You are on page 1of 90

Păsări şi colivii

INTRODUCERE

“Există o politeţe a inimii, înrudită cu Iubirea, din ea izvorăşte


politeţea gestului.” Goethe

În primii ani de după 1989 am auzit adesea o frază


stupidă: “pentru ca lumea să vadă că în România există
şi copii superdotaţi nu numai copii handicapaţi”;
reflectând la o astfel de sintagmă eşti înclinat să crezi că
este o ruşine să fii copil, respectiv adult, cu handicap. În
timp uitasem de aceste cuvinte, aşa cum uităm multe. În
anii din urmă, mi s-a întâmplat să le reaud, la început ele
m-au jignit, dar în cele din urmă mi-am dat seama că ele
nu s-au născut din răutate ci din ignoranţă, că poate
venise vremea ca societatea românească să înţeleagă
că, faptul că există persoane cu handicap în România nu
a adus ţării noastre puncte negre pe calea integrării
noastre în Europa, ci felul în care persoanele fără
handicap le-au tratat pe acestea. Nu cred că ceea ce voi
scrie eu aici, va schimba peste noapte mentalitatea unei
societăţi, dar sper că voi contribui la ridicarea barierelor
nefireşti dintre membrii aceleiaşi societăţi.

Lucrarea de faţă îşi propune o trecere în revistă bazată


pe exemple, a atitudinii societăţii precum şi a celor din
imediata apropiere, faţă de persoana cu handicap
locomotor, începând cu vremurile străvechi ale antichităţii
şi până în zilele noastre, la nivel mondial.

Dar cine este persoană cu handicap? Drept răspuns am putea da


un număr de definiţii ale unor instituţii avizate: Enciclopaedia
Universalis (Franţa, 1998): ”Orice persoană care suferă de o
deficienţă – aspect lezional – sau de o incapacitate – aspect
funcţional – care limitează sau împiedică orice activitate
considerată normală pentru o fiinţă umană, este handicap.”

Regulile Standard pentru Egalizarea Şanselor


Persoanelor cu Handicap (1993), act emis de ONU,
semnat şi de România: “Persoane cu handicap există în
toate părţile lumii şi în toate straturile sociale ale oricărei
societăţi. Numărul persoanelor cu handicap din întreaga
lume este mare şi este în continuă creştere.” La cele de
mai sus, se adaugă: „Ignoranţa, neglijenţa, superstiţiile şi
frica sunt factori sociali care au acţionat în decursul
istoriei; în sensul izolării persoanelor cu handicap şi a
întârzierii dezvoltării lor normale.”

Monitorul Oficial al României din 30 iunie 1999:


“Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei
ordonanţe de urgenţă, sunt acele persoane care au un
dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale,
psihice sau mentale care le împiedică sau limitează
accesul normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socială
potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi
culturali, necesitând măsuri de protecţie specială în
vederea integrării lor sociale.”

Organizaţia Mondială a Sănătăţii: “Handicapul decurge


din raportul dintre individul lezat şi ambientul său: gradul
de handicap depinde, deci, de accesibilitatea oferită de
societate.”

La nivel mondial, numărul persoanelor cu handicap este


ridicat, în Franţa 10 %, (L’Expresse, 13-19 mai 1993, tot
din acest număr al revistei cităm: “Cei 5,2 milioane de
francezi handicapaţi au nevoie de ajutor nu de milă. Şi
mai ales de accesibilitate.”), America 13%, România 1%,
sunt numai câteva exemple menite să ne ofere o imagine
generală, cu titlu informativ.

Care este situaţia accesibilizării în lume? Desigur,


rămâne întotdeauna loc pentru mai bine, credem totuşi
că un exemplu poate fi elocvent: la Expoziţia Universală
de la Sevilla toate pavilioanele au fost accesibile
scaunelor pe rotile, ele putând circula total autonom
peste tot. (“Faire Face” nr.494, nov. 1992).

Recitind toate aceste definiţii nu putem să nu ne punem


întrebarea “care este de fapt valoarea unei definiţii”, dacă
ne gândim la măsura suferinţei umane, care nu se poate
încadra în rubricile unei tabele, cu atât mai puţin cu cât
oamenii în discuţie sunt dincolo de standarde. Prin
urmare, consider că puterea exemplului poate să
transmită acele gânduri şi sentimente, acele percepţii pe
care cuvântului îi este greu să le cuprindă. Nu ne-am
propus să vorbim despre toţi oamenii cu handicap
locomotor, nici nu ar fi cu putinţă. Cei despre care avem
mărturii incontestabile au fost, de cele mai multe ori, cei
care au lăsat, sau lasă, în urma lor amprentele trecerii lor
prin lume, fie la nivel politic, cultural sau ştiinţific, fie la
nivel uman, pur şi simplu. Apoi, chiar şi pentru aceştia,
este greu de găsit materialul informaţional necesar,
având în vedere că şi autorul acestor pagini este o
persoană cu handicap locomotor şi că accesul în
biblioteci este foarte limitat, astfel că multe din
informaţiile necesare se datorează amabilei colaborări a
prietenilor şi cunoştinţelor, cărora le mulţumesc pe
această cale pentru implicarea lor plină de generozitate.
Privind în urmă pe firul istoriei observăm că handicapul
nu a ţinut cont nici de sex, nici de apartenenţă etnică sau
politică şi nici de apartenenţă socială (este posibil ca
lupta cu consecinţele handicapului să fie mai puţin
acerbă pentru cei cu o situaţie financiară bună, totuşi
frustrările rămân).

Suferinţa produsă de handicap nu şi-a ales victimele


după vreun criteriu cunoscut oamenilor, această
constatare valabilă pentru trecut, continuă să fie şi în
prezent, lucru ce va fi uşor de văzut din exemplele care
urmează. Persoanele cu handicap au fost uneori înţelese
şi ajutate, alteori au fost marginalizate sau chiar
dispreţuite. S-a greşit, nu s-a greşit? Un vechi proverb
românesc spune că “din greşeli învaţă omul”; poate că
urmărind concret felul în care au fost tratate persoanele
cu un handicap fizic în societatea umană de-a lungul
secolelor, se va putea trage concluzia ce a fost rău şi ce
a fost bine. Poate astfel se va evita, măcar parţial,
repetarea acelor greşeli care au produs mult rău şi multă
durere.

S-au menţionat adesea în ultima vreme cuvintele


cunoscutului scriitor şi filosof francez, André Malraux:
«Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc», ori
creştinismul înseamnă mai ales perpetuarea unor valori
umane, un anumit comportament faţă de aproapele
nostru. Vom vedea şi acest aspect în cele ce urmează.

Chiar dacă nu toţi cititorii sunt interesaţi de problematica


persoanei cu handicap, vor găsi aici amănunte
interesante despre biografia unor personalităţi celebre
din lumea artelor, literaturii sau ştiinţei. În privinţa
persoanelor cu handicap, cele ce urmează pot să
reprezinte o încurajare în lupta lor dură şi anonimă, de
fiecare zi.

Fie-mi îngăduit să închei cu cuvintele fostului preşedinte


al Asociaţiei Paralizaţilor din Franţa, Paul Boulinier, o
persoană care, atât cât a trăit, s-a bucurat de respectul şi
preţuirea celor ce l-au cunoscut: «Nu există generozitate
fără dorinţă de dreptate pentru celălalt şi fără
recunoaşterea demnităţii sale.”
OMUL CU HANDICAP IN CIVILIZATIA GRECIEI
ANTICE
HEFAISTOS - ZEUL CEL URÂT

„Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei să


fii fericit mult timp, iartă!” N. Iorga

Creştinii îi numesc păgâni pe cei care sunt de altă religie


decât cea creştină, pe cei care se închină la idoli şi,
fireşte, pe atei. DEX menţionează în mod special
civilizaţiile antice, cum ar fi cele din Grecia şi din Roma
antică. Lucru care este logic, având în vedere religiile lor
politeiste. În limba română, se mai acordă caracterizarea
de păgân şi oamenilor răi, adică, cei care nu au frică de
Dumnezeu.

De ce Hefaistos? Pentru că suntem de partea celor care


cred că legendele şi miturile pot oferi o informare mai
profundă în privinţa mentalităţii unei civilizaţii decât datele
exacte stabilite de istorici. Poate este doar o intuiţie, dar
la fel a crezut si Schliemann, când contemporanii săi s-
au îndoit de presupunerile sale în privinţa existenţei
Troiei în locul descris de Homer, în Iliada. Având în
vedere că nu dorim să dăm scrierii de faţă un caracter
imaginar, ci unul bine motivat de scrierile unor
cercetători, filosofi si critici literari cu reputaţie mondială,
vom arăta care au fost părerile lor în ce priveşte relaţia
mit - realitate, în special când această relaţie se referă la
mitologia greacă, care a lăsat urme adânci în cultura
universală.

Mitologia greacă oferă arhetipuri de situaţii şi caractere


etern umane şi universal valabile - este o afirmaţie pe
care majoritatea cercetătorilor o acceptă. După cum ne
arată Clio Mănescu, mitul nu reprezintă pentru
comunităţile primitive o simplă povestire ci realitate
însăşi, o realitate de care depinde chiar destinul omului,
astfel mitul originar înglobează într-o viziune totală şi
unificatoare existenţa individului. De aici valabilitatea
generală a miticului, ea permite permanenta sa
reactualizare. Dar mitul este indisolubil legat de o viaţă
comunitară, legătura dintre mit şi realitatea socială pe
care o reflectă reiese din faptul că personajul mitic are
activităţi specifice vieţii reale, comune individului din
interiorul comunităţii.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie despre mituri şi


mitologii că "ele constituie şi astăzi o parte integrantă a
culturii moderne, indispensabilă cunoaşterii globale a
omului". Ori persoana cu handicap locomotor este şi ea
un membru al cetăţii umane, deci şi despre aceste
persoane putem avea informaţii reale prin intermediul
mitologiei.

Conform afirmaţiilor lui André Bonnard, din cartea sa


"Civilizaţia greacă", zeii din mitologia antică greacă au un
caracter antropomorf, adică ei suportă o umanizare, mai
mult decât atât, această umanizare progresivă a divinului
este una din trăsăturile cele mai izbitoare ale religiei
greceşti, aceasta având, desigur, şi alte caracteristici,
antropomorfismul rămânând una dintre cele mai
importante.

Pentru că aspectul care ne interesează aici este


atitudinea societăţii faţă de persoana cu handicap
locomotor, credem că ar putea fi elocventă prezentarea
unui zeu olimpic având o astfel de deficienţă. Ne gândim
la Hefaistos, prezentat de Dicţionarul de mitologie a lui
George Lăzărescu, drept zeul grec al focului şi al
metalelor, fiul lui Zeus, tatăl zeilor şi stăpânul suprem al
Olimpului, şi al Herei, soţia acestuia.
Dar Hera este un personaj important în povestea vieţii lui
Hefaistos, să vedem care este simbolistica ce se leagă
de acest nume: Hera a fost fiica lui Cronos si a Reei,
simbol al femeii - soţie model şi de asemenea simbol al
maternităţii, al fertilităţii. Aceştia sunt deci părinţii lui
Hefaistos, zeul cel urât şi şchiop.

Când s-a născut, din cauză că era urât, mama sa l-a


azvârlit de pe muntele Olimp, conform uneia dintre
variante; o altă variantă spune că Zeus, tatăl său, ar fi
fost cel care a făcut acest gest. Oricum, lucrul pare
plauzibil căci, în Grecia antică, tatăl de familie avea
dreptul de a decide asupra sorţii copiilor săi: putea să-i
lepede pe scările templului, să-i vândă pentru a scăpa de
grija încă unei guri de hrănit. Copilul respins de mamă,
într-un mod atât de crud, n-a murit. El a fost dus într-o
peşteră de pe fundul mării de nişte nereide şi, sub
oblăduirea lui Themis, a deprins mai multe meşteşuguri.

Cât de actuală pare această întâmplare, mă gândesc la


noul-născut lepădat de mama sa, cât de etern umană a
rămas problematica mitică, aproape săptămânal auzim
de abandonuri de acest fel. Şi totuşi au trecut mai mult
de două mii de ani de când aceste mituri erau
considerate "reale".

Dar să ne întoarcem la zeul cel urât; timp de nouă ani


Hefaistos a învăţat într-o peşteră a insulei Lemnos pentru
a deveni fierar. Această perioadă de ucenicie a sa este
numită de Mircea Eliade "perioada de iniţiere" (Istoria
Religiilor) şi, într-adevăr, Hefaistos nu devine un simplu
fierar, ci un adevărat artist plastic, el este cel ce
realizează minunate camee, brăţări, cingători dar şi
minunate statui, din aur, argint, bronz pentru zeii
Olimpului dar si arme, trepiede pe roţi, lucruri considerate
magice.
Nimic nu este nou sub soare, există şi azi foarte multe
persoane cu handicap locomotor care sunt dăruite cu
talent pentru artele plastice, după cum vom vedea în cele
ce urmează, acest lucru s-a verificat şi de-a lungul istoriei
omenirii.

Revenind la Hefaistos, el este considerat in cadrul


mitologiei antice greceşti, patronul meşteşugurilor legate
de foc: făurari, fierari, aurari, dar spre deosebire de un
meşteşugar oarecare, obiectele realizate de el au calităţi
deosebite, ele fiind create de un "iniţiat ", el este pentru
lumea zeilor olimpici un inventator căruia nimic nu-i este
imposibil, lucrările sale au forţe magice. Vedem aici
latura malefică atribuită celui cu o infirmitate. Despre
infirmitatea lui Hefaistos ne vorbeşte şi Homer, în
Iliada,:"... gâfâind uriaşul se scoală / Şchiop el fiind,
picioarele-şi deapănă slabe sub dânsul." Mai mult, aflăm
că el şi-a făcut două "fecioare" (probabil cârje) ce-l ajutau
să meargă. In "Dicţionarul de simboluri", vol. II al lui Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant se spune: "...Şchiopătura
lui... a fost considerată ca un simbol al dublei sale naturi
cereşti şi pământeşti sau ca aspectul tremurat şi clătinat
al flăcării".

Să nu uităm că, prin natura preocupărilor sale, acest zeu


stăpâneşte focul, îl face colaboratorul său, atelierele sale
sunt uneori sub vulcani, aşa este şi vulcanul Vezuviu, dar
mai are şi alte ateliere, cum ar fi cel din insula Lemnos
etc. Atât pentru civilizaţiile precreştine cât şi pentru cele
creştine, focul are o simbolistică duală : o semnificaţie
divină şi una diabolică. Această simbolistică se răsfrânge
şi asupra felului în care este percepută imaginea
personajului nostru în lumea sa.
Să vedem ce spune despre foc un gânditor al sec. XX,
Gaston Bachelard, în cartea sa "Psihanaliza focului":
"Pentru un chimist ca şi pentru un filosof, pentru un om
instruit ca şi pentru un visător, focul se substanţiază atât
de uşor încât poate fi corelat la fel de bine atât cu vidul
cât şi cu plinul".

De ce este Hefaistos un "iniţiat"? In acelaşi Dicţionar de


simboluri, vol. II, ni se spune că însăşi meseria de fierar
este considerată în afara mitologiei creştine, ca fiind una
iniţiatică. Fierarul din lumea antică nu este întotdeauna
iubit, dar este de cele mai multe ori temut. A iniţia
înseamnă a trece pe cel iniţiat prin perdeaua de foc ce
desparte profanul de sacru. Drept rezultat, iniţiatul trece
printr-o metamorfoză, el devine diferit de cel ce fusese.
“Alchimistul ca şi făurarul şi olarul sunt stăpânii focului" -
spune Mircea Eliade în cartea sa Făurari şi alchimişti ",
dar, tot aici, ni se spune că "îndemânare", adică ceea ce
noi numim "har", face parte din marea mitologie, adică
secretul "ocult" al fabricaţiei, al construirii; drept urmare
artistul este considerat un magician, un iniţiat. Or,
zeităţile marcate de infirmităţi sunt de cele mai multe ori
considerate ca iniţiaţi.

În acest context, vom vedea felul în care Hefaistos s-a


răzbunat pe mama sa, Hera, şi, în acelaşi timp, pe zeii ce
populau Olimpul, zei care, de fapt, erau familia sa. El a
făcut Herei un tron din aur deosebit de frumos lucrat. De
acest tron, zeiţa s-a bucurat mult, s-a aşezat în el cu
plăcere dar n-a mai putut să se mai ridice. L-a trimis pe
Ares, fiul său cel trufaş, să-l cheme pe Hefaistos pentru a
o dezlega de tronul buclucaş, dar acesta a fost
întâmpinat de Hefaistos cu jăratec şi cenuşă în uşa
atelierului său. Ares este nevoit să se întoarcă la mama
lor, Hera, fără să fi rezolvat problema eliberării sale. Hera
se lamentează, se înfurie dar totul este zadarnic, în cele
din urmă, Dionisos, zeul viţei-de-vie şi al vinului, este cel
care încearcă să-l îmbuneze pe Hefaistos. El îi oferă mai
multe pahare de licoare şi îi vorbeşte curtenitor,
convingându-l în cele din urmă să meargă la palatul unde
Hera se zbătea în tronul torturii. In cele din urmă
"făurarul" se lasă înduplecat s-o elibereze pe mama sa,
dar condiţia este ca Zeus să-i dea în căsătorie pe
Afrodita, zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Zeii sunt
scandalizaţi dar având în vedere situaţia Herei, condiţia
este acceptată. Aşa devine Afrodita soţia urâtului
Hefaistos, căruia, de-altfel, îi este şi infidelă.
(Scandalizarea zeilor ne spune în mod indirect că celui
cu o infirmitate considerau că nu i se cuvine o soţie
frumoasă). Tot datorită unui şiretlic, adică unei "lucrări
magice", Hefaistos dă în vileag infidelitatea soţiei sale,
care îl încornorează prin relaţia sa extraconjugală cu
fratele soţului său, cu Ares. Dacă zeii au fost scandalizaţi
de căsătoria Afroditei cu Hefaistos, infidelitatea acesteia
este doar subiect de râs, fără înţelegere pentru soţul
înşelat.

În concluzie, zeul cel urât este desconsiderat,


marginalizat şi tot ce poate el face este să se răzbune,
nu cu ajutorul forţei fizice, de care nu dispune, ci cu
ajutorul harului său de iniţiat. Să nu uităm că în vremea
sa nu exista conceptul de iertare creştinească.

Ştim că zeii olimpici sunt reprezentaţi prin intermediul


statuilor lor, cu nişte trupuri ce frizează perfecţiunea (Ellie
Faure "Istoria artelor"); probabil că aceasta este cauza
pentru care "zeul cel urât" este considerat adesea
"persona non grata". Oare să fi avut dreptate zeii din
Olimp (alias gândirea filosofică a Greciei antice)? Oare
frumuseţea trupului să fie un criteriu de apreciere al unui
caracter pentru a-l considera bun sau rău? Poate ar fi
bine ca oamenii să mai mediteze şi, acum în secolul XXI
la aceste întrebări, căci din păcate mai există oameni
care emit păreri greşite despre persoanele ce au un
handicap locomotor şi citându-l, pe Nicolae Iorga: "Este
de ajuns să urle un singur lup ca să se adune toată haita,
fie pentru puşcă, fie pentru pradă".
OMUL CU HANDICAP SI CRESTINISMUL

"Creştinismul nu are nici un cusur. Necazul este că voi


nu trăiţi după legi." Mahatma Ghandi

După ce am văzut comportamentul societăţii din Grecia


antică faţă de omul cu handicap, propun să urmărim
acest aspect în perioada primelor decenii de după
naşterea lui Isus Cristos.

În acest sens ne sunt oferite foarte multe exemple chiar


de către textele biblice, tot din aceste texte vom afla cât
de corect sau incorect s-au comportat oamenii acelor
timpuri faţă de persoanele cu handicap locomotor, având
în vedere învăţătura creştină.

Dorim, de asemenea, să relevăm care este atitudinea


creştină corectă, după cum o văd propovăduitorii
creştinismului aparţinând unor rituri diferite. Dar chiar şi
ale altor religii monoteiste.

În cadrul Noului Testament, prin intermediul Evangheliilor


sau prin capitolul Faptele Apostolilor, avem posibilitatea
de a cunoaşte lumea Orientului mijlociu, a societăţii din
acea vreme, a oamenilor care o compuneau, chiar şi a
relaţiilor existente între aceşti oameni. Cine sunt aceşti
oameni? Sunt oameni obişnuiţi ai epocii respective:
clerici şi vameşi, bogaţi şi săraci, cezari şi slugi, oameni
virtuoşi şi alţii lipsiţi de moralitate, hoţi şi sfinţi. Dar pentru
că societatea aceasta avea şi oameni cu diferite
handicapuri sunt prezentaţi şi ei, ba mai mult aflăm şi
atitudinea semenilor lor faţă de ei.

Vom prezenta în acest scop câteva exemple extrase


direct din Noul Testament:
Ioan cap. 5, versetul 2 - în Ierusalim, la Poarta Oilor, se
găsea un lac numit Bethesda, în preajmă erau culcaţi
oameni cu diferite boli şi feluri de handicap. Printre
aceştia se afla şi un om cu o gravă afecţiune loco-
motorie, el aştepta ca apa lacului să se tulbure pentru o
clipă, căci, după cum era credinţa, în acel moment un
înger atingea apa cu aripa şi acela care avea să se
scalde în apa lacului imediat după atingerea aripii
îngereşti avea să se vindece.

Isus, aflând de faptul că omul despre care tocmai


pomeneam nu avea pe nimeni care să-l ajute pentru a
intra în apa lacului la momentul potrivit, l-a vindecat şi i-a
spus să-şi ia patul şi să meargă. Era o zi de sabat.
Oamenii din cetate, în loc să participe la bucuria celui
vindecat, l-au mustrat pe el, că-şi purta patul, dar au
ridicat glasul şi împotriva Celui ce l-a vindecat.

Să vedem acum un alt exemplu: Faptele Apostolilor, cap.


3, verset 2: A fost adus un olog din naştere, care era
aşezat în fiecare zi la poarta templului pentru a cere mila
celor ce treceau pe acolo. Petru şi Ioan voiau să intre în
templu, au fost rugaţi şi ei să dea pomană. Petru i-a spus
cerşetorului că nu are nici aur nici argint pentru a-i da,
dar i-a dat ceea ce numai el putea să-i dea, l-a vindecat.

Ne vom aminti şi de un orb (Luca cap.18, verset 35) care


sta la marginea drumului cerşind; acesta, când aude că
cel care trece este Isus, începe să strige cât poate de
tare după El. Mulţimea îl admonestează să tacă. După
cum credem noi, această mulţime îl considera nedemn
pe umilul cerşetor fără vedere pentru a i se adresa
Mântuitorului. Dar Isus este de altă părere, îl vindecă, îi
redă vederea, căci pentru Isus toţi oamenii sunt la fel de
importanţi, fără discriminare.
Se pare deci, că imaginea omului cu handicap este, în
perioada la care ne referim, aceea de marginalizat,
desconsiderat de societate şi este departe de a fi tratat
ca un semen al celorlalţi membri ai societăţii.

Dar vom remarca totuşi că în aceste locuri există şi


oameni mai puţin indiferenţi, aşa cum este "bunul
samaritean", a cărui poveste este foarte cunoscută.

Un alt exemplu este relatat de Evanghelia lui Luca cap.


5, verset.18: Este vorba despre un bărbat paralizat, adus
pe pat la Isus pentru a fi vindecat. Şi pentru că nu există
altă posibilitate ca el să fie introdus în casă, cei ce-l
purtau l-au introdus prin acoperiş. Iată o atitudine mult
mai umană faţă de omul aflat într-o situaţie disperată. De
altfel, în mai multe locuri din Evanghelii se spune că
bolnavii erau aduşi de la mari depărtări pentru a fi
vindecaţi.

După exemplele de mai sus deducem că persoana cu


handicap o găsim în genere abandonată, pusă să
cerşească, la marginea drumului sau pe treptele
templului, o situaţie umilitoare.

Totuşi, pentru cei din societatea românească actuală,


aceste imagini nu sunt, din păcate, inedite, chiar dacă
între cele două epoci există o diferenţă în timp, de două
milenii. Dar mai reţinem şi că unii oameni sunt destul de
buni pentru a-i duce pe cei ce nu se pot deplasa, cu pat
cu tot, la Isus, pentru a fi vindecaţi.

Anii despre care vorbim sunt doar la primele raze ale


zorilor creştinismului, Isus este încă pe pământ iar
creştinismul, cu valorile sale spirituale, va lua o amploare
extraordinară în deceniile şi secolele care au urmat.
Tot aici aş dori să amintesc despre o altă atitudine, ce-i
drept, cu un exemplu ales din literatura beletristică, un
exemplu al cărui acţiune se petrece ca şi situare în timp,
în epoca primilor ani de după crucificarea lui Cristos. Mă
gândesc la una din eroinele romanului "Cămaşa lui
Cristos" a lui Lloyd C. Douglas (cel care a scris şi un alt
roman cunoscut - "Sorel şi fiul"). Este vorba despre
Miriam din Canaa, o tânără adolescentă care, în urma
unei paralizii ce o ţintuieşte la pat, se autoizolează,
devine irascibilă în relaţiile cu alţii, într-un cuvânt, nu-şi
poate accepta situaţia. Aceasta până când, într-o zi, se
pare că a fost vizitată de Isus, aflat la nunta din Canaa.
Fata nu a povestit nimănui despre ce i-a vorbit
Mântuitorul, dar din acea zi ea s-a schimbat. A descoperit
că se poate trăi şi cu acest handicap, a început să coasă,
să brodeze şi mai ales a descoperit că are un dar
special: putea să cânte foarte frumos, atât de frumos
încât, pe înserat era dusă în lunca râului şi concetăţenii
ei o ascultau cu încântare, delectându-şi spiritul după o zi
de muncă. Cel căruia i s-a luat un bun a primit un alt dar,
"s-a închis o uşă, dar s-a deschis o fereastră", ideea este
că trebuie să căutăm şi să găsim fereastra ce ni se
deschide. Eu, personal, nu pot să nu mă gândesc la
celebrul cântăreţ de operă Andreea Bocelli.

Considerăm că ar fi deosebit de oportun să se clarifice


care este atitudinea creştină corectă, aşa cum este ea
propovăduită de cartea sfântă. Este foarte important să
stabilim dacă, în conformitate cu învăţătura creştină,
omul cu handicap suportă consecinţele păcatului
strămoşesc sau ale propriului său păcat sau este
purtătorul "unei cruci".

Tot Noul Testament ne va edifica în această privinţă:


Ioan cap. 9 , verset 2 - Isus a vindecat un orb din
naştere, ucenicii săi l-au întrebat dacă acel om păcătuise
sau părinţii lui. Răspunsul a venit simplu: "nu a păcătuit
nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa spre mai marea
glorie a lui Dumnezeu".

După câte vedem, în Noul Testament, nu există


discriminare în privinţa atitudinii divine faţă de omul cu
handicap, mai mult, vom vedea că în nici una din religiile
monoteiste care sunt acceptate ca nefiind secte şi care
se întâlnesc frecvent în Europa din vremurile prezente,
omul cu handicap locomotor, un om aflat în suferinţă şi
una de lungă durată, nu este considerat (în conformitate
cu doctrina) ca fiind altfel decât orice alt semen.

În conformitate cu legile iudaice, la nivel ideologic, orice


persoană este considerată sacră, căci ea a fost creată de
Dumnezeu, deci trebuie să i se acorde demnitatea
corespunzătoare. Ascunderea de către alţii sau de către
sine a persoanei cu handicap ar însemna încălcarea
voinţei lui Dumnezeu. În conformitate cu aceleaşi legi,
omul cu handicap poate fi şi rabin (adică învăţător)
pentru a educa pe alţii, aceasta pentru că boala sau
handicapul pot fi o sursă de îmbogăţire (sufletească n.n.).
Toate aceste idei au fost exprimate de Roger Touitou,
rabin într-o sinagogă pariziană, într-un interviu acordat
revistei "Faire Face", ian. 2001.

Din aceeaşi revistă, aflăm câteva idei despre atitudinea


islamismului faţă de persoana cu handicap, idei
exprimate de Ahmed Jaballah, de la "Institutul european
al ştiinţelor umane" din Paris, un institut specializat în
teologie musulmană şi limba arabă. Conform sursei
menţionate, Coranul spune: " Vă vom încerca la rău şi la
bine" şi tot aici se spune că însăşi viaţa este o încercare.
Personal nu am cunoscut până acum nimic din
conceptele religioase islamice şi mărturisesc sincer că
mă surprinde filosofia profundă şi înţeleaptă ce se
desprinde din aceste afirmaţii atât de apropiate de cele
creştine dar despre care nu ştiu cât sunt de aplicate.

Şi religia ortodoxă are o atitudine de respect şi


compasiune faţă de omul aflat în suferinţă. Pentru a
demonstra acest lucru voi aminti cuvintele IPS Antonie
Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, care în cadrul unei
conferinţe ţinute în faţa studenţilor ieşeni, răspunzând la
întrebări puse de către auditoriu a afirmat "Suferinţa este
o taină". Pentru a înţelege la ce se referă IPS, vom spune
că taine sunt considerate şi călugăria, botezul, căsătoria
etc. Este foarte potrivit să amintim aici de un preot pe
care mulţi îl apreciază, fie că sunt ortodocşi, fie că sunt
de altă credinţă, mă gândesc la stareţul Mănăstirii
Sâmbăta de Sus, Arhimandritul preot, Teofil Părăianu, un
om cu o deosebită vitalitate, cu un suflet imens, cu o
memorie uimitoare, acest preot nevăzător este plin de
umor şi, după ce l-ai ascultat, te simţi mai uşor, mai
bogat sufleteşte, gata să-ţi accepţi problemele zilnice ale
vieţii.

În ce priveşte Catolicismul, desigur sunt valabile aceleaşi


texte biblice, dar aş dori să menţionez aici câteva citate şi
idei din cartea unui preot catolic misionar. Este vorba
despre părintele Michel Quoist şi cartea sa "Iată-mă,
Doamne". După părerea sa "Nici azi nu a luat sfârşit
agonia lui Cristos. Azi, când în jurul nostru, oamenii
suferă şi mor, prin ei şi prin suferinţa lor Cristos este cel
care se jertfeşte Tatălui pentru mântuirea lumii, pentru că
drumul crucii este şi drumul vieţii. Un adevărat creştin nu
trebuie să uite aceasta niciodată." Deducem că suferinţa
este considerată purtarea unei cruci, a unui destin în cele
din urmă. Tot autorul ne sfătuieşte care să fie atitudinea
celui ce suferă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de
semeni: "Şi pentru că Tu ai vrut să fie atât de lungă calea
crucii mele, ajută-mă, te rog, să pornesc la drum cu
fidelitate în fiecare dimineaţă". Şi de asemenea ne
spune: "Dă-mi, Doamne, harul să recunosc şi să accept
toţi Simonii (din Cirena) din calea vieţii mele, chiar şi
atunci când vin şovăind".

Tot dintr-un citat al acestei cărţi aflăm care este


atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel aflat în suferinţă:
"Fiul meu, sunt aici. Nu te-am părăsit. Puţin
credinciosule!"

Pentru a afla punctul de vedere în religiile protestante şi


neoprotestante vom recurge la mărturia unei tinere de
treizeci şi doi de ani care şi-a urmat chemarea, alegându-
şi cariera de preot. Ea are o parohie într-o localitate din
Franţa şi are un handicap locomotor din cauza căruia se
deplasează greu. Iată ce spune ea în cadrul unui interviu
acordat revistei despre care am mai pomenit: "Societatea
impune neîncetat condiţii, ea trebuie să repartizeze
individul în anumite limite. Dumnezeu ne iubeşte aşa
cum suntem." Apoi ea redă o mică întâmplare adevărată,
care ne poate edifica în privinţa concepţiei protestante
faţă de persoana cu handicap. Monique ne spune că,
într-o zi, o fetiţă din parohia sa i-a pus întrebarea de ce,
dacă Isus vindecă, pe ea totuşi nu a vindecat-o. Nu s-ar
putea spune că este uşor să se răspundă la o astfel de
întrebare. Monique i-a spus că Isus nu-i îndepărtează
pietrele din cale dar că o ajută să treacă peste ele.
Frumoase cuvinte ale unui om cu crez puternic!

După cum am văzut, nici una din religiile frecvent


întâlnite în Europa nu are atitudini negative faţă de
persoana cu handicap locomotor. Ne întrebăm de ce
oare, în România (nu ştiu care este situaţia în alte ţări) se
întâmplă ca omul cu handicap să fie considerat un
damnat, un posedat de spirite rele, de ce adesea la
vederea unei persoane cu handicap oamenii îşi fac
semnul crucii, acest lucru nu se întâmplă doar la sat,
unde se presupune că oamenii sunt mai puţin
emancipaţi, ci şi în marile oraşe. Lucrul acesta este
dureros, nedrept şi jignitor. Dacă ne considerăm creştini
greşim abordând astfel de manifestări, numai civilizaţiile
de înainte de Cristos au crezut că omul cu handicap este
un reprezentant al unor forţe malefice, ori pe aceşti
oameni noi îi numim păgâni. Creştinismul este o religie a
iubirii, aşa cum ni se arată chiar în textele Noului
Testament, "Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit
pre voi".

Aceasta ar trebui deci să fie atitudinea noastră, cea a


celor ce se consideră creştini, nu avem dreptul, sub nici
un pretext să ne dispreţuim semenii.
UMBRELE EVULUI MEDIU

"Şi dacă oamenii vă vor urî, veţi şti că pe mine m-au urât
mai întâi." (Evanghelia lui Ioan)

Evul Mediu este numit adesea "întunecat", motivul este


lesne de înţeles, biserica, devenită o forţă, este dominată
de dogme severe, chiar de regulamente foarte severe,
care seamănă în suflete teama. Ca o replică, în taină,
apar pseudo-ştiinţele ca alchimia, hermetismul, vrăjitoria.
Toate acestea găsesc un tărâm propice de dezvoltare
într-o lume cu orizont mărginit.

Tot ce contravine dogmelor bisericeşti se declară erezie


şi ereticii se pedepsesc cu ani mulţi de închisoare sau,
după caz, chiar cu moartea. Cea mai răspândită dintre
aceste tare este vrăjitoria. In cartea sa "Vrăjitoria", Jean
Palou spune că aceasta nu trebuie considerată ca magie,
nu este o ştiinţă, ea afectează doar mentalităţile primitive.
Originile vrăjitoriei se pierd în negurile antichităţii. Mizeria
economică şi morală precum şi războaiele în care
raţiunea era înlocuită de forţa fizică au avut ca efect
renaşterea spaimelor ancestrale, a urii. Vrăjitoria
încearcă o reglare de conturi prin alianţa cu forţele răului,
trăgându-şi rădăcinile din vechile credinţe antice,
vrăjitoria este o relicvă păgână, o activitate a
întunericului; creştinismul este în antiteză cu aceasta, un
cult al luminii.

Ca o urmare firească a faptului că vrăjitoria îşi are


originile în antichitate, sunt consideraţi vrăjitori, la fel ca şi
în mitologia antică, fierarii, croitorii, pantofarii în special
dacă aceştia aveau un handicap fizic. Tot eretic a fost
considerat şi Giordano Bruno, un reprezentant tardiv al
Evului Mediu; el a trăit între anii 1548-1600 şi a fost un
reprezentant al hermetismului, un adept al cultului solar
al egiptenilor. Pentru astfel de convingeri a sfârşit ars pe
rug, aşa cum s-a mai întâmplat cu mulţi alţi oameni
consideraţi eretici de către o instituţie de temut a timpului
său, Inchiziţia.

Chiar dacă vom face o divagaţie de la obiectul acestei


scrieri, considerăm că este bine (şi interesant) să vorbim,
foarte pe scurt, despre ce a fost Inchiziţia, fie şi pentru a
avea o imagine mai completă despre atmosfera
medievală a Europei.

Inchiziţia era un tribunal bisericesc ce avea îndatorirea


de a descoperi şi pedepsi ereticii. Data exactă a
întemeierii ei este necunoscută dar primul care a dat
ordine pentru prinderea ereticilor şi pedepsirea acestora
a fost papa Lucius al III-lea, în 1184. În Franţa, Inchiziţia
a început să funcţioneze sub Ludovic cel Sfânt şi
activitatea sa a cunoscut o intensificare în perioada
reformărilor. În Germania, oamenii au primit cu reticenţă
Inchiziţia, totuşi ea a supravieţuit până în epoca
reformelor. În Anglia, a funcţionat aproximativ între
secolele XV-XVI. Perioada cea mai lungă de funcţionare
a Inchiziţiei o găsim în Spania, Portugalia şi Italia.
Această temută instituţie a fost scoasă din legalitate de
Josef Bonaparte, în 1808.

Dar să revenim la aspectul care ne preocupă aici, şi


anume persoana cu handicap locomotor în lumea
medievală. Vom remarca faptul că biserica începe să
promoveze şi actele de caritate, specifice lumii creştine;
astfel aproximativ în 1400, în Franţa, Fraţii Merci (ordin
bisericesc) creează azile pentru cerşetori, vagabonzi,
alienaţi. Tot în perioada medievală s-a construit la Roma,
un spital psihiatric cu caracter de azil, Ospedale
Fatebenefrateli; clădirea a fost amplasată pe locul unde
în epoca premergătoare naşterii lui Cristos se afla
templul lui Esculap, adică pe Isola Teberiana.

Fără îndoială, aceste instituţii au fost de un real sprijin


pentru cei handicapaţi, marginalizaţi de societate şi
adesea renegaţi de familie (consideraţi o povară prea
mare), căci în acest fel aceşti nedreptăţiţi ai vieţii au fost
adunaţi de pe stradă (în funcţie de voinţa lor şi de
posibilităţile binefăcătorilor lor); dar nu mai puţin adevărat
este că aceste adăposturi au devenit şi ghetouri, în care
omul cu handicap era izolat de societatea căreia îi
aparţinea în mod firesc.

Pentru a exemplifica situaţia omului cu handicap în


epoca medievală, consider că putem să recurgem la un
exemplu foarte elocvent, chiar dacă este vorba de un
personaj literar, la drept vorbind, literatura este şi ea o
formă de reflectare a realităţii; mă gândesc la
Quasimodo, personajul pe care mulţi îl cunosc foarte
bine din romanul "Notre Dame" al cărui autor este marele
romancier francez Victor Hugo. Despre el s-a spus
recent, că este asemenea turnului Eiffel, adică un simbol
al Franţei. Acţiunea romanului se petrece în sec. al XV-
lea. Quasimodo este un copil găsit (pierdut sau
abandonat), este polihandicapat, adică are un cumul de
handicapuri: fizic, mental, auditiv şi chiar de vedere.
Descrierea ni-l aminteşte pe Hefaistos, zeul din mitologia
greacă. Quasimodo a fost crescut de arhidiaconul de la
catedrala Notre Dame, din Paris, Claude Frollo. A învăţat
să scrie şi să citească, la paisprezece ani devine clopotar
al catedralei; această muncă a sa îi va crea un nou
handicap: surzenia. Catedrala a fost pentru acest copil
lumea în care trăia, o carapace cam strâmtă, e drept, dar
care îl apăra, chiar dacă era şi închisoarea sa de toate
zilele. El trăieşte rupt de lumea de afară, dacă părăseşte
uneori catedrala, acest lucru se întâmplă fie însoţindu-l
pe Frollo, fie noaptea, când se căţăra pe acoperişurile
caselor din jur. De ce este Quasimodo un izolat, este
uşor de ghicit, societatea nu-i poate accepta infirmităţile.
Oare azi în ce măsură ar fi acceptate aceste infirmităţi?

În momentul când îl cunoaştem pe Quasimodo, el are


douăzeci de ani şi iată portretul său fizic redat în
începutul romanului: nasul său este un tetraedru, gura
are formă de potcoavă, unul din ochi este mic, parţial
acoperit de o pleoapă roşiatică, celălalt ochi este acoperit
pe de-a întregul de o sprânceană stufoasă, dantura sa
este rară, ici-colo câte un dinte ca şi "crenelurile unei
fortăreţe", unul dintre dinţi îi sta în afara buzei, ca un
fildeş de elefant. Expresia feţei este un amestec de
maliţiozitate, mirare şi tristeţe. Ca şi când acest chip slut
nu ar fi fost destul, aflăm că şi trupul său are numeroase
diformităţi, fiind în ansamblu o grimasă caricaturală:
capul mare cu păr roşu, între umeri o cocoaşă enormă, la
fel şi pe piept, picioarele deformate, nu se ating decât la
genunchi, mâini monstruoase, totuşi aspectul său inspiră
forţă şi curaj, despre el scriitorul spune că părea un uriaş
spart în bucăţi şi lipit rău la loc.

Îl întâlnim pe eroul nostru la carnavalul de Lăsata


Secului. Carnavalul este o ocazie la care lumea ni se
arată în toată goliciunea ei. Quasimodo este ales papă
de carnaval (o batjocură, desigur). Ce spun oamenii
despre el, ce poate să spună o mulţime dezlănţuită care
şi-a pierdut autocontrolul într-o nebunie colectivă: femeile
însărcinate sunt sfătuite să întoarcă capul şi apoi
urmează apostrofări de genul "maimuţă şireată", "pe cât
de rău pe atât de urât", "este însuşi diavolul". Este grăitor
pentru modul în care este privit Quasimodo, discursul
unei femei care afirmă că locuieşte în apropierea
catedralei, ea spune că-l aude ronţăind pe acoperiş cu
pisicile, că într-una din seri l-a văzut uitându-i-se pe
geam şi a crezut că este un bărbat. Cât de concludent
este dispreţul faţă de un astfel de handicapat dacă nici
măcar statutul de om nu i se recunoaşte! Într-un mod
specific epocii despre care vorbim, o altă voce din
mulţime îl acuză că merge la sabat, deci că ar fi vrăjitor,
sprijinind cele afirmate cu argumentul că şi-ar fi uitat
mătura pe acoperiş.

Dar cu adevărat izbitor este capitolul intitulat "O lacrimă


pentru un strop de apă": Quasimodo se afla expus la
stâlpul infamiei, în piaţa publică, după cum ne spune
însuşi autorul "singura sa vină este aceea că era surd şi
că fusese judecat de un judecător surd". Dar să urmărim
puţin desfăşurarea evenimentelor. Omul nostru este adus
în piaţă legat ca un leu, spre marea satisfacţie a mulţimii,
trupul său ce poartă diformităţile despre care am amintit
este dezgolit, gloata râde şi îşi bate joc de imperfecţiunile
sale (cât de umilitor, cât de dureros este fiecare cuvânt,
fiecare privire răutăcioasă). Quasimodo face de două ori
câte un efort fizic pentru a scăpa din aceste legături
dureroase la propriu şi la figurat. Nu reuşeşte. Este biciuit
spre deliciul mulţimii, dar nu strigă şi nu plânge, îndură
totul în tăcere. După ce a fost biciuit pe un timp stabilit
prin scurgerea clepsidrei, el mai trebuie să stea un timp
în acel loc, în frig şi dezbrăcat. Cel care strigă cu mai
multă răutate cuvinte grele la adresa lui este fratele lui
Claude Frollo, el însuşi seminarist. Mulţimea jubilează la
suferinţele celui biciuit, strigă şi aruncă cu pietre în cel
legat, aflat în imposibilitatea de a se apăra. După ce
îndurase atâtea fără un cuvânt, Quasimodo cere apă, iar
mulţimea îi răspunde cu o altă ploaie de obiecte ce le
aruncă în direcţia sa. Singurul suflet care s-a îndurat de
sărmanul Quasimodo a fost Esmeralda, care i-a adus
puţină apă oferindu-i de băut. In timpul desfăşurării
evenimentelor, prin piaţă trecuse şi părintele adoptiv al
biciuitului, Claude Frollo, Quasimodo sperase un ajutor
din partea acestuia, dar singurul său ochi ce putea vedea
s-a întunecat văzând că acesta a trecut mai departe, fără
a-i acorda măcar o privire.

Acum înţelegem de ce uriaşul cel diform era retras, de ce


puţine erau acele persoane pe care le iubea (ex.
Esmeralda şi Frollo), căci orice om care este tratat
neîncetat cu ură şi cu batjocură, ajunge să adopte
atitudini ostile, dacă nu dintr-un alt motiv, măcar din
autoapărare. Desigur s-ar putea replica faptul că romanul
a fost scris în grabă şi nu ar fi fost suficient timp pentru
documentare din partea autorului, dar cine poate şti de
câtă vreme germina romanul undeva în gândirea
scriitorului.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra unui personaj


real din perioada ce ne preocupă, de data aceasta un
cap încoronat, ne referim la controversata personalitate a
lui Richard al III-lea, fost rege al Angliei.

Despre Richard al III-lea, André Maurois spune în cartea


sa "Istoria Angliei": "Shakespeare i-a făcut un portret
monstruos acestui cocoşat crud, curajos şi strălucit". Dar
să urmărim faptele istorice. Richard, zis Plantagenetul, s-
a născut la 2 octombrie l452, cel mai mic fiu al ducelui de
York şi al soţiei acestuia, Cecily Neville. Richard, ducele
de York, era un văr a lui Henric al VI-lea şi lipsit de
popularitate în regimul de Lancaster. În 1460, regele
moare şi fiul său mai mare, Edward, care îi învinge pe
lancasterieni, devine regele Edward al IV-lea. Regele
Edward al IV-lea a lăsat doi fii: George, fiul mai mare,
devenit ulterior duce de Clarence şi Richard, fiul mai mic,
devenit duce de Gloucester, care la vârsta de opt ani,
intra în casa vărului său, Richard Neville, pentru a-şi
începe educaţia de nobil.
În următorii cinci ani relaţia dintre Neville şi rege se
deteriorează, protectorul lui Neville ajunge în exil şi
împreună cu acesta şi protejatul său(1470). Una dintre
cauzele disputei este căsătoria uneia dintre fiicele lui
Neville cu Clarence, fără a avea acordul regelui aşa după
cum cereau uzanţele. Richard revine din exilul său
european în 1471, devine comandant de gărzi în bătăliile
de la Barnet şi Tewkesbury, aici mor atât protectorul său
cât şi prinţul Edward. Henric al IV-lea moare peste câteva
zile la Londra. În acest vid de putere, Richard îşi asumă
responsabilităţile poziţiei sale, fusese amiral din 1461, iar
în anii ce au urmat s-a căsătorit cu văduva prinţului
Edward, Anne. Conform unor istorici, Richard nu a fost
străin de moartea acestuia. În 1476 se naşte singurul
copil al lui Richard şi Anne, cunoscut sub numele de
Edward de Middleham.

Stabilit în Nordul Angliei, părăseşte destul de rar locul


său de reşedinţă, doar pentru fapte de arme sau ocazii
speciale: 1475 - invazia Franţei, 1478 - când fratele său,
Clarence a fost executat, 1482 - invadează Scoţia
împreună cu ducele Albany.
În 1483 moare regele Edward. Timpul nu îngăduia
demersurile necesare, următorul Edward, succesorul de
drept, avea doar doisprezece ani. Vidul de putere creat a
dat naştere unei situaţii confuze în ţară, s-au format
fracţiuni rivale, grupuri de interese, fiecare din acestea
considerând că are un cuvânt important de spus în
privinţa actului de guvernare. Printre aceste fracţiuni se
numără şi regina împreună cu numeroasa sa familie,
vechea nobilime, inclusiv lordul Hastings, fratele
defunctului rege, care se voia lord protector. Atmosfera
aceasta este specific medievală, dar bătălia pentru
putere este, din păcate, o caracteristică etern umană.
Prinţul moştenitor de drept se afla în acest timp la unchiul
său din partea mamei, Earl Rivers, regina, mama sa îl
cheamă urgent pentru a fi încoronat (am văzut câte
neguri planau asupra capului acestui moştenitor, de fapt
doar un copil de doisprezece ani). Richard, aflând
probabil de moartea fratelui său, este în drum spre
Londra împreună cu ducele de Buckingham, pe acest
drum (ce întâmplare!) cei doi îl întâlnesc pe Earl Rivers,
acesta ducând cu sine pe cel ce trebuia să fie
moştenitorul tronului Angliei şi, în acelaşi timp, nepotul lui
Richard (cel ce avea să devină al III-lea). Rivers este
arestat de către Richard. Motivul este uşor de ghicit, dar
nu este menţionat de istorici, împreună cu nepotul său,
trece pe la locul de odihnă al fratelui său apoi îşi duce
nepotul la Londra. Încoronarea se amână. Oare cine să fi
avut cel mai mare interes în privinţa amânării încoronării?
Logica ne spune că Richard. Lordul Hastings, cel care
revendicase funcţia de lord protector pe lângă prinţul
moştenitor, este executat de Richard sub pretext că ar fi
fost descoperit un complot organizat de Hastings
împotriva lui Richard. Intrigile se ţin lanţ, ele au ca scop
evident câştigarea de timp. Iată şi cel de al treilea
eveniment, decisiv de această dată, ce avea să asigure
succesiunea la tron a celui ce avea să fie cunoscut sub
numele de Richard al III-lea: căsătoria lui Edward cu
Elizabeta de Woodville a fost declarată ilegală, această
declaraţie avea drept urmare faptul că cei doi fii ai
defunctului rege nu mai aveau drepturi de moştenitori
căci erau consideraţi copii nelegitimi. Cui servea această
întorsătură spectaculoasă de situaţie (ca în teatrul Evului
Mediu)? Fireşte lui Richard, care, acum, părea să fie
singurul moştenitor de drept al tronului Angliei. Am văzut
până acum ce ne spun istoricii despre Richard al III-lea,
dar să vedem în cele ce urmează şi părerea marelui
dramaturg, William Schakespeare care i-a făcut un
portret crud lui Richard al III-lea în piesa de teatru cu
acelaşi nume.
Din scena întâia a primului act personajul ne spune
despre sine:
"Eu, crunt ciuntit
Prădat la trup
Ne-ntreg şi scâlciat
Pocit , scălâmb
Păşesc şontâc pe drum"
Apoi, mai departe:
"Mi-am pus în gând să fiu un ticălos"
"Eduard e pe atât de bun şi drept,
Pe cât eu subţire, cutră, întortocheat".

Margaret şi Elisabeth îl numesc adesea "satană" şi ca să


fie totul şi mai elocvent, Richard se adresează unuia
dintre ucigaşi cu cuvintele :"Noroc, voinici, dragii mei
fârtaţi ".

Este clar că Shakespeare îl tratează cu ură şi cu


convingerea că este vorba despre un personaj negativ,
motivaţia adusă de Asociaţia Richard al III-lea este că
sursa de informare a marelui Will sunt cronicile Tudorilor,
adică a taberei rivale, care avea motive pentru a reflecta
istoria în mod subiectiv. Un lucru este incontestabil, dacă
dramaturgul a simţit nevoia de a pune un accent atât de
puternic pe sluţenia trupului acestui personaj se poate
deduce şi faptul că nici în vremea când s-a creat piesa,
imaginea omului cu handicap locomotor nu era mai
favorabilă, aceasta asociindu-se cu maleficul.

În prezent, Asociaţia Richard al III-lea încearcă să aducă


argumente pentru a demonstra că acest rege nu a fost
atât de crud aşa cum ni-l arată portretul său alcătuit de
André Morois în Istoria Angliei şi cum ni-l arată mai ales,
Sheakespeare, în piesa sa despre acest monarh englez.
Mai mult chiar, Asociaţia ar încerca să ne convingă de
faptul că Richard nu ar fi avut nici măcar un handicap şi
că duşmanii săi ar fi fost cei care au pus să i se arate o
malformaţie în tabloul aflat la Bukingham Palace. Dar
intenţia noastră este alta decât cea de a decide asupra
adevărului istoric. Fie că Richard al III-lea a fost
considerat rău pentru că avea un handicap fizic, fie că a
fost reprezentat în tablourile vremii ca având acest
handicap datorită faptului că era un om rău, o concluzie
se impune: în mentalitatea medievală răul şi handicapul
fizic erau considerate ca având o strânsă legătură,
aparţinând ambele unei persoane ce se afla sub influenţa
forţelor malefice.
GEORGE GORDON BYRON (1788 - 1824)

„Sărmana mea mamă şi apoi camarazii mei de şcoală,


prin batjocura lor, m-au făcut să consider infirmitatea ca
pe o mare nenorocire şi niciodată nu am reuşit să înlătur
acest sentiment.” Jurnal italian, 1818-1821

Provine dintr-o foarte veche familie din Anglia, rădăcinile


arborelui sau genealogic ajung până în perioada cuceririi
normande. Andre Maurois ne spune, în cartea sa
“Byron”, că aceste foarte îndepărtate rădăcini ar fi de
origine franceză. John Byron, tatăl poetului, a făcut studii
militare în Franţa şi a avut un frate marinar. Toată familia
de parte bărbătească s-a arătat ca păstrând tradiţiile
feudale dure şi sângeroase care de fapt s-au menţinut
timp îndelungat în Anglia.

Mama sa, Cathrine Gordon, de origine scoţiană, era


iubitoare de lectură şi scria scrisori cam dezordonate, dar
cu un stil vioi, o spune tot Morois şi mai aflăm din aceeaşi
sursă că, după o dragoste fulgerătoare – conform firii
sale impulsive –, Catherine s-a căsătorit cu John Byron
în 1784 şi tânărul cuplu s-a instalat la Gight, domeniu al
Gordonilor dar au fost prost primiţi de rudele şi de
prietenii de familie ai tinerei doamne Byron.

John Byron avea să toace curând zestrea soţiei sale în


beţii fără sfârşit.

Poetul este fructul celei de a doua căsătorii a tatălui său;


acesta avea dintr-o căsătorie precedentă o fiică, pe nume
Augusta. Aceasta a însoţit tânărul cuplu în Franţa, unde
avea să se refugieze din faţa insistenţelor creditorilor.

In 1788, 22 ianuarie, la Londra, se naşte poetul; numele


pe care îl primeşte este acela de George Gordon Byron,
explicaţia este faptul că una dintre condiţiile pentru a
moşteni averea familiei Gordon era aceea ca
moştenitorul să poarte numele de Gordon. Oricum nu
mai rămăsese nimic de moştenit.

Chiar şi aşa, tânăra mamă se simţea foarte singură şi


abandonată la Londra, impresie care din păcate era
reală, căci soţul nu a venit după ea din Franţa, ea
rămânând singură în faţa problemelor zilnice şi asaltului
neîncetat al creditorilor. Într-o astfel de situaţie, tânăra
mamă şi copilul pleacă la Aberdeen, în Scoţia, unde stau
într-o locuinţă cu chirie iar copilul are o doică.

Cât despre tata, acesta spune el însuşi despre sine


(după cum afirma Andre Morois)” că nu poate răspunde
de sine”, cu alte cuvinte se declară iresponsabil.

Catherine, la 23 de ani, trebuie să realizeze că este în


situaţia cumplită de a fi obligată să întreţină o gospodărie
şi un copil mic dintr-un buget falimentar şi aceasta după
ce averea care reprezenta zestrea sa fusese risipită cu
inconştienţă de soţul care continua să stea în Franţa.

În acest sens, Morois încearcă pentru ea un sentiment de


înţelegere şi chiar de compasiune. O nouă lovitură pentru
tânăra femeie este descoperirea că fiul său care tocmai a
început să facă primii paşi are o infirmitate: călcîiul său
de la un picior era răsucit spre înăuntru şi astfel copilul
şchiopăta.

Nu s-ar putea spune că mama ar fi neglijat copilul, i s-au


făcut pantofi ortopedici la Londra dar micuţul continua să
meargă şchiopătând. Mai mult, seara i se pansau
picioarele, un chin în plus care nu a adus vreo
ameliorare. Din păcate, doamna Byron nu prea ştia să-şi
arate dragostea maternă.
Copilul, care va deveni mai târziu renumitul poet, era
inteligent şi afectuos, dar cam violent, el creşte cu o
dublă frustrare : infirmitatea de care suferea şi faptul că
familia sa era dezmembrată. O întâmplare pe care ne-o
relatează acelaşi Andre Morois este elocventă în acest
sens. Într-o zi o femeie pe stradă i-a spus doicii : “Ce
băieţel drăguţ acest Byron. Ce păcat că are astfel de
picioare.” George a lovit femeia şi a strigat la ea.
Pentru scurt timp, John Byron se întoarce în Anglia, dar
nu există posibilitatea ca cei doi soţi să convieţuiască
astfel. După ce stoarce nişte bani de la soţia şi de la sora
sa, el va pleca din nou în Franţa, unde, ajuns în sărăcie
totală, va muri în 1791. Chiar şi aşa, soţia pare să-l
regrete sincer, iubindu-l chiar şi după cele întâmplate,
dacă avem în vedere o scrisoare adresată Augustei.

Dar toate acestea nu schimbă cu nimic situaţia familiei.


Educaţia primită de George este, pentru moment, cu totul
nepotrivită, doica sa îi umple capul cu fragmente biblice
pe care nu le înţelege şi numai ritmul şi muzicalitatea
versurilor din “Psalmii” biblici îl încântă cu adevărat.

Oricum, atmosfera căminului era una inadecvată unui


copil, între severitatea doicii şi instabilitatea atitudinii
mamei, aceasta îl ura uneori pentru asemănarea sa cu
tatăl său alteori îl adora din acelaşi motiv. Copilul era
supus când unei avalanşe de sărutări când uneia de
lovituri.

Din cartea Elenei Tacciu, “ Aventura lui George Gordon


Byron”, aflăm că în accesele ei de furie, mama îi striga
adesea şchiopule !, aceste jigniri materne declanşau în
el o imensă ură.
La zece ani, George Gordon Byron devine moştenitorul
legal al unchiului său, Lordul cel rău care a fost fratele
tatălui şi, prin decesul acestuia, nepotul moştenea titlul
nobiliar şi un castel, Newsstead, ce-i drept în paragină,
dar după cum ne spune Andre Morois, aflat în mijlocul
unui peisaj minunat. Adevărul este însă că domeniul este
împovărat cu multe datorii.

Mama şi fiul se mută în apropiere, la Nottingham şi


datorită avocatului familiei, abia de acum va începe
educaţia tânărului lord. Acesta îşi continuă studiile la
Londra. Aici se va arăta foarte ambiţios, va depune
eforturi pentru a-şi egala colegii chiar şi la sport (trece
înot Helespontul) în ciuda infirmităţii sale, după cum ne
spune Leslie A. Marchand, în cartea sa “Byron: o
biografie“.

La Harrow - Londra, are un coleg care suferea şi el de o


infirmitate fizică; George îl apără şi, la un moment dat,
văzând că un elev mai mare şi mai puternic îl bate, îl
întreabă pe acesta câte lovituri intenţionează să-i aplice;
la întrebarea acestuia răspunde că intenţionează să preia
el însuşi jumătate din ele, acesta a fost răspunsul
generos al “bătrânului lord englez”, cum îl porecliseră
colegii.

După cum ştim, relaţia dintre Byron şi mama sa era


deficitară, dacă în vremea copilăriei mama era ascultată
cu supunere, în timp, certurile devin violente şi relaţia se
degradează definitiv. Această atitudune ne face să ne
amintim de atitudinea Herei sau de atitudinea mamei lui
Quasimodo (necunoscută). Dar în acelaşi timp remarcăm
şi cât de deosebită a fost afecţiunea contesei Adele,
mama lui Toulouse Lautrec. Se vede că lady Catherine
nu cunoştea cuvintele lui Neagoe Basarab adresate fiului
său Teodosie – Sufletul omului e ca sticla, o spargi şi n-o
mai poţi lipi la loc -. De altfel, Byron îşi aseamănă mama
cu Climenestra în poezia sa “Cînd am aflat că doamna
Byron e bolnavă”:

Morală Climenestră, ţi-ai vârât


În mine spada şi mi-ai doborît
Nădejdea, faima,tihna-viaţa bună…

Câtă ură, cât reproş au fost adunate în aceste versuri !

În astfel de circumstanţe, nu este de mirare că Byron


caută un alt obiect de afecţiune şi se pare că îl găseşte în
persoana surorii sale vitrege, Augusta. Iată cuvintele sale
din poezia sa “Scrisoare către Augusta”:
O, soră, dulce soră! Nu e nume
Decât al tău mai scump şi mai curat!
……………………………………
Oriunde-aş fi, ţi-e chipul neschimbat!

Byron şi-a continuat studiile la Cambridge, cu un mod de


viaţă de tip dandy. Începe cariera sa poetică, chiar dacă
succesul nu este deplin de la primele volume (din
contra), această carieră îl va consacra. Îşi ocupă în cele
din urmă şi locul în parlament, dar acesta nu este un loc
pe placul său.

Înainte de a continua să depănăm biografia atât de


sinuoasă până acum a lordului Byron propun să vedem
care este imaginea chipului acestuia la vârsta tinereţii.

După cum aflăm din cartea Elenei Tacciu, “Aventura lui


George Gordon Byron”, portretul fizic al acestuia este
fascinant, pentru a confirma acest lucru ni se oferă
obiecte de referinţă ca portretul realizat de Westall,
bustul realizat de Thorwaldsen dar şi descrieri ale
contemporanilor.

1816 - Coleridge exaltă liric magnetismul privirii lui Byron


”N-am văzut niciodată un chip mai frumos…Ochii săi
portale larg deschise soarelui, lumi făurite din lumină şi
pentru lumină”.

Walter Scott vorbeşte despre paloarea “lunară” a


obrazului “de duh al binelui sau răului”. Totuşi, după cum
arată Ileana Verzea în cartea sa – “Byron şi byronismul
în literatura română”, Walter Scott îl consideră pe Byron
ca aparţinând propriei sale familii spirituale, ceea ce
poate fi considerat ca o atitudine de preţuire.

Poetul are bucle negre – castanii, la care se pare că ţine


mult căci după cum ne spune aceeaşi autoare, ele erau
puse pe bigudiuri chiar şi în condiţiile austere de la
Missolonghi, de către valeţi. Gura are o expresie trufaşă,
ironică, buza inferioară este senzuală şi plină, bărbia
perfectă de tip apollonic şi o privire ce transcede lucrurile
inaccesibile spiritelor comune. Dar dincolo de
perfecţiunea elenică a trăsăturilor se observă la el şi
expresia antinomiilor care reflectă această fiinţă duală.

Isidore Bourdon îl vede pe Byron, judecând după


trăsăturile sale, în felul următor: Geniu sublim, pasional
extrem de încăpăţânat, independent, dispreţuitor faţă de
opinia publică, adoră gloria, este extrem de orgolios şi
dualitatea sa nu se dezminte, frumuseţea fizică coexistă
cu infirmitatea, măreţia cu umilirile şi compromisul.

Viaţa amoroasă a lui Byron a fost furtunoasă, aventurile


sale s-au ţinut lanţ, după o căsătorie ce a durat doar un
an şi din care i s-a născut o fiică (nu fiul imaginar căruia i
se adresează în poezii) divorţează. Nici parlamentul nu
pare să fi fost capabil să-l captiveze pe poet şi, ca
urmare, după discursuri incendiare, se hotărăşte să facă
o călătorie prin Europa. Printre alte ţări vizitează Italia şi
Grecia. Aceste călătorii şi-au pus amprenta pe traiectoria
de mai târziu a vieţii sale. Cunoaşte viaţa de plăceri şi de
o dulce lene a Veneţiei. Ileana Verzea afirmă (op. cit.) că
Shelley, care era bun prieten cu Byron, spune că la
Veneţia acesta a trăit în lux, cheltuind foarte mult. Oare
să fi ca o refulare pentru o perioadă a copilăriei în care a
suportat şi unele lipsuri de ordin financiar? Dar în acelaşi
timp a cunoscut şi nobilimea italiană, printre cunoştinţele
din această perioadă se numără şi contesa Teresa
Gamba Guiccioli, de care va rămâne legat până la
sfârşitul zilelor şi care va fi şi mama celei de a doua fiice
a lui Byron, pe nume Allegra; o moarte prematură a răpit-
o în acelaşi an cu marele prieten al tatălui său, Shelley.

Operele byroniene ca “Child Harold’s Pilgrimage”,


”Manfred” sau “Don Juan”, dar şi altele desigur, reflectă
propriile sale trăiri şi experienţe de-a lungul călătoriilor
sale.

Dar nu numai despre opera byroniană se poate spune că


este romantică, însuşi autorul acesteia este ca un
personaj romantic desprins dintr-un roman din perioada
romantică a literaturii.

Prin fratele Teresei el a intrat în legătură cu mişcarea


Carbonarilor. Tot dintr-un elan romantic se implică în
războiul pentru independenţă al Greciei. Ştim că unul
dintre idealurile scumpe romanticilor era lupta pentru
independenţă naţională. În legătură cu această etapă a
vieţii lui Byron, George Sand spune în “Essai sur le
drame fantastique“(1839): “Luptătorul de la Missolonghi
este un idol şi un mit. Grecia înseamnă pentru el
angajarea sa pentru o cauză umanitară.“ După ce fusese
cunoscut nu numai în ţara sa, dar şi în întreaga Europă,
după ce a cunoscut gloria, după ce a fost numit în 1823,
membru al Comitetului grec de la Londra, după ce s-a
văzut ovaţionat ca un erou de poporul grec, pe care l-a
sprijinit în lupta sa pentru independenţă împotriva turcilor,
Missolonghi este şi ultima etapă a vieţii lui Byron. Aici se
îmbolnăveşte şi moare. Contele Gamba relatează în
amintirile sale despre Byron că acea noapte în care
poetul a trecut în eternitate a fost o noapte cu furtună
cumplită şi poetul ar fi spus că şi viaţa sa fusese asemeni
acelei nopţi.

Byron a fost considerat de greci şi continuă să fie, ca un


erou naţional, la moartea sa s-a declarat doliu naţional,
inima sa a fost îngropată pe pământul Greciei, la
Missolonghi, trupul a fost dus în Anglia, dar autorităţile nu
au acceptat ca el să fie înmormântat la Westminster
Abbey, unde nu există nici azi bustul său în colţul poeţilor
englezi.

Cât despre infirmitatea de care a suferit lordul-poet, unii


cercetători ai zilelor noastre afirmă că ar fi fost vorba
despre poliomelită, a fost privită într-un mod jignitor mai
ales în copilărie şi în adolescenţă, dar, după cum singur
o mărturiseşte, aceste jigniri suportate din partea mamei
şi a colegilor de şcoală şi-au pus amprenta pe toată
existenţa sa, mereu a vrut să braveze, a vrut să
demonstreze celor din jur că el nu le este inferior ci
dimpotrivă. Poate din acest motiv a fost adesea
considerat chiar mai orgolios decât era în realitate. Iată
ce puternică influenţă nefastă poate avea atitudinea celor
din jur în formarea unui caracter, în devenirea unui om.
Prin geniul său, Byron a învins destinul căci poezia sa
este “lava imaginaţiei a cărei revărsare previne un
cutremur”, după cum singur o spune.
HARIETA EMINOVICI (1854- 1889)

“Ei au doar stele cu noroc Şi prigoniri de soarte…”


Luceafărul”

Una dintre primele persoane cu handicap locomotor din


România despre care avem informaţii este sora poetului
nostru naţional, Mihai Eminescu. Ea, Harieta, s-a născut
în 1854 şi era cel de al nouălea copil al căminarului
Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Juraşcu. Despre ea
avem mai puţine date biografice, acestea apărând numai
tangenţial în scrierile exegeţilor ilustrului său frate, totuşi
putem să avem o imagine a vieţii sale tocmai datorită
acestui fapt.

În copilăria sa, Harieta a fost foarte apropiată de fratele


său, Mihai, cel care a devenit mai târziu “poetul
nepereche”. Mărturie în acest sens, dincolo de romanul
lui Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu- stă un
fragment de scrisoare a lui Eminescu adresată surorii
sale: 20 apr. 1880…
“… E mult de atunci, Harietă, de când eram mici de tot şi
ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate-n lumea
asta… al tău Mihai“

Gândul ne duce, desigur, la Moş Miron – prisăcarul.


Poetul se afla la studii la Chişinău când primeşte vestea
îmbolnăvirii surorii sale. Fugit de la şcoală şi venit la
Ipoteşti, în casa părintească, o găseşte pe Harieta cu o
gravă infirmitate care o împiedică să umble. După câte
se pare ea a învăţat singură scrisul şi cititul, căci le scrie
temătoare fraţilor săi plecaţi la studii în străinătate.

Iată un alt episod ce vine să contureze istoria acestei


existenţe: Mihai soseşte acasă pentru o scurtă vizită de
la Viena. Harieta are şaptesprezece ani, nu poate să
meargă singură, încearcă să se deplaseze sprijinită de
cei din jur .Din scrisorile fratelui ei reiese clar dragostea
frăţească ce i-o poartă, dar şi faptul că nu o înţelege. Din
sursele ce ne-au stat la îndemână, nu am putut alcătui
portretul fizic al Harietei, dar putem trage concluzia că
era un intelect strălucit, din moment ce a învăţat singură
tainele cititului şi scrisului, şi mai ştim că existau discuţii
destul de elevate între ea şi fraţii săi, chiar dacă de la un
timp aceştia o depăşiseră ca şi nivel de cunoaştere. Nu
cunoaştem nici diagnosticul fetei, ştim numai că o vizita
uneori un doctor de la Botoşani. Acest lucru înseamnă că
părinţii nu au neglijat-o, au încercat să găsească
vindecarea pentru fiica lor. Este firesc, dacă ne gândim la
vremea desfăşurării evenimentelor, faptul că o mai vizita
şi o babă din sat pentru a-i oferi leacuri.

Cu unii fraţi plecaţi la studii în străinătate, cu alţii plecaţi


de timpuriu în veşnicie, Harieta trăieşte solitar.
Singurătatea ei se va accentua şi mai mult după moartea
mamei sale. Există o perioadă destul de lungă din viaţa
Harietei în privinţa căreia informaţiile lipsesc.

Despre sfârşitul, din păcate trist, al eroinei noastre avem


informaţii sigure din cartea lui G. Călinescu – Viaţa lui
Eminescu - capitolul intitulat – Agonia morală şi moartea.
Aici se reproduce un fragment dintr-o scrisoare semnată
de şaizeci de persoane, adresată Consiliului general
judeţean, în vederea obţinerii unei pensii pentru poetul
Mihai Eminescu, aflat în grija Harietei la Botoşani.
27 mai, 1887 “… Mihai Eminescu se află de câteva
săptămâni în oraşul nostru, în casa surorei sale, d-ra
Harieta Eminovici. Multă lume aicea cunoaşte suferinţele
extreme de care e atinsă sora poetului şi puţini s-au
gândit până la ce semn prezenţa nepreţuitului oaspe
apasă din această cauză existenţa acestei fiinţe lipsită
aproape definitiv de libertatea pasului.”

Deci, Harieta îşi îngrijeşte fratele convalescent cu


dragoste şi cu devotament chiar dacă acest lucru
înseamnă pentru ea un mare efort, având în vedere
propria ei stare de sănătate. Ea intenţiona chiar să
cumpere o casă pentru ei doi din suma de bani rezultată
din colecta publică. Dar nu s-a întâmplat aşa, fratele său
pleacă iar la Bucureşti, îndată ce se simte destul de
întremat pentru aceasta şi Harieta rămâne singură, cade
grav bolnavă şi se stinge la scurt timp după moartea
ilustrului său frate. Conform mărturiei lui G. Călinescu, ea
a murit în mizerie, părăsită şi singură, a fost dusă la
mormânt într-o birjă, de oameni străini şi nevoiaşi.

Familia Eminovici nu a fost extraordinar de bogată, dar


nici săracă, totuşi iată că descendenţii săi mor în mizerie,
nimeni din familia părinţilor Harietei nu s-a gândit să o
sprijine! Nu ştim în ce măsură exista o activitate caritabilă
organizată, dar se vede clar că atenţia botoşenenilor a
fost atrasă doar de situaţia materială precară a poetului,
nu şi de cea a surorii sale, despre care se ştia că are un
handicap locomotor grav şi că o duce greu, acest lucru îl
deducem din anunţul citat mai sus.

Dar avem oare vreun motiv de mirare, cred că nu. Cauze


sunt chiar mai multe: mai întâi că în vremea când a trăit
Harieta Eminovici, România era un stat ce abia s-a
închegat, suntem la relativ puţin timp de la Unirea
Principatelor, România este doar pe cale să încerce
drumurile modernizării, mentalitatea oamenilor este încă
sub influenţa superstiţiilor, a lipsei de educaţie pe care
domniile turceşti au favorizat-o, apoi nici măcar în
Franţa, o ţară considerată ca leagăn de civilizaţie şi de
cultură, situaţia nu pare să fie mult mai bună, un nume ca
acela de Goncour este semnatar al unui articol cu
afirmaţii jignitoare la adresa fizicului lui Henri de
Toulouse Lautrec.

Despre oamenii obişnuiţi, Eminescu spune că “au stele


cu noroc” sau “prigoniri de soarte”; se pare că din
această a doua categorie a făcut parte şi Harieta.
STEFAN LUCHIAN (1868-1916)

„Vreau să dovedesc că oricine munceşte bine si cu


demnitate, poate să îndure nenorocirea prin însăşi
aceste două însuşiri”. Beethowen

Primul mare pictor modern al României s-a născut în


comuna Ştefăneşti - Botoşani, tatăl său Dimitrie Luchian,
a fost unul dintre ofiţerii apropiaţi ai domnitorului Al. I.
Cuza, mama sa era originară din Ialomiţa; Ionel Jianu
presupune chiar că domnitorul ar fi fost cel care i-a
recomandat lui Dimitrie Luchian să se căsătorească cu o
fată munteancă, pentru a întări legăturile dintre cele două
ţări. Când copilul are cinci ani, familia se mută la
Bucureşti, aici îşi va urma viitorul pictor şcoala
elementară şi apoi liceul la ``Sf. Sava``. Ca şi elev
manifesta un interes deosebit pentru desen.

1877- moare tatăl său. Nici mama şi nici unchii săi nu


sunt de acord ca tânărul să îmbrăţişeze cariera artistică,
ei îl vor mai curând militar, mai ales că în familie mai
existase o rudă, boier Andrei, care fusese``zugrav” de
biserici, familia nu prea era mândră de el.

Dar vocaţia este mult mai puternică decât sfaturile


familiei. Tânărul Luchian se înscrie şi urmează cursurile
Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti. Are printre profesori şi
pe Nicolae Grigorescu, acesta îl apreciază şi-l
îndrăgeşte.

O altă pasiune a lui Luchian era muzica, a făcut şi studii


de conservator, dar în cele din urmă artele plastice au
rămas opţiunea sa finală. Totuşi a cântat mai târziu şi în
orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti. La terminarea
facultăţii obţine o bursă de studii la Munchen. Dar ceea
ce se studiază aici nu-l satisface pe acest tânăr
nonconformist, el este pasionat şi pasional, trăieşte cu
patima fiecare moment al vieţii. El vrea altceva decât să
înveţe vechile doctrine, vrea suflul modern, o
expresivitate nouă, toate acestea speră să le găsească la
Paris.

Se pare că avea dreptate viitorul său exeget, Jacques


Lassaigne: Numai arta poate opri goana timpului, mersul
distrugerii inexorabile.

În 1891, Luchian pleacă la Paris, după cum era de


aşteptat, acest tânăr noncomformist, acest spirit rebel nu
avea să se înscrie la Ecole des Beaux Arts ci avea să
urmeze cursurile academiilor libere, el fiind adeptul celor
de la Salonul Independenţilor.

Este atras de noul curent declanşat în pictură, de


impresionism. Pe lângă impresionism, mai cunoaşte însă
la Paris şi viaţa mondenă.

În anul 1892, se întoarce în ţară. Mama sa, care


veghease mereu asupră-i, murise, un an mai târziu îşi
deschide un atelier la Bucureşti.

După cum ne spune Jacques Lassaigne, Luchian îi


găseşte pe artiştii din ţară cuprinşi de închistare în
vechile canoane, în tipare depăşite, în timp ce stilul său
aduce noul, pe care vrea să-l implanteze şi să îl insufle
tinerilor artişti români.

Deocamdată, este însă atras de viaţa mondenă a


capitalei, participă la curse, ţine afişul presei de scandal,
al bârfelor din cafenele; Valentin Ciucă ne spune că se ia
la întrecere cu echipajele muscalilor, aventurile picante
nu lipsesc din viaţa sa, nu lipseşte nici de la vestitele
bătăi cu flori de la şosea, despre acestea ne-a vorbit cu
lux de amănunte şi Camil Petrescu în cunoscutul său
roman – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război -. Acelaşi Valentin Ciucă ne spune că, dincolo de
frivolitate, în această perioadă, Luchian este un personaj
care apare în poze studiate pentru a produce o anume
impresie. Lumea artei se arată reţinută faţă de acest
dandy care se comportă la Bucureşti de parcă ar fi la
Paris.

Dar să vedem portretul artistului, aşa cum îl descriu


contemporanii: înalt, cu înfăţişare atletică, elegant până
la pedanterie, cu aer sportiv degajat, dar tot aici trebuie
să spunem că vorbea rar, cam de sus şi că avea o
atitudine caustică faţă de mediocritate. Cât de mult avea
să se schimbe acest portret, cu trecerea timpului!
Lassaigne vorbeşte despre ochii mari negri, profunzi şi
uimiţi care i – au străpuns pe toţi cei care l-au cunoscut.

Moştenirea părintească se diminua tot mai mult şi ca


urmare pictorul petrece tot mai mult timp în faţa
şevaletului, astfel încât imaginea omului de lume se
estompează devenind tot mai palidă şi locul acestei
imagini este luat de cea a pictorului. Un pictor care nu
este mulţumit de stilul de lucru al colegilor săi din ţară, el
caută un stil nou şi mai ales original.

Luchian participă la câteva expoziţii, cum ar fi cea a


Cercului artistic (cu tabloul O păstoriţă ), dar receptarea
de către critica vremii este deficitară.

Pe măsură ce averea părintească moştenită se


împuţinează, pictorul petrece tot mai mult timp în faţa
şevaletului şi este tot mai des prezent pe simeze. Dacă
un dandy era un deliciu pentru bârfa mondenă, un pictor
cu concepţii şi cu tehnică originale, i-a deranjat pe cei
care făceau manevrele de culise ale artei oficiale în
Bucureştiu-l acelei perioade; dintre aceştia făcea parte
un oarecare C.I. Stăncescu, fără legături directe în
privinţa artei (nici pictor, nici critic de artă) dar cu relaţii.
Un nume care mai avea să revină în viaţa pictorului ca
reprezentând un personaj malefic gata să-i facă necazuri.

Între tinerii artişti, Luchian se bucură de o anume


autoritate profesională, spiritul său rebel este susţinut de
aceşti tineri care aderă la atitudinea sa de frondă.
Această atitudine culminează cu evenimentul din 1896,
când independenţii îşi deschid propria lor expoziţie, chiar
vis-à-vis de Ateneu, un fel de replică la salonul refuzaţilor
din Franţa. Ca un însemn al spiritului de frondă, expoziţia
are la intrare un mare drapel roşu. Printre participanţi se
numără : C. Artachino, N. Vermont, N.S. Petrescu-Găină,
N. Grant etc. Tinerii artişti sunt susţinuţi de N.
Grigorescu.

Împreună cu Al. Bogdan-Piteşti, Luchian fondează, în


1897, societatea “Ileana”, cu o revistă purtând acelaşi
nume. Aceasta apare doar câteva numere, cheltuielile de
editare depăşind posibilităţile financiare ale celor ce o
editau. Dacă Luchian nu a declanşat un curent, el a pus
cu siguranţă bazele unei noi şcoli în pictura românească.
Iată ce scrie Gal (pseudonimul lui B. Brănişteanu): “Lui
Luchian ar trebui să-i dedicăm un studiu deosebit pentru
a arăta importanţa pe care o are arta inaugurată de
dânsul. “

Din păcate situaţia financiară a artistului devine tot mai


precară, ajungând la sărăcie şi în cele din urmă fiind
obligat să trăiască în mizerie, la mila rudelor şi a
prietenilor. În această situaţie este obligat să accepte
lucrări minore ca pictarea a două tablouri pe puntea unei
ambarcaţiuni de lux şi pictarea a două biserici, după
gustul mărginit şi desuet al unor preoţi retrograzi. Una
dintre bisericile pictate se afla în Alexandria, aici are o
idilă cu cumnata primarului, dar aceasta este curmată dur
de familia fetei din motive lesne de înţeles.

Tocmai în această perioadă de sărăcie lucie îşi fac


apariţia şi primele semne ale unei boli cumplite ce i-a
marcat întreaga existenţă. Este vorba despre o afecţiune
la şira spinării şi în spital este îngrijit timp de şapte luni de
doctorul Gh. Marinescu. La ieşirea din spital i se
recomandă evitarea totală a efortului de orice fel, în caz
contrar este pândit de paralizie, orbire sau chiar
demenţă. După cum era de aşteptat, recomandările sunt
ignorate, atât din cauza sărăciei cât mai ales din cauza
impetuoasei nevoi de a picta. Îşi vizitează o rudă
îndepărtată din Moldova,unde pare să se întremeze. Dar
şi mai departe el pictează minunate peisaje ca cele de la
Brebu, Govora, din Bărăgan, Filipeştii de Pădure sau
Poiana Ialomiţei . Adesea deplasările le face ghemuit în
căruţă pentru a picta.

La un moment dat este obligat să se mute într-o casă


foarte modestă, umedă , într-unul din cele mai mizere
cartiere ale Bucureştiului, Mahalaua Dracului. Aici
găseşte un model care-l fascinează, Moş Niculae
Cobzarul, un alt model din acelaşi cartier este Safta
florăreasa, pe care o vede frumoasă, cu trăsăturile ei
specific româneşti, aşa cum frumoase sunt toate chipurile
feminine reprezentate în tablourile lui Luchian, “Între
flori“, ” Scurteica verde” şi altele.

Sănătatea sa, şi aşa şubredă, nu mai rezistă şi la numai


treizeci şi trei de ani începe cumplitul său calvar care va
dura cincisprezece ani. Începând cu picioarele, paralizia
avansează cuprinzându-i treptat întregul trup. Astfel că în
cele din urmă artistul nu mai poate părăsi camera şi mai
târziu chiar şi a ţine în mână pensula devine un lucru
imposibil, i se leagă pensula de încheietura mâinii, iar
culorile îi sunt preparate de un nepot prin alianţă, pictor şi
el, după indicaţiile lui Luchian. Inteligenţa şi talentul
creatorului vor compensa de acum mobilitatea. Fiind
conştient de degradarea permanentă a sănătăţii sale şi
chiar de iminenta apropiere a stingerii, el caută să-şi
cristalizeze şi să-şi termine opera, să-şi materializeze
geniul creator de care devenise conştient. Dacă
sănătatea îl ameninţă tot mai aspru începe să apară în
schimb succesul pe plan artistic, şi mai ales financiar,
căci tablourile sale încep să se vândă la preţuri destul de
bune. Acest lucru îi permite să locuiască într-o casă ceva
mai bună şi să-şi asigure cele necesare. Aici avea să
locuiască împreună cu familia Cocea, doamna Cocea
rămânând cea mai desăvârşită soră de caritate pentru
Luchian, până în cea din urmă clipă.

Peisajele nu mai sunt un subiect disponibil, ceea ce-l va


atrage în această situaţie sunt naturile statice, dar cu
precădere florile şi dintre ele favorite par să-i fi fost
anemonele. De fapt aceste flori au devenit reprezentative
pentru pictor. Dacă Luchian a pictat cu precădere flori,
trebuie să ştim că ele îi aduceau ceva din natura pe care
n–o mai putea cutreiera, seva pământului şi splendoarea
zămislită de lumina şi de căldura soarelui. Anemonele
sale fragile şi efemere opun roşului aprins al petalelor,
simbol al vieţii, miezul negru de seminţe, însemn al
extincţiei, spunând poate în limbajul lor că viaţa şi nefiinţa
coexistă. Să amintim aici frumoasele cuvinte ale lui
Octavian Paler (op. cit.) – Suferinţa nu creează valoare,
dar aproape întreaga operă a lui Luchian este o suferinţă
transformată în valoare -. Pentru Luchian ,arta nu este
un refugiu, ea este vocaţie, aşa cum este pentru orice
artist adevărat. Remarcabile sunt şi cuvintele lui Oscar
Walter Cisek: ” Luchian a pictat ceea ce nu i-a fost dat să
trăiască, plenitudinea vieţii.”
Deşi, în perioada sa de captiv al odăii, este mai singur
decât fusese până atunci, marii artişti ai vremii, spiritele
superioare, îl vizitează, din respect, din dragoste şi
preţuire. Un exemplu în acest sens este vizita lui Tonitza.
Iată cum descrie acest artist de mare sensibilitate odaia
de suferinţă a deja ilustrului său confrate:” L-am găsit ca
de obicei în pat. Odaia lui albă şi mare împărtăşea o
linişte şi un parfum de sanatoriu. Capul îi sta proptit între
perne. Trupul acoperit cu o cuvertură, se bănuia schelet.
Întreg cuprinsul odăii era stăpânit de capul lui. Un cap
enorm, cu unghiuri aspre de craniu, peste care pielea,
palid arămie, devastată de variolă se subtiliza în preajma
orbitelor sinistre, pe fundul cărora licăreau hipnotic, doi
ochi impresionanţi ca două ţipete în noapte…Numai gura
lui (o gură largă, fantastică, a cărei buză superioară,
mare, se apleacă voluptos de bună peste cea inferioară,
fină ca profilul unei petale de roză) zâmbea blajin sau
părea că zâmbeşte necontenit. ” Cât este de diferit acest
portret faţă de cel precedent ! De altfel diferenţa există şi
între autoportretele artistului, realizate în diferite
momente ale vieţii, pe măsură ce boala a pus stăpânire
pe el, cutele dintre sprâncene se adâncesc, expresia de
suferinţă este tot mai pregnantă şi ochii săi profunzi,
strălucitori par să privească tot mai pătrunzător dincolo
de lucruri, dincolo de tot ce este aievea. Autoportretul din
1908 arată dezastrul pe care l-a operat boala asupra sa,
comparativ cu autoportretul din 1906. Apoi, Tonitza
continuă descrierea odăii lui Luchian – lângă pat, fotoliul
mobil, vast şi sfârtecat în stofele lui fanate de greutatea
încremenită a trupului paralitic. Încolo, trei scaune de
lemn, un dulap de brad cu ustensile de pictură, un bust a
lui Ştefan Luchian, modelat de Paciurea, câteva ulcele
rustice şi câteva bibelouri mici, orientale -. Aceasta este
imaginea camerei de bolnav a lui Luchian pe care ne-a
transmis-o Tonitza. Dar spiritul şi geniul ce sălăşluiau în
această, nu simplă, ci sărăcăcioasă încăpere, era
reflectată de pictura sa, de culorile sale. Iată ce scrie mai
departe Tonitza (Cronici fanteziste neliterare, pag. 40-41)
:”O…paleta lui Ştefan! Dacă aş putea s-o am necurmat în
faţa ochilor! Din suprafaţa ei mozaicată capricios de
nebunia penelor, se desprinde o melodie dramatică şi
clară un “aleluia” în care sunetele fine ale violinelor ar
predomina sfâşietoare.”

Printre cei care l-au vizitat în această perioadă de


crâncenă luptă cu boala, a fost şi George Enescu, acesta
i-a cântat la vioară timp de vreo două ore, după cum
menţionează acelaşi Ionel Jianu , era cel mai de preţ dar
pe care un muzician de talia lui Enescu îl putea face, un
dar de suflet, venit din adâncul inimii şi al simţirii sale de
mare sensibilitate şi nobleţe, după câte se pare cuvintele
ce s-au rostit cu acest prilej au fost puţine sau au lipsit cu
desăvârşire, dar poate că nici nu ar fi fost necesare,
Enescu a dăruit ceea ce era mai scump pentru el, ceea
ce a considerat că posedă mai valoros. Toate acestea se
întâmplau în iarna anului 1915.

Un alt vizitator, care venea adesea în odaia de suferinţă


a pictorului, a fost Tudor Arghezi, de altfel Lassaigne
consideră că tocmai acesta ar fi trebuit să scrie o
biografie Luchian, pentru că l-a cunoscut foarte bine.

Este firesc să ne punem întrebarea, totuşi, fiind atât de


bolnav, cum picta Luchian? Răspunsul îl putem afla de
la cei care îl vizitau şi adesea îl ajutau în realizarea
actului de creaţie. Mai întâi iată ce ne spune Tonitza: ”I-
am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci
tabesul i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui a început
să se zbată nervos şi stângaciu pe suprafaţa pânzei şi
faţa lui se crispă, ca de durerile unei faceri, înfricoşător.
Am fugit din faţa unei schingiuiri voite şi – într-o cameră,
alături, în umbra perdelelor groase am plâns, plânsul sec
al neputinţei mele detestabile.” Să vedem acum şi
mărturia lui Tudor Arghezi: “El (Luchian) a trebuit, în
ultimele lui tablouri, să-şi păstreze şi să întârzie cât mai
mult mărturia pensulei proprii în munca orientată cu
punct a calfei. Resurecţia pe care trebuia să i-o dea ea
unui Lazăr, snopului de crăiţe dintr-o oală de pământ se
împlinea cu o sforţare uriaşă o dată cu reînvierea, încă o
dată, de o secundă a nervului scufundat în neant. Apuca
pensula cu cele trei degete cu care se închină plugarul,
poruncea ajutorului să-i ţie, cu mâna lui, buricele
degetelor de pensulă. Arăta unde să i se poarte mâna în
cuprinsul paletei, în ce culori să i-o întindă, ce atingeri de
vopsea să adune şi unde să fie frământate, unele într-
altele, firmiturile dumicate…Îndată ce se petrecea
ciocnirea, floarea, lovită de pensulă, se trezea ca din
veşted, ca o vocală ce şi-ar rosti singură sunetul din
hârtie.”( Tudor Arghezi ,1939, ”Curentul Magazin”).Toţi
cei ce l-au cunoscut mărturisesc cât de pretenţios era
pregătit orice buchet care era menit să-i fie model,
exasperând pe cei ce-l aranjau. Deci acesta era preţul
pe care trebuia să-l plătească Luchian pentru a crea.
Câtă voinţă, câtă patimă, câtă dragoste, dar mai ales ce
sacrificiu pentru a reda nu o imagine oarecare ci acea
imagine artistică ce se poate zămisli numai în
capacitatea de a pătrunde şi de a reda a unui mare artist!
S-ar putea ca unii să fie de părere că am pătruns prea
adânc în universul intim al unui om, dar este necesar să
se cunoască ce mare este efortul pe care o persoană cu
handicap locomotor trebuie adesea să-l depună pentru a
face gesturi simple, gesturi care pentru alţii (mai
norocoşi) sunt numai gesturi smulse din cotidian. Pentru
a crea valorile de care azi se bucură mulţi privitori
(tablouri de mare valoare , nu numai artistică dar şi
financiară) efortul şi sacrificiul s-au îngemănat.
Dar nu mintea, ci fizicul pictorului se stingea cu fiecare
clipă şi strădania inegalabilă a artistului nu era din
vanitate şi cu atât mai puţin pentru bani, ci din dragoste
pentru artă sau poate că în acest fel depunea un ultim
efort pentru a mai menţine legăturile cu această lume, o
lume din care ştia că trebuie să plece curând, lumea
noastră, pe care Ana Blandiana o numeşte undeva cea
mai frumoasă dintre lumile posibile. Tocmai această lume
de care îi venea greu să se despartă, în ignoranţa si
mişelia ei, îi mai rezervă o ultimă lovitură, nedreaptă şi
lipsită de sens. Un obscur şi banal om politic, un
parlamentar al cărui nume a devenit lipsit de importanţă
cu trecerea timpului, cumpărase nişte tablouri ale lui
Luchian, auzind în târg un zvon conform căruia pictorul
nu mai poate picta şi că doar semnătura de pe tablouri îi
aparţine, omul obscur, dar influent, s-a îndoit de
autenticitatea operelor achiziţionate de el. Urmarea a fost
o reclamaţie la Parchet. Apoi convocarea pictorului, aflat
aproape în agonie, pentru interogatoriu. Un funcţionăraş
servil, plin de zel, aplica ordinul , supunându-l pe Luchian
unui interogatoriu dur, jignitor şi plin de neruşinarea unui
ignorant cu rea-voinţă. Monstrul numit lipsă de înţelegere
părea să triumfe tocmai acum, la sfârşitul vieţii sale,
asupra artistului. Poate că valoarea reală este
recognoscibilă pentru oameni atunci când ea a trecut pe
lângă noi şi nu se mai poate face nimic pentru ca
semenul nostru să ştie că-l vedem, că-l preţuim, că-l
iubim. Lipsa de înţelegere şi ignoranţa pot provoca răni
adânci tocmai în acele suflete care aparţin întregii naţiuni
şi cărora aceasta le datorează respect şi recunoştinţă.

Ştefan Luchian a murit la 27 iunie, 1916. Tudor Arghezi


scria despre el că a pătimit ca nimeni altul şi a răbdat
scrâşnind din dinţi ca un titan. Desigur, se poate spune
că şi Renoir a fost ţintuit în fotoliul pe rotile un timp, dar
acesta din urmă era deja bătrân la vremea respectivă,
cea mai mare parte din opera sa fusese deja realizată,
pe când Luchian tocmai îşi găsise modul său propriu de
exprimare artistică. Este o mare diferenţă între cele două
situaţii şi artistul român este, din nefericire, în situaţia cea
mai defavorizată.

Dar să vedem câteva păreri ale unor personalităţi despre


pictorul şi omul Ştefan Luchian. În discursul său de
recepţie la Academia Română, Gh. Petraşcu spune
despre Luchian: Bun, blând, sentimental, adeseori în
glumă muşcător şi mucalit, Luchian a fost printre pictorii
noştri un colorist excepţional. Iser: Luchian este singurul
om liber către care se puteau îndrepta nădejdile celor
tineri, singurul artist adevărat care putea să înnoiască, să
deschidă larg ferestrele picturii române. Să menţionăm şi
cuvintele laconice, dar concludente ale lui I.L. Caragiale:
“Băiatul ăsta nu ştiu ce are că mă reţine.”

Tocmai în acest artist, care, pentru a crea, a sacrificat cu


fiecare tuşă de penel câte o bucăţică din viaţa sa, din
sufletul său, s-a lovit cu cruzime şi răutate. Iată preţul
ignoranţei şi a egoismului.

Reflectând la destinul crunt al pictorului român, cred că el


ar putea fi numit un Beethowen al culorilor, la fel ca şi
marele compozitor, a înălţat o ‘’ odă’’ luminii şi strălucirii,
nu în lumea sunetelor ci în lumea culorilor, dacă
Beethowen a fost un titan, nu mai puţin, în felul său, şi
Luchian a fost unul, căci ambii au iubit viaţa în
circumstanţe în care ar fi avut suficiente motive s-o
urască. Dar dragostea rămâne cea mai puternică forţă
din lume.

În zilele noastre sunt oameni care nu-şi pot utiliza nici


mâinile şi nici picioarele pentru a picta, dar o fac cu gura,
ei sunt stimaţi şi apreciaţi în lumea civilizată, sunt ajutaţi
să aibă posibilitatea de a crea, ba chiar să-şi valorifice
lucrările, fie şi sub forma unor reproduceri comercializate
ca şi felicitări. Din experienţa mea personală pot să spun
că am constatat că astfel de oameni sunt consideraţi cel
mult “interesanţi “pe meleagurile noastre şi este păcat,
căci valoarea lor este mult mai mare de atât, ei sunt nişte
luptători de fiecare zi, dar mai ales nişte învingători de
fiecare zi, care-şi duc existenţa cu modestie şi laurii
victoriei nu le încoronează fruntea. Dar nici Isus nu a fost
recunoscut ca profet în ţara Sa.
UN VIRUS TEMUT- POLIOMELITA

Dacă în cea de a doua parte a sec.XX cancerul şi SIDA


au făcut ravagii, decimând populaţia planetei, la începutul
sec. XX, o altă boală necruţătoare a făcut un număr
deosebit de mare de victime la nivel mondial. Nici
România nu a fost ocolită, ca şi în alte ţări ale globului
epidemia aceasta s-a declanşat şi apoi s-a propagat
rapid, atingând în special copiii, dar adesea şi persoane
adulte, provocând uneori deces, dar de foarte multe ori
paralizii declanşate de atacarea sistemului nervos
central, paralizii care nu s-au mai putut vindeca niciodată
total, ele au putut fi ameliorate într-o oarecare măsură,
dar sechelele au ca urmare handicapul locomotor pe
viaţă, pe care multe persoane din ţara noastră şi din alte
ţări ale globului, le poartă şi azi, el putând fi chiar foarte
grav.

Dar ce este poliomelita? Iată o întrebare la care chiar unii


medici tineri ezită să dea un răspuns. Şi credem că nu
este corect să fie aşa, căci, chiar eradicată, această
boală poate însemna o ameninţare, ea poate fi ţinută sub
control numai prin vaccinarea copiilor şi prin atenuarea
urmărilor sărăciei.

Virusul poliomelitic are o structură relativ simplă,


asemănătoare virusului gripal, se manifestă numai la om,
se transmite prin ape reziduale infestate sau prin alte
mijloace care pot fi puse în legătură cu lipsa de igienă.

În 1953, Salk a elaborat un vaccin cu ajutorul căruia au


fost protejaţi milioane de copii ai Europei de vest.
Vaccinul a pătruns în România câţiva ani mai târziu,
astfel multe dintre victimele epidemiei de atunci ne sunt
azi contemporani. Poliomelita este o boală a mizeriei,
dar, după cum ne spun cercetătorii francezi, trebuie să
fim în continuare vigilenţi, poliomelita poate deveni
oricând o armă chimică şi (aş adăuga eu) una foarte
periculoasă, chiar în contextul mondial prezent, vestea
poate părea şi mai alarmantă, căci o nenorocire ar putea
izbucni prin contaminarea apei potabile de o mâna
criminală. Protecţia cea mai sigură rămâne vaccinarea.

În China, în anul 1999, după apariţia unui singur caz de


polio, guvernul a ordonat vaccinarea a şapte milioane
de persoane. Focarele se reactivează în ţările lumii a
treia, ţări răvăşite de război şi foamete. În astfel de
ţări au fost înregistrate şase mii de noi cazuri de
poliomelită în anul 1998. În anul 2000 s-a înregistrat o
nouă răbufnire în Irak, la copii sub doi ani. Tot
cercetătorii francezi afirmă că acest virus cumplit poate
să persiste luni de zile în apele uzate. În anii ce au
trecut, costul unei campanii de vaccinare, la nivel
mondial se ridica la zece miliarde de franci francezi. Şi
este de reţinut că, în conformitate cu OMS, se consideră
că nu se poate renunţa la vaccinări nici după eradicarea
maladiei.

În România anilor post belici, conform unor surse


neoficiale, au existat aproximativ cinci sute de mii de
cazuri de poliomelită, în funcţie de gravitatea fiecărui
caz, deznodământul unora a fost decesul în câteva zile
sau alteori sechele ce au avut ca urmare infirmităţi
purtate toată viaţa. Mulţi dintre aceştia poartă povara
unor astfel de sechele şi în zilele noastre.

Din această cauză consider că este periculos să nu


cunoşti amenintarea care pândeşte din umbră,
ameninţare ce rămâne valabilă, chiar dacă în iulie
2002, OMS a declarat că poliomelita a fost eradicată în
Europa; de reţinut este că, în perioada 1990 - 1992, în
România s-au înregistrat 12 cazuri de poliomelită, după
cum s-a anunţat în mass media. Totuşi OMS menţine
obligativitatea vaccinării pentru statele din Europa.
FRANKLIN DELANO ROOSEVELT (1882 -1945)

"Ce mi se întâmplă mie i se poate întâmpla oricui."


Syrius

Necruţătoarei poliomelite i-a fost victimă unul dintre cei


mai importanţi preşedinţi ai Americii, Franklin Delano
Roosevelt. El s-a născut la New York, în 1882 şi avea să
devină singurul preşedinte al Statelor Unite care a fost
reales de trei ori consecutiv, într-o perioadă când ţara sa
traversa o dificilă perioadă de recesiune economică şi
mai târziu avea să fie implicată şi în cel de al doilea
Razboi Mondial. Chiar dacă se afla în scaunul său pe
rotile şi-a îndeplinit cu curaj sarcina de preşedinte pe
care şi-a asumat-o şi de care s-a achitat cu brio,
rămânând o personalitate ce şi-a înscris pentru
totdeauna numele in istoria mondială. Dar să privim
pentru o clipă cum s-a desfăşurat viaţa acestei
personalităţi de excepţie a lumii politice americane şi
mondiale, din perioada primei jumătăţi a sec. XX.

Roosevelt a avut o copilărie fericită, după cum el însuşi i-


a spus-o unuia dintre biografii săi, Emil Ludwig, cel care
a scris şi Germanii. Cartea acestuia cuprinzând biografia
celebrului om politic a apărut încă în timpul vieţii lui
Roosevelt, a fost citită chiar de el. Provenea dintr-o
familie înstărită ce locuia pe un minunat domeniu şi fiind
copilul din cea de a doua căsătorie a tatălui său, acesta
era un om bătrân care se comporta cu fiul său cel mic de
parcă i-ar fi fost bunic. Au trăit cu toţii într-o lume de
basm în care toate lucrurile bune şi frumoase puteau să
devină realitate. Franklin avea nouăsprezece ani când
tatăl său a murit, dar mama sa era suficient de tânără
pentru a se ocupa de problemele "fermei", după cum
avea să numească mai târziu proprietatea lor, viitorul
preşedinte.

Din fragedă copilărie a fost deosebit de pasionat de


ornitologie, ca rezultat al acestei preocupări, el a lăsat
cea mai cuprinzătoare colecţie de păsări din Dutches
County. Şi-a păstrat preocupările în domeniul ornitologiei
toată viaţa, chiar şi atunci când handicapul său sau
funcţia de preşedinte reprezentau o piedică in acest
sens.

Roosevelt a rămas legat afectiv pentru tot restul vieţii de


casa copilăriei sale, aceasta are o cameră-birou pe care
el o numea "Summer White House" adică "Casa Albă de
Vară". Printre oaspeţii remarcabili ai casei îi putem numi
pe regele George VI al Angliei şi prim-ministrul Winston
Churchill.

Franklin D. Roosevelt şi-a urmat studiile la Groton, în


Massachusetts, a obţinut la Harward o licenţă în istorie
apoi a studiat dreptul, la Columbia University, din New
York şi a lucrat mai târziu la o renumită firmă de
avocatură din acelaşi oraş.

În 1905 s-a căsătorit cu o verişoară foarte îndepărtată,


Anna Eleanor Roosevelt, au avut şase copii, dintre care
unul nu a supravieţuit.

În politică a intrat în 1910, fiind ales în senatul statului


New York, în 1912 a fost reales în această demnitate, în
1913 a devenit secretar de stat în domeniul navigaţiei,
post ce avea să-l pregătească pentru rolul pe care-l va
juca în cel de al II-lea război mondial.

În 1921, Roosevelt se îmbolnăveşte de poliomelită, în


timpul unei vacanţe petrecute la Campobello Island. Deşi
a depus eforturi susţinute, Roosevelt nu a mai reuşit
niciodată să-şi redobândească deplina funcţionalitate a
membrelor inferioare, modul său de a se deplasa
devenind legat de scaunul rulant şi cârje. Faptul că
poliomelita a făcut din el o victimă, nu l-a determinat la
izolare; a întemeiat, în timp, o fundaţie pentru persoane
atinse de aceeaşi boală necruţătoare, la Warm Springs,
Georgia şi a depus mari eforturi pentru a sprijini
cercetările pentru realizarea vaccinului antipoliomelitic,
cu generosul scop de a proteja pe semenii săi de nefasta
experienţă de care el însuşi a avut parte.

În 1928, devine guvernator al New York-ului, în 1930


este reales guvernator şi îşi începe campania
prezidenţială. Succesul îi surâde, la 4 martie 1933
Roosevelt îşi ocupa în mod oficial funcţia de preşedinte
al Statelor Unite ale Americii. Iată, deci, un om aflat în
scaun pe rotile a fost ales de americani pentru a le fi
preşedinte, cu încredere, fără prejudecăţi, ele,
prejudecăţile, au fost lăsate în afara acelor bagaje pe
care americanii, veniţi de aiurea, le-au luat cu ei în
" lumea nouă ". Nu mi-aş permite să răspund la
întrebările de genul : "oare în lumea civilizată a bătrânei
Europe din acea vreme, ar fi putut să se întâmple acest
lucru ?" " dar în zilele noastre?" " dar în ţara noastră,
cea de acum?", mărturisesc totuşi că nu pot să nu mi le
pun.

La data preluării mandatului de preşedinte de către


Roosevelt, ţara se afla în gravă recesiune, fabricile se
închid, există tot mai multe bănci falimentare şi şomajul
are o rată deosebit de ridicată.

Programul pentru depăşirea acestei crize, iniţiat de


proaspătul preşedinte - "New Deal"- este pus în aplicare
prin acţiuni rapide. După cum era de aşteptat, programul
a declanşat şi critici, dar a avut şi consecinţe favorabile
imediate, ele au avut ca rezultat creşterea economică,
redeschiderea băncilor şi salvarea a mii de oameni. După
câte se pare, electoratul american a apreciat pozitiv
activitatea sa prezidenţială în privinţa politicii economice.

Ascensiunea nazistă, atacarea Poloniei de către Hitler în


1939, au fost evenimente ce nu au putut să-l lase
indiferent pe Roosevelt, el a acordat sprijinul necesar
Franţei, Angliei şi Chinei, astfel după atacul surpriză al
japonezilor, de la Pearl Harbor, 7 decembrie 1941,
declaraţiile de război din partea Germaniei şi Italiei,
aruncă America în război.

Acelaşi preşedinte Roosevelt a fost cel care a pus


bazele Axei de forţă prin "Declaraţia Naţiunilor Unite" din
1 ianuarie 1942. Moartea singurului preşedinte al S.U.A.
care a fost reales pentru un al treilea mandat a survenit
la 12 aprilie 1945.

Iată că acest om care s-a luptat cu consecinţele bolii, cu


restricţiile şi renunţările la care l-au supus sechelele
poliomelitei, a jucat un rol extrem de important pe arena
istoriei mondiale, se spune despre omul Roosevelt că în
cele mai multe privinţe era un om ca oricare altul, dar că
şi boala adusese unele schimbări în felul său de a fi. De
pildă, se temea de un eventual incendiu, din această
cauză a cerut să nu fie lăsat niciodată singur, să-i fie
mereu cineva alături. Dar să privim puţin şi reversul
medaliei; dincolo de politician este omul, un om atins de
o gravă disabilitate, aceasta îl punea în imposibilitatea
de a se putea salva în caz de incendiu. Trebuie să ştim
că în ziua din ajunul declanşării poliomelitei, Roosevelt a
participat la stingerea unui mare incendiu, este posibil ca
această amintire să-l fi urmărit tot restul vieţii, poate că
imaginea acelui incendiu a continuat să se asocieze cu o
imagine de rău augur, cert este că preşedintele nu s-a
mai întors niciodată la Campobello Island după
declanşarea bolii, deşi membrii familiei sale au continuat
să îşi petreacă uneori acolo o parte din vacanţe.

Teama este o reacţie umană normală. Un om aflat în


scaunul pe rotile este mai vulnerabil, chiar dacă el este
preşedinte al SUA. Dar un om aflat în aceeaşi situaţie în
zilele noastre poate să se teamă de mai multe lucruri şi
cu o mai mare intensitate, mai ales dacă nu este bogat,
pentru a-şi plăti securitatea personală şi nici preşedintele
SUA nu este.

Aflăm din scrierile biografilor săi că a suportat greu lipsa


de independenţă şi cea a vieţii private. Acestea sunt
frustrări la care sunt supuse pesoanele dependente de
scaunul pe rotile (şi cui îi place să fie cu totul
dependent?). Trist sau obosit, un om cu autonomie
locomotorie deplină, face o plimbare solitară în natură,
dar celui în scaun pe rotile nu-i este dat să beneficieze
de aşa ceva, dependenţa merge mult mai departe, nici
măcar o scrisoare nu poate expedia, fără ca un
intermediar să cunoască destinatarul. Şi ca să atingem
problema în întreaga sa duritate, îmbrăcatul sau
dezbrăcatul pot fi şi ele, în mod obligator, lipsite de
intimitatea firească pe care orice om şi-o doreste.

În cartea lui Hugh Gregory Gallagher, "Splendida


depresie a lui Franklin Delano Roosevelt" se spune că
acesta avea grijă să nu se vadă în public aspectul
deformat şi neputinţa sa fizică. Ar fi posibil ca unii să
creadă că se ruşina de toate acestea. Nu am avut
privilegiul de a cunoaşte această mare personalitate şi
nu pot să afirm sau să neg astfel de supoziţii, dar pot să
mă întreb : " Există oare un om normal care să-şi arate
cu plăcere defectele fizice?" Şi aceasta în contextul în
care poliomelita, în cele mai multe cazuri, a alterat
imaginea firească a trupului celor ce i-au căzut victimă.
Deşi un spirit superior ce a dominat istoria timpului său,
Roosevelt este un om, un om care a dus o luptă dublă,
una pentru a-şi îndeplini responsabilităţile de preşedinte
(deloc neglijabilă) şi una împotriva sechelelor
poliomelitei, care i-a luat atât de multe lucruri de care se
bucurase din plin până în momoentul îmbolnăvirii sale.

Astfel de luptători, chiar dacă ei sunt anonimi, trăiesc


mulţi alături de noi. Îi vedem, îi remarcăm în viaţa de
toate zilele ?

În acest punct nu pot să nu amintesc de frumosul motto


a lui Graham Green la romanul său "Anotimpul ploilor":
"In limitele normalităţii orice individ se iubeşte pe sine.
Când i se întâmplă să se nască cu o diformitate sau cu o
trăsătură nefirească, sau să fie atins de ea mai târziu,
simţul său estetic se revoltă şi îi vine un fel de dezgust
de sine. Deşi pe parcurs se va împăca cu ideea
infirmităţilor sale, acest lucru nu este decât la nivelul
conştiinţei. Subconştientul său păstrând urma acestei
răni, provoacă în personalitatea sa unele modificări care-l
determină să fie neîncrezător cu anturajul său." Poate
aceasta este şi explicaţia faptului că, după cum afirmă
Hugh Gregory Gallagher în "Splendida decepţie a lui
Franklin Delano Roosevelt", acesta se simţea bine printre
cei de la Warm Springs, unde se ducea adesea pentru a
pescui sau pentru a înota. Aici era iubit şi aşteptat,
dovada că era prietenos şi comunicativ cu nişte oameni
simpli de care nu era legat prin altceva decât prin faptul
că sufereau de aceeaşi boală ca şi el.

Istoricul Doris Koarns Goodwin spune că Roosevelt a


căutat să nu-i dezamăgească pe cei care-l votaseră, în
legătură cu aşteptările lor în ceea ce-l privea, îşi
ascundea tristeţile personale, uneori depresiile de care
suferea, faţă de public. Cred că ar fi o eroare să fie
caracterizat, pentru acest lucru, drept un făţarnic. În
public trebuia să apară politicianul ales preşedinte şi nu
omul cu problemele sale personale, o astfel de dualitate
este nu de condamnat ci de apreciat. Americanii votaseră
un leader politic, nu un om cu problemele sale
personale, mai mult sau mai puţin cunoscute.

Până şi crudul Stalin l-a admirat pe Roosevelt pentru


forţa şi onestitatea caracterului său. La ora 3 noaptea,
Churchill i-a telefonat pentru a-i împărtăşi temerile în
legătură cu cel de al II-lea război mondial, spunând că nu
putea adormi înainte de a vorbi cu preşedintele
american.

Nu se ştie care a fost conţinutul acelei discuţii, dar


Churchill a fost sigur în urma ei că nu va fi singur în lupta
sa împotriva lui Hitler. "Este cel mai mare om pe care l-
am cunoscut vreodată." Sunt elocvente aceste cuvinte
ale lui Churchill despre Roosevelt.

În 1940, soţia sa a spus unui ziarist că : "Boala l-a făcut


mai sensibil la nevoile altora". Ce bine ar fi ca mulţi dintre
noi să putem trece prin astfel de metamorfoze !
JULIUS PODLIPNY (1898 - 1991)

„Căci, destin nu este numai ceea ce ni se întâmplă ci şi


ceea ce suntem” Gundolf - Goethe

Grafician şi pictor, timişorean prin adopţie, Julius


Podlipny s-a confruntat cu un destin dur, din care nu a
lipsit sărăcia, o copilărie tristă, fiind de timpuriu orfan de
tată, dar la care s-a adăugat şi trauma unui accident
feroviar care a avut drept consecinţă pierderea braţului
său drept. Dacă soarta l-a lovit cu cruzime, totuşi artistul
a reuşit să-şi valorifice talentul şi dragostea pentru artă,
rămânând un nume de referinţă în arta plastică
românească, având ca elevi pe un Diodor Dure sau un
Catul Bogdan.

Julius Podlipny provine dintr-o familie modestă, în care s-


au născut nouă copii, el fiind cel de al şaselea. Tatăl său
a fost muncitor feroviar la Bratislava, unde s-a născut şi
micul Julius, în anul 1898. La şase ani îşi pierde braţul
drept, în urma unui accident feroviar. Ce traumă fizică şi
psihologică a trebuit să suporte acest copil! Nu este
nevoie de prea multă imaginaţie pentru a ne transpune
în situaţia sa, ca să nu mai vorbim de gravele urmări ce
putea să le genereze acest fapt asupra viitorului copilului.

Peste un an de la nefericitul eveniment, întreaga familie


se mută la Budapesta, în speranţa unor condiţii de viaţă
mai bune. Dar soarta este iarăşi haină cu această familie,
abia după doi ani, tatăl decedează tot în urma unui
accident feroviar. Numeroasa familie rămâne fără tată şi
deci fără resursele de trai, chiar dacă ele erau modeste.

Julius Podlipny îşi începuse şcoala primară în oraşul său


natal, la Bratislava şi a continuat-o la Budapesta. După
moartea tatălui, familia se mută din nou la Bratislava,
fugind din faţa sărăciei, de care însă nu pare să aibă
şanse de a scăpa, Julius învaţă din nou la Bratislava.
Acest lucru nu durează prea mult, familia revine la
Budapesta, stabilindu-se într-un cartier foarte sărac –
Angyalföld -. Portretele sumbre ale locuitorilor acestui
cartier le vom vedea în tablourile sale de mai târziu.
Situaţia familiei fiind deosebit de grea din punct de
vedere material, Julius prestează diverse munci pentru a-
şi sprijini familia, chiar dacă nu poate beneficia decât de
forţa unui singur braţ, ambiţia şi dorinţa de a fi util
familiei sale sunt mari dar şi dorinţa de a trăi demn.
Trebuie să recunoaştem că efortul este considerabil,
totuşi spectrul sărăciei îl va mai urmări mulţi ani de aici
înainte.

În anul 1917, tânărul Podlipny se înscrie la Academia de


Arte Frumoase din Budapesta. Doi ani mai târziu, în
1919, participă la prima sa expoziţie, Salonul Naţional din
Budapesta. Începând cu această dată va participa foarte
des la diferite expoziţii. Acest lucru ne face să credem că
tânărul artist lucra cu fervoare realizând multe lucrări.
Meditând puţin asupra faptului că este vorba despre un
artist plastic, este lesne de înţeles că munca sa nu este
uşoară, că depune eforturi mai mari decât alţi confraţi ai
săi, dar se pare că el era decis să zboare chiar dacă una
dintre aripi îi lipsea. Câtă tenacitate, câtă energie a
trebuit să canalizeze!

Julius Podlipny vine la Timişoara în anul 1926. Locuieşte


cu pictorul Varga Adalbert, în atelierul acestuia din
cartierul Fabric. Apoi, cei doi înfiinţează aici o şcoală
particulară de pictură, acelaşi atelier urmând să
adăpostească prima expoziţie a lui Podlipny, în
Timişoara.

În cele din urmă apare şi mult aşteptatul succes. Prima


expoziţie personală a sa, a fost organizată în 1928, la
Timişoara, în sălile Asociaţiunii Culturale din Banat. O
amplă cronică plastică îi este acordată de Ioachim Miloia
şi Muzeul Banatului îi achiziţionează câteva lucrări. Toate
acestea erau semne că munca artistului se bucura de
apreciere. Expoziţiile colective se succed la intervale
scurte deci artistul a rămas aceeaşi persoană activă,
lucrând mult şi având astfel, mereu noi exponate de
prezentat. În anul următor are o expoziţie personală la
Bucureşti. În anul 1930, se inaugurează la Cluj, o
expoziţie colectivă pentru constituirea breslei Barabas
Miklos, Podlipny participă cu patruzeci de lucrări. În
acelaşi an, obţine premiul I la Salonul Artelor Bănăţene,
alături de Aurel Ciupe şi Francisc Ferch. Arta sa este
admirată de Nicolae Iorga, cu prilejul vizitei acestuia la
Timişoara, ca urmare, artistul este invitat la Vălenii de
Munte, pentru a participa la cursurile Universităţii de
vară.

Împreună cu succesul au venit şi vremuri mai bune din


punct de vedere material prin angajarea sa la
Exploatarea Cinematografică din Timişoara, până în
1939. Ca o altă dovadă de recunoaştere, este numit
profesor la catedra de desen a Şcolii de Arte Frumoase,
ce se mutase de la Cluj la Timişoara. Acest post îl va
deţine timp de treizeci de ani, muncind cu abnegaţie,
exigenţă şi generozitate.

În acelaşi an se căsătoreşte cu Ana Gal. Continuă să


lucreze şi să expună la toate ocaziile.

După desfiinţarea Academiei de Arte Frumoase, Podlipny


rămâne profesor de desen la Şcoala de Arte Decorative
din Timişoara, fiind coleg cu personalităţi ca Alexandru
Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea. În continuare este un
artist prolific, prezent mereu cu multe lucrări la
numeroase expoziţii.

Din 1950 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici


din România, iar între 1951 şi 1955 este preşedintele
UAP - Timişoara. Este chemat pentru a ocupa catedra de
profesor la Facultatea de Arte Plastice Nicolae
Grigorescu, dar pictorul şi graficianul, care şi-a schimbat
de atâtea ori domiciliul de-a lungul agitatei sale
existenţe, preferă să rămână timişorean şi această
hotărâre îşi păstrează valabilitatea pentru tot restul vieţii
sale.

După moartea primei sale soţii, în 1963, se retrage


pentru o perioadă de un an la Gărâna, apoi se
recăsătoreşte cu Annemarie Hehn, care avea să devină
un foarte devotat exeget al său.

Pictorul îşi continuă activitatea profesională, munca sa


bucurându-se de recunoştinţă şi de numeroase distincţii
şi medalii. Dar datele sunt reci, chiar dacă ele depun
mărturie despre un destin dur, despre omul, Julius
Podlipny, ne vorbesc cronicile plastice, dar mai ales
opera şi cei care l-au cunoscut. Ioan Frunzetti spune -
între artist şi opera sa nu există nici o falie, nici un hiat -.

Omul este dur nu numai cu ceilalţi ci şi cu sine, totuşi


este amar şi duios, în acelaşi timp. Dacă privim opera, ea
adevereşte această afirmaţie. Ea, opera este cea care ne
poate vorbi fidel şi nemijlocit despre creatorul său. După
cum ne spune Annemarie Podlipny, grafica a fost
preferinţa artistului, în cadrul acesteia a realizat un stil
specific lui. Portretele sale reprezintă în cea mai mare
parte chipuri chinuite, de oameni necăjiţi, de cele mai
multe ori bătrâni, având privirile aţintite în gol, cu feţe
aproape descompuse. Uneori, mai ales în tablourile de
tinereţe, viziunea este sarcastică, aşa cum o vedem în
tabloul intitulat "Petrecerea infirmilor" , unde vedem
oameni cu picioare de lemn dansând, un altul este
aşezat pe o platformă de lemn cu rotile, lipsindu-i
picioarele, toate aceste personaje sunt extrem de
sărăcăcios îmbrăcate, întregul sugerează o bucurie
falsă, o parabolă amară. Suntem nevoiţi să-i dăm
dreptate Stelei Radu care spune despre grafica
podlipnyană că este lipsită de lamentaţii, de poze
romantice, aspră, de o duritate ce ajunge până la brutal.
În timp tablourile sale câştigă în echilibru, naturile sale
statice încep să inspire o anumită pace, poate o
împăcare cu sine şi cu lumea din jur. Doamna Podlipny
atribuie aspectele asemeni celor din "Petrecerea
infirmilor", impresiei ce-a avut-o războiul asupra artistului,
la fel procedează şi Ioan Iovan în "Dicţionarul artiştilor
plastici", mă întreb însă dacă propria infirmitate chiar nu a
jucat un rol aici. Eu cred că da. Argumentul este simplu,
pe măsura trecerii timpului vedem cum atmosfera
naturilor sale statice devine caldă, câştigă o seninătate,
dar revine subiectul handicapului, ca în tabloul "Natură
statică cu proteza mâinii drepte", de data aceasta găsim
o atmosferă de împăcare, de linişte. O linişte pe care
doar luptătorii adevăraţi reuşesc să o dobândească.

Chiar dacă i-a lipsit mâna dreaptă, cea pe care omul o


foloseşte cu precădere, artistul şi-a urmat destinul, a
creat opere de artă cu ajutorul forţelor rămase
disponibile. Acest merit al său, de a fi luptat cu un destin
atât de dur pe lângă un handicap nemilos, nu este
menţionat în cărţile scrise despre el. Mai curând este
trecut sub tăcere.

Cine a spus că zborul unui spirit se poate frânge, numai


pentru că trupul ce-l poartă nu este intact din punct de
vedere fizic!
STEPHEN W. HAWKING (1942)

„Ceea ce este esenţial în existenţa unui om ca mine este


ceea ce gândeşte şi cum gândeşte şi nu ceea ce face
sau suportă.” Einstein

Fizician englez de renume mondial, preocupat de teoria


găurilor negre, a exploziei lor aplicată atât din punctul de
vedere al teoriei relativităţii cât şi cel al mecanicii
cuantice. În 1974, Hawking a presupus că în conformitate
cu prevederile teoriei cuantice, găurile negre emit
particule subatomice până îşi epuizează energia şi în
cele din urmă explodează. Iată un subiect despre care
până atunci se presupunea că nu se poate şti nimic.
Aceste studii despre găurile negre I-au adus o largă
recunoaştere la nivel mondial. Dintre distincţiile cu care a
fost onorat vom menţiona: 1974 - a fost ales membru în
Societatea Regală, 1977 - devine profesor în domeniul
fizicii gravitaţionale la Cambridge şi în 1979 - a fost numit
în corpul profesoral de matematică de la Cambridge, post
ocupat odinioară de Newton. Aşa este prezentat - în
rezumat - savantul în discuţie de renumita
Encyclopaedia Britannica.

Poate că unii ştiu care este motivul pentru care abordăm


aici acest subiect de discuţie. Credem că este totuşi bine
să pornim cu începutul. S-a născut în anul 1942, la
Oxford, Anglia, în vremea celui de al doilea război
mondial, familia sa s-a mutat la periferia oraşului, unde
avea să crească şi Stephen împreună cu cei trei fraţi ai
săi. Familia sa, foarte aplecată spre lectură, trecea drept
excentrică din cauză că petrecea seri întregi citind,
renunţând la alte distracţii, tatăl său refuzase chiar şi
introducerea încălzirii centrale, preferând să poarte un
pulover în plus. Mama sa era secretară şi tatăl medic
generalist, cercetător în domeniul bolilor tropicale.
Stephen a fost un copil precoce şi tatăl s-a îngrijit ca el
să frecventeze cele mai bune şcoli. Fiind licean a
construit, împreună cu nişte colegi de şcoală un
calculator, acest lucru se întâmpla într-o vreme când
numai armata deţinea câteva astfel de minuni ale tehnicii,
băieţii l-au realizat din piese şi relee vechi, de la
telefoane şi aparate de radio defecte. Calculatorul
artizanal ştia să facă unele calcule simple şi a fost
menţionat în presa locală. La fel ca şi părinţii săi s-a
înscris la universitatea Oxford, nu avea nevoie să
studieze mai mult de o oră pe zi, temele de casă i se
păreau mult prea puerile. La testele la care colegii săi
lucrau o săptămână, fără a reuşi să termine mai mult de
unul şi jumătate din treisprezece, Stephen lucra câteva
ore în ultima zi şi când era întrebat de profesor spunea
că a reuşit să termine doar zece.

Cam la douăzeci şi unu de ani au apărut primele semne


de boală, patinând cu familia a căzut în colaps. Tatăl său
l-a dus la spital, a fost supus la mai multe teste, printre
altele i s-a luat chiar şi o probă de muşchi din braţ pentru
analize, a fost injectat cu substanţe specifice, pentru a i
se urmări fluxul sanguin, a stat două săptămâni în spital,
dar nu i s-a spus exact ce boală are. În cele din urmă,
analizele au confirmat ce era mai rău adică boala lui Lou
Gehrig, scleroză laterală amio-trofică. Diagnosticul
acesta nu era curabil, Stephen ştia că cei atinşi de
această boală urmau să moară într-un an şi jumătate
de la manifestarea bolii, prin paralizie progresivă.

S-a întors la studii, dar era tot mai îngrozit la ideea că va


muri şi acum găsea tot mai multe lucruri pe care ar fi dorit
să le facă. Disperarea l-a dus la consum excesiv de
alcool, pe care-l bea afundat în muzica lui Wagner.
Şocul era gata să-l dărâme. A fost salvat de dragostea
viitoarei sale soţii, după logodna cu aceasta a găsit sens
existenţei sale. S-au căsătorit în 1965. Şi în curând avea
să devină tată. Se nasc la scurt timp unul după celălalt,
Robert şi Lucy, cel de al treilea copil al său Timoty avea
să se nască peste doisprezece ani. Fiul acesta nu a mai
cunoscut vocea tatălui său căci între timp boala acestuia
a progresat, el l-a auzit vorbindu-i doar cu ajutorul
computerului special folosit de el în acest scop. Fără
ajutorul lui Jane Wilde, soţia sa, Hawcking n-ar fi avut
tăria de a rezista.

Viaţa domestică nu a fost uşoară, s-a pus problema unei


locuinţe adecvate, creşterea şi educarea copiilor.

În ciuda avansării paraliziei sale, devine profesor la


Cambridge, dar salariul de profesor nu-i putea asigura
lui Hawcking banii necesari traiului zilnic, avea nevoie de
medicamentaţie foarte scumpă, fotoliu rulant special şi
îngrijire de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru. Totuşi, la fel ca şi tatăl său, a oferit copiilor
posibilitatea de a învăţa la şcoli de renume. A fost ajutat
de instituţii caritabile, a scris articole, a ţinut conferinţe,
dar veniturile nu ajungeau.

Editorul său de la Cambridge University Press l-a


încurajat adesea să scrie o carte despre originile
universului, ceva care să intereseze omul profan în
domeniul astronomiei. Aşa a fost scrisă cartea sa " A
Brief History of Time", care după ce a stat doi ani înainte
de a fi publicată, a devenit un best-seller, aducându-i
autorului un venit substanţial, dar acest lucru s-a putut
întâmpla datorită unui editor american. A urmat un şir
lung de conferinţe , comunicări ştiinţifice şi cărţi. Pentru a
le putea scrie, respectiv susţine s-a folosit la început de
interpret, apoi de computerul său care materializează
cuvintele printr-o voce sintetică. În acest fel comunică şi
azi, când este recunoscut în întreaga lume.

Dar a nu se confunda omul Hawcking cu cercetătorul


ştiinţific. Această minte sclipitoare nu este dedublată de
un caracter etic demn de admirat. Deşi recunoaşte
imensul ajutor pe care i l-a oferit Jane, soţia sa în
momentul de maximă cumpănă a vieţii sale, după două
decenii de convieţuire domestică, într-o dimineaţă de
Crăciun, Hawcking îşi părăseşte soţia şi pe cei trei copii
ai săi, pentru o femeie mai tânără, infirmiera sa. Aceasta
îl însoţise în călătoriile sale pentru a ţine conferinţe, îl
îngrijea în fiecare zi şi în cele din urmă a decis să-şi
părăsească soţul pentru a se căsători cu Hawcking. Este
de remarcat şi faptul că primul soţ al actualei doamne
Hawcking a fost cel care, electronist de meserie, a
realizat şi întreţinut computerul cu ajutorul căruia
savantul poate vorbi.

Nu am menţionat acest episod din viaţa particulară a


omului de ştiinţă ca pe un amănunt picant, din el reiese
că savantul, din punct de vedere uman, este criticabil, nu
este nici pe departe un înger, nu cunoaşte supunerea,
nici recunoştinţa. El este numai un bărbat ca oricare altul.
Am auzit adesea întrebări ciudate de genul - Este
adevărat că oamenii cu handicap sunt răi - avem aici
ocazia de a ne referi şi la această problematică. După
cum vedem handicapul nu şi-a ales victimele nici după
criterii etnice, nici profesionale, nici religioase şi după nici
un alt criteriu cunoscut oamenilor, grupul acestor victime
reflectă în miniatură societatea umană, pe unii dintre noi
durerile îi purifică, pe alţii îi fac mai duri, răzbunători,
invidioşi. Credem că depinde de fondul genetic din care
este alcătuit fiecare caracter, dacă nenorocirea care l-a
lovit a sculptat o peşteră a sufletului său făcut doar un
puţ întunecat şi rece.
Din cea de a doua căsătorie a lui Stephen Hawcking au
mai rezultat doi copii. Este ajutat să-şi desfăşoare
activitatea de cei ce-l înconjoară, colegi, studenţi,
prieteni, soţie. Nu în ultimul rând, este ajutat de faptul că,
oricât de conservatoare ar fi mentalitatea englezească,
unele vechi clădiri ca universităţile din Cambridge sau
Oxford au piste de acces pentru scaunul rulant, au lifturi
şi toate acestea nu au fost considerate ca elemente care
să strice imaginea lor arhitectonică. În cele din urmă,
clădirile au fost create pentru oameni şi nu invers.

Astfel se explică cum savantul, care are doar mobilitatea


muşchilor oculari şi vag îşi poate mişca două degete,
poate să ofere umanităţii ceea ce are mai bun, o
inteligenţă mai mult decât sclipitoare.

Este uimitor cât de bine i se potrivesc cuvintele lui


Einstein: Ceea ce este esenţial în existenţa unui om ca
mine, este ceea ce gândeşte şi cum gândeşte şi nu ceea
ce face sau suportă. Se pare că şi din acest punct de
vedere cei doi savanţi se aseamănă.

Dintre distincţiile ce i s-au acordat vom menţiona medalia


Eddington a Societăţii Regale de Astronomie, premiul
Heinemann al Institutului American de Fizică, premiul şi
medalia Maxwell, medalia Einstein.
CELE DOUA FETE ALE MEDALIEI

„L'homme n'est qu'un roseau, le plus faible de la terre,


mais c'est un roseau panssant.” Blaise Pascal

Aş dori să vă vorbesc despre un actor foarte cunoscut al


micului şi marelui ecran, dar, în acelaşi timp, şi al
scenelor de teatru. Este un om care şi-a valorificat
talentul prin muncă, a fost iubitor cu semenii, a cunoscut
mari succese în carieră , un om împlinit, căruia zeiţa
Fortuna părea că i-a surâs. Brusc, fără vreun
avertisment, destinul l-a pus la grea încercare, cu
cruzime şi aparent ireversibil.

Este vorba despre actorul Christopher Reeve, cunoscut


în lumea largă, datorită unui mare număr de filme
realizate fie ca actor, fie ca regizor. Ipostaza în care este
cel mai cunoscut este cea de erou principal din ciclul de
filme "Superman".
Propun să revedem în câteva fraze povestea vieţii, de
până acum, a starului de cinema.

Christopher Reeve s-a născut la 25 septembrie 1952,


New York. A fost un copil dotat, a studiat pianul şi canto,
a debutat la nouă ani cu o grupă de teatru din New Jerey.
Şi-a urmat studiile la Cornell University, apoi la Juilliard,
Londra. Spectacolul menit să-i asigure titlul de master l-a
jucat la Old Vic şi la Comedie Frantaise. După un mărunt
rol TV, a apărut, în 1976, pe Broadway, alături de
Katherine Hepburn, care a fost una dintre actriţele din
epoca de aur a filmului. Nu este puţin lucru să apari la
început de carieră alături de un astfel de partener.

Abia la doi ani după acest debut, Reeve a fost ales


pentru a interpreta "Superman"; alegerea s-a făcut dintr-
un număr de mai mult de două sute de persoane. Şirul
succeselor a continuat cu filme ca " Bostonienii", "Anna
Karenina", "Monseniorul", "Păcate mortale", "Vulpea
neagră" etc. Am amintit numai câteva dintre filmele care
s-au bucurat de un mare succes la nivel mondial. A
realizat şi filme documentare ca şi filme TV, despre
navigaţie şi aviaţie - unele dintre pasiunile sale
extraprofesionale, (a deţinut permis de pilot, a fost un
foarte bun navigator şi schior) datorită acestor pasiuni
ale sale nu a avut nevoie de cascadori pentru secvenţele
dificile din filmele în care a jucat. Vom aminti şi
remarcabila sa realizare în documentarul despre pictorul
Vincent Van Gogh.

Dar Christopher Reeve s-a remarcat nu numai în


profesia sa de actor, ci şi ca cetăţean, ca om. El a făcut
parte dintr-un grup de actori formând un nucleu fără
apartenenţă politică, constituit cu scopul ocrotirii
mediului, a artiştilor săraci, a celor fără adăpost, adică a
unor categorii de oameni defavorizaţi. Cât de nobil ţel,
pentru un om ce nu se confrunta cu probleme în acel
moment. La începutul anului 1995 s-a adresat chiar unui
grup de reprezentanţi ai senatului SUA cu scopul de a
susţine cauzele amintite mai sus. Pentru a rezuma toate
acestea putem folosi expresia - un om realizat -.

Clipa de încercare n-a întârziat să vină. Pe lângă pilotaj,


navigaţie, surfing, una din pasiunile actorului era
echitaţia, minunat lucru să te apropii de un animal, să
colaborezi cu acesta. Dar tocmai din acest sport, pe care
l-a iubit, care-i făcea atâta plăcere, i-a adus şi necazul,
accidentul ce avea să-l ţintuiască în scaunul pe rotile. Se
afla în statul Virginia, la un triaj de cai, calul său, Eastern
Express, s-a oprit în faţa obstacolului peste care trebuia
să sară, călăreţul a căzut şi a rămas cu mâinile agăţate
de brida calului, a suferit două lovituri puternice la cap,
consecinţa a fost dură, fractură medulară. Diagnosticul
acesta se traduce în cazul lui Christopher Reeve prin
paralizia totală a membrelor şi respiraţie doar cu ajutorul
unui aparat special. Într-o singură clipă minunatul edificiu
al realizărilor de până atunci s-a prăbuşit ca un castel de
nisip sub atingerea valurilor. Sunt oameni care în acest
context spun că cea mai bună rezolvare ar fi trecerea în
nefiinţă, ignorând faptul că nu omul este cel care
stăpâneşte darul vieţii şi morţii. Şi nu pot să nu mă
gândesc la cuvintele lui Jaques Brel -" Mourir, la belle
affaire"- adică rezolvarea problemelor nu te mai apasă,
după cum spuneam, omul nu dispune de control asupra
vieţii şi morţii, dar îşi asumă felul în care-şi va continua
viaţa. Omul Chritopher Reeve era la un pas de suicid la
aflarea veştii că paralizia sa este totală şi pentru
totdeauna, dar datorită sprijinului moral al soţiei sale,
Dana, actriţă şi ea, cu care se căsătorise cu numai trei
ani în urmă, şi-a asumat cu mult curaj propriul viitor.
După ce a părăsit spitalul, a căutat o preocupare. Şi
pentru că, aşa cum a afirmat, în chiar titlul cărţii sale, cu
caracter autobiografic, "Still Me" adică Tot eu, (apărută
în 1998 şi care s-a menţinut pe lista de best seller al
revistei "New York Times" timp 11 săptămâni), dacă
trupul său a suferit schimbări funcţionale, pe care era
greu să le accepte, eu-l său a continuat să rămână
acelaşi. Si de ce s-ar fi schimbat? Avea, desigur,
aceleaşi speranţe, aceleaşi vise, sufletul, omul Reeve, a
rămas neschimbat. Atât doar că acum şi a respira
devenise o reală problemă. Haină, viaţa i-a retras cele
mai multe dintre bucuriile cu care îl răsfăţase până
atunci, de parcă am asista la o altă poveste biblică, cea
a unui Iov al zilelor noastre. Şi totul s-a petrecut în câteva
secunde, dar ce secunde! Iată încă un argument în
privinţa efemerităţii tuturor lucrurilor pe care ni le oferă
clipa de faţă, lucruri pe care le putem pierde într-o clipă.

După cum singur a afirmat a rămas tot el, actorul din


sângele său dorea să-şi exercite meseria, deci a căutat şi
în cele din urmă, a găsit posibilitatea de a fi activ, a
înregistrat coloana sonoră pentru filme de animaţie. Apoi
a regizat filme şi în cele din urmă a fost chiar actor în
rolul principal din filmul " Fereastra din spate " - The Rear
Window -, o ecranizare adaptată după o operă de
Hitchock, film la care semnează şi regia.

Conform propriilor sale mărturii, în tot acest timp familia


şi admiratorii l-au ajutat şi l-au încurajat, i-au fost alături
pe patul de spital şi pe platourile de filmare. Iată, acest
om a putut, astfel, să continue munca sa de creaţie. Mai
mult chiar, el a afirmat în public convingerea sa că tot ce
i s-a întâmplat a avut o motivaţie cerească şi mai presus
de toate n-a încetat să spere că într-o zi se va vindeca şi
că va merge din nou. Multora li se poate părea această
speranţă deplasată, nemotivată. Înţelepţii latini spuneau
"Perseverare diabolicum". În învăţătura creştină ni se
spune însă că nimic nu este imposibil celui care crede.
Actorul Christopher Reeve a îndrăznit să spere, ştia că îl
aşteaptă o muncă nu grea, ci deosebit de istovitoare, cu
multe ore de exerciţii de gimnastică. Acestea trebuie să
fie executate nu numai cu muşchii ci şi cu mintea
concentrată, întreaga fiinţă trebuie să depună un imens
efort pentru a recupera abilităţi pierdute. În data de 17
august, 2000, în timpul unor exerciţii, Reeve cade, îşi
fracturează un picior, dar nu renunţă la bătălia sa, chiar
dacă urmează operaţie şi luni de spitalizare în aparat
gipsat. În privinţa scepticilor, a celor care au privit cu
neîncredere speranţele îndrăzneţe ale actorului, ei
trebuie să accepte că victoria este de partea celor care
luptă cu credinţă şi cu convingerea că vor reuşi.

Afirm cele de mai sus din motive bine întemeiate, în luna


august 2002, oamenii de ştiinţă australieni au descoperit
posibilitatea de a regenera fracturile medulare. Desigur,
mai este nevoie de multe experienţe şi teste, dar
speranţa este din ce în ce mai aproape de realitate.
Christopher Reeve nu a sperat în zadar. Şi nu speră în
van multe alte persoane din lumea largă, atinse de
această necruţătoare afecţiune, de care suferă mulţi
dintre concetăţenii noştri, de existenţa cărora ştim sau
nu, o afecţiune care ameninţă la tot pasul, epoca marilor
viteze şi a marilor accidente rutiere. Perseverare
humanum, se impune ca o replică.

Este momentul potrivit să spunem aici că eroul nostru a


sprijinit, material şi moral, cercetările în domeniul
accidentelor medulare, dar şi că a fost solidar cu
victimele altor handicapuri, puţini oameni având un
handicap, şi mai ales puţine celebrităţi, au avut puterea
de a participa la demonstraţii de stradă pentru
dobândirea unor drepturi pentru persoane cu handicap,
aşa cum Christopher Reeve a făcut-o. Mai mult decât
atât, încearcă să-i ajute pe cei care, asemeni lui, sunt
ţintuiţi în scaunul pe rotile. Christopher Reeve conduce
din 1999, fundaţia ce-i poartă numele şi este menită să
sprijine persoanele atinse de paralizie din diferite motive,
această organizaţie nonprofit sprijină material cercetările
în domeniul rupturilor spinale şi alocă fonduri pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de trai a persoanelor cu
dizabilităţi motorii. La gala de strângere de fonduri a
fundaţiei, din toamna acestui an, s-au adunat 1,8
milioane $. Christopher Reeve a apărut pe scenă şi a
vorbit, relativ uşor, datorită faptului că nu mai are nevoie
de aparatul ce-i uşura respiraţia. El este cea de a treia
persoană din SUA căreia i s-a implantat cu ajutorul unei
operaţii laparoscopice, la University Hospitals din
Cleveland, nişte mini stimulatori care determină
diafragma să funcţioneze pentru ca actul vital al
respiraţiei să poată avea loc. Costurile operaţiei au fost
suportate de fundaţia despre care tocmai am amintit.
Preţul tratamentelor curente urmate de actor sunt
exorbitante, dar două treimi din suma respectivă sunt
suportate tot de fundaţie. La rândul său fundaţia este
susţinută de societatea civilă, ca de exemplu, studenţii de
la SUNY Oswego, care donează o masă pe lună pentru
a sprijini cauze care merită. In acest fel societatea
înţelege să ajute pe membrii săi aflaţi în situaţii dificile.

Recitind aceste rânduri avem senzaţia că este vorba


despre un scenariu de film, film, pe care îl sperăm din
toată inima, cu happy end.
MICHEL PETRUCCIANI (1962 – 1999)

„Lecţia cea mai importantă pe care omul o poate învăţa


de la viaţă nu este că durerea nu există pe lume, dar că
depinde de noi s-o folosim şi s-o putem transforma în
bucurie” Rabindramath Tagore

Iubitorilor de jazz le spune mult acest nume. Michel


Petrucciani a fost un jazz - man de mare succes la nivel
mondial, iubit şi apreciat, unul dintre cei mai mari pianişti
ai sfârşitului de secol XX. A fost bolnav de osteogeneză
imperfectă, statura sa era mult sub ceea ce numim un
om scund, dar dincolo de aspectul exterior, important
totuşi pentru un om de scenă, au existat şi celelalte
privaţiuni la care l-a obligat boala. Cele scrise până acum
ne amintesc de un alt mare artist, acela fiind pictor, de
Henri de Toulouse - Lautrec.

Dar să ne întoarcem la Petrouche, aşa îl numeau


prietenii, el s-a născut la 28 decembrie 1962, în
localitatea Orange, Franţa, dintr-o familie de origine
napolitană. Familia sa a fost una de muzicieni, tatăl este
chitarist iar ceilalţi doi fraţi ai săi sunt şi ei instrumentişti.

A beneficiat de o educaţie temeinică în domeniul muzicii,


primii opt ani au fost dedicaţi muzicii clasice în
exclusivitate. Mentorul şi sfătuitorul său a fost tatăl, un
părinte care, chiar dacă era exigent, era foarte apropiat
fiului. Anii de studiu al muzicii clasice au disciplinat şi au
adus rigoare în gândirea muzicală a viitorului star. Totuşi
încă din copilărie pasiunea sa a fost jazz-ul. Prima
colaborare a sa cu un jazz-man de peste ocean, Kenny
Clarke, a avut loc în 1977. Petrouche a fost descoperit la
vârsta de paisprezece ani de trompetistul Clark Terry.
Primul său disc purtând titlul " Flash ", a fost realizat în
colaborare cu bateristul Aldo Romano, pe care unii l-au
numit "îngerul păzitor" al lui Petrouche. Au urmat alte
şase albume.

La optsprezece ani Michel Petroucciani a apărut pentru


prima dată la Festivalul de jazz de la Paris. A uimit
publicul. În 1982, dă dovadă de mult curaj, pleacă singur
în America cu gândul de a o cuceri şi reuşeşte,
dobândind porecla de "French wonder boy". Reuşita sa
nu s-a bazat, după cum ne spune el însuşi, doar pe talent
ci şi pe multă muncă. Charles Lloyd l-a angajat în
cvartetul său şi, mai mult de dragul lui, a revenit pe
scenă, deşi în timpul din urmă se retrăsese. Ce dovadă
mai importantă de recunoaştere a valorii tânărului se mai
putea cere!

Urmează un turneu mondial şi înregistrarea a trei discuri.


Poarta succesului îi era larg deschisă şi Petrouche îşi
urmează drumul: 1984 - apare "100 Heats", urmează
participări la Kool Jazz Festival New-York, apoi
Montreux Jazz Festival - Elveţia. La douăzeci şi cinci de
ani, în 1986, îi apare primul CD. Colaborările sale cu cei
mai cunoscuţi interpreţi de jazz din lume sunt din ce în ce
mai multe. Cu echipa casei de discuri Dreyfus Jazz
realizează un lung şir de albume. Anul 1997 este un an
cu activitate intensă, cu mari succese în Germania, Italia,
Franţa şi înregistrarea la New York a albumului Both
Worlds .

Reuşita implica multă muncă, în cazul de faţă nouă ore


de muncă pe zi, căci nu este suficient talentul pentru
obţinerea performanţelor tehnice. Ultimul concert al
acestui mare interpret de jazz a avut loc la Bucureşti; la
aproximativ o lună de la această apariţie scenică, la şase
ianuarie 1999, el a fost răpus de o infecţie pulmonară
galopantă, într-un spital din New York, avea treizeci şi
şase de ani. A lăsat în urma sa o minunată amintire lumii
acesteia şi în special celor doi fii ai săi.

Lumea jazz-ului a devenit mai săracă, întreaga presă a


comunicat cu strângere de inimă vestea. Faire Face,
organul de presă al Asociaţiei Paralizaţilor din Franţa, l-a
deplâns pe acest ilustru membru al său. Citind un interviu
cu Michel Petrucciani, publicat în revista de care
aminteam, descoperim o filosofie de viaţă extraordinară.
Aceasta spune că fiecare om poartă în sine o fărâmă de
divinitate, că acest lucru trebuie să li se reveleze copiilor,
care ştiu să depăşească bariere de orice fel, adulţii sunt
cei care le inoculează dogme şi bariere. Principalul este
să ai un proiect în viaţă şi să-l realizezi, acesta este
mesajul său către persoanele cu handicap, adăugând că
frumuseţea o avem în noi, cealaltă frumuseţe, cea fizică,
nu durează. În cadrul aceluiaşi articol aflăm că omul
Petrucciani vede propăşirea spirituală a omenirii numai
prin cultură, prin educaţie, ne alăturăm părerii sale, în
această privinţă. Omul superior din adâncul sufletului de
artist nu se dezminte, deşi nu iubeşte mediatizarea,
Petrucciani vorbea despre ideea de a face un şir de
concerte itinerante, mai întâi în Franţa, pentru a prezenta
concerte de jazz în aşezăminte care adăpostesc
persoane cu handicap. Deci nu numai că nu refuză ideea
apartenenţei sale la categoria oamenilor cu handicap, dar
doreşte să le dăruiască şi lor - evident în mod gratuit - o
fărâmă din arta sa, din sufletul său. Ceva asemănător
am remarcat la preşedintele Roosewelt. Fiindcă am
pomenit despre un om politic, vom relata că muzicianul
despre care vorbim a fost întrebat de reporter dacă are
un mesaj de transmis politicienilor. A răspuns că nu, căci
nu va fi ascultat, nu-şi face iluzii în legătură cu politica.
Ne pune pe gânduri această afirmaţie, ce să mai spunem
noi...
Iată că în vârtejul acestei lumi, preocupată de bani, de
frumuseţea unui fizic atletic, talentul şi sensibilitatea au
putut să demonstreze, încă o dată, că marea valoare a
omului se află în adâncul său, în capacitatea de a dărui
propriul talent.

Vedem aici portretul a încă unui om care a fost un


învingător al propriului handicap şi al prejudecăţilor
societăţii.

Intâlnind alături de noi astfel de semeni să nu-i lăsăm


pradă prejudecăţilor şi nici indiferenţei, să ne amintim
măcar din când în când că trupul nostru este doar un
înveliş efemer, care se deteriorează chiar şi de-a lungul
anilor vieţii noastre biologice, singur sufletul îşi poate
păstra structura şi valoarea.
JONI EARECKSON TADA

Paralizia împiedică pulpele,dar nu voinţa. Epicur

Pe Joni am cunoscut-o în octombrie, 1994. Citisem


cartea ei cu caracter autobiografic şi ideea de a o vedea
mă emoţiona, dar am avut chiar posibilitatea de a
conversa cu ea, să-i cunosc pe cei care îi erau apropiaţi.
A fost o experienţă deosebită de care şi azi îmi amintesc
cu plăcere. Era o femeie frumoasă, îngrijită, văzând-o
n-ai fi crezut că nu poate fi un foto-model. Era acolo şi
soţul ei, un bărbat înalt şi puternic, cu trăsături de
japonez, de altfel numele de Tada are, probabil, o
legătură cu acest lucru. Joni avea un scaun rulant electric
pe care printr-o mişcare îndemânatică, reuşea să-l
conducă prin forţa umărului. Fără a fi invidioasă, orice
persoană care este legată de scaunul rulant, cred că a
privit cu jind la scaunul ei, atât de uşor, fin şi totuşi
eficient.

S-a născut în anul 1951, la Baltimore, în America, făcând


parte dintr-o familie numeroasă, cu fraţi şi surori. Părinţii
ei erau oameni din pătura mijlocie, nu erau săraci, dar
nici foarte bogaţi. Joni a avut o copilărie frumoasă şi o
adolescenţă ce părea să promită acelaşi lucru. A fost o
tânără de şaisprezece ani, frumoasă, care făcea călărie,
mergea la discotecă, la biserică, la plajă pe malul
oceanului în care, împreună cu fraţi, cu surori şi cu
prieteni, obişnuia să se scalde. Într-un cuvânt, o tânără
cu o existenţă obişnuită. Cu ocazia unei partide de înot la
care participau membri ai familiei şi prieteni s-a întâmplat
să apară o clipă numită adesea fatum, fără preaviz.

La locul obişnuit de scăldat, Joni a sărit în apă şi s-a lovit


cu capul de fundul apei, a suferit o fractură de coloană şi
a scăpat cu viaţă datorită faptului că prietenii au
remarcat că întârzie prea mult să iasă la suprafaţă. În
cartea sa, Joni povesteşte cu lux de amănunte ce a
simţit, ce a gândit în timpul petrecut sub apă şi apoi
fiecare treaptă parcursă de ea în perioada de spitalizare
şi apoi de recuperare, de adaptare la o nouă formă de
viaţă, pe care era obligată să o accepte. Spun acestea
căci ea a rămas cu o pareză a întregului trup şi a
membrelor, de la umeri în jos. I-a trebuit multă răbdare,
ei şi celor din jur, pentru a învăţa să trăiască mai
departe. Şi a reuşit.

A înţeles, după lungi perioade de zbucium, că Dumnezeu


i-a rămas alături, că prin rugăciune va găsi calea de
urmat. Este însă foarte important de reţinut că de-a
lungul tuturor încercărilor i-au stat alături în mod
constant, familia şi prietenii (aceasta reprezintă
atitudinea celor din jur, pe care am urmărit-o şi
evidenţiat-o de-a lungul eseurilor prezente).

A avut nevoie de foarte multă răbdare şi credinţă pentru


a se obişnui cu o schimbare fundamentală, trecerea de la
independenţă la dependenţa totală, la absoluta lipsă a
intimităţii gestului.

O foarte grea perioadă a fost pentru Joni cea în care a


învăţat să scrie cu ajutorul gurii. Prima scrisoare îi era
adresată mamei sale, se ferea să-i destăinuiască
acesteia cât de anevoioasă era calea pe care trebuia să
meargă. Cu timpul avea să deseneze şi să picteze cu
gura, lucru pe care-l fac mulţi alţi oameni cu handicap în
lume, lucru poate mai puţin cunoscut în societatea
românească. Desenele lui Joni sunt deosebit de
frumoase, o parte dintre ele sunt reproduse în cartea sa
intitulată simplu Joni. Au fost în drumul ei şi perioade de
depresie, este firesc să fie aşa. Citindu-i confesiunea am
admirat curajul cu care a abordat atât succesele cât şi
nereuşitele, temerile, deziluziile. Dragostea, uneori
împărtăşită, alteori înşelată, i-a adus şi lacrimi. Dar a
mers mai departe, a urmat cursuri universitare pentru a-şi
desăvârşi educaţia, a continuat să citească, să deseneze
şi să picteze. Tatăl ei ţinea pe pereţii biroului său tablouri
ale lui Joni. Un partener de afaceri le-a remarcat şi a
cumpărat câteva. În cadrul unei expoziţii, tablourile au
avut un răsunător succes Mai târziu, Joni a ajuns şi la
Casa Albă, invitată de preşedintele de atunci, R. Reagen
şi mai apoi şi de Bush senior, faţă de aceştia s-a dovedit
un mare apărător al intereselor persoanelor cu handicap.

Împreună cu un prieten şi-a deschis un mic magazin, aici


se vindeau felicitări şi cărţi poştale reprezentând
reproduceri după desene şi picturi realizate de Joni. În
cele ce au urmat s-a hotărât să-şi scrie autobiografia. Nu
putea face acest lucru singură, a făcut ajutată de Joe
Musser, cartea a fost un best-seller, s-a tradus în foarte
multe limbi (şi în limba română) şi nici beneficiile nu au
fost neglijabile.

La fel ca şi mai tânărul său compatriot, actorul


Christopher Reeve, Joni a fondat şi conduce o fundaţie
-"Joni's Friends", este o fundaţie puternică ajungând să
acţioneze pe plan internaţional, datorită acestei fundaţii a
fost posibilă şi întâlnirea mea cu Joni. Prin intermediul
acestei fundaţii, Joni ajută persoane cu handicap din
întreaga lume, chiar şi din Africa. Cunosc persoane din
România care, ajutate de această fundaţie, au beneficiat
de posibilitatea de a fi operate într-o clinică din Elveţia, în
mod gratuit.

Joni este o personalitate cunoscută în America, are la


activ emisiuni radio şi TV, a mai scris şi alte cărţi. Dintre
cărţile ei aş cita : " Heaven" , "Diamonds in the Dust", " A
Step Further".

Joni consideră că accidentul i-a schimbat viaţa nu numai


din punct de vedere fizic, pragmatic ci, mai ales din punct
de vedere spiritual, a ajuns să-şi întărească credinţa, să
se apropie de Dumnezeu. Aş spune că s-a întâmplat cu
ea ceva asemănător cu ceea ce i s-a întâmplat Sfântului
Apostol Pavel pe drumul Damascului, adică atunci când
din Saulus a devenit Paulus. O revelaţie pentru care
trebuie să fii pregătit. Joni călătoreşte mult prin lume, a
fost şi în România. Ea poate fi un exemplu demn de
urmat, dar poate că şi atitudinea americanilor faţă de
omul cu handicap ar fi demnă de luat în considerare de
către mulţi români, oameni obişnuiţi sau reprezentanţi ai
autorităţilor.
ÎN LOC DE CONCLUZII

De-a lungul acestor eseuri am încercat nu să scriu


despre cât mai multe personalităţi cu un handicap
locomotor (lista este foarte lungă ) ci să arăt că omul cu
handicap locomotor este un om ca şi alţi oameni, în faţa
lui Dumnezeu, a legilor şi a semenilor. Am dorit, de
asemenea, să arăt că ei depun mari, foarte mari eforturi
pentru a trăi cât mai aproape de normalitate şi, dacă
uneori au şi depăşit-o, munca sau chiar sacrificiile au fost
pe măsură.

Este uşor să spui, asemeni unei cunoscute personalităţi


din mass media românească : "Iată că se poate, drumul
este deschis pentru toţi." Nu este chiar aşa… Dacă este
uşor să ajungi într-un anume studio de televiziune,
rămâne o problemă traversarea străzii (lucru pe care
trebuie să-l facem mult mai des), este greu să frecventezi
cursurile unei şcoli sau facultăţi, e greu să nu intri (sau
mai corect să nu poţi să intri) în biserici, biblioteci, teatre,
este greu să nu poţi pleca în vacanţă, este greu de
suportat privirea dispreţuitoare a necunoscutului de pe
stradă. Dacă trăieşti în condiţiile actuale din România şi
te deplasezi în scaun pe rotile, este greu să fii un om
obişnuit.

De-a lungul secolelor, am putut vedea din exemplele


menţionate, că acei oameni cu handicap locomotor care
au reuşit să-şi depăşească limitele s-au bucurat de
ajutorul necesar pentru a o lua înainte. Mai târziu, ei au
ajuns capabili să ofere mult mai mult decât au primit şi
chiar să-i ajute pe cei care asemeni lor au nevoie de
acest lucru. Dacă aceşti oameni sunt neglijaţi atât ei cât
şi societatea din care fac parte au de pierdut. Ei, pentru
că rămân cu concluzia că sunt inutili, iar societatea
pierde valori spirituale şi, ca să fim foarte prozaici, valori
materiale, mai exact bani pentru întreţinerea lor. Să nu
fim înţeleşi în mod greşit, mila este de prisos, ajutorul
este altceva, acesta îl acorzi unui prieten, are şi o
componentă afectivă. Se pare că cei din
contemporaneitate se apropie de această atitudine, în
special dacă ne gândim la ţările europene dezvoltate şi
mai ales la americani. Nu sunt un admirator
necondiţionat al societăţii americane, dar adevărul
trebuie spus.

Vă amintiţi de cuvintele Micului Prinţ, personajul minunat


al lui Antoine de Saint Exupery ?
"C'était un renard pareil à cent mille autres, mais j'en ai
fait mon ami et maintenant il est unique au monde."