Psihosociologia spatiului (Abraham Moles

)



Cap. 1: Spatiu si libertate

"Orice om modern, si tocmai prin aceasta este modern, traieste familiar cu o cantitate de contradictii care vin
rand pe rand in fata scenei spiritului sau." (Valery)

Omul este o fiinta de contradictii, din contradictie !â"ne"te creatia, din opozitia fata de lume se naste o alta lume:
nu construim decat impotriva. Filozofia dialectica n-a avut ca rol decât s# formuleze aceast# opozitie
fundamentala care se intinde la insa"i sistemele de gândire.

Dar nu trebuie confundat incoerenta fiintei moderne cu contradictia asumata si explicita a unei dialectici
generatoare de tensiuni. De fapt, analiza modurilor de gandire instinctive sau rationale, atitudini si valori pe care
fiecare individ le ataseaza unei perceptii sensibile este intotdeauna sustinuta de imagini a lumii exterioare ca si
cauza a reactiilor sale. Sistemele filozofice nu sunt altele decat expresia semantica clara a acestor imagini; ca
orice alt logos, in loc sa creeze aceste imagini, ele decurg. Gandirea explicita este sus!inut# de catre atitudinea
implicita.

Organizarea spatiului nostru rezulta din imaginea pe care ne-o facem: contradictia se plaseaza acolo la insasi
nivelul la care stabilim aproprierea, cand ca un punct de atasare de la care putem sa plecam, cand ca un volum
de la care sa pornim.

Doua sisteme filozofice impart in mod esential conceptiile noastre asupra spatiului. Fiecare ne propune un cadru
de referinta, un sistem conceptual pentru a integra fenomenele spatiale.


1. Eu, Aici, Acum: o filozofie a Centralitatii.

Primul sistem este cel al evidentei sensibile, a perceptiei imediate: Eu-l este centrul Lumii; cum ar putea sa
existe o lume in care eu sa nu ma aflu in centrul ei? O fenomenologie a spatiului, cat si o fenomenologie a
timpului, va pleca din locul corpului meu, Aici si Acum, ea il va considera ca centru. In clipa vietii mele, din
punctul meu de vedere lumea se descopera si se esaloneaza in jurul meu in cochilii succesive, perspective,
subiective. O intreaga serie de fenomene ale Spatiului se ataseaza acestui punct de vedere care determina
apropiatul si indepartatul ca fiind una din opozitiile semantice fundamentale, si care a fost materializata in
conceptele filozofiei biologice, in special de catre vol Uexküll, care a stiut, intr-o punere in situatie a spiritului
rationant in raport cu lumea precum este vazuta de catre diverse specii de animale, sa schiteze ceea ce ar putea
reprezenta un Univers al capusei, al melcului sau scoicii, intr-o prima analiza fenomenologica, adesea reluata de
atunci incoace. Notiunea de Umwelt, lume inconjuratoare, sfera imaginara care ma inchide si ma separa de
Aussenwelt, lumea exterioara, cristalizeaza aceasta opozitie: Eu, Aici, Acum, sunt centrul lumii si toate lucrurile
se organizeaza in raport cu mine intr-o descoperire in functie de indrazneala mea.
Nu este mitul cavernei lui Platon, ci este cel al defileului fenomenelor pe sfera de cristal care ma inconjoara,
guverneaza actele mele, valorile mele, vointa mea: din puncte mai mult sau mai putin indepartate ale lumii
provin mesaje pe aceasta bula fenomenologica a individului, pe acest ecran care il indeparteaza si il protejeaza.
Ansamblul lor este Merkwelt. Aceste mesaje ii aduc marturii a unui indepartat altundeva, mai putin Altundeva-ul
poetic al lui Henri Michaux pe cat cel al unei conceptii al Altuia, a unei descoperiri a Altui individ (Celuilalt) ca
un punct remarcabil al mediului meu inconjurator.
Aceasta imagine filozofica si sistemul gandirii care se deduce de aici ne sunt fiecare familiare si imediate. Un
univers egocentrat, este baza nu doar a unui comportament animal, substratul biologic al unei gandiri umane
spontane, este deasemenea universul copilului, locuitorului, prizonierului in celula sa, a tuturor situatiilor in care
fiinta, sa spunem, adera la ea insasi fara mediere sau reflexie.


2. O filozofie a intinderii Carteziene

Un al doilea sistem de intelegere cuprinde cunoasterea pe care omul o dobandeste despre spatiu. Il vom aminti
aici, opunandu-l precedentului, filozofia intinderii si il vom asocia, pentru clasificare, la gandirea "carteziana",
creatoare de axe de coordonate pentru a masura spatiul. Lumea este acolo, de fapt, intinsa si nelimitata,
contemplata de un observator care nu o locuieste, in care toate punctele sunt a priori echivalente, nici unul dintre
ele nu este privilegiat in raport cu observatorul. "Spatiul" se reduce deci la un triedru de coordonate a carui
origine a axelor este arbitrara, precum este originea meridianelor arbitrara in caroiajul planisferelor si care
conserva toate proprietatile sale in intreaga translatie liniara, uniforma, paralela cu axele sale.

Separati precum sunt fata de observator, oamenii populeaza spatiul ca niste accidente locale a unor puncte
remarcabile - daca totusi observatorul ubicuu vrea sa îi remarce. Fiecare este plasat intr-un domeniu mai mult
sau mai putin mare, mai mult sau mai putin specific, mai mult sau mai putin intins, dar toti sunt egali fata de
ochiul detasat al observatorului. Indivizii isi repartizeaza fragmente de volume îndepartate sau juxtapuse, dense
sau dispersate, iar observatorul impartial dezvolta o stiinta a fiintelor umane plecand de la o topologie a acestor
discontinuitati locale, proprietati pe care ele le confera spatiului si relatii se stabilesc intre aceste diferite puncte.

Cele doua sisteme pe care tocmai le-am descris sunt in acelasi timp esentiale si contradictorii; ireductibile unul la
celalalt, isi impartasesc gandurile noastre asupra spatiului si noi trecem de la unul la celalalt in vocabularul
nostru precum in comportamentele noastre. Alternanta, suprapunerea si contradictia acestor doua atitudini
relative la lume guverneaza in mod necesar ansamblul comportamentelor omului, tocmai din acest motiv
observatorul neatent sau superficial vede omul ca irational (?). Va fi rolul unei psihologii a spatiului construit de
a dezlega fluxurile si refluxurile acestor contradictii si sa puna regulile la dispozitia constructorului cat si a
locuitorului.


3. Fenomenologia Spatiului si perceptiei Altuia (Celuilalt)

Fiecare din aceste sisteme poseda implicatii. Primul este prin definitie imediat, profund, dobandit printr-o
delectare a fiintei incepand cu copilaria, al doilea nu este descoperit decat tarziu, in mod laborios plecand de la o
notiune filozofica de observator imanent si transcendand, la care o reintoarcere a gandirii stiintifice asupra siesi
va denunta ulterior aspectul iluzoriu, confirmând in acelasi timp necesitatea sa filozofica. Dar fiecare, si unul si
celalalt, implica doua miscari de gandire, doua gramatici ale spatiului, doua moduri de a-l folosi si prin aceasta
doua moduri de a sesiza fiintele care il locuiesc.

Sa reluam prima imagine, cea a unei lumi centrate pe Mine, care nu se populeaza de fiinte si evenimente decat in
masura perceptiei mele. Printre toate mesajele care traverseaza bula fenomenologica, unele vin din partea
obiectelor, mediilor materiale, altele provin din imagini animate pe care o deprindere si o repetitie ma vor
conduce sa le identific cu fiinte propunandu-mi-se sa descopar existenta Altora intr-o analiza intotdeauna
provizorie, a identitatii acestor miscari si acestor transformari cu cele pe care pot eu insumi sa le exersez asupra
mediului meu.

Celalalt apare asemanator mie, atunci se pune imediat intrebarea fundamentala: cine este deci centrul lumii, al
sau sau al meu? Or, nu exista, in insusi sistemul acestei perceptii, nici un raspuns "logic" la o intrebare de acest
tip altul decat lupta. Care dintre noi doi este adevaratul centru al lumii, al meu sau al aparentei unui altuia? Este
in final cel care este mai puternic cel care, pe acolo insasi, va constitui in mod pragmatic "adevaratul" centru de
referinta la care trebuie sa ma conformez ca sursa de organizare a lumii. Filozofia Spatiului Centrat este o
filozofie a conflictului, a luptei intre preeminenta lui Eu si preeminenta Celuilalt (Altuia).

Filozofia intinderii carteziene recunoaste din contra de la inceput echivalenta de principiu, inafara atributelor
speciale, a oricarui obiectsau a oricarei fiinte care populeaza spatiul, in ochii unui observator inafara jocului,
inafara lumii, care o contempla din spatele vitrinei laboratorului (sau biroului de cercetari) si cauta eventual sa o
organizeze dupa vointa sa: nu exista centru al lumii, fiecare fiinta exista aici in mod independent si sistemul
filozofic astfel constituit corespunde unei etici a coexistentei. Fiecare individ populeaza o celula mai mult sau
mai putin vasta comportand fenomene la frontiere, celula care suporta fluctuatii si eventual deplasari constituind
un fux de traiectori pentru care fizica a imaginat conceptul de "linie de univers". Modul in care indivizii
reactioneaza unii asupra celorlalti este esentialul descrierii si observatorul Micromegas va fi condus sa
stabileasca o statistica a comportamentelor si a densitatilor liniilor de univers. Poate ca va descoprii prin
observarea centrelor faptului, locuri de concentrare care privilegiaza in mod secundar o anumita zona sau un
anumit domeniu. Aici, conceptul de densitate va aparea ca esential si va semnifica o mai mica sau mai mare
aglomerare a fiintelor intr-un spatiu dat, precum la subliniat in special Doxiadis.

De fapt studiile asupra psihologiei spatiului individual sugereaza, mai degraba ca utilizarea notiunii de densitate
de populatie d pe unitatea de suprafata (sau de volum) utilizata de catre geografi, o alta notiune, inversa dar
legata in mod logic la ea: cea de liber parcurs mediu, imprumutata Fizicii. Este distanta r medie care ar trebui sa
o parcurga un individ, daca toate fiintele ar fi repartizate de mainera uniforma, pentrua a intalni un altul
(encounter). Ea este in mod evident legata de densitate; r=1/$d



4. Proxemica, densitate si distante proprii

In universul centrat, din contra, factorul determinant ramane in definitiv modul in care fiinte, evenimente sau
obiecte devin perceptibile prin mesajul lor in al meu Umwelt: de aceasta data este densitatea imaginilor care ma
asalteaza, distanta fata de care ele sunt originare care este factorul determinant al descrieri lumii. Este ceea ce
vom numi o proxemica: importanta fiintelor, lucrurilor si evenimentelor diminuandu-se acolo in mod necesar cu
distanta pe masura ce descreste insasi perceptia lor.

Conceptul metric care va fi adecvat ansamblului acestor fenomene, va fi in mod riguros inversul precedentului:
nu mai este ideea de "densitate"; numar de fiinte sau de obiecte intr-un volum, pe o suprafata sau pe o linie care
este veritabila certitudine a priori pentru observator, este acum notiunea de raza proprie, sau volum propriu:
cantitate de spatiu care imi este (in mod statistic adica cu siguranta) autonom, distanta pe care trebuie sa o trec
pentru a avea o probabilitate definita de a intalni o alta fiinta, liberul meu parcurs mediu in sensul definit mai
sus.

Majoritatea disciplinelor stiintifice care se refera la spatiu se ataseaza in mod implicit in metoda lor si spiritul lor
la unul sau la celalalt dintre sistemele descrise: lumea ca centratã, sau lumea ca intindere, in mod aproape tacit si
la corpul lor protejat:
- geograful, inginerul, urbanistul si designerul de spatiu: arhitectul se ataseaza la o filozofie a intinderii in care
spatiul este un fapt pe care este vorba sa fie umplut cu densitati mai mult sau mai putin mari, repartizate intr-un
mod mai mult sau mai putin rational; arhitectul situeaza fiinte in volume, nici una dintre aceste fiinte nefiind in
ochii sai, la plecare, privilegiat.
- psihologul, artistul decorator, decoratorul si mai ales locuitorul se ataseaza in mod necesar la un sistem
filozofic centrat pe fiinta individuala, unica si privilegiata pentru care "ceilalti" nu sunt decat complementul
facultativ de la EU. Pentru locuitor, lumea se stabileste incepand cu casa sa si nu casa sa in functie de lume.
Vecinul este inamicul, sau, in cel mai bun caz, indiferentul, obstacolul pe care trebuie in mod neparat sa-l
acceptam, frontiera dorintelor mele de apropriere a intinderii.

























Fig. 1: Densitatea demografica si teoria spatiului urbanizat.
Diferitele tipuri de populare, aici schematizate se intalnesc in practica in grupuri umane foarte variate. Anumite regiuni din
Olanda, New Jersey in Statele-Unite ar furniza bune exemple de stat-gradina. Micul oras a fost in mod indelungat forma
dominanta a Germaniei renane si a Elvetiei. Orasul vechi ca nucleu de atractie a periferiilor sale proliferante este sistemul
care s-a dezvoltat in Europa sec. al XIX-lea cu expansiunea industriei. Modelul metropolitan cu oras satelit a fost foarte
studiat in Marea Britanie si in periferia New-York-ului. Dar modelul megalopolei-nebuloase (Gottman) ar parea legat la o
extensie nelimitata a tesutului urban nediferentiat cu centre comerciale identice de condensare locala care se respandesc in
mod nedefinit; Los Angeles furnizeaza in acest sens exemplul cel mai pertinent cu un "oras" de 100 de km diametru; centrul
sau (?) se evapora si se dizolva.






















Fig. 2: Linia universului unui individ
Psihologia spatiului, imprumutand fizicii, va denumi "linie a universului unui individ" I1, curba x, y, z (t), exprimand
deplasarile sale in spatiu, care ar putea sa fie un plan al orasului sau al unui apartament sau planul unui labirint in doua
dimensiuni, dintr-un punct de plecare al momentului T1 pana la punctul de sosire t2. Aceasta diagrama in trei dimensiuni este
principiul reprezentabil geografic.
Linia universului este deci traiectoria in functie de timp. Ea are o serie de proprietati: ea poate fi complexa sau simpla, directa
sau indirecta, lunga sau scurta, ea poate trece printr-un anumit numar de locuri sau accidente intr-un punct de parcurs. Astfel
doi indivizi care efectueaza o calatorie impreuna vor avea linii de univers confundate pe o anumita portiune a traiectoriei lor.




5. Debite de evenimente sau linii de curent?

Metodele de studiu al spatiului populate de evenimente se leaga cu opozitia intre aceste doua sisteme. Putem sa
le clasificam in doua mari categorii, doua "stiluri de studiu" care sunt consacrate de catre doua scoli de gandire.
In prima, cea a universului intinderii, fixarea centrului de coordonate de catre observator, al punctului sau de
vedere, va determina urmarea observatiilor sale. Noi ni-l vom imagina, fixand precum Roquiez in Farrebique, o
camera de luat vederi intr-un punct fixat al spatiului, filmand de-a lungul orelor, zilelor si anotimpurilor tot ceea
ce trece in campul camerei: fiintele care populeaza spatiul in mod indelungat sau scurt, permanent si provizoriu,
previzibil sau imprevizibil si stabilind prin document, jocul sau interactiunea liniilor lor de univers. Din analiza
acestor filme decurge in mod necesar cunoasterea unei regiunii a lumii, la indemana observatorului, identificat
cu camera sa, susceptibila de o translatie ulterioara in alta parte propunandui prin aceasta o imagine statistica
lumii si indivizilor care exista in ea.

In a doua atitudine: filozofia centrata asupra fiintei individuale ca referinta universala, va corespunde din contra
o analiza a lumii precum este ea vazuta de catre o fiinta mobila si asa cum ansamblul campurilor de veder se
propun memoriei sale si deprinderii sale. Ni-l vom imagina ca purtator al unei microcamere mobile, memorand
incontinuu campul sau de vedere si reconstituind prin ratiune imaginea lumii exterioare plecand de la ansamblul
statistic al imaginilor pe care le-a prins de-a lungul evolutiilor sale in spatiu.

Ireductibila contradictie intre aceste doua sisteme se traduce in mod net in conflictele care opun arhitectul si
locuitorul. Arhitectul este inainte de toate observator iar apoi tehnician al spatiului, conceput ca o materie
(Newton) pe care o manipuleaza dupa vointa sa (cu diverse constrangeri) si in care este insarcinat sa repartizeze
fiinte intr-un anumit numar de celule.

Locuitorul pentru care lumea suporta o discontinuitatae la nivelul unde influenta sa se opreste, nu vede, el, in
arhitect decat furnizorul unui serviciu: echipamentul homeostatic al spatiului sau privat.

Se pare ca arhitectul in comportamentul sau profesional, lucrand la o repartitie si conexiune rationala si
ascultand la un anumit numar de reguli deasemeanea rationale, va imprumuta tacit aceasta rationalitate fiintei
locuitoare care ea, precum am vazut, traieste dupa o alta filozofie si o alta ratiune: propria ratiune, bazata pe o
imagine perspectiva a lumii si pe sensul aproprierii sale. Vom regasi in aceasta contradictie intre locuitor si
arhitect o sursa permanenta de conflict, imagine a celor existente intre individ si societate.

O filozofie a spatiului va fi in acelasi timp, si in mod necesar, o filozofie a fiintei percepand mediul, in acelasi
timp o filozofie a amenajarii spatiului in care se inscrie societatea.

Aceasta dihotomie va guverna capitolele care vor urma si ne vor conduce sa propunem, pe de o parte, ceea ce am
putea numi o psihologie a spatiului perceput de catre locuitor, pe de alta parte, o ecologie a relatiilor si tranzactii
inter-individuale despre care sociologia n-a propus pana acum decat subiecte specifice.