POEMUL SALVĂRII

(Program de Paşte)
Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1. Cântare deschidere nr. 257

2. Rugăciune
3. Punct instrumental
4. Introducere
5. Cor: Psalmul 51
6. Tema I: Mare eşti Tu Doamne
7. Cor: Psalmul 81
8. Tema II: Te chem Doamne
9. Cor: Psalmul 130 p. I.-H
10. Tema III: Binecuvântat să fie Domnul
11. Cor: Psalmul 130 p. III
12. Tema IV: Voi vesti lauda Ta
13. Cor: Psalmul 130p.IV-V
14. Tema V: Binecuvântată este povara
15. Cor: Psalmul 142
16. Versuri: Portret pentru cer
17. Cor: Psalmul 121
18. Punct instrumental
19. încheiere: Lăudaţi pe Domnul
20. Psalmul 23
21. Cântare închidere 294
22. Rugăciune
 INTRODUCERE
De-a lungul miilor de paşi, de când omul străbate ca un
călător neobosit deşertul păcatului, simte în clipa aceasta că
trebuie să se oprească. Doar o clipă risipeşte ritmul trepidant
al vieţii amintind că nimic, nici cronica vremii, nici scăpările
minţii, nici grosimea imensă a timpului, nu pot şterge de pe
cadranul istoriei ceasul în care s-a plătit preţul vieţii mele.
"Mi-a duc aminte, şi-mi vărs tot focul inimii când m-
am ascuns de faţa Ta, Doamne. Parcă mi se topeau ochii de
suferinţă când ştiam că trebuie să mor."
Nu, nu mai exista nici o alinare pentru acela care se
prăvălise în adâncuri, departe de torentul sfânt, dătător de viata.
Dar iată, că prin grilajul timpului care s-a deschis,
privirea îmi rămâne fixată la o mică porţiune de lume pe
care cerul mi-a arătat-o dincolo de locul în care mă aflu.
Nu, nici abisul disperării, nici infernul neputinţei,
Dumnezeu nu abandonase sufletul înlănţuit al unui om
pierdut. Sub carapacea păcatului încă palpita un impuls
tainic, o luptă împotriva căreia "carnea şi sângele" nu se
puteau lupta. La fel ca pânzele de apă subterană, o forţă
misterioasă, voinţa omului, îşi căuta sub povara păcatului
drumul spre marea izbăvire. Căci Dumnezeu nu voia ca
ceea ce era etern în om să se scufunde odată cu omul muritor.
De aceea 1-a iubit atât de mult că a dat pe Fiul Său să coboare
din ceruri, ca noi să putem urca la El.
Şi-a înfăşat haina în scutece ca noi să putem fi
îmbrăcaţi în haina dreptăţii Lui. A străbătut drumurile
prăfuite ale văii plângerii, ca noi să putem merge pe străzile
de aur ale cetăţii de lumină. A murit de moartea noastră
pentru ca să putem avea viaţa Lui. Cum să nu fiu
recunoscător, cum să nu-L vreau pe El, cum să nu strig de
bucurie?! "Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va
vesti mântuirea Ta!"
 TEMA I
MARE EŞTI TU DOAMNE!

"Dumnezeule, am auzii cu urechile noastre şi părinţii

noştri ne-au povestit lucrările care le-ai făcut pe vremea
lor, în zilele de odinioară. Ai despicat marea şi le-ai deschis
un drum prin ea. Ai despicat stânci în pustie şi le-ai dat să
bea apă. Ai poruncit norilor de sus şi ai deschis cămările
cerurilor, a plouat peste ei mană şi au mâncat cu toţii pâinea
îngerilor.
Cu mâna Ta ai izgonit neamurile dinaintea lor ca să-i
sădeşti pe ei în ţara făgăduinţei părinţilor lor. Căci nu prin
sabie au pus mâna pe ţară, nu prin braţul lor i-ai izbăvit, ci
dreaptă Ta, lumina feţei Tale, pentru că îi iubeai... Dar paşii
lor se pierdeau prin nisipul vremii..."
Atunci ai zis: "Iată-Mă că vin, în sulul cărţii este
scris despre Mine'. "Dar cine a crezut în cine ni se vestise?
Cine a cunoscut braţul Domnului? La umbra zidurilor cetăţii,
"El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă; ca un lăstar
care iese dintr-un pământ uscat". Pentru că tulpina în care
se aduna toată gloria Universului, iubirea care avea să
inunde toate timpurile "n-avea nici frumuseţe, nici
strălucire" care să ne atragă privirile, să ne placă.
Nici înălţimea maiestăţii Sale, care se ridică peste
timp ca să-şi domine vremurile, nici puterea stăpânirii Lui
care-şi cheamă ostile cereşti în bătăliile câştigate înainte de a le
începe. Pentru că Golgota trebuia să-şi rupă toate înălţimile ca
să ne poată ridica prin umilinţă, dar noi nu L-am băgat în
seamă.
Doamne, nu-ţi cer nimic care să poată fi văzut sau
auzit. Minunile Tale nu sunt pentru simţuri, îmi este de
ajuns pentru a mă vindeca, să-mi luminezi sufletul, căci
oamenii aceia din preajma mea, nu ştiau că dragostea
adevărată nu se cheltuise; cu cât dai mai mult, cu atât mai
mult îţi rămâne.
De aceea au tras la sorţ pentru cămaşa Ta, neştiind că
ei înşişi erau deposedaţi. Iar, dacă ceea ce primeşti poate fi
furat, cine poate să-ţi smulgă ceea ce dai? Nu înţeleseseră că
pentru Tine hainele pământului erau cel mai însemnat
amănunt. Ele îţi foloseau doar atât cât să-i ocroteşti pe ei ca
să nu-i mistuie flăcările slavei Tale.
Iată de ce am socotit adevărate cuvintele: "Arta
raţionamentelor permite omului să se înşele", căci au tras la
sorţ pentru cămaşa Ta, neştiind că ei înşişi, în toată povara
neputinţei lor, erau adăpostiţi în inima Ta.
Te-ai gândit să nu-i pedepseşti, ţi-ai adus aminte că
sunt ţărână; pentru ce să-i pierzi când ar putea fi câştigaţi.
Iată pentru ce deschid braţele duşmanilor mei: pentru că
există o înălţime de la care privită, lupta seamănă cu o
îmbrăţişare de dragoste. Numesc această înălţime Golgota,
Iată pentru ce m-am rugat: "Doamne, împrumută-mi o
fâşie din veşmântul Tău pentru a adăposti sub ea pe toţi
oamenii cu toată povara lor de păcate"
Doamne, am înţeles că urcând pe înălţimile Golgotei,
dragostea nu se mai măsoară în acumulare ci în risipire.
Doamne, am învăţat acum că dragostea nu se gândeşte, ea
există şi nu vorbeşte decât în linişte; de aceea, în zgomotul
din inima lor, acei oameni făceau o mare greşeală zicând:
"Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-tc pe Tine"... Dar,
Doamne, nu sosise încă vremea ca să răspunzi sensului
întrebărilor noastre. Nu sosise clipa în care să se strige prin
zgomotul vremii: "Mare eşti Tu Doamne!"...
 TEMA II
TE CHEM DOAMNE

"Dar El, era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit

pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a
căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi."
Trebuia ca mâinile acelea care au binecuvântat
pâinile, braţele acelea care au potolit furtuna, care au alinat
durerile şi au vindecat suferinţele, trebuiau să pironească
gloria dragostei.
În deschiderea de bună voie a braţelor Sale pe cruce,
era îmbrăţişat întreg pământul, cu toată povara suferinţelor
lui; iar când toată această povară a scăpat din braţele Sale,
deplin şi definitiv, s-a făcut un mare cutremur de pământ,
îndurarea s-a aşezai pe temelii veşnice, legăturile morţii s-
au sfărâmat pe temeiul Noului Legământ. De acum, nici
moartea, nici viaţa, nici înălţimea, nici adâncimea nu-1 mai
puteau separa pe om de Dumnezeu.
Aici îşi aveau învrednicirea braţele Sale ridicate să
poruncească, nu odată într-un loc, ci totdeauna şi oriunde,
fiecăruia: "Ridică-ţi patul şi umblă". Acolo, în puterea
acestui gest sigilat de sângele Său, stătea ascuns adevărul
celor mai frumoase cuvinte auzite vreodată de vreo ureche
omenească: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac", în puterea
braţului Său ridicat pe lemnul crucii, chemase şi mai înainte
de a veni vremea: "Lazăre, vino afară!"
Acolo, între braţele Tale Doamne, întinse pe cruce,
ca şi cum ai fi rostit o chemare insistentă, se desfăşura
întreaga mântuire, tot ce se făcuse şi se cuprindea, tot ce mai
era de făcut. Fiindcă s-au deschis atât de mult după măsura
prăpastiei dintre pământ şi cer, pentru că pământul iubirii
Tale să-1 mai amesteci încă odată cu stelele dimineţii care
izbucneau în strigăte de bucurie.
Doamne, iată-mă şi pe mine în groapa săpată de
păcat în drumul Tău. Aici, în bătaia de timp a gândurilor
mele, aşteptam moartea, însă la Tine îmi ridic privirile, cum
se uită ochii robilor la mâna stăpânului lor. Din profunzimea
adâncului, te chem Doamne! Du-mă pe stânca pe care n-o
pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!
 TEMA III
BINECUVÂNTAT SĂ FIE DOMNUL

După ce Te-ai aplecat până în adâncurile pământului

ca să ne scoţi inimile la lumina feţei Tale, deasupra
mormântului gol, mai rămăsese un morman de gânduri
îndurerate:

- "Femeie, pentru ce plângi?" întrebarea Ta, Doamne,

răscoleşte durerile tuturor timpurilor. Am cunoscut durerea
prea marii duioşii şi am înţeles că noi nu ştiam nici ce să-ţi
cerem în timp ce Tu ne ofereai tot ce ne trebuia. Tu eşti
trebuinţele noastre şi dăruindu-ne cât mai mult din Tine,
totul ne dăruieşti. Prin minunea Golgotei, Tu eşti eul nostru
renăscut; în viaţa noastră, voinţa Ta voieşte, în dorinţele
noastre, dorinţa Ta arde.

Puterea Ta e în noi, dorind să ne schimbe nopţile în

zile şi aruncând întunericul din noi, sufletul Tău să-şi
risipească lumina în zorii sufletelor noastre. De aceea trebuie
să existe "o putere care să lucreze dinăuntru, o viaţă nouă
de sus, mai înainte ca oamenii să fie schimbaţi din întuneric
în lumină, de la păcat la sfinţenie". C.H....

Această putere eşti Tu Doamne, numai harul tău poate

să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să le atragă
spre Dumnezeu. De aceea zic: "Binecuvântat să fie Domnul,
care zilnic ne poartă povara!"
 TEMA IV
VOI VESTI LAUDA TA

"Gura mea va vesti zi de zi lauda Ta căci nu-i

cunosc marginile... Să se lase cel rău de calea lui şi omul
nelegiuit de gândurile rele şi să se întoarcă la Domnul care
nu oboseşte iertând... Eu zice Domnul, îţi şterg
fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă".

Priviţi la cruce! "Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc,

dreptatea şi pacea se sărută."

Iată împlinirea acestor cuvinte: "Credincioşia răsare

din pământ şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor".

Da Doamne, o sămânţă de urmaşi înviorează sufletul

Tău! Ferice de cei ce îşi pun nădejdea în Tine, în a căror
inimă locuieşte încrederea!"
 TEMA V
BINECUVÂNTATĂ ESTE POVARA

"Binecuvântează suflete pe Domnul şi tot ce este în

mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt.
Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita nici una din
binefacerile Lui." El îţi iartă toate fărădelegile tale, când îţi
întorci privirile spre El te luminezi... Doamne, nu ţi-a fost
teamă că ai Să-ţi întinzi strălucirea stelelor cu zâmbetul
meu, care socoteşte raza de lumină ca o provizie a ochilor.
Nu ţi-a fost teamă că ai să-ţi zădărniceşti tainele lucrărilor
Tale cu raţionamente şi logica mea care sună ciudat în
cochilia eului?"
Nu, Doamne, pentru că "cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi întinderea lor vorbeşte despre lucrarea
mâinilor Lui" O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă
de ştire alteia despre El şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al
căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot
pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii.
Doamne, am auzit despre lucrurile care cântă şi
răsună unele în altele şi ce minunat le conduci în mersul
acesta. Pentru că îndurarea nesfârşită străbate înflăcărată
spatiile ca o punte aruncată peste prăpastia ce a despărţit pe
om de Dumnezeu, ca un braţ întins pribeagului obosit de
atâta alergare, stă întinsă între cer şi pământ ca o imensă
cruce...
Crucea Golgotei îmi este punte şi drumul acesta mă
veghează. Aud glasul care m-a încredinţat: "El va porunci
îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale şi ei te vor
duce pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo
piatră".
Iată-mă, Doamne, parcă mă văd chemat de departe,
din cetatea Ur ca să mă duci în pământul făgăduinţei Tale.
Din drumul care coboară din vechime ca să urce pe muntele
Moria al zilelor noastre, încălţările credinţei nu le-ai aruncat
peste timp, ci pas cu pas le-ai purtat, clipă de clipă, în puterea
unei noi făgăduinţe. Ai făcut un legământ cu mine şi l-ai
păstrat. Din bătăile timpului m-ai scos cu cântece de biruinţă.
Din bucuriile izbăvirii, ţi-am ridicat altare şi ai primit cu
bunăvoinţă jertfele de mulţumire.
Mă simt în drumul părintelui meu Avraam, în drumul
ce urcă prin credinţă, dar mai minunat. Cu atât mai minunai
cu cât din bucuria Canaanului mi-ai dăruit o altă foame a
lucrurilor, pentru că mi-ai promis un cer nou şi un pământ
nou.
Pe povârnişul clipelor, din miile de experienţe mi-ai
ridicat o imagine a lucrurilor care nu se văd; mi-ai ridicat,
mi-ai desfăşurat frumuseţile desăvârşite ale patriei care poate
să mă primească. Iată că o recunosc în mulţimea care-şi
pune de mult timp inimile laolaltă. Nu, dragostea nu avea
nevoie de mult timp pentru a se naşte. Tu, Doamne, a trebuii
să pregăteşti în noi ecourile care să cânte unele în altele
prin poemul iubirii, în drumul crucii, mereu acelaşi, dar
altfel în fiecare inimă.
Doamne, iată că mai avem fiecare de mers un drum
scurt, dar acesta trebuie să fie ca o lumină din cer prin ultima
răbufnire a pământului. Da, nu departe, la răspântia braţelor
crucii, drumul acesta devine cărăruie, fiindcă hotărârea se
pecetluieşte cu jertfă. Aici, Abraam a trebuit să aducă jertfă
pe fiul său. Aici trebuie să-mi jertfesc şi cea din urmă dorinţă
care se mai prinde în legăturile acestui pământ. Aici, mai
mult ca oriunde, moartea poate să devină un câştig iar viata o
pierdere. De aici, legile pământului meu se convertesc cu
legile cerului iar eu trebuie să primesc botezul de foc al
acesteia. Aceasta, pentru că cea mai puternică constrângere a
lumii, trebuie să devină pentru mine cea mai deplină
libertate în Hristos. Aici, risipirea în munţi, va fi o risipire
printre înălţimi.
"Cercetează-mă Doamne şi cunoaşte-mi inima,
încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile; vezi dacă sunt pe o
cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!"
Din furtuna de mânie, dacă mă voi întoarce cu
gândurile bântuite de necredinţă, în seara deznădejdii, vino pe
drumul Emaus-ului meu!... Dacă îmi voi scălda privirea
lacom în mirajul câmpiilor Sodomei, trimite îngerii Tăi să
mă scoată!...
Da Doamne, aici la răspântia braţelor crucii, mai mult
ca oriunde, s-au întâlnit ţoale drumurile pământului. Aici, la
răspântia braţelor crucii s-au întâlnit toţi negustorii firii mele.
Ei mă ademenesc şi mă cheamă... Dar, din mijlocul
poporului meu aud un glas: "Iată drumul, mergeţi pe el!
Când veţi voi să vă abateţi la stânga sau la dreapta!"
PORTRET PENTRU CER

Cum ar trebui s-arate

Ochiul care peste-o clipă
Va ajunge să privească
Slava Domnului Isus,
Chip de slavă-mpărătească?
Prin ce lacrimi de iubire
Se va face limpezire?

Cum ar trebui să cânte

Biruinţa n văi de jale.
Limba care peste-o clipă
Va fi pusă ca să strige:
"Aleluia, osanale?"
Vorba cum să o rostească
Pentru lumea îngerească?
Din noian de gânduri multe
Ce ar trebui să-asculte
Cel ce peste-o clipă, poate.
Din spre pajiştea iubirii,
Din spre muntele dreptăţii
învăţat va fi să-asculte
Vocile eternităţii?.'
Cum ar trebui să bată,
Cu ce foc, cu ce iubire.
Inima ce de îndată
Va începe nemurirea?
Inima, spre ceruri duce
Ritmul stabilit pe cruce?

Cum ar trebui să-arate

Haina albă-n curăţie,
Pentru cel ce va începe
Sărbători de veşnicie?
Cum ar trebui să-arate
Fără pată, fără vină,
Cel ce vrea cu îngeri parte
în vecia de lumină?

Fiecare, fiecare
Trebuie să treacă focul,
Probelor de-asemănare
Cât Sinaiul, cât Golgota,
Pentru cer înfăţişare!

Doamne, de minuni eterne

Doar un ceas ne mai desparte;
Şi de chipul slavei Tale
Suntem, încă prea departe...

Să renaştem din ruine

Ruga s-o"nălţăm spre Tine...
Fă ca-n ziua cercetării
Glasul Tău să nu condamne;
După chipul slavei Tale
Chipul nostru schimbă-l. Doamne!
 ÎNCHEIERE
LĂUDAŢI PE DOMNUL
"Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!"
Porţi, ridicaţi-vă capetele, peste întinderea tuturor
vremurilor care se odihneau în liniştea acestei aşteptări!
Ridicaţi-vă porţi veşnice, ca să intre împăratul slavei
purtându-şi ofranda tuturor veacurilor!
Iată mulţimea răscumpărării Lui, care şi-a netezit
pasul în drumul crucii. Căci fiecare deal a fost coborât şi
fiecare vale a fost înălţată, pentru ca cea mai umilită inimă
să-şi strige bucuria de la înălţimea cerurilor; iar cerurile, cu
toate motivele lor care au stăpânii peste vreo minte
omenească sau îngerească, să se bucure lângă cel din urmă
suflet.
La strigătul de lumină şi căldură nu mai este nici un
gând îndurerat, nici un cuvânt sfâşiat de necredinţă; nici un
zâmbet devorat de nepăsare, nici o mimă bântuită de
spaimele morţii, pentru că aruncasem tot ce mai aveam, ca
să câştig totul.
Însă nu s-a pierdut nimic din cântecul plin de speranţă
care ne-a însoţit drumul. Iată că nu s-a pierdut nimic din
minunea Golgotei care s-a ascuns în drumul tăcerii, pentru ca
trecerea noastră să fie o izbăvire din legăturile morţii.
Cu fiecare pas mai aproape de hotarele stelelor, inima
a ştiut să spună mai bine şi tot mai bine: "Domnul este
păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paşte în
păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă." Chiar trecerea
prin valea umbrelor morţii a fost după măsura răstignirii
eului meu. Printre lacrimi am înţeles că toiagul Tău mă
sprijineşte în timp ce nuiaua Ta mă izbăveşte din înfrângeri.
Înţeleg pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L toate
popoarele! Căci am văzut cu ochii mei mântuirea Ta!...
Lăudaţi pe Domnul! Amin!