Cultura

1. Definiţia noţiunii de cultură

Cuvântul cultură apare în limbajul cotidian în nenumărate sensuri, dintre
care unele par să nu aibă nici-o legătură directă cu altele. Uneori, el este utilizat
cu referire la preocupările artistice sau intelectuale ale unei persoane, cu
precădere atunci când utilizăm sintagma „om de cultură”; în alte situaţii avem în
vedere cultura specifică a unei ţări sau a unui popor, respectiv totalitatea
creaţiilor, a patrimoniului artistic specifice acestora; nu arareori spunem despre o
persoană că „nu are cultură”, prin aceasta noi înţelegând că respectivul are un
nivel redus de informaţii/cunoştinţe; cuvântul cultură mai este utilizat adesea
pentru a desemna anumite tendinţe în modă, artă culinară, muzică etc. În
concluzie, domeniul de referinţă al acestei noţiuni are o sferă de proporţii
nelimitate: ea cuprinde atât indivizii în ceea ce au ei mai particular, cât şi
grupurile şi orientările de moment ale acestora, precum şi caracteristicile
generale ale diverselor societăţi (se spune adesea cultura franceză, germană,
americană, chineză, indiană etc., prin aceasta fiind vizate tradiţiile acestor societăţi).
În încercarea de a pune pe cât se poate în ordine această multitudine de
sensuri ale termenului de cultură, unii filosofi au stabilit faptul că există şase
asemenea sensuri dominante (Matsumoto, Juang 2003):
1. Sensul descriptiv este utilizat pentru a evidenţia diferitele tipuri de
activităţi sau comportamente asociate unei anumite culturi.
2. Sensul istoric are în vedere patrimoniul şi tradiţiile asociate unui anumit
grup de oameni.
3. Sensul normativ priveşte componenta normativă a conceptului, respectiv
descrierea regulilor şi a normelor dintr-un anumit grup.
4. Sensul psihologic se referă la acele aspecte ale culturii aflate în legătură cu
învăţarea, rezolvarea de probleme şi cele legate de comportament.
5. Sensul structural evidenţiază elementele sociale şi organizaţionale
implicate în noţiunea de cultură.
6. Sensul genetic se raportează la originea sau originile unei culturi.
În istoria ştiinţelor sociale, cu precădere din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, noţiunea de cultură a fost definită în diverse modalităţi. Antropologul
englez Edward Burnett Tylor (1832-1917) definea cultura ca fiind totalitatea
capacităţilor şi a obiceiurilor învăţate de membrii unei societăţi. Antropologul
american Ralph Linton (1893-1953) defineşte cultura drept mod de viaţă al unei
societăţi. Alţi teoreticieni diferenţiază între aspectele obiective ale culturii,
precum un set de diverse instrumente şi aspectele subiective, de tipul cuvintelor
utilizate de o persoană, credinţelor, atitudinilor, rolurilor, valorilor etc.
individuale.
Cultura este definită, din punct de vedere filosofic/ sociologic, drept un
mod de viaţă specific oamenilor, ce cuprinde totalitatea comportamentelor
învăţate şi transmise de la o generaţie la alta prin intermediul societăţii.
Cultura include convingerile, credinţele, valorile şi comportamentele specifice
unui grup de oameni, unei colectivităţi/societăţi. Mai precis, în noţiunea de
cultură sunt incluse acele strategii create de om, cu scopul de a se adapta cât mai
bine la mediul înconjurător. Strategiile pe care omul le creează şi le dezvoltă în
contact cu mediul din care face parte sunt eleborate pe un număr infinit de
paliere, ele incluzând, printre altele, utilizarea limbajului ca strategie de
comunicare cu ceilalţi, învăţarea ca o strategie de a dobândi cunoştinţele şi
abilităţile necesare într-o anumită profesie, ridicarea unei case ca strategie de
locuire, automobilul sau trenul ca strategie de a transporta oameni şi diverse
lucruri dintr-un loc în altul, internetul ca pe o strategie de informare, petrecere a
timpului liber sau comunicare cu prietenii etc. Din toate acestea, se poate deduce
faptul că noţiunea de cultură nu poate exista în afara societăţii, ea este
inseparabilă de grupuri/comunităţi/societăţi, ce sunt alcătuite din persoane care
interacţionează, prin această interacţiune oamenii ajungând să creeze, să
împărtăşească şi să perpetueze cultura. Cultura se referă la ceea ce gândim,
modalităţile în care acţionăm şi ceea ce deţinem. (Ferrante 2011, Macionis
2005).
Antropologul Ralph Linton, pe care l-am amintit mai sus, punctează
apăsat faptul că pentru ştiinţele sociale cuvântul cultură nu are o conotaţie
apreciativă, aşa cum este el utilizat în limbajul cotidian. Atunci când afirmăm că
noţiunea de cultură se referă la modul de viaţă al unei societăţi, noi nu dorim sub
nici-un motiv să sugerăm prin aceasta că sunt vizaţi doar acei oameni ce au
preocupări intelectuale sau artistice ieşite din comun. Cultura nu se referă la
audiţia simfoniilor lui Beethoven, Brahms sau Mahler şi nici la lectura operelor
literare ale lui Tolstoi sau Dostoievski. Acestea sunt doar unele dintre elementele
unor diverse culturi, aşa cum utilizarea la masă a cuţitului sau furculiţei sunt, la
rândul lor, elemente ale unei culturi. Din punctul de vedere al ştiinţelor sociale,
audierea unui simfonii nu este cu nimic superioară spălatului vaselor şi aceasta
deoarece sociologul, antropologul sau filosoful nu analizează aceste
comportamente pentru a furniza judecăţi de valoare. În concluzie, „orice
societate are o cultură, oricât de simplă ar fi ea, şi fiecare fiinţă umană este
culturală, în sensul că participă la o anumită cultură” (Linton 1968).

2. Problema universaliilor culturale. Fenomenul de difuzie culturală

Cultura ne ajută în primul rând să ne definim pe noi înşine în funcţie de
grupul căruia îi aparţinem. Indiferent de mărimea acestuia, un grup face posibilă
transmiterea socială a unei anumite culturi. În ciuda diferenţelor semnificative
care există între diversele culturi, unii antropologi au evidenţiat existenţa unor
universalii culturale, a unor practici ce pot fi întâlnite în marea majoritate a
culturilor. Antropologul american George Murdock (1897-1985) a alcătuit o listă
cu asemenea universalii, dintre care amintim (apud. DiRenzo 1990): împărţirea
oamenilor pe vârste, limbajul, jocurile, muzica, sporturile atletice, împodobirea
corpului, calendarele, cooperarea, cosmologia, gătitul alimentelor, curtarea
fetelor, complimentele, dansul, divinaţia, arta decorativă, interpretarea viselor,
familia, folclorul, tabuuri legate de mâncare, ceremoniile funerare, doliul,
gesturile, darurile, coafura, construcţia de locuinţe, căsătoria, educaţia, etica,
eshatologia, credinţa în vindecare, medicina, igiena, reguli de moştenire, norocul
şi superstiţiile, magia, miturile, guvernământul, numerele, numele fiecărei
persoane, drepturile de proprietate, religia, ritualurile religioase, concepţii
despre suflet, tabuurile sexuale, chirurgia, fabricarea uneltelor, comerţul,
ospitalitatea, vizitele etc. Multe dintre aceste universalii identificate de Murdock
derivă din procesul de adaptare al oamenilor la mediul natural şi aici ne referim
la nevoile de bază ale omului, precum hrana, locuinţa sau hainele, în timp ce
altele apar ca o consecinţa a nevoii omului de a se diferenţia de natură, de a-şi
crea o lume proprie, categorie în care putem include împodobirea corpului, arta
decorativă, folclorul, miturile, religia, ceremoniile funerare etc.
În altă ordine de idei, o alternativă culturală se referă la un element al
culturii ce le oferă oamenilor dintr-o anumită societate posibilitatea de alegere a
modalităţii adecvate pentru a-şi satisface atât nevoile personale, cât şi pe cele
sociale. Alternativele culturale trebuie să poată fi la îndemâna tuturor membrilor
unei societăţi, chiar dacă ele nu vor fi adoptate decât de unii dintre aceştia.
Asemenea alternative pot fi diferitele stiluri muzicale, diversele religii sau stiluri
de îmbrăcăminte. Analiza comparativă a societăţilor a scos în evidenţă faptul că,
pe măsură ce creşte gradul de complexitate al societăţii studiate, cu atât este mai
mare varietatea de alternative culturale oferite.
În ceea ce priveşte relaţiile pe care le stabilesc grupurile între ele, un
concept esenţial care descrie respectivele relaţii este acela de difuzie culturală, ce
este definit drept un proces prin care un element cultural specific unei anumite
societăţi se răspândeşte în interiorul altor societăţi. Împrumuturile culturale sunt
fenomene frecvent întâlnite, ele se pot produce într-un timp foarte îndelungat,
devenind ulterior atât de bine integrate în cultura adoptivă, încât oamenii nu mai
sunt conştienţi de faptul că ele nu au fost la origine elemente originare, ci
asimilate pe parcurs. Estimarea lui Murdock că 90% din conţinutul fiecărei
culturi este obţinut de la alte societăţi poate să pară exagerată, însă, la o analiză
mai detaliată, ea ne apare ca fiind mult mai apropiată de adevăr decât am fi
bănuit iniţial. Majoritatea obiectelor pe care le utilizăm în viaţa cotidiană nu au
apărut în interiorul culturii noastre, ci au fost împrumutate din alte culturi.
Astfel, ceasul este o invenţie medievală europeană, sticla a fost inventată în
Egiptul antic, porţelanul în China etc. (DiRenzo 1990). Însă, acest lucru nu este
valabil numai în cazul obiectelor, ci şi în ceea ce priveşte sfera ideilor, a
credinţelor sau a valorilor, este suficient să ne amintim faptul că, în spaţiul
european şi în cel american, o mare parte a populaţiei, în speţă creştinii şi-au
investit credinţa într-o divinitate de origine evreiască, deşi trăiesc într-o cultură
diferită de aceasta.


3. Cultura materială şi cea nonmaterială. Elementele culturii

Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a operat distincţia dintre
cultura materială şi cultura nonmaterială. Cultura materială se referă la acele
obiecte naturale sau artificiale, cărora oamenii le-au dat anumite întrebuinţări şi
anumite semnificaţii. Sunt incluse în această categorie toate lucrurile cu caracter
tangibil. De aici rezultă faptul că acest tip de cultură vizează în principal aspectul
practic, susceptibil de a îmbunătăţi în mod direct calitatea vieţii oamenilor. Pe de
altă parte, cultura nonmaterială are în vedere creaţiile umane intangibile, ce au
legătură cu sfera ideilor, a principiilor, a sistemelor de valori şi de credinţe. De
altfel, toate culturile au următoarele elemente nonmateriale: simboluri, limbaj,
norme şi valori.

3.1. Simbolurile
Un simbol este ceva care reprezintă în mod semnificativ altceva, care este
purtător de sens, are un anumit înţeles. Acest sens este inteligibil de către
majoritatea oamenilor ce aparţin unei culturi. Simbolurile ne ajută să înţelem mai
bine realitatea în care trăim, să putem stabili diferite categorii şi distincţii, să
generalizăm observaţiile noastre şi ale altora. Ele sunt strâns legate de modul
nostru de a gândi, facilitând comunicarea cu ceilalţi. Procesul mental pe care noi
îl utilizăm atunci când operăm cu simboluri este abstractizarea. Ea se referă la
capacitatea de a raţiona, de a utiliza idei cu un grad sporit de generalitate. Nu
există disciplină ştiinţifică care să nu se bazeze pe un set de simboluri riguros
definite, de exemplu, matematica, fizica, chimia etc. Prin urmare, simbolurile au
legătură directă cu modul în care oamenii se raportează la lumea în care trăiesc.
Pentru a înţelege mai bine omniprezenţa simbolurilor în viaţa omului,
trebuie operată o distincţie importantă între simbolurile publice şi simbolurile
private (Rosman, Rubel, Weisgrau 2009). Simbolurile publice sunt acea
categorie de simboluri ce constituie sistemul cultural al unei societăţi. De cele
mai multe ori, aceste simboluri culturale au un referenţial universal, fiind
cunoscute de toată lumea. Simbolurile referitoare la traficul auto, la faptul că în
anumite spaţii închise fumatul este interzis, că fotografiatul sau vorbitul la
telefonul mobil într-o anumită zonă sau în cadrul unui eveniment sunt de
asemenea interzise etc. sunt accesibile înţelegerii majorităţii oamenilor. Însă
există şi anumite simboluri publice, a căror semnificaţie nu este destinată
înţelegerii tuturor oamenilor, ci numai unei părţi dintre aceştia, precum
simbolurile religioase, ştiinţifice etc. În cazul simbolurilor religioase, de exemplu,
ele nu-i vizează în mod direct decât pe adepţii şi pe practicanţii religiei în cauză.
Pe de altă parte, simbolurile private sunt create de fiecare individ în parte, ele
nefiind receptate de ceilalţi. Aceste simboluri sunt construite pe baza experienţei
personale a fiecărui om, a dorinţelor, speranţelor şi realizărilor fiecăruia. Ele au
legătură directă cu planul artistic, creativ al omului.
Un simbol poate avea însă semnificaţii profund diferite de la o cultură la
alta. De exemplu, simbolistica uneia dintre cele mai comune acţiuni umane şi
anume faptul de a mânca este uimitor de variată, aşa cum vom vedea imediat. În
general vorbind, oamenii au nevoie de hrană pentru a putea supravieţui.
Alimentele sunt alcătuite din calorii, proteine, grăsimi, minerale şi carbohidraţi
necesare funcţionării adecvate a organismului. Însă aici ne referim doar la planul
fiziologic, în ceea ce priveşte nivelul simbolic al hranei, al actului de a mânca
lucrurile stau diferit (ibid.). O primă semnificaţie a acestuia are legătură cu
contactul sexual. Deşi nu există nici-o legătură fiziologică între cele două acte,
totuşi în unele culturi, inclusiv în cea occidentală, „foamea”este asimilată în sens
figurat dorinţei sexuale. Pentru societatea Mehinako din Brazilia, a face sex
înseamnă „a mânca până la saturaţie”. Unii cercetători au remarcat faptul că
această identificare dintre a mânca şi a face sex este întâlnită şi în S.U.A. sau
Australia. În alte culturi, a mânca este o metaforă pentru căsătorie. În unele
societăţi din Noua Guinee, precum cea din Insulele Trobriand aflate în Marea
Solomon, căsătoria este simbolizată printr-un cuplu de adolescenţi sau de tineri
ce mănâncă împreună pentru prima dată. Semnificaţia acestei acţiuni echivalează
cu anunţul public al căsătoriei. În alte societăţi din Papua Noua Guinee, precum
Wogeo, dar şi în unele zone din China, dacă un bărbat mănâncă alături de o
femeie, atunci ei vor fi precum o soră şi un frate şi nu se vor putea căsători
niciodată. De asemenea, în anumite zone din Pakistan, căsătoriile dintre rude
sunt aranjate de familie, soţul şi soţia nemâncând niciodată împreună. În schimb,
în relaţiile de adulter dintre o femeie şi un bărbat, nu este nimic neobi;nuit ca cei
doi s[ mănânce împreună, acest act fiind privit drept o expresie a iubirii dintre
cei doi. De altfel, în multe culturi situate în Orientul Apropiat, bărbaţii obişnuiesc
să mănânce cu alţi bărbaţi, iar femeile cu alte femei. În multe societăţi, este de
neimaginat faptul de a mânca alături de duşmani. Şi aceasta în principal
deoarece în marea majoritate a culturilor mâncatul împreună este un semn al
bucuriei şi al relaţiilor de prietenie. Vom continua mai jos prezentarea diversităţii
culturale legate de actul de mânca, atunci când vom vorbi despre şocul cultural.

3.2. Limbajul
Limbajul este un sistem de semne şi de simboluri prin intermediul cărora
oamenii comunică unii cu alţii. Acest sistem de semne nu are caracter haotic, ci el
se bazează pe anumite reguli riguros stabilite; semnele pot fi orale sau scrise.
Limbajul articulat este o trăsătură specific umană, deşi emit diverse sunete,
animalele nu au dezvoltat un sistem propriu de limbaj. Limbajul nu are legătură
doar cu faptul comunicării, ci el este un factor major ce contribuie la transmiterea
culturală, un proces ce este definit în literatura de specialitate drept modalitatea
de a transmite cultura de la o generaţie la alta.
Pentru a explica structura limbajului, lingviştii stabilesc o distincţie
esenţială între foneme şi morfeme. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore
ale limbii, una dintre funcţiile lor fiind aceea de a diferenţia cuvintele între ele,
iar morfemele sunt cele mai mici unităţi ce conferă sens unei anumite limbi. Din
această perspectivă, limba are cinci funcţii majore, ce apar în toate culturile
analizate de lingvişti (Matsumoto, Juang 2003):
1. Vocabularul este alcătuit din toate cuvintele conţinute într-o limbă. De
exemplu, cuvinte precum student, oraş, carte etc. aparţin vocabularului limbii
române.
2. Sintaxa şi gramatica unei limbi se referă la sistemul de reguli ce
reglementează forma cuvintelor, precum şi modalitatea de aşezare a acestora în
propoziţii sau fraze, astfel încât să alcătuiască enunţuri care să fie inteligibile, să
poată fi înţelese de fiecare persoană în parte. De exemplu, gramatica limbii
române specifică faptul că substantivele au trei genuri, masculin, feminin şi
neutru sau faptul că într-un enunţ scris nu trebuie să existe virgulă între subiect
şi predicat.
3. Fonologia se bazează pe sistemul de reguli care reglementează modul
de pronunţie al cuvintelor; în limba română, cuvintele se pronunţă în general aşa
cum se scriu, dar acest fapt nu este valabil în toate limbile, unde există reguli
stricte de pronunţie.
4. Semantica se referă la înţelesul cuvintelor. De exemplu, câine este un
cuvânt ce desemnează un animal domestic, ce aparţine clasei mamiferelor,
familia canidelor, ce este carnivor şi are dimensiune medie, fiind folosit adesea
de oameni cu scopul de a păzi sau la vânătoare.
5. Pragmatica surprinde sistemul de reguli ce reglementează modul în
care este utilizată o limbă în diverse contexte sociale. De exemplu, o replică dintr-
o conversaţie de tipul „Ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi!” poate să capete
înţelesuri diferite în funcţie de mediul social în care este rostită; mai întâi, în
situaţia în care persoana în cauză este cu adevărat îmbrăcată elegant, ea poate să
însemne faptul că o persoană doreşte să facă un compliment altei persoane, în
timp ce, dimpotrivă, dacă acea persoană este îmbrăcată fistichiu, scopul acestei
aprecieri este unul profund ironic, ce doreşte să pună şi mai mult în evidenţă
prostul gust al acelei persoane.
Există o legătură foarte strânsă între limbă şi cultură. Sociologii şi
psihologii consideră că influenţele sunt reciproce; cultura influenţează atât
structura, cât şi modul în care este utilizat limbajul, el fiind în acest caz o
manifestare a culturii, însă modalitatea de percepere a oamenilor este
dependentă de limbajul pe care ei îl posedă. Într-un roman celebru scris de
George Orwell, 1984, este subliniată această ideee, prin faptul că oamenilor care
trăiau într-un regim totalitar ficţional li se impune învăţarea şi utilizarea
exclusivă a unor cuvinte inventate special de conducătorul acelui regim, cu
scopul de a avea un control total nu numai asupra acţiunilor oamenilor, ci şi
asupra gândirii acestora. Controlul limbajului înseamnă controlul gândirii, ne
sugerează Orwell, cartea sa, deşi o operă de ficţiune, fiind una dintre analizele
cele mai profunde asupra modului în care oamenii pot să devină captivi într-o
lume supusă unui control nelimitat, fără să aibă nici cea mai mică posibilitate de
scăpare, cu atât mai mult cu cât ei ajung să nu mai conştientizeze absenţa
libertăţii.
Ipoteza Sapir-Whorf, lansată de lingvişti americani Edward Sapir (1884-
1939) şi Benjamin Worf (1897-1941), căreia i se mai spune adesea şi fondatoarea
relativităţii lingvistice, susţine că modul de percepere al realităţii specific
fiecărei persoane este dependent de limba pe care aceasta o vorbeşte. Din
moment ce singura modalitate de a conceptualiza realitatea este aceea prin
intermediul limbii, înseamnă că aceasta precede gândirea. De aici rezultă că
oamenii care vorbesc limbi diferite, care aparţin unor culturi diferite privesc
realitatea în mod diferit, au moduri de percepţie diferite. Din această perspectivă,
diferenţele culturale nu se originează în modalităţile diferite de gândire şi de
comportament ale diverselor grupuri/societăţi, ci în diferenţe de natură
lingvistică.
Simbolurile şi structurile gramaticale au puterea de a organiza lumea
după regulile lor interne, de a prezenta nu realitatea aşa cum este ea, ci o realitate
modificată/alterată din punct de vedere lingvistic. Limba este determinată în
mod cultural, diferenţele existente între diversele limbi datorându-se în principal
tipului de atenţie acordată unor fenomene din realitate. Unii dintre criticii acestei
ipoteze au sugerat, de altfel, că atunci când o persoană vorbeşte mai multe limbi,
gândirea acesteia se schimbă de fiecare dată în funcţie de limba vorbită, idee care
poată să conţină o mică doză de adevăr dacă este utilizată în mod figurat, ca o
metaforă, însă dacă e preluată întocmai, ea se dovedeşte a nu mai fi nimic altceva
decât o evidentă exagerare.
De-a lungul timpului, ipoteza Sapir-Whorf a avut deopotrivă susţinători şi
critici. Unii filosofi au încercat să verifice justeţea acestei ipoteze, realizând în
acest sens o serie de experimente. Lingvistul american Henry Allan Gleason
(1917-2007) observa că „gradaţia continuă a culorii ce există în natură este
reprezentată la nivelul limbajului printr-o serie de categorii discrete. Nu există
nimic intrinsec nici în ceea ce priveşte spectrul culorii, nici în percepţia umană a
acestuia care să impună această diviziune. Metoda specifică de diviziune este
parte a limbii engleze” (apud Matsumoto, Juang 2003). Pornind de la aserţiunile
lingvistului american, antropologii şi lingviştii americani Brent Berlin şi Paul Kay
au realizat un studiu devenit clasic despre denumirile culorilor în 20 de limbi
diferite, studiu ce va fi publicat în lucrarea Condiţiile de bază ale culorii:
universalitatea lor şi evoluţia (1969). Studenţii străini din diverse universităţi
americane au fost rugaţi să întocmească o listă cu cuvintele din limba lor de
provenienţă ce desemnează culorile de bază. După care, fiecare cuvânt a fost
ataşat unui jeton a cărui culoare corespundea cât mai exact respectivului cuvânt.
S-a evidenţiat astfel faptul că în orice limbă există un număr limitat de cuvinte ce
desemnează culorile de bază; în fiecare dintre cele 20 de limbi luate în
considerare, există termeni ce desemnează culorile de bază, precum negru, alb,
roşu, verde, galben şi albastru. Ierarhia cuvintelor referitoare la culori în
diversele limbi şi culturi poate fi exprimată astfel (ibid.):
1. Toate limbile conţin termeni pentru culorile alb şi negru.
2. Dacă o limbă conţine trei termeni pentru culori, aceasta conţine un
cuvânt pentru roşu.
3. Dacă o limbă conţine patru termeni pentru culori, ea are un termen fie
pentru verde, fie pentru galben, nu însă pentru ambele.
4. Dacă o limbă conţine cinci termeni pentru culori, ea are cuvinte atât
pentru verde, cât şi pentru galben.
5. Dacă o limbă conţine şase termeni pentru culori, atunci aceasta conţine
un termen pentru albastru.
6. Dacă o limbă conţine şapte termeni pentru culori, atunci ea are un
termen pentru maro.
7. Dacă o limbă conţine opt sau mai mulţi termeni pentru culori, atunci ea
conţine de asemenea termeni pentru violet, roz, portocaliu, gri sau o combinaţie
a acestora.
Se deduce de aici faptul că oamenii aparţinând unor culturi diferite şi care
vorbesc limbi diferite percep culorile într-un mod foarte asemănător, prin urmare
percepţia unei anumite culori depinde în mod esenţial nu de limba vorbită, ci de
modul în care este alcătuită retina ochiului la oameni, ea este o chestiune care
ţine de aspectul biologic, nu de cel lingvistico-cultural. După părerea noastră,
studiul efectuat de Berlin şi Kay nu demonstrează lipsa totală de fundament a
ipotezei Sapir-Whorf, ceea ce, de altfel, nici nu pretind cei doi cercetători
americani, ci doar faptul că presupoziţia conform căreia limbajul este singurul
factor ce acţionează asupra percepţiei umane este eronată şi ea trebuie nuanţată.
Astfel, rolul limbajului nu trebuie să fie nici anulat în mod definitiv, dar nici nu
trebuie să fie supradimensionat. Există, fără-ndoială, o influenţă pe care limbajul
o exercită asupra modalităţii omului de percepere a lumii şi a cărei importanţă
nu poate fi subestimată, însă, aşa cum am mai spus, acesta nu este singurul
element determinant ce acţionează asupra culturii.

3.3. Normele
Cuvântul normă provine din limba latină (norma), unde desemna un
instrument de formă pătrată, utilizat de dulgheri sau de zidari în activitatea lor.
Din perspectivă filosofică, normele reprezintă un sistem de reguli şi de
standarde, prin intermediul cărora o societate impune oamenilor cum anume să
se comporte. Rezultă de aici faptul că normele diferă de la o societate la alta,
aceste diferenţe putând fi uneori chiar contradictorii atunci când analizăm două
culturi în paralel. De exemplu, în România şi în spaţiul cultural european
culoarea asociată doliului este negrul, în timp ce în unele ţări din Asia, albul este
culoarea asimilată doliului. De asemenea, dacă unii tineri de sex opus se sărută
în public, acest gest este considerat la noi ca nefiind ieşit din comun, ci doar o
modalitate a celor doi de a-şi exprima afecţiunea unul pentru celălalt, în timp ce
în alte culturi acest gest este considerat ca fiind de neacceptat, motivele care
impun această neacceptare fiind de mai multe tipuri: probleme de igienă, lipsa
respectului faţă de ceilalţi, nerespectarea normelor sociale ce impun ca femeile şi
bărbaţii să aparţină unor clase sociale diferite etc.
Normele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Un prim criteriu
are în vedere caracterul intern al normelor, conţinutul acestora, mai exact
stabilirea a ceea ce trebuie/nu trebuie să facă o persoană ce aparţine unei
anumite societăţi:
- norme proscriptive, care specifică ceea ce nu trebuie să facem, de
exemplu, în societatea noastră, normele religioase impun ca în perioadele de post
să nu aibă loc căsătorii;
- norme prescriptive, ce precizează ce anume trebuie să facem, de
exemplu faptul că studenţii şi profesorii trebuie să vină îmbrăcaţi în mod decent
la universitate şi să nu utilizeze un limbaj pornografic.
Un alt criteriu după care pot fi clasificate normele este acela privitor la
forma sau caracterul lor extern:
- norme formale – se referă la sistemul de reguli şi de legi, ce au caracter
explicit şi se adresează tuturor membrilor unei societăţi, fără excepţie. De
exemplu, violenţa, violul, crima etc. sunt considerate în mod explicit
comportamente sociale deviante, persoanele care recurg la asemenea
comportamente fiind supuse unor sancţiuni prevăzute de legislaţia statului în
cauză. Legile, de altfel, pot fi considerate ca fiind norme formale, în această
categorie mai putând fi incluse diversele regulamente sau reguli, precum aceea
care impune unei persoane care doreşte să conducă un automobil, să posede în
prealabil un permis de conducere, ceea ce înseamnă că respectiva persoană
trebuie să probeze faptul că are anumite cunoştinţe din domeniul respectiv şi că
posedă anumite aptitudini fizice şi psihologice necesare conducerii
automobilului.
- norme informale – sunt acelea care, deşi sunt cunoscute de majoritatea
membrilor unei culturi, totuşi ele nu au un caracter oficial, nu apar într-un cod
de legi, nu sunt înregistrate ca atare. Un exemplu comun de normă informală
este aceea referitoare la modul în care trebuie să ne îmbrăcăm atunci când
mergem la şcoală sau la serviciu. Deşi nu există nici-o regulă explicită referitoare
la îmbrăcăminte, este totuşi de presupus că persoanele care adoptă ţinute
vestimentare radical diferite de acelea ale majorităţii, nu vor trece neobservate,
iar implicaţiile acestui fapt pot să fie minore sau ceva mai grave, în funcţie de
caz. De exemplu, un elev care vine la şcoală îmbrăcat altfel decât ceilalţi colegi
de-ai săi, poate avea surpriza să nu fie primit de paznicul şcolii, ceea ce nu
constituie nici-o tragedie, se poate duce acasă şi reveni la şcoală în alte haine;
dacă însă, o persoană merge la un interviu de angajare îmbrăcată radical diferit
de normele informale impuse de societate, atunci poate avea surpriza de a nu
reuşi să se angajeze, în ciuda cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le posedă.
Un alt criteriu de clasificare al normelor are în vedere gradul lor de
importanţă în raport cu ceea ce impune o anumită cultură:
- moravurile – au o înaltă semnificaţie morală. Ele „sunt idei, afirmaţii
puternice cu privire la ceea ce este drept şi greşit şi, în raport cu aceasta, permis
şi interzis în situaţii date. Moravurile sunt norme cărora oamenii le acordă o
mare importanţă şi faţă de care pretind o conformare strictă” (Mihăilescu 2003).
În interiorul fiecărei societăţi, se pretinde ca moravurile să fie respectate; în caz
contrar, se poate ajunge la sancţiuni foarte drastice. Aceste norme cu caracter
moral fac distincţia între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, precizând şi
sacţiunile corespunzătoare acţiunilor considerate a fi rele. Există şi o ierarhie a
acestor sancţiuni, aşa cum există şi o ierarhie a moravurilor; îndeobşte, se
consideră că pedofilia, crima sau violul sunt printre cele mai grave asemenea
acţiuni, deci pedepsele corespunzătoare lor sunt mai mari decât în cazul altora.
- cutumele – nu au o componentă morală puternică, fiind norme ce
reglementează comportamentul cotidian al oamenilor. Încălcarea lor nu aduce
prejudicii deosebite. Exemplele cele mai frecvente sunt acelea referitoare la
obişnuinţa de a saluta persoanele cu care te intersectezi în activitatea de zi cu zi,
de a fi punctual la întâlnirile cu prietenii sau cu alţi oameni, de a-ţi respecta
promisiunile făcute altora etc.; toate aceste acţiuni sunt parte a interacţiunii
sociale curente, iar nerespectarea lor nu aduce un oprobiu general, nu transformă
o persoană într-un criminal sau într-un pericol public. „Este nepoliticos să nu te
saluţi cu prietenii, dar mult mai grav este să nu le restitui banii pe care ţi i-au
împrumutat” (ibid.).

3.4. Valorile
Valorile sunt definite, din punct de vedere filosofic, ca reprezentând un
set de idei colective despre ceea ce este adevărat sau fals, bun sau rău, drept
sau nedrept, demn de a fi dorit sau nu etc. într-o anumită cultură (Kendall
2011). Ele au o componentă ideală, abstractă. Valorile sunt standarde prin
intermediul cărora oamenii apreciază propriul lor mod de viaţă. Componenta
principală a valorilor este reprezentată de convingeri, ce reprezintă concepţiile
oamenilor despre lumea în care trăiesc, despre ceilalţi oameni şi despre ei
înşişi.
Sociologul american Robin Williams a întreprins o analiză relativ vastă a
societăţii americane, ajungând la concluzia că, în ciuda diversităţii culturale care
îşi face simţită prezenţa la tot pasul pe tărâmul american, există totuşi zece valori
comune majorităţii americanilor (Macionis 2005, Kendall 2011). Acestea sunt:
1. Egalitatea oportunităţilor. Încă din primii ani ai săi de existenţă ca stat
independent, S.U.A. s-a manifestat împotriva existenţei unui sistem social închis,
structurat pe verticală în diverse caste, fiind promotoarea unui sistem social
deschis, în care, fiecărui om i se oferă oportunităţi egale de a reuşi în ceea ce îşi
propune să realizeze.
2. Individualismul. Fiecare american în parte este responsabil pentru
propriile reuşite sau eşecuri. Metoda cea mai potrivită de a avea succes este
efortul susţinut, precum şi abilităţile individuale.
3. Dorinţa de a reuşi, de a avea succes. Încă din timpul şcolii, modul de
viaţă american încurajează competiţia, aceasta fiind privită drept calea cea mai
potrivită a unei persoane de a reuşi în viaţă. Americanii pun un mare preţ pe
„faptul de a fi mereu un învingător”, de a fi mai bun decât ceilalţi, de a-ţi măsura
capacităţile fizice şi intelectuale în competiţie cu ceilalţi.
4. Activitate continuă şi muncă. În cultura americană, acţiunea este
valorizată infinit superior în raport cu reflecţia, cu meditaţia. De aici rezultă o
atitudine foarte decisă a oamenilor în faţa încercărilor şi greutăţilor vieţii,
americanii fiind întotdeauna mai tentaţi să controleze evenimentele decât să se
supună în mod pasiv şi să se autoconsoleze că aşa a fost să fie, că totul ţine de
soarta fiecăruia.
5. Eficienţă şi accent pus pe latura practică. Latura practică este
superioară celei teoretice, cunoştinţele nu au nici-o valoare dacă nu sunt puse în
practică. Orice demers se traduce în bani, orice acţiune este tradusă în termeni de
eficienţă. Americanii doresc întotdeauna ca totul să fie mai mare (bigger), mai bun
(better) şi mai rapid (faster).
6. Progres şi confort material. Prin confort material, americanii nu
înţeleg numai satisfacerea nevoilor de bază, precum hrana, o locuinţă oarecare şi
îngrijire medicală, ci acele lucruri care fac viaţa să merite să fie trăită. A avea cât mai
mulţi bani este un ideal american explicit, oamenilor nu le este ruşine de faptul că
au reuşit să devină foarte bogaţi şi nimeni nu doreşte sub nici-o formă să-şi
ascundă acest status de om bogat. În general vorbind, cultura americană este una
optimistă, orientată spre viitor, noul fiind considerat întotdeauna ca fiind superior
vechiului.
7. Democraţie şi încurajarea liberei iniţiative. Fiecare individ are
anumite drepturi fundamentale, pe care statul nu trebuie să le încalce. Sistemul
politic american este unul de tip democratic, în cadrul căruia conducătorii sunt
aleşi prin vot popular. Economia americană este în aşa fel alcătuită, încât fiecare
persoană este încurajată să participe în mod activ la viaţa economică.
8. Libertate. Este privită ca o valoare aflată în strânsă relaţie cu ideea de
responsabilitate. Americanii sunt liberi să-şi caute fericirea, să-şi atingă
obiectivele pe care le urmăreşte, fără ca statul să îi pună diverse obstacole inutile.
Amestecul statului în drepturile individuale trebuie să fie nul.
9. Ştiinţă şi tehnologie. Americanii se consideră a fi o naţiune raţională,
ce priveşte cu încredere ştiinţa şi tehnologia, considerându-le pe acestea capabile
să le schimbe viaţa în bine. Cunoaşterea ştiinţifică nu trebuie să fie ruptă însă de
realitate, nu trebuie să devină o abstracţie şi o speculaţie lipsită de contact cu
latura practică a vieţii. Spiritul american afirmă astfel supremaţia raţiunii şi a
cunoaşterii ştiinţifice în raport cu credinţa.
10. Rasism şi superioritate afişată manifest a unor grupuri faţă de altele.
Există în S.U.A. o tendinţă puternică a oamenilor de a valoriza excesiv grupul
din care fac parte, precum şi de a considera că celelalte grupuri sunt calitativ
inferioare. Această valorizare excesivă atinge paliere diferite; ea se referă, mai
întâi, la valorizarea grupului rasial sau etnic; în alt sens, valorizarea are legătură
cu probleme ce ţin de gen/sex; nu în ultimul rând, se întâlnesc frecvent situaţii
de valorizarea clasei sociale. Această constatare ne reaminteşte de distincţia
introdusă de sociologul american W. G. Sumner între in-groups şi out-groups.
Probabil că nu este întâmplător faptul că tocmai un sociolog american a stabilit
această distincţie, ce se referă la tendinţa oamenilor de a-i discrimina pe aceia
care nu aparţin grupului lor, ci unui alt grup, ce este privit în termeni de
rivalitate. În general, cultura americană valorizează mai degrabă albii în
defavoarea persoanelor de culoare sau a asiaticilor, bărbaţii în dauna femeilor şi
bogaţii în defavoarea săracilor. Putem adăuga, în concluzie, că, deşi americanii se
descriu pe ei înşişi ca pe o naţiune egalitaristă, totuşi unii sunt mai egali decât alţii
(Macionis 2005).
Se pune întrebarea acum dacă valorile descrise mai sus pot fi considerate
drept repere pentru majoritatea oamenilor, indiferent de cultura căreia îi aparţin.
Este greu însă de afirmat că aceste valori sunt împărtăşite cu adevărat de toţi
oamenii, indiferent dacă ei fac sau nu parte dintr-o societate cu un grad înalt de
dezvoltare tehnologică. Pentru nenumăraţi semeni de-ai noştri, credinţa,
idealurile religioase stau mai presus decât cunoaşterea de tip raţional; adesea, ei
nu manifestă nici-o aplecare pentru nici-un domeniu al cunoaşterii ştiinţifice,
mulţumindu-se cu frânturi de cunoaştere religioasă. Pentru oamenii din alte
societăţi, individualismul nu poate fi tratat ca pe o valoare în sine; cu adevărat
importante sunt valorile colective, nu cele individuale.
De exemplu, în spaţiul cultural japonez, setul dominant de valori este
profund diferit de cel specific americanilor. Deşi Japonia este, ca şi S.U.A., o
societate profund industrializată, în care tehnologia joacă un rol fundamental şi
unde majoritatea populaţiei locuieşte în mediul urban, totuşi există diferenţe
considerabile între valorile specific americane şi cele japoneze. Aceste diferenţe
se explică prin faptul că istoria şi tradiţia Japoniei au contribuit din plin la
cristalizarea unui set de valori specific acestei culturi (Sullivan 2004). Valorile
cele mai importante ale culturii japoneze sunt următoarele:
1. Colectivitatea, comunitatea, grupul sau familia sunt valori mai
importante decât individualismul. Există o legătură foarte puternică între
japonez şi familia din care el face parte, dar şi între acesta şi locul de muncă
căruia îi aparţine. Fiecare individ înţelege faptul că trebuie să fie responsabil faţă
de ceilalţi, recunoaşterea pe care grupul o conferă fiind infinit mai importantă
decât încercările fiecăruia de a se diferenţia, de a urma propriul mod de viaţă în
sens individual.
2. Autocontrolul, refuzul de a avea orice fel de dispute cu ceilalţi cu
scopul de a fi mereu armonie între cei apropiaţi. Încă din copilărie, copiii sunt
educaţi de părinţii lor în spiritul ajutorării semenilor, al respectului aproape
necondiţionat faţă de aceştia. Ei nu trebuie să fie conflictuali, ideile/ convingerile
proprii sunt mai puţin importante decât faptul de a trăi în armonie cu ceilalţi.
3. Tradiţia şi autoritatea. Japonezii acordă un foarte mare respect legilor,
regulilor, tradiţiilor etc. Motivul acestui respect necondiţionat în faţa autorităţii
nu are legătură cu frica, cultura japoneză nu este o cultură a fricii, a obedienţei
bazată pe spaimă, ci pe faptul că respectul datorat autorităţii face parte din
obligaţiile fundamentale civice, este o condiţie de bază a existenţei armoniei
sociale. Această armonie nu este impusă din afară, ci este asumată din interior de
majoritatea japonezilor.

4. Diversitatea culturală

Cultura are o structură eminamente socială. Datorită acestui fapt, ea nu se
poate transmite de la o generaţie la alta prin intermediul geneticii. Modalităţile
proprii de transmitere a culturii sunt învăţarea şi interacţiunea cu ceilalţi. Ceea ce
înseamnă că nu există nimic aprioric în analiza acestui fenomen; cultura poate fi
dobândită doar după ce copilul se naşte şi intră în relaţie cu cei din jurul său.
Procesul prin care un individ asimilează/interiorizează valorile, normele,
comportamentele etc. grupului în cadrul căruia trăieşte, sau, în limbaj
sociouman, cultura acelui grup, se numeşte enculturaţie. Astfel, un băiat care s-a
născut în România în mediul urban în jurul anului 2000, cel mai probabil şi-a
petrecut o parte din copilărie jucându-se cu jucăriile cumpărate de părinţii săi
sau de alţi adulţi, s-a uitat la televizor la desene animate, s-a jucat la calculator, a
mers la grădiniţă unde a deprins primele elemente ale socializării secundare, a
înţeles că grădiniţa/şcoala fac parte din formarea sa, iar ele se bazează pe un
personal specializat (educator, învăţător sau profesor), cărţile fiind parte
esenţială a acestei formări, precum şi deprinderea scrisului, cititului sau a
efectuării de operaţii matematice etc. Toate acestea alcătuiesc firescul însuşi
pentru un asemenea copil născut şi crescut într-o cultură în care educaţia are
aceste coordonate; dimpotrivă, pentru un copil care s-a născut în aceeaşi
perioadă în comunitatea Jie din Uganda, copilăria înseamnă joaca cu vacile, iar
învăţătura presupune asimilarea informaţiilor pe care i le furnizează ceilalţi
membri ai tribului, căci profesori şi şcoală în sensul uzual nu există sau el nu are
acces la acestea. Când ajunge la vârsta maturităţii, el va trebui să se supună unei
ceremonii de iniţiere, ce presupune că va fi uns cu conţinutul nedigerat al
stomacului unui bou sacrificat special pentru această ocazie (Ferraro, Andreata
2010). Ulterior, va avea trei sau patru soţii simultan. În concluzie, ambii copii
aparţin unor societăţi cu o cultură specifică, în cadrul căreia sunt integraţi şi al
cărei stil de viaţă îl vor asimila puţin câte puţin.
Etnocentrismul este acea tendinţă de a utiliza normele şi valorile specifice
unei anumite culturi drept standarde prin intermediul cărora sunt judecate
practici sau comportamente ale oamenilor ce aparţin unei alte culturi. De
exemplu, în unele culturi unde preceptele religioase sunt dominante, se
consideră că avortul este o practică profund imorală, fiind similar crimei. În
societăţile europene laice, însă, avortul este privit ca fiind un lucru firesc, singurii
care pot decide în acest sens fiind părinţii biologici, ce, din varii motive, nu îşi
asumă responsabilitatea naşterii şi creşterii unui copil. Vorbim în acest caz de o
responsabilitate care ţine exclusiv de propria conştiinţă, responsabilitatea socială
sau juridică este nulă. Etnocentrismul conţine, în acelaşi timp, convingerea că
principiile/normele/judecăţile de valoare proprii sunt superioare în raport cu
acelea aparţinând unei alte culturi. Într-un studiu realizat în anul 2007, s-a
evidenţiat faptul că nivelul etnocentrismului este diferit de la o societate la alta,
cele mai scăzute valori fiind înregistrate în anumite state occidentale (apud.
Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz 2011). Astfel, la întrebarea „Cultura noastră
este superioară celorlalte?”, gradul de adeziune al oamenilor a atins următoarele
valori: Suedia 21%, Marea Britanie 31%, Germania 42%, Canada 52%, S.U.A. 55%,
Iordania 59%, Brazilia 62%, Japonia 69%, China 71%, Mexic 73%, Ghana 73%,
India 93%.
Atitudinea opusă etnocentrismului este relativismul cultural, ce se referă
la convingerea că fiecare cultură are un anumit set de norme şi valori, ce-i
conferă acesteia o identitate aparte. Toate comportamentele sociale trebuie
evaluate în funcţie de contextul, de cultura în care are loc. De aici rezultă faptul
că nu există nici-un criteriu universal, general de evaluare a comportamentelor
umane; nici-un comportament nu este bun în sine sau rău în sine. Moralitatea nu
este altceva decât o convenţie; ceea ce este considerat a fi bun într-o anumită
societate, este privit ca fiind rău în alta. Şi totuşi, adepţii acestei perspective se
confruntă cu o reală dificultate atunci când sunt nevoiţi să evalueze moralitatea
unor acţiuni precum uciderea sau violarea unor copii, tortura sau schilodirea
unor oameni care nu au comis nici-o crimă sau vreun act de violenţă şi nici nu au
incitat pe nimeni la crimă sau violenţă etc. Este imposibil să apreciezi că
asemenea comportamente ar putea fi vreodată, în cadrul oricărei societăţi,
apreciate ca fiind bune. De asemenea, este greu de identificat, dacă nu imposibil,
o cultură în cadrul căreia familia să nu fie privită ca o valoare în sine, sau în care
moartea să nu fie înconjurată de o aură asemănătoare unei taine, indiferent dacă
unii oameni cred sau nu în nemurirea sufletului. Prin urmare, aşa cum se poate
vedea şi mai sus, susţinătorii relativismului cultural se confruntă cu evidenţa
existenţei unor universalii culturale, ce fac imposibilă susţinerea fără rezerve a
acestei perspective asupra culturii.
Relativismul cultural a dat naştere unei tendinţe aparent paradoxale, dar
care are o bază foarte largă de aplicare în diverse culturi ale lumii actuale. Este
vorba despre xenocentrism, ce reprezintă convingerea că operele
artistice/ideile/produsele/tehnologiile/serviciile etc. aparţinând unei culturi
străine sunt superioare celor din interiorul propriei culturi. Xenocentrismul este
prin urmare un tip de convingere aflată în opoziţie cu etnocentrismul. De
exemplu, unii dintre noi sunt convinşi că produsele alimentare străine sunt
superioare celor româneşti, deşi o analiză atât cantitativă, cât şi calitativă poate
să demonstreze contrariul. De asemenea, unii oameni preferă să achiziţioneze
anumite produse de îmbrăcăminte străine, al căror preţ este mai mare decât al
celor autohtone, deşi calitatea acestora este similară.

Subculturile sunt parte a culturii globale a unei societăţi, dar, în acelaşi
timp, ele păstrează un caracter distinct, ce se exprimă prin cristalizarea unui set
de valori proprii, a unor norme şi moduri de viaţă specifice. Uneori, ele adoptă şi
un limbaj propriu, denumit argou, ce permite membrilor unei subculturi să
confere un înţeles special anumitor cuvinte sau expresii. Unul dintre cele mai
cunoscute tipuri de argou este cel utilizat în interiorul puşcăriilor sau de membrii
diverselor găşti. Trăsătura fundamentală a argoului în aceste cazuri este faptul că
nu poate fi înţeles de persoanele din afara găştii, în acest sens el având şi rolul de
a furniza şi de a menţine coeziunea specifică grupului. Dar şi de a-i da acestuia
identitatea specifică. Societăţile alcătuite dintr-un număr mare de subculturi sunt
denumite adesea societăţi pluralistice. Trebuie însă reţinut faptul că
subculturile, deşi diferă substanţial de cultura dominantă a unei societăţi, totuşi
ele nu se află în contradicţie cu aceasta. Spre deosebire de subculturi,
contraculturile au drept caracteristică esenţială tendinţa permanentă şi manifestă
de a intra în conflict cu cultura dominantă. De exemplu, o sectă religioasă ce
propune o credinţă de tip creştin diferită de cea ortodoxă este o subcultură dacă
setul de convingeri religioase ale adepţilor respectivei secte nu contrazice
flagrant dogma ortodoxă, propunându-şi să o submineze şi să-i distrugă
autoritatea. În acelaşi timp, o grupare anarhistă nu poate fi privită ca fiind o
subcultură, ci o contracultură şi aceasta deoarece ea respinge principiile
fundamentale după care funcţionează o societate democratică.
Studiile efectuate de filosofi au arătat nu numai că oamenii împărtăşesc
valori, norme şi comportamente diferite, ci şi că reperele fundamentale după care
se structurează percepţia umană, spaţiul şi timpul, sunt receptate nu numai
subiectiv, de către fiecare individ în parte, ci şi social. Altfel spus, percepţia
asupra timpului şi spaţiului sunt, deci, determinate cultural. Antropologul
american Edward T. Hall (1914-2009) a susţinut faptul că percepţia timpului este
diferită de la o cultură la alta, introducând, în acest sens, o distincţie relevantă
între culturile monocrone şi culturile policrone. Oamenii care aparţin unor
culturi monocrone, de exemplu cei din mediul urban european sau american,
receptează timpul în mod liniar, organizându-se într-o manieră conformă acestei
perspective monocrone. Activitatea întreprinsă de aceştia presupune realizarea
unei singure sarcini şi nu a mai multora concomitent, precum şi fixarea unui
program strict, abaterile de la program fiind permise doar în situaţiile de maximă
urgenţă; de asemenea, punctualităţii i se acordă o reală consideraţie, timpul care
se scurge în vederea aşteptării unei persoane fiind considerat irosit. Presiunea pe
care timpul o efectuează asupra psihicului indivizilor este enormă; aceştia trăiesc
în permanenţă cu obsesia că timpul nu le ajunge, atât în ceea ce priveşte
realizarea activităţilor profesionale, cât şi a celor de natură familială. Culturile
policrone se raportează la timp într-un mod fundamental diferit; oamenii sunt
obişnuiţi să deruleze mai multe activităţi în acelaşi timp, ei neacordând
punctualităţii o importanţă majoră. Preocuparea dominantă a oamenilor din
aceste culturi este aceea de a iniţia şi de a menţine relaţiile sociale, pe a căror
importanţă mizează chiar mai mult decât pe finalizarea unei sarcini la termenul
convenit. Graba şi tendinţa neîntreruptă de a efectua cât mai multe sarcini într-
un timp cât mai scurt, dar nu cu scopul de a le face cât mai temeinic, ci mai
degrabă în vederea multiplicării lor, specifice culturii monocrone, sunt privite de
aceia care trăiesc într-o cultură policronă ca un pas esenţial spre
dezumanizarea/ robotizarea/ alienarea omului.

Priveliştea oferită de un magazin în care sunt expuşi la vânzare câini şi
pisici nu pare să conţină în sine nimic ieşit din comun; în fiecare oraş important
din România există cel puţin un pet shop în care sunt oferite amatorilor spre
achiziţionare diverse animale de companie. Totul însă se schimbă radical dacă
respectivul magazin nu este situat în interiorul unui mall, ci într-o piaţă unde se
comercializează produse alimentare, iar câinii şi/sau pisicile jupuiţi şi pârliţi
atârnă de o funie într-un galantar. Acestă imagine poate să reprezinte pentru un
european obişnuit un adevărat şoc cultural. Ştim cu toţii că în China câinii şi
pisicile sunt considerate animale comestibile, însă, cu toate acestea, şocul pe care-
l avem atunci când vedem cu proprii ochi un asemenea obicei culinar este foarte
mare. Şi aceasta nu este singura situaţie în care trăirile noastre, manifestate cu
precădere prin sentimente de respingere, sunt extrem de intense.
Şocul cultural desemnează acest complex de trăiri, indus de contactul cu o
cultură ale cărei obiceiuri/comportamente sunt profund diferite de cele specifice
propriei culturi; în aceste situaţii, oamenii se simt dezorientaţi, revoltaţi, nesiguri,
chiar cuprinşi de spaimă. Aşa cum am sugerat şi mai înainte, arta culinară este
unul dintre cele mai mari furnizori de diversitate culturală, dar şi provocatoare
de şocuri culturale. Oricât ar putea părea de bizar, probabil că nu există vreun
produs de natură animală sau vegetală – cu excepţia, binenţeles, a celor care
prezintă trăsături nocive evidente, fiind otrăvitoare – care să nu fie consumat în
interiorul unei anumite culturi. Caii, şobolanii, broaştele, termitele, păianjenii,
diversele specii de gândaci şi alte asemenea animale pe care noi le considerăm de
neatins sub aspect culinar, pot fi parte a meniului cotidian al unor oameni din
alte societăţi, cu menţiunea că aceştia nu le consumă doar din strictă necesitate,
fiindcă nu au altceva de mâncare, ci mai ales datorită culturii în care trăiesc. Şi nu
e vorba doar de anumite specii de animale, ci şi de anumite organe ale acestora,
sau chiar de excentricităţi precum prepararea fătului de vacă sau oaie etc. De
altfel, unele dintre acestea sunt considerate adevărate delicatese, preţurile pe care
unii oameni sunt dispuşi să le plătească pentru ele fiind exorbitante.
Este uşor de înţeles faptul că nu numai obiceiurile culinare ale oamenilor
pot provoca şocuri culturale. Pentru o persoană în vârstă, un concert de muzică
heavy-metal poate fi un adevărat şoc cultural; acelaşi sentiment îl poate avea un
european la vederea acelor rituri de iniţiere din alte culturi, în care curge mult
sânge, sau în care oamenii merg pe cărbuni încinşi, ori unii tineri sunt puşi să
vâneze cu mâinile goale un animal foarte periculos, punându-şi viaţa în pericol
etc. – toate acestea sunt doar câteva exemple de situaţii ce pot provoca şocuri
culturale. Vom încheia expunerea despre diversitatea culturală cu observaţia că
acest contact între culturi produce, la un nivel mai mult sau mai puţin profund,
un şoc cultural, ce inspiră adesea atât o reacţie de teamă sau de respingere, cât şi
o fascinaţie irezistibilă; altfel spus, alteritatea intrigă, naşte întrebări, îi trezeşte
omului dorinţa de cunoaştere, arătându-i feţe nevăzute ale lui însuşi. Iar cel mai
bine se poate vedea acest lucru în atracţia irezistibilă pe care o manifestă oamenii
faţă de istorisirile narate de cei care au intrat în contact cu alte culturi, care au
fost martorii unor comportamente/ obiceiuri etc. diferite în raport cu acelea
practicate în interiorul propriei culturi. În acest sens, antropologul Ralph Linton
(1968) remarca: „Istorisirile despre obiceiuri străine au fost dintotdeauna o
preocupare a noastră şi sunt ascultate cu acelaşi amestec de mulţumire de sine şi
de invidie nemărturisită, care constituie elementul de atracţie chiar şi al celor mai
mici bârfe. Cel mai vestit dintre toţi povestitorii despre alte popoare, Herodot,
dedică o bună parte din istoria lui la ceea ce am numi astăzi descrieri de cultură.
El merge chiar atât de departe, încât precizează unele dintre diferenţele cele mai
izbitoare dintre greci şi egipteni sub raportul obiceiurilor, exprimându-şi mirarea
reală că aceşti barbari se retrăgeau în casă pentru funcţia excretoare, în loc de a
ieşi în stradă, cum procedau grecii civilizaţi”.