Dreptul la un proces echitabil

Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului
Nuala Mole, Catarina Harby

Manuale privind drepturile omului, nr. 3

Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”
Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 8 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Handbook No. 1: The right to respect for private and family life. A guide to the implementation of Article 8 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 2: Freedom of expression. A guide to the implementation of Article 10 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 3: The right to a fair trial. A guide to the implementation of Article 6 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 4: The right to property. A guide to the implementation of Article 1 of Protocol No. 1 to the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 5: The right to liberty and security of the person. A guide to the implementation of Article 5 of the European Convention on Human Rights. (2002) Handbook No. 6: The prohibition of torture. A guide to the implementation of Article 3 of the European Convention on Human Rights. (2003) Directoratul General pentru Drepturile Omului Consiliul Europei F-67075 Strasbourg Cedex © Consiliul Europei, 2001 Editat în Republica Moldova, 2003

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.

Cuprins
1. Introducere ....................................5 Articolul 6 ..........................................5 Dreptul la un proces echitabil ............5 Ce este responsabilitatea judecătorului? ................................7 Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului..........10

6.

Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică ......................19 Semnificaţia expresiei „pronunţată public”.....................22 Semnificaţia expresiei „într-un termen rezonabil”.........................23 Complexitatea cazului ......................23 Comportamentul reclamantului .......24 Comportamentul autorităţilor...........25 Importanţa procesului pentru reclamant.........................................26 Semnificaţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială” .........28 Independenţă ...................................28 Structura şi numirea...................28 Aparenţe .....................................29 Subordonarea faţă de alte autorităţi.....................................29 Imparţialitate ...................................29 Diferite roluri ale judecătorului ...32 Revizuire .....................................33 Instanţe specializate ....................33 Juraţii.........................................34 Renunţarea în favoarea articolului 6(1) .................................34 Stabilit prin lege...............................35

7.

8.

2.

3.

9. 4. Definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil ..............11 Drepturi sau obligaţii civile ..............12 Drepturi sau obligaţii necivile...........14 Semnificaţia expresiei „acuzaţie în materie penală” ............................15 „Acuzaţie” ........................................15 „În materie penală”...........................15 Clasificarea în dreptul intern .......16 Natura infracţiunii ......................16 A – Aplicabilitatea normei încălcate .........................16 B – Scopul pedepsei ....................17 Natura şi severitatea pedepsei .....18

5.

3

.........39 Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare ...... Conţinutul noţiunii de proces echitabil ....48 13............53 14... Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu (articolul 6(3)c)? .......60 17....40 Egalitatea armelor şi dreptul la o procedură contradictorie ..........36 Accesul la o instanţă judecătorească ................... Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)? . Semnificaţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b) .............................. Admisibilitatea probelor ..... Semnificaţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a) ............. Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d) ..................46 12..36 Prezenţa la audiere...............10..............57 16..... Probleme inerente puterii de control al supravegherii ..........45 11.....................................................................55 15................................63 18........ Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie............................. Drepturi speciale recunoscute minorilor ......................42 Dreptul la o hotărâre motivată ....67 4 .......66 19............................

Articolul 6 b. public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. în cel mai scurt termen. Primul capitol reprezintă o introducere generală în principiile consacrate în articolul 6. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil. Dreptul la un proces echitabil 1. să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu. în împrejurări speciale. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. a. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită. călcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. principii. instituită de lege. majoritatea cărora se conţin deja în dreptul şi practica internă. dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia. fie asupra în- c. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public. publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. judecătorul totuşi riscă să se confrunte cu dificultăţi ce ţin de anumite aspecte ale administrării justiţiei. Introducere Prezentul manual este conceput în scopul de a permite judecătorilor tuturor instanţelor de a se asigura că procedurile pe care le îndeplinesc sunt conforme garanţiilor stipulate în articolul 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun. să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el şi. de către o instanţă independentă şi imparţială. Orice acuzat are.1. al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică. dreptul: să fie informat. 5 . în special. care va hotărî. sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când. 2. într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat. în interesul moralităţii. 3. dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător. fiecare dintre ele fiind consacrat unui aspect particular al garanţiilor enunţate în acest articol. El este divizat în mai multe capitole. atunci când interesele justiţiei o cer. În cadrul verificării conformităţii normelor Convenţiei.

la momentul intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţie. judecătorul ce prezidă judecătoria de primă instanţă.d. 17 ianuarie 1970. nu ar trebui să se bazeze pe instanţele judecătoreşti superioare. Belgia. Judecătorii de primă instanţă de asemenea sunt uneori predispuşi să creadă. să fie asistat în mod gratuit de un interpret. ţinând cont de caracterul echitabil al procedurii „fiind luat în considerare în ansamblul său”. fiind vorba de jurisprudenţa relativă la articolul 6. Comisia interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv din cauza importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei. paragraful 25. Curtea şi. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că: Într-o societate democratică în sensul Convenţiei. 1 2 3 Delcourt c. încât o interpretare restrictivă a articolului 6(1) nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii. chiar dacă dispoziţiile lor pot uneori să se extindă şi asupra acţiunilor civile. Or. e. înaintea ei. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. De acum înainte. . instanţă împuternicită să efectueze o triere prealabilă a plângerilor. în măsura în care o jurisdicţie superioară deja a fost în stare să rectifice erorile comise de un tribunal de un nivel inferior. dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important. CEDO deseori a ajuns la concluzia că articolul 6 nu a fost încălcat. pe când altele sunt explicit limitate numai la acţiuni penale. toate deciziile emană de la Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO). sperând că acestea vor corecta eventualele erori. 6 articolul 6 este interpretat de Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenţei sale2. A se vedea articolul 35. că un oarecare viciu al procedurii. În cazul Delcourt v. s-ar cuveni să facem o avertizare: nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs interne3. aproape toate încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 urmând să fie deja examinate de către jurisdicţiile supreme naţionale înainte de a ajunge la Strasbourg. Articolul 6 garantează deci dreptul la un proces echitabil şi public pentru a decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. pe nedrept. care a fost lichidată în 1998.1 Primul paragraf al articolului 6 se aplică în acelaşi timp proceselor civile şi penale. fiind în mod direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la totul ce are legătură cu procedurile ce se desfăşoară în faţa lui. nefiind examinat de Judecătorii de la Strasbourg ca o încălcare a Convenţiei (în măsura în care el fusese deja corectat de o jurisdicţie superioară) respectă perfect normele acestui instrument. De rând cu toate articolele Convenţiei. cum va fi demonstrat în continuare în prezentul manual. Unele referinţe citate corespund deciziilor Comisiei europene a Drepturilor Omului. astfel după cum aceasta este descrisă şi comentată în prezentul manual. Belgiei. Totuşi.

în care Comisia a declarat admisibil argumentul petiţionarilor. vezi capitolul 16). v. în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Republica Cehă. dar judecătorul ar trebui să contribuie la respectarea tuturor problemelor expuse în prezentul manual. Paragrafele următoare conţin exemple particulare ce decurg din această responsabilitate. care prevede că fiecărei părţi trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi apăra cauza în condiţii care nu l-ar situa într-o poziţie mai dezavantajoasă în raport cu partea adversă. cererea nr.M. este o practică condamnabilă şi riscă să impună multiple probleme. la sfârşitul şedinţei. care se plângeau. deţinătorii şi autenticitatea lor într-o formă şi într-un termen corespunzător şi. ar trebui să fie necesar pentru judecătorii care prezidează o şedinţă pentru a verifica dacă sunt respectate toate garanţiile enunţate în articolul 6. Fiecare judecător ar trebui. În cazul Krcmàr şi alţii v.K. dacă va fi cazul. vezi capitolul 10). 3 martie 2000 [traducere neoficială] Vezi în special.c) din prezentul articol.” 2. Acest articol are următorul conţinut: „Orice persoană arestată sau deţinută. O altă chestiune se referă la responsabilitatea judecătorul în cazul când acuzarea nu asistă la audiere.5 Astfel se procedează mai ales când concluziile magi7 . El trebuie eventual să poată refuza continuarea procesului. F. precum şi să comunice apărării concluziile pe care le-a făcut consultând dosarul acuzării. poate oare apărarea să consulte dosarul în întregime? Judecătorul trebuie să se asigure că acuzatul a avut posibilitate să ia cunoştinţă de totalitatea învinuirilor înaintate împotriva sa. (Pentru detalii suplimentare privind problema egalităţii armelor. Austria. şi C. Faptul de a hotărî doar în baza informaţiilor din dosarul acuzaţiei. că nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător competent. să-şi amintească că este dator să controleze respectarea tuturor acestor garanţii şi.4 5 Krcmàr şi alţii v.H. la începutul şedinţei. în baza articolului 5(3). Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Republica Cehă. precum şi să formuleze observaţii privind existenţa. Lui de asemenea îi revine să adopte dispoziţii pertinente în favoarea acuzaţilor vulnerabili. să verifice dacă şi-a îndeplinit această sarcină în modul cuvenit. Mai ales în cazurile penale. T. dacă consideră că se impune o reprezentare legală şi nici un avocat nu este disponibil (pentru detalii suplimentare. Ce este responsabilitatea judecătorului? Expozeul care urmează. CEDO de asemenea a reamintit că: Orice parte la proces trebuie să aibă posibilitatea de a se familiariza cu probele prezentate în faţa tribunalului. judecătorul trebuie să verifice dacă acuzatul este reprezentat în modul corespunzător. Spre exemplu. 18249/91.. Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a verifica respectarea principiului ega- lităţii armelor. în formă scrisă şi cu anticipaţie4. chiar dacă această nu constituie o încălcare directă a Convenţiei.

Franţa8. paragraful 102. Mai mult. în special în termeni utili. Franţa. în Selmouni v. 25 martie 1999. în cazul când un individ este sănătos la momentul arestării şi se constată că are leziuni corporale la momentul eliberării sale. atunci când un individ afirmă într-un mod credibil că a suferit. interzicerea legală generală a torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante va fi ineficientă în practică şi ar fi posibil ca agenţii de Stat să violeze. combinată cu obligaţia generală impusă Statului de articolul 1 din Convenţie („de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa. trebuia să acorde petiţionarilor posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare privind acest punct într-un mod concret şi efectiv. astfel încât mijloacele invocate în faţa tribunalului corecţional se refereau doar la această infracţiune. Această cercetare trebuie să contribuie la identificarea şi pedepsirea responsabililor. să fie efectuată o cercetare oficială eficientă. Bulgaria. ea a remarcat că delictul de complicitate nu constituie decât o simplă diferenţă la evaluarea gradului de participare la infracţiunea principală. în pofida importanţei sale fundamentale. drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”). Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că. implicit. paragraful 87. la cererea parchetului. Franţa.stratului sunt esenţiale pentru calificarea infracţiunii: acuzatul trebuie să aibă posibilitatea să-şi valorifice mijloacele cu privire la aceste concluzii. 28 iulie 1999. aplicând dreptul său necontestat de a recalifica faptele cu care ea este sesizată cu regularitate. Judecătorii de la Strasbourg estimează că curtea de apel. De asemenea. curtea de apel s-a pronunţat în apel. CEDO a declarat că. Cazul Pélissier şi Sassi v. Assenov şi alţii v. . drepturile indivizilor aflaţi sub controlul lor7. beneficiind de o cvasi nepedepsire. necesită. Petiţionarii au fost acuzaţi de „faliment fraudulos”. Selmouni v. în arestul poliţiei sau ale altor servicii de Stat similare. CEDO stabilise că petiţionarii nu fusese avertizaţi despre riscul că curtea de apel ar putea pronunţa un verdict de complicitate de faliment. 28 octombrie 1998. ceea ce contravine afirmaţiilor guvernului. precum şi dreptul de a dispune de timp şi de facilităţi necesare pentru pregătirea apărării lor) şi a paragrafului 1 din acelaşi articol (care prevede o procedură echitabilă). CEDO s-a pronunţat în consecinţă pentru o încălcare a paragrafului 3 a) şi b) din articolul 6 al Convenţiei (dreptul petiţionarilor de a fi informaţi într-un mod detaliat despre natura şi cauza acuzaţiei penale îna8 intate împotriva lor. Dacă nu se procedează astfel. Alte probleme se referă la responsabilitatea judecătorului în cazul în care petiţionarul pare să fi fost maltratat în timpul detenţiei preventive. Chiar când. grave maltratări ilegale şi contrare articolului 3. această dispoziţie. petiţionarii niciodată nu fusese acuzaţi că acordase „ajutor sau asistenţă” comisiei pentru faliment. Statul este obligat 6 7 8 Pélissier şi Sassi v. Franţa6 ilustrează bine această problemă.

În acest context. dar mai curând să fie o chemare la ordine. Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a determina admisibilitatea probelor. să emită eventual ordonanţe pentru a evita un linşaj mediatic. inumane sau degradante. judecătorul îşi asumă uneori şi responsabilităţi în materie de executare a hotărârii: o obligaţie importantă a Statului pe care trebuie s-o îndeplinească el personal dacă nici un alt funcţionar al justiţiei nu este în mod special împuternicit să facă acest lucru. 9 . administrative. precizându-se informaţiile ce pot fi date publicităţii (pentru detalii suplimentare. obligaţia respectării prezumţiei nevinovăţiei nu trebuie să consiste pur şi simplu într-o interzicere a accesului jurnaliştilor în sala de judecată. El trebuie să aplice dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală într-un mod care să corespundă jurisprudenţei Convenţiei. ca şi tăinuirea informaţiilor în numele siguranţei Statului. Totodată. De asemenea îi revine şi obligaţia. vezi capitolul 6). cu siguranţă.să furnizeze o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte originea leziunilor. în lipsa căreia. judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea actelor de tortură pe un teritoriu aflat sub jurisdicţia lor: un angajament care nu permite nici o derogare. va trebui să se aplice articolul 3 al Convenţiei. vezi capitolul 18). În fine. în scopul respectării prezumţiei de nevinovăţie. s-ar potrivi să reamintim obligaţiile contractate în virtutea altor instrumente internaţionale cum ar fi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude. Judecătorul îşi asumă de asemenea responsabilitatea de a veghea ca acuzatul să beneficieze de servicii adecvate de interpretare (pentru detalii suplimentare. Această Convenţie în special stipulează că orice Stat Parte va adopta măsuri legislative. Chestiunile legate de recurgerea la informatori ai poliţiei sau la „agenţi provocatori” necesită din acest punct de vedere o atenţie sporită.

Modalităţile de aplicare a garanţiilor depind uneori de particularităţile procedurii despre care este vorba. Elveţia9. 9 decembrie 1994. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) articolul 6 se răsfrânge şi asupra etapelor administrative ale procedurii11. cum ar fi executatea hotărârii. Grecia15. Astfel. Elveţia. 9 10 11 12 13 14 15 16 Imbroscia v. paragraful 25. 17 ianuarie 1970. această procedură trebuie să 10 asigure respectarea garanţiilor prevăzute în articolul 6. în cazul când dreptul intern al unui Stat prevede posibilitatea declarării unui recurs. Grecia. Este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. precum şi întinderea împuternicirilor lor şi modalitatea în care interesele părţilor sunt prezentate şi protejate în realitate în faţa lor13. paragraful 36. CEDO a admis în jurisprudenţa sa că. Conform jurisprudenţei de la Strasbourg. Pentru detalii suplimentare privind principiul egalităţii armelor vezi capitolul 10. paragraful 40. CEDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicţii constituţionale. în hotărârea Hornsby v. Kraska v. 19 martie 1997. 19 aprilie 1993. rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile sau obligaţiile cu caracter civil14. De fapt CEDO a subliniat. rolul teoriei şi practicii instanţelor de apel sau recurs. Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului Garanţiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu. Articolul 6 nu acordă un drept de recurs. Regatul Unit. 27 iunie 1996. că dreptul la un proces echitabil – cel care este enunţat în articol – va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Elveţia. Monnell şi Morris v. Rafinăriile din Grecia Stran şi Stratis Andreadis v. Mai mult. De asemenea. 24 noiembrie 1993. Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzaţiei10 şi că celelalte exigenţe ale articolului 6 – mai ales ale paragrafului 3 – de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului. În cazurile penale. paragraful 2 Hornsby v. trebuie să fie luată în considerare totalitatea procesului care se desfăşoară în ordinea juridică internă. articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs şi nu fixează cu precizie modalităţile de examinare a recursurilor. Belgia. Grecia. în ceea ce ţine de cazurile penale. în măsura în care neobservarea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. aceste garanţii se referă la arestul preventiv. dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare.3. Judecătorii de la Strasbourg au mai declarat că principiul egalităţii armelor se opune oricărei ingerinţe din partea puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa soluţia judiciară în cadrul unui litigiu16. paragraful 56. . Delcourt v. Vezi în continuare capitolul 5 pentru explicarea termenului acuzare. Norvegia. spre exemplu. paragrafele 46-49. de articolul 2 al protocolului 7 la Convenţie. dar această facultate este prevăzută. în cazul Imbroscia v. Articolul 6 se aplică şi procedurilor care urmează după audieri. Vezi spre exemplu Johansen v. 2 martie 1987.

administrativă. Austria. Acest principiu are o importanţă specifică în cazurile referitoare la relaţiile între un individ şi Stat.)19. 21 H v. CEDO a afirmat clar că conceptul de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este autonom şi nu trebuie să fie interpretat printr-o simplă referire la dreptul intern al Statului pârât17. astăzi sunt privite ca fiind relevante de dreptul civil. În primul rând. paragraful 29. faptul că autoritatea publică respectivă a acţionat ca o persoană privată sau în calitate de deţinătoare a puterii publice nu este decisiv20.4. Austria. 29 mai 1986. Fapt ce a fost remarcat de CEDO în hotărârea sa Ringeisen v. Într-al doilea rând. 28 iunie 1978. 22 Feldbrugge v. 28 iunie 1978. conform căreia trebuie să fie soluţionată contestaţia (legislaţia civilă. Totodată ea a ţinut să dea o definiţie abstractă. Jurisprudenţa sa totodată permite să distingem anumite principii generale. Franţa. RFG. trebuie să fie luată în considerare orice eventuală noţiune europeană uniformă care ar putea să ne explice caracterul dreptului22. dar numai pe cele ce vizează drepturile şi obligaţiile civile. etc. RFG. 18 König v. 19 Ringeisen v. care permite să se distingă drepturile şi obligaţiile civile de celelalte.) şi cel al autorităţii competente în această materie (instanţă judecătorească de drept comun. În cel de-al treilea rând. în funcţie de circumstanţele speţei. paragraful 90. paragraful 88. CEDO a afirmat 11 . 28 iunie 1978. RFG. Din conţinutul acestei prevederi reiese clar că ea nu cuprinde toate procedurile la care un individ ar putea fi parte. CEDO în rezultat a decis că în asemenea cazuri. Olanda. Calificarea dreptului sau obligaţiei în dreptul intern nu este determinantă. s-ar cuveni să ţinem cont doar de caracterul lui18. pentru a stabili dacă un drept este civil. paragraful 94. 20 König v. Criteriul principal de aplicabilitate a articolului 6 este că rezultatul procedurii este decisiv pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat21. comercială. paragraful 90. Definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil Articolul 6 garantează oricărei persoane un proces echitabil pentru determinarea drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. etc. Austria: Puţină importanţă are caracterul legislaţiei. 16 iulie 1971. Această interpretare a condiţiei impuse de articolul 6 a evoluat pe parcursul anilor: domenii considerate altădată ca aflându-se în afara acestei dispoziţii (securitatea socială. încercând să facă o distincţie între dreptul privat şi dreptul public şi să statueze 17 Vezi în special Ringeisen v. 24 octombrie 1989. paragraful 47. 16 iulie 1971. spre exemplu). paragraful 94 şi König v. organ administrativ. Este deci foarte important de a analiza această restricţie. Curtea şi Comisia europeană a Drepturilor Omului au generat o jurisprudenţă impunătoare.

Sporrong şi Lönnroth v. 21 februarie 1975. dreptul muncii29 şi dreptul de proprietate30. ce reglementează relaţiile între persoanele particulare. Regatul Unit. 21 februarie 1990. sunt 12 în special raporturile reglementate de dreptul contractual25. 19 februarie 1998. Curtea a statuat că în cazul existenţei unui drept general în legislaţia sa. dreptul responsabilităţii civile delictuoase27. 8 decembrie 1983. Franţa. Austria. 28 octombrie 1998. 30 Pretto v. 32 Spre exemplu. Spania. 8 decembrie 1983 şi Golder v. 28 noiembrie 1984. Spania. 25 Ringeisen v. 28 iunie 1978. legislaţia Statutul corespunzător poate căpăta o anumită importanţă: Faptul că un drept trebuie să fie considerat sau nu ca purtând un caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie. În hotărârea sa Osman v. 28 Airey v. CEDO recunoaşte caracterul civil al unora dintre ele. . în cazuri particulare când instanţele sale judecătoreşti refuză să acorde dreptul în cauză. Suedia. 33 Tre Traktörer v. ce au efect asupra bunurilor imobiliare în cauză31 şi asupra tuturor procedurilor. v. Proprietatea. Suedia. 23 septembrie 1982. toate actele ce pot avea consecinţe directe asupra dreptului de proprietate. nu ar trebui să ignoreze garanţiile unui proces echitabil. Mats Jacobsson v. Cazurile referitoare la această categorie includ retragerea licenţei pentru comercializarea băuturilor alcoolice unui restaurant33 şi refuzul de a elibera autorizaţia de deschidere a unei clinici34 sau şcoli private35. Bodén v. Astfel garanţia unui proces echitabil se extinde asupra etapelor de expropriere. este unul dintre domeniile referitor la care Judecătorii de la Strasbourg au stabilit aplicabilitatea articolului 6. Suedia. Dreptul de a practica o profesie. Poiss v. 23 aprilie 1987. chiar dacă conceptul de drepturi şi obligaţii civile este autonom. dreptul familiei28. paragraful 89. Oerlamans v. 24 Osman v. 9 octombrie 1979 şi Rasmussen v. Judecătorii de la Strasbourg au optat pentru o abordare bazată pe examinarea circumstanţelor speţei. Astfel. RFG. Exemplele ce urmează permit o conturare mai bună a criteriilor lor. 7 iulie 1989. cum ar fi medi- 23 König v. dar de conţinutul material şi efectele dreptului în conformitate cu dreptul intern al Statului în cauză23. Irlanda. trebuie să fie determinat nu de calificarea juridică. 27 Axen v. Regatul Unit24. mai ales. 28 iunie 1990 şi Ruiz-Mateos v. Suedia. Caracterul drepturilor ce reglementează relaţiile între o persoană particulară şi Stat este mai vag. enunţate în articolul 6. Drepturi sau obligaţii civile CEDO recunoaşte înainte de toate caracterul civil al drepturilor şi obligaţiilor. reîncadrare şi planificare. Hàkansson şi Sturesson v. 27 octombrie 1987. Articolul 6 se extinde de asemenea asupra dreptului de a exercita o activitate comercială.A. 29 Bucholz v. 16 decembrie 1992. un Stat Parte.în repetate rânduri că. Austria. Olanda. RFG. Danemarca. 31 Vezi spre exemplu. Suedia. precum şi asupra procedurilor de acordare a autorizaţiei de construire şi alte autorizaţii: pe scurt. 26 Edificaciones March Gellego S. După cum am indicat. RFG. 27 noiembrie 1991 şi De Geolfre de la Pradelle v. Italia. Regatul Unit. dreptul comercial26. 16 iulie 1971. 12 septembrie 1993. ale căror rezultate influenţează utilizarea şi dispunerea de aşa-zisele bunuri32. 6 mai 1981.

dreptul unei persoane particulare la respectarea reputaţiei sale de asemenea este considerat ca un drept civil51. 44 Schuler-Zgraggen v. 26 martie 1992. Grecia. 13 .. Suedia. 26 mai 1994. în rezultatul unui verdict de achitare pronunţat în cadrul unei proceduri penale49. adoptarea39 sau plasarea copiilor într-o familie adoptivă40. 43 Lombardo v. 3 martie 1992. cina sau dreptul. CEDO de asemenea rezervă aplicabilitatea articolului 6 şi procedurilor ce vizează drepturile şi obligaţiile ce ţin de dreptul familiei. 24 iunie 1993. de prejudiciu cauzat de o decizie administrativă47 sau de procedură penală48. 39 Keegan v.. 49 Geogiadis v. În sfârşit. 45 Schouten şi Meldrum v. 30 noiembrie 1987. de asemenea ţine de articolul 636. 46 Philis v. Olanda.. Barraona v. 148. 22 iunie 1989. alocaţiilor de invaliditate42 sau pensiei de funcţionar43. Judecătorii de la Strasbourg astfel au considerat că „[. RFG.34 König v. 37 Olsson v. perceperii alocaţiilor de asigurare în caz de boală41. CEDO. 24 martie 1988. Portugalia. Ea se aplică mai ales procedurilor ce vizează să obţină indemnizaţii de pe urma unei detenţii ilegale în termenii articolului 5(5). 29 mai 1997. de asemenea. Irlanda. precum şi pentru recuperarea sumelor datorate încasate de serviciul fiscal50. 9 decembrie 1994. 8 iulie 1987 şi X v. În cazul Schuler-Zgraggen v. 40 Eriksson v. 36 König v. 28 iunie 1978 şi H. 51 D. 26 noiembrie 1992. Olanda. din cadrul unui regim de securitate socială. 38 W. Italia. paragraful 46. 48 Moreira de Azevedo v. ce se referă la pensiile de invaliditate. 35 Jordebro Foundation v. Suedia. să cadă sub incidenţa garanţiei unei proceduri echitabile stabilite de articolul 652. 41 Feldbrugge v.” Articolul 6 se aplică şi procedurilor ce permit de a decide asupra obligaţiei de achitare a cotizaţiilor în cadrul unui regim de securitate socială45. v. Belgia. Elveţia. 27 august 1991. 8 iulie 1987. a estimat că procedurile cu privire la alocaţiile de asistenţă socială nu cad sub incidenţa articolului 6. Suedia. 6 martie 1987. Grecia. Garanţia articolului 6 se extinde asupra procedurilor intentate împotriva administraţiei publice în materie de contracte46.. Franţa. o perioadă îndelungată. 26 februarie 1993. raportul Comisiei. Franţa. v. Elveţia. figurează deciziile în materie de plasament al copiilor37. 29 mai 1986. Cum deja am menţionat. ea cu fermitate este de părerea că această dispoziţie se aplică procedurilor referitoare la determinarea unui drept. inclusiv chiar ajutorul social44. Printre exemplele pertinente. această procedură trebuie. 28 iunie 1978. Portugalia. Italia. Mai mult decât atât. 42 Salesi v.R. În prezent. 47 Vezi spre exemplu Ediţiile Périscope v. dreptul părinţilor de a-şi vizita copiii38. RFG.] evoluţia juridică [. totuşi. CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituţional sau public riscă să se dovedească a fi determinantă pentru drepturi sau obligaţii cu caracter civil.] şi principiul egalităţii tratamentului permit de a considera că aplicabilitatea articolului 6(1) constituie în prezent o normă în domeniul asigurărilor sociale. Regatul Unit. 23 octombrie 1990.

Comisia a considerat că nimic nu indica că reclamanţii beneficiază în dreptul intern de un anumit „drept cu caracter civil”. Următoarele exemple se referă la drepturi şi obligaţii ce nu sunt considerate ca purtând un caracter civil. 3925/69 (1974) 32 CD 123. recunoscut de articolul 6. membrii forţelor armate sau ai poliţiei)64. 19583/92 (1995) 80-A DR 38. Crook şi The Independent v. 54 P v. cererea nr. cererea nr. regatul Unit. 14688/89 (1989) 64 DR 188. RFG. Austria. 52 Ruiz-Mateos v. Refuzul de a elibera un paşaport59. 13162/87 (1987) 54 DR 211 şi S v. 9908/82 (1983) 32 DR 266. 11734/85 (1987) 52 DR 266. În rezultat ea a constatat că plângerile reclamanţilor nu se refereau la un drept sau la o obligaţie civilă în sensul articolului 6. Vezi totodată. 56 Atkinson. cererea nr. care să asigure publicarea unui reportaj privind procedura de stabilire a sancţiunii desfăşurate cu uşile închise. Franţa. Elveţia. 51 Vezi spre exemplu. Spania. 55 Nicolussi v. (Să menţionăm totuşi că articolul 1 din Protocolul nr. 12 septembrie 1993. 13366/87 (1990) 67 DR 244. 32. care implica o participare la exercitarea împuternicirilor acordate de dreptul public (spre exemplu. 15344/89 (1989) 64 DR 210. Aceasta înseamnă că cererile referitoare la litigii cu privire la un drept enunţat în Convenţie nu beneficiază automat de protecţia oferită de acest articol. trimiterea de la pag.Drepturi sau obligaţii necivile Rămânând fideli abordării lor bazate pe examinarea circumstanţelor fiecărei speţe în parte. Litigiile între autorităţile administrative şi funcţionarii ce exercitau o funcţie. Regatul Unit. Obligaţia de a satisface serviciul militar55. cererea nr. 59 Peltonen v. Dreptul la o educaţie finanţată de Stat58. cererea nr. cererea nr. Dreptul de a-şi propune candidatura la un post public57. 14 . cererea nr. Regatul Unit56 cu privire la trei petiţionari – doi ziarişti şi un ziar – care se pretindeau victime ale unui atentat la dreptul lor de acces la o instanţă judecătorească. Austria. Regatul Unit. 13325/87 (1988) 59 DR 256. Regatul Unit. 50 National & Provincial Building Society şi alţii v. articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv) se aplică şi necesită uneori recursuri sau garanţii procedurale analoage celor prevăzute de articolul 6(1). Cererile de depunere a unui brevet63. Mediatizarea unei proceduri judecătoreşti. Crook şi The Independent v. După cum a avut loc în cazul Atkinson. motivul fiind decizia de a desfăşura procedura de stabilire a sancţiunii cu uşile închise. Fayed v. Asistenţa judiciară în cazuri civile60. În acelaşi timp. 57 Habsburg-Lothringen v. 1 enumeră anumite garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor). cererea nr. Regatul Unit. Probleme relative la imigrare şi cetăţenie54. 60 X v. Dreptul la un tratament medical finanţat de Stat61. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au considerat că anumite domenii ale dreptului nu sunt acoperite de articolul 6 (1). mai sus. Decizia unilaterală a Statului de a acorda indemnizaţii victimelor unei catastrofe naturale62. 58 Simpson v. 53 Vezi spre exemplu X v. Probleme fiscale şi impozite53. 21 septembrie 1994. Finlanda. 23 octombrie 1997.

Litigiile relative la proprietatea brevetelor sunt uneori considerate ca relevante de dreptul civil. Belgia. cererea nr. 44 şi 46. procurorul ordonase închiderea provizorie a măcelăriei reclamantului în baza unui raport ce demonstra încălcarea de către acesta a unei hotărâri ce fixa preţul de realizare consumatorilor a cărnii de vită şi de porc. 10801/84 (1978) 61 DR 62. În cazul menţionat mai sus. 19 februarie 1991. numirea de către o persoană a unui apărător după intentarea împotriva sa a unei anchete în baza unui raport al poliţiei69. 63 X v. Acceptarea de către acest comerciant a tranzacţiei propuse în cadrul unei reglementări amiabile anula acţiunea publică. noţiunea de „acuzaţie” poartă un caracter autonom în raport cu dreptul intern. Franţa. 62 Nordh şi alţii v. 68 Funke v. după cum o cerea legislaţia belgiană. 64 Pellegrin v. 19589/92. Austria. Austria. 8 iunie 1976. Următoarele situaţii de asemenea au fost analizate de către Judecătorii de la Strasbourg ca acuzaţii: ordinul de arestare a unei persoane pentru o infracţiune penală66. ce emană de la o autoritate competentă. 25 februarie 1993. Statele Părţi sunt libere să menţină sau să stabilească o distincţie între dreptul penal. 27 iunie 1986. solicitarea probelor. paragraful 81. Judecătorii au definit apoi „acuzaţia” ca fiind: notificarea oficială.5. CEDO a precizat că termenul „acuzaţie” trebuie să fie înţeles în acceptarea sa materială şi nu formală şi s-a considerat obligată să privească de aici aparenţele şi să analizeze realităţile procedurii în cauză. Franţa. RFG. a învinuirii de a fi comis o infracţiune penală. înştiinţarea oficială a unei persoane despre urmăririle angajate împotriva ei67. cererea nr. 67 Neumeister v. În cazul Deweer v. cererea nr. 70 Engel şi alţii v. Ce cuprinde această formulare? În contextul Convenţiei. Semnificaţia expresiei „acuzaţie în materie penală” 61 L v. Aceasta nu a împiedicat CEDO să considere că reclamantul constituise obiectul unei acuzaţii în materie penală. sau ca având repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului65. (British American Tobacco v. „Acuzaţie” Articolul 6 garantează de asemenea un proces echitabil în ceea ce priveşte temeinicia oricărei „acuzaţii în materie penală” îndreptate împotriva unei persoane. 27 februarie 1980. 65 Deweer v. 27 iunie 1968. dreptul admi15 . paragrafele 42. Olanda. adresată unei persoane de către o autoritate de anchetare cu privire la infracţiunile vamale şi îngheţarea contului bancar al persoanei interesate68. Olanda. 14225/88 (1990) 69 DR 223. Belgia. Olanda70. cererea nr. 69 Angelucci v. 66 Wemhoff v. Italia. Suedia. 20 noiembrie 1995). 8 decembrie 1999. „În materie penală” După cum a reamintit CEDO în hotărârea Engel şi alţii v. 7830/77 (1978) 14 DR 200. Suedia.

După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat în hotărârea Engel şi alţii v. paragraful 81. dacă ea are un efect general. El fusese apoi condamnat la o amendă pentru încălcarea secretului anchetei şi a depus o cerere pentru încălcarea articolului 6. Din contra. este probabil că ea poartă un caracter penal în sensul articolului 6. contrariul nu va fi adevărat: dacă va fi astfel. Natura infracţiunii Acest criteriu se divizează în două subcriterii: A – Aplicabilitatea normei încălcate şi B – scopul pedepsei. Sancţiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea. rolul clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 s-ar afla subordonate voinţei lor suverane. 8 iunie 1976. recursul lui fiind respins fără o audiere publică prealabilă. CEDO. nu ar trebui să constituie o infracţiune penală. spre exemplu a libertăţii de exprimare. În acest caz. articolul 6 se aplică în mod automat procedurii şi distincţiile menţionate mai sus nu vor avea loc. sau să urmărească autorul unei infracţiuni „mixte” de preferinţă pe plan disciplinar decât pe 71 Engel şi alţii v.nistrativ şi dreptul disciplinar în măsura în care această distincţie nu încalcă dispoziţiile Convenţiei. ea ţine mai curând de legislaţia disciplinară decât penală. Elveţia. criterii care au fost apoi confirmate în jurisprudenţa sa ulterioară. Exercitarea normală a drepturilor recunoscute în Convenţie. cale penală. În cazul Weber v. 16 . în rezultat. Clasificarea în dreptul intern Dacă acuzaţia este clasificată ca penală în dreptul intern al Statului pârât. membrilor unei profesii spre exemplu. natura infracţiunii. În acest context sunt pertinente trei elemente: clasificarea în dreptul intern. precum şi natura şi severitatea pedepsei. de către membrii grupurilor particulare. reclamantul intentase urmăriri penale pentru defăimare şi a susţinut o conferinţă de presă în vederea informării publicului despre iniţiativa sa. Şi invers. A – Aplicabilitatea normei încălcate Dacă norma vizată nu se aplică decât unui număr restrâns de indivizi. CEDO a stabilit criteriile care permit să se decidă dacă o acuzaţie poartă sau nu un caracter penal în sensul articolului 6. Statele contractante ar putea uşor să se sustragă de la aplicarea garanţiei unui proces echitabil depenalizând sau modificând clasificarea infracţiunilor penale. Olanda. s-a exprimat astfel: Curtea nu a subscris acestei argumentări. O latitudine atât de extinsă riscă să ducă la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei71. fiind nevoită să decidă asupra caracterului penal al infracţiunii. Olanda: Dacă Statele contractante ar putea după bunul lor plac să califice o infracţiune mai degrabă disciplinar decât penal.

ex oficio acces la secretul de anchetă. în cazul Ravnsborg v. 21 februarie 1984. cazul Demicole v. Hotărârea Öztürk v. a regulilor de comportament proprii celor din urmă. Curtea de asemenea 17 . nereferindu-se la un grup limitat de persoane cu una sau mai multe calificări. o acţiune incompatibilă cu asemenea reguli şi reprimată prin texte de diferită natură. Astfel. 73 Demicoli v. Ea se adresează tuturor cetăţenilor în calitatea lor de „utilizatori ai căilor de circulaţie rutieră” şi nu unui grup particular (vezi mai sus) conţinând şi o sancţiune (amendă) punitivă şi descurajatoare. Suedia. în măsura în care dispoziţia invocată se referea virtual populaţiei în întregime. Referitor la acest caz articolul 6 fusese deci considerat inaplicabil. Judecătorii de la Strasbourg au notat că amendele fusese impuse reclamantului din cauza declaraţiilor imorale făcute de acesta în calitate de parte la o procedură judecătorească. care se explică prin natura profesiei lor. în majoritatea Statelor contractante. Malta73 se referea la un jurnalist. avocaţii şi toţi cei care sunt strâns legaţi de funcţionarea jurisdicţiilor. RFG75 vizează un caz de comportament periculos (imprudenţa la volan): o infracţiune nepenalizată în Germania. nu fac decât să participe la procedură în calitate de justiţiabili. Elveţia. fapt care nu a împiedicat Judecătorii de la Strasbourg să considere că ea reiese întotdeauna cu certitudine din materia penală în sensul articolului 6. Din contra. ele deci se află în afara sferei disciplinare a justiţiei. Norma vizată păstrează în rezultat trăsăturile proprii (în special aspectul punitiv) infracţiunilor penale. După cum articolul 185 [din Codul de procedură penală din Vaud] se referă virtual populaţiei în întregime. paragraful 33. în favoarea măsurilor disciplinare. B – Scopul pedepsei Scopul acestui criteriu este de a distinge sancţiunile penale de cele cu caracter pur administrativ. divulgarea informaţiilor referitoare la o anchetă încă în desfăşurare constituie. Dispoziţia. 27 august 1991. Malta. Având. 21 februarie 1994. 22 mai 1990. 75 Öztürk v. „Părţile”. ce a fost subiectul unei proceduri pentru atentat la privilegiile parlamentare după ce publicase un articol ce critica cu severitate doi deputaţi. Ei au estimat că măsurile adoptate în scopul asigurării desfăşurării corecte a procedurilor se apropie mai mult de exercitarea prerogativelor disciplinare decât de impunerea pedepselor cu titlu de infracţiuni penale. poartă un caracter „penal” în ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu72. independent de sancţiunile penale.72 Weber v. se expun în asemenea cazuri. 74 Ravnsborg v. Suedia74. RFG. nu este deci numai de natură disciplinară. infracţiunea pe care o defineşte şi prevede o sancţiune punitivă. magistraţii. Urmăririle intentate împotriva persoanei interesate nu au fost considerate ca fiind relevante de disciplina parlamentară. De altfel.

În Engel v. Astfel o doreşte importanţa impactului. Ca regulă generală. 76 Engel şi alţii v. în măsura în care rezultatul final al recursului nu a putut diminua impactul iniţial. aceeaşi Curte declarase că refuzul amânării executării pedepsei de aproape trei ani. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că „în cazul când este pusă în joc o privaţiune de libertate. În cazul când pedeapsa nu constă într-o detenţie sau într-o ameninţare cu detenţia. tradiţiile Statelor contractante şi valoarea pe care Convenţia o atribuie respectării libertăţii fizice a persoanei76. decât de o simplă măsură disciplinară. După cum a fost indicat în extrasul din hotărârea Engel şi alţii v. Pericolul unei detenţii poate de asemenea implica aplicarea articolului 6. dar într-o amendă. Olanda. depăşind data la care el putea spera să fie eliberat. 77 Benham v. Bendenoun v. Natura şi severitatea pedepsei Acest criteriu nu trebuie să fie confundat cu cel al scopului pedepsei (vezi mai sus). paragraful 72. Olanda reprodus mai sus. paragraful 61. 10 iunie 1996. CEDO în special a estimat o detenţie de două zile ca fiind prea scurtă pentru a fi asimilată unei sancţiuni penale. în rezultat. În rezultat. Doar în ultimul caz ea este analizată ca fiind relevantă de materia penală79. paragraful 82. Regatul Unit. 8 iunie 1976. 28 iunie 1984. Olanda. ar trebui să fie luată în considerare. faptul că unul din reclamanţi s-a văzut supus unei sancţiuni nonprivative de libertate nu modifică opinia Curţii în ceea ce priveşte caracterul penal al acuzaţiei. Regatul Unit. deşi fiind analizată din punct de vedere juridic în dreptul englez aceasta este mai mult ca un privilegiu decât un drept. CEDO se întreabă dacă aceasta ar trebui să fie percepută ca o reparaţie financiară a prejudiciilor sau ca o sancţiune esenţialmente destinată să descurajeze recidivele. Regatul Unit78. în cazul când scopul nu permite aplicarea articolului 6. CEDO se interesează de asemenea şi despre natura şi severitatea ei pentru a şti dacă ea justifică garantarea unui proces echitabil. orice normă asortată cu o privaţiune de libertate este considerată a fi mai curând relevantă de domeniul penal.a menţionat că marea majoritate a Statelor Părţi tratează încălcările minore ale Codului circulaţiei rutiere ca infracţiuni penale. Olanda. Franţa. a avut ca consecinţă prelungirea termenului de detenţie a deţinutului. cu excepţia celor care prin natura. interesele justiţiei din principiu cer să fie acordată asistenţa unui avocat”77. 18 . 78 Campbell şi Fell v. în cazul Engel şi alţii v. În cazul Benham v. 79 Spre exemplu. Un asemenea refuz. Regatul Unit. În hotărârea Campbell şi Fell v. 4 februarie 1994. CEDO în special a remarcat. durata sau modalitatea de executare a lor nu ar putea cauza un prejudiciu important. nu orice privare de libertate antrenează în mod obligatoriu aplicabilitatea articolului 6. se referă la „materia penală” privaţiunile de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv. că: Într-o societate ataşată preeminenţei dreptului.

în cazul în care. RFG. publicitatea ar putea aduce atingere intereselor justiţiei. Aceasta. această lacună poate fi lichidată la nivelul unei instanţe superioare. Dacă în prima instanţă nu are loc nici o audiere publică. 19 . 81 Schuler-Zraggen v. care iese de sub controlul public: ea 80 Axen v. 82 Diennet v. Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică Articolul 6 garantează fiecărei persoane dreptul la examinarea cauzei sale în mod public.6. în circumstanţe speciale. Acelaşi articol precizează în plus că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe parcursul întregului proces sau doar a unei părţi a lui în interesul moralităţii. paragraful 34. 24 iunie 1993. ordinii publice sau securităţii naţionale într-o societate democratică. sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa judecătorească. în măsura în care instanţă nominalizată nu poate fi considerată drept un „organ judecătoresc de plină jurisdicţie”. Totuşi. Elveţia. Franţa. Franţa82. În cazul Diennet v. Curtea stabilise lipsa oricărei audieri publice la etapa procedurii disciplinare şi estimase că această lacună nu putea fi lichidată prin caracterul public al audierilor ţinute de Consiliul de Stat pronunţându-se în ordine de recurs asupra deciziilor secţiunii disciplinare a consiliul naţional al ordinului medicilor. O audiere publică în general se dovedeşte a fi necesară pentru a respecta exigenţele articolului 6(1) în faţa jurisdicţiilor fie de prima sau ultima instanţă. 8 decembrie 1983. când este vorba de determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil sau de temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva ei. faptul că curtea de apel nu examinează toate faptele cazului sau nu este în stare să-şi realizeze toate competenţele în această jurisdicţie. constituie o încălcare a articolului 6. Prin transparenţa pe care o acordă administraţiei justiţiei. după cum a subliniat CEDO în hotărârea Axen v. paragraful 58 – dreptul reclamantului la o pensie de invaliditate. ea contribuie la realizarea scopului articolului 6(1): procesul echitabil. RFG: Publicitatea procedurii organelor judecătoreşti vizată în articolul 6(1) protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete. 26 septembrie 1995. a cărui garanţie se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei80. În acelaşi timp el poate avea excepţii în ceea ce priveşte litigiile tehnice importante81. constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii în curţi şi instanţele judecătoreşti. paragraful 25. în cazul în care o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces. Audierea publică constituie un element esenţial al dreptului la un proces echitabil.

reclamantul a acceptat să achite o amendă tranzacţională. RFG. Reclamantul înaintase apoi recurs în faţa Tribunalului federal care l-a respins fără a desfăşura o audiere publică şi fără a cere observaţii scrise.. paragraful 44. 87 Vezi spre exemplu. . au 83 Stallinger şi Kuso v. sub formă de acceptare a tranzacţiei. 26 aprilie 1995. La acest subiect. Belgia. RFG85. Doar circumstanţele excepţionale pot justifica lipsa audierii publice în primă instanţă83. este necesară o audiere publică86. Spre exemplu. din contra. Curtea a considerat că renunţarea la audiere. Belgia89. 21 februarie 1980. Dreptul la o audiere publică include în mod general dreptul la o procedură orală. 242. 86 Ekbatani v. 41 D. în cazul Axen v. Suedia menţionat mai sus. 84 Fischer v. 27 februarie 1980. poate fi de asemenea studiată secţiunea „Prezenţa la audiere” din capitolul 10. reclamantul are facultatea de a renunţa la dreptul său la o audiere publică. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că petiţionarii. K v. Suedia: Nici litera nici spiritul acestui text nu împiedică vreo persoană să renunţe de bună voie într-un mod expres sau tacit [.R. În cazul Deweer v. În unele cazuri. Elveţia87. Suedia. După cum a declarat CEDO în cazul Håkansson şi Sturesson v. 26 mai 1988. Suedia. paragrafele 32 şi 33.în special fiindcă ea nu avea împuterniciri de a se pronunţa asupra proporţionalităţii între abatere şi sancţiune.]. CEDO a considerat că în materie penală şedinţele publice erau superficiale din moment ce curtea de apel în cauză respingea recursul din motive pur de drept. În cazurile civile. dar o asemenea renunţare trebuie să fie fără echivoc şi să nu fie îndreptată împotriva vreunui interes public important88. în măsura în care reclamantul se plângea că judecătorii de la Tribunalul federal nu au deliberat şi nici nu au votat în public asupra recursului său de revizuire. 88 Håkansson şi Sturesson v. Totuşi. Austria. abţinându-se să ceară o audiere publică. În cazul Håkansson şi Sturesson v. paragraful 51. Tribunalul de primă instanţă a decis în favoarea întreprinderii şi hotărârea lui fusese menţinută de curtea de apel. ceea ce constituie o încălcare a articolului 6(1). reclamantul era parte la un proces îndelungat cu o întreprindere. fusese obţinută forţat. pe care el o angajase pentru lucrări de amenajare a vilei sale. În cazul K v. exigenţa unei audieri publice nu se impune procedurilor desfăşurate în faţa unei jurisdicţii de apel. 23 aprilie 1997. 85 Axen v. paragraful 28. 8 decembrie 1983. Austria. audierea publică la nivel de apel este considerată ca de prisos. comisia a remarcat că Convenţia nu prevede un asemenea drept. fiind ameninţat de închiderea provizorie a instituţiei în aşteptarea unei proceduri penale. Elveţia. La general. 89 Deweer v. cu excepţia circumstanţelor excepţionale84.. Comisia a considerat că: 20 Mai mult decât atât. paragrafele 51-54. dacă jurisdicţia de apel urmează să examineze în acelaşi timp circumstanţele de fapt şi de drept ale cazului şi să se pronunţe asupra culpabilităţii sau nevinovăţiei acuzatului. paragraful 66.

În hotărârea sa. 28 iunie 1984. Regatul Unit. Regatul Unit. paragraful 87. v. Belgia. 10 februarie 1983. Regatul Unit90. Circumstanţele ce urmează a fi luaţi în considerare pentru a decide asupra necesităţii unei audienţe publice includ respectarea secretului profesional şi a vieţii private a clienţilor sau pacienţilor91. dacă ele ar fi fost desfăşurate în public. cu condiţia că aceasta o cer circumstanţele. care ar putea impune aceste proceduri. Regatul Unit92. Belgia. Curtea a decis că nu a avut loc o încălcare. Un asemenea aranjament ar impune în rezultat autorităţilor de Stat o sarcină neproporţională. în timp ce legislaţia suedeză le permitea aceasta în mod explicit. În cazul B. În cazul Campbell şi Fell v. consacrate cazurilor cu privire la supravegherea copiilor. CEDO a acceptat regula ce împiedica presa şi publicul să asiste la toate dezbaterile unui anumit tribunal. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că trebuia de ţinut cont de problemele inerente ordinii publice şi securităţii. 91 Albert şi Le Compte v. 30 noiembrie 1987. paragraful 34 şi H v. în timp ce alte instanţe judecătoreşti admiteau presa şi unele categorii de public la procese asemănătoare. 21 . totuşi este permis uneori de a organiza în secret procedurile disciplinare referitoare la exercitarea unei profesii. 14 septembrie 1999 (disponibilă doar în engleză). 92 B. CEDO a declarat că procedurile disciplinare privind deţinuţii condamnaţi pot avea loc în incinta penitenciarului.90 Campbell şi Fell v. v. paragraful 54. dacă interzicerea completă a oricărei publicităţi nu este justificată. De asemenea CEDO a hotărât că. renunţat tacit la dreptul lor la audiere. adoptată la 24 aprilie 2001.

ea în special a menţionat: [. în care petiţionarii reproşase comitetului pentru vizitatori [Board of Visitors]. Austria97 – în care nici tribunalele de primă instanţă. Austria. RFG. Elveţia95. în fiecare caz. În această speţă. 94 Axen v. 22 . forma publicităţii „hotărârii” prevăzută de legislaţia internă a Statului în cauză93. Regatul Unit98. nici curţile de apel nu pronunţase hotărârile în public şi în care. precum şi prin publicarea ei ulterioară într-o culegere oficială de jurisprudenţă. aplicabilă prevederii. cazurile Werner v. depunerea hotărârii la grefa acestei curţi şi. s-a dovedit că textul acestor hotărâri nu era accesibil la grefele lor respective pentru marele public (fiind autorizate să le consulte doar persoanele ce justificau un „interes legitim”) – au permis Judecătorilor de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 6. RFG94 că Curtea federală de Jus- tiţie putea trece peste audieri în măsura în care hotărârile curţilor inferioare fusese date publicităţii. care obligă ca audierile să se desfăşoare în public (vezi secţia corespunzătoare din capitolul precedent). Elveţia. 29 iunie 1982. 93 Pretto şi alţii v. în consecinţă. 95 Sutter v. Totuşi. ce-şi desfăşura şedinţele în calitatea sa de organ disciplinar. 22 februarie 1984. paragraful 34. este o măsură suficientă pentru a satisface condiţia de pronunţare publică. 24 noiembrie 1997. Regatul Unit. că nu a întreprins nici o acţiune pentru a face decizia sa publică. Austria. Austria96 şi Szucs v. CEDO a considerat în Axen v. Italia. să se aprecieze în lumina particularităţilor procedurii în cauză şi în funcţie de scopul şi obiectul articolului 6(1). paragraful 26. paragraful 32. paragraful 92. Toate cazurile menţionate mai sus se referă la hotărâri pronunţate de către instanţe superioare din sistemul judiciar şi Judecătorii de la Strasbourg au considerat că în speţă nu a avut loc o încălcare a articolului 6. Italia. 8 decembrie 1983. CEDO consideră că expresia „pronunţată public” nu înseamnă în mod necesar că hotărârea trebuie să fie citită în incinta instanţei judecătoreşti. Astfel. Ea de asemenea vizează favorizarea echităţii procesului instaurând o anumită transparenţă. 98 Campbell şi Fell v. în Sutter v. CEDO a hotărât că citirea cu voce tare a unei decizii a Tribunalului militar de casaţie era de prisos. prin posibilitatea de a-şi procura o copie la grefă. Mai mult decât atât. 96 Werner v. CEDO a considerat de asemenea că acelaşi articol fusese încălcat în cazul Campbell şi Fell v.. În cazul Pretto şi alţii v. 97 Szucs v. Semnificaţia expresiei „pronunţată public” Articolul 6 prevede că hotărârea trebuie să fie pronunţată public. 28 iunie 1984. de asemenea. CEDO a conchis că din cauza jurisdicţiei limitate a curţii de apel.] că s-ar cuveni. îndeosebi.7. 24 noiembrie 1997. Această dispoziţie nu admite nici o excepţie. în măsura în care accesul public la această decizie era asigurată prin alte mijloace şi. accesibilitatea textului ei integral pentru public..

Italia.99 Stögmüller v. Austria. Franţa. dimensiunii internaţionale108. iar în cele penale. Italia. pentru cazurile civile. paragraful 62 – caz ce riscă să provoace repercusiuni importante asupra jurisprudenţei naţionale şi asupra dreptului mediului. 19 februarie 1991. joncţiunii mai multor cazuri109 şi intervenţiei terţilor în procedură110. paragraful 5. cu alte cuvinte atunci când hotărârea devine definitivă102. Austria. 10 noiembrie 1969. Belgia. Semnificaţia expresiei „într-un termen rezonabil” Articolul 6 obligă ca orice persoană să poată avea dreptul de a-şi vedea cauza examinată într-un termen rezonabil. 106 Triggiani v. CEDO a declarat că obiectul acestei garanţii este de a proteja „[. paragarfele 30 şi 31. ca justiţia să nu fie înfăptuită cu o întârziere. 28 martie 1990. care să compromită eficienţa şi credibilitatea ei”100. într-un termen rezonabil şi prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti. 100 H v.. 101 Scopelliti v. De asemenea ea a ajuns la concluzia că va recurge la o evaluare globală în loc de a verifica la modul direct criteriile menţionate mai sus. paragraful 58. 24 octombrie 1989. paragraful 18 şi Deweer v. Perioada ce urmează a fi luată în consideraţie începe.. 103 Proszak v. 27 februarie 1980.] împotriva duratei excesive a procedurii”99. 16 decembrie 1997. comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor judecătoreşti şi administrative. se pune capăt incertitudinii în care se află o persoană în ceea ce priveşte poziţia sa în dreptul civil sau acuzaţia în materie penală îndreptată împotriva sa: asemenea măsură în acelaşi timp vizează interesul persoanei în cauză şi principiul securităţii juridice. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit în jurisprudenţa lor că evaluarea caracterului rezonabil al termenului presupune aprecierea mai multor factori: complexitatea cazului. Italia. CEDO acordă importanţă mai ales naturii faptelor ce urmează a fi stabilite106. 105 Vezi Katte Klitsche dela Grange v. paragraful 17. 6 mai 1981. Condiţia enunţată garantează că. 27 octombrie 1994. paragraful 42. numărului de acuzaţi şi de martori107. Ea încetează odată cu încheierea procedurii în faţa celei mai înalte instanţe. RFG. 23 noiembrie 1993. 104 Vezi spre exemplu Buchholz v. Polonia.] toţi justiţiabilii [. Pentru CEDO contează şi circumstanţele particulare. 102 vezi spre exemplu Scopelliti v.. astfel ea încă nu a fixat termenul absolut. precum şi importanţa procesului pentru reclamant104. paragraful 48. 8. din momentul în care împotriva suspectului este înaintată acuzarea101. Complexitatea cazului Pentru aprecierea complexităţii cazului sunt pertinente toate aspectele. Italia. paragraful 18 şi B v.. CEDO nu examinează decât termenul care curge începând cu momentul când Statul în cauză a acceptat dreptul la recurs individual. din momentul în care este intentată acţiunea. Asemenea dispoziţie „prin aceasta subliniază importanţa care se atribuie faptului. Aprecierea poate viza atât problemele de fapt cât şi de drept105. 23 noiembrie 1993. dar ţinând cont de starea şi gradul de avansare al cazului la această dată103. 23 . paragraful 49.

108 Vezi spre exemplu Manzoni v. Belgia111. Italia. Ultimii. paragraful 17. 15 iulie 1982. Judecătorii de la Strasbourg nu ezită. paragraful 15 şi Andreucci v. paragraful 18. 4 decembrie 1995. Italia. Dacă un reclamant încearcă să accelereze trecerea instanţelor. 111 Boddaert v. 12 octombrie 1992. 19 februarie 1991. 7 august 1996. Cazul Ciricosta şi Viola v. paragraful 82. v. În hotărârea lor Ferantelli şi Santangelo v. 24 noiembrie 1994. Spania. acest fapt 107 Angelucci v. 15 noiembrie 1996. chiar şi în cazurile extrem de complexe. dacă este necesar. Italia. paragraful 17. În Beaumartin v. Italia116 se referă la o cerere de suspendare a lucrărilor susceptibile să lezeze drepturile de proprietate ale petiţionarilor. să califice un termen ca irezonabil. paragraful 18. nu ar trebui să cerem unui reclamant să coopereze activ la o procedură susceptibilă să ducă la propria sa incriminare113. 27 februarie 1992. Italia. au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase amânări solicitate de partea adversă. v. chiar dacă cazul se referea la un omor complicat şi impunea probleme delicate datorită vârstei fragede a delincvenţilor.Un caz foarte complex uneori poate justifica o procedură îndelungată. 117 Beaumartin v. înaintând cazul unei jurisdicţii incompetente şi fiindcă nu au depus observaţiile lor decât peste patru luni după ce au înaintat recurs în apel. 27 februarie 1992.A.A. poate fi reţinut în favoarea sa. Belgia. 109 Diana v. RFG. Comportamentul reclamantului Orice termen inerent comportamentului reclamantului prejudiciază legitimitatea plângerii sale. deoarece instanţa de judecată a avut nevoie de peste cinci ani pentru a-şi desfăşura prima sa şedinţă şi administraţia reclamată a avut nevoie de douăzeci de luni de la momentul când a fost sesizată pentru a-şi depune observaţiile. 113 Eckle v. 115 Unión Aliemntaria sanders S. CEDO a declarat. Judecătorii de la Strasbourg au considerat totuşi că autorităţile sunt responsabile. nu pot fi făcute obiecţii unui justiţiabil că durata procedurii este imputabilă exploatării tuturor mijloacelor de drept disponibile pentru a-şi asigura apărarea. să nu facă uz de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de dreptul intern pentru a reduce procedura”115. paragraful 35. petiţionarii contribuiseră la întârzierea procedurii. în hotărârea sa Unión Alimentaria Sanders S. CEDO a considerat că perioada de şase ani şi trei luni nu constituise un termen irezonabil. 19 februarie 1991. Spania. Italia. în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu era irezonabil. 110 Manieri v. Spre exemplu. 114 Vezi spre exemplu Ceteroni v. Italia112. ei în special au considerat excesiv termenul de şaisprezece ani. Italia. Franţa117. Italia. dar neintervenirea unui reclamant în scopul de a accelera procedura nu este obligatoriu crucială114. Totuşi. în măsura în care cazul se referea la un omor complicat şi se examinau în paralel două procese diferite. 116 Ciricosta şi Viola v. 24 . 112 Ferrantelli şi Santangelo v. În plus. Franţa. Italia. 27 februarie 1992. în speţa Boddaert v. În acelaşi timp. că reclamantul „trebuie doar să îndeplinească cu exactitate actele în cauză.

121 Vezi spre exemplu Zimmerman şi Steiner v. cauză a unei proceduri îndelungate. Franţa. În consecinţă instanţele judecătoreşti îşi asumă obligaţia particulară de a veghea asupra faptului că toţi participanţii în proces vor face tot posibilul pentru a evita orice întârziere inutilă. Orice decizie de amânare dintr-un motiv oarecare sau de declanşare a unei anchete ocazionale poate avea o anumită importanţă.. CEDO a estimat că. comunicarea tardivă acuzatului a hotărârii şi termenul prea îndelungat necesar pentru a face recurs şi a se pronunţa în ordine de apel121. În speţa Ewing v. dacă cauza amânării întreprinse de instanţă ţine de supraîncărcarea activităţii sistemului judecătoresc. precum şi orice întârziere imputabilă grefei instanţei judecătoreşti sau altor autorităţi administrative. Totuşi Statul este responsabil de întârzieri cauzate de toate autorităţile sale administrative sau judiciare. 122 Zimmerman şi Steiner v. paragraful 38. Portugalia. CEDO a afirmat cu certitudine că eforturile întreprinse de autorităţile judecătoreşti pentru a accelera procedurile în măsura posibilităţilor joacă un rol important în respectarea garanţiilor oferite petiţionarilor de 118 Boddaert v. care să permită să răspundă exigenţelor articolului 6(1). sporirea numărului audierilor în prezenţa mai multor acuzaţi. Elveţia că Statele contractante fusese obligate să „[. nu a fost considerată ca arbitrară sau irezonabilă (sau chiar ca o cauză de o întârziere nejustificată). Dacă CEDO se pronunţă asupra cazurilor referitoare la durata unei proceduri. articolul 6120. în special în ceea ce ţine de respectarea „termenului rezonabil’”122. 10 iulie 1984 şi Buchholz v. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit în cazul Zimmerman şi Steiner v. În acest caz. Întârzierile considerate de Judecătorii de la Strasbourg ca imputabile Statului includ: în materie civilă: o amânare a procedurii în aşteptarea unei decizii într-un alt caz. în materie penală: transferarea dosarului unei alte instanţe judecătoreşti.Comportamentul autorităţilor Pentru a determina dacă a fost sau nu respectată garanţia termenului rezonabil trebuie să fie luate în consideraţie doar întârzierile imputabile Statului. 119 Ewing v. ea se referă la principiul unei bune administrări a justiţiei. Regatul Unit119. paragraful 39. o întârziere în desfăşurarea audierii în faţa unei instanţe sau la prezentarea sau la producerea probelor de către Stat. Guincho v. RFG. 13 iulie 1983. paragraful 29. joncţiunea a trei cazuri. Regatul Unit. Elveţia. Elveţia. 13 iulie 1983. 6 mai 1981.] organizeze jurisdicţiile lor într-un mod.. 56 DR 71. 12 octombrie 1992. altfel spus la obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale de a expedia operativ dosarele care sunt depuse118. 20 februarie 1991. aceasta constituie o încălcare 25 . în măsura în care ea a fost efectuată întru asigurarea unei bune administrări a justiţiei. 120 Vezi spre exemplu Vernillo v. Belgia.

dacă ei evaluează rapiditatea procedurilor penale. Garanţiile ce se bazează pe controlul judiciar instituit prin articolul 5(3) obligă ca judecătorul.». Totodată. principiile pe care judecătorul trebuie să le aplice pentru a autoriza un arest preventiv. aceste motive nu sunt suficiente pentru a justifica o detenţie preventivă. paragraful 19 şi Unión Alimentaria S. Această detenţie nu ar trebui să fie considerată în corespundere cu scopul enunţat în aricolul 5 (3) odată ce intervalele de timp scurse nu mai sunt rezonabile. Pentru a evalua carenţele Statului. 7 iulie 1989. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au 26 enunţat în mai multe cazuri.A. 21 decembrie 2000 [disponibil doar în engleză]. Privaţiunea de libertate de asemenea trebuie să se bazeze pe motive obiective ce pot fi verificate cum ar fi pericolul ascunderii acuzatului. 25 iunie 1987. paragraful 38. 124 Articolul 5(3) prevede în special că: «Orice persoană arestată sau deţinută. dintre care cel mai recent se referă la cazul Jablonski v.c din prezentul articol.a garantării termenului rezonabil enunţat de articolul 6. în măsura în care Statul nu a luat măsurile potrivite pentru a face faţă situaţiei. ţinând cont de durata probabilă necesară pentru organizarea procesului. de fiecare dată. exercitarea presiunilor asupra martorilor sau lichidarea probelor. Exigenţa termenului rezonabil impusă de articolul 6 se apropie foarte mult de cel impus de articolul 5(3)124. Asemenea măsuri pot include sporirea numărului de judecători şi de grefieri sau secretari. detenţia devine ipso facto ilegală şi că deţinu- 123 Vezi spre exemplu Milasi v. CEDO nu consideră în general o încălcare faptul dacă blocarea sistemului judecătoresc poartă un caracter provizoriu şi excepţional şi dacă Statul a întreprins operativ măsuri de redresare a situaţiei. v. vezi în continuare). Importanţa procesului pentru reclamant Aplicarea acestui criteriu explică că Judecătorii de la Strasbourg se arată a fi mai exigenţi. Polonia. Italia. Nu este suficient ca acest magistrat să fie convins că asemenea motive existau la momentul deciziei iniţiale de plasare în detenţie. Bineînţeles că dacă judecătorul consideră acest termen irezonabil. Spania. mai ales dacă acuzatul se află în arest preventiv. în condiţiile prevăzute de paragraful 1. O asemenea detenţie va constitui o încălcare a articolului 6(2) (prezumţia de nevinovăţie. CEDO susţine că durata excesivă a procedurii duce la ilegalitatea detenţiei. prezenţa motivelor pertinente suficiente pentru a justifica menţinerea acestei detenţii. care a autorizat prelungirea detenţiei să verifice. 125 Jablonski v. Polonia125. că dosarul încă nu a avansat în măsura suficientă pentru a permite un proces sau că termenul scurs este încă rezonabil. Totuşi. . Pentru a justifica o detenţie în virtutea articolului 5(1)(c) şi 5(3) întotdeauna sunt necesare motive plauzibile şi obiective pentru a presupune că o persoană a comis o infracţiune. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. chiar dacă suspectul a fost prins în flagrant delict. Judecătorii de la Strasbourg sunt dispuşi să ţină cont şi de situaţia politică şi socială din Statul în cauză123.

. nu ar trebui justificată doar pe seama lui toată întârzierea (peste cinci ani) şi că ea era imputată în principal autorităţilor. în virtutea articolului 6(1). chiar dacă comportamentul reclamantului contribuise la prelungirea procedurii. 23 martie 1994. Danemarca. În Obermeier v. 128 Ignaccolo-Zenide v. România128. În A şi alţii v. CEDO a declarat „[. de a acţiona cu promtitudinea excepţională cerută de jurisprudenţa Curţii în litigiile de acest gen”132. 23 septembrie 1994. care ar putea rezulta dintr-o simplă scurgere de timp. reclamantul fusese infectat cu SIDA în urma unei transfuzii de sânge contaminat şi solicitase indemnizaţii din partea Statului. CEDO a considerat că o procedură de doi ani constituia o depăşire a termenului rezonabil. paragrafele 47-49. 27 . judecătorul va trebui de asemenea să demonstreze că el este convins că nu poate utiliza un mijloc mai puţin sever (cum ar fi limitarea dreptului de deplasare) de natură să diminueze temerile procurorului. Portugalia130. paragraful 39. ea a insistat asupra faptului că procedurile privind atribuirea autorităţii parentale necesită un tratament urgent. În orice caz. Leziuni corporale. Finlanda. CEDO a considerat că pentru a determina indemnizaţia datorată victimelor accidentelor rutiere este necesară o promtitudine specială. În aceste circumstanţe. 131 X v. 130 Silva Pontes v. CEDO a considerat că „[. are un interes sporit personal de a obţine cu promtitudine o decizie judiciară cu privire la legalitatea acestei măsuri”129. 25 ianuarie 2000. paragraful 102. deoarece esenţa unei asemenea acţiuni este de a feri individul de orice prejudiciu. Conflicte de muncă. Portugalia. 129 Obermeier v. Regatul Unit. Polonia. 132 A şi alţii v. Danemarca. paragraful 85. România. 127 Hokkanen v. paragraful 72. 8 iulie 1988.. Având în vedere boala incurabilă care îl distrugea şi speranţa redusă de viaţă. În X v. În cazul Jablonski v. 23 martie 1991. Instanţele judecătoreşti naţionale erau datoare să utilizeze autoritatea lor pentru a urgenta trecerea instanţelor.. Franţa. încălcarea se referea totodată la articolele 5 şi 6. În cazul Ignaccolo-Zenide v. 28 iunie 1990. În cazul Silva Pontes v. Germania. paragraful 78. Pentru a reveni la termenul rezonabil în materie civilă..126 H v. Franţa131. CEDO a declarat: „Este important ca cazurile de supraveghere să fie soluţionate rapid. Austria. Finlanda.] autorităţile competente administrative şi judecătoreşti aveau obligaţia pozitivă. Să exemplificăm aceste cuvinte: Supravegherea copiilor.”127. mai ales dacă rezultatul procedurii poartă un caracter critic pentru reclamant şi/sau prezintă un aspect particular sau ireversibil126. tul trebuie să fie eliberat. 8 februarie 1996. Alte cazuri în care rapiditatea are fără îndoială o importantă primordială.] că un angajat care se consideră suspendat pe nedrept de către patronul său. această exigenţă prevăzută de articolul 6 impune autorităţilor şi o obligaţie de operativitate. paragraful 72. În cazul Hokkanen v. pentru a justifica o detenţie îndelungată. CEDO a considerat că.

Faptul că membrii unei judecătorii sunt numiţi de către executiv nu încalcă Convenţia137. Regatul Unit. CEDO a considerat că instanţa în cauză (Autoritatea regională a tranzacţiilor imobiliare) nu era independentă: guvernul fiind parte la procedură şi reprezentantul său fiind superiorul raportorului din partea acestei jurisdicţii. paragraful 95. 28 iunie 1984. Judecătorii de la Strasbourg consideră că orice instanţă judecătorească trebuie să fie independentă în acelaşi timp faţă de executiv şi faţă de părţi134. 28 . din contra. Austria. 22 octombrie 1984. Belgia. cel puţin să fie sesizat referitor la deciziile unui organ nejudiciar. paragraful 57. 135 Le Compte v. durata mandatului lor. În rezultat. Semnificaţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială” Articolul 6 stipulează că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială instituită de lege. 23 iunie 1981.9. paragraful 79. orice organ de acest tip fiind împuternicit să adopte decizii relative la determinarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau temeinicia unei acuzaţii penale trebuie să corespundă celor două condiţii enunţate: independenţă şi imparţialitate. În cazul Sramek v. Pentru a evalua nivelul de independenţă a unei instanţe. Austria. 16 iulie 1971. paragraful 78. existenţa garanţiilor împotriva presiunilor din exterior şi dacă organul are aparenţele independenţei133. 134 Ringeisen v. Independenţă Instanţele judecătoreşti în mod normal sunt considerate ca independente. Regatul Unit. 28 iunie 1984. Pentru ca să aibă loc o încălcare a articolului 6. Structura şi numirea CEDO consideră că prezenţa într-o instanţă judecătorească a magistraţilor judecători sau a persoanelor competente pe plan juridic constituie o puternică prezumţie de independenţă135. modul de desemnare a membrilor ei. petiţionarul trebuie să prezinte dovezi că modalitaţile acestei numiri sunt în genere nesatisfăcătoare sau că motivul instituirii unei instanţe judecătoreşti specializate. Austria136. 136 Sramek v. CEDO ia în considerare: 133 Vezi spre exemplu Campbell şi Fell v. Aceste două condiţii (independenţă şi imparţialitate) sunt de altfel interdependente şi Judecătorii de la Strasbourg deseori le verifică în bloc. fiind un caz rar faptul ca un judecător naţional să fie solicitat să se pronunţe în această materie. 137 Campbell şi Fell v.

Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că există îndoieli legitime referitor la independenţa şi imparţialitatea structurală a comisiei şi au declarat că această jurisdicţie nu corespunde exigenţelor articolului 6(1). el urma să se întoarcă mai târziu la obligaţiunile sale ordinare şi. 142 Vezi spre exemplu Findlay v. De Meyere v. el nu le poate adresa instrucţiuni în domeniul atribuţiilor lor contencioase143. Belgia. În Campbell şi Fell v. membrii comitetului vizitatorilor erau numiţi pe trei ani: o durată relativ scurtă. împuternicite să soluţioneze un litigiu. În acest context. Elveţia141.138 Zand v. paragraful 79. da jurământul şi era inamovibil. 25 februarie 1997. Subordonarea faţă de alte autorităţi Instanţa judecătorească trebuie să fie împuternicită să adopte o decizie obligatorie. În cazul Le Compte v. să devină un membru al forţelor de poliţie. CEDO a considerat că: Dacă imparţialitatea se defineşte de obicei prin absenţa prejudecăţii sau a 29 . a fost o tentativă de a influenţa decizia acesteia138. numirea membrilor unei instanţe pentru o durată fixă este considerată ca o garanţie de independenţă. Belgia. Regatul Unit140.R. paragraful 77. paragraful 80. Regatul Unit. mandatul de şase ani al membrilor consiliului de apel al ordinului medicilor fusese considerat ca un amanet al independenţei. Regatul Unit. deci. 140 Campbell şi Fell v. Austria. împuternicită să reprime contravenţiile. cel puţin într-o anumită măsură. care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară142. Belgia139. În plus. 141 Belilos v. Această particularitate a fost considerată de natură să submineze încrederea de care orice instanţă trebuie să se bucure. 70. 23 iunie 1981. în măsura în care a fost posibil să se dovedească a fi dificil de a găsi persoane. „Comisia de poliţie” locală. 28 iunie 1984. 143 Campbell şi Fell v. Astfel în cazul Belilos v. paragrafele 66 şi 67. era compusă dintr-un singur membru: un poliţist ce activa cu titlu individual. 15 D. subordonat superiorilor săi Imparţialitate În cazul Piersack v. Van Leuven. CEDO a considerat că anumite tribunale militare şi alte organe disciplinare militare încalcă articolul 6: deşi executivul poate da membrilor lui directive referitoare la executarea funcţiilor. Elveţia. şi loial faţă de colegi. Deşi nu era supus ordinelor. care ar dori şi ar fi capabile să-şi asume benevol această funcţie pe o perioadă mai îndelungată. 28 iunie 1984. 139 Le Compte. dar care nu fusese considerată ca suficientă pentru a genera o încălcare a articolului 6. Regatul Unit. 19 aprilie 1988. paragraful 77. Aparenţe Presupunerile referitoare la aparenţa independenţei trebuie să fie justificate în mod obiectiv.

Hauschildt v. Deşi Convenţia nu cere expres punerea în aplicare a mecanismelor. paragraful 47.146 CEDO a stabilit cu certitudine că orice judecător. Elementul determinant constă în a şti dacă am putea considera temerile interesatului ca justificate în mod obiectiv. care încearcă să determine ce gândeşte un asemenea judecător în sinea sa în asemenea circumstanţe. paragraful 48. paragraful 30. trebuie să se recuzeze147. se referă la acuzaţii de rasism. a unui motiv legitim de a se teme că un judecător este lipsit de imparţialitate. Majoritatea cazurilor de acest tip. în materie penală. independent de comportamentul judecătorului. De aici rezultă că pentru a se pronunţa asupra existenţei. să se aprecieze în diferire modalităţi. 30 martie 1996. Belgia.părtinirii. 24 februarie 1993. Judecătorii de la Strasbourg solicită dovada unui prejudiciu real. despre care s-ar putea crede în mod legitim că este lipsit de imparţialitate. În acest context existenţa procedurilor naţionale. În această materie. de la preîntâmpinări. absenţa acestor mecanisme sporeşte şansele de constatare a unei încălcări a articolului 6. paragraful 33. începând. 148 Remli c. Imparţialitatea personală a unui judecător numit regulamentar se prezumă până la dovedirea contrariului145. CEDO a declarat în cazul Fey v. Danemarca. paragraful 48. instituite pentru a asigura imparţialitatea. Olanda. într-un caz dat. ea a ajuns să se întrebe dacă. printre numeroase cereri înaintate în acest scop. dar nu va juca rolul decisiv. Orice contestare de către apărător a imparţialităţii instanţei judecătoreşti trebuie să fie verificată cel puţin în aşa mod. se dovedeşte a fi extrem de dificilă în practica de prezentare a dovezii unui prejudiciu personal şi. Această prezumţie fiind foarte riguroasă. paragraful 30.144 Pentru a invoca lipsa imparţialităţii subiective a unei instanţe judecătoreşti. În ceea ce priveşte partea obiectivă. . ce ar permite părţilor în cadrul unei proceduri să conteste imparţialitatea instanţei. Poate fi făcută distincţia între partea subiectivă. care contribuie la cercetarea faptului dacă el oferă garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă. Ea porneşte de la în30 crederea că instanţele judecătoreşti ale unei societăţi democratice trebuie să se inspire de la justiţiabil. 1 octombrie 1982. Franţa. 145 Hauschildt v. ca ea să nu apară „evident lipsită de seriozitate”148. Nortier v. în special din punctul de vedere al articolului 6(1) din Convenţie. paragraful 30. anumite fapte ce pot fi verificate. Austria. şi partea obiectivă. chiar aparenţele pot avea importanţă. sunt de asemenea luate în considerare. permit să fie pusă la îndoială imparţialitatea ultimului. Belgia. ea poate. Austria că: Referitor la cea de-a doua [aprecierea obiectivă a obiectivităţii judecătorului]. punctul de vedere al acuzatului va fi luat în consideraţie. 146 Fey v. Danemarca. examinate de Judecătorii de la Strasbourg. nici una nu a fost reţinută de organele de la Strasbourg. dar principiile 144 Piersack v. 147 Piersack v.

spre exemplu. Franţa149. În afară 31 . În cazul Gregory v. În cazul când o instanţă naţională a întreprins în mod evident o verificare adecvată a acuzaţiilor de prejudiciu şi a decis că echitatea procedurii a fost respectată. în audiere publică. Ea a considerat în special semnificativ faptul că avocatul apărării nu a cerut revocarea juratului sau să fie întrebat. eu sunt rasist”. CEDO. judecătorul s-a confruntat cu o învinuire de rasism printre juraţi. conform căreia un jurat neidentificabil fusese auzit cum zicea că el este rasist. un terţ auzise cum un jurat a declarat:”În plus. curtea cu juraţi s-a abţinut să reacţioneze la o învinuire. Judecătorul a arătat nota acuzaţiei şi apărării. ţinuse totuşi să facă o deosebire între această instanţă şi cazul Remli v. În speţă. juraţii i-au transmis judecătorului un înscris cu următorul conţinut: „Discuţii cu conţinut rasist între juraţi. pronunţată mai recent. 30 martie 1996. înainte de a aminti juraţilor că ei trebuie să se pronunţe în baza dovezilor. dacă el se simte capabil să continuie şi să pronunţe un verdict bazat în exclusivitate pe dovezi. indiferent de faptul împotriva sau în favoarea cui ele se manifestă”. el a luat măsuri suficiente pentru a se asigura ca instanţa să poată trece drept imparţială în sensul articolului 6(1) din Convenţie şi a oferit garanţii suficiente pentru a împrăştia toate îndoielile în această privinţă151.] judecătorul era dator să reacţioneze într-un mod mai energic în loc să se limiteze la faptul de a cere juraţilor să prezinte asigurări vagi conform cărora ei se vor debarasa de prejudecăţi şi vor rezolva cazul doar în baza probelor.. 151 Gregory v. Franţa: În ultimul caz. 150 Gregory v. oricare ar fi forma lor. Regatul Unit150. Regatul Unit. CEDO nu se grăbeşte să conteste concluziile acesteia. paragraful 49. Ţinând cont de circumstanţe. CEDO a relevat că instanţa nu a întreprins nici o verificare a imparţialităţii juraţilor. Regatul Unit. Franţa. În cazul Remli v. CEDO a considerat totuşi că articolul 6 fusese încălcat odată ce judecătorul nu a reacţionat într-un mod energic la probele similare de rasism printre juraţi: [. 25 februarie 1997. nu putea fi considerată ca fiind neîntemeiată. 25 februarie 1997. Un membru îşi cere scuze”. debarasându-se de orice prejudecată. Instanţa naţională a considerat că nu este în măsură să verifice faptele care s-au petrecut în afara prezenţei sale. Ea a decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6. CEDO a considerat această prudenţă compatibilă cu prevederile articolului 6. enunţate vizavi de ele valorează pentru alte tipuri de prejudecăţi sau părtiniri. Regatul Unit.149 Remli v. astfel lipsind petiţionarul de posibilitatea de a remedia o situaţie contrară exigenţelor Convenţiei. care. deşi vagă şi imprecisă. Judecătorul ce prezida procesul ceruse în mod evident juraţilor să „se debaraseze de toate prejudecăţile. În hotărârea Sander v..

Judecătorii de la Strasbourg consideră aceste circumstanţe suficiente pentru a considera că temerile reclamanţilor faţă de imparţialitatea curţii de apel sunt justificate în mod obiectiv. deoarece preşedintele unei curţi de apel a participat la condamnarea coacuzatului în cadrul unui alt proces. 156 Oberschlick (nr. paragraful 34. În continuare s-a decis că jurisdicţia care a condamnat reclamantul nu a fost imparţială din punct de vedere obiectiv. În cazul Piersack v. secţiunea B a parchetului din Bruxelles. 24 mai 1984. CEDO a considerat că dreptul la o instanţă imparţială a fost încălcat. Cazul Oberschlick (nr. 154 Hauschildt v. 158 Wettstein v. Belgia153.152 Diferite roluri ale judecătorului O parte importantă a jurisprudenţei vizează situaţii în care un judecător îşi asumă mai multe roluri în cadrul unei singure proceduri. 21 decembrie 2000 (disponibil doar în engleză). 7 august 1996. Judecătorii de la Strasbourg au considerat întemeiate temerile petiţionarului referitoare la imparţialitatea obiectivă a acestui magistrat şi au decis că a avut loc o încălcare a articolului 6.1) v. 32 Un alt exemplu se referă la cazul Ferrantelli şi Santangelo v. Danemarca154. 23 mai 1991. magistratul împuternicit să judece reclamantul dirijase mai înainte. 153 Piersack v. Danemarca. CEDO de asemenea a conchis o încălcare. 155 Ferrantelli şi Santangelo v. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6. Olanda. Ultimul conţinea numeroase informaţii despre reclamanţi şi rolul lor respectiv în timpul acţiunii criminale. până în noiembrie 1977. deoarece judecătorul preşedinte adoptase decizii referitoare la arestul provizoriu al reclamantului şi considerase. Italia155 în care CEDO a stabilit o încălcare a articolului 6. Elveţia. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în cele din urmă că diferenţa între cele două instanţe (menţinerea în arest preventiv şi procesul) exista şi că temerile reclamantului erau în consecinţă justificate. Italia. împuternicită cu urmăriri intentate împotriva interesatului. 9 mai 2000. 157 De Haan v. Austria. În speţa De Haan v. . 26 august 1997. în nouă reprize. 1 octombrie 1982. Olanda157. judecătorul nu s-a asigurat cu garanţii suficiente pentru a exclude bănuielile legitime sau justificate în mod obiectiv cu privire la imparţialitatea instanţei judecătoreşti. Regatul Unit. Într-un caz recent privind Elveţia158. Belgia. că culpabilitatea celui din urmă constituia obiectul unor „bănuieli în mod particular consolidate”. În cazul Hauschildt v. judecătorul care prezida o jurisdicţie de apel a fost solicitat să decidă asupra unei obiecţii împotriva unei decizii de care era responsabil el personal.de aceasta. hotărârea pronunţată de curtea de apel şi care condamna persoanele interesate conţinea citate abundente din decizia referitoare la coacuzaţii petiţionarilor. Austria156 se referă la o procedură în faţa curţii de apel: trei membri ai acestei jurisdicţii de asemenea activase în instanţa judecătorească care a pronunţat hotărârea în primă instanţă. În plus.1) v. 152 Sander v.

Petiţionarul avea deci motive temeinice pentru a menţine îngrijorarea privind posibilitatea că judecătorii continuau să vadă în el partea adversă: o situaţie de natură să dea naştere la temeri legitime cu privire la imparţialitatea acestor magistraţi după părerea sa. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6(1). dintre care doi judecători angajaţi cu o zi de muncă incompletă. care sunt membri ai consiliilor corporative de disciplină. ce reiese din obligaţia respectării imparţialităţii unei instanţe. examinaseră cazul dintr-un alt punct de vedere. În cazul confruntării cu 33 . În cazul Thomann v. Elveţia. Austria. ce anulează o decizie administrativă sau judiciară. ca o instanţă de recurs. cum ar fi cele din cazurile descrise anterior. petiţionarul fusese rejudecat de curtea care deja îl condamnase în lipsa sa. ambele instanţe de fapt s-au încrucişat în timp. intentată de acelaşi reclamant. CEDO a considerat că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 în măsura în care se putea presupune în mod rezonabil că judecătorii. conştienţi de faptul că au pronunţat decizia iniţială în baza unor probe limitate. în plus şi cunoaşterea prealabilă a dosarului de către judecător. 16 iulie 1971. 10 iunie 1996. petiţionarul fiind implicat într-o procedură în faţa unei curţi constituite din cinci magistraţi. Ar trebui să mai fie constatate circumstanţele speciale. Revizuire Nu este necesar declararea ca principiu general. Această practică poate fi implementată prin numirea practicienilor. În pofida absenţei legăturii materiale între acest caz şi procedura separată în care cele două persoane activase în calitate de avocaţi. Elveţia160. de tipul medicilor. reprezentase partea adversă într-o procedură separată. trebuie să se autorecuzeze. după o dezbatere contradictorie şi în lumina unor informaţii mai complete. Instanţe specializate CEDO recunoaşte necesitatea de a recurge la audieri în faţa organelor de arbitraj specializate în cazuri ce necesită cunoştinţe tehnice. 160 Thomann v. CEDO a notat că legislaţia şi practica în materie de numire a magistraţilor angajaţi cu o zi de muncă incompletă nu erau absolut incompatibile cu articolul 6: problema de drept ce urmează a fi soluţionată se referă deci doar la modalitatea în care procedura trebuia să fie desfăşurată în aceaste circumstanţe. să fie obligată să trimită cazul unei alte autorităţi jurisdicţionale sau unui alt organ constituit de această autoritate159.159 Ringeisen v. care întreţinuse relaţii directe cu vreo una din părţi. paragraful 97. Simplul fapt că judecătorul deja avusese caz cu petiţionarul nu este suficient pentru a constitui o încălcare a articolului 6(1). Orice membru al unei asemenea instanţe.

Suedia161 se referă la o audiere în faţa instanţei locatarilor: o jurisdicţie compusă din doi magistraţi profesionişti şi doi asesori-juraţi. 23 mai 1991. Austria162. Renunţarea în favoarea articolului 6(1) CEDO încă nu a fixat linii directorii clare. această renunţare trebuie să fie limitată şi să fie respectate garanţiile minimale (oricare ar fi voinţa părţilor). 23 februarie 1992. Petiţionarul nu contesta prezenţa acestui magistrat. 1) v. numiţi de Federaţia suedeză a proprietarilor de imobile şi. CEDO totodată a considerat că acest comportament nu constituia o renunţare a persoanei interesate la dreptul său la o instanţă imparţială. 34 . nu i se permitea să se pronunţe. în virtutea Codului de procedură penală. Austria163. Austria. care dispun de un vot hotărâtor în cadrul unui tribunal. Faptul simplu de a nu contesta nu ar trebui să fie asimilat unei renunţări. chiar dacă este posibilă. prezenţa judecătorilor profesionişti. Suedia. În cazul Oberschlick (nr. nu constituise o garanţie suficientă de imparţialitate. Ultimul avea temeri legitime că interesele celor doi interesaţi erau opuse în sine şi CEDO a considerat că votul hotărâtor.o bănuială rezonabilă. în cazul Pfeiffer şi Plankl v. ignorând faptul că şi alţi doi judecători de asemenea erau descalificaţi. judecătorul-preşedinte al unei curţi de apel participase la o procedură anterioară şi. 163 Oberschlick (nr. Totodată ea a declarat că. Cazul Langborger v. Părţile trebuie să fie prevenite despre riscurile de parţialitate. respectiv. să aibă posibilitatea de a aborda această întrebare şi să se declare satisfăcute de componenţa instanţei. CEDO a considerat. 22 iunie 1989. că nerecuzarea a doi judecători. Austria. ce intervenise ca magistraţi instructori (şi care deci îi împiedica să se pronunţe în cadrul procesului) nu putea fi asimilată unei renunţări. 1) v. nu constituie întotdeauna o garanţie suficientă. Aceşti asesori-juraţi întreţineau relaţii strânse cu două asociaţii ce doreau să-şi menţină clauza de negociere contestată de petiţionar. Juraţii Principiile evocate mai sus sunt valabile şi pentru juraţi. 161 Langborger v. 162 Pfeiffer şi Plankl v. care ar indica măsura în care un acuzat poate renunţa la dreptul său de a fi ascultat de către o instanţă judecătorească independentă şi imparţială. de Uniunea naţională a locatarilor. acordat judecătorului-preşedinte. Renunţarea trebuie să fie fără echivoc.

35 . Acest moment totuşi nu semnifică că o delegare de împuterniciri să fie inacceptabilă dacă este vorba de chestiuni ce ţin de organizarea judiciară.R.164 164 Zand v. Articolul 6(1) nu impune ca în acest domeniu organul legislativ să reglementeze fiecare detaliu printr-o lege oficială. Austria. dacă acest organ fixează cel puţin schema organizării judiciare. conform căreia instanţele judecătoreşti trebuie „să fie instituite prin lege”. 15 D. Austria că: Clauza articolului 6(1). 70.Stabilit prin lege Referitor la această exigenţă. are drept obiect evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi ca această materie să fie reglementată de o lege a parlamentului. Comisia a declarat în cazul Zand v.

Judecătorii de la Strasbourg în special au considerat că în cazul Golder v. un Stat contractant ar putea. pentru a le conferi organelor dependente de guvern. o soluţionare din partea Statului. Accesul la o instanţă judecătorească Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces la o instanţă judecătorească. [. care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de 165 Golder v. Conţinutul noţiunii de proces echitabil Articolul 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca „cauza sa să fie judecată în mod echitabil”. nu s-ar înţelege că articolul 6(1) descrie detaliat garanţiile procesuale acordate părţilor la o acţiune civilă în desfăşurare şi că el nu protejează mai întâi ceea ce doar îi permite să beneficieze de el în realitate: accesul la judecător. Regatul Unit. soluţionare. fără a comite vreo încălcare.165 Totodată dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este absolut. Totuşi în hotărârea Golder v. Articolul 6 consacră dreptul la o instanţă judecătorească care îl acoperă în particular pe cel de acces la instanţa judecătorească. Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei: dreptul de acces la o instanţă judecătorească. să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil. paragraful 35. dreptul la o procedură contradictorie. la o hotărâre motivată. egalitatea armelor.] În opinia Curţii. audiere în prezenţa acuzatului. Regatul Unit că: Dacă acest text [cel al articolului 6(1)] trece pentru a se referi în exclusivitate la desfăşurarea unui proces deja intentat în faţa unei instanţe. dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare.10. altfel spus facultatea de a intenta un proces în materie civilă. Echitatea. 36 . publicitatea şi operativitatea procesului nu acordă nici un interes în absenţa procesului.. Obligaţia judecătorului constă în a garanta tuturor părţilor audierea echitabilă prevăzută de Convenţie. prin însăşi natura sa. etc.. 21 februarie 1975. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că acest drept impune. Regatul Unit. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe jude- cătoreşti.

269. În jurisprudenţa sa. constituia un atentat la dreptul reclamantului de a acţiona în justiţie în numele său propriu. 28 iunie 1984. accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de justiţiabil. necesităţile şi resursele comunităţii şi individului) şi care niciodată nu trebuie să atenteze la esenţa acestui drept. faliţi şi cei ce pledează abuziv168. 28 mai 1985. Regatul Unit se referă la permisiunea de a consulta un avocat în scopul de a intenta o acţiune civilă pentru defăimare [libel] cu privire la declaraţia unui gardian în legătură cu un prizonier. Pentru a realiza aceasta. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a articolului 6.166 Ashingdane v.] articolul 6(1) poate uneori obliga Statul să prevadă asistenţa din partea unui membru al baroului când ea se dovedeşte a fi indispensabilă pentru un acces efectiv la judecător. CEDO a considerat că un asemenea regim de autorizare constituia o încălcare a articolului 6. Cazul Golder v. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la minori. în măsura în care dreptul de acces la o instanţă trebuie nu doar să existe dar să mai fie şi efectiv. o asemenea substituire. nu a putut beneficia de asistenţă juridică. În cazul Airey v. Pentru Judecătorii de la Strasbourg. Ea a mai stabilit că imposibilitatea pentru un deţinut de a avea întrevederi confidenţiale cu consilierul său. 168 M v. fie pentru că legea 37 .. Grecia. singura posibilitate era de a substitui Camera tehnică a Greciei în drepturile sale. 27 august 1991. la persoane cu deficienţe mintale. reclamantul era un inginer care dorea să primească onorariile întârziate. nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie. o curte a stabilit incapacitatea reclamantului de a se prezenta în justiţie. Regatul Unit. 169 Biserica catolică de la Canee v. Grecia. astfel împiedicându-l să contribuie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile sale de proprietate. acesta nu putea intenta o procedură decât prin intermediul unui terţ. dorind să intenteze o procedură de divorţ. Grecia169.. o femeie săracă. CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui considerată ca compatibilă cu articolul 6 decât: dacă ea urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat166.R. paragraful 57. 167 Campbell şi Fell v. În cazul menţionat170. În cazul Eglise catholique de la Canée v. În anumite cazuri. îl privează de acest drept de acces efectiv167. 52 D. paragrafele 111-113. Regatul Unit. De asemenea ei au conchis o încălcare în alt caz când au constatat că. deşi oferea avantaje unei reprezentări mai puţin costisitoare de către consilieri calificaţi. 170 Pshilis v. în pofida unui interes direct al petiţionarului în instanţă. Irlanda. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: [. 16 decembrie 1997. Regatul Unit.

în măsura în care ea viza păstrarea eficacităţii serviciului de poliţie şi deci apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale. Judecătorii de la Strasbourg pot de asemenea să stabilească o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în cazul în care curtea sau instanţa naţională vizată nu beneficiază de o deplină jurisdicţie pentru a soluţiona toate probleme de fapt sau de drept invocate pe cazul care i-a fost înaintat. Ea constituia deci o restricţie nejustificabilă a dreptului reclamantului de a obţine o decizie cu privire la temeinicia plângerii sale împotriva poliţiei în cazurile când 38 merită aceasta. Pentru a decide dacă a avut loc sau nu o încălcare. nu servea decât pentru a acorda o imunitatea generală poliţiei pentru acţiunile ei şi pentru omisiunile în exercitarea funcţiilor ei de cercetare şi combatere a infracţiunilor. 171 Airey v.171 CEDO a considerat că în speţă petiţionarul nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la Înalta Curte în vederea reclamării unui divorţ. a considerat că limitarea responsabilităţii nu poate prejudicia însăşi esenţa dreptului petiţionarului la o instanţă judecătorească şi cu atât mai mult nu neglija principiul proporţionalităţii. CEDO a stabilit în consecinţă o încălcare a articolului 6. de riscul acţionărilor abuzive şi repetate în justiţie. cum prevede legislaţia naţională a unor State contractante pentru diverse categorii de litigii. 172 Osman v. CEDO. modalitatea în care a fost luată decizia şi natura litigiului (inclusiv motivaţia şi motivele acţiunii sau recursului). 173 Ashingdane v. 28 octombrie 1998. Ei cred totodată că această modalitate de aplicare a prevederii. Judecătorii de la Strasbourg totodată au precizat în decizia lor că reclamantul nu era pe deplin împiedicat să intenteze o acţiune pentru neglijenţă. Regatul Unit172 referitor la o imunitate împotriva urmăririi. Regatul Unit173 se referea la o imunitate ilegală. Regatul Unit. de posibilitatea instanţei – chiar dacă ea beneficiază de o jurisdicţie limitată – de a examina în modul potrivit punctele litigioase. în baza căreia nici o acţiune nu putea fi intentată împotriva poliţiei pentru erorile comise în cadrul cercetării şi combaterii criminalităţii. Încălcarea dreptului de acces la o instanţă poate uneori rezulta dintr-o imunitate ce împiedică intentarea efectivă a oricărei acţiuni. 28 mai 1985. . Irlanda. fără să fi fost stabilită în prealabil existenţa consideraţiilor de interes general. Regatul Unit. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că scopul acestei prevederi poate fi considerat drept legitim. care scutea persoanele responsabile de tratamentul bolnavilor mintali internaţi. limitând responsabilitatea eventuală a autorităţilor competente faţă de acţiunile efectuate cu neglijenţă sau cu rea-credinţă. în hotărârea sa. Cazul Osman v. Cazul Ashingdane v. 9 octombrie 1979. fie din cauza complexităţii procedurii sau cazului.prescrie reprezentarea printr-un avocat. paragraful 26. Judecătorii de la Strasbourg ţin cont de obiectul litigiului.

Unica procedură valabilă pentru justiţiabili era deci să formuleze un recurs în faţa Biroului procurorului general al României: un organ ce nu corespundea criteriilor unei instanţe independente în sensul articolului 6(1). orice acuzat. paragraful 25. Ei au considerat totodată că articolul 6 nu a fost încălcat. Italia. care a renunţat la dreptul său. 180 Vezi spre exemplu Pelladoah v.R. dar numai în cazul când o asemenea renunţare este stabilită fără echivoc şi „este asigurat un minimum de garanţii corespunzătoare gravităţii sale”179.C. Întinderea controlului Înaltei Curţi fusese considerată deci suficientă. 22 mai 1998.B. 177 Colozza v. 23 noiembrie 1993. un tribunal italian desfăşurase un proces în revizuire 39 . În cazul F. O parte poate renunţa la dreptul său de a se prezenta la audiere. 179 Poitrimol v. în cadrul unei proceduri penale. 64. deoarece instanţele naţionale nu erau competente de a examina o cerere de restituire a obiectelor confiscate în timpul regimului comunist. v. Suedia. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat că apelarea la Înalta Curte se limita la probleme de drept şi că competenţa acestui tribunal în materie de fapte era limitată. 26 mai 1988. acuzatul trebuie să fie prezent la audiere176. 175 Vasilescu v. paragraful 31. de a admite ca un proces penal să se desfăşoare în absenţa acuzatului sau a unei părţi. RFG. În cadrul unei proceduri civile. Regatul Unit. Este posibil. să fi fost incapabile să notifice persoanei interesate citaţia de înfăţişare177 sau că această modalitate de a acţiona să fi corespuns necesităţii unei administrări corecte a justiţiei (mai ales din cauza stării sănătăţii acuzatului178). Olanda. v.B. în anumite circumstanţe excepţionale. România175. Franţa. 28 august 1991. În cazul Bryan v. ca autorităţile. Această condiţie reiese din obiectul şi scopul paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6. în cazul Vasilescu v. Totodată. România. Prezenţa la audiere CEDO a considerat că. Comisia a subliniat totuşi că avocaţii lor au putut asista la desfăşurarea procesului. CEDO a conchis o încălcare a paragrafelor (1) şi (3) din articolul 6. CEDO a considerat că articolul 6 fusese încălcat. paragraful 45.C. 178 Vezi spre exemplu Ensslin şi alţii v. Italia181. competentă să se pronunţe asupra cererii petiţionarului. Italia. care necesită în special aprecierea comportamentului pârâtului. În cadrul unei proceduri penale. 14 D. 22 ianuarie 1985. 22 noiembrie 1995. În acest caz. obiectul deciziei atacate reieşind din exemlul perfect de exercitare a unei puteri discreţionare de a judeca. conform căreia nici o jurisdicţie de stat nu era. 181 F. 176 Ekbatani v. 22 septembrie 1994. Regatul Unit174 privind demolarea clădirilor construite fără autorizaţie. de fapt. încă mai beneficiază de facultatea de a fi reprezentat de un consilier180. Ar trebui. Judecătorii de la Strasbourg au acceptat interpretarea regulilor de procedură de drept intern de către Curtea supremă de Justiţie din România. În acest caz.174 Bryan v. în acest caz. reclamanţii erau incapabili să asiste la dezbateri din cauza stării sănătăţii în rezultatul grevei foamei. această condiţie nu se aplică decât anumitor tipuri de cazuri. destinată să reglementeze comportamentul cetăţenilor în sectorul de amenajare urbană şi rurală. în pofida eforturilor lor.

decât într-o instituţie specială pentru delincvenţii alienaţi mintal. în măsura în care avocatul lui putea asista şi prezenta observaţii din numele lui. Dreptul unei persoane de a asista la examinarea cazului său în apel depinde de natura şi importanţa audierii. deşi ştiau că reclamantul era implicat într-o procedură în străinătate. CEDO a considerat că prezenţa lui nu era necesară în virtutea paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6. 40 În cazul Kremzow v. atunci situaţia diferă. dacă ea examinează şi circumstanţele de fapt. CEDO consideră că prezenţa acuzatului este mai puţin importantă în apel decât în prima instanţă. 182 Kremzow v. în măsura în care această instanţă se referea asupra condamnării interesatului la o pedeapsă de privaţiune de libertate nu peste douăzeci de ani. deşi fusese informat de consilierul acestuia că acuzatul se afla în detenţie în străinătate. acesta fiind obligat să poată asista şi participa la ea împreună cu avocatul său. Austria182. În cazul în care jurisdicţia superioară examinează doar problemele de drept. conform căruia interesatul a încercat să amâne verdictul necomunicând adresa sa autorităţilor italiene. Din contra.în absenţa acuzatului. Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include „dreptul. Cele din urmă. . Totodată. dar permanentă şi condamnarea lui urma să fie ispăşită mai curând într-o închisoare ordinară. precum şi asupra stabilirii motivului crimei (un punct pe care juraţii nu l-au stabilit). această prezenţă este într-adevăr inutilă. Judecătorii de la Strasbourg ţin în special cont de importanţa instanţei pentru el şi necesitatea prezenţei sale pentru a determina jurisdicţia de apel să se pronunţe asupra faptelor speţei. 21 septembrie 1993. CEDO a menţionat că aprecierea caracterului. petiţionarul nu a participat la o audiere referitoare doar la problemele de drept. Austria. Judecătorii de la Strasbourg consideră că excluderea petiţionarului din audierea în apel constituie o încălcare. CEDO a menţionat că petiţionarul nu şi-a manifestat dorinţa de a renunţa la dreptul său de a asista la audiere şi a respins argumentul prezentat de guvernul pârât. Pentru a determina dacă acuzatul beneficiază de un drept de a asista la audiere. au decis să continue procedura suspendată fără a lua vreo măsură suplimentară pentru a clarifica situaţia: o atitudine care poate fi compatibilă cu promtitudinea de care Statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura beneficierea efectivă de drepturile garantate de articolul 6. starea de spirit şi motivele petiţionarului trebuiau să valoreze mult în instanţă şi că audierea purta deci o importanţă crucială.

paragraful 44. colectarea sângelui şi urinei precum şi a ţesuturilor corporale în vederea unei analize a ADN. în cadrul unei proceduri penale. chiar dacă articolul 6 al Convenţiei nu menţionează în mod expres. 17 decembrie 1996. Ceea ce se înţelege ca fiind comun pentru sistemele juridice ale Părţilor contractante la Convenţie şi ale altor.. paragraful 47. În acest sens. 8 februarie 1996. conţine o precizare interesantă în această privinţă: Curtea reaminteşte că. Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului. Transcrierea acestei întrevederi fusese ulterior admisă ca probă a acuzării în cadrul unui proces care s-a încheiat cu condamnare. dreptul de a păstra tăcerea şi – una din componentele lui – dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare. în particular.pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care articolul 6 îl atribuie acestui termen. 25 februarie 1993. paragrafele 68 şi 69.. dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că. Regatul Unit. dar care există independent de voinţa suspectului. acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat în articolul 6(2) din Convenţie. nu se extinde asupra utilizării. cum ar fi documentele obţinute în baza unui mandat. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6. ţin în special de protecţia acuzatului împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor. a datelor care ar putea fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la forţe coercitive. Franţa. într-o cauză penală. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul 41 .184 Acest caz se referă la preşedintele-director general al unei întreprinderi somate. Hotărârea Saunders v. stabilirea stării de ebrietate. Regaul Unit. Motivele lor de a fi. pectarea hotărârii unui acuzat de a păstra tăcerea. în pofida voinţei acuzatului.]. Regatul Unit185 că „dreptul de a păstra tăcerea” nu era un drept absolut. de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare183”. dreptul de a nu se incrimina personal se referă în primul rând la res- 183 Funke v. Ei considerase în cazul Murray v. 185 John Murray v. Regatul Unit. sub pedeapsa sancţiunii penale. de a răspunde la întrebările inspectorilor guvernamentali cu privire la reluarea unei alte societăţi. ceea ce evită erorile judiciare şi permite să fie atinse scopurile articolului 6 [. Totodată. acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente probante. care se află în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (articolul 6). obţinute prin constrângere sau presiuni. 184 Saunders v. acestea sunt norme internaţionale general recunoscute.

deoarece martorul citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi un alt martor expert desemnat de acuzare. este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în considerare tăcerea acuzatului. 190 Bönisch v. Judecătorii de la Strasbourg menţionase în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat. Între părţi trebuie deci să se menţină un echilibru corect187. nu a fost condamnat la nici o amendă şi nu fusese ameninţat cu închisoarea. Austria190. Spania. 42 . cu alte cuvinte dreptul unei părţi în procesul civil de a lua cunoştinţă de observaţiile sau piesele produse de cealaltă. CEDO a conchis. 186 Condron v. Petiţionarul nu a constituit obiectul unei forţe coercitive directe. 188 Ruiz-Mateos v. în cazul Bönisch v. care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său. Belgia. 189 Borgers v. 24 februarie 1997. Aceasta presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. Egalitatea armelor şi dreptul la o procedură contradictorie Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalităţii armelor. 6 mai 1985. trăsăturile unei justiţii corecte trebuie să constituie obiectul unei atenţii particulare189. Aceste principii se aplică atât procedurilor civile. paragraful 63. Regatul Unit. dar au o întindere mult mai largă. în hotărârea sa Condron v. 2 mai 2000. În acest context. CEDO a conchis în consecinţă că legislaţia aplicată în speţă nu încălcase articolul 6. cât şi penale. 23 iunie 1993. În caz contrar. faptul de a trage concluzii din tăcerea celui interesat constituie o încălcare a articolului 6. care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui. Spre exemplu. ele parţial se suprapun cu garanţiile specifice ale articolului 6(3). CEDO totodată a afirmat. În instanţă. precum şi de a le discuta188. garanţiile de echitate erau suficient de solide şi obligaţia generală de a depune mărturii revine întotdeauna acuzării care va stabili un început de culpabilitate pentru ca instanţa judecătorească să poată formula concluzii pertinente privind refuzul acuzatului de a depune mărturii. Belgia. reies dintr-un simplu bun-simţ. Dreptul la un proces echitabil presupune de asemenea şi o procedură contradictorie. în situaţii. 30 octombrie 1991.lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii. Austria. o încălcare a articolului 6(1). 187 Vezi spre exemplu De Haes şi Gijsels v. Regatul Unit186 că juraţii trebuie să primească de la judecător instrucţiuni corespunzătoare cu privire la concluziile în defavoarea unui acuzat care ar putea reieşi din tăcerea lui. paragraful 24. În cazurile penale.

care pot fi calificate ca strict necesare. judecătorii s-au pronunţat în favoarea nedivulgării. în cazul Jespers v. Pe parcursul procesului în prima instanţă. Regatul Unit. Cei trei acuzaţi fusese condamnaţi şi curtea de apel a confirmat condamnările. care a fost cauzată. În plus. fără a dezvălui natura probelor în cauză. Procedura în faţa curţii de apel nu fusese suficientă pentru a repara lipsa echităţii. CEDO afirma că atunci când un petiţionar. provocarea intenţionată a leziunilor corporale grave şi trei spargeri. susceptibile să ajute acuzatul să se dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. curtea de apel le-a examinat cu uşile închise şi acuzării i se permise să-şi prezinte argumentele (dar în absenţa apărării). de rând cu articolul 6(3)b. cum ar fi protecţia martorilor sau confidenţialitatea metodelor de cercetare utilizate de poliţie. Franţa192. se plânge de un atentat la drepturile de apărare. din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-şi pregătească o apărare adecvată. să nu divulge unele probe în numele interesului public. 61. Judecătorii de la 43 . procurorul a înştiinţat apărarea că unele informaţii nu fusese divulgate. că principiul egalităţii armelor. în două reprize. În plus. În aceste două instanţe. precum şi pe cele ale unei amice a unuia dintre ei.191 Jespecrs v. La începutul procedurii în apel. Belgia191. În cazul Foucher v. Acuzaţia s-a întemeiat pe probele furnizate de un mic grup de persoane ce locuiau împreună cu reclamanţii. Franţa. Procuratura a decis. 27 D. CEDO a considerat în aceste circumstanţe că evaluarea de către acuzaţie a importanţei informaţiilor nedivulgate era contrară principiilor procesului contradictoriu şi egalităţii armelor. Regatul Unit193 se referă la procesul a doi petiţionari şi o a treia persoană acuzată de omor. obliga autorităţile de anchetă şi de investigaţie să comunice toate elementele pertinente pe care le deţin sau la care au acces. de procesele-verbale ale procedurilor în faţa Crown Court şi de explicaţiile furnizate de reprezentanţii acuzării. 192 Foucher v. Totodată. Belgia. sunt cele. 18 martie 1997. singurele măsuri. are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor combinat cu articolul 6(3). care a dorit să-şi asigure personal apărarea. 16 februarie 2000. care limitează dreptul la apărare tolerate de articolul 6. Judecătorii de la Strasbourg au subliniat că dreptul la o divulgare integrală a probelor pertinente nu este absolut şi se poate afla în opoziţie faţă de interesele antagoniste. fără a informa judecătorul. 193 Rowe şi Davis v. Cazul Rowe şi Davis v. Comisia a considerat. din contra. Această regulă se extinde chiar şi asupra elementelor susceptibile să submineze credibilitatea unui martor al acuzării.R. însoţite de acte de violenţă. Aceasta s-a întâmplat deoarece judecătorii curţii de apel fusese dependenţi la aprecierea pertinenţei elementelor nedivulgate.

cazul Van Orshoven v. Doar două persoane asistase la reuniunea în cadrul căreia acest acord a fost realizat: un reprezentant al petiţionarului şi unul din partea băncii. Elveţia197 că această dispoziţie nu fusese încălcată. Societatea petiţionară a fost lipsită de dreptul de a cita reprezentantul său pe motiv că acesta fusese identificat de instanţă cu însăşi societatea. 195 Ruiz-Mateos v. prezentate instanţei constituţionale de către avocatul Statului195. care îi acorda facilităţi de creditare în contul curent. în timpul negocierilor pertinente. 197 Ankerl v. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că nu văd în ce măsură mărturiile soţiei sub jurământ ar fi putut influenţa rezultatul procesului. Principiul egalităţii armelor de asemenea va fi considerat încălcat în cazul în care o parte este împiedicată să răspundă observaţiilor scrise. 42 CD 145. . de asemenea. în anumite circumstanţe. petiţionarul. 9 decembrie 1994. Petiţionarul s-a plâns că refuzul unei instanţe judecătoreşti de a autoriza soţia să depună. CEDO de asemenea consideră că principiul egalităţii armelor este încălcat. sub jurământ. totodată. Procesul se referea. să impună părţilor posibilitatea de a iniţia o interogare reciprocă a martorilor194. care urma să fie examinat în cadrul unei proceduri disciplinare. la citarea martorilor. 199 Van Orshoven v. v. v. Belgia199 se referă la un doctor în medicină. au menţionat că. În Dombo Beheer B. cei doi reprezentanţi acţionase pe picior de egalitate. Elveţia. constituise o încălcare a principiului egalităţii armelor. mărturii în sprijinul cauzei sale. fiecare din ei fiind abilitat să negocieze în numele mandatului său şi de aici nu era clar de ce nu puteau ambii să depună mărturii. însă s-a bazat pe alte probe în afara declaraţiilor vizate. 196 Dombo Beheer B. în cazul în care legislatorul adoptă o lege. depoziţiile unui martor. intentase o acţiune civilă împotriva unei bănci. numai persoana ce reprezenta banca a fost autorizată de către instanţa naţională să depună mărturii în calitate de martor.Strasbourg au decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6(1). în măsura în care instanţa a ţinut cont de declaraţiile acesteia. 23 iunie 1993. 27 octombrie 1993. în măsura în care partea adversă a avut posibilitatea să prezinte. Totodată. În cadrul procedurilor civile.V. Petiţionarul declarase apel împotriva unei decizii privind excluderea lui din 194 X v. Spania. dar nu a dat o apreciere particulară mărturiilor părţii adverse din cauza prezentării lor sub jurământ. CEDO a hotărât în cazul Ankerl v. Austria.V. o societate cu răspundere limitată. Astfel societatea petiţionară 44 fiind plasată într-o situaţie net dezavanatajată în raport cu banca şi CEDO a conchis că a avut loc o încălcare a articolului 6(1). 198 Raffineries Stran Greek şi Stratis Anddreadis v. articolul 6 poate. care duce la pierderea acţiunii intentate de reclamant în faţa instanţelor naţionale198. Grecia. În fine. Olanda. sub jurământ. Aceasta. Judecătorii de la Strasbourg. Totodată. pentru a dovedi existenţa unui acord verbal. Olanda196. 23 octombrie 1996. 25 iunie 1997. Belgia. într-un proces civil.

în ultimul caz. În cazul Hiro Balani v. că articolul 6 nu fusese încălcat. dar el nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument200: numai întrebările cele mai importante pentru rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre. care necesita un răspuns special şi explicit. pronunţate de către juraţi în cauze penale. CEDO a conchis în consecinţă o încălcare a articolului 6(1). ar putea fi enumerate verdictele nemotivate. dar Curtea de casaţie i-a respins recursul. a prejudiciat dreptul lui la un proces contradictoriu. Dreptul la o hotărâre motivată Articolul 6 obligă instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile. Spania201. Acesta implică în principiu dreptul părţilor în proces de a lua cunoştinţă de orice element sau observaţie prezentată judecătorului şi de a le discuta. Astfel. acesta a beneficiat de dreptul său (şi el l-a utilizat) de a invoca ca motiv de nulitate faptul că judecătorul a indus juraţii în eroare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil. 25852/ 94. Printre problemele conexe. fără a acorda posibilitatea de a şti. El a invocat că niciodată pe parcursul procesului în faţa Curţii de casaţie nu a putut răspunde la concluziile avocatului general (care nici nu i-au fost comunicate). într-o cerere depusă împotriva Austriei202. 19 aprilie 1994. 201 Hiro Balani v. 9 decembrie 1994.rândul ordinului medicilor. 45 . Comisia considerase. dacă acest mijloc a fost neglijat sau respins şi. 202 Cererea nr. Instanţa s-a abţinut de la furnizarea acestui răspuns. cauzele acestei respingeri. prezentate Judecătorilor de la Strasbourg. În plus. atât în cauzele civile. ţinând cont de importanţa procesului pentru petiţionar şi natura concluziilor avocatului general. cât şi în cele penale. imposibilitatea petiţionarului de a răspunde înainte de închiderea şedinţei. Judecătorii de la Strasbourg consideră că. Spania. paragraful 61. 200 Van de Hurk v. deoarece juraţii au prezentat lista detaliată a problemelor la care ei au decis să răspundă şi avocatul apărării a avut posibilitatea s-o modifice: această particularitate lipsea argumentul reclamantului de esenţă. Olanda. petiţionarul a prezentat o probă. a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

205 V v. care. Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un mod. Au fost luate măsuri speciale luându-se în considerare vârsta fragedă a lui V şi pentru a-l ajuta să înţeleagă procedura: spre exemplu. decisă de o instanţă judecătorească pentru adulţi. Drepturi speciale recunoscute minorilor CEDO recunoaşte de mult timp că drepturile la un proces echitabil enunţate în Convenţie se aplică atât copiilor. după ce au crescut un copil de doi ani în incinta unui centru comercial. paragrafele 86 şi 87. Regatul Unit204 care se referă la doi băieţi de zece ani. vorbind despre un copil mic. 16 decembrie 1999. care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea celui acuzat. au fost condamnaţi la o pedeapsă de privaţiune de libertate pe o durată nedeterminată („pe un termen care-i va plăcea Maiestăţii Sale”) în 1993. 16 decembrie 1999. 13924/88. din cauza naturii acuzaţiei îndreptate împotriva lor. raportul Comisiei din 9 iulie 1992. la vârsta de unsprezece ani. Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile procesului echitabil enunţate în articolul 6. Regatul Unit. acuzat de o infracţiune gravă. 204 T şi V v. Petiţionarii au invocat în faţa CEDO că au fost lipsiţi de un proces echitabil în măsura în care ei nu au avut posibilitate să participe cu adevărat la propria apărare. dar au precizat: Totodată.205 CEDO de asemenea a declarat: Curtea menţionează că procesul petiţionarului s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni în faţa Crown Court. Regatul Unit203. el a beneficiat de explicaţii şi a vizitat în prealabil sala de şedinţe şi şedinţele au fost scurtate pentru a 203 Nortier v. maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri care să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat absenţa unei norme comune tuturor Statelor Părţi referitoate la vârsta minimală pentru responsabilitate penală şi au considerat că imputarea responsabilităţii penale petiţionarilor nu constituia în sine o încălcare a articolului 6. Cazul a avut o mare rezonanţă în Regatul Unit şi a impresionat profund opinia publică. În consecinţă. Olanda. 46 .11. cererea nr. În cazul Nortier v. Băieţii fusese acuzaţi de omor şi. cât şi adulţilor. l-au bătut până la moarte şi l-au abandonat pe o cale ferată. Regatul Unit. Principalele cazuri relative la drepturile minorilor sunt T şi V v. paragraful 60. care are o repercusiune considerabilă asupra mijloacelor mass-media şi asupra publicului. Curtea împreună cu Comisia consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de o infracţiune într-un mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa.

Totodată. 16 decembrie 1999. formalitatea şi ritualul Crown Court au devenit la un moment neînţelese şi intimidatoare pentru un copil de unsprezece ani şi diferite elemente au demonstrat că unele aspecte din amenajarea sălii de şedinţe. adică să fie capabil să coopereze cu ei în afara tribunalului şi să le furnizeze informaţii pentru apărarea sa. în special nivelul ridicat al băncii care trebuie să permită acuzaţilor să vadă desfăşurarea procesului. 207 V v. este puţin probabil că acesta se simţise în largul său. 16 decembrie 1999. nu obosi prea mult acuzaţii. paragraful 90. paragraful 88.. deoarece el s-a simţit expus privirilor scrutătoare ale presei şi celor prezenţi. după cum a precizat Guvernul „aşezaţi lângă petiţionar. datorită imaturităţii sale. Regatul Unit. CEDO a sugerat în cazurile Singh şi Hussain v. 21 februarie 1996. era foarte dubios faptul că V.207 CEDO a conchis deci că reclamantul fusese incapabil să participe la procedura penală intentată împotriva lui şi a fost lipsit de dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6(1). din cauza imaturităţii sale şi datorită faptului că era agitat. pentru a discuta cu consilierii săi în timpul procesului. Regatul Unit208 că condamnarea unui minor la privaţiune de libertate pe viaţă fără posibilitate de liberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante).206 V v. într-o sală în care ambianţa era încordată şi în care el era expus privirilor scrutătoare ale celor prezenţi. pentru a putea comunica cu el în şoaptă”. conform experţilor psihiatri. Regatul Unit.206 În plus. Regatul Unit. a înţeles situaţia sau a fost apt să dea instrucţiuni clare avocaţilor săi. 208 Singh şi Hussain v. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că: În speţă. au avut ca efect sporirea jenei reclamantului în timpul procesului. deşi avocaţii fusese. 47 .

Elveţia. 12 iulie 1988. Următoarele remarci se referă în esenţă şi la martori (vezi capitolul 17). 12 mai 2000. apărarea având posibilitatea (pe care o utilizase) de a contesta autenticitatea acelei înregistrări şi ultima nu constituise singurul mijloc de probă reţinut pentru a motiva condamnarea. Cât priveşte încălcarea pretinsă a articolului 6. 211 Khan v. Regatul Unit211. de instanţele naţionale ale fiecărui Stat contractant. paragraful 50. ele erau lipsite de „calitatea de lege”.12. prevăzută de articolul 8 pentru a justifica ingerinţele. petiţionarul ajunsese în Regatul Unit cu acelaşi avion ca şi verişorul său. El a fost arestat. Regatul Unit. Totodată. CEDO a decis că a avut loc o încălcare a articolului 8. Olanda. deoarece nu este ordonată de judecătorul de instrucţie – CEDO a stabilit că nu a avut loc o încălcare a articolului 6(1). Dacă admisibilitatea unei probe obţinute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a articolului 6. în esenţa lor. Regulile probelor depind. deoarece înregistrarea nu putea fi considerată ca „prevăzută de lege” în sensul articolului 8(2) al Convenţiei. nici accesibile marelui public. acesta vizitase un prieten care era obiectul unei anchete pentru trafic de heroină şi care a ignorat faptul că poliţia instalase în casă un sistem de interceptare. . dar CEDO a menţionat că acele directive nu erau nici obligatorii în sens juridic. ceea ce nu împiedică de a lua în considerare modalitatea în care sunt tratate probele pentru a decide caracterul echitabil al unui proces209. în consecinţă. Astfel poliţia a obţinut înregistrarea magnetică a unei conversaţii pe parcursul căreia petiţionarul a admis faptul că fusese complice la importarea drogurilor. acuzat şi condamnat pentru trafic de stupefiante. 48 În speţa Khan v. 210 Schenk v. Cu certitudine. El a invocat în faţa Judecătorilor de la Strasbourg încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi 6. supravegherea fusese exercitată în conformitate cu directivele Ministerului de Interne al Marii Britanii. În acest moment – care vizează utilizarea unei înregistrări ce poartă semnele ilegalităţii. Admisibilitatea probelor CEDO a afirmat în mai multe reprize că ei nu-i aparţine să-şi substituie opiniile sale referitoare la admisibilitatea probelor cu cele ale instanţelor naţionale. În plus. La petiţionar nu fusese găsit nici un stupefiant. 18 martie 1997. în cazul Schenk v. Elveţia210. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat că petiţionarul a avut pe deplin ocazia de a contesta autenticitatea şi utilizarea înregistrării. la care a fost descoperită heroină. CEDO a precizat. că ea poate impune bănuieli referitoare la echitatea procesului. Convenţia conţine linii directorii importante. Peste cinci luni. Persoana interesa- 209 Van Mechelen şi alţii v.

Ei de asemenea au constatat că. sau într-o măsură determinantă. 273. a ales calea contestării numai autenticităţii şi nu are importanţă faptul că eforturile lui în acest sens eşuase. Recurgerea la „agenţi provocatori” provoacă o altă problemă. 52 D. inclusiv modul de prezentare a mijloacelor probante. aceasta ar fi avut loc. Portugalia212 vizează doi poliţişti în civil. jurisdicţiile naţionale ţinuse cont esenţialmente de declaraţiile celor doi poliţişti. Judecătorii de la Strasbourg încă nu au avut ocazia să decidă dacă o condamnare bazată în exclusivitate. Cazul Teixeiro de Castro v. CEDO a reamintit că sarcina sa nu constă în a aprecia admisibilitatea probelor faţă de dreptul intern. consacrat în articolul 6. Petiţionarul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil. CEDO în consecinţă a considerat că utilizarea informaţiilor obţinute prin încălcarea articolului 8 nu încalcă principiul unui proces echitabil. de altfel. dar exercitase asupra lor o influenţă de natură să incite la comiterea infracţiunii. Judecătorii de la Strasbourg menţionează că în acest caz cei doi poliţişti nu s-au limitat doar la o examinare pasivă a activităţii delincvente a reclamantului. fără intervenţia lor. Prin urmare. care acceptase să le livreze produsul. cei doi poliţişti au stabilit contacte cu petiţionarul. Prin intermediul unui alt individ. Interesul public nu ar justifica utilizarea elementelor obţinute în rezultatul unei provocări din partea poliţiei. care s-au adresat în scopul obţinerii heroinei unui individ suspectat ca fiind implicat în micul trafic de droguri.R. chiar dacă este vizată combaterea traficului de stupefiante. Exigenţele generale de echitate consacrate în articolul 6 se aplică procedurilor referitoare la toate tipurile de infracţiuni penale. la cea mai complexă. dar imposibilitatea pentru o parte de a proceda la un contra-interogatoriu al martorului vizat. Regatul Unit. Ea a considerat că intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie să fie prescrisă şi înzestrată cu garanţii. 213 Blastland v. El l-a procurat de la un terţ şi a fost arestat în momentul când îl transmitea poliţiştilor. mai ales dacă condamnarea se bazează în exclusivitate sau în mod principal 49 . tă. de la cea mai simplă. CEDO a decis că activitatea celor doi poliţişti o depăşise pe cea a unui agent infiltrat. în măsura în care el fusese incitat de poliţişti să comită infracţiunea de care a fost ulterior acuzat. pe probe obţinute prin încălcarea dreptului intern. a avut loc o încălcare a articolului 6(1). 9 iunie 1998. poate duce la inechitatea procesului. în deciziile lor. Portugalia. a purtat un caracter echitabil. ci să cerceteze dacă procedura privită în general. deoarece ei provocaseră infracţiunea şi că nimic nu indica că. constituie sau nu o încălcare a articolului 6 din Convenţie. Admiterea unei probe de mâna a doua în principiu nu contravine garanţiilor de echitate213.212 Teixeira de Castro v.

. În cazul Doorson v. Olanda. poliţia compilase serii de fotografii a persoanelor bănuite de asemenea comerţ. dar ca o probă a exactitudinii acuzaţiilor prezentate la moment de cei interesaţi. el nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6(1) combinat cu principiile inerente paragrafului 6(3)d. apoi acuzat de trafic de stupefiante. Petiţionarul a fost arestat. Şase din aceşti toxicomani au rămas anonimi. 215 Doorson v. paragraful 70. în detrimentul articolului 6. respectându-se drepturile apărării.. Ultimele. 20 februarie 1996. în cazurile corespunzătoare. CEDO a menţionat că utilizarea mărturiilor anonime în timpul unui proces provoacă probleme referitoare la Convenţie şi că acest procedeu ar trebui să fie compen- 214 Unterpetinger v. o asemenea lectură nu ar fi putut fi considerată ca o încălcare a Convenţiei. spre exemplu. că în esenţă. declaraseră în cadrul procesului că doresc să se prevaleze de dreptul de a refuza să depună mărturii în calitate de membri apropiaţi ai familiei inculpatului. Parchetul totuşi obţinuse autorizaţia de a face publice în cadrul audierii declaraţiile celor două femei făcute până la proces. dar ea ar mai fi trebuit să aibă loc. în plus. Austria. Ea primise informaţii conform cărora reclamantul era implicat în trafic şi a arătat fotografia lui mai multor toxicomani care au afirmat că îl cunosc şi că au procurat de la el droguri. Această jurisdicţie nu a tratat acele declaraţii ca simple informaţii. pentru a acţiona în vederea combaterii traficului de stupefiante la Amsterdam. curtea de apel îşi fondase condamnarea reclamantului în baza declaraţiilor soţiei şi a nurorii acestuia. Poliţia obţinuse înaintea procesului declaraţiile acelor femei. totuşi. interesele apărării sunt puse pe acelaşi cântar cu cele ale martorilor sau ale victimelor chemate să depună mărturii”215. 24 noiembrie 1986. Judecătorii de la Strasbourg declarase că: „[. . În opinia petiţionarului. În cazul Unterpetinger v. de poliţişti în civil şi de 50 la victimele infracţiunii impun uneori măsuri de protecţie a celor interesaţi împotriva represaliilor sau a unei identificări. El afirma că nu este vinovat. El subliniază că pe parcursul procedurii în primă instanţă. În speţă.] principiile procesului echitabil necesită de asemenea că. Ei au remarcat. prin înregistrarea. audierea şi utilizarea în calitate de probe a declaraţiilor unor martori în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lui.pe o dovadă de acest tip. reclamantul a aplicat tăieturi şi răni soţiei şi nurorii sale în două incidente separate. doi martori anonimi fusese interogaţi de un judecător de instrucţie în absenţa avocatului lui. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că în sine. au fost încălcate drepturile apărării. Austria214. Olanda. Utilizarea dovezilor obţinute de la informatorii de poliţie. Ţinând cont de faptul că la nici o etapă a procedurii petiţionarul nu a avut posibilitatea să chestioneze autorii declaraţiilor pronunţate cu voce tare în şedinţă.

Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că toate elementele probante trebuie în principiu să fie produse în faţa acuzatului. Petiţionarul s-a plâns în faţa CEDO că nu a beneficiat de un proces echitabil. cea de a depune mărturii în timpul audierii publice. Olanda. În cazul G v. că participase la spargerea unei bănci purtând armă. 18 martie 1997. sau în măsură determinantă. utilizarea depoziţiilor. aceste drepturi impun ca acuzatului să i se ofere o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie din partea acuzării şi de a adresa întrebări autorului. ar trebui luate în considerare mai multe elemente. de două persoane care au dorit să rămână anonime. 20 noiembrie 1989. 217 Van Mechelen şi alţii v. cu condiţia că apărarea şi juraţii să fie pe deplin informaţi despre circumstanţele acestui acord218. 7 D. Regatul Unit. Petiţionarul nu beneficiase de o asemenea ocazie. precum şi să întreţină. Ca regulă generală. mai ales în cazul poliţiştilor investiţi cu împuterniciri de arestare. obţinute în aşa fel la etapa instrucţiunilor pregătitoare nu încalcă în sine articolul 6.R. se obişnuieşte ca printre obligaţiile lor să figureze.217 Comisia a considerat că dovada obţinută cu ajutorul mărturiei unui complice. 35 D. El a primit răspuns la fiecare întrebare. în prezenţa avocatului apărării. de un judecător de instrucţie care le cunoştea identitatea: avocatul avuse deci ocazia de a le adresa întrebări care îi păreau că vor servi intereselor clientului. Olanda. CEDO a menţionat de asemenea că curtea de apel nu şi-a întemeiat acuzarea în exclusivitate. În cazul în care martorii aparţin forţelor de poliţie.216 Kostovski v. deoarece în calitate de probe au fost utilizate procese verbale ale mărturiilor depuse de doi martori anonimi. astfel fiind încălcat articolul 6. 75. pe mărturiile anonime şi în consecinţă a stabilit că articolul 6 nu a fost încălcat. în măsura în care: Ei (poliţiştii) sunt obligaţi în general să se supună faţă de autorităţile executive ale Statului. paragraful 56. sat prin măsuri de asigurare a drepturilor apărării. 219 G v. care a oferit-o ca o imunitate. Probele obţinute cu ajutorul maltratărilor nu pot fi utilizate în cadrul unei proceduri penale. nu constituie o încălcare a articolului 6. ei nu ar trebui să fie utilizaţi ca martori anonimi. dar care nu au ajuns până la punctul de a descoperi identitatea lor. Regatul Unit219.R. fie ulterior. 115. fie la momentul depoziţiei. martorii fusese interogaţi. de obicei. Declaraţiile acestor martori fusese citite cu voce tare la tribunal în cadrul unui proces care s-a soldat cu condamnarea celui interesat pentru furt înarmat. sub rezerva respectării drepturilor apărării. în cadrul procedurii în apel. Olanda216. 51 . Ea a notat că. decât în circumstanţe excepţionale. deja doar din aceste considerente. petiţionarul fusese identificat în localul poliţiei. 218 X v. Totodată. În Kostovski v. Regatul Unit. legături cu procuratura. În plus.

6 decembrie 1988. s-ar cuveni să se aplice o procedură ocazională specială pentru a determina admisibilitatea unei astfel de probe. Ea a declarat că în cazul în care o acuzaţie se bazează în exclusivitate pe mărturiile acuzatului şi că cel din urmă nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. CEDO trebuia să se pronunţe asupra valorii mărturiilor obţinute în timpul unui arest ţinut în secret. Ea şi-a exprimat rezervele asupra utilizării confesiunilor de acest fel. Messegué şi Jabardo v. În cazul Barberá. 220 Barberá.Comisia menţionase că accesul imediat la un avocat constituie o garanţie importantă privind siguranţa mărturiilor. mai ales că autorităţile s-au dovedit a fi incapabile să demonstreze cu certitudine că reclamantul a refuzat asistenţa unui avocat. Spania220. Acest caz este comentat în continuare în capitolul 13. 52 . Spania. Messegué şi Jabardo v.

13. În cazul Salabiaku v.. Elveţia. astfel încât remarcile judecătorilor formulate la închiderea procesului sau la achitarea acuzatului pot încălca prezumţia de nevinovăţie. Regatul Unit. Belgia. 53 . Spania că principiul prezumţiei de nevinovăţie: [. El de asemenea se aplică şi cazurilor civile considerate de Convenţie ca reieşind din materie penală: procedurile disciplinare în faţa organelor corporative. petiţionarul.221 CEDO a declarat în cazul Barberá. membrii instanţei judecătoreşti să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis acţiunea incriminată: obligaţia de a prezenta dovezi revine procuraturii şi orice dubii sunt în favoarea acuzatului. în măsura în care decizia instanţei era incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie. paragraful 28. În plus. inter alia. A avut loc deci o încălcare a articolului 6(2). etc. Spania.. Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie Articolul 6(2) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală este prezumată nevinovată până când culpabilitatea ei este legal stabilită. petiţionarul probabil ar fi fost condamnat. deoarece jurisdicţiile franceze beneficiau în această materie de o libertate de apreciere. 224 X v. în consecinţă. Franţa. Într-o hotărâre mai veche referitoare la Regatul Unit. urmăririle împotriva petiţionarului fusese oprite din cauza expirării termenului legal de prescripţie. 7 octombrie 1988. 6 decembrie 1988. Elveţia226. articolul 6(2) nu interzice transferul obligaţiei de a prezenta probe acuzatului pentru a-şi asigura apărarea. sugerându-se că fără termenul de prescripţie. făcuse obiectul unei prezumţii de responsabilitate. 222 Barberá. 7 octombrie 1988. 10 februarie 1983. paragraful 77.care s-a dovedit că convieţuieşte cu o prostituată sau că o controlează – îşi ducea existenţa din venituri ilicite224 . 21 februarie 1983. cu condiţia că sarcina globală de a stabili culpabilitatea revine acuzării. CEDO nu a stabilit totuşi o încălcare. ca îndeplinindu-şi funcţiile sale. Articolul 6(2) se aplică procedurilor penale în întregime. această dispoziţie nu exclude obligatoriu prezumţiile de drept sau de fapt. Comisia a considerat ca acceptabilă prezumţia că un bărbat . În cazul Minelli v. Messegué şi Jabardo v. Totodată.] obligă. a transportat o valiză. instanţa naţională a ordonat ca interesatul să plătească două treimi din cheltuielile de judecată. precum şi o indemnizaţie pretinsei victime. Franţa225. Franţa. 42 CD 135. acuzatului este încadrată în „limite rezonabile care ţin cont de gravitatea problemei şi care protejează drepturile apărării”223. care conţinea stupefiante şi. cu condiţia că orice regulă ce inversează obligaţia de a prezenta dovezi sau care aplică o prezumţie împotriva 221 Albert şi Le Compte v.222 Totodată. ţinându-se cont de circumstanţele cazului (ajungând până la casarea unei condamnări). 225 Salabiaku v. 223 Salabiaku v. 226 Minelli v. Messegué şi Jabardo v.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie are legături nu numai cu instanţele judecătoreşti, dar şi cu alte organe de stat. În cazul, Allenet de Ribemont v. Franţa227, petiţionarul, în timp ce se afla în arestul poliţiei, fusese menţionat de Ministrul de Interne, în timpul unei conferinţe de presă, ca unul din instigatorii unui asasinat. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că articolul 6(2) se impune şi altor autorităţi publice, în afara instanţelor judecătoreşti, în cazul în care petiţionarul este „acuzat de o infracţiune”. Declaraţia de culpabilitate a fost făcută de ministru fără nici o calificare sau rezervă şi incita publicul să creadă în aceasta înainte ca faptele să poată fi stabilite de către o instanţă judecătorească competentă. Prin urmare, ele constituiau o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, chiar dacă reclamantul până la urmă a fost eliberat pentru lipsă de probe. Prezumţia de nevinovăţie trebuie de asemenea să fie respectată atât înaintea procesului, cât şi după o achitare. Astfel, în cazul Sekanina v. Austria228, Curtea a considerat că instanţele judecătoreşti naţionale nu mai erau în drept să aibă bănuieli în privinţa nevinovăţiei acuzatului din moment ce acesta fusese achitat definitiv.

227 Allenet de Ribemont v. Franţa, 10 februarie 1995. 228 Sekanina v. Austria, 25 iunie 1993, paragraful 30.

54

14. Semnificaţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a)
229 Vezi spre exemplu Artico v. Italia, 13 mai 1980. 230 Vezi mai sus capitolul 5. 231 În sens de notificare a acuzării (pentru definiţia acestui termen, vezi mai sus capitolul 5). 232 Articolul 5(2) prevede că: „Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie împotriva ei”. 233 De Salvador Torres v. Spania, 24 octombrie 1996. 234 Chichlian şi Ekindjian v. Franţa, raportul Comisiei din 16 martie 1989, cererea nr. 10959/84.

Lista garanţiilor minimale prevăzute în alineatele (a)-(e) ale articolului 6(3) nu este exhaustivă, dar se referă la unele aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil. CEDO consideră că „paragraful 3 din articolul 6 cuprinde o listă de garanţii particulare ale principiului general enunţat în paragraful 1”. Un proces penal poate în consecinţă să nu satisfacă criteriile de echitate, chiar dacă sunt respectate garanţiile minimale, enunţate în articolul 6(3)229. Articolul 6(3) stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul de a fi informată, în cel mai scut timp, într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. Ca şi articolul 6(2), el se aplică de asemenea cazurilor civile considerate de Convenţie, ca reieşind din materia penală:

procedurile disciplinare în faţa organelor corporative, etc.230 . Această dispoziţie garantează că informaţia necesară să fie comunicată acuzatului îi va fi transmisă la momentul acuzării231 sau la începutul procedurii. În ceea ce priveşte corelaţia între această dispoziţie şi articolul 5(2)232, exigenţele celui din urmă sunt în acelaşi timp mai puţin detaliate şi mai puţin riguroase. În cazul De Salvador Torres v. Spania233, petiţionarul se plângea de faptul că instanţa naţională s-a bazat pe o circumstanţă agravantă, de care niciodată nu fusese acuzat în mod expres, pentru a agrava pedeapsa. Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au stabilit absenţa unei încălcări, în măsura în care această circumstanţă era un element intrinsec al acuzaţiei dirijate iniţial împotriva petiţionarului şi cunoscută de acesta de la începutul procedurii. Din contra, Comisia a stabilit o încălcare în cazul Chichlian şi Ekindjian v. Franţa234 care se referă la o recalificare substanţială a acuzaţiei. Petiţionarii fusese achitaţi de o infracţiune în conformitate cu legislaţia cu privire la valutele străine, aplicându-se articolul legii pertinente, apoi au fost condamnaţi în apel, aplicându-se un alt articol al aceluiaşi text. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că faptele materiale întotdeauna erau cunoscute petiţionarilor, dar nici o dovadă nu permitea să se presupună că ei fusese informaţi de autoritatea competentă
55

despre recalificarea propusă de curtea de apel înaintea pronunţării hotărârii. Informaţia cu privire la acuzaţie trebuie să fie comunicată acuzatului într-o limbă pe care o înţelege. În cazul Brozicek v. Italia235, acuzatul era german şi a explicat clar dificultăţile sale lingvistice instanţei naţionale. CEDO a considerat că autorităţile italiene erau obligate să traducă notificarea, cel puţin să fie în stare să stabilească dacă persoana interesată înţelege suficient italiana, ceea ce nu s-a făcut. La fel, în cazul Kamasinski v. Austria236, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dacă un apărător nu poate întreţine o conversaţie într-o limbă vorbită de curte, el este plasat într-o poziţie de inferioritate şi lui, cel puţin, ar trebui să i se comunice actul de acuzare într-o limbă pe care o înţelege. Este esenţial ca infracţiunea de care este acuzată o persoană să fie identică cu cea indicată în actul de acuzaţie. În cazul Pélissier şi Sassi v. Franţa237, petiţionarul a fost acuzat doar de faliment, dar condamnat pentru complicitate la faliment. CEDO a stabilit o încălcare a Convenţiei din cauza diferenţei între aceste două infracţiuni.

235 Brozicek v. Italia, 19 decembrie 1989. 236 Kamasinski v. Austria, 19 decembrie 1989. 237 Pélissier şi Sassi v. Franţa, 25 martie 1999.

56

Austria. Este esenţial ca un avocat al apărării să fie desemnat la timp pentru a pregăti în modul cuvenit dosarul242. care necesită sistematic obţinerea prealabilă a unei autorizaţii de vizită. pentru a corecta o carenţă sau un viciu în acest domeniu. 10 februarie 1983 şi X v. că vizitele cu caracter juridic NU NECESITĂ permisiunea sa. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra problemei. în plus. Plângerile referitoare la această problemă de drept sunt declarate admisibile în cazul în care ele provin de la o persoană care a fost ulterior achitată în apel. În cazul în care acuzatul sau avocaţii lui pretind că nu dispun de înlesnirile adecvate. Belgia.R. Orice sistem. întregul principiu de echitate a procesului. 19 D. să urmărească că înlesnirile furnizate permit ca aceste vizite să fie efectuate confidenţial şi să nu fie ascultate de autorităţile penitenciare. care autorizează sau prelungeşte un arest preventiv. Această dispoziţie de asemenea este strâns legată de dreptul la asistenţa (eventual gratuită) unui apărător.15. în cadrul unei proceduri penale. sau de la un acuzat care declară că nu mai doreşte să participe la procedură240. el trebuie să ţină cont de 57 . 242 X şi Y v. Rolul judecătorului constă în faptul de a controla aplicarea acestei garanţii în cadrul procedurii pe care el o conduce. Dacă procurorul insistă în acest sens. fără a conta pe apel. 126. Fiecărui judecător. Timpul necesar pregătirii apărării depinde de toate circumstanţele cazului. dacă procesul poate să continue fără a fi încălcat articolul 6(3)d. Misiunea principală a judecătorului vizavi de această normă este de a stabili un just echilibru între această exigenţă şi operativitatea procedurii239. pentru a-şi menţine dreptul de a supraveghea aceste vizite. aşa cum aceasta este enunţat în articolul 6(3)c. Acest principiu presupune că acest avocat beneficiază de un acces nelimitat şi confidenţial la clienţii săi plasaţi sub arest preventiv pentru a putea discuta cu ei despre toate elementele dosarului. Semnificaţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b) Articolul 6(3) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul de a dispune de timp şi de înlesniri necesare pentru pregătirea apărării sale.R. 21 D. pe lângă această dispoziţie specifică. În cadrul acestei evaluări. 169. Regatul Unit. Regatul Unit.R. 15 D. inclusiv de complexitatea lui şi stadiul curent al procedurii241.R. v. 239 Vezi mai sus capitolul 8. 241 Vezi spre exemplu Albert şi Le Compte v. Această dispoziţie se aplică de asemenea şi altor cazuri civile238. îi revine sarcina de a semnala clar tuturor părţilor vizate. Belgia. 238 Vezi mai sus capitolul 14. 9 D. Judecătorul trebuie. 160. încalcă în consecinţă această dispoziţie. el astfel încalcă. 223 şi X v. 240 X.

Judecătorii de la Strasbourg au considerat că verificarea scrisorilor petiţionarului de către autorităţile penitenciare încalcă aceste două dispoziţii.dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul lui pentru a-şi pregăti apărarea: un element fundamental al conceptului de proces echitabil243. vizitele nu mai erau supravegheate. Danemarca246. în măsura în care el avuse posibilitatea de a se întâlni cu cel din urmă altă dată245. 185. Judecătorul naţional a decis de a suspenda dreptul lor de vizită cu caracter juridic pe parcursul a trei săptămâni şi de a supune corespondenţa lor cu avocaţii unei supravegheri judiciare. 15 noiembrie 1996. să fie strict necesară şi proporţională riscurilor identificate. 27 D.R. mai ales în măsura în care aceasta a cauzat o întârziere considerabilă la transmiterea uneia dintre ele avocatului. 26 D. Odată fiind autorizate.R. În situaţii excepţionale sunt totuşi admisibile anumite restricţii. Belgia. . deşi el nu este 243 Campbell şi Fell v. 244 Kröcher şi Möller v. Convenţia obligă că orice restricţie a dreptului acuzatului sau deţinutului de a comunica cu avocatul său să fie prevăzută de către o lege „precisă şi identificabilă”. Dreptul de a comunica cu avocatul său include de asemenea şi cel de a coresponda cu el prin scrisori. Majoritatea cazurilor de acest fel au fost examinate sub prisma articolelor 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 6(3)b din Convenţie.R.R. Italia247. Belgia248 că: În particular. rezultatele investigaţiilor întreprinse pe parcursul întregii proceduri. Elveţia. 28 iunie 1984. 247 Domenichini v. Comisia a considerat în cazul Jespers v. Regatul Unit. Italia. De altfel. În alte cazuri. 246 Kurup v. Comisia nu a considerat acest procedeu ca o încălcare a articolului 6(3)b. deoarece nu era vorba despre o restricţie suficient de severă la dreptul reclamantului de a-şi pregăti apărarea pentru a fi examinată ca o violare a alineatelor (b) sau (d) din articolul 6(3). În cazul Kurup v. cu atât mai mult nu constituia o încălcare. Elveţia. Decizia cu privire la admisibilitatea cererii în cazul Kröcher şi Möller v. În ceea ce priveşte dreptul de acces la probe de care beneficiază acuzatul. 61. 12 D. Elveţia244 se referă la detenţia prizonierilor clasaţi ca deosebit de periculoşi şi acuzaţi de infracţiuni teroriste grave. 287. spre exemplu. Comisia este de părerea că „înlesnirile” de care trebuie să beneficieze orice acuzat includ posibilitatea de a cunoaşte. 42 D. 248 Jespers v. 245 Vezi spre exemplu Bonzi v. 24. totodată. În cazul Domenichini v. Danemarca. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că plasarea petiţionarului într-o izolare celulară şi interzicerea de a comunica cu avocatul lui pe parcursul perioadelor limitate. 58 Orice restricţie de acest tip trebuie. pentru a-şi pregăti apărarea. care defineşte clar circumstanţele în care este autorizată restricţia vizată. Comisia deja a recunoscut că un drept de acces la dosarul penal. obligaţia avocatului de a nu dezvălui clientului identitatea unor martori nu a fost asimilată cu o încălcare.

]. Austria. petiţionarul pretindea că nu a avut acces la o parte a dosarului procurorului.249 Kremzow v. În plus. CEDO a considerat că un Stat putea restrânge accesul la dosar prin avocatul apărării249. Judecătorii de la Strasbourg suplimentar afirmă că acest drept se învecina cu înlesnirile utile sau susceptibile de a se dovedi utile apărării. garantat expres în termenii Convenţiei. de altfel puţin importă faptul cine şi la ce moment a executat investigaţiile. 250 Kurup v.R. decurge în principiu din articolul 6(3)b [. care ar putea să-l dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. Aceeaşi Comisie a conchis: În definitiv. Danemarca. 21 septembrie 1992. 59 . oricare ar fi semnificaţia probei pretinse pentru apărare250. Comisia subliniază că asemenea refuz încalcă articolul 6(3)b. spre exemplu. O asemenea limitare a divulgării probelor este acceptabilă în prezenţa unui motiv plauzibil de a crede că astfel se procedează în interesele unei justiţii corecte.. dacă partea vizată a dosarului (o fişă specială) conţinea ceva. În cazul Jespers v. În practică. articolul 6(3)b recunoaşte pentru acuzat dreptul de a dispune de toate elementele pertinente care au fost sau au putut fi culese de autorităţile competente pentru a le servi la dezvinovăţire sau pentru a obţine o atenuare a pedepsei. Belgia menţionat mai sus. Vezi de asemenea mai sus capitolul 12. Ea a mai menţionat că reclamantul nu a prezentat vreo dovadă că acea fişă conţinea informaţii pertinente şi a refuzat să presupună că guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţiile. acest principiu este interpretat într-un mod destul de restrictiv. 287. 42 D..

statul fiind liber să reglementeze înfăţişarea 251 Croissant v. 155. Astfel CEDO a afirmat. 252 Artico v. în cazul Artico v. 255 M v. chiar dacă autorităţile nu ar fi obligate să fie responsabile de toate carenţele avocatului numit din oficiu şi de comportamentul apărării. Italia. Rregatul Unit. Articolul 6(3)c [.16. judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de apărător. Austria: Articolul 6(3)c nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină. cădea grav bolnav. dacă avocatul din oficiu poate deceda.. 19 decembrie 1989. ea a considerat că obligaţia acuzatului de a accepta asistenţa unui consilier la toate etapele procesului în faţa instanţei naţionale nu era incompatibilă cu articolul 6(3)c. În general. care-l reprezintă pe acuzat în faţa instanţei naţionale. Germania. Or. de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu. 36 D.252 Judecătorii de la Strasbourg totuşi au ţinut să facă următoarele precizări în cazul Kamasinski v. Italia. nu a dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti dosarul în modul cuvenit. În orice caz. 254 Goddi v. 253 Kamasinski v.R. Dacă ar fi avertizate. şi nu teoretică şi iluzorie. Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu (articolul 6(3)c)? Articolul 6(3)c acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a beneficia de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi. decât dacă carenţa avocatului din oficiu este evidentă sau dacă ele l-au informat suficient în oricare altă modalitate. Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decât în cazul în care acuzatul are mijloace pentru a remunera apărătorul. paragraful 65.. dreptul de a-şi alege apărătorul nu este absolut. 30 aprilie 1980. Beneficiarul de asistenţă juridică nu are deci dreptul de a-şi alege reprezentantul în justiţie sau de a fi consultat în această problemă255. Austria. CEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se apăra personal nu este absolut. autorităţile ar trebui să-l înlocuiască sau să-l determine să-şi îndeplinească sarcinile.. cea de-a doua nu asigură prin sine însăşi eficienţa primei. 25 septembrie 1992. el pronunţă amânarea procesului254. dacă interesele justiţiei o cer. 60 . În cazul Croissant v. dacă nu dispune de mijloace pentru a plăti un apărător. că.] vorbeşte despre „asistenţă” şi nu despre „numire”. aceasta trebuie să fie concretă şi eficientă. În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită. Germania251. 9 aprilie 1984. paragraful 33.. avea un impediment de lungă durată sau s-ar eschiva de la obligaţiile sale. Italia. paragraful 31.253 Atunci când este clar că avocatul.

14 D. Dreptul acuzatului de a beneficia de o asistenţă juridică gratuită depinde de două circumstanţe. precizând că acuzatul. să refuze de a accepta anumiţi apărători256. în cazul Benham v. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că dacă problemele puse în joc sunt complexe şi dacă apărătorul nu dispune de o pregătire juridică necesară pentru a prezenta şi a desfăşura argumentele valabile şi dacă doar un singur avocat experimentat este capabil să pregătească dosarul. avocaţilor în faţa instanţelor şi. 242. 15 D. nu putea pretinde să fie reprezentat. Franţa257. în unele circumstanţe. În speţa Perks şi alţii v. 29 august 1992. a conchis o încălcare a articolului 6(3)c. că „atunci când în joc este pusă privaţiunea imediată de libertate. În fine. 12 octombrie 1999 (disponibil doar în engleză). în absenţa oricărui control al deciziei iniţiale. Într-al doilea rând. încât orice refuz de ajutor trebuie să constituie obiectul unui control. de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un avocat. CEDO confirmase jurisprudenţa Benham v. Regatul Unit260. 28 martie 1990. 10 iunie 1996. paragrafele 40 şi 41.256 Ensslin şi alţii v. Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această condiţie. În primul rând. Regatul Unit259. interesele justiţiei cer principial o reprezentare printr-un consultant”. 259 Perks şi Alţii v. CEDO în special a menţionat. interesele justiţiei cer ca un avocat să fie oficial responsabil de dosar. În cazul Hoang v. faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice. În speţa Granger v. Regatul Unit258. De asemenea CEDO ţine cont de complexitatea cazului. Regatul Unit. gravitatea pedepsei riscate de asemenea contribuie la determinarea oportunităţii acordării asistenţei juridice. RFG. 258 Benham v. CEDO consideră că interesele justiţiei necesitau să i se acorde petiţionarului asistenţa gratuită a unui avocat. Regatul Unit. cel puţin la această etapă şi în continuare în instanţă şi. 257 Hoang v. interesele justiţiei meritase acordarea unei asistenţe juridice gratuite persoanelor interesate pentru a le permite să beneficieze de un proces echitabil. Regatul Unit. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente. Acest caz vizează mai mulţi petiţionari arestaţi deoarece refuzase să achite taxa de votare. Regatul Unit. Regatul Unit. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dată fiind severitatea pedepsei riscate de către petiţionari şi complexitatea legislaţiei aplicabile.R. Franţa. Circumstanţele pertinente în materie de acordare a asistenţei juridice se pot schimba astfel. 260 Granger v.R. dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu este prea înalt. conform prevederilor legislaţiei naţionale. complexitatea uneia dintre problemele ce urma a fi soluţionată nu a apărut decât la etapa audierilor în apel. CEDO ţine în special cont de capacitatea acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui avocat. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au subliniat că pentru a stabili o 61 . 64 şi X v.

9 octombrie 1979. Necesitatea unei asemenea probe ar lipsi în rezultat această dispoziţie de o mare parte a esenţei sale261. dar CEDO a afirmat că el ar trebui să fie respectat. Unele jurisdicţii din Statele membre ale Consiliului Europei. Irlanda. Judecătorului îi revine obligaţia să aprecieze. 62 . paragraful 35. 261 Artico v. 9 octombrie 1997. dar Statul poate acorda în anumite cazuri263 indemnizaţii. Întrebarea de a şti. Cipru. dacă această carenţă a sistemului judiciar poate fi asimilată unei încălcări a Convenţiei depinde deci de circumstanţele cazului.încălcare a articolului 6(3)c nu este necesar să se demonstreze că refuzul de a acorda o asistenţă juridică s-a soldat cu un prejudiciu real. 263 Andronicou şi Constantinou v. nu prevăd acordarea asistenţei juridice. Italia. Dreptul la o asistenţă juridică în cazuri civile nu este enunţat explicit de Convenţie. dacă aceasta este incapabilă să achite onorariile unui avocat. cum ar fi cele din Cipru. dacă interesele justiţiei impun ca unei persoane indigene să i se acorde o asistenţă juridică. 30 aprilie 1980. 262 Airey v. dacă interesele justiţiei o cer262.

în 264 X v. Uneori dreptul intern precizează condiţiile de acceptare a martorilor şi autorităţile competente pot refuza unei părţi citarea unui martor. în vederea organizării unei dezbaterii contradictorii265. 6 decembrie 1988. 63 . paragraful 78. Toate elementele probante trebuie să fie în principiu produse în faţa acuzatului în timpul şedinţei publice. Petiţionarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale264. Doar circumstanţele excepţionale pot justifica autorizarea acuzaţiei de a se baza pe probe. Austria266 că asemenea dispoziţii sunt vădit incompatibile cu articolul 6(1) şi 6(3)d. fiindu-i frică de represalii din partea acuzatului sau a complicilor lui. dar în absenţa ultimului. Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fie autorizat să citeze şi să interogheze orice martor. procedura de citare şi de audiere a martorilor trebuie să fie aceeaşi pentru acuzaţie şi pentru apărare.R. virtutea principiului egalităţii armelor. Bineînţeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului absent. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzaţia introduce declaraţii scrise de o persoană ce refuză să se înfăţişeze în calitate de martor. 265 Barberá. Totuşi.17. Următoarele explicaţii parţiale sunt reproduse şi în capitolul 12 consacrat mijloacelor de probă. pe care el îl consideră util cauzei şi să interogheze orice martor convocat sau citat de procuror. Determinarea de judecător a unei acuzaţii penale în baza dosarului instrumentat de procuror. riscă să atragă o încălcare a acestei dispoziţii. 127. Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d) Articolul 6(3)d prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui la interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l interogheze. dacă depoziţiile lui în instanţă aparent nu sunt pertinente. CEDO a considerat în cazul Unterpertinger v. Austria. 24 noiembrie 1986. Această dispoziţie nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori sau să impună instanţele naţionale să audieze un martor special. Spania. care deci nu poate răspunde eventualelor contestaţii ale acuzatului. Numeroase State părţi la Convenţie s-au asigurat cu norme ce interzic anumitor categorii de martori – cum ar fi spre exemplu părinţii acuzatului – de a depune mărturii. Elveţia. fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparţialităţi. Messegué şi Jabardo v. 28 D. 266 Unterpertinger v.

frica de represalii poate justifica recurgerea la probe de mâna a doua. 20 septembrie 1993. Belgia. chiar în lipsa oricărei ameninţării specifice. care au depus mărturii împotriva lor. paragraful 71. Franţa. fie în şedinţă publică. drepturile apărării nefiind protejate în mod suficient267. în măsura în care condamnarea se baza doar pe declaraţiile acestor martori. Olanda. CEDO în special a estimat în cazul Doorson v. traficanţii de droguri deseori recurg la ameninţări sau la violenţă efectivă contra persoanelor. în caz de necesitate. dar ele nu ar trebui să contribuie la o asemenea limitare a drepturilor de apărare a „oricărui acuzat”. Olanda271 că. obligând în principiu ca petiţionarilor să li se ofere ocazia de a contesta versiunea plângerii sub toate aspectele pe parcursul unei confruntări sau a unei audieri. sub rezerva procedurilor care ar proteja drepturile apărării. 271 Doorson v.Totuşi. dar ca o probă exactă asupra acuzaţiilor rostite la acel moment de către două femei. Judecătorii de la Strasbourg în hotărârea lor declarase următoarele: Curtea nu subestimează dificultăţile incontestabile ale luptei împotriva traficului de stupefiante – mai ales în materie de cercetare şi administrare a probelor – . Decesul sau îmbolnăvirea unui martor de asemenea pot provoca dificultăţi. Belgia. 269 Bricmont v. Franţa. formulate de către persoana respectivă. Italia.270 Curtea a ajuns la concluzia că în speţă a avut loc o încălcare a articolului 6(3)d. să justifice recurgerea la probe de mâna a doua. prinţul Charles al Belgiei a formulat acuzaţii fără a furniza probe din cauza stării sănătăţii sale. element esenţial al dreptului la un proces echitabil. 7 iulie 1989. susceptibile să evite recurgerea la probe de mâna a doua. 268 Ferrantelli şi Santangeli v. În cazul Saïdi v. 20 februarie 1996. provenite de la trei martori anonimi. În cazul Bricmont v. fie. la el personal. cu atât mai mult ravagiile provocate de acesta în societate. chiar dacă cei doi martori niciodată nu fusese ameninţaţi de petiţionar. CEDO a considerat că asemenea evenimente pot justifica admisibilitatea probelor de mâna a doua. 267 Vezi de asemenea capitolul 12. 270 Saïdi v. cu condiţia că drepturile apărării să fie protejate prin măsuri compensatorii268. paragraful 81. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: În circumstanţele cazului. . Condamnarea reclamantului s-a bazat în mod principal pe acest mijloc de probă. Judecătorii de la Strasbourg relevă că instanţa naţională nu tratase declaraţiile fostei soţii şi ale nurorii reclamantului ca simple informaţii. exercitarea drepturilor apărării. în anumite circumstanţe. În cazul unui martor bolnav. paragraful 44. Judecătorii de la Strasbourg examinează detaliat existenţa soluţiilor de substituire. De regulă generală. 7 august 1996.269 O frică reală de a fi supus represaliilor 64 poate. petiţionarul fusese condamnat pentru trafic de droguri în baza probelor de mâna a două.

ostil sau nedemn de a avea încredere în el. Olanda. anume ea trebuie să fie aplicată. variază de la o instanţă la alta. precum şi cunoaşterea de către judecător a identităţii acestui martor. Judecătorii de la Strasbourg astfel au estimat în cazul Kostovski v. Dacă este suficientă o măsură mai puţin restrictivă. 274 Doorson v. 18 martie 1997. 20 februarie 1996. Pericolele inerente unei asemenea situaţii sunt evidente. care i-ar furniza mijlocul de verificare a credibilităţii autorului sau de a respinge fără îndoială aceasta. s-ar cuveni să menţionăm că. sau într-o măsură determinantă. care i-ar permite să stabilească corect că el este parţial. Olanda: În ceea ce priveşte locul eminent pe care-l ocupă dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică. chiar în cazul existenţei procedurile compensatorii suficiente. necesare pentru a garanta un proces echitabil. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat în cazul Van Mechelen şi alţii v. O mărturie sau alte declaraţii îndreptate împotriva unui acuzat pot constitui nişte neadevăruri sau să rezulte dintr-o simplă eroare. paragraful 58. paragraful 42. pe probe obţinute de la martori anonimi274. Olanda următoarele: Dacă apărarea nu cunoaşte identitatea unui individ pe care ea este sesizată să-l interogheze.273 În fine. Olanda. O altă problemă referitoare la martorii anonimi ţine de imposibilitatea pentru apărare de a contesta credibilitatea martorului.272 Kostovski v. 20 noiembrie 1989. apărarea nu poate demonstra acest lucru dacă ea nu posedă informaţiile. nici o condamnare nu ar trebui să fie bazată în exclusivitate.272 Procedurile compensatorii. orice măsură ce limitează drepturile la apărare trebuie să fie absolut necesară. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare sunt prezenţa acuzatului sau a avocatului său în timpul interogării martorului şi posibilitatea de a-i adresa întrebări. ea poate fi lipsită de preciziile. 65 . 273 Van Mechelen şi alţii v. paragraful 76. Olanda.

RFG – că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui apărător să achite cheltuielile unui interpret. 28 noiembrie 1978. Totuşi. 276 Brozicek v. nici o suspendare. Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)? Articolul 6(3)e prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret. deoarece ea nu constituie „nici o remitere condiţionată. Austria. RFG. paragraful 41. paragraful 74. este abordată problema de a şti dacă acţiunea vizată constituia sau nu o infracţiune penală. Austria. deoarece autorităţile germane pretindeau ca reclamantul să-şi plătească interpretul. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul se referă la „toate actele procedurii intentate împotriva lui [acuzatului] pe care el trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un astfel de proces [echitabil]”275. RFG278. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. odată ce sunt sesizate într-un caz concret. 277 Kamasinski v. CEDO a considerat – din punctul de vedere al articolului 6(3)a. care notifica acuzaţiile formulate împotriva lui”276. 21 februarie 1984. articolul 6(3) totuşi nu permite şi pretinderea unei traduceri scrise a tuturor probelor documentare sau actelor oficiale din dosar. RFG. în special prezentând instanţei propria versiune a evenimentelor”277. 19 decembrie 1989. dar acelaşi motiv este valabil şi pentru articolul 6(3)e – că documentul. Italia. Dar ei au remarcat că avocatul apărării vorbeşte limba maternă a apărătorului şi declarase că asistenţa acordată în materie de interpretare „trebuie să permită acuzatului să ştie ce i se reproşează şi să se apere.18. Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează doar la o simplă desemnare a unui interpret: ele sunt obligate. să exercite ulterior un anumit control al calităţii interpretării asigurate. paragrafele 40 şi 48. CEDO a considerat – în cazul Luedicke. 278 Öztürk v. Dreptul la un interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra surzilor care înţeleg limba semnelor. În cazul Öztürk v. dar numai o scutire sau exonerare definitivă”. menţionat mai sus în cadrul definirii noţiunii de acuzaţie penală. 66 . chiar dacă această regulă se aplică documentelor comunicate până la proces. nici o scutire temporară. 19 decembrie 1989. În cazul Brozicek v. Belkacem şi Koç v. ce constituia acuzaţia. în cazul Kamasinski v. Judecătorii de la Strasbourg adoptase o abordare mai restrictivă şi considerase că. trebuia să fie comunicat în limba germană: „numai să nu se stabilească că în realitate reclamantul poseda destul italiana pentru a sesiza conţi- nutul actului. un cetăţean german fusese condamnat în Italia. Italia. 275 Luedicke. Belkacem şi Koç v.

Aceste solicitări de control de asemenea pot fi introduse de către preşedinţii instanţelor judecătoreşti sau preşedintele Curţii supreme. el poate exercita acest drept la solicitarea părţilor sau oricărei alte persoane vizate. indiferent de faptul dacă termenul de depunere a recursului a fost sau nu depăşit. această practică ar putea fi interpretată ca o încălcare a Convenţiei în virtutea prin67 . procurorul general s-a folosit de dreptul său de a declara recurs în orice moment în faţa Curţii supreme pentru a obţine casarea unei decizii judecătoreşti pentru un anumit număr de motive. România. Această procedură constituie un drept şi nu o obligaţie: ea este declanşată la discreţia procurorului şi decizia lui nu poate constitui obiectul vreunui control judiciar. Este important că judecătorii sesizează un anumit număr de probleme referitoare la compatibilitatea acestei proceduri cu Convenţia. Judecătorii de la Strasbourg considerase că această prerogativă constituie o încălcare a articolului 6(1): Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice. judecătorii ar trebui să fie reticenţi faţă de acceptarea cererii procurorului de a redeschide dosarul sau ca ei personal să declanşeze o procedură de control. De asemenea procurorul poate reînnoi la infinitiv solicitarea până la redeschiderea procesului. asupra compatibilităţii acestei proceduri cu Convenţia. CEDO încă nu a avut ocazia să se pronunţe. o procedură similară din dreptul român a fost examinată ca o încălcare a acestui instrument. În rezultat.19. 279 Brumărescu v. 28 octombrie 1999. În cazul Brumărescu v.279 Odată cu pronunţarea deciziei definitive şi cu înaintarea şi examinarea recursurilor disponibile. Totodată. care pretinde. că soluţia dată într-un mod definitiv oricărei litigiu de către instanţele judecătoreşti nu mai poate fi repusă pe rol. care dispun în această materie de aceleaşi împuterniciri ca şi procurorul şi se supun aceloraşi reguli. într-o cerere provenită din Federaţia Rusă. paragraful 61. Probleme inerente puterii de control al supravegherii În dreptul procesual rus. precum şi din proprie iniţiativă. În ceea ce priveşte însuşi procurorul. deseori se întâmplă ca o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă judecătorească să constituie obiectul unei contestări „în ordine de control”. România. Această procedură se utilizează şi atunci când persoana interesată nu a făcut apel. printre altele.

depinde de discreţia autorităţii sesizate şi nu poate fi declanşată direct de persoană interesată282. Federaţia Rusă. solicitându-i să-şi exercite dreptul de supraveghere nu este considerată de CEDO ca un recurs efectiv în sensul articolului 35 al Convenţiei din trei considerente. În măsura în care avocaţii şi procurorul riscă să ignoreze această prevedere. judecătorii se confruntă şi cu o altă problemă conexă. pentru partea lezată. judecătorul trebuie să le atragă atenţia asupra faptului că acest termen începe din ziua deciziei „efective” definitive. Înaintarea unei cereri către un procuror sau un judecător. Belgia. 5. va constitui întotdeauna încălcare a Convenţiei. această procedură este în contradicţie cu sistemul anglo-saxon de control judiciar al actelor administrative. judecătorul trebuie să ştie că sesizându-se personal cu dosarul pentru a susţine cererea procurorului.cipiului enunţat în hotărârea Brumărescu v. în mod obişnuit considerate ca terminată. S-ar putea ajunge ca procurorul să solicite efectuarea unui control într-un caz în care una din părţi doreşte să depună o cerere în faţa CEDO (sau intenţionează să facă acest lucru dacă nu va fi anulat controlul nu se va solda cu un rezultat). Organele de la Strasbourg consideră toată procedura de control asupra supravegherii ca o funcţie analogică celei asumate de mediator (ombudsman) în numeroase jurisdicţii. dacă exercitarea unei împuterniciri de supraveghere a unei proceduri judiciare. În plus. 37 D. 282 H v. 280 Vezi articolul 35. România. 68 . decizia de admisibilitate. ei refuză de a o asimila unui „recurs efectiv”281. în acelaşi context. În rezultat. o astfel de procedură: riscă să încalce articolul 6. În consecinţă. sistemul judecătoresc rus confundă uneori rolurile respective ale judecătorului şi ale procurorului în procesul de administrare a justiţiei. 281 Tumilovich v. Din acest punct de vedere. de altfel. În acest caz. ceea ce provoacă dificultăţi serioase în viziunea Convenţiei. Este încă prea devreme de a concluziona. a termenului de şase luni prevăzut pentru cererile individuale adresate la Strasbourg. La modul general.R. el riscă să provoace o depăşire. care este considerat de Judecătorii de la Strasbourg ca un recurs efectiv. Indivizii care doresc să înainteze o cerere în faţa CEDO cu privire la un aspect al procedurii judecătoreşti trebuie mai întâi să epuizeze toate căile de recurs efective pe plan intern şi să sesizeze Curtea într-un termen de şase luni de la data deciziei interne definitive280. 22 iunie 1999.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful