. dar viu.

Am început garda la miezul nopţii. încordaţi pe sacii cu nuci de cocos. — Ai dreptate. Papi? — Nu. o să fac nişte probe. îmi închipui cum o fi fost. plus efortul făcut de muşchii coapselor. — Credeam că istoria cu clopotul e-un banc. — Dormi. Fără spectatori. Fără clopot. cum o da Dumnezeu. dar văzând că te tot foieşti. Dacă-i vorba să le fiu crăpelniţă. nici ocnaşi. Mă aşez pe hamacul meu. „S-a terminat. Văd eu pe urmă. Patruzeci şi opt de ore sau şaizeci? O şedere atât de îndelungată în apa mării. dar înmormântarea lui la rechini mi-a făcut şi mai rău. ştii? — Nu-mi povesti. M-a întors pe dos moartea lui Matthieu. fără funie. Gata cu evadările prea temeinic pregătite.fără pietroi. s-a terminat cu desăvârşire. să mă ciugulească de viu. am socotit că nu dormi.” La urma urmei.. Papi. Şi pe 531 . nici caralii. Să mă văd mai întâi scăpat de pe Royale şi s-ajung pe Insula Diavolului.. luptând cu stihiile ca sajung la ţărmul continentului. n-o să-mi paralizeze oare până la urmă picioarele? Dacă am bafta sajung pe Insula Diavolului. — Să-ţi dau puţină cafea? — Dacă vrei. — Cât e ceasul? — Unu noaptea. doi saci cu nuci de cocos. e-n regulă. A fost înfiorător. În ruptul capului nu trebuia să te duci. Insula Diavolului. nu-i decât o chestie de rezistenţă fizică. acceptând litra de cafea caldă pe care mi-o întinde Grandet împreună cu o ţigară gata aprinsă. şi pe-aci ţi-e calea.

într-o ţeava de-un metru. Sala rămăsese aproape-n întuneric. am avut răgazul să-i străpung gâtul cu pumnalul. în celălalt capăt. puneam o uşă de fier la măcelărie. cu pietroiul prins c-o sârmă. şi ţeava la fel. Aveam o lanternă mare de buzunar. chipurile să potrivesc broasca. la mijloc. n-aş fi crezut niciodată că rechinii o să-l înhaţe din zbor. cum făcuşi să-i lichidezi aşa de iute pe Armean şi pe Sans-Souci? — Eram tocmai la capătul insulei. un pumnal ascuţit de o parte şi de alta. ca să nu fii băgat în treaba asta. Bietul Matthieu. şi-a dus braţul stâng la ochi. am fixat în viteză pumnalul în ţeavă. dar lăsasem ţeava la spălător. Jean a pornit-o înainte. Jean s-a dus în fundul sălii şi a stins una din lămpi. i-am spus că stinghia de lemn de la hamacul meu se frânsese şi că-n noaptea aia o să mă folosesc în locul ei de ţeava. Începuse să se-ntunece. cu ţeava-n mână. Caraliul m-a întrebat ce-i asta. Am luat-o de-acolo înainte de apel. Ştii că Jean Castelli şi Louis Gravon sunt curajoşi. dar sunt bătrâni şi nu-s destul de iuţi ca să se vâre într-o asemenea mardeală organizată. 532 . riscai să iei pedeapsa maximă.urmă. m-am dus la lucru. Paulo niţel mai înapoi. Armeanul şi Sans-Souci stăteau în picioare. şi eu după el. dacă ne găbjeau. Dar tu. Sans-Souci. când am aflat că l-au omorât pe-amicul nostru. Voiam să termin povestea până vii tu. Ţinând seama de antecedentele tale. Asta era la amiază. Am reuşit să vâr. ardea o singură lampă cu gaz. pe care mi-o dăduse Dega. În loc s-o pornesc spre lagăr. Gravon aşijderea. orbit. Mânerul pumnalului era scobit. M-am întors în lagăr la cinci. Când a ajuns în dreptul lor a ridicat braţul şi-a aţintit lumina asupra lor. Mai era lumină când am intrat în sală. în faţa hamacului lor. Înconjurat de prietenii noştri. Armeanul. cât oi trăi o să văd scena asta oribilă.

mai mult ca oricând vreau să plec. — Îţi mulţumesc. — S-o fi făcut o băltoacă grozavă de sânge. L-au lichidat pe prietenul nostru când era cu săpun pe ochi. eu i-am căsăpit cu ochii-n plină lumină. şi-am vorbit imediat cu Dega să-mi facă rost de una. N-am sămi reproşez nimic. că trebuia s-a fac. c-ai avut ideea să mă ţii la distanţă de treaba asta. Un caraliu. Aşa că pentru asta nu ne doare capul. Da. Suntem chit. la fel şi pumnalul. Ce zici. şi-a repezit şişul înainte fără să prea ştie încotro.orbit la rândul său. am renunţat să-l mai urmăresc pe Paulo pe sub hamacuri. la atelier. L-am lovit aşa de tare cu lancea mea improvizată că l-am străpuns dintr-o parte în alta. Aşa că dă-mi o mână de ajutor. schimba bateriile lămpii sale. Lanterna s-a dus. Grandet. Paulo n-ar fi fost de acord c-un 533 . s-o fi scurs tot borşul din ei. să nu meargă mai departe treaba asta. N-au decât să se pună pe cotrobăială. — Da' care i-a târât în privată? — Nu ştiu. Jean stinsese lampa. Paulo s-a aruncat la pământ şi s-a rostogolit sub hamacuri. Îţi spun deschis. Mi-am făcut datoria: ai suferit atât de mult şi vrei cu-atâta îndârjire să fii liber. aş fi tare mirat ca Armeanul să fi spus ceva ălora din gurbi-ul lui până să fi pornit la treabă. în gol. a ajuns la Dega prin mijlocirea unui temnicer arab. Cred că ăia din gurbi-ul lor. Chestia cu lanterna mi-a dat prin minte pe când pregăteam pumnalul. în plus. Papi? — Bine ai făcut. — Las-o baltă. asta l-a salvat. Aşa mi-a venit ideea. ca să le scoată tuburile. şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc c-ai lucrat aşa de repede ca să-l răzbuni pe amicul nostru şi. Aveau beregata despicată de-a binelea. — Te cred.

am văzut că-i sânge şi i-am găsit pe ăi doi în privată. dom'le şef.asasinat atât de laş. Dorm de la şase. nu se poate ca oamenii să nu fi călcat în băltoaca aflată chiar în mijlocul coridorului. — Asta nu-i chip. Nu mă duc la vidanjare. Galgani însă zice că toţi sunt vinovaţi. când m-am dus să-mi fac nevoile. să chem postul de gardă? Am găsit două mortăciuni în privată. toţi au treabă acolo. la şase vedem noi. ar vrea ca până şi noi să credem că habar n-avea de nimic de-aseară de la şase şi jumătate. o să ne lămurim. Abia acum. ocnaş bătrân. — Şi ce să le fac eu? Să-i scol din morţi? E cinci şi-un sfert. 534 . — Cheamă garda. Ora cinci dimineaţa. Ştia ce-l aşteaptă. O să mă prefac bolnav. Grandet răspunde la fel de prefăcut ca şi bătrânul: — Ce spui? Două mortăciuni în privată? De când? — De unde să ştiu? zise bătrânul. când au fost curăţaţi ăi doi tipi. în vârstă de şaptezeci de anii. — Vedem noi ce-o să se-ntâmple la şase. Tipul ăsta. umblând. să văd cum se petrec lucrurile. şi-am venit în bot. La ora aia. Mi-am aprins bricheta. Paznicul barăcii se apropie de noi: — Bă. deoarece. sunt două hoituri în privată. — Şi eu cred aşa. ce ziceţi. am alunecat într-o băltoacă lipicioasă. când are loc deşteptarea. — Aşa-i. — Paza! Paza! — Ce zbieri aşa. ramolitule? Ţi s-a aprins coliba? — Nu. Sala trebuie să fie plină de sânge. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de privată. stai să raportez şefului gărzii.

se aude prima sonerie. — Mă aiuritule. e plin de sânge peste tot! Al doilea comandant e primul care intră în privată. Ai doi care împart cafeaua trec de la un loc la altul. Când iese. bătrânule. suna a doua oară. — Toţi în pielea goală.Se întorc. Îi însoţesc opt supraveghetori şi doctorul. — Cum îi cheamă? — Habar n-am. Sosesc cei doi comandanţi. după ei vin ăi care împart pâinea. S-a făcut ziuă şi drumul e plin de urmele picioarelor care au călcat peste noapte în sânge. S-a făcut ziuă pe deplin. — De când? — Nu ştiu. eşti paznicul sălii. Unu e Armeanul. — În regulă. nimeni nu ştie nimic? Tăcere deplină. Se deschide uşa. un supraveghetor-şef şi încă doi. — Zici că-n privată se află doi morţi? — Da dom'le şef. — Ascultă. e alb la faţă ca hârtia: — Pur şi simplu li s-a tăiat beregata. o să-ţi spun eu. sunt trei caralii. E şase. Am crezut că o să intre. fiecare „drepţi” în faţa hamacului său! Dar ăsta-i un adevărat măcel. abia acuş i-am găsit. Armeanul şi Sans-Souci. când m-am dus să-mi fac nevoile. Bineînţeles. s-aşteptăm până se face apelul. — Chiar aşa. Şi pleacă. oamenii ăştia 535 . se opresc la uşa cu gratii. Şase şi jumătate. Dute să vezi. dar nu.

— Ai dreptate. — Papillon. brancardierii. câţiva sunt murdari de sânge. sunt fudul de urechi. Îi examinează cu de-amănuntul pe toţi. care-i lustruit lună. înseamnă că-i al meu. zice comandantul în bătaie de joc. Pe Grandet. — Aşa-i. Nimeni n-are vreo rană. dorm mult. Doctorul vine ele la privăţi şi zice: 536 . cam de cât timp or fi murit? — De vreo opt sau zece ore. n-ai auzit nimic? — Nu. Doctore. Doctore. Adorm de la şase. ăsta-i norocul. zice caraliul A făcut tărăboi. ăsta-î cuţitul tău? — Sigur. şi m-am trezit la cinci. că aşa am dormit toţi liniştiţi. şi comandanţii. peste tot. zice medicul. că-mi venea să-mi fac nevoile. luaţi cadavrele şi duceţi-le în amfiteatru. Se uită foarte atent la şiş. Aşa că vedeţi. unu câte unu. — Şi i-ai găsit abia la cinci? N-ai văzut. aproape că nu mai văd. fără vreo pată. aseară la şapte.sunt ţepeni. toată noaptea. zic c-au alunecat pe când se duceau la privată. ieşiţi în curte. e pe locul meu. care ţi-e locul? Se apucă să-mi scotocească prin ţoale. Trecem fiecare prin faţa comandantului şi a doctorului. — Şi cuţitul? — Mi l-a luat paznicul la poartă. Asta-i norocu' altfel mă trezesc abia când sună. şi pe lângă asta am şaptezeci de ani din care patruzeci de ocnă. zicea că vreau să fie asasinat. E şi norocul nostru. vreau să le faci autopsia. pe Galgani şi pe mine ne cercetează şi mai atent decât pe ceilalţi. Şi voi. Voi ăştia. în pielea goală. şi supraveghetorii. — Grandet.

Grandet. care bombănise toată vremea din pricina curăţeniei pe care trebuie s-o facă. nici unul n-are măcar o zgârietură. Precis că Armeanul e cel care l-a omorât pe Carbonieri ieri la spălător. n-am nici o dovadă şi ştiu că n-o să găsim. fără să se apere. e prietenos cu toată lumea. printre care un alsacian. Cazu-i clasat. A săvârşit o faptă nu prea obişnuită. Sylvain lunganul. Să nu crezi că m-ai dus. — Ăştia doi erau oameni periculoşi? Grozav de periculoşi. n-are nimeni ceva de spus? Dacă vreunul poate să lămurească crima asta dublă. paznicul barăcii. doctore. doctore.— Li s-a tăiat beregata cu un pumnal cu două tăişuri. la nouă dimineaţa. pentru care a luat douăzeci de ani de ocnă. Din păcate. Trebuie să fie vreun rănit. — N-ai stat de pomană până să-ţi răzbuni prietenul. Toţi din gurbi-ul Armeanului s-au trecut pe lista bolnavilor. cu excepţia celor bolnavi. şi încă vreo doi-trei ocnaşi. Toată lumea la lucru. e537 . ai spus să te treacă bolnav? — Da. Jean Castelli şi Louis Gravon s-au trecut şi ei în ultima clipă. Galgani. plus ceasornicarul. Un ocnaş nu te lasă să-i tai beregata aşa. Dar păstraţi cuţitul lui Grandet. Papillon. pe cuvântul meu de onoare că va fi externat şi trimis pe continent. Poftim de-nţelege ceva. zice comandantul. domnule comandant. Am rămas cinci din gurbi-ul nostru şi patru din gurbi-ul Armeanului. ca un pui de găină. Sala s-a golit de cei o sută douăzeci de oameni. — Vezi şi dumneata. Pentru ultima oară. Tăcere deplină. Individul ăsta trăieşte singur printre ocnaşi. Văzând treaba asta. Stăteau în picioare când au fost omorâţi.

Papillon. îţi dau cuvântul meu de om că habar n-aveam de nimic şi. — Sper că n-o să vă luaţi la bătaie în chip de cei trei muşchetari? — Azi nu. la şase. culeşi de nişte complici. Auzindu-l. vrei să-ţi spun ceva? Nu ştiu cum m-aş fi împăcat cu asta dacă nu murea Armeanul. şi neştiind c-am promis să nu ne luăm unul de altul. — Păi. Seara. îndreptându-se spre barcă. şi pe-amicul meu. dacă-i aşa. Ne dăm mâna şi să nu mai pomenim de treaba asta nenorocită. de ce să nu-ncheiem tărăşenia pentru totdeauna? zice Grandet. nu mă pot împiedica să revăd scena din ajun. Îmi pare bine că s-a încheiat. Imaginea e atât de impresionantă. zice Sylvain. — De ce să se amâne? Să nu laşi niciodată pe mâine ce poţi face azi. singursingurel. — Noi suntem de acord. conţineau o mare sumă de bani. — În regulă. A atacat. în câteun colţ. — Să nu mai discutăm de asta. — Sunt martor. bate clopotul.un tip de acţiune foarte respectat. zice Paulo. Văzând cum în cele două gurbi-uri fiecare stă. Sylvain îndrăzneşte să deschidă gura:. cu o jumătate a trupului ridicată. dar eu nu-nţeleg ce rost ar avea să ne curăţăm unul pe altul. chiar şi după douăzeci 538 . i-a doborât pe cei doi paznici şi-a aruncat pe linie sacii poştali care. tu ce crezi? — O singură întrebare: ştiaţi ce-avea de gând Armeanul? — Papi. vorbind pe şoptite. un vagon poştal al rapidului Paris-Bruxelles. se amână. zise Galgani.

când Galgani. tot legănându-şi picioarele. fără să se uite la mine. după ce-n viaţă s-au ţinut la distanţă. O EVADARE DE LA NEBUNI — Având în vedere că-i război şi c-au fost sporite pedepsele în caz de evadare nereuşită. ca infirmier. Papillon. Dar pe tine? — Nu mai pot să rabd. încât nu doresc nici măcar o clipă ca Armeanul şi Sans-Souci să fie purtaţi la fel pe apă de liota de rechini. din rechinii care l-au ciugulit pe Matthieu. cu fire aleasă şi sincer. E mai bine să plec de pe Insula Royale şi s-o pornesc la treabă cât s-o putea de repede. nu-i momentul să dai în bară c-o uşcheală „ aşa-i Salvidia? Italianul cu tubul de aur şi cu mine stăm de vorbă sub spălător. Voi simţi cu adevărat un gol prin pierderea acestui prieten. Grandet nu s-a întors încă. Ar fi prea mare tâmpenia ca. Dangătul a amuţit de vreo zece minute. Priveşte-n gol. Am aflat că-n cămara ospiciului se găsesc două 539 . legănându-şi picioarele. Am rugat să mă treacă la ospiciul de nebuni. care atârnă la dreapta şi la stânga hamacului său. zice cu jumate glas: — Sper că nici o bucăţică din nemernicul ăla de armean n-o s-o halească vreunul. vreau s-o-ntind. Ştie cum s-a petrecut cazul cu Carbonieri. Fie ce-o fi. Galgani nu scoate o vorbă. după ce-am mai citit o dată afişul prin care ni se aduc la cunoştinţă noile dispoziţii în caz de evadare.şi patru de ore. În fiecare zi îmi spun asta. îi zic: — Doar n-o să mă-mpiedice să plec faptul că risc să fiu condamnat la moarte. să se întâlnească în burta unui rechin.

Ştii prea bine că n-o să-ţi dea niciodată o slujbă la ospiciu. nu mai eşti răspunzător da faptele tale. nu ispăşeşti nimic. Ce poate să-ţi facă în cazul cel mai rău e să te bage gol puşcă într-o celulă capitonată. Cu alte cuvinte. cât de gravă să fie fapta săvârşită. — Asta-i tare greu. Fă pe dracu-n patru. Regimul ăsta nu poate să dureze decât un anumit timp. că-ţi dă de-a binelea dreptul să faci nestânjenit orice. cu mine? — Ca infirmier? — Imposibil.butoaie. un caraliu. Dar poţi să pătrunzi ca nebun. altul cu oţet. Chiar aşa-i. Recunosc că trebuia să fie îngrozitor să te trezeşti. Sub zidurile care împrejmuiesc clădirile nebunilor. cred c-ar fi o şansă serioasă spre a ajunge la continent. sănătos. să comiţi orice delict. Salvidia. Ca infirmier te-aş putea ajuta să rezişti şi ţi-aş uşura clipele grele. printre indivizii ăia 540 . tot timpul ce fac bolnavii. adică foarte îndestulătoare ca să facă o plută. sau nevasta unui caraliu. în cămaşă de forţă. paza slabă. sau un copil. inclusiv o evadare. aş vrea să ne cărăbănim împreună. nu există pază. Unul e plin cu ulei de măsline. ca în nici un caz să nu se poată desface. justiţia nu mai are nici o putere asupra ta. Îţi dai seama ce răspundere îşi ia medicul dacă zice aşa şi iscăleşte diagnosticul ăsta? Poţi să omori un ocnaş. în partea dinafară. E departe de lagăr. am încredere în tine. un caraliu infirmier ajutat de doi ocnaşi urmăresc. Doar în interior e-o gardă permanentă. bagă-te printre nebuni ca să ne-ntâlnim. Poţi să evadezi. Ce-ar fi să vii acolo sus. Dac-ar fi legate bine unul de altul. Dacă un doctor te scrie „ţăcănit” înseamnă. de-aia n-o să fii trimis acolo. Papillon. de două sute douăzeci şi cinci de litri. — Papillon. odată şi-odată trebuie să se-mblânzească tratamentul.

bătaie. încordat la culme. Ba nu. nu trebuie să mă declar bolnav eu însumi. ca doctorul să mă declare iresponsabil. 3. Dacă-mi joc bine rolul. În favoarea mea pledează o singură chestie: de ce. adesea au vâjâituri în urechi. mai ales. Ţicneala mea trebuie să fie periculoasă atât cât să-l oblige pe doctor să mă bage în ospiciu. 2. În biblioteca ocnei nu există nici o carte pe această temă. Nu mai pot să suport lagărul de când cu asasinarea prietenului meu Matthieu. nu pot sta multă vreme în aceeaşi poziţie fără să li se pară că-i curentează prin nervi. dar nu atât de violentă încât să îndreptăţească vreo maltratare din partea supraveghetorilor. La naiba cu îndoielile! Scurt pe doi. fă-te infirmier. injecţii cu bromură. Încet-încet reuşesc să mă lămuresc destul de bine: l. având în vedere că sunt foarte nervoşi. Va să zică simptomele astea trebuie să fie descoperite fără să mă plâng de-a dreptul de ele. probabil c-o să câştig partida. nu se poate să nu-l duc de nas pe doctor. discut cu indivizi care au fost bolnavi mai mult sau mai puţină vreme. o să cercetez treaba asta pendelete şi. cămaşă de forţă. Nam altă soluţie. pe ce motiv aş fi un simulant? Medicul negăsind o explicaţie logică la întrebarea asta. baie rece sau prea fierbinte etc. Nu-i rea ideea asta. — Romeo. Au refuzat să mă trimită pe Insula Diavolului. ca să-l pot convinge pe doctor. Încep să studiez serios problema. toţi nebunii au dureri groaznice la creierul mic. De câte ori mi-e cu putinţă. E mai bine s-o 541 . o să mă informez asupra primelor simptome de nebunie.atât de periculoşi. ceea ce-i trezeşte şi le provoacă tresăriri dureroase ale întregului trup. înfometare. Luni mă prezint la vizită.

Mă bucur să 542 . Trebuie să fac în sală două-trei drăcovenii. doctore. Supa stă adesea într-un hârdău vreme de câteva minute până începe să fie împărţită. şi-o să mă treacă chiar el pe listă pentru vizită. au uitat să pună sare. şi-a schimbat locul. — Da. de faţă cu toţi. eşti bolnav? — Nu. — Ei. da sau nu? Îmi repet întrebarea. Doctorul mă priveşte uluit. I-am văzut înţepenind. Şi fără să mă sinchisesc de ceilalţi. zice doctorul. mi s-a spus că aţi fi bolnav. s-au uitat toţi la mine. de ce-ai făcut asta? — Păi. merge treaba. S-a jurat pe toţi sfinţii că nu s-a atins de lucrurile mele. mă masturbez de câteva ori şi mănânc foarte puţin. S-au împlinit trei zile de când nu dorm.spună altul. cineva de bună-credinţă. nu mă mai spăl şi nu m-am bărbierit. m-am dus să-mi iau gamela şi-am întins-o şefului barăcii să mă servească. fără s-o fi cerut. Dar ce-i cu tine. Ieri l-am întrebat pe vecinul meu de ce-a scos de pe locul meu o fotografie care n-a existat nicicând. merge. Au fost de-ajuns aceste două incidente ca să mă trezesc azi-dimineaţă în faţa medicului. Îl fixez cu o privire dinadins foarte firească. M-am apropiat de hârdău şi-am urinat în el. drept care şeful barăcii o să-i spună caraliului. — Păi atunci. Era neliniştit. doar prietenul meu Grandet mia zis: — Papillon. de ce-ai venit la vizită? — Doar aşa. În fiecare noapte. Într-o tăcere deplină. dar probabil că au fost impresionaţi de mutra mea. aşa că nimeni n-a scos o şoaptă. privindumă pe când îmi mâncam supa.

Chipul meu. — Ai văzut ceva. Papillon. fără să se mai întoarcă-n lagăr. tot de 543 . doctore. Uită-te la mine. aşa că o să te bag în spital câteva zile să te odihneşti. — Aşa-i. — Internaţi-l. în faţa mea. doctore. Le văd doar când mă uit în gol sau când citesc. neras. Împăciuitor. Îmi strălucesc ochii de oboseală. Stai jos aici. Eşti de-acord? — N-am nimic contra. sau nu vrei să-mi spui. doctorul se ridică şi-mi pune mâna pe umăr. — Minţi. da' cu toate astea cred c-ai înţeles. Am rămas aşezat. mi-e ochiul clar. Papillon. încremeniţi. Papillon. n-ai văzut nimic! Credeam că-ncerci să găseşti alea trei puncte negre pe care le am în ochiul stâng. De fapt. Şi doctorul îmi cercetează ochii cu lampa sa. Se-ascund de cum pun mâna pe oglindă să le privesc. La revedere. dar nu fac nici un gest violent care-ar putea îndreptăţi o intervenţie. zice doctorul. nu-i aşa? Ia zi. ca să nu mă enerveze. cu un sânge rece nemaipomenit. — Stai puţin. care aruncă un fascicol de lumină. sau mă crezi tâmpit. nespălat. şi făcându-mi jocul. eşti doctor sau veterinar? Doar ţio să-mi spui că n-ai avut timp să-i vezi pân-au apucat să se-ascundă. dar am avut răgazul să-i văd. n-am vrut să-ţi spun. — Lasă-te de goange. Caraliii stau şi ascultă. Duceţi-l acolo imediat. zici că nu eşti bolnav? Poate c-ai dreptate.văd că nu-i adevărat. pledează în favoarea mea. Dar când iau o oglindă. şi nici urmă de alea trei puncte negre. din ce credeai c-o să găseşti? E cam slabă lumina ta. Că-s la spital sau în lagăr. dar te văd foarte obosit. i-ai văzut? — Pe cine să văd? zice doctorul.

împins spre continent împreună cu amicul meu. într-o celulă bine luminată. Mulţumesc pentru revista pe care mi-aţi împrumutat-o. Evadarea! Cuvântul ăsta fermecat mă entuziasmează. primul simptom. Să intru la balamuc. Doctorul vine zilnic la vizită. Deci o să-l înştiinţez că mă junghie ceafa. să fiu categorisit iresponsabil şi să pot evada cu tovarăşul meu. încât se întâmplă să mă trezesc făcându-l fără voie. Cu dormitul e altă poveste. Strădania asta de-a te simţi smintit de-a binelea s-ar putea să devină periculoasă şi să lase urme. cu aşternuturi albe. toată noaptea mi-ajunge până la ceafă. mă şi văd aşezat pe cele două butoaie. sugestionat la maximum. Şi totuşi trebuie să merg până la capăt dacă vreau să-mi ating ţelul. mă transform în ţăcănit. N-ar trebui să te distrezi prea mult cu jocul ăsta. Papillon? Ai dormit bine? — Da. un pat tare curat. Am făcut primul pas. sunt în spital. E-un joc cam periculos: ticul de a-mi strâmba gura şi de a-mi prinde buza de jos cu dinţii — tic pe care l-am studiat întrun ciob ascuns de oglindă — l-am tot repetat mereu. infirmierul italian. merge destul de bine.Insule e vorba. e ceva de nesuportat. doctore. Aşa că v-aş fi recunoscător dacă mi544 . Vezi că-n spatele celulei mele precis că-i o pompă pentru stropit nu ştiu ce. O jumătate de oră mai târziu. E tulburat individul. de fiecare dată stăm de vorbă politicos şi amabil. — E-n regulă. Puţin câte puţin. Pe uşă se află o bucată de carton pe care scrie: „În observaţie”. şi ai zice că înăuntru răsună un fel de ecou: „pam-şi-pam!” Şi asta cât e noaptea de lungă. dar încă nu-i convins. dar „pam-şipam”-ul pe care-l face braţul pompei ăsteia. Papi. Mul lumesc. Mă examinează îndelung.

opreşte-te! Nai terminat cu stropitul. al doilea simptom: zgomotele în urechi. Doctorul se întoarce spre caraliul infirmier şi şopteşte repede: — E vreo pompă pe-aici? Caraliul face semn că nu. Unde ţiar plăcea? — Cât mai departe de pompa asta afurisită.aţi da altă celulă. căci nu i-am auzit paşii când a plecat. După-masă mi s-a dat altă celulă. cineva se uită la mine prin găurica din uşă. nu prea tare: „Opreşte-te. — Cum merge. deoarece spre a mă însoţi pe-o distanţă de câţiva metri. mă aflu singur în celula mea. Cu siguranţă că-i doctorul. la capătul coridorului. I-am urmat pur şi simplu. daţi-i altă celulă. Mi-atrage atenţia un zgomot aproape imperceptibil. Probabil că impresia pe care le-am făcut-o azi-dimineaţă a fost bună. — Domnule supraveghetor. am tăcut şt eu. Întrucât nu mi-au vorbit. N-am auzit bucăţica de aramă lăsându-sc peste ochiul din uşă. Uşa se închide. Mulţumesc. Două zile mai târziu. până la capătul coridorului. dar mi-a ajuns la ureche zgomotul unor paşi ce se depărtau. fără să rostesc un cuvânt. doctore. Am încercat să 545 . Papillon? Ai terminat revista pe care ţiam trimis-o? — Nu. mi-am petrecut toată ziua şi o parte a nopţii încercând să strivesc un ţânţar sau o musculiţă care mi s-a cuibărit în ureche. au venit doi caralii şi doi ocnaşi infirmieri. Concluzie: tipul care mă iscodea prin ochiul din uşă era chiar doctorul. arăt cu pumnul spre zidul în spatele căruia se află pompa imaginară şi strig. n-am citit-o. grădinar de rahat ce eşti?” Şi mă lungesc pe pat. Drept care. cu capul sub pernă. degrabă.

Scenele astea se repetă în fiecare dimineaţă. — Ştii că a inventat un oscilator cu unde multiple ca să ionizeze aerul în jurul unui bolnav care suferă de ulcere 546 .. Chatal.. dar doctorul nu pare să se fi hotărât să mă trimită la ospiciu. Atitudinea mea e agresivă. aşa cred. mă salută binevoitor pe când deschide uşa celulei mele. Făcându-mi o injecţie cu bromură. — Ştii foarte bine că nu se prinde. şi văd că doctorul îl notează. Pe lângă că mă gâdilă groaznic.bag o bucăţică de vată. Bâzâie tot timpul din aripi. dar bâzâie încontinuu. doctore. aş putea să-ncerc să-i înec? Ce ziceţi? Ticul pe care-l fac cu gura nu se opreşte nici o clipă. de infirmieri şi de Chatal. dacă n-am reuşit să-i asfixiez. fă-i o spălătură în urechi. degeaba. Chatal mă înştiinţează: — Deocamdată totul e-n regulă. — Termină cu mascarada. — Dar cine te chinuieşte? Şi când asta? Cum? — În primul rând. Papillon? Doctorul.. cunoşti lucrările doctorului d'Arsonval? — Da. Mă enervează rău. — Cum merge. doctore. Doctorul e tare impresionat. bzz-şi-bzz-şi-bzz. dar poate să mai dureze mult până să te trimită la ospiciu. însoţit de caralii. amice Papillon. o să-i înecăm. arată-i că poţi deveni periculos. Dacă vrei să se hotărască repede. Şi mă-ntreb care din voi e complicele individului care mă chinuieşte. doctore! Ce părere aveţi? Poate că. Îmi ia mâna şi mă priveşte drept în ochi. Îmi dau seama că e tulburat şi necăjit. cu unele variante.. — Da.

Ei bine. De câte ori apuc să dorm liniştit. zice doctorul. ca să mă scape de băgatul în cămaşa de forţă. Papillon?” Îţi spun încă o dată.” — Cred că pot să-l duc la ospiciu însoţit doar de-un singur supraveghetor. „Suferă de mania persecuţiei. Cu oscilatorul ăsta se trimit curenţi electrici. ai mâncat bine? — Da. Cum să rezist la drăcia asta şi să dorm? Noaptea trecută n-a contenit nici o clipă. şi să-mi vorbească întotdeauna amabil. termină cu mascarada asta! Incidentul a dat roade. 547 . pac! soseşte curentul. închipuieşte-ţi că un duşman de-al meu a şterpelit un aparat de la spitalul din Cayenne. el apasă pe-un buton. doctore. ai ocazia să faci o plimbare. — Vrei să vii cu mine şi cu domnul Jeannus? — Unde mergem? — Mergem pin' la azil să ducem nişte medicamente. — Papi. şi curentul mă nimereşte în mijlocul burţii şi-n coapse. n-am nici o armă. doctore! Să-i înştiinţezi pe toţi că primul pe care-l aflu că-i complice cu tipul ăla îi fac de petrecanie. trebuie trimis cât mai repede la ospiciu. Mă destind dintr-o dată şi mă trezesc sărind în aer. Cine are urechi de auzit s-audă! Şi nu mă mai bate la cap cu bineţele tale prefăcute şi cu „e-n regulă. Cum apuc să-nchid ochii. ca un arc căruia îi dai drumul. la o înălţime de peste zece centimetri deasupra patului. Nu mai pot să rabd. era bun. dar mi-a rămas destulă putere să-l sugrum. Chatal mi-a spus că doctorul ia avizat pe caralii să fie foarte atenţi. oricine-o fi.duodenale. propune Chatal. Mi se destinde tot corpul. Chatal. Să nu deschidă niciodată uşa celulei mele decât dacă sunt doi sau trei. E drept.

Chatal vorbeşte. Maică-sa îşi vânduse casa ca să-i trimită cincisprezece mii de franci printr-un supraveghetor ca să evadeze. Şi ieşim toţi trei din spital.— Haidem. Când Fouchet a aflat pe-o altă cale că maică-sa îi trimisese banii şi că zadarnic rămăseseră fără o para chioară. L-au imobilizat. în grupe de câte treizeci sau patruzeci. Mie mi-au lăsat târlicii. mai ales că prietenul meu Carbonieri nu mai e acolo. zice caraliul. la un moment dat. îl cheamă Fouchet. Îi ştiu povestea. vorbesc eu. Papillon? — O. — E-o idee. după care a plecat la Cayenne. Toţi sunt goi puşcă ziua şi noaptea. Stând la soare mă gândesc c-au şi trecut cinci zile de când mă aflu aici şi că n-am putut să iau încă legătura cu Salvidia. Se apropie de mine un nebun. când aproape c-am ajuns: — Nu te-ai săturat de stat în lagăr. Caraliul urma să păstreze cinci mii şi să-i remită zece mii. aşa că n-a 548 . bătrâne. Pe scurt. în timp ce infirmierii fac curat în celule. apoi. dar crezi c-o să mă primească dacă n-am nimic la creier? — Las' pe mine. Infirmierul mi-a dat o ţigară aprinsă. a făcut o formă de nebunie furioasă şi a atacat în aceeaşi zi nişte supraveghetori. până peste cap. iată-mă în ospiciu împreună cu vreo sută de nebuni. Pe drum. Caraliul a şterpelit totul. în curte. Nu-i de glumă să-ţi duci viaţa cu ţăcăniţii! Ieşim la aer. — Ce-ar fi să rămâi câteva zile la ospiciu? Pe chestia asta poate că nu te mai găseşte tipul cu aparatul ca să-ţi trimită curentul. pornind spre infirmerie. Noroc că-i cald. vesel nevoie mare că am căzut în aşa-zisa cursă în care m-a atras Chatal.

sunt dus de nas.avut vreme să facă vreun pocinog. Poţi să-i duci. De-aia omor cât pot de mulţi caralii. — Papillon? Eşti un fluture? Vai-de capul tău! Un fluture zboară şi are aripi. Noaptea asta am spânzurat doi. nici mai puţin. N-am făcut bine că i-am spânzurat? — Ai dreptate. Ori de câte ori e cazul să capăt ceva de-al meu. Dar vezi să nu spui la nimeni. Văd şi singur că eşti un bărbat. de vreo treizeci de ani. e ţinut printre nebuni. tânăr. — De ce i-ai spânzurat? — Au furat casa maică-mi. Până s-apuc să i-o dau. — Tâmpit mai răspunzi. Închipuie-ţi că mama mi-a trimis casa ei. unde-s ale tale? — Le-am pierdut. întrucât le-a plăcut. ascultă ce-ţi 549 . şi-au oprit-o şi stau în ea. mi-o smulge din degete. ai putea să evadezi. — Dar tu cine eşti? îl întreb. au trecut trei sau patru ani de-atunci. că dacă erai o gagică arătai altfel. Dă-mi ţigara ta. îl vezi? Şi el locuieşte în casă. Aşa că şi pe-ăsta îl curăţ. — Eu sunt fazanu'. care stă proţăpit în faţa mea şi-mi pune întrebări. În felul ăsta n-o să se bucure de casa maică-ti. — Cine eşti? Mă uit la amărâtul ăsta. Caraliu nau aripi. Din ziua aceea. — Cum asta? — Aşa. Te-ntreb cine eşti? Adică cum te cheamă? — Papillon. — Fă bine şi găseşte-le. dinapoia gratiilor. — Caraliul ăl gras de colo. nici mai mult. Apoi se aşează în faţa mea şi fumează încântat. şi dânşii. — Cine sunt? Un bărbat ca tine.

n-apuc niciodată să mă ating de vreo mâncare cu linte. E-acolo o huidumă de cel puţin unu nouăzeci. Pe mine mă pun la încercare. Papillon? — Nu poate să muşte. Uf! nu-i prea nostim să fii obligat să trăieşti printre nebuni. atunci când pescuiesc. Noaptea se aud zbierete din toate direcţiile. trunchiul păroase ca o maimuţă. nu muşca. Se ridică şi pleacă. Mai întâi că se aşează lângă mine. Dar continui totuşi să pescuiesc. nebunii sunt mai agitaţi ca oricând. iar când e lună plină. Lintea e servită foarte fierbinte. Am un baston cu o sfoară şi fac gesturile unui pescar. D-aia nu prind niciodată nimic. Pe urmă o ia pe-a 550 . Aşteaptă să vadă dacă o să reclam. aşa că până s-o poţi mânca trebuie s-aştepţi să se răcească. Gardienii alcătuiesc rapoarte asupra nebunilor aflaţi în observaţie. De pildă. Papillon e ăl de pescuieşte”. suflând în ea. uită dinadins să mă scoată-n curte. reuşesc să mănânc câteva linguri. Ivanhoe — se crede Ivanhoe — îşi ia farfuria. ăl mic îl trage de mânecă: „Fii atent. Ce influenţă o fi având luna plină asupra agitaţiei nebunilor? Nu pot să-mi explic. Îl aud pe caraliu zicând infirmierului. dar am constatat deseori treaba asta. Iau câte puţin cu lingura mea de lemn şi. Sau alteori mă lasă fără una din mese. şi e periculos. vine un peştişor care mă urmăreşte peste tot. — Asta-i scrântit rău de tot! Când vin să mănânc în sala de mese. picioarele. Închipuie-ţi că.spun. Poate că într-o zi s-o găsi unul să nu-l creadă. cu braţele. ţine mâinile în chip de căuş şi-o înghite cât ai zice peşte. şi care m-a ales ca victima. şi când e să muşte unu mare. Gardianul şef îmi zice: — Muşcă.

Namila se prăbuşeşte scoţând un răget de vită. mă şi ridic şi-l pocnesc cu toată puterea. Ţip ca un disperat. se desfată dinainte de bucuria de a-şi turna pe gât lintea lui şi-a mea. dar că-n unele momente devin foarte periculos. din fericire. S-a aşezat lângă mine. plin cu apă. nebunii prind să se bată între ei. Ivanhoe e hotărât să nu-i scap. că Ivanhoe mi-a furat portofelul şi legitimaţia. şi face la fel. Mardeala asta colectivă e orchestrată de ţipetele pe care le scot cu toţii. De data asta e-n regulă! Doctorul s-a hotărât să mă declare iresponsabil. înarmaţi cu farfuriile. Toţi caraliii sunt de acord să afirme că sunt un nebun paşnic. De cum apucă huiduma farfuria mea şi începe să-şi toarne lintea-n gură. A şi făcut rost de încă o cheie a cămării unde se află butoaiele. fixându-mă cu ochii săi enormi. E iarăşi o zi cu linte. Ivanhoe are la cap un pansament de toată frumuseţea. Cât ai clipi.mea. Am tras spre mine un ulcior mare şi greu. Chipul lui de ţăcănit e radios. Luat pe sus. mi-o trânteşte cu zgomot în faţă. Se plimbă ia alte ore decât mine. injectaţi de sânge. m-am hotărât să i-o coc. spărgându-i ulciorul în cap. de parcă mi-ar zice: „Ai văzut cum mănânc lintea?” A început să-mi fie lehamite de Ivanhoe şi întrucât nu m-au categorisit încă nebun. îi spun că mi-e teamă să nu se rupă sârma din cauza tracţiunilor 551 . Se pare că i-am făcut o crăpătură de peste opt centimetri. fără să se sinchisească de nimeni. Se porneşte o gălăgie îngrozitoare. De cum a golit farfuria. mă trezesc în celula mea unde patru infirmieri zdraveni m-au dus în viteză şi fără menajament. din gresie. Am apucat să vorbesc cu Salvidia. Încearcă să dibuiască destulă sârmă ca să le lege unul de altul.

pe care le vor exercita butoaiele pe mare. Deci totul e-n regulă. Doi dintre ei. şi funie şi sârmă. în 1933. goi. când sunt de planton. Câţi dintre sonaţii ăştia au fost consideraţi responsabili de faptele lor de către psihiatri. aşezat lângă 552 . De asemenea. cântând. Chiar aşa infect. de iresponsabilitate. trebuie să facă trei chei: una pentru celula mea. astea-s mai elastice. pe când intram în curte. făcând gesturi alandala. Gardianul-şef mi-a dat un trabuc infect. una pentru coridorul care duce la ea şi una de la poarta principală a ospiciului. plângând. În mod normal. O să încerce să găsească. De la nouă seara la unu noaptea şi de la unu la cinci. Rondurile sunt destul de rare. cel mult. vorbind singuri încă uzi leoarcă de duşul pe care-l face fiecare înainte de-a intra în curte. doar chestie de răbdare. Se bizuie pe ocnaşul infirmier care e de gardă cu ei. juraţii au avut neobrăzarea să nu-i admită nici un grad. Chiar că-i priveliştea de la sfârşitul drumului spre putreziciune. Titin e aici. pe urmă a luat o trăsură. îmi pare delicios Privesc la turma asta de oameni. unde a spus la sosire: „Luaţi-l îngrijiţi-l. în Franţa? Titin — i se spune Titin — a făcut parte din convoiul meu. Am de rezistat o lună. aprins. cred că-i bolnav. ăl mai bleg tip ar fi ştiut că intră la zdup. Un singur caraliu pentru fiecare tur de gardă de patru ore. cu bietele lor trupuri rănite de loviturile căpătate sau pe care şi le-au făcut singuri. şi-a urcat în ea victima şi a cerut să fie dus la spital. că ar fi mai bine cu nişte funii. A omorât pe-un individ la Marsilia. dorm cât ţine garda şi nu fac nici un rond. cât de mic. Arestat pe loc. cu urmele cordoanelor prea strânse ale cămăşilor de forţă. Şi totuşi trebuia să fi fost de pe-atunci sărit de pe linie ca să facă o drăcovenie ca asta. o s-avem.

Piaţa Bursei cu peştii curvelor şi cu bandele de spărgători. spune el să le împletească. Mă mângâie-ncetişor şi nu le lasă pe ălelalte. numai de-un idiot de birjar care m-a dus la spital cu prietenul meu. cuprins de-o imensă milă pentru fiinţa asta amărâtă careo să crape ca un câine. judeţule. am nişte maimuţe mici în burtă. 553 . — Ţi-aduci aminte de numele unora? Îngerul Ciubucului? Molozarul? Clement? — Nu. În privinţa asta totu-i în regulă.mine. Unele sunt rele. Salvidia e-aproape gata. lipsiţi de inteligenţă. Mă priveşte cu ochii săi de-un cenuşiu metalic. dintr-un neam mai păros. nu-mi aduc aminte de nume. Şi-a procurat şi o frânghie straşnică. nu ies cu sânge. e foarte periculos să stai împreună cu nebunii. başca una pe care şi-a făcut-o din nişte fâşii din pânză de hamac. Îmi zice: — Ştii. Da. Când maimuţicile astea blânde se hotărăsc să mă apere. Altele. pline de blană peste tot. au nişte mâini molatice ca un fulg. E-un adevărat cadavru ambulant. Bietul Titin. mă muşcă de maţe şi de-aia ies cu sânge. care era bolnav şi care mi-a spus că eu sunt de vină că-i bolnav. — Dar prietenii? — Nu ştiu. dar ce să fac? În orice caz. cred că-i singurul chip de-a evada fără să risc vreo condamnare. Are mereu dizenterie. nu mai lipseşte decât aia de la celula mea. le-a pus în cinci. să mă muşte. cum să nu-mi aduc aminte de Marsilia? Chiar foarte bine. Are de pe-acum două chei. Asta-i tot. p-alea rele. — Ţi-aduci aminte de Marsilia? — Te cred. îi dau mucul meu de trabuc şi mă ridic. asta când le-apucă dracii.

senvârte prin sală. Mă îngrozesc văzând cum se uită la mine bruta. am nişte arsuri îngrozitoare şi mă doare înfiorător. deoarece m-a pus de-a binelea la fiert. parc-ar încerca să-şi amintească unde a mai văzut capul ăsta care iese ca dintr-un gârlici. dar mi-e teamă că strigătele mele o să-l înfurie şi mai mult. Ca să rămân în partea asta a ospiciului unde se află celula mea. N-o să uit prea repede clipele astea de groază. Ivanhoe a plecat. Sunt înspăimântat la gândul c-o să mă gâtuie. Toată sala s-a umplut cu abur. Respiraţia lui şi-un miros de putregai se revarsă asupra obrazului meu. Zbier ca un disperat. Caraliii au văzut aburul care ieşea pe fereastră.Sunt nerăbdător să pornim la treabă. braţele mele se află sub pânză. mi se vine în ajutor. trebuie să mai trag din când în când câte-o criză. Închide apa rece şi deschide de tot robinetul cu apă clocotită. încercând să forţez pânza asta blestemată. deoarece e tare greu să rezişti jucând asemenea comedie. mă înăbuş respirându-l şi fac eforturi supraomeneşti. Se apropie de mine. Mai ales la coapse şi într-o anumită 554 . Doar capul îmi iese afară printr-o gaură. când iată că intră Ivanhoe. Cada e acoperită cu o pânză foarte ţeapănă. Am tras una atât de bine jucată încât infirmierii caralii m-au băgat într-o cadă cu apă fierbinte şi mi-au făcut două injecţii cu bromură. convins co să mă stranguleze cu labele lui de uriaş. dar degeaba. ca să nu fie chip să sări afară din ea. Îmi vine să strig după ajutor. apoi se duce la rotiţele alea mici cu care se dă drumul la apă. se depărtează. Nici măcar nu pot să mă apăr. Închid ochii şi aştept. În sfârşit. ochii săi mari mă privesc cu atenţie. În sfârşit. Când sunt scos din cada în care era să fierb. Au trecut mai bine de două ore de când mă aflu în această baie cu soiul ăsta de cămaşă de forţă.

Mâine o să avem cheia. mi-aştept amicul. E totul pregătit. Când mă întreabă doctorul ce s-a întâmplat. Fie ca norocul şi Dumnezeu să m-ajute.regiune sensibilă. Câteva injecţii cu morfină mă ajută să trec primele douăzeci şi patru de ore. o să-l rostogolim plin. o să golească butoiul de oţet pe la unsprezece noaptea. E târziu. Sunt badijonat cu acid picric şi culcat în mica sală de infirmerie a ospiciului. Ca să câştige timp. Îmi bate tare inima. cu untdelemn. Port un pantalon din saci de făină tăiat la genunchi şi o bluză de lână. să ies definitiv 555 . conţine ţigări şi un amnar cu iască. Salvidia nu-i de serviciu. Pe celălalt. Am stabilit pentru noaptea asta. unde s-a julit pielea. Vreo trei kile. c-un şiş pe cinste la brâu. zice el. Nimeni nu pricepe nimic. Trebuie să facă rost repede de-o cheie a infirmeriei. I-a luat chiar acum amprentele pe-o bucată de săpun. Îi spun c-a erupt un vulcan în cadă. deoarece. Am arsuri atât de grava încât e chemat doctorul. Iar paznicul infirmier îl acuză pe cel care-a pregătit baia că a potrivit greşit robinetele. în timpul gărzii dintre unu şi cinci dimineaţa. după ce m-a uns cu alifie picrică. Aşezat pe patul meu. Rămâne să-i spun eu când o să fiu îndeajuns de vindecat ca să profităm de prima gardă a unuia din caraliii care nu-şi fac rondul. Peste câteva clipe va începe evadarea. ne putem întoarce în această parte a ospiciului fără să fim văzuţi. deoarece marea e foarte agitată şi untdelemnul ne va fi poate de folos spre a linişti valurile pentru lăsarea la apă. Tocmai a plecat Salvidia. Am şi-un săculeţ impermeabil pe care o să mi-l leg de gât. şi-mi spune că am noroc aflândumă la infirmerie. în sfârşit. Salvidia şi-a pregătit o traistă etanşă cu făină de manioc pe care a îmbibat-o cu untdelemn şi cu zahăr. În ce-l priveşte. dacă dă greş evadarea.

eu înainte şi pe urmă butoiul: Ajungem fără nici o greutate la capătul de jos al drumului. de rechini — Papi. — Înfundă-i bine cepul. Apuc traista cu făină şi. Există o mică trecere spre mare. nu m-am putut stăpâni să nu-l revăd pe Matthieu purtat pur şi simplu. l-a golit.învingător din drumul spre putreziciune! Ciudat lucru. la drum! Îl urmez. Noroc că-i foarte puternic şi-i vine destul de uşor să-l frâneze îndeajuns pe panta asta abruptă. pentru cazul c-ar scăpa butoiul. „Repede. — Încet. încet. — Goleşte butoiul. Vântul suflă cu putere şi valurile se sparg turbate de stânci. Găurile sunt pregătite. Scoate butoiul ca pe-o jucărie îşi înconjură trupul cu frânghii. Stai. El mă Urmează. E-n regulă. Cobor de-a-ndaratelea. iar eu cu sârmă. — Bate bine cuiele. încep să-mi rostogolesc butoiul spre mare. Îl aştept. grăbeşte-te. pune-i placa asta de tinichea deasupra. gând care se îndreaptă spre tatăl meu şi familia mea. 556 . În momentul în care s-a deschis uşa. dar apoi stâncile sunt greu de străbătut. a juraţilor sau a procurorului. îmi vine-n minte un singur gând referitor la trecut. ai grijă să nu la viteză. cu butoiul de untdelemn. n-o să fie chip să trecem de stânci cu el plin. Nici o imagine a Curţii cu juri. Închide repede uşa şi ascunde cheia într-un colţ al coridorului. drept în picioare. uşa-i deschisă. care astfel sar opri de-al meu.” Ajungem la cămară. în noaptea atât de neagră că poţi să-ţi bagi degetele-n ochi.

un val uriaş ne prinde pe dedesubt şi ne zvârle ca pe-un fulg pe-o stâncă ascuţită aflată în faţa celorlalte. butoiul. Cu siguranţă că şi el trage. lua-l-ar dracii! Ridică niţel. — Fii atent! O să se fărâme. spre mare. acolo stai bine. şi împinşi cu putere spre stâncă. Aşa. — Împinge-l. el şi cu mine. loviturile nu pot fi auzite. Când se retrage valul. Are două sute douăzeci şi cinci de litri fiecare.Cu gălăgia pe care-o fac vântul şi valurile. după mine. În clipa aceea împing ca turbat pluta. Dar pentru asta tiebuie mai întâi să rezistăm şi să stăm pe loc. cu toată puterea. Sunt voluminoase şi cam greu de mânuit. Sau treci înainte. chiar dacă ne-acoperă valurile. fără să mai spun că putem să ne rupem un picior sau o mână! — Potoleşte-te. El se află-n faţa mea pe butoaie şi. În acelaşi timp eu am să-mping. Locul ales ele camaradul meu pentru lansarea la apă nu-i prea nimerit ca să uşureze treaba. cu butoaie cu tot. aşa cum se află legate zdravăn unul de altul. că dintr-odată suntem degajaţi şi luaţi de val. în momentul în care mă caţăr la rândul meu. frânturile se împrăştie. când o să strig. Cele două butoaie sunt greu de ridicat deasupra stâncilor. mă duce la o depărtare de peste douăzeci de 557 . Salvidia. şi precis c-o să ne desprindem de stânci. Un val mare acoperă cu desăvârşire grupul compact pe care-l formăm. În mijlocul hărmălaiei făcute de vânt şi de valuri cred că amicul meu a auzit poruncile pe care le-am strigat. Atenţie la valul acela! Suntem ridicaţi amândoi. Lovitura asta înfiorătoare e-atât de puternică încât butoaiele se sparg. sau vino aici. Trage tare spre tine.

când ajung pe uscat. reuşesc să scap de aici. O s-o iau în sus spre ospiciu şi. În picioare cu faţa-n vânt. o să mă întorc la infirmerie. îmi dau seama că mă aflu la mai mult de-o sută de metri de locul unde am lăsat pluta la apă. dar. nemişcat. Fără să mă sinchisesc de ceva. idiotule! Niciodată n-o să-ţi mai rostesc numele! N-o meriţi!” Vântul se potoleşte. nu ţi-e ruşine să te-ndârjeşti în felul ăsta contra mea? Bunul Dumnezeu ţi se spune? Mârşavule. porcule. nu ştiu cât timp. doar cu cipicii. Înot şi mă las purtat de-un alt val. da. curvarule. Urc panta cu o singură idee în cap: să mă întorc şi să mă bag la loc în scutece. ridic pumnul şi-l sudui pe Dumnezeu: „Nemernicule. aşa-i! Un sadic. marea. şi-acest calm aparent îmi face bine şi mă readuce la realitate. Nici usturoi n-am mâncat. dac-oi putea. s-ar putea să reuşesc. care se îndreaptă direct spre ţărm. nici 558 . întrucât el nu fumează. cât mă ţine gura: „Unde eşti?” Vântul.metri de stâncă. Apoi încep să plâng de furie. fiziceşte şi sufleteşte. scârnăvie. cu faţa spre valurile astea monstruoase care au măturat totul. Zdrobit. mă culc în mijlocul drumului. cu tutunul şi amnarul — atenţie frăţească a prietenului meu. şi-arunc săculeţul pe care mi l-am prins de gât. valurile — doar ele îmi răspund. nimic altceva. Mama ei de viaţă! Unde mi-o fi amicul? Strig iar. asta eşti! Un pervertit. Cu un pic de noroc. Cu trupul zdrelit. pe de-a-ntregul zdrobit. Aterizez aşezat de-a binelea între două stânci. Rămân locului. îmi dau jos pantalonii şi bluza de lână şi rămân gol puşcă. strig: „Salvidia! Romeo! Unde eşti?” Nici un răspuns. De-abia am vreme să mă prind de ceva până să mă ia alt val. un afurisit.

mă încălzesc încetul cu încetul. răsucind cheia de două ori. izbutesc totuşi să-mi dau seama că-n ceea ce mă priveşte nu s-a observat nimic anormal. cade de cealaltă parte a zidului. — De ce m-aţi trezit? — Pentru că ţi s-au vindecat arsurile şi avem nevoie de pat. Pe jumătate adormit. Îl urmez. În sertarul micii măsuţe de noapte se află două pastile pentru dormit. Mă duc la fereastră şi arunc cheia foarte departe. mă lasă să rămân în curte. zgâlţâit. Au trecut trei zile de când am dat greş cu evadarea. N559 . Am sărit zidul ospiciului. — Ce-i asta. Dormeam când. Nu ţi-ai băut cafeaua? S-a răcit. Fără s-o caut prea mult. Na. o să te întorci în celula ta. găsesc cheia infirmeriei. E zece dimineaţa. şefule. În trecere. îl văd pe caraliul infirmier în faţa mea. Singurul lucru care m-ar putea trăda e faptul că târlicii-s uzi. Papillon? Dormi buştean. — E-n regulă. Trei bolnavi privesc afară. Sala e toată scăldată în soare şi fereastra-i deschisă. Ajung nestingherit pe coridorul infirmeriei. Le înghit fără apă. Mi-am tras pătura peste cap. Nu m-oi fi întors prea curând? Trebuia să mai aştept puţin. bea-o. Saliva mi-e de-ajuns ca să le facă să lunece. Oare chiar s-o fi înecat amicul meu? Poate că apa l-o fi dus mult mai departe decât pe mine şi-o fi reuşit să se prindă de ceva la capătul insulei. pentru că nu ştiu unde a pus Salvidia cheia de la uşa principală. Profit de asta ca să-mi usuc cipicii la soare. Intru şi închid uşa.gura nu-mi miroase. Îmi reproşez c-am ajuns prea repede la concluzia că amicul meu e pierdut. Vântul şi apa de mare mă făcuseră sloi. Mă scol şi mă duc să-i storc la toaletă.

— Ce-ai vrea să faci? — Orice. ai fost bolnav. De ce sunt aici? Spune-mi.am auzit să se zvonească ceva. înseamnă că bietul de el a murit. Nu-l ştiu pe tipul ăsta. Caraliul nu sosise încă. va să zică mă aflu la nebuni? Te pomeneşti c-am luat-o razna. dau ajutor la curăţatul celulelor. Un tip din Auvergne. O să fie mai greu să-i fac să creadă că m-am vindecat sau măcar că sunt mai apt să mă întorc în lagăr decât să pătrund în ospiciu. vreţi să fiţi amabil şi să-mi daţi un pantalon şi-o cămaşă? Caraliul a încremenit de uimire. — Domnule Rouviot (ăsta-i infirmierul-şef). lângă mine. Mă priveşte foarte mirat. Promit că nu-mi murdăresc hainele. zdrobit desigur de stânci. — Papillon. Ai vrea să lucrezi? — Da. un infirmier ocnaş. Salvidia nu s-a mai zărit. 560 . din curte la celula mea. apoi îmi zice: — Stai jos aici. Eram singuri la postul de gardă. ce s-a întâmplat? — Şefule. Umblu din celulă mea până-n curte. Acum trebuie să-l conving pe doctor că mi-e mai bine. mi-a vorbit aseară pentru prima oară. Şi iată-mă îmbrăcat. Papillon. văd că-ţi merge mai bine. mă mir c-am ajuns aici. şi precis că m-a salvat faptul că eram în urmă în loc să fiu în faţă De unde să ştiu? Trebuie să ies din ospiciu. noaptea mie frig. Ia spune. Ăsta-i ospiciul. fii aşa drăguţ. — Bă. dar el zice că mă cunoaşte. Seara îmi lasă uşa deschisă până la nouă şi mă încuie abia când paznicul de noapte îşi începe garda. bătrâne. Eu însumi abia de-am scăpat. bine. acu n-are rost s-o mai faci pe nebunu'. şefule.

A trecut vreo lună de când am ratat evadarea. în felul ăsta ai să te plimbi. te servesc cu plăcere. Iar dacă n-am auzit să-l vorbească cineva de bine. Cum te cheamă? — Dupont. da' nu-i port pică pentru asta. Pe el. E de neînţeles cum de nu l-au înfulecat rechinii. înseamnă că-i băiat de treabă. Are o privire atât de cinstită că nu mă îndoiesc de corectitudinea Iui. n-o să mai căpătăm aşa curând. Dar se pare că ceilalţi peşti i561 . Dacă ai nevoie de ceva. Şase zile mai târziu. — îţi mulţumesc. Au găsit pe ţărm frânturi din butoi zvârlite de mare. Sunt convinşi c-a fost înghiţit de rechini. — Ce mă sfătuieşti? — Am s-aranjez să fii numit la corvoada care iese-n fiecare zi din ospiciu ca să meargă după alimente la spital. au găsit plutind trupul prietenului meu. Să-ncepi să te porţi cum trebuie. N-o să-ţi uit sfaturile. Vezi ca din zece conversaţii vreo opt să fie cu judecata. asta l-a costat viaţa. pentru că era un prieten bun. Mulţumesc. Nici să te vindeci prea repede nu-i bine. Bietul Salvidia! O fi fost tămbălăul de pe lume când au constatat că plecase. — Şi ce-i cu asta? — E că-mi pare tare rău c-ai dat greş în cărăbăneala ta cu Salvidia. Mă doare cuadevărat. zice el. Cu războiul ăsta. Doctorul face un scandal grozav pentru uleiul de măsline irosit. frate. deşi nu mi-a şoptit nimic înainte. spune-mi. în schimb n-am auzit să se spună nici ceva de rău.— Cum adică? — Lasă bancurile! Crezi c-am înghiţit tromboanele tale! De şapte ani sunt infirmier la ţăcăniţi şi-am văzut din prima săptămână că eşti un simulant.

atât era de oţărât. Mălaiul ăla mare de caraliu mai. Ar trebui s-o dea lui Galgani ca s-o strecoare în sacul poştal cu o clipă înainte de-l sigilează. Îi scriu mamei lui Romeo Salvidia. Din cauza stării de descompunere nu s-a mai făcut autopsie. în Italia: „Doamnă. luptând vitejeşte ca să-şi cu-cerească libertatea. Mai rămâne să ies din ospiciu. zicând că grădina lui n-a fost niciodată lucrată cu atâta grijă. Îmi îndeplinesc această îndatorire dureroasă. 562 . băiatul dumneavoastră a murit fără lanţuri la picioare. mai să damblagească. doctorul voia să-mi dea drumul din ospiciu ca să trec în lagăr în chip de „externare de probă”. Prietenul fiului dumneavoastră. sărutânduvă mâinile ca un fiu. Drept care azi-dimineaţă am smuls toţi căpşunii şi iam aruncat la gunoi. departe de paznici şi de temniţă. A murit liber. Au trecut două luni de când sunt cuminte şi-am devenit atât de apreciat că idiotul ăsta de caraliu nu mai vrea să-mi dea drumul. Gardianul m-a numit îngrijitor al grădinii sale. atâtea cruci. În locul fiecărui căpşun am plantat câte-o mică cruce.au mâncat toate măruntaiele şi o parte a piciorului. îl întreb pe Dupont dacă poate să scoată o scrisoare de-a mea ca s-o pună la poştă. zice Dupont. A murit pe mare. Papillon.” Odată această datorie îndeplinită. curajos. Tipul din Auvergne îmi zice că. Ne făgăduisem reciproc să scriem familiei noastre de s-ar întâmpla vreo nenorocire unuia din noi. Atâţia căpşuni. Nu-i nevoie să mai povestesc ce tărăboi s-a iscat. să ajung cu orice preţ pe Insula Diavolului şi să încerc altă evadare. hotărăsc să nu mă mai gândesc la acel coşmar. Avea scăfârlia găurită. la ultima vizită. Caraliul s-a opus. Aşa-i viaţa.

îmi pun hamacul lângă locul ăsta goi. să scoată măcar un sunet. Mai întâi că vreau să te văd. 563 . de ce-ai smuls căpşunii şi-ai pus cruci în locul lor? — N-aş putea să vă explic treaba asta. în faţa spitalului. Cam depăşisem măsura. Iată-mă în lagăr. Aflându-se singur în grădină. ca şi cum Matthieu s-ar mai afla aici. dar ce era să fac? Doctorul n-a prea luat chestia asta în tragic. doctorul mă descoase în legătură cu trecutul meu. Mi-a poruncit să mătur frunzele de la opt la zece dimineaţa. Mi-am regăsit prietenii. Papillon. Petrec zilnic câteva ore cu doctorul şi cu nevastă-sa. — Vino să mă vezi în fiecare zi. până la urmă a plâns cu lacrimi adevărate. Aşezat pe-o roabă. Papillon? Prin ce-ai mai trecut după ce te-ai despărţit de indienii care pescuiau perle?. Am băut o cafea şi-am fumat câteva ţigări în tovărăşia doctorului.. Petrec fiecare după-masă cu oamenii ăştia admirabili. şi-o să-i cer scuze supraveghetorului. — Ia spune. Locul lui Carbonieri e gol. insistă el. trebuie „externat de probă”.. domnule doctor. nimeni n-are dreptul să-mi dea vreun ordin. iar nevastă-sa îi dă ajutor. Doctorul a pus să mi se coasă pe haină: „în tratament special”. În afara doctorului. Soţia sa şade lângă noi. Papillon. Atâta iubea căpşunii ăştia că sunt cu-adevărat mâhnit. — Şi pe urmă. spune soţia doctorului. dar şi să aud celelalte păţanii. Bolnavul.Făcea spume la gură şi se îneca încercând să vorbească. într-un fotoliu în faţa casei sale. dar nu putea. O să mă rog de bunul Dumnezeu să-i dea alţii. ca să se readapteze la o viaţă normală. în lagăr. i-a venit ideea asta ciudată.

Administraţia asta-i putredă. Papillon. M-am hotărât să-l rog pe doctor să aranjeze trimiterea mea pe Insula Diavolului. nu mai pot să îndur ocna asta. Au fost atât de buni cu mine că n-am vrut să-i mint: — Doctore. să evadez sau să crap. numai să se termine odată. Mă obligă să le povestesc întâmplările vieţii mele. S-a făcut: urmează să plec mâine.uneori numai cu nevastă-sa. Acest doctor şi soţia sa ştiu de ce mă duc pe Insula Diavolului. Aşa că. aranjează să fiu trimis pe Insula Diavolului. — Te înţeleg. sistemul ăsta de represiune îmi face silă. deoarece sunt convinşi că asta mă ajută să mă echilibrez definitiv. adio şi noroc! 564 .

Fiecare trăieşte într-o căsuţă cu acoperiş de tablă. în număr de aproximativ zece. Lunea capătă alimente crude pentru câte-o săptămână. E-un lungan murdar. Treaba de infirmier o face doctorul Léger. pe Insula Diavolului nu trebuie trimişi ocnaşi de drept comun. Insula Royale e legată de Insula Diavolului printr-un cablu. unde se află postul de gardă al supraveghetorilor şi o singură sală pentru ocnaşi. iar zilnic câte-un coltuc de pâine. urcă repede spre un platou înalt. Atunci acesta e ridicat şi se reîntoarce pe Insula Royale. Sunt vreo treizeci. ci numai condamnaţi şi deportaţi politici. cel care şi-a otrăvit întreaga familie la Lyon sau prin împrejurimi.Caietul al zecelea insula diavolului BANCA LUI DREYFUS E cea mai mică dintre cele trei insule ale Salvării. cea mai direct bătută de vânt şi de valuri. deseori nu se bărbiereşte câte-o săptămână. care se întinde de-a lungul mării. totodată. După o strâmtă suprafaţă orizontală. Oficial. Pe paznicul-şef al lagărului (sunt trei) îl cheamă Santori. 565 . Politicii nu întreţin legături cu ocnaşii şi scriu câteodată la Cayenne. protestând împotriva cutărui sau cutărui ocnaş din insulă. Şi cea mai nordică. de jur împrejur. întrucât marea e foarte des prea montată pentru ca şalupa Insulei Royale să poată veni şi aborda la un soi de debarcader din beton.

te-ai instalat? Mâine dimineaţă o să te duci cu Chang să dai de mâncare la porci.) . doi negri. Să nu-mi faci greutăţi. Tu prinde peşte. una dimineaţa. o să ne vedem acolo. ataca sampanele1 şi uneori asasina întregul echipaj împreună cu familia. în Indochina. Aici e bine. ai de făcut acelaşi lucru. — Ştiu că nu te gândeşti decât la evadare. Cu excepţia ăstor două ore. Extrem de periculos. şi-am să te las şi eu în pace. lumea-i mulţumită. — A. Trebuie să pui deoparte nucile cu smântână. Urcă până la lagăr. dar întrucât 1 Sampan — corabie cu pânze întrebuinţată în Extremul Orient (n. El o să aducă nucile de cocos şi tu o să le despici cu o toporişca. Chang? — Merge. alta după-amiaza. Găsesc în sală şase ocnaşi: doi indochinezi. dar are cu toate acestea un mod de-a trăi în comun care insuflă încredere şi simpatie. În felul ăsta. De acord? — Da. Fiecare pescar trebuie să aducă zilnic câte-un kil de peşte bucătarului meu. De meserie pirat. Tu mănâncă cu mine. Aici mult peşte. un bordelez şi un tip din Lille. lângă mine. Apare Santori. sper c-ai să fii cuminte pe Insula Diavolului. sau nişte langustine. la patru. Tu dormi aici. E-un supravieţuitor al răscoalei din ocna de la Poulo Condor. — Cum o duci. toată. 566 t. eşti liber să faci ce doreşti. Papillon? — Dar tu. era cu mine la Saint-Laurent în prevenţie pentru omor. Unul din indochinezi mă ştie bine. domnule Santori. După-masă. să le dai purceilor care n-au dinţi. Eu fac mâncare de două ori pe zi.— Papillon.

lung de mai bine de~un metru şi jumătate şi gros cât coapsa mea. care în timpul războiului din 1914 scria articole contra Franţei. Dacă omori pe-ascuns vreun purceluş. şi încă mai puţin să mi se vorbească. ne-am întâlnit cu un tip bătrân. Doar chipul îi este curat. Nu-mi place să fiu vizitat. Are mâinile roşii şi scrijelite de răni prost cicatrizate. însoţit de Chang. părul cărunt şi foarte lung îi acoperă gâtul şi tâmplele. deoarece ei te văd. Aşa că poţi fi omorât sau rănit. iar tu nu-i vezi. şi câteodată un pui sau o găină. am străbătut insula cât a fost ziua de lungă. ţinea un baston în mâna. ia şi flaconul ăsta cu o sută douăzeci de 567 . — Dacă ai nevoie de ceva. Pe drumul care dă ocol insulei. pe care şi le face probabil prinzându-se. în mare. E-un ziarist din Noua Caledonie. dar ştiu că unii ies totuşi. Infirmierul locuieşte de asemenea într-una din aceste căsuţe. gras şi îndesat. Acest doctor Léger e-un găligan murdar şi voinic. vino şi-am să-ţi dau. cu o barbă lungă. care n-ar trebui să fie folosite decât de politici. îşi închipuie că vii să le furi vreo pasăre sau nişte ouă. Dacă tot eşti aici. nu mă doare capul. Noaptea staţi închişi. Dacă te-apropii de casele lor. şi-o să-ţi dau un pui şi şase ouă. După ce-am dat de mâncare la peste două sute de porci. Fereşte-te de deţinuţii politici. care-i cunoaşte fiecare ungher.de-aici e imposibil. L-am văzut şi pe nemernicul din pricina căruia a fost împuşcată Edith Carvell. de partea nemţilor. la marginea mării. de colţurile stâncilor. adu-mi o pulpă dinapoi. Tipul ăsta respingător. Să nu vii decât dacă eşti bolnav. Vând ouă. infirmiera engleză sau belgiană care-i salva pe aviatorii englezi în 1917. şi bătea un uriaş ţipar de mare. albă. Fiecare are câte-o macetă.

adio. spre Franţa care-l alungase. Santori e în culmea fericirii.. când voi dori.casete de chinină. — Adio. niciodată n-a călcat vreun civil pe insulă. În fiecare. cu aerul că-mi spune: „Aminteşte-ţi mereu de 568 . să vii să stai un minut pe banca asta pe care am mângâiat-o şi s-o atingi cu mâna ta. — Dacă piatra asta lustruită ne-ar putea spune gândurile lui Dreyfus. Şi te-aş ruga ca.. când marea e joasă. Pescuiesc dimineaţa şi seara cantităţi astronomice de roşioare de stâncă. adun trei sute de langustine. nişte langustine şi peşte. Doctorul Germain Guibert a venit ieri pe Insula Diavolului. domnule doctor. Câteodată. în eventualitatea că se-ntâmplă minunea să reuşeşti. Comandantul mi-a permis să-i trimit doctorului. a venit împreună cu comandantul Insulei Royale şi cu doamna Guibert. larg deschişi. După câte spune comandantul. cu siguranţă că ne vedem pentru ultima oară. niciodată n-a căpătat atâtea soiuri de peşte şi de langustine. o să-ţi trebuiască în junglă. Întrucât ai venit aici ca să evadezi. A venit cu mine până la banca pe care se aşeza Dreyfus privind în larg. Ochii doamnei Guibert mă privesc. mângâind piatra. Am să mă rog lui Dumnezeu să izbândeşti. Am putut sta de vorbă cu ea mai bine de-o oră. doamnă. spre a-mi spune adio. înainte să pleci. Papillon. Marea fiind liniştită. zi. Santori e de acord. zice ea. deoarece îmi spui că în curând ai să încerci să evadezi. trimit câte trei sau patru kile pentru cazanul caraliilor. Această admirabilă femeie e prima femeie care-a pus piciorul pe Insula Diavolului. Îi salut în chipul cel mai firesc cu putinţă înainte ca şalupa să se desprindă de chei. cu cablul.

iubitule. M-am bucurat doar de şapte luni de libertate completă. pentru Santori. cu-al său: „O să fim achitaţi”? Unde-or fi ele. atât de greu totuşi de îndurat. care. Ce oroare! Ce repede a trecut timpul! Dar. pentru indochinez şi pentru mine. cele douăsprezece momâi din juriu? Dar sticleţii? Dar procurorul? Ce-o fi făcând sub jugul nemţesc tata. acele minute. balul de la Petit Jardin. fiecare din ele încrustate în această cale a calvarului. iar într-un butoi de metal legat eu un lanţ. În consecinţă.noi. cu tribul meu indian. câte? Prima când am plecat de la spital. Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele i-am petrecut fie într-o celulă. Treizeci şi cinci de ani! Unde-o fi Montmartre. Copiii pe care i-oi fi având cu cele două neveste indiene au acum opt ani. după ce i-am pus jos pe caralii. nici noi nu te vom uita”. a strigat la Curtea cu juri: „Nu-ţi face sânge rău. contemplu acele ore. Am treizeci şi cinci de ani. Piaţa Blanche. adevărată camee. fie în carceră. Suntem în 1941. Am deajuns ca să-i trimit doctorului. Domină marea de la cel puţin patruzeci de metri. cu chipul ei de madonă. peste cinci sute de langustine. 569 . Într-un fel de acvariu natural am peste o sută de kile de roşioare. vin să te caut acolo?” Unde-o fi Raymond Hubert ăla. devorându-mă disperată cu ochii ei mari. Azi n-am fost la pescuit. şi familiile întemeiate de surorile mele? Atâtea evadări! Ia să vedem. Pigalle. Banca lui Dreyfus se află pe culmea extremităţii nordice a insulei. privind înapoi. mă aflu de unsprezece ani întemniţat. bulevardul Clichy? Unde-o fi Nénette. îmi pot îngădui să nu merg la pescuit.

precis că reuşea. o mare greşeală. a patra.A doua în Columbia. A opta. dacă n-ar fi fost un bărbat oţelit. Dreyfus nu sa lăsat niciodată doborât şi a luptat necontenit. la Rio Hacha. E drept. eram liber. cu bietul meu prieten Carbonieri. piatra asta şlefuită. Cu două sute de metri mai jos. din ospiciu. A ştiut să reziste. Iar dacă şiar fi ţinut gura. Trebuie să încerc altă evadare. Am făcut o greşeală. a cincea şi a şasea la Baranquilla. Dacă nu era el. că l-am lăsat pe italian să aleagă locul de unde să pornim. s-a găsit să-l apere Emile Zola. netedă. a găsit curajul să continue totuşi să trăiască. Cea mai frumoasă. De ce mi-oi fi părăsit tribul? Un fior de voluptate îmi străbate trupul. ultima. condamnat pe nedrept. Banca asta. pentru reabilitarea sa. fără încetare. precis că ne-ar fi fost mai uşor să lansăm pluta. văzându-se copleşit de-atâta nedreptate. Acolo izbândisem pe deplin. eşuată în chip atât de nefericit! Dinamita aia. când m-a denunţat porcul ăla de Bébert Celier. Nu mi-e îngăduit să fiu mai prejos de el. pe care Dreyfus. iar de cealaltă dată. Apoi a treia. şi trebuie să mă las de ideea de a 570 . trebuie să-mi slujească la ceva Nu trebuie să mă dau bătut. unde valurile lovesc turbate. trebuie să fie pentru mine un sprijin şi un exemplu. Clousiot ăla care-şi agăţă pantalonii! Şi întârzierea cu somniferul! A şaptea pe Insula Royale. dominând hăul de stânci. Da. spre măcelărie. Cu toate astea. Ce ghinion cu evadările astea! Lovitura cu slujba religioasă. cu faimosul său J'accuse. care s-a dus pe pustii. până la capăt. cu siguranţă că s-ar fi aruncat în prăpastie chiar de pe banca ăsta. Îmi pare că mai trăiesc senzaţiile amorului pe care-l făceam cu cele două surori indiene.

necontenit. mă stânjeneşti când mă avânt spre continent. fără a o vedea cuadevărat. marea se dezlănţuie pe săturate. Tot privind marea asta. întruna. Ea le cotrobăie. le despică. deci apa valului nu poate să iasă decât înapoindu-se spre mare. trebuie să dispari. venind spre nişte stânci imense care aduc a cocoaşă cu două versante opuse. Asta-i foarte important. se sparg şi se retrag violent. spre a nu mă gândi decât la faptul că voi birui şi voi fi liber. să umple cu apă toate colţurile şi cotloanele. tot ce-a reuşit să distrugă.porni la o nouă evadare cu deviza: să înving sau să mor. marea loveşte stâncile cele mai avansate ale insulei. deoarece dacă — în clipa în care se sparge valul şi se prăbuşeşte în bulboană — sar de pe stâncă cu un sac de nuci de cocos. fără să obosească vreodată. mintea mea o ia razna.” Când e furtună. în timp ce se retrage. La cuvântul „să mor” trebuie să renunţ. îmi stai în drum. ca să mineze. plonjând direct în 571 . dar încearcă întruna. Exact la poalele băncii lui Dreyfus.” În clipa asta observ ceva foarte interesant. încep să cunosc toate capriciile posibile şl imaginabile ale valurilor care ascultă de vânt. şi nu numai că năvăleşte şi greblează. i-ar spune Insulei Diavolului: „Pleacă. valurile atacă. aceste stânci uriaşe care par să-i spună: „Pe-aici nu se trece. Tonele lor de apă nu se pot împrăştia întrucât sunt prinse între aceste două stânci care alcătuiesc un fel de potcoavă largă de vreo cinci sau şase metri. câte-o fărâmă din tine. Ochii îmi sunt adesea orbiţi de lumina prea puternică. În lungile ore pe care le petrec aşezat pe banca lui Dreyfus. parcă. De asta fur zilnic. Pe urmă vine faleza. de răsfrângerile platinate ale crestei valurilor. încet-încet. Neîncetat. visez despre trecut şi clădesc un viitor trandafiriu. pe dedesubt.

Când e lună plină. deci valurile mai puternice. Stânca e năclăită şi mereu udată de valuri. undiţe de adâncime. O să aştept până o să fie lună plină. cu învelişul lor de fibre. Primul lucru de făcut: o probă. şi cum eu am şaptezeci de kilograme. Ştiu unde pot să găsesc câţiva saci de iută. aş fi purtat spre larg. Care primeşte aer doar când marea e joasă. cu care am stat de vorbă. adică cea mai periculoasă. De-aici trebuie s-o pornesc. pentru cazul în care. Ele stau lipite de plafonul peşterii. nu încape îndoială că mă va purta cu el când se va retrage. într-un soi de peşteră. umplut cu nuci de cocos. Partea asta a insulei e tabu. e bine ascuns. N-am putut să le urc pe stâncă. să putem spune c-am pus undiţele astea în chip de capcane pentru 572 . şi nu din altă parte. ca să intri. Mă simt foarte agitat la gândul acestei experienţe. fiind cu neputinţă să fiu zvârlit pe Insula Royale. deoarece la cocinile de porci sunt câţi vrei. Chang. mareele sunt mai înalte. Şi-a luat tot soiul de catrafuse pentru pescuit. Nicicând nu i-ar fi da cuiva prin cap că cineva o să aleagă pentru evadare partea cea mai bătută de valuri. Un sac de iută bine cusut. am băgat o piatră care cântăreşte între treizeci şi cinci şi patruzeci de kilograme. trebuie Să te cufunzi sub apă. Într-un alt sac. o să vină să mă ajute. şi nu prea lesne de dus. pentru strângerea nucilor de cocos. Întrucât o să pornesc cu doi saci în loc de unul. Sacul cu nuci de cocos şi pietroiul sunt mai grele. proporţiile sunt păstrate. e singurul loc din care. în care. legat de sacul cu nuci de cocos.val. Cu toate acestea. Am descoperit-o plonjând ca să prind langustine. dacă ne-ar surprinde cineva. dacă reuşesc să mă desprind de ţărm.

înalt de peste şapte-opt metri. dar izbitura e-atât de puternică încât creasta trece peste stâncă şi ne udă la piele. cocoţat pe creasta unui uriaş val de fund. îmi văd sacul sosind. sacul porneşte spre mare. puţin înaintea spumei. unde se zdrobeşte de stânca din faţă. Încă puţin şi e-n regulă. Uzi pân' la oase. Chang şi cu mine ne depărtăm cât putem de repede de locul ăsta blestemat. — Stai. Ridicat ca un fulg. înmărmurit. fără să mai aruncăm vreo privire spre mare. Chang. — Nu bun. înalt de vreo cinci metri. Sacul se deschide. mă ameţeşte. Îl poartă pe creastă. drept. Dar asta nu ne împiedică să zvârlim sacul chiar în clipa-n care valul începe să se învârtească. — Dă-i drumul. Dinspre sud poţi plecat mai bine decât de-aici. vezi dacă sac nu vine înapoi.rechini. Chang mă întreabă: — Gata. Nu bun asta idee de evadare de la Insula Diavolului. puţin spre stânga. Abia dac-au trecut cinci minute. Papillon. se sparge sub noi. se repede ca un nebun spre stâncă. înainte de-a se retrage. Papillon? Dă-i drumu' pe-ăsta. Valul. în 573 . e bine. Mai bine de la Insula Royale. deoarece valul ne-a udat în întregime şi aproape că ne-a măturat — noroc că spre pământ — juliţi si zdreliţi. dar de pe Insula Royale s-ar afla de evadare. şi-l retrimite cu o forţă nemaipomenită înapoi de unde-a pornit. când. Valul saltă ca pe un pai sacul ăsta cu nuci de cocos şi cu pietroiul lui. — E-n regulă. Chang. nucile se împrăştie şi pietroiul se rostogoleşte în abis. — Da. Luna plină luminează scena ca ziua-n amiaza mare. Gălăgia pe care-o fac valurile.

care ia naştere la mai bine de trei sute 574 . nimic din toate astea nu mă împiedică să studiez marea. De la prânz la asfinţit am stat să privesc dacă treaba asta merge automat.cel mult două ore. Nu. dacă nu intervine vreun capriciu. aşa că mă pot prinde în cleşte cu cele trei bărci ale insulei. mă aflu iarăşi pe banca lui Dreyfus. făcându-l praf. Sacul de cocos n-ar fi împins decât de val. de două ori mai înalt decât oricare alt val. lăsând o pojghiţă albă de sare. pe de altă parte. s-ar crede că m-am înecat la pescuit. dar n-a reuşit să crească destul de puternică ca să-l înfrunte. Un soare tropical. Un soare care face aerul să joace. care. precis că am răgaz toată noaptea până ce-o să-şi dea seama că m-am cărăbănit. Şi-abia acum îmi dau seama că sunt prost ca noaptea. Un soare care transformă în cenuşă orice plantă ce-a răsărit. mai întâi că nu există nici un vas. Pe când aici. aerul se mişcă. Dacă plec pe furtună. Da. se mişcă de-a binelea în faţa ochilor mei. mi-a zvârlit sacul înapoi pe stânci. Dar cum? La prânz e-un soare de plumb. parcă îţi fierbe creierul în ţeastă. Pe Insula Diavolului nu există telefon. în al doilea rând. Cu toate acestea. Un soare care face să se evapore în câteva ore orice băltoacă nu prea adâncă de apă de mare. iar reverberaţia soarelui pe mare îmi pârjoleşte ochii. pur şi simplu. se repetă numai o dată la fiecare şapte valuri. adică o dereglare în ce priveşte periodicitatea şi forma acestui val gigantic. nici o şalupă nu e în stare să ajungă la Insula Diavolului. valul de fund n-a sosit măcar o dată mai devreme sau mai târziu. Aşa că de-aici trebuie să plec. Valul de fund. Şase valuri de câte aproximativ şase metri. apoi valul de fund.

spre deosebire de celelalte şase. pentru că e prea multă spumă albă în prăpastie. ca un tunet care bubuie stingându-se-n depărtare. desprinzând şi rostogolind cu ele pietroaiele care fac doar un du-te-vino.. Nu pot să-l urmăresc din ochi. când s-a format al Şaptelea. aceste vârtejuri. având o masă mult mai mare decât a celorlalte valuri. Aproape că nare deloc spumă pe creastă. Vine drept ca un „I”. de parc-ar fi suptă.de metri de ţărm. Celelalte şase valuri navuseseră destulă putere spre a-l arunca pe ţărm şi. Îmbătat de bucurie şi speranţă. de îndată ce se sparge valul de fund. Sacul nu s-a întors. E-n regulă. Pe măsură ce se apropie. o iau spre lagăr. Bag vreo zece nuci de cocos în acelaşi sac. îşi sporeşte volumul şi înălţimea. întrucât nu l-am mai văzut. folosind exact aceleaşi date ca şi pentru mine: doi saci cu nuci de cocos bine legaţi unul de celălalt şi pe deasupra o greutate de vreo şaptezeci de kile. vâr înăuntru şi-un pietroi de vreo douăzeci de kilograme şi. Am să fac totuşi o probă mai serioasă. se înăbuşă. Când se sparge de cele două stânci şi se repede în trecătoarea dintre ele. Face un zgomot caracteristic. se roteşte de câteva ori în văgăună şi trebuie să treacă zece până la cincisprezece secunde pentru ca aceşti curenţi.. să regăsească ieşirea şi să plece. dar am răgaz să-l zăresc o secundă când apa. alcătuită din două sau trei pietroaie. însoţit de-un asemenea vuiet încât ai jura că sute de cotigi cu pietre sunt descărcate brutal. arunc sacul în el. la o depărtare de vreo trei sute de metri. Foarte puţină. îi povestesc 575 . am găsit un loc straşnic de lansare la apă. venind să se izbească de faleză. În treaba asta n-o să fie nimic la voia întâmplării. sacul trecuse probabil de punctul unde ia naştere valul. se avântă spre mare.

că n-o să putem rezista pe stâncă. S-a format la o distanţă de peste două sute cincizeci de metri şi. dar ne-a ferit de căderea în prăpastie. îl zărim clar. unde fac un inventar general. Sacul a plecat. înaintează crescând cu fiece secundă. Ajutat de Chang. Nu riscăm nimic. Cred tu nimerit. Lisette soseşte făcând acelaşi zgomot ca un rapid care intră într-o gară. într-o fracţiune de secundă. întrucât cei trei caralii au treabă la celălalt capăt al insulei. Eu ajut la tine pentru proba adevărată.totul lui Chang. Cele şase valuri care vin după Lisette n-au putut să-l ajungă din goana lor. — E-n regulă. aruncăm în faimosul val de fund doi saci cu nuci de cocos încărcaţi cu trei bolovani. De acord? — De acord. profitând de-o maree de echinox înaltă de peste opt metri. Iar camaradul meu. dreaptă ca o faleză. Se sparge cu-atâta putere încât Chang şi cu mine. Papillon. ceea ce nu ne-a scăpat de-o trâmbă de apă. ne-am aruncat înapoi. Încă o dată se formează 576 . suntem pur şi simplu măturaţi de pe stâncă şi sacii încărcaţi cad de la sine în abis. Era zece dimineaţa când făceam proba asta. foarte departe de ţărm. O fi fost tras oare dincolo de locul unde se iscă valul? N-avem nici un reper ca să vedem dacă se află mai departe sau mai aproape. indochinezul de la Poulo Condor. — Cum chemi tu fetiţa căutat la Saint-Joseph? — Lisette. Întrucât ne-am dat imediat seama. Aştepţi maree înaltă de opt metri. care fac cam optzeci de kilograme. — Aşa chemăm valul cu care o dată tu pleci: Lisette. E într-adevăr foarte impresionantă. mi-ascultă explicaţiile numai urechi. Curând echinox.

dacă-i cu putinţă. ci o iau spre apus. oricare ar da înapoi. Marea e totdeauna agitată în dreptul promontoriului unde se află banca lui Dreyfus. cinci. trei. deplasând azi. nimic de zis. Vei porni spre marea aventură pe spinarea Lisettei. şi iat-o pe Lisette sosind. la prima ochire.şi-o porneşte Lisette. uite. dar azi e deosebit de furioasă. şase. Îmi pare şi mai uriaşă. Urcându-ne repede pe banca lui Dreyfus. lovitura e şi mai năucitoare. — E-acolo. două. în special la bază. o să am un camarad pe continent cu care să pornesc la o nouă evadare. experienţa a reuşit. Fiecare pe câteo plută. patru. Masa asta monstruoasă vine satace cele două stânci mai repede şi mai drept ca oricând. pe creasta valurilor care nu se îndreaptă spre Insula Diavolului. dacă acceptă. Singur în junglă nu-i prea vesel. Vreau să mă cărăbănesc. Sylvain a rămas foarte impresionat de felul cum i-am descris-o pe Lisette. Iar atunci când se sparge şi se prăbuşeşte în spaţiul dintre pietroaiele uriaşe. Fără doar şi poate. Lisette înaintează cu mugetul ei caracteristic.. şi sigur că i-am propus să plecăm împreună. Unu. dar nu să mă sinucid. — Nu te speria dinainte. să 577 . avem în patru rânduri bucuria de a-i vedea săltând foarte departe. mai multă apă ca de-obicei. ai ales locul la mare fix. care vin din urmă. În felul ăsta. Nici ea n-aduce sacii. Înseamnă c-au ieşit din zona ei de influenţă. Nu-i de mine.. băieţaş. spre a încerca să-i mai zărim o dată. Recunosc că. Dar e singurul val care te poate purta destul de departe pentru ca ălelalte. decât în majoritatea cazurilor. — Aici zici că trebuie să sărim? Ei bine. E de trei zile pe Insula Diavolului.

Tipul ăsta voinic e foarte deştept. cu atât ne vor împinge valurile mai direct spre ea. asta o să depindă de vreme. de cum plecat. de atlet. de-un metru optzeci. valurile o să fie mai puternice şi-o să ne-mpingă mai repede până la junglă. un trup bine proporţional. cel mult zece maree. Sylvain. o să fim aruncaţi pe coastă. E-un tip numai muşchi. Înseamnă că. cât crezi că durează până să ajungem la continent. şi de n-ar fi mareele joase. — Cum ai socotit? — De la Insule drept până la ţărm nu sunt mai mult de patruzeci de kilometri. Pe chestia mareelor joase cred c-ai dreptate: o s-ajungem la ţărm în patruşopt578 . mă ascultă foarte atent în timp ce-i explic. e-o treabă de patruzeci şi opt-şaizeci de ore. — Aşa-i. precis c-am fi la ţărm în mai puţin de treizeci de ore. nu mai poţi întoarce la Insula Diavolului. Deriva poate să dureze un timp mai lung sau mai scurt. înseamnă că străbatem ipotenuza unui triunghi dreptunghic. Mi-a trebuit o săptămână să-l conving pe Sylvain. — Linişteşte la tine. Să zicem c-o să ne ducă destul de departe. uite. zice Chang. Avem de parcurs. Mă priveşte. nici la Insula Royale. După şapte-opt. prea o să fim lipiţi de mare. care o să ne-ntârzie. pentru că ele o să fie acelea care-o să ne tragă spre larg. o sută cincizeci de kilometri. Grozav. Dar dacă se strică vremea. Mergând în derivă. Vântul o să aibă un efect slab. Cu cât ne vom apropia de coastă. aproximativ. Pe urmă. punând la socoteală şi decalajele.n-aibă destulă putere să te-ntoarcă la stânci. n-am idee. sunt de-acord cu tine că n-ai bătut câmpii. — Bine. Uită-te la direcţia valurilor. purtaţi de maree? — Sincer să-ţi spun. noi încercat.

şaizeci de ore. aveţi de toate pentru evadare. Va trebui să agăţăm un ocnaş sau un negru civil şi să-l silim să ne călăuzească ia Inimi. Aşa că. ca să apucaţi liane şi ramuri pom. Când aproape ajuns continent. Trebuie să ne apropiem pe şest. — Te-ai convins. Cu nici un chip nu-i voie de intrat în mlaştină. Să zicem c-am ajuns pe continent. el sigur găseşte barcă şi mâncare. în junglă. francezi botezat Cuic-Cuic. căutători de balata1 şi de aur. acolo frate-meu. indiferent ce anume găsiţi junglă. Un soi de cauciuc produs' de-un arbore tropical şi folosit ta industrie. Dacă-i un îndărătnic. Acolo se află un sat de pescari. pleci cu mine? — Aproape.). Sylvain. Dacă nu. (n. el anunţă Cuic-Cuic. — Nu ştiu. în lagărul special pentru indochinezi? — Acolo îl găsim pe fratele lui Chang. 1 579 . Şi adaugă: Voi atenţie. voi vorbeşte. îl silim s-o întindă cu noi.. El porneşte evadare cu voi. t. înghiţit pe voi. Dacă-i un tip care se poartă cum trebuie. dracu luat. destul de măricel. că mai e şi-un lagăr forestier de ocnaşi. Aşteptaţi vine-altă maree. voi vedeţi mlaştină. Niciodată mers mlaştină. Cu siguranţă că sunt şi poteci de trecere prin junglă spre a merge la Cayenne şi către un lagăr de indochinezi numit Inimi. împinge voi pân' la jungla. ea nu bun. Când întâlniţi Cuic-Cuic. Niciodată chinez nu turnător. Ce facem pe urmă? — Trebuie să ne apropiem de Kourou. — Ah! da. — Ce căutăm la Inimi. — Da. o să-i dăm vreo cinci sute de marafeţi şi p-ormă să se uşchească. — De ce-i zice Cuic-Cuic lui frate-tu? întreabă Sylvain. nici dacă ţărmul e foarte-foarte aproape.

să fie mai rezistenţi. La dreapta şi ia stânga. pe care o să mi-l leg de gât. cât vezi cu ochii. căzând în apă s-ar putea să ne pierdem sacii şi să nu-i mai putem prinde. E-n regulă Papillon. Chang mi-a pregătit un săculeţ etanş. — Sunt singurele stânci de pe-ntreaga coastă. Sunt cu miile. — Câte zile? — Cinci. O să halim ouă şi nucile de cocos cu care plecăm. M-am hotărât. E cu neputinţă ca până-n cinci zile să nu vină şi al doilea la locul de întâlnire. Mare atenţie să nu adormim. Stâncile alea sunt albe pentru că-s pline de găinaţ de păsări. deoarece. Dar când erai pe Insula Royale. Constatăm că atunci când sacii tind să se răsucească e nevoie de un efort suplimentar. Cele două plute sunt gata. ai observat că spre dreapta de Kourou. şi-n care-o să bag nişte ţigări. şi cum niciodată nu calcă pe-acolo picior de om e-un refugiu unde poţi să te refaci înainte de le-afunzi în junglă. sunt nişte stânci albe care se zăresc clar când le bate soarele? — Da. şi-un amnar cu iască. e mlaştină. întrucât avem aceeaşi greutate. cu siguranţa că n-o să ne aflăm la o distanţă prea mare unul de celalalt.Trebuie să aşteptaţi pân' te poţi agăţa de vreo ramură sau de vreo liană. I-am cerut lui Sylvain un răgaz de zece zile ca să mă antrenez la călărirea unui sac. N-o să facem foc. Am pus sacii în două. — Ţinând scama de faptul că cele doua plute vor fi cam la fel. la vreo douăzeci de kilometri. O să dăm fiecare pe râzătoare câte 580 . ca să nu cădem de pe ei. Cum ne regăsim. El face acelaşi lucru. în caz că ne pierdem ? De aici nu se vede Kourou. Primul sosit l-aşteaptă pe celălalt. Dar nu se ştie.

iar eu pun miile de valuri mărunte să-mi maseze coapsele. care se duce uneori pe la caraliu. să le luăm cu noi. Sunt legaţi cu frânghii de cânepă împletită. Aşezaţi. Pe lună plină. Plecarea la zece seara. O să dorm toată ziua de sâmbătă şi toată duminica. Dacă se răstoarnă sacii. Sylvain face gimnastică fără-ncetare. Cu loviturile astea repetate ale apei pe coapsele mele şi cu eforturile pe care sunt silit să le fac la fiecare val ca să-i rezist. o să neastâmpere setea. mareea o să aibă probabil opt metri. cu sârmă de alamă. Chang. Dacă s-o întâmpla să nu mai rezist. pe banca lui Dreyfus ne uităm la Lisette. Nici nucile de cocos n-o s-o poată lua din loc. E imposibil ca cei doi saci ai mei să se desfacă unul de altul. pe care las să mi le lovească ore-n şir. Duminică dimineaţa Chang o să dea singur de mâncare la porci. Lisette va fi deci în plină forţă. Nu-l foloseşte. cusuţi unul de altul cu aţă groasă pescărească. Am un bulon care trece prin inele. m-am ales cu nişte gambe şi nişte coapse de fier. apa o să mă trezească şi o să-i potrivesc la loc. 581 . — Ei Papillon n-au mai rămas decât trei zile. Poate că-n felul ăsta voi putea să dorm fără riscul de-a cădea în apă şi de-a mă pierde de plută. o să încerce să-l zulească. o să mă leg cu lanţul de saci.zece nuci de cocos. Într-un puţ părăsit de pe insulă se află un lanţ de aproape trei metri. refluxul o să înceapă cu vreo două ore mai devreme. de asemenea. Miezul lor o să ne ajute să îndurăm foamea şi. la zece seara. L-am împletit cu frânghiile care-mi leagă sacii. Se pare că Santori are un fel de burduf de piele pentru vin. Am găsit nişte saci mai mari decât ceilalţi şi deschiderea fiecăruia se îmbucă cu celălalt. A rămas pe duminică.

afară e noapte întunecoasă. Sylvain. Se văd doar câteva stele. Abia luni după-masă la trei. — Luni dimineaţă Santori rămas idiot. Papillon şi Stephen azi nu venit la lucru. Întrucât se merge adesea noaptea la pescuit pe-ascuns sau chiar la plimbare prin insulă. nici mai puţin. zice Chang. luăm două macete şterpelite din magazia de unelte. c-o să reuşim. ceilalţi socotesc că-i o treabă firească. Un băietan intră însoţit de amantul său. Pe lângă şişuri. Am ieşit din baracament. şapte seara. eu nu complicaţii. Lagărul de la Inini e la răsărit de Kourou. Eu zice: „Şefule. când caraliu terminat siesta. o matahală de arab. Marţi noaptea sau miercuri dimineaţa o să fim în junglă. o să fim siguri c-am luat-o în direcţia nimerită.— Da. Văzându-i cum dau scândura deoparte ca să pătrundă în baracă. Nori mari. cât mă priveşte. Sunt încredinţat. tocmai au făcut dragoste prin cine ştie ce cotlon. Şi-atunci să vezi trai! Chang o să dea pe răzătoare câte zece nuci de cocos de fiecare. Luna răsare abia la nouă. Dorm dinadins de sâmbătă dimineaţa. spus că tu şi Papillon dispărut. grei de ploaie trec în goană peste capetele noastre. cu soarele-n faţă. Cu siguranţă. — Da de ce să nu dai fuga acolo spunând că ne-a luat un val în timp ce pescuiam? — Nu. Tocmai m-am trezit. Dar. EVADAREA DIN INSULA DIAVOLULUI Duminică.” Nici vorbe mai mult spun. Dar tu? — Nici vorbă. îmi zic că pentru cioroi faptul că-l 582 . Va să zică. Papillon. Eu dat mâncare porci singur. doar trei zile. mergând dimineaţa.

are mai mulţi amanţi decât ar fi putut visa să aibă când se afla în libertate.poate încurlui pe amicul său de două sau trei ori pe zi reprezintă culmea fericirii. câştigă şi suficiente parale ca el şi „bărbatul” său s-o ducă de minune. Să albe vreo douăzeci şi trei. În ultima clipă hotărăsc să-mi leg încheietura mâinii stângi de frânghia sacului. De abia aici. Şi ăştia doi. exact ca o curvă de pe bulevardul Rochechouart din Montmartre. Imediat ne-trezim uzi leoarcă. au întâlnit ei fericirea. în desfrâu. de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Chang. de când au pus piciorul aici. Afară de iubitul său „de inimă”. Se aud urletele caracteristice ale vântului de larg dezlănţuit. în putregai. s-a isprăvit cu Adonisul de altădată. — La drum! Ajungem iute în nordul insulei. Sylvain şi Chang m-ajută să-mi împing pluta până-n vârful stâncii. Oricât ar sta el numai la umbră ca săşi păstreze pielea alb-lăptoasă. Odată bucile micului cavaler de curlanda dispărute în spatele scândurii. douăzeci şi cinci de ani. şi cei ca ei. mintea lor nu cunoaşte decât un singur ideal: sexul. Sylvain şi cu mine suntem din nou singuri. în bară crezând că-i pedepseşte expediindu-i în groapa cu putregai. Mi s-a făcut deodată teamă că-mi voi pierde sacul şi că voi fi luat de valuri fără el. Procurorul care i-a condamnat a dat-o rău. Scoatem cele două plute din grotă. La fel e şi pentru „fetiţa”. Sylvain se urcă pe stânca din faţă ajutat 583 . Pentru el posibilitatea de a-şi putea împlini până la saţietate pornirile erotice preface ocna într-un paradis. are şi o clientelă la preţul de douăzeci şi cinci de franci şedinţa. Însă aici. se tăvălesc. la benă. Pe lângă plăcerea pe care i-o oferă clienţii. Trupul nu-i mai e chiar de efeb. smolitul.

Sylvain nu s-a urcat încă pe pluta sa. Au trecut mai bine de de cinci minute de când am ieşit din zona periculoasă. care sare şi el la mare fix şi. Mai bine de-o jumătate de oră. Cele care ne poartă sunt mult mai lungi. Îmi cuprinde gâtul. Chang s-a întors lângă mine. Iat-o sosind pe Lisette. Eu eram pe ea din al doilea minut.de Chang. ca să m-ajute să rezist şocului pe care-l face Lisette spărgându-se. Mă aflu în aceeaşi poziţie: în plus. Lisette suge spre larg cele două plute lipite una de alta. fără zguduituri şi fără ca pluta să fie-n pericol de-a se răsturna. Chang îşi ia pentru ultima oară rămas-bun de la noi. C-o bucată de cârpă albă în mână. M-am aruncat cu o frântură de secundă înaintea amicului meu. 584 . — Încă un val. Mai avem de aşteptat şase valuri. Luna s-a înălţat binişor. se vede clar. unde valurile care se formează se îndreaptă spre Insula Diavolului. e cea care vine să ne ia. N-au trecut nici cinci minute şi iată-ne la o depărtare de peste trei sute de metri de ţărm. s-o apere cu trupul său şi s-o ferească de trâmba de apă care-o să-l acopere. strigă Sylvain. se sparge pe cele două stânci ale noastre şi se prăbuşeşte spre faleză. Se apropie ca vârful unei clopotniţe. îmi va ţine picioarele. făcând corp cu ele. aproape fără spumă şi-atât de regulate încât ne duc în derivă. care-i atât de nervos încât şi-a vârât unghiile în gleznele mele. ţinut zdravăn de mâinile lui Chang. şi p-ormă vine ăl bun! Stă în faţa plutei sale. Culcat pe stâncă şi proptit într-o scobitură a ei. apoi mă îmbrăţişează. Cu obişnuitu-i zgomot asurzitor. cocoţat pe banca lui Dreyfus. c-o iuţeală ameţitoare. Mi-am înfăşurat capul cu un prosop. unde s-o fi căţărat în grabă.

585 . Descurc lanţul şi mi-l trec pe după mijloc. isprăvind ţigara. văd o singură masă. întrucât (deşi soarele le luminează pe toată înălţimea lor) abia se zăresc. la această izbândă. Soarele mă bate de mama focului în cap. Trag primele fumuri lung. E-n regulă. şi dau încetişor fumul afară. Zâmbesc la acest triumf. purtaţi încetişor spre larg. bănui că se află la cel puţin treizeci de kilometri. aşa că-i uşor de strâns piuliţa. Mareea cu care-am plecat ne-a târât spre larg. atât de bine mi-a trecut teama încât. Ajuns pe creasta unuia din aceste valuri. Nu. la vreo cincizeci metri spre