Capitolul I MONEDA

1.1. Definirea monedei şi funcţiile sale
Definirea monedei reprezintă o problemă deosebit de complexă şi sensibilă, studierea fenomenului
monetar constituind preocuparea economiştilor de peste 30 de secole. Gândirea monetară a creat o serie
de curente şi şcoli, fiecare dintre ele încercând să justifice natura monedei, în strânsă legătură cu
economia.
Orice acţiune economică implică, sub o formă sau alta, utilizarea banilor. Din această cauză fenomenul
economic nu poate fi analizat fără a cunoaşte fenomenul monetar; politica economică are ca şi
componentă esenţială politica monetară. Domeniul monetar este un domeniu extrem de important al
economiei. Moneda deţine un rol fundamental în viaţa economică, starea monedei reflectă starea
economiei; o monedă puternică este simbolul unei economii puternice, în timp ce o monedă slabă este
percepută ca reprezentând o economie slabă. Rolul fundamental al monedei în economie rezultă şi din
faptul că asupra sa se răsfrâng problemele sistemului economic. Istoria economică relevă faptul că toate
crizele economice au fost şi crize monetare, uneori aflându-se la originea marilor crize.
În limbajul curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât fenomenul de „monedă”, cât şi cel de
„bani”.
„Moneda” reprezintă un semn bănesc care se prezintă sub forma unui disc confecţionat din metal, având o
anumită greutate, care se utilizează ca mijloc de circulaţie şi de plată
1
. În perioada în care moneda unei
ţări era confecţionată din metale preţioase, având valoare proprie deplină, aceasta îndeplinea şi funcţia de
rezervă a valorii, de tezaurizare. Moneda are un avers (faţă) pe care este gravată valoarea acesteia şi un
revers (verso) pe care sunt gravate semnele distinctive ale statului emitent.
Termenul de monedă, în limba română, provine din limba neogreacă (monedha), dar etimologic termenii
„monetar”, „monetarism”, „monetărie” provin de la termenul latin „monetă”, de la denumirea templului
zeiţei Junon Moneta (sfătuitoarea), templu în care romanii si-au instalat atelierul de batere a pieselor de
metal (templul a rămas vestit prin gâştele care i-au avertizat pe romani de atacul barbarilor din anul 390
Î.C.)
2
.
Noţiunea de bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, cuprinzând toate semnele băneşti. Costin
Kiriţescu dă o definiţie completă a banilor: „banii reprezintă un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare,
ce conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente”
2
. Potrivit
dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii mărfurilor;
monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic provenienţa
termenului „bani” este necunoscută.
Se observă că atât noţiunea de „monedă” cât şi cea de „bani” au fost definite prin funcţiile pe care le
îndeplinesc în economie, şi care sunt, de fapt, aceleaşi. Îndeplinind deci aceleaşi funcţii şi acelaşi rol în
economie, distincţia între cele două noţiuni „bani” şi „monedă” nu mai are rost, în practică ele fiind
sinonime, folosindu-se una în locul celeilalte, de unde şi similitudinea între „masă monetară” şi „masă
bănească”.
În sens larg, banii constituie ansamblul modalităţilor de plată direct utilizabile pentru efectuarea
tranzacţiilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor, altfel spus, ansamblul activelor acceptate peste tot, de toţi şi
în toate timpurile, pentru stingerea datoriilor.
Utilizarea banilor se bazează pe încredere; căutând motivele pentru care aceştia sunt acceptaţi de către
toţi, ajungem la încredere: un individ acceptă un instrument de plată atunci când ştie cu siguranţă că
acesta îi va fi acceptat lui însuşi când va dori să cumpere un bun sau să achite o datorie. Această încredere
nu vine de la sine: ea poartă girul statului şi s-a impus progresiv (băncile centrale au o vechime cuprinsă
100 şi 200 de ani).

1
Marcel Anghel, Gheorghe Ilie, Dicţionar financiar-bancar, Ed. Genicod, Bucureşti, 2002, p.122.
2
Marius Herbei şi colectiv, Monedă şi Credit, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 1.
2
Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 63.
2
Cei care deţin moneda au „puterea” de a obţine bunuri şi servicii din ţara în care a fost emisă moneda
respectivă, dar cei care o emit şi o distribuie au o putere şi mai însemnată: aceea de a influenţa
distribuirea avuţiei din ţara respectivă. Este, asemeni tuturor puterilor, o putere disputată: „Money its
power”
3
, spunea economistul francez François Perroux (infirmând teza neutralităţii monedei),
reproducând expresia lui Harrod.
Istoria monetară ilustrează strălucit relaţia dintre emisiunea monetară şi putere, cu alte cuvinte faptul că
moneda este un instrument al puterii, disputa pentru putere implicând şi disputa pentru a deţine
monopolul emisiunii monetare.
Băncile centrale, fie că s-au detaşat dintre celelalte, fiind mai puternice şi beneficiind de sprijinul puterii
politice, fie că au fost create de puterea politică, au reuşit să monopolizeze emisiunea de bancnote. Banca
Angliei a obţinut privilegiul emiterii bancnotelor în 1844, Banca Franţei în 1848, Banca Germaniei în
1875 etc. Puterea politică a căutat apoi să obţină controlul asupra băncilor de emisiune (acolo unde
capitalul nu aparţinea statului) fie prin promulgarea unor legi care defineau exact modul de funcţionare al
băncilor centrale şi operaţiunile lor, fie, mai uşor, prin naţionalizarea lor. Chiar şi în prezent, unele bănci
centrale nu rezistă presiunilor politice şi abuzează de monopolul emisiunii monetare
Băncile comerciale au reacţionat, căutând să restrângă puterea monopolului emisiunii de bancnote
aparţinând băncilor centrale. În acest scop, băncile comerciale au dezvoltat serviciile oferite clienţilor,
pentru a face conturile deschise la ele mai atractive decât bancnotele. Au reuşit foarte bine acest lucru,
dacă ne gândim că totalul bancnotelor nu mai reprezintă, în prezent, decât aproximativ 10% din totalul
masei monetare. Capacitatea de creaţie monetară a băncilor comerciale este limitată, totuşi, de banca
centrală prin instrumente specifice, de politică monetară.
Relaţiile monetare internaţionale oferă încă un exemplu, poate şi mai clar, al legăturii dintre putere şi
emisiunea monetară. Dolarul este, la ora actuală, moneda internaţională cea mai răspândită, cea mai
utilizată (nici chiar euro nu a reuşit să „detroneze” dolarul). Statele europene şi marile întreprinderi
internaţionale deţin active în dolari, doresc să-şi sporească această deţinere, în schimb Statele Unite,
emitentul dolarilor, sau întreprinderile americane pot cumpăra întreprinderi sau împrumuta sume în dolari
altor ţări. Este manifestarea unei puteri evidente. Această supremaţie (întâietate) a dolarului datează de la
sfârşitul ultimului război mondial, însoţind victoria militară a S.U.A. Sistemul Monetar Internaţional
(S.M.I.) constituit atunci (1944 – Bretton-Woods) a consfinţit, iar apoi a prelungit această putere. Mai
târziu, la începutul anilor şaizeci, ţările europene au pus în discuţie această dominaţie americană,
constatând întâietatea dolarului. Deşi convertibilitatea dolarului în aur a fost suspendată (1971), nici
crearea S.M.E. (Sistemul Monetar European) şi nici crearea U.E.M. (Uniunea Monetară Europeană) nu au
înlăturat încă dominaţia dolarului. Evoluţia cursului euro-dolar în perioada 1999-2001 nu ne-a încurajat să
anticipăm o supremaţie a euro. Prezenţa fizică a euro începând cu 1 ianuarie 2002 a adus o ameliorare a
monedei europene faţă de dolar.
Un alt exemplu de întrepătrundere strânsă între puterea monetară şi puterea politică este cel al utilizării
sistematice a „armei financiare” în conflictele internaţionale. În momentul conflictului dintre Iran şi
S.U.A. (1979)
4
după ce diplomaţii americani au fost luaţi ostatici la ambasada americană din Teheran,
preşedintele Carter a hotărât îngheţarea activelor iraniene deţinute în băncile americane pentru a exercita
presiuni asupra autorităţilor iraniene. La acea dată, hotărârea nu a avut efectul scontat, deoarece băncile,
preocupate de onorarea contractelor, au refuzat să aplice sancţiunile decise de preşedintele S.U.A. În
cazul conflictului din Malvine, guvernul britanic a răspuns invadării acestor insule de către Argentina,
blocând activele argentiniene din băncile britanice şi opunându-se acordării oricărui nou credit de către
acestea adversarei sale. Arma financiară a fost cu atât mai eficace cu cât mai mult de jumătate din datoria
externă a Argentinei trecea prin băncile londoneze, iar Argentina trebuia să reînnoiască o mare parte a
acestei datorii în cursul anului, neputând face faţă în alt mod deficitului balanţei sale de plăţi. Atunci când
a fost evident că Statele Unite erau decise să sprijine hotărârea britanicilor, Argentina s-a aflat în faţa unui
blocaj financiar, ce a contribuit la prăbuşirea guvernului argentinian şi la victoria militară britanică. Mai
recent, embargoul impus regimului condus de Slobodan Miloşevici a fost tot o luptă dusă pe plan
financiar; chiar şi acordarea ajutorului financiar pentru reconstrucţia ţării a fost condiţionată de predarea

3
François Perroux, L’economie du XX- e siécle, ed. II, Economica, Paris, 1964, p. 481.
4
* * *, Cronologia Universală – Larousse, Ed. Lider, Bucureşti, 1996, traducere Irina Negrea.
3
acestuia (a lui Miloşevici) Tribunalului Internaţional de către noua putere politică. O altă experienţă a
utilizării armei financiare este legată de atacul terorist din 11 septembrie 2001. La câteva zile de la acest
atac, S.U.A. a anunţat îngheţarea activelor organizaţiilor teroriste deţinute în băncile americane, iar, pe de
altă parte, Pakistanul a beneficiat de un substanţial ajutor financiar doar pentru a oferi sprijinul său
Statelor Unite (şi N.A.T.O.) în lupta împotriva teroriştilor „găzduiţi” de ţara vecină, Afghanistan.
În fine, ultimul exemplu al utilizării armei financiare este legată de atacul asupra Irakului, S.U.A.
sprijinind cu fonduri financiare ţările care au sprijinit acest conflict.
În concluzie, datorită forţei sale, puterea monetară trebuie utilizată în aşa fel încât să fie exercitată cât mai
mult posibil în interesul general; o bună politică monetară poate împiedica să devină o cauză principală a
recesiunii economice.
Nu este un bun de consumaţie pentru că nu oferă satisfacţie directă şi nu este nici capital tehnic; moneda
reprezintă deci un bun specific definit prin funcţiile pe care le îndeplineşte:
1. Instrument al tranzacţiilor, sau intermediar al schimburilor.
2. Unitate de măsură a valorii.
3. Instrument de rezervă a valorii.
4. Mijloc de plată.

1. Ca intermediar al schimburilor, moneda facilitează schimbul de mărfuri, serveşte drept contrapartidă
între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor pe toate pieţele
5
. Desigur că tranzacţiile se pot
desfăşura fără monedă, prin troc, însă inconvenientele trocului sunt vizibile:
÷ întâlnirea în timp şi spaţiu a nevoilor pentru doi indivizi, fiecare deţinând bunul pe care celălalt
doreşte să-l obţină;
÷ indivizibilitatea bunurilor şi dificultatea de a stabili valori egale;
Rezultă că trocul limitează considerabil volumul schimburilor şi face imposibilă formarea unui ansamblu
de preţuri, a unei scări de valori care să faciliteze evaluarea bunurilor. Recurgerea la un bun intermediar
(moneda), permite disocierea celor două contraprestaţii simultane ale trocului în două tranzacţii distincte
(separate): vânzarea unui bun contra banilor şi cumpărarea contra banilor a unui alt bun. În anumite
perioade de tulburări monetare, când moneda constituie un intermediar de slabă calitate, se revine la
tehnica trocului (de exemplu, în Germania, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, ţigările
intermediau schimburile).
Deşi reprezintă o caracteristică a economiilor nemonetare, schimbul bunurilor în natură sub forma
barterului apare şi în economiile contemporane ca un răspuns la excesul de produse şi materiale, situaţie
în care anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe – marfă contra marfă
6
.
2. Ca unitate de măsură a valorii, moneda permite etalonarea şi compararea bunurilor şi serviciilor
eterogene; constituie un instrument de măsură universal aplicabil bunurilor, serviciilor şi altor drepturi; cu
alte cuvinte, moneda permite cuantificarea relaţiilor sociale, permite fiecărui individ să-şi cunoască
drepturile şi obligaţiile în societate.
Particularitatea funcţiei de unitate de măsură a monedei constă în faptul că nu este necesară prezenţa
fizică a acesteia. Valoarea bunurilor se exprimă prin preţul lor în monedă. Moneda permite determinarea
unei scări generale de preţuri, altfel spus, raporturi de schimb comparabile.
3. Ca instrument de rezervă a valorii moneda asigură permanenţa valorilor măsurate. Moneda nu este
în mod obligatoriu utilizată imediat pentru a efectua tranzacţii; ea poate fi păstrată, permiţând să se amâne
decizia de utilizare a sa. În acest fel moneda devine un mijloc de a conserva bogăţia, o întruchipare a
avuţiei (averii). Ca mijloc de păstrare a avuţiei (averii), moneda permite transferul în timp al valorii,
reprezentând un liant între prezent şi viitor (Keynes). Valoarea reprezentată de o anumită cantitate de bani
poate să nu fie tot timpul aceeaşi. Fluctuaţiile puterii de cumpărare a monedei alterează considerabil
calitatea acesteia ca instrument de rezervă a valorii. Economisirea, care reprezintă amânarea consumului,
se bazează pe siguranţa că valoarea bunurilor la al căror consum s-a renunţat va putea fi regăsită în viitor
la momentul în care se va decide utilizarea fondurilor de rezervă. Pentru ca banii să-şi îndeplinească în

5
Cezar Basno, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 8.
6
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Ed. A.S.E., Bucureşti, 2003, p. 9.
4
bune condiţii această funcţie e necesar ca valoarea lor, puterea lor de cumpărare, să fie constantă, sau
altfel spus, preţurile practicate în economie să nu se modifice
7
.
În prezent, valoarea monedei fluctuează în timp, deci pe termen lung alte active (aur, imobile, valută) pot
îndeplini mai bine rolul de rezervă a valorii.
4. Ca mijloc de plată moneda este utilizată şi pentru stingerea datoriilor care nu sunt legate direct de
schimbul de mărfuri (de exemplu: impozite şi taxe, salarii, acordarea si rambursarea creditelor bancare),
instrument al plăţilor amânate vânzarea mărfurilor cu plata în rate.
Este dificil să disociem cele patru funcţii, pentru că societăţile contemporane sunt societăţi de piaţă care
au nevoie simultan de un intermediar de schimb şi o unitate de măsură şi de plată pentru a asigura
coerenţa sistemului de schimburi şi stabilitatea puterii de cumpărare. Pentru ca piaţa să fie eficientă este
necesar ca drepturile consimţite astăzi să poată fi exercitate şi mai târziu, altfel spus, trebuie să permită
tezaurizarea. Stabilitatea unităţii de măsură este condiţia bunei funcţionări a acestui sistem, însă, din
păcate, stabilitatea nu este niciodată asigurată total. Dacă stabilitatea se transformă în instabilitate, iar
aceasta capătă forme alarmante, apare fenomenul de respingere, de renunţare la funcţiile monetare
8
.
Amplele fluctuaţii ale nivelului general al preţurilor se derulează în timpul perioadelor de „boom”
economic şi criză. Astăzi, în condiţiile persistenţei inflaţiei, rolul de rezervă a puterii de cumpărare este
mai greu de îndeplinit.
De asemenea, trebuie să ţinem cont că dezvoltarea operaţiunilor bancare şi financiare a permis lansarea
către populaţie a unei game de instrumente de plasament care suplinesc cu succes moneda ca mijloc de
rezervă a valorii.
Pe de altă parte, stabilitatea monedei apără societatea de tensiunile sociale. Aceasta este dimensiunea
socială a banilor, care apare deci la fel de importantă ca şi rolul său economic de piaţă, prezentat până
acum.
1.2. Masa monetară. Agregatele monetare
Alături de definirea monedei, măsurarea cantităţii de bani este un demers necesar şi constă în
determinarea capacităţii de a cheltui a agenţilor economici.
Pentru ca funcţiile monedei să fie exercitate în bune condiţii, este necesar ca moneda să existe într-un
anumit volum şi într-o anumită structură. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activitatea
economico-socială şi cantitatea de monedă sunt abordate şi analizate cu ajutorul conceptelor de masă
monetară (MM) şi viteză de circulaţie a banilor (V). Noţiunea de bani nu reprezintă o mărime fixă şi
imobilă; există mai multe definiţii statistice ale banilor, fiecare dintre ele stabilind pe scara lichidităţii o
anumită delimitare între bani şi celelalte active. Dimensionarea corectă a masei monetare nu poate să nu
ţină cont de diversitatea mare a substitutelor monedei pentru a surprinde tot ceea ce se petrece în sistemul
economic
9
. În esenţă, masa monetară constă în totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea
bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.
Definirea statistică a banilor presupune identificarea elementelor de activ ale patrimoniului agenţilor
economici:
÷ active reale, care corespund unui bun material;
÷ active financiare, care corespund unor creanţe asupra altor agenţi economici şi cuprind:
 bancnotele (biletele de bancă) reprezintă „promisiunea” băncii centrale pentru deţinătorul lor
de a putea cumpăra bunuri şi servicii de pe piaţă;
 conturile curente deschise la bancă reprezintă angajamentul băncii comerciale de a rambursa
agenţilor economici la cerere disponibilul aflat în cont;
 bonurile de tezaur reprezintă angajamentul statului de a rambursa suma, împreună cu o
dobândă la o anumită scadenţă;
 obligaţiunile reprezintă materializarea angajamentului unui debitor de a rambursa o sumă şi o
dobândă sigură la un moment dat (scadenţă);

7
Silviu Cerna, Monedă şi credit, curs universitar, vol. I, Timişoara, p. 46.
8
Costin C. Kiriţescu, Idei contemporane în acţiune, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 9.
9
Daniel Dăianu, Echilibrul economic şi moneda, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 71.
5
 acţiunile dau posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute pentru un acţionar (participare la
profit, la conducerea societăţii, la lichidarea societăţii).
Faţă de bunurile reale, activele financiare valorează atât cât valorează creanţele, ţinând cont şi de
persoanele asupra cărora se manifestă aceste creanţe, de societăţile care le garantează.
Este evident că dintre activele financiare enunţate, activele de natură monetară sunt bancnotele (creanţe
asupra băncii centrale) şi conturile deschise la băncile comerciale (creanţe asupra băncilor comerciale).
Masa monetară este constituită, în mod tradiţional, din activele financiare cele mai lichide, activele
monetare:
÷ bancnote şi monede metalice emise de banca centrală ce poartă numele de „monedă a băncii
centrale”;
÷ solduri creditoare ale conturilor curente (şi asimilate acestora) deschise la băncile comerciale de
către agenţii economici, ce poartă numele de monedă scripturală.
Altfel spus, masa monetară reprezintă totalitatea creanţelor agenţilor nebancari asupra sistemului bancar.
Unii specialişti susţin includerea în componenţa masei monetare şi a rezervelor lichide ale băncilor
comerciale (bancnote şi monede metalice) şi depozitele acestora aflate în conturi deschise la banca
centrală; însă acestea nu au semnificaţie economică, atâta timp cât nu sunt puse în circulaţie şi nu sunt
utilizate în tranzacţii. Numerarul în casierie al băncilor comerciale asigură doar transformarea monedei de
cont în monedă a băncii centrale, la cererea agenţilor nebancari. De asemenea, depozitele băncilor
comerciale aflate la banca centrală pot fi transformate în numerar la cererea acestora, dar nu servesc la
finanţarea tranzacţiilor, ci la compensarea datoriilor şi creanţelor reciproce ale băncilor.
Deşi am pornit în definirea masei monetare de la activul patrimonial al agenţilor nebancari, deoarece
acesta este necuantificabil, în practică, masa monetară se măsoară statistic prin adunarea angajamentelor
cu caracter monetar al băncilor, adică pasivul bilanţului centralizat al întregului sistem bancar (banca
centrală şi băncile comerciale – vezi figura 1.1)

Figura 1.1.
Deţinerea titlurilor de valoare influenţează volumul şi structura cheltuielilor deţinătorilor lor ca şi moneda
băncii centrale sau moneda de cont. Problema redefinirii masei monetare şi a stabilirii limitei dintre
activele monetare şi activele financiare se pune cu acuitate. Masa monetară şi componentele sale sunt
analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar.
Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare; Sistemul Contabilităţii Naţionale (în
România) defineşte agregatul monetar ca o parte constitutivă a masei monetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin
instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice pe care le mijloceşte.
Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina una în alta, precum păpuşile ruseşti: agregatul
mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare
le conţine pe toate celelalte.
Criteriul după care sunt incluse activele în agregatele monetare este cel al lichidităţii, al uşurinţei
transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de
certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o sumă
cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii principale de lichidităţi:
Agenţi economici nebancari Bănci comerciale Banca centrală
Moneda efectivă
(Numerar)
Depozite la bănci
comerciale
Depozite la
bănci
comerciale
Numerar
(bancnote şi
monede metalice)
deţinut de agenţi
economici
nebancari
6
M
1
– lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi imediate;
acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la vedere, în principal
cele operabile prin cecuri. M
1
reprezintă masa monetară în sens restrâns;
M
2
– lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în lichidităţi
primare fără riscul de a pierde capital, adică sunt monetizabile. M
2
desemnează masa monetară în sens
larg şi cuprinde, în plus faţă de M
1
, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de
economii, depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor reciproc;
M
3
– lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate. Transformarea lor
în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M
3
cuprinde, pe lângă M
2
, valorile
mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului, colectivităţi
publice sau întreprinderi publice.
Delimitarea activelor monetare este o problemă actuală. Până nu demult, activele financiare şi cele
monetare erau bine ordonate, iar costurile necesare trecerii de la un activ financiar la unul monetar erau
mari; în prezent activele sunt multiple, ajungând să se creeze chiar o continuitate a lor, iar costurile
tranzacţiilor sunt substanţial diminuate. Problemele care se pun în legătură cu definirea mai largă a masei
monetare sunt: limita dintre activele monetare şi activele financiare, dar şi limita dintre bani şi creanţe.
Concurenţa bancară şi pieţele financiare din ce în ce mai sofisticate sunt factori care determină ca limita
dintre activele monetare şi cele financiare să fie tot mai greu de stabilit. Formele noi de plasament la
termen permit creşterea oricând a lichidităţilor prin transformarea lor în monedă (de exemplu inovaţiile
financiare ale anilor `80).
În ce priveşte limita între bani şi creanţe, şi aici părerile sunt împărţite, deoarece deţinerea de monedă
reprezintă astăzi, mai ales în ţările dezvoltate posibilitatea de a retrage din contul deschis la bancă
numerar. Descoperirea de cont admisă de bancă agenţilor economici, respectiv cărţile de credit ale
populaţiei satisfac incontestabil o cerere de bani. Poziţia specialiştilor în această privinţă este încă
controversată.
Stabilirea numărului şi conţinutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. Fondul Monetar
Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale.
Orientările fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale diverselor ţări.
De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care
pot, dacă este necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între
lichidităţi, potrivit fiecărei ţări:
÷ money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici deschise
la bancă;
÷ qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici;
÷ other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
Banca Centrală Europeană îşi defineşte de asemenea trei agregate monetare: M
1
format din numerar şi
depozite la vedere, M
2
ce cuprinde pe lângă M
1
livrete de economii exigibile la vedere şi M
3
ce cuprinde
pe lângă M
2
titlurile organismelor de plasament colectiv şi certificatele de depozit cu scadenţe de maxim
doi ani.
1.3. Indicatori monetari
A. Masa monetară, definită ca totalitate a mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un
moment dat sau în medie pe o anumită perioadă reprezintă un indicator monetar complex.
Componentele masei monetare sunt studiate cu ajutorul agregatelor monetare. Agregatul cel mai larg
(M
3
) reprezintă lichiditatea globală a unei ţări. Lichiditatea economiei se apreciază cu ajutorul ratei
lichidităţii, ca raport între nivelul mediu anual al masei monetare şi un indicator reprezentativ al nivelului
de activitate al economiei (de obicei produsul intern brut). Motivul pentru care lichiditatea economiei se
apreciază în funcţie de produsul intern brut este evident: când o economie are o lichiditate mare, populaţia
şi întreprinderile deţin un volum mare de monedă, care poate alimenta o mare cerere de consum şi poate
provoca, prin aceasta, tensiuni inflaţioniste; când într-o economie există o lichiditate insuficientă pot
rezulta tensiuni asupra finanţării întreprinderilor, tensiuni care pot să pună în pericol dezvoltarea,
creşterea producţiei şi creşterea economică.
7
B. Circulaţia monetară: studiul masei monetare nu trebuie să se oprească la fluctuaţiile masei monetare
privită ca stoc, ci trebuie analizat gradul de utilizare a acestui stoc, pentru că moneda este importantă
pentru economie, atât timp cât ea circulă, permite derularea tranzacţiilor. Masa monetară privită ca flux,
adică circulaţia monetară reprezintă ansamblul operaţiunilor de încasări şi plăţi determinate de fluxul de
bunuri, servicii, informaţii capitaluri în economie sau, mai simplu, mişcarea banilor în economie într-o
perioadă de timp. Mărimea circulaţiei monetare dintr-o economie, într-o anumită perioadă (de obicei un
an), reprezintă produsul dintre mărimea medie a stocului de bani şi viteza de circulaţie a banilor.
Potrivit ecuaţiei cantitative a lui Irving Fisher, circulaţia monetară concretizată într-un anumit volum de
încasări şi plăţi este:
c
V M Q P · = ·
unde:
M – masa monetară;
P – nivelul preţurilor;
Q – volumul bunurilor şi serviciilor;
V
c
– viteza de circulaţie a monedei;

C. Viteza de circulaţie a banilor. Intensitatea utilizării banilor este apreciată, deci, prin viteza de
circulaţie a banilor. Buna înţelegere a rolului monedei în activitatea economică presupune măsurarea
vitezei de circulaţie a banilor şi explicarea variaţiilor acesteia. Într-un plan abstract, viteza de circulaţie a
banilor reprezintă numărul de schimburi parcurse de unitatea monetară într-o perioadă de timp dată şi
depinde de volumul tranzacţiilor şi de mixul masei monetare:
M
Q P
V
c
·
=

D. Concret, măsurarea vitezei de circulaţie a banilor ridică probleme, deoarece volumul plăţilor efectuate
cu ajutorul monedei este foarte dificil de măsurat. Acest fapt este evident pentru bancnote: biletul de
bancă este prin definiţie anonim şi transferat fără formalităţi. Este, deci, imposibil de calculat de câte ori
se schimbă, prin câte mâini trece o bancnotă. Tocmai din acest motiv, în practică se calculează mişcarea
bancnotelor după vărsămintele şi retragerile efectuate la ghişeele băncilor – viteza de rotaţie a banilor,
adică frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă
10
.
Viteza de rotaţie a banilor, calculată sub formă de coeficient indică numărul de rotaţii realizat de masa
monetară pentru a servi un anumit volum de încasări şi plăţi, astfel:
M
R
K =
unde:
K – număr de rotaţii; R – rulajul bănesc;
Ca durată în zile, viteza de rotaţie se exprimă astfel:
R
M D
M
R
D
K
D
D
p p p
z
·
= = =
unde:
D
p
– durata perioadei analizate (360,90 zile);
Dacă viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se reduce.
Bancnotele reprezintă doar o parte a masei monetare (redusă ca pondere). În cazul depozitelor bancare la
vedere, se utilizează contabilitatea băncilor, respectiv operaţiunile debitoare şi operaţiunile creditoare care
afectează conturile şi care reprezintă aproximativ volumul tranzacţiilor realizate prin utilizarea monedei.
Totuşi, nu toate operaţiunile astfel înregistrate sunt tranzacţii veritabile; de exemplu, transferul dintr-un

10
Teodor Roşca, Monedă şi credit, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, p. 11.
8
cont în altul al aceluiaşi agent economic (transfer realizat de la o bancă la alta). Viteza de rotaţie a
depozitelor la vedere se calculează pornind de la apropierea contabilă a totalului tranzacţiilor bancare ce
se efectuează într-o perioadă dată de soldul mediu al conturilor la vedere pe parcursul aceleiaşi perioade.
Raportul între volumul tranzacţiilor şi soldul mediu al conturilor se calculează atât pentru conturile
agenţilor economici, cât şi pentru conturile persoanelor fizice, foarte diferite între ele; întreprinderile, mai
mult decât persoanele fizice, raţionalizează gestiunea lor financiară.
Nu se poate vorbi despre viteza de rotaţie a altor depozite (decât cele la vedere) pentru că acestea nu
circulă în formele lor intrinseci, caracteristica acestora fiind tocmai imobilizarea până la conversia lor în
numerar. Se poate calcula, eventual, o rată de rotaţie a cererii de conversie a depozitelor la termen în
lichidităţi.
Viteza de circulaţie, respectiv de rotaţie a banilor sunt influenţate de o serie de factori, dependenţi la
rândul lor de comportamentul subiecţilor economici, dar şi de componenta masei monetare (numerar sau
bani de cont). Pe ansamblu, aceşti factori vizează:
÷ majorarea volumului încasărilor agenţilor economici, respectiv veniturilor populaţiei;
÷ frecvenţa obţinerii veniturilor populaţiei;
÷ modul de organizare a decontărilor fără numerar în economia respectivă;
÷ modul de realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat;
÷ modul în care este organizat procesul economisirii, al investiţiilor pe piaţa financiară;
÷ volumul, structura, calitatea bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia populaţiei, dar şi modificarea
cererii de consum a populaţiei;
÷ stabilitatea monedei: în general, în perioade caracterizate de inflaţie, viteza de circulaţie creşte,
deoarece inflaţia determină o diminuare a încasărilor şi este posibil să determine o creştere a
cererii de bunuri şi servicii. În sens invers, viteza tinde să se încetinească în perioada de
stabilizare, agenţii economici (şi populaţia) au încredere în puterea de cumpărare a monedei.
Cunoaşterea situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei componentelor masei monetare, precum şi a
vitezei de circulaţie (respectiv de rotaţie) a banilor reprezintă condiţia stabilirii politicii monetare.

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA MONETARĂ NAŢIONALĂ. SISTEME MONETARE NAŢIONALE
2.1. Elementele unui sistem monetar

Literatura şi practica economică privesc sistemul monetar ca totalitatea normelor juridice care
reglementează operaţiunile de emisiune, circulaţie şi de retragere a banilor din circulaţie.
Un sistem monetar naţional reprezintă după academicianul Costin Kiriţescu ansamblul normelor legale şi
instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetare dintr-o ţară.
Sistemele monetare naţionale nu s-au format odată cu apariţia monedei ci mult mai târziu pe parcursul
evoluţiei monetare. Încercări de organizare monetară au existat încă din antichitate la greci şi la romani,
însă de o organizare corespunzătoare pe linie monetară nu putem vorbi decât în perioada capitalistă.
Organizările monetare anterioare acestei perioade erau instabile fărâmiţate (descentralizarea baterii
monedei) şi cuprindeau un număr restrâns de elemente. Formarea sistemelor monetare naţionale este
strâns legată de formarea statelor centralizate, care şi-au asumat rolul de a crea moneda şi de a defini
unitatea monetară.
Sistemul monetar al unei ţări reglementează următoarele elemente ale circulaţiei băneşti:
1. Unitatea monetară;
2. Etalonul monetar;
3. Stabilirea categoriilor de monedă, modul lor de batere, emisiune şi circulaţie;
4. Realizarea creaţiei monetare: instituţii creatoare de monedă şi regimuri de creaţie monetară;
9
5. Dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei monetare;
6. Realizarea echilibrului monetar;
7. Implementarea politicii monetare;
8. Stabilirea relaţiilor monetare cu alte ţări;
9. Asigurarea stabilităţii sistemului monetar.
Organizarea monetară dintr-o ţară depinde de stadiul de dezvoltare economică, politică, financiară, dar şi
de normele monetare internaţionale.
Unitatea monetară
Unitatea monetară reprezintă definirea monedei şi este un atribut al autorităţii monetare.
În condiţiile sistemelor monetare bazate pe o definire în metal a unităţii monetare, două noţiuni trebuie
clarificate:
÷ valoarea paritară reprezentând cantitatea de metal preţios stabilită de autoritatea monetară pentru o
unitatea monetară (de exemplu 1 leu în 1867 conţinea 0,3226 g Aur cu titlu de 900‰, respectiv
0,290 g Aur fin; 1 dolar în 1934 conţinea 0,888671 g Aur fin);
÷ paritatea monetară reprezintă raportul între conţinutul în metal (aur) a două monede, de exemplu,
în 1949 valori paritare erau 0,888671 g pentru dolar şi 2,48828 pentru lira sterlină.
Paritatea monetară = $/£ 80 , 2
Aur/$ g 888671 , 0
Aur/£ g 48828 , 2
=
În prezent, această definire îmbracă forma cursului de schimb ce reprezintă de fapt preţul unei monede
exprimat într-o altă monedă. Cursul de schimb poate fi:
÷ oficial: stabilit de autoritatea monetară, termen care în prezent este sinonim cu paritatea adică
raportul între conţinutul în aur a două monede (în cazul sistemelor monetare metaliste);
÷ de piaţă sau liber: stabilit pe pieţe specializate prin confruntarea cererii cu oferta de valută.
Determinarea cursului de schimb poartă numele de cotaţie şi în funcţie de modul de exprimare poate fi:
÷ cotaţie directă, care se exprimă printr-un număr variabil de unităţi monetare naţionale la o unitate,
o sută sau o mie unităţi de monedă străină;
÷ cotaţia indirectă, care se exprimă printr-un număr variabil de unităţi monetare străine la o unitate
monetară naţională (100 sau 1.000); este cazul DST, lira sterlină.
2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare.

Etalonul monetar reprezintă modalitatea de concretizare a unităţii monetare. În funcţie de etalonul
monetar, distingem mai multe tipuri de sisteme monetare, în evoluţia lor:
÷ sisteme monetare metaliste, sunt cele care au ca etalon monetar metalul (aur, argint) şi care la
rândul lor se împart în:
 sisteme monetare monometaliste, în cazul cărora moneda se defineşte printr-un singur metal,
fie aur, fie argint;
 sisteme monetare bimetaliste, în cazul cărora moneda se defineşte atât în aur cât şi în argint;
÷ sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur-devize;
÷ sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
I. Sistemul monetar bazat pe etalonul argint (silver standard) a fost utilizat de un număr restrâns de
ţări, în general ţări mai slab dezvoltate, şi a fost abandonat cel mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
cu două excepţii: Indochina, care l-a menţinut până în 1930 şi China până în 1935. În 1828, Rusia a
introdus platina ca etalon monetar, dar a abandonat acest sistem după câţiva ani din cauza rarităţii şi
valorii foarte ridicate a metalului.

II. Sistemul monetar bimetalist, sistem introdus în secolul XIX, având ca scop asigurarea unei stabilităţi
mai bune a monedei; a fost adoptat de Anglia în 1716, S.U.A. în 1792 şi apoi celelalte ţări europene,
Franţa, Belgia, Italia, Grecia, chiar şi România în 1867. Unitatea monetară se defineşte atât în aur cât şi în
argint, de exemplu în România (1867) leul era definit ca 0,3226 grame aur cu titlu de 900‰ şi 5 grame
10
argint cu titlu de 835‰.Pe piaţă circulau simultan monede de aur şi monede de argint iar emisiunea lor
era liberă.
După modul de stabilire a raportului de valoare între cele două monede de aur şi de argint deosebim 2
tipuri de bimetalism:
a) bimetalism integral;
b) bimetalism paralel;
c) bimetalism parţial.

a). În varianta bimetalismului integral, raportul de valoare între cele două monede era fix, stabilit de stat
prin lege. De exemplu, în România raportul de valoare între cele două monede era de 1 la 14,38. Acest tip
de bimetalism avea dezavantajul că odată cu schimbarea raportului de valoare (comercial) între cele două
metale pe piaţă, moneda de aur era tezaurizată şi ieşea din circulaţie; de exemplu, dacă în România
raportul între cele două metale pe piaţă devenea 1 la 20, deţinătorii de monede de aur schimbau aceste
monede pe lingouri de aur, lingourile de aur pe lingouri de argint (la un raport de 1 la 20), iar lingourile
de argint erau transformate pe monede de argint şi se obţinea o cantitate mai mare de monedă decât dacă
s-ar fi schimbat monedele de aur direct pe monedele de argint. Acest fenomen are caracter legic, lege care
a fost formulată astfel: „moneda rea alungă pe cea bună” de către T. Gresham, întemeietorul Băncii
Angliei.
Dezavantajul manifestat prin dispariţia monedelor de aur din circulaţie a determinat renunţarea la
bimetalismul în varianta monedei duble spre sfârşitul secolului XIX.
b) În varianta bimetalismului paralel, raportul de valoare între cele două monede de aur şi argint se
stabilea liber pe piaţă fără intervenţia statului în funcţie de raportul de valoare dintre cele două metale.
Una din ţările care au aplicat cu succes acest sistem a fost Germania.
c) În varianta bimetalismului parţial, moneda de aur era considerată moneda etalon, conform raportului de
valoare aur-argint stabilit de stat prin lege. Moneda de aur era emisă nelimitat având putere circulatorie
deplină, în timp ce moneda de argint era doar monedă divizionară, emisă limitat, cu valoare şi putere de
cumpărare mai mică.

III. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur cunoaşte două forme:
a) etalonul aur-monedă (gold specie standard);
b) etalonul aur-lingouri (gold bullion standard).

a). Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă (gold specie standard) reprezintă forma clasică a
monometalismului; a fost adoptat de Anglia în 1816, apoi de celelalte ţări europene spre sfârşitul
secolului XIX şi S.U.A. în 1900. Are următoarele caracteristici:
÷ unitatea monetară era definită printr-o cantitate de aur precis determinată;
÷ baterea monedelor era liberă, adică deţinătorii de metal se puteau prezenta la monetăria statului
putând cere preschimbarea nelimitată a metalului în monedă;
÷ în circulaţie se găseau monede de aur şi bancnote convertibile nelimitat în aur;
÷ aurul era mijlocul de plată internaţional, astfel încât masa monetară în fiecare stat era direct
influenţată de mişcările internaţionale ale metalului, iar reglementarea unui eventual deficit se
realiza prin transferul aurului de pe o piaţă pe alta.
Funcţiile aurului erau de: confecţionare a monedei, acoperire a monedei, convertibilitatea bancnotei, bani
universali.
Acest tip de sistem a fost abandonat de majoritatea ţărilor în jurul anului 1914, cu excepţia S.U.A. care l-a
menţinut până în 1933, din cauză că acestea nu mai deţineau cantităţile de aur prin care să asigure
convertibilitatea bancnotei. Avantajele incontestabile ale acestui tip de sistem sunt: stabilitatea preţurilor
şi stabilitatea cursurilor de schimb (determinate de reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie),
avantaje recunoscute chiar şi de adversarii monometalismului cum a fost Keynes. Aceste avantaje au
făcut ca şi în secolul XX să apară adepţi ai definirii metalice a monedei, între care şi profesorul american
de origine română Anghel Rugină.
b). Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri ( gold bullion standard)a reprezentat o încercare
de salvare a monometalismului aur, reprezentând de fapt o limitare a acestuia. A fost utilizat o perioadă
11
scurtă de timp după primul război mondial, a fost puternic afectat şi s-a destrămat din cauza crizei din `29
-`33.
Caracteristicile acestui tip de sistem erau:
÷ unitatea monetară era legal definită printr-o anumită cantitate de aur;
÷ convertibilitatea bancnotei era limitată la suma necesară procurării unui întreg lingou de aur, care
avea 400 de uncii sau 12,414 kg aur. Datorită acestei convertibilităţi limitate, etalonul aur lingouri
a primit numele de „etalon aristocratic”; doar deţinătorii de sume importante puteau transforma
bancnotele în aur (un lingou de aur valora aproximativ 1.557 lire sterline în Anglia, aproximativ
215.000 franci francezi în Franţa);
÷ în circulaţie nu se mai găseau monede de aur, ci doar bancnote convertibile în aur; acoperirea
bancnotelor în aur monetar era maxim 40%;
÷ aurul servea ca mijloc de plată internaţional atunci când transferul său era mai avantajos decât
transferul devizelor.
Funcţiile aurului erau: acoperirea bancnotei, convertibilitate limitată a bancnotei, bani universali.
Acest tip de sistem a funcţionat o perioadă relativ scurtă, a fost puternic afectat şi s-a destrămat din cauza
crizei din `29-`33.

IV. Sistemul monetar bazat pe etalonul combinat aur-devize (gold exchange standard) a fost adoptat
pentru prima dată ca sistem naţional în urma Conferinţei Monetare din 1922 de la Geneva şi ca sistem
monetar internaţional în urma Conferinţei Monetare şi Financiare din 1944 de la Bretton-Woods. Acest
sistem este caracterizat prin:
÷ definirea unităţii monetare printr-o anumită cantitate de aur însă, în paralel cu această definire,
ţările îşi defineau moneda şi într-o altă valută mai puternică (dolar);
÷ în circulaţie se găseau bancnote convertibile în valută sau bancnote neconvertibile în valută;
dolarul rămâne singura monedă convertibilă în aur;
÷ convertibilitatea în aur a monedelor principalelor puteri economice ale vremii a permis acestora
sa-şi impună monedele naţionale ca monede de rezervă (devize). Este vorba de S.U.A., Anglia etc;
de exemplu, în anul 1913, rezervele de lire sterline ale Băncii Angliei erau de trei ori mai mari
decât stocurile de aur.
Aurul mai asigura doar acoperirea bancnotei şi convertibilitatea în aur pentru câteva monede naţionale
(până în 1944) iar după această dată doar dolarul rămâne convertibil în aur. Acest tip de sistem a
funcţionat până în `71-`76 când toate ţările au trecut la sistemul monetar bazat pe etalonul putere de
cumpărare.

V. Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare sau sistem monetar fără etalon a luat
fiinţă în urma Conferinţei Monetare de la Kingston (Jamaica) şi prezintă următoarele caracteristici:
÷ unitatea monetară nu mai este definită în aur, fiind definită doar faţă de altă valută sau faţă de o
monedă coş (DST);
÷ în circulaţie se găsesc bancnote convertibile în valută sau bancnote neconvertibile în valută;
÷ moneda în circulaţie, pe plan naţional şi internaţional, nu are o valoare fixată de drept, ci are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei ţări;
din acest motiv, etalonul a devenit o noţiune abstractă, imposibil de vizualizat, iar metodele de
determinare a cursurilor de schimb se bazează pe indicii de preţ
11
.
Puterea de cumpărare exprimă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu o unitate
monetară. Cuantificarea etalonului putere de cumpărare se realizează prin calculul indicelui preţurilor de
consum.
p
pc
I
I
1
= ,
unde:

11
Cezar Basno, op. cit., p. 36.
12
I
pc
– indicele puterii de cumpărare;
I
p
– indicele preţurilor.

La rândul său, indicele de preţ exprimă valoarea unui coş de bunuri şi servicii, reprezentativ pentru
populaţie, mai exact, raportul între valoarea coşului exprimat în preţurile anului curent şi valoarea coşului
exprimat în preţurile anului precedent (de bază):
¿
¿
=
=
·
·
=
n
i
i io
n
i
i io
p
p q
p q
I
1
0
1
1
,
unde:
q
i0
– cantitatea de bunuri şi servicii ce alcătuiesc coşul;
p
i
– preţurile anului curent;
p
i0
– preţurile anului precedent (de bază).

Compararea indicilor preţurilor de consum pentru două ţări diferite conduce la determinarea parităţii
puterii de cumpărare, care la rândul său indică nivelul orientativ al cursului de schimb dintre monedele
celor două ţări. Cursul de schimb, reprezentând puterea de cumpărare pe plan extern a unei monede este
însă influenţat şi de alţi factori: politica monetară, politica bugetară, balanţa de plăţi concretizată în
cererea şi oferta de valută pe piaţă etc.
2.3. Categorii de monedă. Modul de batere şi emisiune al acestora
2.3.1. Moneda cu valoare integrală
Reprezintă moneda confecţionată din metal monetar (aur, argint) a cărei valoare nominală coincide cu
valoarea reală a metalului din care este confecţionată. De exemplu, dacă leul era definit prin 0,3226 g aur,
cu titlu 900‰, o monedă de 10 lei cântărea 3,226 g aur cu titlu 900‰, adică 2,9 g aur pur.
Caracteristica principală a acestei monede, şi anume baterea liberă, a declanşat mecanismul tezaurelor pe
plan intern, potrivit căruia cantitatea de bani în circulaţie se regla spontan în funcţie de volumul
tranzacţiilor: dacă acesta înregistra o creştere se manifesta cererea de monedă suplimentară, preţul aur-
lingou scădea, stimulând deţinătorii de lingouri să le transforme în monedă prin operaţiunea de batere. În
acest fel creştea şi cantitatea de bani în circulaţie.
Pe măsură ce populaţia recurgea la operaţia de batere (confecţionare) a monedei, creştea cantitatea de
monedă în circulaţie, până când oferta ajungea să depăşească cererea de monedă; în această situaţie, se
înregistra creşterea preţului aurului-lingou. În momentul în care preţul aurului-lingou depăşea cantitatea
de monedă ce se obţinea din baterea sa, populaţia înceta să recurgă la operaţia de batere, afluxul de
monedă în circulaţie era stopat. Astfel, se restabilea echilibrul între necesităţile de monede de aur şi
cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie.
Un mecanism asemănător, numit „punctele aurului”, funcţiona pe plan internaţional, prin circulaţia liberă
a aurului; potrivit acestui mecanism cantitatea de bani în circulaţie se regla în funcţie de soldul balanţei
comerciale a ţării respective. Dacă balanţa comercială era excedentară, exportatorii preferau încasarea în
aur, iar dacă balanţa comercială era deficitară, importatorii preferau să plătească în aur; în ambele situaţii
se asigura stabilitatea cursurilor de schimb.
Atât exportatorii, cât şi importatorii avea posibilitatea de a alege stingerea creanţei (respectiv datoriei) fie
în valută, fie în aur. Soluţia optimă între cele două variante era, pentru exportator, cea care îi asigura cea
mai mare cantitate de monedă naţională (având de încasat, urmărea să încaseze cât mai mult), ţinând cont
de cheltuielile de transport, ambalare, pază şi asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în cazul în
care alegea varianta de încasare în aur (practic încasa mai puţin cu aceste costuri aferente transportului
aurului). Cursul, punctul sub care exportatorul preferă să încaseze în Aur se numeşte punctul inferior al
aurului, şi se calculează ca diferenţă în paritate şi cheltuieli aferente transportului aurului.
P Ch P A I P
t
· ÷ = . . .
13
unde:
P.I.A. – punct inferior al cursului;
Ch
t
– cheltuieli aferente transportului aurului;
P – paritate (raportul între conţinutul în metal ale celor două monede – ale partenerilor economici).

Pentru importator, soluţia optimă dintre cele două variante era cea care îi asigura cea mai mică cantitate
de monedă naţională (având de plătit, urmărea să plătească cât mai puţin), ţinând cont de cheltuielile de
transport, pază şi asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în cazul în care alegea varianta de a
plăti în aur (practic plătea mai mult cu aceste costuri aferente transportului aurului). Cursul, punctul peste
care importatorul prefera să plătească în aur se numeşte punctul superior al aurului şi se calculează
adunând la paritate cheltuielile aferente transportului cursului:
P Ch P A S P
t
· + = . . .
unde:
P.S.A. = punctul superior al cursului;

În situaţia unei balanţe comerciale excedentare a unei ţări, adică un export care depăşea importul, oferta
era mai mare decât cererea de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce determina aprecierea
monedei naţionale (era necesară o cantitate mai mică de monedă naţională pentru a procura o unitatea
monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă cobora sub punctul inferior al aurului, exportatorii
doreau să încaseze în aur, în timp ce importatorii manifestau în continuare cerere pentru valută (plăteau n
valută importurile), ceea ce determina echilibrarea cererii cu oferta de valută şi deci a cursului de schimb,
fără intervenţia autorităţii monetare.
Invers, în cazul unei balanţe comerciale deficitare care depăşea exportul, cererea era mai mare decât
oferta de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce determina deprecierea monedei naţionale
(valuta devenea mai scumpă, adică era necesară o cantitate mai mare de monedă naţională pentru a
procura o unitate monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă depăşea punctul superior al aurului,
importatorii doreau să plătească în aur, în timp ce exportatorii alegeau varianta valută, ceea ce asigura
echilibrarea cererii cu oferta de valută şi deci a cursului de schimb, de asemenea fără intervenţia
autorităţii monetare.
În concluzie, în condiţiile circulaţiei libere a aurului, se asigura echilibrul pieţei valutare în mod spontan,
fără intervenţia autorităţii monetare cu care suntem obişnuiţi în prezent, şi anume:
÷ cumpărarea de valută de pe piaţă în cazul aprecierii monedei naţionale;
÷ vânzarea de valută de pe piaţă în cazul deprecierii monedei naţionale.
Echilibrul pieţei valutare reflectă stabilitatea monedei naţionale, şi deci a schimburilor economice între
ţări.

2.3.2. Moneda fără valoarea integrală
Confecţionată din diferite metale ieftine (aramă, nichel, zinc, aluminiu), moneda fără valoare integrală are
o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu valoarea nominală cu care este investită. Dreptul de batere a
acestei monede nu a fost niciodată liber ca şi în cazul monedelor cu valoare integrală, ci a aparţinut
statului. Din confecţionarea acestei monede statul realizează un venit monetar ca diferenţă între valoarea
nominală mai mare şi valoarea reală mai mică. La început a fost confecţionată ca monedă divizionară, dar
în prezent ea există şi ca multiplu al unităţii monetare şi reprezintă un atribut al Monetăriei Statului.
Pentru această categorie de monedă statul limitează atât volumul, pentru a evita legea lui T. Gresham
„moneda rea o alungă pe cea bună”, cât şi puterea sa de plată. Surplusul de monedă divizionară este
preschimbat în bancnote la casieriile băncilor.

2.3.3. Bancnota sau biletul de bancă
Emisă de banca centrală, bancnota are o valoare intrinsecă inferioară valorii sale nominale. Din această
cauză, emisiunea de bancnote pune problema acoperirii acestora.
14
Acoperirea bancnotei reprezintă obligaţia stabilită prin lege pentru banca emitentă de a deţine un anumit
stoc de metal (aur, argint) sau alte valori care să stea la baza emisiunii sale. Rolul acestor valori deţinute
de bancă este menţinerea echilibrului masei monetare şi evitarea creşterii inflaţiei prin surplus monetar.
Distingem mai multe tipuri de acoperire a bancnotei:
1. Acoperirea în metal monetar (aur sau argint) este o formă de acoperire în legătură cu care a existat şi
celebra dispută din secolul XIX între „şcoala monetară” care susţinea o acoperire de 100% a bancnotei în
aur şi „şcoala bancară” care susţinea o acoperire mult mai redusă (40%). A câştigat „şcoala bancară”, iar
acoperirea bancnotei a suferit modificări atât în ce priveşte proporţia de acoperire, cât şi în ce priveşte
baza de raportare a acestei acoperiri. Proporţia de acoperire a bancnotei s-a redus de la 40% (procent
stabilit pe baze empirice), la 35%, 25%, 20% până când s-a renunţat complet la enunţarea acoperirii
bancnotei în aur, după cel de-al doilea război mondial, pentru că ţările nu mai puteau să asigure această
acoperire enunţată. Baza de raportare a suferit şi ea modificări în sensul reducerii: la început se utiliza ca
bază de raportare totalul bancnotelor emise, apoi 40% din totalul bancnotelor emise, iar în cele din urmă
baza de raportare a devenit volumul angajamentelor la vedere ale băncii centrale (depozitele deţinute de
băncile comerciale la banca centrală).
Renunţarea la enunţarea procentului de acoperire în aur a bancnotei nu trebuie înţeleasă ca o renunţare la
acoperirea în aur, adică la deţinerea de către banca centrală a stocului de metal. Poziţia aurului a rămas
controversată după destrămarea sistemelor monetare bazate pe etalonul metal, în sensul că toate ţările fac
eforturi pentru a-şi consolida rezerva de aur. După cum ştim, Banca Centrală a României anunţă zilnic
preţul unui gram de aur, iar în anumite perioade cumpără aur (la acest preţ anunţat) tocmai pentru a-şi
consolida rezerva de aur. Remarcăm această cumpărare de către banca centrală doar în anumite perioade,
datorită faptului că în schimbul aurului, sunt puse în circulaţie bancnote, adică creşte masa monetară
naţională în circulaţie.
2. Acoperirea în efecte de comerţ avalizate (garantate) reprezintă o acoperire reală pentru că la baza
emiterii efectelor de comerţ stă circulaţia mărfurilor şi deci creşterea producţiei, iar odată ce cambiile sunt
încasate de către banca centrală într-o perioadă imediat următoare, bancnotele puse în circulaţie revin la
emitent (banca centrală).
3. Acoperirea în devize reprezintă tot o acoperire reală, pentru că banca centrală obţine aceste devize prin
intervenţia pe piaţa valutară de la exportatori, deci tot pe baza circulaţiei mărfurilor, însă pe plan
internaţional; de fapt fiecare bancă centrală îşi formează o rezervă valutară care, pe lângă rolul de
acoperire a bancnotei, are şi rolul de susţinere a cursului de schimb.
4. Acoperirea în titluri de stat, o formă mai rară de acoperire, pentru că nu reprezintă o acoperire reală, ci
doar formală, pentru că titlurile de stat sunt emise pentru acoperirea unor cheltuieli ale statului. De fapt,
când banca centrală cumpără titluri de stat face o emisiune monetară fără acoperire, transformând un
împrumut de stat, ca modalitate neinflaţionistă de acoperire a deficitului bugetar, în inflaţie.
5. Acoperirea în mărfuri este o problemă delicată ce trebuie abordată diferit de la o ţară la alta. Cu cât
acoperirea în mărfuri este mai mare, cu atât inflaţia este mai mică.
Emisiunea de bancnote presupune şi măsuri de prevenire a falsificării acestora (măsuri ale băncii
centrale), adică: confecţionarea din hârtie specială, filigranarea unor desene tridimensionale, culoarea
folosită, semnătura guvernatorului şi casierului băncii centrale, inserţia unui fir metalic de siguranţă,
înserierea după anumite criterii cunoscute doar de banca centrală.

2.3.4. Banii de cont
Banii de cont sau moneda scripturală reprezintă soldul creditor al conturilor agenţilor economici non-
financiari deschise la bănci; reprezintă componenta cea mai importantă ca pondere a masei monetare şi
prezintă o caracteristică aparte: banii de cont se pot multiplica, adică dau posibilitatea apariţiei unei
cantităţi suplimentare de monedă fără emisiune monetară propriu-zisă.
Multiplicarea monedei scripturale, fenomen cunoscut sub denumirea de multiplicarea creditelor,
semnifică un comportament bancar: băncile comerciale stabilesc o legătură între lichidităţile şi depozitele
lor: orice variaţie a monedei băncii centrale va antrena o variaţie de valoare mai mare a plasamentelor
(creditelor) şi deci a depozitelor bancare. Creditele acordate de bănci alimentează conturile bancare,
15
depozitele beneficiarilor de credite cresc, iar beneficiare ale sumelor obţinute din aceste credite sunt în
final tot băncile: banii de cont ajung în conturi deschise la bănci ale furnizorilor beneficiarilor de credite.
Un agent economic o cumpără mărfuri de la agentul economic | în sumă de 500 mii lei, pe care
nu le plăteşte la data primirii mărfurilor, iar cei doi agenţi economici au cont deschis la aceeaşi bancă,
situaţia bilanţieră pentru cei doi agenţi economici şi pentru bancă în acest moment se prezintă astfel:

– mii lei –
o |
Mărfuri 500 Datorii | 500 Creanţă o 500 Profit 500

Banca
Lichidităţi 500 Depozite populaţie şi
agenţi economici
500
Total 500 Total 500

Agentul economic o împrumută de la banca sa 500 mii lei pentru a plăti mărfurile cumpărate de la
agentul economic | (pe care le şi plăteşte prin virament).
Se constată multiplicarea creditului (creditul se transformă în depozit şi invers) şi se poate continua
această demonstraţie, extinzând exemplul asupra altor agenţi economici şi altor bănci. Multiplicarea
banilor de cont se urmăreşte la nivelul pasivului tuturor băncilor comerciale ale unui sistem bancar (dintr-
o ţară), fiind deci un fenomen urmărit la nivel macroeconomic.

Situaţia bilanţieră în acest moment se prezintă astfel:


– mii lei –
o

|
Mărfuri 500 Datorie
bancă
500 Lichidităţi în
cont la bancă
500 Profit 500

Banca
Lichidităţi 500 Depozite populaţie şi
agenţi economici
500
Credit acordat către o 500 Depozit (cont curent)
al |
500
Total 1000 Total 1000

Moneda este creată succesiv odată cu acordarea creditelor, amplificarea acestora este limitată însă de
nivelul rezervei minime obligatorii pe care băncile comerciale trebuie să o constituie la banca centrală.
Prin stabilirea rezervei minime obligatorii, banca centrală controlează masa monetară în conturi. Practic,
multiplicarea creditelor este invers proporţională cu rezerva minimă obligatorie. În exemplul anterior,
considerând o rezervă minimă obligatorie (RMO) de 10%, situaţia iniţială a băncii era următoarea:

– mii lei –
Banca
RMO 50 Depozite populaţie şi agenţi
economici
500
Lichidităţi 450
Total 500 Total 500

Creditul pe care banca îl poate acorda în această situaţie este doar de 450 mii lei, iar situaţia bilanţieră a
băncii după acordarea creditului către agentul economic o este următoarea:
16

– mii lei –
Banca
RMO
Lichidităţi
95
405
Depozite populaţie şi agenţi
economici
500
Credit acordat către o 450 Depozit (cont curent) al | 450
Total 950 Total 950

Pornind de la un depozit iniţial constituit la o bancă comercială de o persoană fizică de 500 mii lei şi
ştiind că rezerva minimă obligatorie pentru băncile comerciale este 10%, putem calcula multiplicatorul
creditelor şi depozitul final (masa monetara totală) la care se poate ajunge.
RMO
M
c
1
=
c i f
M D D · =
unde:
M
c
– multiplicatorul creditelor;
RMO – rezerva minimă obligatorie;
D
i
– depozit iniţial;
D
f
– depozit final;

– mii lei –
Total
D
i
RMO Credite
500
450
405
364,5
...
50
45
40,5
...
...
450
405
364,5
...
...
5000
10
% 10
1 1
= = =
RMO
M
c

lei mii. 000 . 5 10 lei mii. 500
1
= · = · =
RMO
D D
i f

Deci depozitul iniţial se poate multiplica de 10 ori.
Multiplicarea creditelor mai este limitată şi de solicitările de numerar ale agenţilor economici
beneficiari de credite (transformarea depozitelor în bancnote) pentru a face faţă cheltuielilor lor curente.
Considerând că solicitarea medie de numerar a beneficiarilor de credite bancare este de 40% şi luând în
calcul datele problemei precedente, putem calcula multiplicatorul creditelor şi depozitul final la care se
poate ajunge.
( ) ( ) RMO N
M
c
÷ · ÷ ÷
=
1 1 1
1

c i f
M D D · =
unde:
N – retragere medie de numerar;

– mii lei –
17

D
i
RMO Credite N
500 10 450 180
450-180 270 27 243 97,2
243-97,2 145,8 14,58 131,22 52,49
... ... ... ... ...
Total 1085

( )( )
17 , 2
46 , 0
1
% 10 1 % 40 1 1
1
= =
÷ ÷ ÷
=
c
M
Deci depozitul final la care se poate ajunge este de 217,4 mii lei.
Practic multiplicatorul creditelor este mult mai puţin stabil, în primul rând fiindcă a fost neglijată cererea
de credit, care este elastică. Prezenţa cererii de credit din partea agenţilor economici este o condiţie
prealabilă în teoria multiplicării, în crearea unui anumit volum de bani de cont de către bănci. Deoarece
mecanismul motor al creaţiei progresive de bani este acordarea de credite noi de către bănci, expansiunea
monetară este determinată de cererile de credit adresate băncilor. În acest fel, multiplicatorul creditelor
indică doar maximul masei monetare ce poate fi creată de către bănci ca răspuns la cererile de credit.
Acordarea creditelor nu depinde doar de disponibilul de monedă a băncii centrale suplimentare pentru
crearea de bani; băncile nu realizează singure creaţia monetară. Desigur, pentru că ele acordă credite pe
care le-ar putea refuza, există o creaţie monetară. Nu este suficient însă, pentru că s-ar putea spune, la fel
de bine, că procesul creaţiei monetare este consecinţa cererii de credit pe care o manifestă agenţii
economici; băncile comerciale acordă credite numai dacă există agenţi economici care doresc să se
împrumute pentru a investi sau pentru a se extinde
12
. Capacitatea de creaţie monetară nu aparţine doar
băncilor, acestea nu determină singure volumul creditelor. Este, de fapt, o putere împărţită, creaţia
monetară la un moment dat este consecinţa comportamentului tuturor actorilor vieţii economice, bănci şi
agenţi nebancari.
Din alt punct de vedere dobânda utilizată de către băncile comerciale la acordarea creditelor este total
neglijată în această teorie de multiplicare, ori se cunoaşte că cererea de credite a agenţilor nebancari scade
pe măsură ce rata dobânzii active a băncilor comerciale creşte.

2.3.5. Banii electronici
Această categorie de monedă se desprinde ca formă cu particularităţi distincte a monedei scripturale.
Reprezintă în esenţă tot solduri creditoare ale conturilor deschise la bănci comerciale imprimate pe benzi
magnetice în pachete confecţionate din material plastic sau pe microprocesoare şi poartă denumirea
carduri.
Fiind un instrument de plată modern şi chiar un instrument de credit (cardul de credit) vom prezenta în
acest capitol mai detaliat cardul cu toate formele sale.
De asemenea, utilizarea Internet-ului pentru efectuarea plăţilor intră în categoria banilor electronici.
Crearea magazinelor virtuale, ce permit clienţilor vizualizarea acestora şi efectuarea cumpărăturilor cu
toate avantajele conferite, comportă un risc aferent plăţilor şi impun măsuri pentru creşterea securităţii
transferurilor.
2.4. Convertibilitatea monetară. Regimul cursurilor de schimb
2.4.1. Convertibilitatea monetară
Convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, pe lângă monedele de aur
şi argint. În prezent convertibilitatea monetară se defineşte ca fiind însuşirea legală a unei monede de a fi
schimbată pe o altă monedă fără restricţii în ce priveşte persoana (rezident sau nerezident), în ce priveşte
suma sau scopul schimbului.

12

18
Ca sens şi ca forme de manifestare, convertibilitatea monetară a cunoscut o diversitate de aspecte strict
legate de sistemele monetare în care s-au manifestat. În condiţiile etalonului aur vorbim de o
convertibilitate a bancnotei în aur, nelimitată în cazul etalonului aur-monedă şi limitată ca sumă necesară
procurării unui întreg lingou de aur în cazul etalonului aur-lingou. În contextul etalonului aur-devize a
dispărut legătura directă între bancnote şi metalul monetar, adică bancnotele ca monede ale diverselor ţări
erau convertibile în dolari, iar dolarul era convertibil în aur; putem vorbi deci de o convertibilitate limitată
la activele în dolari deţinute de băncile centrale străine (de către Sistemul Federal de Rezerve – banca
centrală a S.U.A.). În contextul etalonului puterii de cumpărare nu mai vorbim de convertibilitatea în aur
nici măcar a dolarului, ci doar de convertibilitate valutară.
Fondul Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea monetară valutară ca fiind desfiinţarea
restricţiilor şi discriminărilor privind plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea practicilor valutare
discriminatorii. Totodată Fondul Monetar Internaţional stabileşte o serie de recomandări
13
pentru ţările
care doresc să-şi declare moneda convertibilă:
÷ să aibă o economie care să asigure necesarul intern de mărfuri şi să asigure în acelaşi timp un
export satisfăcător, cu o structură a preţurilor asemănătoare cu cea a pieţei mondiale;
÷ eliminarea controlului preţurilor (liberalizarea acestora);
÷ echilibrarea balanţei de plăţi;
÷ crearea unei rezerve valutare capabile să asigure susţinerea cursului de schimb;
÷ stabilirea unui curs real fundamentat din punct de vedere economic;
÷ limitarea inflaţiei şi realizarea stabilităţii monetare.
Majoritatea monedelor naţionale prezintă încă restricţii fie privind persoana, fie suma, şi din acest punct
de vedere avem mai multe tipuri de monede:
÷ monede liber convertibile sau liber utilizabile, o categorie de valute creată prin decizia Fondului
Monetar Internaţional din anul 1978, care cuprindea la acea dată: dolarul american, lira sterlină,
marca germană, francul francez, yenul, iar în prezent francul francez şi marca germană au fost
înlocuite de Euro (€). Sunt larg folosite pentru efectuarea plăţilor în tranzacţiile internaţionale şi
larg negociate pe pieţele valutare. Se caracterizează prin eliminarea în totalitate a restricţiilor
privind utilizarea lor, convertibilitatea este deplină;
÷ monede cu o convertibilitate externă, adică convertibilitate de cont curent, nu şi pentru
transferurile de capital; monedele cu convertibilitate externă se numesc valute convertibile (129 de
ţări aveau monedă convertibilă în anul 1996);
÷ monede cu o convertibilitate internă, care prezintă restricţii atât pentru convertibilitatea de cont
curent cât şi pentru convertibilitatea transferurilor de capital;
÷ monede neconvertibile, care sunt recunoscute de statul emitent doar în interiorul graniţelor sale.
Pot fi utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale numai în cadrul acordurilor bilaterale, în limitele
şi condiţiile acestora;
÷ monede transferabile (virabile), monede de cont, reprezintă monede care fără a fi convertibile, pot
fi utilizate ca instrument de plată internaţional prin încrederea acordată de către un grup de state
(de exemplu, rubla în cadrul CAER).
Pentru o mai bună înţelegere a convertibilităţii valutare, reamintim componentele balanţei de plăţi potrivit
standardelor F.M.I.
Balanţa de plăţi cuprinde contul curent şi contul de capital şi financiar.
I. Contul curent (Balanţa de plăţi curente)
A. Bunuri şi servicii
a) Bunuri – formează balanţa comercială, cea mai importantă componentă a balanţei de plăţi şi reprezintă
importul şi exportul de bunuri corporale evaluate f.o.b. (frontiera vamală a ţării exportatoare).
1. Mărfuri de export/import;
2. Bunuri pentru prelucrare;
3. Reparaţii la bunuri;
4. Aur nemonetar.
b) Servicii – formează balanţa serviciilor şi înregistrează încasările şi plăţile rezultate din derularea
operaţiunilor de:

13
Teodor Roşca, op. cit., p. 29.
19
1. Transporturi (mărfuri, pasageri);
2. Turism:
- deplasări oficiale;
- turism particular indiferent de scop;
- schimb valutar;
3. Alte servicii:
- comunicaţii;
- construcţii;
- asigurări, reasigurări;
- servicii financiare;
- servicii de informatică;
- taxe licenţă;
- leasing;
- servicii de poştă, telecomunicaţii, radio şi televiziune;
- servicii culturale şi de recreere;
- alte servicii.
B. Venituri
1. Venituri din muncă: salarii şi alte compensaţii, plătite în numerar sau în natură câştigate într-o altă
economie, decât cea de rezidenţă.
2. Venituri din investiţii:
- directe;
- de portofoliu.
Este vorba de dobânzi şi dividende obţinute în urma constituirii depozitelor bancare, împrumuturilor, obligaţiunilor,
efectelor de comerţ, participări la capitalul social al întreprinderilor, creanţe ale centralei asupra sucursalei.
3. Venituri din alte investiţii de capital
C. Transferuri curente – reprezintă intrări sau ieşiri de resurse reale sau financiare fără o compensare din partea
beneficiarului şi cuprind:
- transferuri ale administraţiei publice: subvenţii sau donaţii, asistenţă tehnică, despăgubiri impuse de
tratate de pace, contribuţii ale statului la organizaţii internaţionale etc;
- transferuri private: venituri ale muncitorilor angajaţi în alte economii. ajutoare, cadouri, bilete la
loterie vândute, premii câştigate, pensii necontractuale de la agenţii neguvernamentale etc;
II. Contul de capital şi financiar (Balanţa mişcărilor de capital)
A. Contul de capital cuprinde operaţiunile de încasări şi plăţi legate de transferul internaţional de capital (datorii
guvernamentale şi neguvernamentale), achiziţionarea sau vânzarea de active care nu sunt rezultatul activităţii
umane şi active intangibile care sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi:
1. Transferuri de capital ale sectorului oficial şi a altor sectoare.
2. Achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale, nefinanciare.
B. Contul financiar cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu active şi pasive financiare externe ale unei economii care
presupun transferul dreptului de proprietate, inclusiv crearea şi lichidarea de creanţe.
1. Investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi ale nerezidenţilor în România prin care o entitate
rezidentă într-o economie deţine cel puţin 10% din acţiunile sau puterea de vot ale unei întreprinderi
rezidente într-o altă economie. Investiţia directă presupune o relaţie pe termen lung, iar investitorul poate
fi o persoană fizică, o companie publică sau privată, un grup de persoane fizice sau companii, guvern,
agenţie guvernamentală. Este vorba de participanţii la capital şi câştiguri reinvestite.
2. Investiţii de portofoliu active şi pasive cuprind tranzacţii cu acţiuni, titluri financiare şi derivate
concretizate în instrumente pe termen scurt sau pe termen lung, negociabile care nu se referă la investiţii
directe sau active de rezervă. Aceste instrumente sunt: acţiuni, obligaţiuni şi bilete, instrumente ale pieţei
monetare şi derivate financiare.
3. Alte investiţii cuprind credite comerciale, depozite bancare, împrumuturi obţinute de la organisme
financiare internaţionale.
4. Active de rezervă reprezintă instrumentele financiare aflate la dispoziţia autorităţilor centrale pentru a
finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele financiare, şi anume: aurul monetar deţinut de autoritatea
monetară, creanţele autorităţilor asupra nerezidenţilor, disponibilităţi în Drepturi Speciale de Tragere şi
poziţia rezervelor la F.M.I.
5. Conturi de cliring/barter (guvernamentale şi neguvernamentale).
6. Conturi în tranzit.
Dacă contul curent înregistrează un sold negativ, adică balanţa de plăţi curente este deficitară, se încearcă
finanţarea acestui deficit prin transferuri de capital, investiţii directe, de portofoliu sau alte investiţii şi
mai puţin prin utilizarea rezervei valutare.
Deşi principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura finanţarea, absorbţia sau reglarea
amplitudinii dezechilibrelor prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa valutară, pentru a influenţa
cursul de schimb al monedei naţionale, utilizarea excesivă a rezervelor nu este o practică anuală a
20
băncilor centrale, deoarece activele de rezervă reprezintă o garanţie pentru împrumuturile de pe piaţa
financiară internaţională şi un semnal al solvabilităţii ţării.
Volumul deţinerilor de rezervă este analizat în raport cu importul de bunuri, respectiv perioada în care
importul poate fi acoperit de activele de rezervă. În cazul trecerii la convertibilitate, experţii F.M.I.
apreciază că volumul acestor rezerve trebuie să reprezinte echivalentul valoric al importului unei ţări pe o
perioadă de 3-5 luni.

2.4.2. Regimul cursurilor de schimb
Alături de convertibilitate şi balanţa de plăţi, cursul de schimb reflectă poziţia economiei naţionale în
cadrul economiei mondiale. Un atribut ce dă credibilitate sistemului monetar naţional este regimul de curs
de schimb.
Regimul cursurilor de schimb poate fi împărţit în două categorii principale: cursuri de schimb flotante şi
cursuri de schimb fixe.
Opţiunea asupra regimului de schimb se bazează pe analiza costuri-avantaje, luându-se în considerare
mobilitatea factorilor de producţie, gradul de deschidere a economiei, mobilitatea capitalurilor, gradul de
diversificare a exportului, orientarea geografică a comerţului, rata inflaţiei în ţara respectivă faţă de rata
inflaţiei în ţările partenere (pe plan comercial).
În cazul unui curs de schimb flotant, acesta este determinat liber pe piaţă, prin confruntarea cererii cu
oferta de valută, autoritatea monetară nu intervine pe piaţa valutară, de fapt nu putem vorbi de politică
valutară. Această flotare, numită pură (liberă), este mai mult un model teoretic; în prezent există 20 de
state, între care S.U.A. şi Japonia, a căror monedă flotează liber. Experienţa istorică ne-a condus către un
alt regim de flotare, numit flotare administrativă, în cazul căruia autoritatea monetară intervine pe piaţa
valutară, însă nu este obligată la această intervenţie.
În cazul unui curs de schimb fix, acesta este menţinut o perioadă îndelungată de timp şi poate fi
modificat în situaţii excepţionale. A funcţionat practic în perioada sistemului monetar bazat pe etalonul
aur (1880-1914).
În prezent, banca centrală determină un curs de schimb oficial faţă de un etalon internaţional (o monedă
puternică) şi intervine pe piaţa valutară daca cursul de schimb de pe piaţă se îndepărtează de cel oficial.
Există şi formula ataşării monedei naţionale faţă de un coş valutar de referinţă format din mai multe
monede puternice, ce are ca principiu orientarea exportului şi importului, a relaţiilor comerciale. Asemeni
flotării care nu este pură, şi cursul de schimb fix fluctuează în cadrul unei limite. Vorbim mai degrabă de
un curs de schimb fixat (pegged exchange rate).

Figura 2.1. Regimul cursului de schimb fix – fluctuaţia limitată
Exemplul clasic al regimului de cursuri de schimb fixe este primul Sistem Monetar Internaţional de la
Bretton-Woods (1944). Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor participante la acest sistem fluctuau
într-o marjă de ± 1% faţă de dolar, moneda etalon a sistemului. Sistemul Monetar European creat în 1979
21
avea, de asemenea, la bază un regim al cursurilor de schimb fixe, monedele ţărilor participante la sistem
fluctuau într-o marjă de ± 2,25% faţă de cursul de schimb pivot.
Destrămarea sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods a însemnat şi trecerea la regimul
cursurilor de schimb flotante, care impune o constrângere mai redusă în ce priveşte rata inflaţiei şi creează
premisele mişcărilor speculative; riscul este deci mai ridicat. Spre deosebire de cursurile flotante, regimul
cursurilor fixe exercită o puternică constrângere în ce priveşte rata inflaţiei; aceasta nu poate fi mult
diferită de a partenerilor, favorizând cooperarea între ţări, în condiţii de risc de schimb minim.
Ancorarea monedei naţionale faţă de o monedă puternică (a unei ţări cu inflaţie redusă) reprezintă o
variantă a sistemului de cursuri de schimb fixe. Este practicată de ţări cu inflaţie foarte ridicată cu scopul
de a obţine o reducere rapidă a acesteia, până la nivelul inflaţiei din ţara faţă de a cărei monedă se
realizează ancorarea, dar a fost practicată cu succes şi de ţări dezvoltate precum Franţa şi Marea Britanie,
ambele legându-şi moneda faţă de marca germană
14
.
Modalitatea practică de ancorare poate presupune înfiinţarea unui Consiliu Monetar, care va prelua
conducerea politicii monetare şi va emite monedă naţională doar în schimbul monedei străine puternice
faţă de care s-a legat cursul de schimb. Pierderea independenţei politicii monetare se justifică prin
reducerea ratei inflaţiei, doar dacă este foarte mare: exemplul cel mai elocvent este cel al Argentinei
(1991) care a reuşit prin ancorarea monedei naţionale reducerea inflaţiei care a scăzut de la 3200% în
1989 la 4% în 1994. Pentru ca efectele ancorării să fie cele scontate, acoperirea monedei naţionale trebuie
să fie deplină: Argentina a beneficiat în 1996 de un sprijin al instituţiilor financiare internaţionale de 5
miliarde de dolari.
Exisă desigur şi un cost economic acesta manifestându-se printr-un mecanism cunoscut: reducerea bruscă
a inflaţiei determină creşterea cererii de monedă naţională, care nu poate fi acoperită de oferta autorităţii
monetare; rezultă creşterea dobânzilor şi deci frânarea creşterii economice. Autorităţile se confruntă cu
rezerve insuficiente de valută pentru a crea masa monetară în circulaţie, de aceea ţările care recurg la
această soluţie sunt creditate de instituţiile internaţionale. Politica monetară a ţării respective este limitată,
nu pot fi sprijinite băncile comerciale cu lichidităţi nici chiar pe termen scurt şi nu există nici o garanţie a
succesului politicii financiare; în condiţiile accesului pe pieţele financiare internaţionale, datoria publică a
ţării respective va creşte. Mai mult, ţări dezvoltate ca Spania, Italia, Marea Britanie au renunţat la
cursurile fixe faţă de moneda germană ieşind din Sistemul Monetar European, cu alte cuvinte abandonând
sistemul cursurilor fixe, lăsând moneda lor naţională să se deprecieze, compromiţând într-un fel politica
ancorării cursului de schimb. Înseamnă că o ţară care a ales această politică poate renunţa ulterior la ea,
nu există nici o garanţie a continuării şi, deci, a succesului acestei politici.
Totuşi, avantajele ancorării nominale a monedei şi înfiinţarea unui Consiliu Monetar nu pot fi contestate:
÷ reducerea inflaţiei deja menţionată;
÷ eliminarea finanţării deficitului bugetar de către autoritatea monetară;
÷ soldul balanţei de plăţi este corectat în mod automat: dacă acesta este sub forma unui deficit, masa
monetară în circulaţie scade, rata dobânzii creşte, cererea internă se reduce, iar deficitul de cont
curent al transferurilor de capital se ameliorează.
La limita între cursurile de schimb fixe şi cursurile de schimb flotante, constatăm un nou tip de curs de
schimb practicat de Ungaria şi Polonia denumit „crowling”
15
, care reprezintă aprecierea sau deprecierea
monedei, pas cu pas fix, conform unei planificări anume.

2.4.3. Convertibilitatea şi cursul de schimb în România
În România problema convertibilităţii leului a fost ridicată încă din 1982
16
. Întrucât nu erau îndeplinite
condiţiile cerute de F.M.I., nu s-a reuşit declararea convertibilităţii monedei naţionale. Până în 1989, în
România exista un monopol al statului asupra valutei, în strânsă legătură cu monopolul statului asupra
comerţului exterior; Banca Română de Comerţ Exterior era singura autorizată să efectueze cumpărări şi

14
Emil Ioţa Ghizari, Formularea politicii monetare. Opţiuni şi constrângeri, în Caiete de studii B.N.R., p. 11.
15
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, op. cit., p. 49.
16
T. Roşca, Moneda şi credit, Ed. Altip, Alba Iulia, 2001, p. 41.
22
vânzări de valute (până în mai 1991, Ministerul de Finanţe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ
Exterior au exercitat politica valutară).
În anul 1989, balanţa comercială era excedentară (+2.000 mil. USD), România nu avea datorii externe şi
dispunea de o rezervă valutară de aproximativ 1.500 mil. dolari; această situaţie era menţinută prin măsuri
administrative, exportul şi importul erau dirijate. Abandonarea măsurilor administrative s-a reflectat
imediat în deteriorarea balanţei de plăţi (soldul balanţei comerciale deficitare a depăşit 3.000 mil. USD) şi
consumul rezervelor valutare.

Piaţa valutară interbancară a început să funcţioneze în februarie 1991, având ca participanţi exportatorii –
deţinători de valută – şi importatorii – cumpărători de valută; cursul stabilit pe această piaţă era cu mult
mai mare decât cel oficial, însă volumul tranzacţiilor era redus. Existau, aşadar, două cursuri,
considerându-se că decontarea tuturor importurilor la un curs unic ar fi declanşat un şoc inflaţionist.
Practic, însă, a crescut cererea de valută pentru efectuarea de importuri la cursul oficial, faţă de oferta de
valută la acest curs, adică se importa mai mult decât se exporta, nu numai cantitativ, ci şi prin cursul de
schimb care avantaja importatorii şi dezavantaja exportatorii. Mai mult, au apărut şi alte fenomene
negative: evitarea sau întârzierea repatrierii încasărilor valutare, proliferarea barterului, care au adâncit
dezechilibrele. Au fost deschise casele de schimb valutar, permiţând accesul persoanelor fizice la
cumpărarea de valută (iulie 1991).
Moneda naţională, leul, devine monedă convertibilă - cu convertibilitate internă de cont curent la sfârşitul
aceluiaşi an (noiembrie 1991) prin instituirea unui nou regim valutar; tot atunci s-a trecut la un curs unic,
stabilit prin licitaţie zilnică de Banca Naţională, determinat de piaţă. De fapt a fost unificat cursul
interbancar ajuns la 294,42 lei cu cursul oficial de 59,54 lei. Mecanismul nou introdus prevedea vânzarea
integrală către bănci a încasărilor în valută ale agenţilor economici. Piaţa valutară nu a funcţionat însă
normal din două cauze: întârzierea finanţării externe şi inflaţia ridicată, ce au determinat o depreciere
accelerată a leului şi intrarea într-o spirală inflaţionistă. De fapt nu era o piaţă cu adevărat liberă pentru că
licitaţia se adjudeca centralizat (la B.N.R.). La recomandarea guvernului, cursul de schimb a fost
„îngheţat”, mai mult din raţiuni sociale şi cu consecinţe economice dezastruoase, în primul rând prin
presiunea asupra balanţei de plăţi (încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor).
În luna mai 1992 mecanismul valutar a fost modificat într-un punct esenţial: agenţii economici au dreptul
să păstreze integral încasările valutare. Această prevedere care nu a fost modificată ulterior, precum şi
resursele valutare provenind din credite externe, au constituit paşi importanţi în constituirea unei pieţe
valutare autentice. Astfel, în luna aprilie 1994
17
au fost simplificate normele de organizare şi funcţionare a
licitaţiei valutare şi putem vorbi de liberalizarea de facto a mecanismului de formare a cursului valutar,
însă doar patru bănci: Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion
Ţiriac acţionează ca dealeri „făcătoare de curs”, „făcătoare de piaţă”, restul băncilor acţionează ca
brokeri, executând ordinele clienţilor lor. Persoanele fizice rezidente aveau dreptul să cumpere valută în
limita a 500 dolari S.U.A. pe an în scop turistic (valuta se elibera pe bază de paşaport).
Menţinerea restricţiilor a determinat funcţionarea unor pieţe paralele faţă de piaţa oficială: „piaţa neagră”
în afara oricărui control şi „piaţa gri” a caselor de schimb valutar ce puteau practica un alt curs de schimb
decât cel oficial, apropiat de cursul de pe „piaţa neagră”.
Actualul regim valutar este creat de Regulamentul 3/1997, prin care se declară convertibilitatea externă a
leului şi sunt eliminate restricţiile la cumpărarea valutei de către populaţie. Piaţa valutară devine cu
adevărat liberă, fiind deschisă tuturor băncilor: 28 de bănci comerciale devin dealeri pe piaţa valutară.
Cursurile de schimb informative ale leului, ce trebuie afişate permanent de intermediarii autorizaţi să
participe pe piaţa valutară, se raportează obligatoriu la următoarele valute (cel puţin): dolar S.U.A., euro,
lira sterlină, francul elveţian.
Cu o convertibilitate de cont curent din 1997, Consiliul de Administraţie al BNR a luat decizia
liberalizării contului de capital în anul 1999 (proces desfăşurat în trei etape). Într-o primă etapă
18
au fost

17
Circulara B.N.R. nr. 14/94, M.O. 104/94.
18
Circulara B.N.R. 22/1999, M.O. 453/17.09.1999.
23
liberalizate creditele şi împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare de un an, garanţiile,
avalurile şi facilităţile financiare auxiliare. De la 1 ianuarie 2002
19
au fost liberalizate total:
÷ tranzacţiile privind investiţiile directe şi investiţiile imobiliare (cu excepţia terenurilor agricole şi
forestiere);
÷ creditele legate de comerţul internaţional în care participă un rezident;
÷ transferurile aferente derulării contractelor de asigurare de viaţă şi de credit.
Putem vorbi de continuarea liberalizării contului de capital în conformitate cu programul convenit cu
Uniunea Europeană privind cap 4 şi „Libera circulaţie a capitalurilor”, acest proces fiind încheiat la data
de 01.09.2006.
Având în vedere că B.N.R. intervine pe piaţa valutară numai atunci când moneda naţională înregistrează
o depreciere puternică, raportându-se la un coş valutar începând cu anul 2003 (60% euro, 40% dolar) şi
fără a stabili o marjă de fluctuaţie a leului, putem caracteriza regimul valutar al ţării noastre ca un regim
de curs de schimb cu flotare administrată fără fixarea unor marje de fluctuaţie. Din această cauză,
rezultatele României în ce priveşte stăpânirea inflaţiei sunt cele mai slabe în comparaţie cu celelalte ţări
din centrul şi estul Europei care, începând cu 1999 au o rată a inflaţiei în jur de 10% sau sub 10% în
2001-2002.
România a obţinut o rată a inflaţiei dintr-o cifră pentru prima dată în anul 2004, după care a continuat
procesul de dezinflaţie.



CAPITOLUL III
ORGANIZAREA MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ
3.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods
3.1.1. Principiile sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods
Stabilirea unor norme internaţionale în domeniul relaţiilor monetare a preocupat autorităţile monetare
începând cu secolul XIX. Au fost create uniunile monetare:
÷ Uniunea Monetară Latină (1865) cu moneda centrală francul francez, formată din Grecia, Franţa,
Belgia, Italia, Elveţia. Deşi numărul ţărilor participante la această Uniune a fost restrâns, şi alte
ţări au emis monede similare celor din Uniune la raport de 1:15,5 intre cele de aur şi argint:
România, Bulgaria, Spania, Columbia, Peru, Venezuela, Austro-Ungaria.
÷ Uniunea Monetară Germană (1875).
Mai târziu (1929-1933) s-au creat blocurile monetare:
÷ blocul lirei sterline, care a funcţionat până în 1939;
÷ al francului francez, care a funcţionat până în 1945, în cadrul căruia Francul francez era emis şi de
alte bănci centrale, ca de exemplu: Banca Algeriei sub controlul Băncii Franţei;
÷ al dolarului, în cadrul căruia monedele ţărilor sud americane erau legate de dolar.
care stabileau raporturi valorice fixe între monedele participante şi convertibilitatea nelimitată a acestora.
De asemenea, Acordul Monetar Tripartit semnat în 1936 de S.U.A., Anglia şi Franţa (la care au aderat
ulterior Belgia, Olanda, Elveţia) a reprezentat o formă a cooperării monetare prin care se prevedea
evitarea deprecierilor competitive şi sprijinirea reajustării francului francez.
Cel de-al doilea Război Mondial a determinat înrăutăţirea situaţiei economice a ţărilor participante la
conflict: producţie scăzută, balanţe de plăţi dezechilibrate sau chiar datorii de război. Marile puteri au
consimţit că dezvoltarea economică şi a schimburilor între ţări impunea cooperarea monetară
internaţională şi deci, formarea unui sistem monetar internaţional, definit ca ansamblul regulilor,

19
Circulara B.N.R. nr. 26/2001.
24
instrumentelor, organismelor şi pieţelor privind crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor
internaţionale precum şi reglementarea relaţiilor monetare internaţionale.
Apariţia şi funcţionarea primului sistem monetar internaţional ca sistem bazat pe etalonul aur-devize
poate fi pusă pe seama unor factori care au stat de fapt şi la baza apariţiei sistemelor monetare naţionale
bazate pe etalonul aur-devize:
÷ repartiţia inegală a producţiei de aur pe ţări: Africa de Sud deţine aproximativ 50% din producţia
mondială. Mai mult de 50% din veniturile externe ale acestor ţări provin din vânzările de aur
20
;
÷ scăderea continuă a producţiei de aur; practic, de la începutul secolului XX nu s-a atins nivelul
producţiei de aur a anului anterior;
÷ doar 1/3 din rezervele mondiale de aur se aflau în bănci, restul regăsindu-se în tezaure particulare;
÷ creşterea rolului statului în finanţarea unor acţiuni importante din economie, mai ales a celor
militare, iar acoperirea unor astfel de acţiuni nu se putea realiza în cadrul sistemelor monetare
bazate pe etalonul aur.
Primul sistem monetar internaţional a fost creat în urma Conferinţei Monetare şi Financiare din 1944 de
la Bretton-Woods (statul New Hampshire), conferinţă care a fost convocată chiar înainte de încheierea
războiului şi la care au participat 44 de state din coaliţia antifascistă. Exista deja o experienţă postbelică,
experienţă caracterizată de tulburări economico-sociale determinate de încercări ale statelor de a se apăra
împotriva fenomenelor negative prin protecţionism agresiv şi prin devalorizări monetare ca mijloace de
concurenţă (dumping valutar urmat de măsuri similare ale altor state, măsuri antidumping).
De asemenea, crahul Wall Street-ului din 1929, depresiunea economică ce a urmat au condus către
necesitatea luării unor măsuri de evitare a dezordinii monetare internaţionale. Statele Unite, la iniţiativa
preşedintelui Franklin Roosvelt şi-a asumat rolul de „lider” în formarea noilor organizaţii internaţionale.
La această conferinţă au fost prezentate două proiecte pregătite încă din 1941:
1) unul aparţinând lui John Maynard Keynes, care reprezenta interesele Regatului Unit, caracterizat
la acea dată de neconvertibilitatea lirei sterline şi de o îndatorare puternică faţă de S.U.A. Planul său
avansa ideea creării unei Bănci Supranaţionale, care să emită o monedă internaţională de cont numită
bancor, neconvertibilă în aur. De exemplu, în cazul unui excedent al balanţei de plăţi (cazul S.U.A. la data
respectivă) aceasta nu putea transforma deţinerile de bancori în aur, fiind determinată astfel să-şi
sporească importurile din ţările europene cu un deficit al balanţei de plăţi (cazul Marii Britanii la acea
dată) şi a altor ţări europene. Acest mecanism ar fi avantajat ţările europene, inclusiv Marea Britanie
caracterizate de deficit al balanţelor de plăţi.
2) unul aparţinând lui Harry Dexter White, funcţionar al Trezoreriei americane, reprezentând
interesele americane, preconiza ca monedă internaţională dolarul şi crearea unui „Fond de stabilizare a
Naţiunilor Unite” şi a asociaţiilor acestora, căreia îi revenea sarcina restabilirii liberului schimb şi
acordării de credite ţărilor membre. Planul prevedea, de asemenea, crearea „Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare” pentru finanţarea refacerii ţărilor distruse de război şi a ţărilor slab
dezvoltate.
Deşi s-a încercat concilierea celor două proiecte, acordul final semnat la Bretton-Woods a fost inspirat de
planul White, datorită poziţiei favorabile a S.U.A. în cel de-al doilea război mondial dar şi a rezervelor
mari de aur deţinute de Sistemul Federal de Rezerve (Banca Centrală a S.U.A.). Confruntarea de
concepţii a fost dominată de situaţia concretă de la sfârşitul războiului: S.U.A. era la sfârşitul războiului
cea mai mare putere politică, economică şi financiară, iar dolarul cea mai puternică monedă în relaţiile de
plăţi internaţionale.
Conferinţa de la Bretton-Woods, dominată de delegaţiile engleză şi americană, ţările Europei occidentale
fiind reprezentate de guvernele acestora din exil (în total 45 de ţări participante) stabileşte principiile
noului sistem monetar internaţional (înscrise în statutul Fondului Monetar Internaţional) şi crearea
B.I.R.D.
Principiile S.M.I. regăsite în statutul F.M.I. sunt:
÷ cooperarea monetară internaţională, în scopul apropierii autorităţilor monetare şi a armonizării
politicilor monetare. Obiectivele finale urmărite erau eliminarea restricţiilor valutare în vederea
expansiunii comerţului internaţional, stabilitatea cursurilor de schimb şi multilateralitatea plăţilor;

20
Nicolae Murgu, Mugur Isărescu, Aurul. Mit şi realitate, Ed. Junimea, Iaşi 1981, p. 58.
25
÷ universalitatea sistemului, adică era deschis tuturor ţărilor pentru a deveni membre, în condiţiile în
care recunoşteau statutul Fondului Monetar Internaţional;
÷ regimul cursurilor de schimb fixe (stabilitatea cursurilor): fiecare ţară trebuia să-şi definească
moneda naţională în aur sau în dolari, în condiţiile în care 1$ = 0,888671 g aur fin. Odată stabilite
parităţile monedelor naţionale, ţările membre aveau obligaţia menţinerii stabilităţii monedelor, cu un nivel
de fluctuaţie de ±1% în jurul cursului oficial (marja de fluctuaţie a devenit în 1971 ±2,25%), prin
intervenţia pe piaţa valutară, fie vânzând, fie cumpărând valută. Dacă autoritatea monetară nu reuşea
menţinerea cursului de schimb în interiorul marjei de fluctuaţie putea să modifice valoarea paritară printr-
o definire mai mică în aur, cu condiţia să obţină acordul prealabil al Fondului Monetar Internaţional. Ţara
membră care modifică cursul monedei fără acordul F.M.I. era exclusă de la creditele Fondului în anii
următori;
÷ convertibilitatea monetară, adică desfiinţarea restricţiilor pentru plăţile curente, efectuată de
rezidenţi şi nerezidenţi. Convertibilitatea în cadrul S.M.I. de la Bretton-Woods viza:
 convertibilitatea valutară reciprocă a monedelor ţărilor membre, care, pe lângă desfiinţarea
restricţiilor pentru tranzacţiile curente, presupunea şi obligaţia băncii centrale de a cumpăra
moneda sa naţională deţinută de o bancă centrală străină, la solicitarea acesteia. Era prevăzută
şi o clauză de protecţie, care permitea ţărilor cu dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină
controlul asupra schimburilor pe o perioadă de 5 ani de la înfiinţarea Fondului; potrivit acestei
clauze, statele europene au menţinut restricţii asupra convertibilităţii monedelor până în 1961;
 convertibilitatea în aur a dolarului, ca monedă etalon a sistemului la preţul oficial de 35$ uncia
de aur. S.F.R. s-a angajat să preschimbe deţinerile de dolari ale băncilor centrale străine la
solicitarea acestora. La baza acestei convertibilităţi în aur a dolarului stăteau rezervele de aur
ale S.F.R. de 24,6 mld. dolari, 75% din totalul aurului monetar pe plan mondial; Preţul de 35$
uncia de aur (31, 103481 g) stabilit pentru aur nu a fost rezultatul unei negocieri, a unei
conjuncturi la această dată: în anul 1933, preşedintele Roosevelt a majorat preţul aurului (de la
cca 20$ uncia) cu scopul devalorizării dolarului în vederea scoaterii economiei americane din
criză. Creşterea preţului aurului la New York, a determinat speculatorii să cumpere aur de la
Londra cu un preţ mai redus şi să-l vândă pe piaţa americană; pentru a cumpăra aur însă
aceştia aveau nevoie de lire sterline, ceea ce a determinat creşterea cursului lirei cu efecte
negative asupra competitivităţii exporturilor engleze. În 1934, din cauza protestelor guvernului
britanic, autorităţile americane au stopat achiziţia aurului, dar preţul aurului ajunsese deja la
35$ uncia iar rezervele de aur ale S.U.A. crescuseră foarte mult. Astfel că preţul de 35$ pentru
aur (o uncie) un preţ intern la început a ajuns preţul cheie al S.M.I.
÷ asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi; pornind de la concepţia că acest echilibru putea fi
realizat doar prin adoptarea unor măsuri de redresare economică de către ţările membre în cauză. Aceste
ţări care solicitau sprijin financiar de la Fond erau condiţionate de luarea unor măsuri ca: dezvoltarea
producţiei, creşterea exporturilor, reducerea importurilor, stăpânirea inflaţiei. Din păcate, doar ţările care
solicitau ajutor financiar erau influenţate de politica Fondului, ţările dezvoltate nerespectând principiul
echilibrului balanţei de plăţi;
÷ asigurarea rezervelor internaţionale adecvate nevoilor de echilibrare ale balanţelor de plăţi. Ţările
membre aveau obligaţia constituirii unor rezerve de aur, valută (şi-n special $ S.U.A.) şi titluri necesare
asigurării stabilităţii cursurilor de schimb şi convertibilităţii monedei naţionale. Ulterior în cadrul
rezervelor au intrat şi Drepturile Speciale de Tragere.
Totodată, s-a pus problema creării unor rezerve internaţionale, la care să apeleze ţările membre în cazul
deficitului balanţei de plăţi. Sarcina creării acestor rezerve respectiv utilizarea lor prin acordarea de
credite revenea F.M.I. Sistemul Federal de Rezerve avea sarcina acoperirii necesarului de lichiditatea
globală prin emisiunea de dolari, moneda bază a S.M.I.
În momentul în care dolarul, moneda etalon a sistemului şi deci moneda de rezervă, nu a mai asigurat
corespunzător lichiditatea internaţională, Fondul a creat moneda sa proprie, DST, pentru a acoperi nevoia
de lichiditate globală.

26
3.1.2. Funcţionarea S.M.I. bazat pe etalonul aur-devize
Sistemul de la Bretton-Woods, construit pe etalonul aur-dolar, a conferit monedei americane o
supremaţie, ce se menţine şi în prezent, consolidând poziţia S.U.A. ca putere economică. Mai mult,
deciziile F.M.I. nu putea fi luate fără votul S.U.A. care deţinea un nivel superior nivelului de 15%, iar
deciziile fondului erau adoptate cu 85% din voturi.
Ridicarea unei singure monede la rangul de mijloc de plată internaţional şi de valută de rezervă pentru
toate celelalte bănci centrale a condus la proliferarea carenţelor sistemului monetar şi financiar al unei ţări
în întregul sistem monetar internaţional. S.U.A. au folosit fără limită privilegiile dolarului, supraîncărcând
circulaţia monetară internaţională cu dolari proveniţi din exportul de capital şi cheltuieli sale militare
făcute în afara graniţelor. Poziţia dolarului a scăzut continuu.
Deficitul extern al Statelor Unite a fost, practic, finanţat prin emisiune de monedă proprie, pe care toate
celelalte ţări o acceptau, fiind moneda bază a sistemului. Dolarii astfel emişi nu s-au mai întors în S.U.A.
şi s-au acumulat în străinătate la băncile centrale, crescând astfel şi cererile adresate Sistemului Federal de
Rezerve de convertire în aur; rezervele de aur ale acestuia au scăzut astfel de la 24,6 miliarde dolari în
1944 la 16,6 miliarde dolari în 1960 şi 10 miliarde dolari în 1969 (moment în care rezervele de aur erau
mai mici decât ale Germaniei şi Japoniei). Putem vorbi de o redistribuire a rezervelor de aur între ţările
capitaliste dezvoltate: în timp ce rezerva de aur a SUA a scăzut, rezervele de aur ale ţărilor vest-europene
au crescut. Cantitatea de dolari deţinută de băncile centrale străine depăşea stocul de aur al S.U.A., fiind
manifestarea evidentă a crizei Sistemului Monetar Internaţional, motiv pentru care preşedintele Nixon a
suspendat în august 1971 convertibilitatea dolarului în aur.
S-a încercat salvarea Sistemului Monetar Internaţional prin mai multe soluţii:
÷ Instituirea de către băncile centrale din primele 10 state industrializate ale lumii a aşa-zisului
„fond al aurului” (Gold Pool) în 1961, cu scopul de a menţine preţul de piaţă al aurului în limite
considerate rezonabile (între 34,92$ şi 35,2$ uncia). Preţul aurului nu mai era liber, deoarece noul
organism creat intervenea pe piaţa aurului (de la Londra), vânzând aur, atunci când preţul acestuia
depăşea 35$ uncia. Aurul necesar acestei intervenţii era furnizat de băncile centrale ale statelor
participante la „pool”. În acest fel preţul aurului era „îngheţat”, în timp ce preţurile celorlalte mărfuri au
crescut de circa 2-3 ori în perioada 1934-1968, ceea ce însemna, de fapt, o subevaluare a aurului
21
.
Investiţia în metal galben a devenit foarte atractivă, speculatorii cumpărând cantităţi mari, ceea ce a
condus la creşterea cererii de aur foarte mult, astfel că băncile centrale ale ţărilor din „pool” nu mai
puteau face faţă acestei cereri.
Deşi speculaţiile asupra aurului au fost calmate pentru câţiva ani, în 1965 preşedintele Franţei, Charles de
Gaulle, se declară împotriva utilizării dolarului ca monedă internaţională şi revenirea la etalonul aur,
singurul viabil.
În anii 1967-1968, devalorizarea lirei sterline, considerată a doua monedă de rezervă după dolar, a
determinat anticipări privind devalorizarea dolarului, mai ales că economia americană resimţea efectele
războiului din Vietnam. Ca urmare, pentru a menţine preţul aurului pe piaţa londoneză, băncile centrale
occidentale au vândut cantităţi considerabile de aur (peste 2 miliarde dolari).
Guvernatorii băncilor centrale au şi hotărât, în 1968, desfiinţarea „pool-ului” şi înfiinţarea unei pieţe
duble a aurului: una oficială la 35,2$ uncia, doar între băncile centrale ale statelor membre F.M.I. şi piaţa
liberă, pentru aurul existent în afara rezervelor oficiale ale statelor, cu un preţ format în funcţie de cerere
şi ofertă.
÷ Amendamentul adus statutului F.M.I. în 1969, prin crearea DST-urilor (drepturilor speciale de
tragere), ca monedă de cont în scopul asigurării lichidităţii monetare internaţionale. Ulterior DST
înlocuieşte aurul şi devine moneda de rezervă a Sistemului Monetar Internaţional.
÷ Majorarea (în anul 1971) marjelor de fluctuaţie ale monedelor în raport cu cursul oficial la
±2,25% şi suspendarea converbilităţii dolarului în aur de către SUA, care se pronunţă pentru scoaterea
aurului din Sistemul Monetar European.
÷ Devalorizarea dolarului cu 7,8% în anul 1971 (realinierea cursurilor de schimb ale principalelor
monede occidentale – acordul Smithsonian) prin stabilirea preţului unei uncii de aur la 38 dolari şi cu încă

21
Silviu Cerna, op. cit., p. 76.
27
10% în anul 1973, când preţul unei uncii de aur devine 45 dolari. Pe piaţa liberă, preţul aurului depăşea
100 dolari uncia.
Cu toate aceste încercări de salvare a Sistemului, criza nu a încetat, devalorizarea dolarului în condiţiile
accentuării deficitului balanţei de plăţi a S.U.A. influenţând negativ stabilitatea sistemului.

3.1.3. Destrămarea S.M.I. de la Bretton-Woods. Modificarea statutului F.M.I.
Nu s-a reuşit menţinerea S.M.I. întrucât principiile stabilite la Bretton-Woods au fost încălcate:
÷ principiul convertibilităţii prin suspendarea convertibilităţii dolarului în aur în 1971; chiar şi piaţa
dublă a aurului s-a desfiinţat în 1973; băncile centrale nu mai puteau vinde aur pe piaţa oficială,
din cauză că preţul aurului pe piaţa liberă era dublu; băncile centrale vând aur pe piaţa liberă la
100 dolari uncia;
÷ principiul regimului cursurilor de schimb fixe prin trecerea la cursurile de schimb flotante, în
1973;
÷ principiul echilibrului balanţelor de plăţi prin deficitul extern cronic al S.U.A. şi excedentul extern
înregistrat de alte ţări;
÷ principiul asigurării rezervelor monetare adecvate, prin faptul că ţările se confruntau cu un exces
de rezerve în dolari, ce nu mai putea fi preschimbat în aur de S.F.R.
Negocierile cu privire la revizuirea statutului încep în 1971, după suspendarea convertibilităţii dolarului
în aur. „Comitetul interimar” al Consiliului Guvernatorilor F.M.I., creat în 1974 reuşeşte de abia în anul
1976 în cadrul reuniunii de la Kingston (Jamaica), să pună bazele unei noi cooperări a ţărilor membre ale
F.M.I. în domeniul monetar care s-a reflectat în modificarea statutului acestuia în 1978, când s-a renunţat
la funcţia de etalon a aurului pentru S.M.I., aşa cum susţinea SUA, în contradicţie cu Franţa de exemplu,
veche susţinătoare a aurului.
Deşi ţările puteau comercializa rezervele lor de aur, băncile centrale nu au preferat să vândă aceste
rezerve, dimpotrivă, în prezent se constată tendinţa de a consolida aceste rezerve care sunt contabilizate
de băncile centrale la preţul pieţei. Barometrul comerţului cu aur este localizat la Londra.
Caracteristicile S.M.I. devin:
÷ promovarea unui sistem stabil de schimburi;
÷ cursuri de schimb flotante, cu condiţia că ţările vor trebui să evite fluctuaţiile „excesive” ale
monedelor;
÷ DST devine moneda de rezervă a sistemului;
÷ supravegherea de către F.M.I. a politicilor de schimb ale ţărilor membre;
÷ sprijinirea dezvoltării economice şi echilibrarea balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare;
÷ asigurarea unei lichidităţi internaţionale corespunzătoare cantitativ şi calitativ.
3.2. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.). România - membră F.M.I.
Sistemul de la Bretton-Woods a stabilit cadrul instituţional al funcţionării Sistemului Monetar
Internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional. F. M. I. a fost conceput ca un organism
menit să supravegheze şi să sprijine aplicarea principiilor Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-
Woods, stabilind norme de conduită monetară pentru ţările membre. F.M.I. este organizat ca o societate
anonimă pe acţiuni cu sediul la Washington, iar acţionarii sunt chiar ţările participante de la Bretton-
Woods, numite şi ţări fondatoare (S.U.A. are cea mai mare participare la capitalul social). Statutul F.M.I.
a intrat în vigoare în 1945, dar Fondul şi-a început operaţiunile financiare de abia în anul 1947. În 1999
numărul ţărilor membre era 182, România fiind membră din 1972.
Obiectivele Fondului Monetar Internaţional sunt:
÷ promovarea cooperării internaţionale printr-o instituţie de consultare şi colaborare pe probleme
monetare internaţionale;
÷ facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional;
÷ promovarea stabilităţii cursurilor valutare, eliminarea restricţiilor valutare în comerţul mondial;
÷ echilibrarea balanţelor de plăţi a ţărilor membre.
Realizarea obiectivelor F.M.I. se traduce în îndeplinirea funcţiilor sale:
28
÷ Supravegherea politicilor valutare practicate de membri prin adoptarea unor principii specifice de
orientare a tuturor ţărilor membre cu privire la aceste politici. Totodată, şi membrii au obligaţia de a
colabora cu Fondul pe probleme de politică valutară şi macroeconomică.
÷ Asistenţă tehnică a F.M.I. acordată ţărilor membre în ce priveşte politica monetară, fiscală,
valutară, balanţa de plăţi, sistemul bancar prin consultanţă privind elaborarea politicilor menţionate,
sprijin în implementarea acestora inclusiv prin specialişti ai Fondului, pregătirea funcţionarilor publici ai
ţărilor membre şi chiar crearea de instituţii specifice economiei de piaţă: bănci centrale, trezoreria
statului.
÷ Asistenţă financiară a F.M.I. pentru ţările cu deficite ale balanţei de plăţi. Fiind în esenţă un
organism de finanţare, F.M.I. creditează deficitele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre în condiţiile
adoptării de către acestea a unor politici de redresare economică şi valutară.
Conducerea FMI este asigurată de:
1) Consiliul Guvernatorilor, format din reprezentanţii Ministerului de Finanţe sau Guvernatorul
Băncii Centrale a ţărilor membre, care se reuneşte o dată pe an, având rolul unei adunări generale a
acţionarilor într-o societate comercială. Întrucât Consiliul Guvernatorilor se întruneşte o dată pe an, ei
deleagă Consiliul Administratorilor pentru a lua o parte din decizii.
2) Consiliul Administratorilor, format din 24 membri desemnaţi de ţările membre, din care 8 sunt
reprezentanţii ţărilor cu cele mai mari cote-părţi: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie şi mai
recent Rusia, China, Arabia Saudită.
3) Directorul ce asigură conducerea efectivă a activităţii fondului, prezidează Consiliul
Administratorilor şi este ales prin consens pe o perioadă de 5 ani. Prin convenţie tacită, directorul general
este un european, pe când preşedintele Băncii Mondiale este american.
Constituirea resurselor F.M.I. se realizează prin:
1) aportul ţărilor membre, în funcţie de potenţialul economic şi financiar al fiecărei ţări, aport stabilit de
conducerea fondului; ţările membre subscriu şi varsă cote părţi: 25% în devize, DST sau alte monede
indicate de F.M.I. şi 75% în monedă naţională.
Cota (aportul) reprezintă participarea financiară a ţărilor membre la Fond.
Aporturile ţărilor membre se revizuiesc odată la 5 ani şi cuprind cote-părţi în valoare de 100.000 DST.
Dreptul de vot în cazul luării deciziilor se stabileşte în funcţie de aportul în cote părţi, fiecare ţară primind
250 de voturi gratuite pentru calitatea de membru.
2) resursele împrumutate de pe piaţa de capital.
Întrucât 75% din participarea la capitalul social este vărsat în monedă naţională, iar majoritatea ţărilor nu
au monedă convertibilă, aproximativ jumătate din resursele Fondului nu sunt împrumutabile (aproape 10
mld. dolari), F.M.I. a decis să recurgă la împrumuturi pentru a-şi majora resursele. Pentru a nu transforma
Fondul într-o bancă, ţările au hotărât o limită maximă pe care acesta poate s-o împrumute: 60% din
valoarea totală a cotelor-părţi. În anul 1993, Fondul beneficia de un „Acord de împrumut” al Grupului
celor 10 (G7 plus Olanda, Belgia şi Suedia), care asigura un fond de rezervă necesar în situaţii de criză,
de exemplu în 1969 când Franţa a beneficiat de aceste resurse, în 1995 când Mexicul a beneficiat de 12,1
mld. dolari, iar Rusia de 7 mld. dolari.
3) drepturile speciale de tragere, bani de cont creaţi de F.M.I. care lărgesc cota de participare a statelor la
Fond, fără a le sărăci de aurul sau valuta pe care o deţin.

Pe lângă aceste trei mari resurse, F.M.I. mai deţine o rezervă de aur neutilizabilă de aprox. 3 milioane kg
aur, rezervă provenind din vărsămintele ţărilor în contul fracţiunii de 25% din cotele părţi, până la
demonetizarea aurului.

Utilizarea resurselor F.M.I. se realizează în conformitate cu obiectivul principal: finanţarea deficitelor
balanţelor conturilor curente şi îmbracă forma tragerilor de la F.M.I. (credite sub formă de tranşe).
De sistemul tragerilor beneficiază ţările cu deficit al balanţei de plăţi, motiv pentru care F.M.I.
aplică o politică de condiţionare, privind stabilitatea economică şi chiar creşterea economică, stabilitatea
preţurilor şi evitarea măsurilor contrare libertăţii comerţului. Creditele se acordă în 5 tranşe (mecanismul
tranşelor):
29
÷ prima tranşă: tranşa rezervei, care asigură fiecărei ţări membre un drept de tragere egal cu
rezerva ţării la F.M.I. adică acea cotă de 25% vărsată în DST sau alte devize; nu este însoţită de
dobânzi şi nici nu este condiţionată, ţara respectivă trebuie să facă doar dovada că foloseşte aceste
resurse pentru echilibrarea balanţei de plăţi;
÷ II-V tranşe de credit condiţionate de măsuri de dezvoltare economică, condiţionarea crescând de
la prima la a patra tranşă; pentru acestea, Fondul percepe o rată a dobânzii sub nivelul celei
practicate pe piaţă.
Tragerile din resursele F.M.I reprezintă dreptul fiecărei ţări membre de a cumpăra monedă străină sau
D.S.T. contra monedă naţională. Într-o perioadă de 3-5 ani, ţara respectivă trebuie să facă operaţia
inversă, adică să-şi răscumpere moneda proprie.
Cele cinci tranşe formează 125% din cota de participare la F.M.I. care reprezintă limita maximă a
creditului ce poate fi acordat. Datoria ţărilor către F.M.I. constă doar în tranşele de credit. Cumpărarea
celor patru tranşe de credit, după ce a apelat la tranşa rezervei, transformă rezervele Fondului în monedă
naţională 200% din cota-parte: 125% cele 5 tranşe plus 75% aportul ţării în monedă naţională.
Instrumentul prin care F.M.I. asigură ţărilor membre accesul la resursele sale este acordul de confirmare
(stand-by), adoptat în 1954, care reprezintă în esenţă o linie de credit pe termen de până la 5 ani pusă la
dispoziţia ţării beneficiare de către Fond. În baza acestui acord, F.M.I. se angajează ca pe măsura
îndeplinirii criteriilor de performanţă convenite (plafonarea creditului intern total, modalităţi de finanţare
a deficitului bugetar şi mărimea acestuia, renunţarea la subvenţiile acordate de stat, interzicerea
restricţiilor pentru operaţii de schimb comercial) să pună la dispoziţia ţării semnatare a acordului,
resursele necesare. Pentru sumele utilizate, ţara respectivă plăteşte o dobândă calculată în funcţie de
dobânda pieţei în ziua utilizării efective iar pentru sumele neutilizate plăteşte un comision de angajament.
Pe lângă acordul stand-by F.M.I. mai utilizează un alt instrument numit acordul lărgit (extins), care are o
durată mai mare, până la 10 ani, iar măsurile de condiţionare sunt mai cuprinzătoare; permite ajustarea
economică pe o perioadă plurianuală.
Alte facilităţi de credit oferite statelor membre de către F.M.I. sunt:
÷ Facilitatea de ajustare structurală (FAS) creată în 1986 reprezinta acordarea de fonduri ţărilor
sărace pentru programele de reformă economică.
÷ Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR) creată în 1988 reprezintă finanţarea ţărilor
mai sărace confruntate cu un eşec relativ al programelor de ajustare tradiţională. Prin această facilitate se
obţin împrumuturi importante, care sunt condiţionate şi cer eforturi mari şi din partea ţării beneficiare.
÷ Facilitatea de compensare şi de finanţare a cheltuielilor neprevăzute (creată tot în 1988) permite
unui stat membru să primească o finanţare suplimentară în cazul reducerii neprevăzute a preţurilor la
export sau în cazul creşterii costurilor la importul de cereale. Situaţiile neprevăzute sunt definite ca fiind
cele care se datorează unor factori externi, independenţi de politica guvernamentală.
÷ Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon, creată în 1969, pentru a sprijini contribuţia ţărilor
membre la formarea stocurilor internaţionale de produse primare dacă ţările producătoare înregistrează
deficite ale balanţei de plăţi.
÷ Facilitatea pentru transformarea sistemică se adresează ţărilor în tranziţie confruntate cu deficite
externe cauzate de transformări majore ale comerţului exterior – dispariţia pieţei tradiţionale C.A.E.R. A
fost creată în 1993, a funcţionat până în 1995 şi au beneficiat de această facilitate 20 de ţări, în primul
rând ţările fostei Uniuni Sovietice.
÷ Asistenţa financiară în caz de urgenţă, reprezintă finanţarea ţărilor membre confruntate cu deficite
ale balanţelor de plăţi cauzate de catastrofe naturale.
Pe lângă aceste facilităţi de credite, F.M.I. asigură facilităţi temporare pe baza resurselor sale
împrumutate, cum ar fi:
÷ mecanismele petroliere, ce au funcţionat din anul 1974 până în 1976 şi au avut drept scop
sprijinirea ţărilor membre cu deficit al balanţelor de plăţi cauzate de criza petrolului;
÷ mecanismele speciale, ca de exemplu fondul de sprijin, ce a funcţionat în perioada 1976 – 1981
pentru sprijinirea ţărilor slab dezvoltate; resursele fondului de sprijin au provenit din vânzarea
unei treimi din rezerva de aur a F.M.I. în urma acordului de la Kingston;
30
÷ contul de bonificare a finanţării suplimentare, creat în 1980 pentru suportarea unei părţi din
dobânda datorată de ţările slab dezvoltate Fondului.
Pentru multe ţări în curs de dezvoltare, F.M.I. este singura sursă de finanţare (peste o sută de ţări
sunt în prezent beneficiare de credite acordate de Fond), însă acordarea unui credit de către Fond este un
semnal pozitiv pentru organizaţiile financiare internaţionale. Dacă F.M.I. acceptă finanţarea unei ţări,
acest fapt este perceput de către ceilalţi creditori ca o aprobare a politicii economice a acelei ţări.
România, ca ţară aflată în tranziţie, membră a Fondului din 1972 a beneficiat de sprijin financiar
din partea F.M.I. Deşi este membră a Fondului din 1972, România nu a apelat la credite decât după 1990
(după consumarea rezervei valutare). La sfârşitul anului 1997, era beneficiara unei alocări de DST în
sumă de 222,1 milioane (cuprinsă în rezerva valutară a statului) şi a unor facilităţi de credit astfel:
÷ acord de confirmare 19,2 mil. DST;
÷ facilitate de transformare sistemică 188,5 mil. DST;
÷ facilitate de finanţare compensatorie şi situaţii neprevăzute 19,2 mil. DST.
În prezent, cota de participare a României la F.M.I. este 1030,2 mil. DST, din care 243,825 mil.
DST în aur şi valute şi 786,375 mil. DST în lei, într-un cont al F.M.I. deschid la B.N.R.
Din anul 1998, cooperarea cu F.M.I. a intrat într-un impas, România nemaiprimind împrumuturi,
cooperarea reducându-se la întocmirea periodică a unei analize specializate a economiei ţării
22
. Acorduri
de împrumut nu au fost finalizate, din cauza neîndeplinirii programelor la care România s-a angajat şi
anume: inflaţia ridicată, nerestructurarea şi neprivatizarea regiilor autonome, neprivatizarea sistemului
bancar, deficitul mare al balanţei de plăţi, insuficienta stimulare a exporturilor, menţinerea importurilor la
un nivel ridicat.
Ca urmare a rezultatelor pozitive obţinute de ţara noastră în ceea ce priveşte stabilizarea principalilor
indicatori macroeconomici, cât şi în vederea continuării procesului de reformă, România a reluat
colaborarea cu FMI (octombrie 2001).
.
3.3. Drepturile speciale de tragere (DST)

DST reprezintă prima monedă internaţională, moneda de cont creată de FMI în 1969 (în urma Adunării
Generale de la Rio de Janeiro din 1967), ca urmare a erodării poziţiei dolarului, în dorinţa de a găsi un
instrument monetar mai stabil decât dolarul, destinat să acopere o parte din nevoile globale de lichiditate
internaţională, fără ca această lichiditate să fie îngrădită de vreun suport material sau să fie influenţată de
o anumită ţară (cazul formării rezervelor în dolari). Iniţial, valoarea DST a fost egală cu cea a dolarului, în
1974 aceasta s-a stabilit ca un coş valutar format din 16 valute, ale ţărilor care deţineau mai mult de 1%
din comerţul internaţional, iar ulterior, din 1981, ca un coş valutar format din cinci valute: 42% dolarul
american, 19% marca germană, 13% yenul, 13% lira sterlină şi 13% francul francez. În prezent DST-ul se
compune din patru monede, locul mărcii germane şi al francului francez fiind luat de euro, iar ponderile s-
au modificat: 39% dolarul american, 32% EURO, 18% yenul japonez şi 11% lira sterlină.
Emisiunea de DST-uri se realizează de către Fondul Monetar Internaţional prin conturi deschise
ţărilor membre cu o sumă de DST-uri reprezentând o parte din volumul emisiunii, proporţional cu
ponderea cotelor părţi ale ţării respective. Până în prezent au existat trei emisiuni de DST: 1970-1972,
1979-1981 şi 1996. Statutul F.M.I. dă posibilitatea anulării DST, însă până în prezent nu a existat o astfel
de anulare.
Alocările de DST-uri nu sunt rambursabile şi reprezintă pentru ţările respective devize care pot fi
utilizate pentru:
÷ consolidarea rezervei valutare a statului, ceea ce conduce la creşterea încrederii în moneda
naţională;
÷ rambursarea creditelor, plata dobânzilor şi comisioanelor sau efectuarea altor plăţi (cote părţi)
către F.M.I.;

22
Constantin Floricel, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 336.
31
÷ efectuarea de operaţiuni SWAP, prin care o ţară poate cumpăra moneda altui stat (monedă forte)
în schimbul unei sume echivalente în DST, cu obligaţia efectuării operaţiunii inverse la o dată
viitoare şi la un curs stabilit de comun acord;
÷ efectuarea de operaţiuni FORWARD, prin care o ţară poate vinde sau cumpăra DST cu obligaţia
plăţii peste un anumit termen în schimbul altei valute la cursul de schimb previzionat în momentul
încheierii tranzacţiei.
Alocările şi deţinerile de DST-uri sunt purtătoare de dobânzi, rata dobânzii pentru alocări fiind mai mică
decât rata dobânzii pentru deţineri, pentru a stimula deţinerile de DST-uri de către ţările membre. Rata
dobânzii pentru deţineri este o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru instrumentele pe termen scurt
de pe pieţele monetare ale statelor a căror monede intră în componenţa DST:
¿
¿
·
=
i
i i
d
p
rd p
R
unde:
p
i
– ponderea fiecărei valute la coşul DST;
rd
i
– rata dobânzii practicată în ţările a căror monedă participă la coşul DST;
Funcţiile îndeplinite în prezent de DST sunt: etalon monetar internaţional faţă de care ţările îşi exprimă
cursul de schimb, activ de rezervă la dispoziţia băncilor centrale, mijloc de plată internaţional, mijloc de
exprimare a emisiunilor de obligaţiuni.
Tranzacţiile cu DST, între deţinătorii de DST, sunt de două categorii:
÷ tranzacţii prin acord direct, efectuate de ţările membre F.M.I. sau alţi deţinători (organizaţii
internaţionale, alte bănci centrale) pentru diverse tranzacţii pe pieţele valutare;
÷ tranzacţii cu desemnare, prin care ţările membre participante la alocaţii, folosesc alocaţiile
respective pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. Ţările care doresc să utilizeze alocaţia se
adresează F.M.I., care desemnează o altă ţară membră cu o situaţie mai bună a rezervelor valutare
şi care va primi DST-urile utilizate de prima ţară în schimbul valutei sau valutelor de care aceasta
are nevoie. O ţară poate fi desemnată să primească în plus faţă de alocaţia sa o sumă egală cu de
două ori alocaţia.
Avantajele acestei monede sunt:
÷ valoare stabilă cu tendinţă de autoechilibrare, devalorizările unei monede compensându-se cu
revalorizările altora;
÷ emisiunea sa este realizată de un organism internaţional, deci nu propagă deficienţele unei
economii (de exemplu, ca în cazul dolarului, în cadrul Sistemului Monetar Internaţional);
÷ emisiunea sa se bazează pe calcule raţionale, diminuându-se considerabil riscurile unor
dezechilibre;
÷ nu imobilizează activele financiare ale ţărilor, fiind alocate gratuit de Fond.
Dezavantajele:
÷ fiind alocate proporţional cu cota de participare a fiecărei ţări, acţionează în favoarea ţărilor
dezvoltate şi în defavoarea ţărilor mai puţin dezvoltate care ar avea nevoie de fonduri;
÷ o utilizare limitată: în sectorul privat, ca monedă de facturare este foarte puţin utilizată, având un
circuit oficial între autorităţile monetare (F.M.I., B.R.I., bănci centrale);
1) nu este un mijloc de plată direct, ci indirect prin convertibilitatea sa în alte valute.






32

CAPITOLUL IV ORGANIZAREA MONETARĂ EUROPEANĂ
4.1. Sistemul Monetar European
Interdependenţa între economiile naţionale în condiţiile unei liberalizări graduale a circulaţiei mărfurilor
şi capitalurilor determină necesitatea coordonării politicilor economice ale ţărilor europene.
Procesul de coordonare a politicilor economice acţionează în sprijinul integrării europene, având drept
scop final asigurarea progresului economic comun prin armonizarea ritmurilor de dezvoltare şi apropierea
nivelului de trai în ansamblul comunităţii. Integrarea europeană are ca obiectiv final prosperitatea, bazată
pe concurenţă şi libertăţi economice: a întreprinderilor de a acţiona pe piaţă, a consumatorilor de a alege
pe piaţă.
Integrarea europeană consemnează primul pas în 1957, prin încheierea tratatului de la Roma între şase ţări
europene: Germania, Belgia, Italia, Franţa, Luxemburg şi Olanda, care prevedea crearea Pieţei Comune
vest-europene, liberalizarea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. Tratatul de la Roma a
condus la apariţia nucleului Comunităţii Europene, realizând de fapt coordonarea politicilor economice
ale statelor membre, fără a crea o zonă monetară europeană (ci doar o convertibilitate reciprocă a
monedelor).
Prima tentativă spre o uniune monetară în Europa se regăseşte în raportul întocmit de Pierre Werner în
1970 care prevedea un plan al uniunii monetare pentru anul 1980 (zece ani) în trei etape. Acesta prevedea
convertibilitatea monedelor, diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la un regim al cursurilor fixe,
liberalizarea mişcărilor de capital şi eventual o monedă unică. Prăbuşirea Sistemului Monetar
Internaţional de la Bretton-Woods, criza petrolului din anii următori au făcut imposibilă realizarea
planului Werner, dar prevederile sale sunt similare cu cele ale Tratatului de la Maastricht.
Prin suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului (1971), marjele de fluctuaţie ale monedelor europene
în raport cu dolarul se măresc de la ± 1% la ± 2,25 %, adică ± 4,5% între ele. Considerând prea mare acest
interval, ţările CE (ulterior şi Danemarca, Regatul Unit, Irlanda şi Norvegia) reduc marja de fluctuaţie la
jumătate, adică ± 2,25% între ele. Prin acest aranjament numit „şarpele monetar”, prin care statele
aderente s-au angajat să-şi supravegheze monedele naţionale şi să intervină pe piaţa valutară pentru
păstrarea marjei de fluctuaţie, s-a obţinut o relativă stabilitate monetară în Europa.
Politica SUA continuă să fie prea expansionistă pentru a menţine sistemul de cursuri fixe; dolarul se
depreciază în continuare, astfel că ţările europene împreună cu SUA adoptă fluctuaţia generalizată în
1973. Ţările europene se împart în ţări a căror monedă tinde să crească faţă de dolar şi ţări a căror monedă
tinde să scadă faţă de dolar, iar criza petrolului din 1974 accentuează aceste divergenţe.
Ca urmare a separării unor ţări importante, Franţa de exemplu, a cărei monedă tindea să scadă (în timp ce
moneda Germaniei se aprecia), acest sistem al cursurilor fixe a eşuat. Stabilitatea monetară relativă şi pe
un termen foarte scurt realizată de şarpele monetar nu poate fi considerată o apropiere a ţărilor europene
de uniunea monetară; motivul: lipsa de coordonare a politicilor economice.
În 1979, într-o perioadă de mare instabilitate europeană, este creat Sistemul Monetar European, tot de
către ţările membre C.E.E. cu excepţia Marii Britanii. S.M.E. este conceput tot ca un sistem de cursuri
fixe ajustabile, cursurile de schimb ale monedelor celor nouă state membre neputând să depăşească o
marjă de fluctuaţie de ± 2,25% (± 6% pentru Italia). Menţinerea parităţii monedelor presupunea
intervenţia băncii centrale a ţării a cărui curs de schimb al monedei atingea 75% din limita maximă şi
intervenţia ambelor bănci centrale când o monedă atingea limita maximă faţă de o altă monedă (care era
deci la limita minimă). Limita (marja) cursurilor a devenit 6% şi pentru statele care au aderat ulterior la
S.M.E.: Marea Britanie în 1990, Spania în 1989 şi Portugalia în 1992 şi 15% pentru toate ţările din 1993,
după criza speculativă
23
(lira sterlină şi lira italiană au ieşit din S.M.E. în 1992, iar ulterior escudo şi
peseta).

23
Andrew Brociner, op. cit., p. 11.
33
Pentru convergenţa politicilor monetare s-a stabilit o monedă de cont ECU (European Currency Unit), sub
forma unui coş de valute ale ţărilor ce făceau parte din sistem, cu ponderi bine determinate ce reflectau
importanţa economică a fiecărei ţări (la început nouă valute, apoi 12 şi în cele din urmă, 15).
Funcţiile îndeplinite de ECU erau: monedă de cont, etalon al cursurilor valutare, mijloc de plată între
ţările membre S.M.E., monedă de rezervă, gestionată de Fondul European de Cooperare Monetară
(F.E.C.O.M.), şi într-o etapă ulterioară de Fondul Monetar European.
Avantajele acestei monede erau:
÷ stabilitate mai mare decât a majorităţii monedelor europene;
÷ reducerea incertitudinii cu privire la modificarea ratei de schimb.
Dezavantajele erau legate de:
÷ obstacolele psihologice, în sensul că pentru majoritatea, dolarul era moneda unanim acceptată;
÷ obstacole instituţionale, în sensul că ECU nu era moneda nici unui stat, nu era creată şi
administrată de o bancă centrală, nu circula pe un teritoriu dat şi, din aceste cauze, creează
reticenţe agenţilor economici.
Finanţarea în cadrul S.M.E. se realiza prin Fondul European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.),
instituţie creată în 1973 prin depunerea de către băncile centrale ale ţărilor membre a 20% din rezervele
lor de aur şi dolari, în schimbul cărora au primit echivalentul în ECU. Creditele acordate de F.E.C.O.M.
erau pe termen foarte scurt (reînnoibile automat sub formă de swap în termen de 3 luni).
Bilanţul S.M.E. poate fi considerat global-pozitiv pentru că a favorizat convergenţa economiilor
participante, a permis dezvoltarea statelor membre şi a făcut din ECU o veritabilă deviză. A avut meritul
de a fi constituit un mecanism de incitare: pentru a rămâne în S.M.E., fiecare ţară membră era obligată să
se alinieze la moneda cea mai puternică, adică cea care cunoştea cea mai scăzută rată a inflaţiei. Aspectul
cel mai pozitiv al S.M.E. este faptul că a impus o disciplină a statelor membre şi a servit ca protecţie
contra politicilor bugetare lipsite de soliditate.
Au existat şi aspecte negative ale S.M.E., cum ar fi instaurarea de facto a unei aşa-zise „zone a mărcii”.
Variaţiile tuturor celorlalte monede europene vizavi de dolar erau în strânsă legătură cu relaţia marcă-
dolar. Rata dobânzii în Germania a devenit o rată a dobânzii directoare pentru toate celelalte bănci
centrale, ceea ce înseamnă că politicile monetare ale celorlalte state membre, şi în consecinţă politica lor
economică, au pierdut o parte din autonomia lor.
4.2. Uniunea Monetară Europeană (U.M.E.)
4.2.1. Crearea Uniunii Monetare Europene
Actul Unic European, semnat în 1986, a marcat trecerea de la stadiul de Piaţa Comună la cea de Uniune
Europeană, uniune care trebuia consolidată printr-o zonă monetară.
Au fost schiţate principalele obiective pentru realizarea Uniunii Europene:
÷ crearea unui spaţiu economic fără frontiere;
÷ refacerea sistemului de cooperare politică europeană extins şi în sectoarele securităţii şi apărării;
÷ ameliorarea structurilor decizionale ale Comunităţii.
Raportul Delors, semnat în 1988, a prefigurat trei etape de trecere la Uniunea Monetară Europeană: libera
circulaţie a capitalurilor; mai buna coordonare a politicilor economice şi crearea Sistemului European al
Băncilor Centrale; introducerea monedei unice şi desfiinţarea băncilor centrale naţionale. În acel raport s-
au prezentat 3 variante de unificare, şi anume, pe lângă moneda unică, soluţia aleasă, varianta cursurilor
de schimb fixe între monedele naţionale şi varianta monedelor naţionale alături de o monedă comună
(ECU).
Unificarea monetară europeană a constituit obiectivul principal al tratatului semnat la Maastricht, în
februarie 1992. Acest tratat, de anvergură istorică, este de maximă importanţă deoarece marchează
momentul începerii transformării unei forme integrative economice în una de natură politico-economică
şi monetară complexă
24
. Tratatul cuprinde, pe lângă realizarea uniunii economice şi monetare, şi o parte
consacrată uniunii politice. C.E.E. îşi transformă numele la 1 noiembrie 1993 în Uniunea Europeană
(U.E.).

24
Mihaela Luţaş, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 77.
34
Uniunea Monetară Europeană (U.E.M.) presupune crearea unei monede unice euro, al cărei termen de
lansare a fost stabilit în 1999, şi funcţionarea unui Sistem European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) care se
substituie băncilor centrale privind politica monetară. S-a stabilit că pentru a reacţiona în acelaşi mod la
anumite măsuri de politică monetară la nivelul Uniunii, economiile trebuie să fie suficient de omogene în
probleme esenţiale ale eficienţei economice şi sociale: gradul de control al inflaţiei, gradul de echilibrare
a finanţelor publice, stabilitatea cursului valutar.
Criteriile de convergenţă necesare pentru economiile care doresc să participe la U.E.M. au fost formulate
astfel:
1) rata inflaţiei (stabilită pe baza indicelui preţurilor de consum) să nu depăşească cu mai mult de
1,5%, nivelul mediu al inflaţiei înregistrat în trei ţări membre cu rata inflaţiei cea mai scăzută;
2) rata dobânzii nominale pe termen lung (aferentă obligaţiunilor de stat sau alte titluri comparabile)
să nu depăşească cu mai mult de 2%, nivelul mediu al ratei dobânzii din trei ţări cu rata inflaţiei
cea mai scăzută;
3) deficitul bugetului public să nu depăşească 3% din P.I.B. (este vorba de deficitul consolidat);
acesta este deficitul necesar (maxim) pentru a îndeplini următorul criteriu şi anume
4) datoria publică să nu depăşească 60% din P.I.B., adică media raportului între datoria publică şi
P.I.B. în Comunitatea Europeană în 1990;
5) respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul valutar al S.M.E. timp de doi
ani cel puţin, fără devalorizări faţă de monedele altor state membre (15% începând cu august
1993).
Etapele integrării în U.E.M. au fost schiţate încă din 1988, aşa cum am arătat, prin raportul Delors, care
poartă numele iniţiatorului său Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene şi devenit ulterior primul
preşedinte al Comitetului ce avea ca sarcină prefigurarea Uniunii Monetare.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, etapele de creare ale U.E.M. erau:
I. Până la 01.01.1994, etapa de creştere a performanţelor economice, de ameliorare a coordonării
politicilor economice şi monetare ale statelor membre; este vorba de liberalizarea completă a
mişcărilor de capital şi o colaborare crescută a băncilor centrale.
II. 01.01.1994-01.01.1999 (iniţial 1997), etapa de creare a Institutului Monetar European (I.M.E.),
care să urmărească îndeplinirea obiectivelor de către statele membre. Acest I.M.E. avea pe lângă
un rol tehnic şi un rol de consultare: putea să adreseze recomandări autorităţilor monetare ale
statelor membre, însă nu avea putere de decizie supranaţională. I.M.E., condus de guvernatorii
băncilor centrale, avea rolul de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană (1998). Tot în
1998 s-a definitivat şi lista ţărilor participante la U.E.M., s-a adoptat cadrul legal complet,
structurile naţionale de îndrumare şi structurile de transformare a comunităţii bancare şi
financiare.
III. Începută din 01.01.1999, etapa marchează introducerea monedei unice euro şi funcţionarea
Sistemului European al Băncilor Centrale, format din Banca Centrală Europeană şi băncile
centrale naţionale. B.C.E. decide politica monetară şi valutară, însă punerea în practică a
hotărârilor sale rămâne de competenţa băncilor naţionale. Băncile şi instituţiile financiare continuă
transformarea monedelor naţionale în euro; euro intră pe piaţa internaţională valutară, monetară şi
de capital
La această dată (01.01.1999), 11 state au îndeplinit criteriile de convergenţă şi au aderat la U.E.M.:
Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. Au
rămas „în afara” Uniunii Monetare, Marea Britanie, Suedia şi Danemarca din raţiuni politice şi Grecia din
raţiuni economice; Grecia a aderat la Uniunea Monetară în 2001 (tabelul 4.1).
După cum reiese din datele prezentate, criteriile au fost nuanţate, în sensul că s-a avut în vedere
faptul că ţările care nu îndeplineau criteriile erau pe „drumul cel bun”. Este vorba, de exemplu, de Belgia
şi Italia, cu o datorie publică de 126,7%, respectiv 122,4% şi care în mod evident n-au reuşit să ajungă la
60% într-un singur an (1998). Deşi ţările au făcut eforturi importante pentru a ajunge la convergenţa
economică, nu este suficient; este nevoie de permanentizarea acestor performanţe, garanţia bunei
funcţionări a Uniunii Monetare.
Chiar dacă criteriile de convergenţă nu fac nici o referire la alte domenii importante, cum ar fi cel al
pieţelor muncii şi utilizării forţei de muncă sau fiscalitatea, acestea se regăsesc totuşi în alte recomandări
35
ale U.E. Astfel, rezoluţia asupra creşterii economice şi utilizării muncii a Consiliului european de la
Amsterdam, din 1997, a cuprins în sfera convergenţei europene şi eficacitatea pieţei muncii, tehnologia,
formarea profesională şi fiscalitatea. Tot în 1997, în conformitate cu legislaţia statelor membre, Consiliul
european de la Luxembourg a adoptat o rezoluţie asupra coordonării politicilor economice: supravegherea
evoluţiei macroeconomice, încurajarea apropierii politicilor fiscale, supravegherea politicilor structurale
vizând pieţele muncii, produselor şi serviciilor, tendinţe în materie de costuri şi preţuri.
4.2.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Politica monetară comună
S.E.B.C. ce cuprinde Banca Centrală Europeană (B.C.E.), instituţie nou înfiinţată cu sediul la Frankfurt şi
Băncile Centrale Naţionale are, conform art. 105 din Tratatul de la Maastricht, următoarele sarcini:
÷ definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
÷ conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
÷ păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare ale statelor membre;
÷ promovarea derulării fluente a operaţiunilor în cadrul sistemelor de plăţi.
Obiectivul său principal este asigurarea stabilităţii monetare şi a preţurilor printr-o politică monetară
adecvată însoţită de o politică financiară de evitare a deficitelor bugetare, dar şi de evitare a deficitelor
balanţelor de plăţi externe. Chiar şi cei mai înfocaţi suporteri ai monedei unice admit că nesincronizarea
politicilor financiare şi monetare este „călcâiul lui Ahile” al noului sistem
25
.
B.C.E. exercită atribuţiile sale prin trei organe de decizie: Directoratul, Consiliul Guvernatorilor şi
Consiliul General.
Consiliul Guvernatorilor defineşte politica monetară, obiectivele monetare intermediare, rata dobânzii,
gestionează rezerva valutară şi dirijează operaţiile de schimb. Se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an. Este
format din 6 membri.
Directoratul aplică politica monetară definită de Consiliul Guvernatorilor.
Consiliul General asigură legătura cu statele nemembre ale Uniunii Monetare.
Băncile centrale naţionale nu sunt eliminate, ele vor îndeplini următoarele funcţii în cadrul S.E.B.C:
÷ pun în practică politica monetară stabilită de B.C.E.;
÷ acordă credite băncilor comerciale, colectează resurse, gestionează mijloace de plată.
În ce priveşte capitalul B.C.E., volumul acestuia a fost stabilit la 5 mld. EURO, iar băncile centrale
naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină acest capital. La începerea activităţii B.C.E. (1
iunie 1998), cele 11 B.C.N-uri din Uniunea Monetară au vărsat integral capitalul subscris, iar celelalte
B.C.N-uri au vărsat doar 5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital iniţial vărsat de
aproape 4 mld. EURO. Ponderea subscrierii de către băncile centrale naţionale la capitalul B.C.E. a fost
stabilită în funcţie de populaţia şi PIB-ul celor 15 ţări ale U.E., astfel: Deutsche Bundesbank 24,4935%,
Banca Franţei 16,8337%, Banca Italiei 14,8950%, Banca Angliei 14,6811%, Banca Spaniei 8,8935%,
celelalte zece bănci centrale naţionale deţin ponderi sub 5%.
Rezervele valutare ale B.C.E. se ridică la nivelul de 50 mld. EURO pentru toate cele 15 ţări ale U.E.,
contribuţia fiecărei ţări determinând-se tot în funcţie de populaţie şi PIB, iar structura rezervelor este 15%
în aur şi 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deşi aparţin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la
aceasta, ci au rămas la băncile centrale naţionale, care le gestionează exclusiv în contul Băncii Centrale
Europene.
Independenţa Băncii Centrale Europene reprezintă un criteriu implicit al U.M.E., aceasta fiind o condiţie
impusă de Germania, şi rezultă din interdicţia de a solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor
comunitare, dar şi din modul de numire a conducerii sale (art. 107 al Tratatului de la Maastricht).
Zona de „umbră” a U.M.E. este supravegherea bancară. Tratatul de la Maastricht stipulează doar că
B.C.E. este abilitată să dea avize şi să fie consultată de către Consiliu şi că poate îndeplini misiuni
specifice în materie de control prudenţial (art. 25). Adevărata problemă nu este existenţa sau absenţa
puterii reale a B.C.E. – alte bănci centrale nu sunt direct însărcinate cu controlul instituţiilor de credit – ci
faptul că această sarcină lipseşte tuturor instituţiilor europene. În practică, autorităţile monetare ale ţărilor
membre continuă să asigure supravegherea sistemelor bancare naţionale, ca şi înainte de crearea Uniunii
Monetare; activitatea bancară şi deci riscurile asociate au un caracter naţional, nu european.

25
Nicolae Dănilă, Euro. Bipolarizarea monetară, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 19.
36
Având o bancă centrală europeană, politica monetară în interiorul uniunii este unică. Necesitatea politicii
monetare unice poate fi argumentată astfel:
1) Analogia între Uniunea Monetară cu moneda sa unică şi ţările suverane emitente a propriei lor
monede; în acestea, ca de altfel şi în statele federale, puterea monetară nu este divizată, ci aparţine băncii
centrale. În cazul discutat, aceasta este B.C.E. Dintr-un alt punct de vedere, instrumentele utilizate şi
obiectivele intermediare sunt identice pentru B.C.E., ca şi pentru celelalte bănci centrale. Într-o uniune
monetară, atât nivelul ratei dobânzii, cât şi masa monetară în circulaţie nu au sens la nivelul unui stat
membru. Astfel, masa monetară calculată într-o ţară membră nu reflectă activele agenţilor nefinanciari
rezidenţi, pentru că aceştia pot deţine fără restricţii active monetare în alt stat membru. În ce priveşte rata
dobânzii, nu pot exista diferenţe între ţări, datorită mobilităţii perfecte a capitalului şi absenţei riscului de
schimb în cadrul uniunii monetare.
2) În al doilea rând necesitatea unei politici monetare unice centralizate este indicată de logica
fenomenelor în caz contrar. Dacă două bănci centrale beneficiază, individual, de o putere autonomă de
creaţie monetară a aceleiaşi monede, oferta de monedă nu va fi sub control. Fiecare dintre cele două bănci
centrale va dori să majoreze propria sa emisiune, pentru a-şi majora astfel veniturile (senioratul – venitul
obţinut la punerea în circulaţie a bancnotei prin diferenţa între valoarea sa nominală şi costul său efectiv),
cu efectele negative cunoscute (creşterea preţurilor) propagate apoi în întreaga uniune. Singura soluţie
viabilă este deci centralizarea puterii monetare.
3) Moneda unică are consecinţe şi asupra plăţilor internaţionale. În primul rând, este evident că
plăţile sunt simplificate: de la începutul perioadei de tranziţie, necesară înlocuirii complete a monedelor
naţionale cu euro, nu a fost nici o diferenţă între plăţile interne ale statelor membre şi plăţile între statele
membre. Acestea au fost efectuate în euro pentru schimbul de bunuri, servicii sau active, indiferent dacă
partenerii au fost sau nu rezidenţii aceleiaşi ţări. În al doilea rând, plăţile internaţionale ale U.E.M. nu pot
să afecteze cursurile de schimb – stabilite irevocabil – şi nu sunt afectate de acestea. Cu alte cuvinte, un
stat membru nu poate să se aştepte la ameliorarea balanţei sale comerciale, faţă de un alt stat membru al
Uniunii, prin mecanismul deprecierii monedei sale. De asemenea, fluxul capitalurilor între ţările europene
nu poate fi influenţat de variaţiile anticipate ale cursului de schimb. Astfel, balanţele de plăţi naţionale nu
mai au decât importanţa tradiţională în materie de politică economică; ele au devenit nişte documente
contabile, care conţin informaţii, fără efect asupra valorii monedei în circulaţie în ţările respective.

Ansamblul prerogativelor B.C.E. în materie monetară: alegerea instrumentelor (modalităţile şi dobânzile
de refinanţare a băncilor comerciale, rezervele obligatorii), alegerea obiectivelor intermediare, monopolul
emisiunii de bancnote, semnifică faptul că băncile centrale naţionale au pierdut în întregime puterea
monetară.
În ce priveşte politica valutară, componentă a politicii monetare, ca şi majoritatea băncilor centrale,
B.C.E. nu are autoritatea de a decide cursul de schimb al euro faţă de alte monede. Aceasta este
responsabilitatea Consiliului European, sub recomandarea şi după consultarea B.C.E., pentru a se asigura
compatibilitatea cu obiectivul principal de stabilitate a preţurilor (art. 109 al Tratatului de la Maastricht).
B.C.E. are, în schimb, misiunea de a deţine şi gestiona o parte din rezervele oficiale ale statelor membre.
Băncile centrale naţionale au cedat o parte din propriile lor rezerve monetare non-comunitare la
înfiinţarea Uniunii Monetare; acestea (băncile naţionale) continuă să deţină rezerve oficiale, dar utilizarea
lor este supusă autorizării B.C.E. pentru a asigura coerenţa politicii valutare în zona euro.
Putem concluziona că principiile generale de politică monetară ale B.C.E. sunt: conducerea unică a
operaţiunilor, continuitatea în utilizarea instrumentelor ce s-au dovedit eficiente în ţările membre,
egalitatea de acces la moneda băncii centrale, centralizarea deciziilor monetare şi descentralizarea
aplicării politicii monetare. Responsabilitatea punerii în practică a politicii monetare a rămas în sarcina
băncilor centrale naţionale, bine ancorate în realitatea propriilor ţări.
4.2.3. Moneda unică EURO. Avantaje şi costuri
În anul 1995, la reuniunea de la Madrid, s-a hotărât denumirea monedei unice europene: EURO; ea a
devenit monedă oficială de cont de la 1 ianuarie 1999, iar numerar (sub formă de bancnote şi monedă
divizionară) de la 1 ianuarie 2002, circulând în paralel cu monedele naţionale timp de şase luni. De la 1
iulie 2002, EURO devine singura monedă utilizată în cadrul uniunii; monedele naţionale sunt retrase din
37
circulaţie, băncile au încheiat transformarea monedelor naţionale în euro. Emisiunea bancnotelor este
realizată de către Banca Centrală Europeană; dreptul de emisiune este atribuit şi băncilor naţionale, dar
după aprobarea prealabilă a volumului emisiunii de către B.C.E.
Principiile juridice ale trecerii la euro sunt:
÷ principiul continuităţii nominale între ECU şi EURO: valoarea ECU la 31.12.1998 a devenit
valoarea euro la 01.01.1999;
÷ principiul continuităţii contractelor indiferent de natura lor: comerciale, de muncă, de împrumut
sau financiar;
÷ principiul stabilirii unor cursuri de schimb fixe şi irevocabile între monedele naţionale ale ţărilor
membre şi EURO, cursuri ce conţin 6 cifre, care nu pot fi rotunjite şi nici trunchiate, astfel:

Şiling austriac 13,7603
Franc belgian 40,3399
Marcă finlandeză 5,94573
Franc francez 6,55957
Marcă germană 1,95583
Drahmă grecească (din 2001) 340,750
Lira irlandeză 0,787564
Lira italiană 1936,27
Franc luxemburghez 40,3399
Gulden olandez 2,20371
Escudo portughez 200,482
Peseta spaniolă 166,386

÷ principiul nediscriminării între euro şi celelalte monede naţionale; nu există nici obligaţia şi nici
interdicţia de a utiliza euro primordial faţă de monedele naţionale în perioada de tranziţie.

Înfiinţarea euro pune problema impunerii sale faţă de dolar. Chiar dacă după destrămarea S.M.I.
de la Bretton-Woods poziţia dolarului ca monedă internaţională a fost contestată, mai ales în perioadele
de cădere a monedei americane, nici o altă monedă naţională nu a fost capabilă să rivalizeze dolarul.
Punerea în circulaţie a euro este de natură să modifice această situaţie, pentru că euro este emisă de o
entitate de o „talie” comparabilă cu a S.U.A. şi superioară Japoniei.
În relaţiile comerciale internaţionale U.E.M. cuprinde ca zone de influenţă Africa (zona francului francez,
fostele colonii), Europa Centrală şi de Est, deoarece multe ţări din această zonă au avut moneda naţională
ancorată la marca germană, apoi la euro, şi zona ţărilor mediteraneene, datorită legăturilor strânse cu U.E.
a zonelor de comerţ liber.
Euro este monedă internaţională, locul său în cadrul relaţiilor monetare internaţionale fiind determinat de
funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească o monedă internaţională, atât cele cu caracter oficial (monedă
de referinţă, monedă de rezervă pentru băncile centrale, monedă de intervenţie pe piaţa valutară), cât şi
cele cu caracter privat (monedă de facturare pentru schimburile comerciale, monedă de exprimare a
activelor bancare şi financiare internaţionale, monedă suport pe piaţa interbancară a devizelor).
În cadrul rezervelor oficiale ale băncilor centrale dolarul pierde din poziţia dominantă, după trecerea la
cursurile flotante în 1973: de la 87% în 1976 la 64% în anul 1994 (urmat de marca germană cu 16% şi
yenul japonez cu 9%)
26
, situându-se, totuşi, la un nivel superior participării economiei americane la
totalul mondial. Schimbarea rezervelor oficiale ale ţărilor asiatice din dolari în euro indică o erodare lentă
a poziţiei unei monede internaţionale odată ce a atins această poziţie. Raţionând în sens invers, nu ne
putem aştepta ca euro să obţină în scurt timp un rol semnificativ în cadrul relaţiilor monetare
internaţionale; rolul său depinde de politica valutară a ţărilor partenere ale U.E.M. La doi ani de la
înfiinţarea euro, 12,5% din rezervele oficiale pe plan mondial erau în euro, având o pondere ridicată în
cadrul activelor de rezervă ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

26
Pascal Kauffman, op. cit., p. 118.
38
Aceeaşi evoluţie lentă în favoarea euro şi defavoarea dolarului în cazul monedei ca rezervă valutară a
băncilor centrale este aşteptată şi în cazul îndeplinirii funcţiilor cu caracter privat ale monedei
internaţionale. De fapt este relevantă modificarea participării dolarului la exprimarea emisiunilor
obligatare internaţionale: 66% în 1981 şi 37% în 1996. Rezultă o perspectivă promiţătoare pentru euro.
Pe lângă mărimea şi puterea zonei EURO, importanţa monedei euro depinde de pieţele financiare
dezvoltate în aceasta regiune, de surplusul însemnat al contului curent, precum şi de credibilitatea de care
se bucură deja Banca Centrală Europeană. Bipolarizarea monetară a lumii (dolar-euro, S.U.A.-Europa)
este consfinţită
27
.
Separarea pieţelor financiare în Europa până la introducerea euro, a însemnat performanţe ale pieţelor
financiare în zona EURO mai reduse comparativ cu cele din S.U.A. şi chiar Japonia înainte de
introducerea monedei unice, capitalizarea bursieră fiind de 31% în zona EURO, 98% în S.U.A. şi 71% în
Japonia în anul 1997; mai puţin afectată a fost activitatea bancară.
Ca monedă de facturare a schimburilor comerciale internaţionale, o monedă are statutul de monedă
internaţională atunci când ea serveşte facturării tranzacţiilor neangajate de ţara emitentă. Argumentul este
acelaşi şi în cazul euro ca monedă de reglementare (mijloc de plată) pe piaţa bunurilor şi serviciilor sau pe
pieţele financiare, deoarece în marea majoritate a tranzacţiilor, moneda de facturare este de asemenea şi
monedă de reglementare. În aceste condiţii este evident că se vor reduce costurile economice de
tranzacţionare (în domeniul comerţului, investiţiilor, serviciilor), cu efecte favorabile asupra strategiei de
viitor a firmelor, determinând creşterea competiţiei în U.E. Un studiu al Comisiei Europene estimează că,
înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o
deviză a Uniunii Europene în alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4
procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene
28
.
Eliminarea riscului de schimb valutar în cadrul uniunii monetare este un alt avantaj al euro. Aprecierea
unei monede din cadrul uniunii faţă de o alta (până la funcţionarea euro) avea ca efect pierderi pentru
rezidenţii ţării cu monedă apreciată, fie ei agenţi economici, fie consumatori individuali. De asemenea,
uşurinţa comparării preţurilor exprimate în euro va conduce la echivalarea preţurilor în ţările membre ale
uniunii şi încurajarea concurenţei în interiorul uniunii.
Moneda unică a depăşit costurile legate de introducerea sa: costurile tranziţiei, cheltuielile de modificare a
facturilor, a listelor de preţuri, a conturilor bancare, a bazelor de date, a programelor software, panica
populaţiei, costurile legate de informarea acesteia, puţin pregătită pentru o schimbare de asemenea
amploare.
4.2.4. Riscuri ale Uniunii Monetare
Riscurile ce se pot manifesta în interiorul Uniunii Monetare sunt determinate de lipsa instrumentelor
monetare (rata dobânzii şi cursul de schimb) şi a instrumentelor bugetare (deficitul bugetar şi datoria
publică) la dispoziţia ţărilor membre; în această situaţie, ţările sunt nevoite să apeleze la alte mecanisme
cum ar fi: flexibilitatea salariilor, şomajul, componenta fiscală a politicii bugetare. Nici din acest punct de
vedere Uniunea Monetară nu este o zonă optimă, deoarece factorii de producţie (în special forţă de
muncă) nu sunt suficient de mobili pentru a realiza o ajustare în cazul unui şoc asimetric. Mobilitatea
forţei de muncă este relativ redusă în Europa din cauza barierelor lingvistice şi culturale, comparativ cu
S.U.A. care prezintă un grad ridicat de mobilitate în acest sens: dacă o zonă sau un stat se află în
recesiune, salariile se micşorează, şomajul creşte în această zonă, muncitorii se deplasează fără a avea
nevoie de stimulente speciale în alte zone, state unde se înregistrează creştere economică. Mobilitatea
forţei de muncă determină renaşterea economică. Ca efect, rata şomajului în zona EURO 9,9% în 1999,
9% în 2000, 8% în 2001, 8,3% în 2002
29
aproximativ dublu ratei şomajului în S.U.A. (4,2% în 1999, 4%
în 2000, 4,8% în 2001, 5,8% în 2002).
Utilizarea instrumentelor fiscale afectează competitivitatea ţărilor şi întreprinderilor naţionale; este vorba
de creşterea fiscalităţii. Mai mult, resursele suplimentare obţinute la bugetul de stat prin creşterea
fiscalităţii nu pot fi distribuite decât în ţara respectivă în cadrul uniunii, spre deosebire de S.U.A., în cazul

27
Nicolae Dănilă, Euro va aduce beneficii, în Revista Euro, p. 14.
28
Christian N. Chabot, Euro, moneda europeană, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 38.
29
BNR, Buletin anual 2002.
39
căreia, indiferent de statul care contribuie în cea mai mare proporţie la buget, cheltuielile bugetare sunt
orientate către statul aflat în recesiune.
Dinamica superioară a economiei SUA în anul 2002 (2,4% creştere PIB în 2002 faţă de 0,3% în 2001)
este atribuită tocmai măsurilor de politică fiscală, relaxarea acesteia, ceea ce nu se poate aplica uniform în
U.M.E., unde creşterea înregistrată a fost de 1,4% în 2001, 0,8% în 2002, cu ritmuri foarte diferite de
creştere: 0,2% Germania, 6% Irlanda.
Rezultă că Uniunea Monetară dispune de o coordonare redusă a politicilor economice. Statele participante
la zona EURO au îndeplinit criteriile de convergenţă (minime), însă acestea au fost obţinute prin aplicarea
chiar a unor politici monetare diferite. Se desprind două categorii de ţări, funcţie de politica monetară şi
nu numai: Germania, Franţa, Austria, Luxemburg, Belgia care au aplicat o politică monetară restrictivă,
rata dobânzii a fost relativ redusă şi au înregistrat creşteri economice moderate, având nevoie de aceleaşi
condiţii în continuare şi a doua categorie, Spania, Portugalia, Italia, Irlanda ale căror economii sunt
confruntate cu pericolul „încălzirii”, au avut un nivel mai ridicat al ratei dobânzii şi ar fi necesar în
continuare acest nivel. Stabilirea ratei dobânzii este în prezent de competenţa politicii monetare comune şi
ea a fost stabilită la un nivel de 3% în 1999
30
(pentru depozitele în euro) faţă de 5,5% pentru depozitele în
dolari, rata dobânzii stabilită de S.R.F., ceea ce a determinat migrarea capitalurilor către zonele din afara
Uniunii Monetare care ofereau o remunerare mai bună a plasamentelor (S.U.A., Marea Britanie).
Un alt risc major al U.M.E., pe lângă problemele economice, este legat de divergenţele politice.
Tensiunile politice pot submina cooperarea economică. Îndatorarea excesivă a unei ţări de pe piaţa de
capital poate ridica preţul împrumuturilor pentru toate ţările, inclusiv pentru cele conservatoare şi stabile
din acest punct de vedere. Nici naţionalismul nu este de neglijat: Franţa, de exemplu, a cunoscut şi
cunoaşte presiuni naţionaliste ale producătorilor interni în ce priveşte importul anumitor produse. Este
puţin probabil ca S.U.A. să se confrunte cu astfel de probleme, ţinând cont de istoria politică comună a sa.
Anul 2003 a adus cu siguranţă revigorarea EURO pe fondul căderii dolarului, cădere accentuată de
politica S.U.A., respectiv conflictul din Irak.
Rezultă că riscurile U.M.E. sunt percepute la nivel macroeconomic, în timp ce avantajele se resimt la
nivel microeconomic.
4.2.5. Extinderea Uniunii Monetare
Europa Unită este a ţărilor cu economie de piaţă, în Uniunea Europeană nu este loc pentru ţările în care
sunt în curs reformele structurale.
Spre deosebire de Bretton –Woods care este universalist, Maastricht este european. Fără a se înscrie pe o
listă de aşteptare, la statutul Fondului Monetar Internaţional poate adera orice ţară a lumii. FMI, organism
monetar central pe plan mondial, sprijină ţările membre în vederea echilibrării balanţelor de plăţi externe
şi realizării stabilităţii valorice relative a monedelor naţionale.
Tratatul de la Maastricht a stabilit înfiinţarea unei uniuni monetare, economice şi politice a ţărilor
europene cu o monedă unică emisă de Banca Centrală Europeană. Ţările participante trebuie să aibă un
nivel de dezvoltare asemănător; din această cauză aderarea la Uniune durează o perioadă, a cărei durată
depinde de eforturile fiecărei ţări, dar şi de asistenţa primită din partea instituţiilor financiare
internaţionale.
Lărgirea viitoare a U.E. este o chestiune de durată, condiţionată de îndeplinirea de către ţările candidate a
criteriilor politice şi economice fundamentale. Există încă neclarităţi cu privire la ultima frontieră
europeană către est. Linia dintre cele trei state baltice şi celelalte noi republici independente ale fostei
U.R.S.S. implică o decizie politică importantă: este linia care separă ţările acceptate pentru aderarea la
U.E. de restul ţărilor.
Extinderea U.M.E. a început cu Grecia, devenită la 1 ianuarie 2001 al doisprezecelea membru şi va fi
continuată cu ţările din centrul şi estul Europei, care vor trebui să îndeplinească criteriile privind inflaţia,
dobânda, datoria publică şi deficitul bugetar. Grupul economiilor în tranziţie este destul de eterogen din
punct de vedere al performanţelor înregistrate până în prezent. Ele au însă ca şi puncte comune
problemele privind încadrarea deficitului bugetar potrivit criteriilor de convergenţă (din cauza

30
BNR, Buletin anual 1999.
40
restructurării economice şi asanării sistemului financiar-bancar), precum şi problemele legate de deficitele
balanţelor comerciale şi de cont curent. Un criteriu greu de îndeplinit este şi acela al ratei inflaţiei.
Aderarea ţărilor din centrul şi estul Europei la U.E. se desfăşoară în trei etape:
a) pre-aderarea care presupune liberalizarea treptată a mişcărilor de capital, interzicerea oricărei
finanţări a sectorului public de către banca centrală, independenţa autorităţilor monetare şi
statuarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv principal al acestora;
b) aderarea, care presupune abordarea politicilor economice coordonate potrivit prevederilor
comunitare, realizarea criteriilor de convergenţă prevăzute de Tratatul de la Maastricht, adaptarea
continuă a statutelor băncilor centrale în vederea integrării acestora în cadrul S.E.B.C.;
c) faza finală, care presupune participarea statelor candidate ca membre ale zonei EURO.
Un pas important în procesul integrării a fost marcat în anul 1999, prin summit-ul Uniunii Europene de la
Helsinki (luna decembrie), în cadrul căruia s-a hotărât extinderea numărului ţărilor invitate în vederea
negocierilor de aderare: Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovacia, alături de Polonia, Ungaria,
Cehia, Slovenia şi Estonia. De fapt, s-a renunţat la împărţirea ţărilor în două grupe, deoarece momentul
aderării va fi determinat de pregătirea fiecărei ţări în parte. Decizia luată la Helsinki impune accelerarea
reformelor economice, legislative şi instituţionale. Apare tot mai evident problema diferenţei între
convergenţa reală şi cea nominală. Urmărirea convergenţei nominale (îndeplinirea criteriilor de la
Maastricht) nu înseamnă neapărat şi îndeplinirea convergenţei reale: nivel de dezvoltare şi standard de
viaţă apropiat de cel din U.E.
Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est nu este lipsită de probleme: criteriile privind cursul de
schimb şi rata dobânzii pun probleme de evaluare pentru ţările respective; criteriul cursului de schimb
este inaplicabil, deoarece nu există o organizare monetară regională corespunzătoare, iar rata dobânzii de
asemenea, deoarece este vorba de rata dobânzii pe termen lung, iar instrumentele de îndatorare pe termen
lung nu sunt încă dezvoltate în aceste ţări. Modul în care U.E. se va extinde şi programele regionale de
sprijin sunt intens disputate; cu siguranţă se recunoaşte interesul general de a lărgi uniunea pentru a
extinde şi utilizarea euro, însă există şi reticenţe: Germania încearcă să reducă costurile, Portugalia,
Grecia, Irlanda se tem că vor pierde beneficiile. Un raport întocmit de Centrul de Cercetări de Politică
Economică de la Londra avertizează însă că un eşec economic în ţările central şi est europene ar putea
ameninţa pacea şi prosperitatea în Europa
31
.
Efectele introducerii monedei unice europene asupra mediilor economice proprii presupune adaptarea
monedelor naţionale. Practic, nici cele mai avansate ţări în tranziţie nu sunt pregătite să adopte euro în
primii zece ani după aderarea la U.E. Astfel, ţările din centrul şi estul Europei au adoptat raportarea
monedei naţionale la euro începând cu 1 ianuarie 1999, astfel
32
:
1. leva bulgară, coroana estoniană şi lita lituaniană sunt ancorate faţă de euro, cu monitorizare
realizată de un Consiliu Monetar;
2. kuna croată, coroana cehă, coroana slovacă, tolarul sloven şi latul letonian flotează controlat faţă
de euro;
3. Ungaria şi Polonia păstrează raportarea monedei lor naţionale la un coş valutar, Ungaria la un coş
valutar format din 70% euro şi 30% dolar, iar Polonia la un coş valutar format 55% euro şi 45%
dolar;
4. România a adoptat şi ea raportarea la EURO a monedei naţionale cu un regim de curs de schimb
cu flotare controlată. Totodată, EURO devine monedă de rezervă valutară pentru România, în
concordanţă cu locul U.E. în comerţul exterior al ţării noastre: 62,7% din exporturile româneşti se
realizează către U.E., iar 55,4% din importuri provin din importuri U.E.
Favoritele integrării Polonia, Ungaria, Slovenia, Cehia au devenit membre cu drepturi depline în anul
2004. România a aşteptat aderarea până în anul 2007.
Nu numai ţările din Europa Centrală şi de Est se confruntă cu dificultăţi în vederea integrării, ci şi ţările
rămase, din voinţa lor, în afara uniunii, mai precis firmele şi companiile multinaţionale din Marea
Britanie, Irlanda şi Suedia. Acestea sunt nevoite să realizeze o mare parte din tranzacţiile lor în EURO,

31
Lorena Ionika, Preaderarea – un timp al recuperării decalajelor, în Revista Piaţa financiară, martie 1998, p. 119.
32
Anca Mocăiţă, Euro, start reuşit, în Revista Piaţa financiară, februarie 1999, pag. 83.
41
sunt operatori pe pieţele financiare europene, cu parteneri europeni, chiar dacă ţările lor de rezidenţă
rămân în afara zonei EURO.

CAPITOLUL VI CREDITUL ŞI DOBÂNDA
6.1. Conţinut. Trăsături caracteristice
Creditul reprezintă un împrumut materializat în bunuri sau bani, acordat pe o perioadă determinată de
timp, contra unei sume de bani (dobândă), acordat de o persoană fizică sau juridică unei alte persoane
fizice sau juridice. Definim creditul ca reprezentând o formă specială de mişcare a valorilor, adică
vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau transferul de bani cu titlu de împrumut care serveşte la
desfăşurarea proceselor economice în vederea realizării profitului.
Termenul provine din latină: credere = încredere în ceva sau cineva. Fiind o expresie a relaţiei de schimb,
creditul constă în transferul unui bun dintr-un patrimoniu în altul, cu particularitatea că plata tranzacţiei
nu are loc imediat, ci într-un moment ulterior; plata imediată este înlocuită cu promisiunea de plată la o
dată ulterioară, numită scadenţă. Reprezintă forma de apariţie a creditului strâns legată de apariţia
producţiei de mărfuri, adică de momentul în care a fost posibil transferul de mărfuri de la vânzător la
cumpărător fără o contraprestaţie imediată.
Ca expresie a relaţiilor de redistribuire, fiind inclus în sfera relaţiilor financiare în sens larg, creditul
reprezintă o categorie economică ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din produsul intern brut, prin
care sunt mobilizate şi distribuite disponibilităţile existente în economie şi prin care se creează noi
mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi realizării anumitor obiective de politică
economică.
În esenţă, creditul poate fi explicat fie prin vânzarea mărfurilor pe datorie, fie prin împrumutul unui
capital cu obligaţia restituirii şi cu obligaţia plăţii unei dobânzi. Deşi nu se confundă cu noţiunea de bani,
între bani şi credit există o strânsă interdependenţă, cererea şi oferta de credit depinzând de cererea şi
oferta de monedă.
Din punct de vedere economic, creditul reprezintă relaţii social-economice de repartiţie cu titlu
rambursabil şi cu plata unei dobânzi. Din punct de vedere juridic, creditul reprezintă o convenţie între
debitor şi creditor. Definirea creditului trebuie căutată nu numai în conţinutul său, ci şi în funcţiile şi rolul
pe care le are. Funcţiile creditului sunt:
1. de mobilizare a resurselor temporar libere în economie;
2. de distribuţie (de repartizare), adică acordarea de împrumuturi prin bănci din fondurile constituite
de agenţii economici;
3. de control, care se manifestă pe tot parcursul creditării, începând cu acordarea, folosirea eficientă,
şi până la rambursare;
4. de emisiune, adică capacitatea creditului de a crea mijloace de plată suplimentare celor mobilizate
şi repartizate prin funcţia de repartiţie. Această funcţie este în legătură cu mişcarea banilor în
conturi (multiplicarea creditelor).
Rolul creditului constă în rezultatele obţinute în economie pe seama îndeplinirii funcţiilor sale:
1) Este un factor de creştere economică, ce asigură transformarea economiilor în investiţii, iar prin
obligativitatea utilizării lui conform destinaţiei iniţiale (pe baza unui plan de afaceri), creditul diminuează
iniţiativele economice nerentabile, păguboase, şi stimulează concurenţa.
2) Contribuie la creşterea nivelului de trai prin faptul că stimulează desfacerea mărfurilor, creşterea
consumului.
3) Contribuie la concentrarea şi centralizarea capitalurilor, cu efecte pozitive asupra economiilor
naţionale şi chiar asupra economiei mondiale, prin dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale.
4) Este o cale de acţiune a politicii monetare, prin faptul că reglează masa monetară (prin
multiplicarea creditului).
Delimitarea sferei creditului şi caracterizarea conţinutului său evidenţiază o serie de trăsături ale acestuia:
1) Participanţii la raportul de credit sunt creditorul, cel care acordă împrumutul şi debitorul cel
care primeşte împrumutul, se îndatorează; în această postură de creditor şi debitor apar trei mari categorii:
42
întreprinderile, populaţia şi statul. Agenţii economici şi populaţia participă la procesul de creditare în
dublă calitate, de „debitor” şi de „creditor”, cu o pondere diferită, de la o ţară la alta, în funcţie de gradul
de dezvoltare economică; ponderea depinde de disponibilităţile monetare degajate temporar din circuitul
economic şi de veniturile populaţiei. Totuşi, se desprinde tendinţa de creştere a ponderii în favoarea
populaţiei, în ţările dezvoltate ajungând la egalitate cu ponderea întreprinderilor în calitate de creditori. În
postura de debitori, pe lângă întreprinderi şi populaţie se afirmă şi statul, ca urmare a deficitelor bugetare
cu o pondere ce variază între 20% şi 40% din debitul total naţional
33
. Chiar şi în ţări dezvoltate ca Belgia
şi Italia se înregistra datorie publică de peste 100% din PIB, înainte de intrarea în U.M.E.
2) Acordarea creditului: creditul poate fi acordat în cazul unor tranzacţii unice sau la intervale
libere, alese de debitor (linia de credit, cărţile de credit). Convenirea asupra acordării creditului implică
pentru bancă asigurarea unui sistem propriu de informare şi documentare asupra clienţilor, pentru evitarea
sau diminuarea riscurilor
3) Rambursarea Creditul presupune angajamentul de restituire (promisiunea de rambursare) a
sumelor acordate sub formă de împrumut. Pe întreaga perioadă de derulare a creditului până la
rambursare, banca (creditorul) supraveghează utilizarea şi garanţiile creditului, solicită furnizarea de date
privind situaţia economico-financiară a debitorului. Pentru a se proteja împotriva riscului de
nerambursare, creditorul îşi întăreşte poziţia prin garanţii personale sau reale.
Garanţiile personale sunt legate de calitatea umană a persoanei care face promisiunea de plată şi pot fi sub
forma:
÷ angajamentului debitorului însuşi, numite şi credite fără garanţie sau în alb;
÷ angajamentului luat de o terţă persoană (girant, garant) în cazul în care debitorul se află în
incapacitate de plată; în acest caz garanţia poate fi simplă atunci când garantul poate cere executarea
primordială a debitorului sau solidară, atunci când garantul răspunde solidar cu debitorul, cu alte cuvinte
poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea debitorului dacă prezintă condiţii
preferabile de solvabilitate; garanţia personală poartă numele de fidejusiune (cauţiune) care reprezintă un
contract accesoriu unilateral prin intermediul căruia o persoană numită fidejusor se obligă faţă de bancă să
execute obligaţia asumată de debitorul băncii, în cazul în care acesta n-ar executa-o el însuşi.
Garanţiile reale pot fi, la rândul lor:
÷ ipoteca (garanţie imobiliară) reprezintă înscrisul prin care împrumutatul acordă împrumutătorului
dreptul asupra activului imobiliar, fără deposedare şi cu publicitate prin înscrierea ipotecii în registrul de
inscripţiuni şi prescripţiuni al judecătoriei de care aparţine debitorul (cartea funciară în Ardeal). Ipoteca
poate fi legală (prevăzută de lege: de exemplu, Legea creditului ipotecar), convenită (stabilită prin
contract între părţi) şi judiciară (stabilită de o instanţă judecătorească);
÷ gajul (garanţie mobiliară) reprezintă înscrisul prin care debitorul pune la dispoziţia creditorului un
activ (mărfuri, produse finite, materii prime, efecte de comerţ); poate fi cu sau fără deposedare; pentru
bunurile gajate fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului: de preferinţă (de a
fi plătit înaintea altor debitori, la vânzarea bunului respectiv), de urmărire (în cazul schimbării proprietăţii
bunului gajat), de vânzare (executare silită în cazul nerambursării creditului);
÷ cesiunea de creanţă, prin care posesorul unei creanţe transmite unei alte persoane drepturile pe
care le are faţă de debitorul său contra unei sume de bani (credit); este, de fapt, o formă a gajului fără
deposedare;
÷ reţinerea: creditorul are posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a debitorului, atât
timp cât acesta n-a fost achitat integral;
÷ privilegiul: reprezentând dreptul conferit prin lege unui creditor, de a fi plătit cu prioritate, dacă
dispune de o garanţie asupra unei părţi din patrimoniul debitorului – de exemplu, băncile în ţara noastră.
4) Dobânda: element esenţial al creditului, reprezentând preţul său, înscris în contractul de credit.
Din punct de vedere al creditorului, dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul unui capital
împrumutat, avansat într-o activitate economică; din punct de vedere al debitorului, dobânda reprezintă
suma de bani platită pentru dreptul de a folosi capitalul împrumutat, preţul capitalului utilizat.
Cuantificarea dobânzii se realizează cu ajutorul ratei dobânzii, care poate fi fixă (nu se modifică pe
perioada derulării creditului) şi variabilă (se modifică în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă); rata

33
Gh. Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 213.
43
dobânzii la nivelul întreprinzătorilor se corelează cu rata profitului; la nivel macroeconomic, banca
centrală corelează rata dobânzii cu rata inflaţiei şi constituie un istrument de influenţă a cererii şi ofertei
de credite. Un nivel ridicat al ratei dobânzii antrenează o cerere redusă de credite, un nivel scăzut al ratei
dobânzii determină majorarea cererii de credite.
5) Consemnarea şi transferabilitatea: acordurile de credit pot fi consemnate printr-un înscris numit
contract de credit, titlu de credit, sau pot să nu fie consemnate (de exemplu: în România, agenţii
economici practică pe scară largă creditul comercial fără materializare într-un înscris, prin notarea direct
pe factură (actul ce atestă vânzarea mărfurilor) a numărului de zile până la scadenţă. În ce priveşte
transferul, acesta se realizează prin cesiunea creanţei direct între investitori (de exemplu: girarea efectelor
de comerţ), între investitori şi bănci (scont, rescont) sau în cadrul pieţelor financiare. Desigur, creditele
care nu sunt consemnate nu pot fi transferate.
6) Termenul de rambursare (scadenţa) este stabilit prin contract şi variază de la o zi la 20 de ani, în
funcţie de destinaţia creditului, de particularităţile sectorului de activitate, de solicitarea beneficiarului de
credit.
În funcţie de scadenţa creditului se stabileşte şi modul de rambursare: dacă creditul este pe termen
scurt, poate fi rambursat integral la scadenţă; dacă creditul este pe termen mediu sau lung, se practică
rambursarea eşalonată.
6.2. Formele creditului
Multitudinea formelor sub care se manifestă creditul în economie, a impus clasificarea sa în funcţie de
criterii semnificative:
Criteriul modului de organizare a relaţiilor de credit
1) Creditul comercial reprezintă creditul pe care şi-l acordă direct participanţii pe piaţă, fără
intervenţia unei verigi intermediare; este cea mai veche formă de credit, constă în esenţă în transferul
mărfurilor pe datorie, care reprezintă chiar obiectul creditului comercial. Participanţii la raportul de credit
comercial sunt două grupe de agenţi economici, iar mişcarea acestuia este paralelă cu mişcarea capitalului
din producţie, adică odată cu creşterea volumului mărfurilor creşte şi posibilitatea transmiterii acestora pe
datorie.
Este un împrumut pe termen scurt (90 zile) şi nu este explicit purtător de dobândă. Din contră, vânzătorul
poate acorda discount în funcţie de termenul de achitare a datoriei (exemplu 2% pentru 10 zile, 1% pentru
30 zile etc.). Condiţiile impuse la acordarea creditelor se negociază între cele două părţi fiind determinate
de situaţia furnizorului legată de: poziţia pe care o ocupă pe piaţă, produsele pe care le oferă pieţei,
situaţia financiară.
Creditul comercial poate fi înscris într-un instrument de credit (cambie, bilet la ordin, cec) sau poate să
facă parte dintr-un contract general încheiat între vânzător şi cumpărător. Este avantajos pentru agenţii
economici mici care au probleme în obţinerea creditelor bancare, din cauza lipsei de flexibilitate a
băncilor în acordarea creditelor de trezorerie. Deşi acoperă o zonă mare a vieţii economice şi suplineşte
fluxuri financiare într-o sferă largă a economiei, creditul comercial este limitat de volumul capitalului sub
formă de mărfuri, de frecvenţa revenirii banilor la creditor.
Creditul comercial poate fi credit cumpărător (la cumpărare), adică avansul acordat pentru achiziţionarea
unui produs sau serviciu (de exemplu în construcţii) sau credit furnizor (la vânzare), adică tocmai
vânzarea cu plata amânată.
Pe lângă faptul că asigură promovarea vânzărilor, creditul comercial reprezintă o importantă sursă atrasă
pentru agenţii economici şi un instrument de reducere a cheltuielilor cu dobânzile. Datoriile comerciale
ale agenţilor economici, în ţările dezvoltate, reprezintă aproximativ 10% - 30% din datoriile lor totale.
Trebuie să precizăm că creditul comercial nu trebuie confundat cu blocajul financiar, rezultat al întârzierii
plăţii impusă unilateral de un beneficiar care, de cele mai multe ori, este la rândul său victima întârzierii
plăţii care i se cuvine din partea propriului debitor
34
.
2) Creditul bancar reprezintă creditul obţinut prin intervenţia unui intermediar, adică banca.
Participanţii la raportul de credit sunt agenţii economici nebancari (producători şi comercianţi), pe de o

34
Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 95.
44
parte, şi băncile, pe de altă parte. Poate fi garantat sau negarantat (garanţie personală) şi presupune plata
unei dobânzi.
Deşi este mai puţin flexibil faţă de creditul comercial în ce priveşte acordarea sa, creditul bancar
este mai flexibil în ce priveşte destinaţia sa: poate fi orientat către orice formă de activitate economică:
producţie, investiţii, comerţ etc.
Mişcarea creditului are loc în două sensuri: depozitele constituite de agenţii economici şi populaţie
(creditori) la bancă (debitor) reprezintă sursele utilizate de aceasta în postura de creditor pentru creditarea
agenţilor economici şi a populaţiei (debitori).

Băncile comerciale
Agenţi economici şi
populaţie (cu deficit
de resurse)
÷
Credite
acordate
Depozite ÷
Agenţi
economici şi
populaţie (cu
excedent de
resurse)
Figura 6.1. Mişcarea creditului bancar în două sensuri
Creditul comercial poate fi transformat în credit bancar prin scontarea efectelor de comerţ (înscris care
materializează creditul comercial), banca devenind astfel creditorul comerciantului care a primit marfa
„pe credit”. Prin scontare vânzătorul îşi reconstituie disponibilităţile băneşti necesare derulării ciclului
producţiei sau distribuţiei.
Creditul bancar poate fi:
÷ avans în cont curent, caz în care banca efectuează plăţi în favoarea clientului său (agentul
economic) chiar dacă acesta nu are disponibil în cont, motiv pentru care mai poartă denumirea de credit
pe descoperire de cont (overnight). Având o durată de la o zi până la o săptămână, în funcţie de bancă,
aceste credite sunt garantate prin starea de bonitate a agentului economic.
÷ credit de trezorerie sau de casă, acordat de către bancă pentru satisfacerea nevoilor curente ale
firmei, asigurarea echilibrului curent al firmei; nu are destinaţie precisă, nevoile acoperite prin creditele
de trezorerie sunt cele legate de decalajele existente între plăţile şi încasările determinate de
caracteristicile ciclului de exploatare (lungimea sa, sezonalitatea activităţii) dar şi de factori conjuncturali:
întârzieri la livrare, respectiv la încasare, perturbări de cash-flow etc. De obicei nu sunt garantate cu
active certe, din această cauză prezintă un risc ridicat pentru bancă.
÷ linia de credit, formă modernă a creditului bancar ce prezintă o limită maximă stabilită pe o
perioadă de timp (de obicei un an), până la care agentul economic poate să se împrumute, urmând să
plătească dobânda corespunzătoare sumei angajate. Cu alte cuvinte, agentul economic are posibilitatea ca
în această limită să utilizeze doar o parte din resursele băneşti împrumutate şi plăteşte dobândă doar
pentru creditul efectiv utilizat şi pentru perioada efectivă de utilizare a acestuia. Din acest punct de
vedere, linia de credit este foarte avantajoasă pentru beneficiar (agentul economic), însă presupune o
fidelizare a relaţiei bancă-client.
÷ linia de credit revolving, modalitate de funcţionare a liniei de credit în prezent, adică un mecanism
de creditare care presupune acordarea de noi credite pe măsură ce s-au rambursat creditele anterioare, sau
o parte din acestea, cu condiţia încadrării în plafonul liniei de credit aprobat. De fapt, creditul se
rambursează zilnic pe baza şi în măsura încasărilor agentului economic (beneficiar al liniei de credit) în
contul curent deschis la bancă.
÷ credite cu destinaţie specială: de exemplu, pentru stocuri de materii prime agricole, pentru
producţie (anume specificată), pentru investiţii.

3) Creditul de consum reprezintă creditul acordat populaţiei pentru susţinerea nevoilor date de
cheltuieli curente sau pentru bunuri de folosinţă îndelungată, chiar pentru locuinţe. Are ca participanţi la
raportul de credit, populaţia pe de o parte, băncile şi comercianţii pe de altă parte. Rezultă că creditul de
consum poate intra în sfera de activitate a băncilor, confundându-se cu creditul bancar şi permite
45
persoanelor fizice să intre în posesia bunurilor, fără a deţine bani efectivi, fie direct (contract de credit),
fie indirect (prin intermediul cărţilor de credit).
Dacă creditul de consum este acordat de comercianţi, vorbim de vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de
consum, de folosinţă îndelungată sau de mare valoare (mobilier, autoturisme, articole de uz casnic). Acest
tip de credit conduce la creşterea nivelului de trai, la creşterea profitului firmelor, la recuperarea rapidă a
cheltuielilor de producţie şi deci reluarea rapidă a procesului de producţie.
În condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunul, iar în funcţie de clauzele
contractuale, de multe ori nu se mai pot recupera nici ratele achitate.
Pentru a vinde cu plata în rate, comercianţii recurg la rândul lor la credite bancare.
4) Creditul obligatar reprezintă un mijloc de finanţare externă a societăţilor comerciale sau a
statului; este o relaţie de credit între stat sau alte unităţi economice în postura de debitori şi deţinătorii de
obligaţiuni, în postura de creditori.
Statul recurge la emisiunea de obligaţiuni pentru acoperirea deficitului bugetar, iar agenţii economici
recurg la creditul obligatar, prin emisiunea de obligaţiuni, atunci când nu pot recurge la majorarea de
capital şi nici la credit bancar. Obligaţiunea reprezintă un înscris ce exprimă o formă a creditului; atestă
un împrumut pe termen lung, însă creditul obligatar poate apărea şi pe termen scurt, sub forma bonurilor
de casă (emise de întreprinderi sau bănci) sau a bonurilor de tezaur emise de stat.
Obligaţiunile sunt preferate de către creditori (investitori) pentru că sunt negociabile la bursă şi deci uşor
lichidabile, faţă de depozitele bancare, de exemplu. Întreprinderile emitente de obligaţiuni, aflate în
postura de debitori, preferă emisiunea de obligaţiuni unei emisiuni de acţiuni deoarece emisiunea de
acţiuni modifică raportul între acţionari, şi de asemenea preferă emisiunea de obligaţiuni unui credit
bancar, deoarece deţinătorii de obligaţiuni nu deţin controlul asupra activelor agentului economic şi
asupra utilizării creditului conform destinaţiei iniţiale, aşa cum se întâmplă în cazul creditului bancar.
Creditul obligatar asigură finanţarea directă între agenţii economici, renunţându-se la intermedierea
realizată de bancă (figura 6.2).


Figura 6.2
Tendinţa mondială de creştere a ponderii finanţării directe a economiei, a condus la apariţia instituţiilor
de rating, de evaluare mobiliară, având ca obiect de activitate analiza titlurilor emise de întreprinderi pe
baza aprecierii bonităţii şi riscurilor întreprinderii respective. Instituţiile de rating pot emite o părere
autorizată investitorilor. În timp, activitatea instituţiilor de rating s-a extins asupra tuturor riscurilor,
inclusiv asupra riscului de ţară.
5) Creditul ipotecar serveşte activităţii imobiliare, având ca garanţie a rambursării împrumutului
tocmai proprietatea asupra imobilelor sau terenurilor. Creditul pe ipotecă presupune existenţa unei
convenţii între creditor şi debitor în care să fie prevăzute: proprietatea care serveşte drept garanţie,
condiţiile de rambursare şi scadenţa împrumutului, împrejurările în care debitorul poate pierde
proprietatea.
Tipurile de împrumuturi ipotecare sunt:
a) împrumut pe ipotecă cu dobândă fixă – instrument de datorie garantat de debitor printr-o ipotecă
asupra unui bun fizic. Împrumutul prevede o anumită sumă care trebuie rambursată şi o dobândă fixă
ataşată împrumutului. Fiecare rambursare conţine o sumă şi o dobândă care duce, în timp, la micşorarea
datoriei. Dacă debitorul se încadrează în cadrul perioadei de rambursare a împrumutului, dobânda se
micşorează treptat, crescând însă partea referitoare la tranşele de rambursare;
Agenţi economici cu nevoi
de finanţare

(emitenţi de obligaţiuni )
Agenţi economici şi populaţia
cu surplus de finanţare
(deţinători de obligaţiuni )
Emisie obligaţiuni
Finanţare
46
b) împrumut de ipotecă cu dobândă variabilă – instrument de datorie garantat de debitor printr-o
ipotecă asupra unui bun fizic. Acest tip de ipotecă a apărut după anii `80 şi presupune ajustarea dobânzii
aferente împrumutului, în funcţie de un indicator al pieţei financiare;
c) împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă – instrument de datorie garantat de debitor printr-
o ipotecă asupra unui bun fizic. Acest tip de împrumut satisface nevoile familiilor cu venituri modeste;
d) credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi – tip de credit ipotecar ce are ca scop valorificarea
capitalului imobilizat în locuinţe proprietate personală, fără ca proprietarul să renunţe la dreptul său de
posesiune. Ipoteca se realizează doar pe o anumită parte din proprietate, prin încheierea unui contract de
anuităţi care aduce venituri sistematice.
Participanţii pe această piaţă sunt băncile comerciale, societăţile de asigurări, băncile mutuale şi chiar
băncile ipotecare. Amploarea acestei forme de creditare a condus la apariţia unei pieţe distincte numită
piaţa ipotecară (în Franţa, există chiar o instituţie de supraveghere distinctă – Creditul Funciar). Creditele
se negociază prin instrumente specifice, obligaţiuni ipotecare (sau înscrisuri funciare) care fac legătura
între ofertanţii de capitaluri (bănci sau instituţii) şi utilizatorii creditului ipotecar (populaţia sau
întreprinderile). Obligaţiunile ipotecare emise de bănci sunt cedate debitorilor, care pentru a intra în
posesia sumelor lichide, vând aceste titluri pe piaţa financiară. La rambursare, debitorii cumpără (tot de
pe piaţa financiară) titluri de o valoarea egală cu mărimea ratelor de rambursat, pe care le cedează băncii
ipotecare.
În România, creditul ipotecar a cunoscut o largă extindere odată cu adoptarea legislaţiei specifice
(decembrie 2002) şi intră în sfera de activitate a băncilor comerciale. Acest produs bancar a determinat
dublarea preţurilor pe piaţa imobiliară pe parcursul unui an (2003 faţă de 2002). Legislaţia românească nu
prevede emisiunea de obligaţiuni ipotecare; din acest punct de vedere, Ungaria, ţară în tranziţie, este cu
un pas înainte, în sensul că, deşi intră ca obiect de activitate în sfera de activitate a băncilor comerciale,
creditul ipotecar poate fi acordat persoanelor fizice şi juridice doar în măsura în care acestea (băncile
comerciale) îşi mobilizează resursele prin cumpărarea de obligaţiuni ipotecare de la banca centrală.
Criteriul calităţii debitorului
1) Credit acordat persoanelor fizice: pentru cheltuieli curente (de trezorerie), pentru bunuri de
folosinţă îndelungată şi pentru locuinţe (creditul ipotecar), linii de credit prin cărţile de credit;
2) Credit acordat persoanelor juridice: de exploatare, de trezorerie, de investiţii, speciale, de
mobilizare (acordat prin scontare), avansuri în conturi curente, linii de credit.
Criteriul calităţii creditorului şi debitorului
1) Credit privat fără implicarea statului; creditul privat este izvorul operaţiunilor comerciale,
financiare şi bancare moderne (când participanţii sunt entităţi economice cu capital privat);
2) Credit public, atunci când debitorul este statul, iar în calitate de creditori apar agenţii economici,
populaţia, băncile.
Criteriul modului de garantare
1) Credit cu garanţie reală: mobiliară (valori mobiliare, bunuri), imobiliară (terenuri, clădiri);
2) Credit cu garanţie personală: simplă, solidară (garanţia e o terţă persoană), în alb (garanţia este
debitorul însuşi).
Criteriul duratei de acordare a creditului:
1) Credit pe termen foarte scurt: câteva zile (până la o săptămână) numit overnight;
2) Credit pe termen scurt: până la un an, forma curentă a creditului bancar, corespunde cerinţelor de
lichiditate impuse băncilor;
3) Credit pe termen mediu: 1-5 ani, pentru activităţi de export sau investiţii;
4) Credit pe termen lung: 5-20 ani pentru construcţii de locuinţe, investiţii sau credite obligatare;
5) Credit pe termen foarte lung: peste 20 de ani, pentru construcţii de locuinţe sau pentru investiţii
productive.
De remarcat că graniţele între creditele pe termen peste un an sunt destul de relative. În ce priveşte oferta
de credite pe termen mediu, lung şi foarte lung, aceasta poate proveni de la băncile internaţionale: Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia
Internaţională de Dezvoltare sau regionale: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca
Europeana de Investiţii, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare etc.
47
Criteriul modului de rambursare:
1) Credit neamortizabil, pentru care rambursarea se face integral la scadenţă;
2) Credit amortizabil, caz în care rambursarea se realizează eşalonat în rate de rambursat ce cuprind o
parte a creditului şi o parte formată din dobândă.
Criteriul întinderii drepturilor creditorului:
1) Credit denunţabil, când creditorul poate solicita înainte de scadenţă rambursarea creditului, cu sau
fără avizarea debitorului. De exemplu, la modificarea ratei dobânzii pe piaţă, banca (creditorul) are
obligaţia avizării debitorului; în cazul în care acesta nu este de acord cu o rată a dobânzii majorată, banca
solicită în termen de 7-15 zile rambursarea integrală a creditului;
2) Credit nedenunţabil, caz în care creditorul nu are dreptul să ceară rambursarea înainte de scadenţă;
3) Credit legat, caz în care creditorul condiţionează acordarea creditului de utilizarea sa în anumite
scopuri.
Criteriul tehnicii de acordare
1) Credit acordat printr-un cont separat de împrumut, în care banca înscrie întreaga sumă
împrumutată;
2) Credit acordat prin cont curent: avansul în contul curent, linia de credit, cardul de credit.
Criteriul ariei geografice:
1) Credit intern, când debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară;
2) Credit extern, când debitorul şi creditorul sunt din ţări diferite.

Definirea creditului împleteşte noţiunile de timp, încredere şi prudenţă. Tocmai pentru că între momentul
deschiderii creditului şi acela al rambursării se scurge o anumită perioadă de timp, creditorul trebuie să
aibă încredere că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile asumate.
Studiind formele, evoluţia şi mişcarea creditului în economie putem concluziona extinderea fără
precedent a volumului creditului, ce participă alături de capitalul propriu la activitatea oricărui agent
economic. Aproape că nu există activitate economică care să nu fie susţinută prin credit, indiferent că este
vorba de o finanţare directă sau de o finanţare indirectă (prin intermediari bancari).
6.3. Dobânda
Dobânda reprezintă preţul capitalului cedat temporar cu obligaţia de rambursare; este costul creditului,
suma de bani percepută de creditor debitorului pentru faptul că i-a permis acestuia să-şi completeze
capitalul propriu. Este o definiţie simplistă a dobânzii, dobânda fiind de fapt o parte a profitului, o formă
specială de profit, fiind rezultatul unei activităţi economice.
Dacă avem în vedere diversitatea formelor de existenţă ale creditului, dobânda devine
a) preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea unei sume împrumutate de la
aceştia;
b) venit fix de care beneficiază deţinătorii de titluri de credit, proporţional cu suma împrumutată;
c) suma de bani primită de persoane fizice sau juridice care constituie un depozit bancar (la vedere
sau la termen) la o bancă.
Mărimea dobânzii se exprimă fie relativ prin rata dobânzii, ca raport între dobândă şi capitalul
împrumutat |
.
|

\
|
· = 100
C
D
r
d
, fie absolut prin masa de dobândă.
Rata reală a dobânzii se obţine ajustând rata nominală a dobânzii prin inflaţie. Dobânda nominală este
masa directă de dobândă, iar dobânda reală este costul real al creditului luând în considerare gradul de
eroziune al capitalului. Vorbim de dobândă real pozitivă în situaţia în care rata nominală a dobânzii este
mai mare decât rata inflaţiei, adică credite scumpe şi descurajarea investitorilor şi de dobândă real
negativă în situaţia în care rata nominală a dobânzii este mai mică decât rata inflaţiei, avantajând debitorii
concomitent cu reducerea încrederii în moneda naţională.
Prin extindere, rata reală a dobânzii depinde de nivelul impozitelor şi taxelor (fiscalitate), de deficitul
bugetar, cursul de schimb, balanţa comercială.
Rata dobânzii este influenţată de o serie de factori, ce pot fi grupaţi în factori interni şi factori externi.
Între factorii interni menţionăm:
48
1. Cererea şi oferta de capital. Cererea de capital este dată de suma de finanţare a agenţilor
economici aferentă proiectelor lor de producţie sau de investiţii şi depinde de comportamentul celor trei
mari grupe de debitori: statul, agenţii economici şi populaţia (de exemplu, creşterea deficitului bugetar
înseamnă o cerere sporită de capital).
Oferta de capital este dată de volumul de economii a populaţiei, dar şi de acumulare a veniturilor de către
întreprinderi şi depinde deci de nivelul economisirii, al veniturilor şi preferinţa pentru consum.
Oferta de capital odată cu creşterea ratei dobânzii, iar cererea de capital creşte odată cu scăderea ratei
dobânzii; rata dobânzii de echilibru rezultă la intersecţia curbei cererii şi ofertei de capitaluri. Orice factor
care modifică cererea sau oferta de capitaluri influenţează nivelul ratei dobânzii. De exemplu, ciclicitatea
economiei este un factor de influenţă al ratei dobânzii: în perioada de avânt economic, economia se
caracterizează prin rată scăzută a dobânzii, determinând un ritm susţinut al procesului investiţional; rata
şomajului este minimă, iar cererea de credite este inferioară ofertei de credite. Creşterea continuă a
producţiei conduce la atingerea nivelului maxim; din acest moment se manifestă lipsa de lichiditate,
cererea de credite depăşeşte oferta de credite; agenţii economici apelează la credite bancare suplimentare
pentru a evita intrarea în stare de faliment. Rata dobânzii pe piaţă creşte, investiţiile se reduc, economia
este în criză economică. Odată cu relansarea economică, rata dobânzii începe din nou să scadă.
Masa monetară influenţează de asemenea rata dobânzii prin oferta de credite: creşterea masei monetare
determină reducerea ratei dobânzii şi invers. Permanentizarea creşterii masei monetare, concomitent cu
scăderea ratei dobânzii, se concretizează în manifestarea inflaţiei, fiind necesară în acest caz, ca măsură
de politică monetară, creşterea ratei dobânzii pentru reducerea masei monetare.
2. Rata profitului – rata dobânzii evoluează în funcţie de rata marginală a capitalului, potrivit
ecuaţiei formulate de Wicksell: dacă productivitatea marginală a capitalului este superioară ratei dobânzii,
va creşte cererea de credite. Atunci când un agent economic se decide să recurgă la credit, el trebuie să
admită plata unei dobânzi, adică diminuarea profitului său; rata dobânzii poate atinge ca limită maximă
rata profitului.
3. Termenul creditului şi modul de plată al dobânzii – creditorii preferă termene scurte la
acordarea împrumuturilor, pentru că aceste termene scurte le asigură lichiditatea, în timp ce debitorii
preferă termene lungi, pentru a obţine o fructificare cât mai bună a capitalului. Rata dobânzii evoluează în
funcţie de termenul creditului, în sensul creşterii sale pe măsura îndepărtării scadenţei termenului de
rambursare.
De asemenea, condiţiile de plată ale dobânzii influenţează rata dobânzii: dacă dobânda se plăteşte
(respectiv încasează) la debutul termenului de acordare a creditului, în realitate se diminuează creditul şi
se majorează dobânda. De obicei, la titlurile de stat pe termen scurt se practică plata dobânzii la acordarea
creditului.
4. Riscul insolvabilităţii debitorului. Activele financiare sunt în majoritatea cazurilor riscante. Cu
cât siguranţa activelor este mai mică, adică gradul de risc este mai mare, cu atât randamentul activelor,
rata dobânzii aferentă trebuie să fie mai mare.
Particularizând, cu cât creditul este mai riscant (solvabilitate slabă a debitorului, negarantare), cu atât rata
dobânzii percepută de bancă va creşte. Dobânda cuprinde, după unii specialişti, dobânda pură ca şi cost al
utilizării capitalului şi prima de risc destinată acoperirii riscului de nerambursare. Prima de risc evoluează
şi ea în funcţie de ciclul economic: în perioada de creştere economică, riscul scade şi deci, şi prima, iar în
perioada de recesiune, prima de risc creşte din cauza instabilităţii economice.
Mai mult, întrucât nu toţi agenţii economici rambursează la termen creditul (dacă creditele nu s-ar
rambursa, n-am putea vorbi de sistem de credite), băncile percep o dobândă penalizatoare majorată care
se răsfrânge negativ asupra performanţelor economice, diminuând practic profitul agenţilor respectivi.
5. Inflaţia. Manifestarea inflaţiei într-o economie determină o pierdere pentru creditori în momentul
recuperării (rambursării) creditelor acordate; în consecinţă rata dobânzii va evolua în funcţie de rata
inflaţiei, atât cea actuală, cât şi cea anticipată, deoarece rata dobânzii vizează o perioadă viitoare.
Corelaţia între rata dobânzii şi rata inflaţiei a fost prezentată prin relaţia lui Fisher: în perioade de
evoluţie ascendentă a inflaţiei, economisirea se diminuează, rata dobânzii nominale va creşte şi ea, dar
într-un ritm inferior celui a inflaţiei, iar rata dobânzii reale înregistrează o scădere.
Contrar, în perioade de dezinflaţie, rata dobânzii nominale va înregistra o diminuare, dar într-un ritm
inferior celui al inflaţiei, fiind vorba de o creştere a ratei dobânzii reale.
49
6. Cursul de schimb, ce se desprinde ca factor de influenţă al ratei dobânzii, este strâns legat de
procesul inflaţionist.
Deprecierea monedei naţionale determină creşterea ratei dobânzii astfel încât oferta de monedă să se
diminueze, iar moneda naţională să devină mai preţioasă. Aprecierea monedei naţionale determină
scăderea ratei dobânzii astfel încât masa monetară să crească (aprecierea având ca şi cauze un
dezechilibru al pieţei valutare, respectiv oferta este mai mare decât cererea de valută sau oferta este mai
mică decât cererea de monedă naţională).
7. Stabilitatea politică este un factor ce nu poate fi cuantificat, însă este binecunoscut că
instabilitatea politică, ca şi cea economică, slăbeşte încrederea în moneda naţională, diminuând nivelul
economisirii şi determină creşterea ratei dobânzii. Starea de stabilitate politică este caracterizată de un
nivel redus al ratei dobânzii.
În sfârşit, evoluţia ratei dobânzii depinde de factori externi; în condiţiile interdependenţei economiilor
naţionale vorbim de tendinţe generale de creştere a ratei dobânzii în toate ţările lumii, respectiv de
tendinţe generale de scădere a ratei dobânzii, dată fiind organizarea Sistemului Monetar Internaţional
actual bazat pe etalonul putere de cumpărare. Desigur că marja de variaţie a ratei dobânzii va fi mai mică
în economiile dezvoltate şi mai mare în economiile caracterizate de un nivel de dezvoltare inferior.

Calculul dobânnzii
Modul de calcul al dobânzii bancare este diferenţiat în funcţie de tipul de cont la care se referă:
1) Conturile de depozit la termen sau de credit pe termen fix:
÷ conturile de depozit la termen presupun păstrarea sumei în cont o anumită perioadă; retragerea
sumei înainte de termen atrage transformarea depozitului la termen în depozit la vedere, deci şi
dobânda aferentă se va transforma din dobândă la termen în dobândă la vedere (mult mai mică);
÷ conturile de credit pe termen fix reflectă acordarea creditelor printr-un cont separat de împrumut;
banca înscrie întreaga sumă în contul clientului, urmând ca acesta să plătească dobândă pe
întreaga sumă împrumutată.
2) Conturi curente de disponibil sau de linie de credit:
÷ conturile de disponibil permit efectuarea de încasări şi plăţi frecvente în limita disponibilului din
cont;
÷ conturile de linie de credit permit efectuarea de încasări şi plăţi frecvente, însă banca efectuează
plăţi pentru titularul de cont şi dacă acesta nu are disponibil, acordându-i de fapt un credit, fie
printr-un avans în contul curent (credit overdraft) fie printr-o linie de credit.
Pentru depozitele la termen şi creditele pe termen fix, modul de calcul al dobânzii este diferit în funcţie de
termen (al depozitului, al creditului).
a) În cazul unui termen până la un an, se utilizează dobânda simplă, după următoarea formulă:
360
z d i
s
n r C
D
· ·
=
s i f
D C C + =
unde:
D
s
– dobânda simplă; C
i
– capitalul iniţial; r
d
– rata dobânzii;
n
z
– număr de zile (perioada de constituire a depozitului);C
f
– capital fructificat (valorificat).
b) În cazul unui termen mai mare de un an, se utilizează dobânda compusă, după următoarea formulă:
( )
n
d i f
r C C + = 1
c i f
D C C + =
( ) | | 1 1 ÷ + = ÷ =
n
d i i f c
r C C C D , unde: n – număr de ani;
c) În cazul capitalizării dobânzii pe parcursul unui an, se utilizează tot dobânda compusă, după
următoarea formulă:
50
100 1 1
re capitaliza cu
·
(
(
¸
(

¸

÷ |
.
|

\
|
+ =
n
d
d
n
r
r
unde:
n – număr de perioade de capitalizare; r
d
– rata dobânzii pe perioada de constituire a depozitului.

Pentru conturile curente de disponibil sau de linie de credit (respectiv avans în contul curent) se utilizează
două metode, ce presupun parcurgerea unor etape astfel:
Metoda la scară (etape):
1. ordonarea operaţiunilor în ordinea efectuării lor şi calculul soldului contului după fiecare
operaţiune;
2. calculul numerelor de dobânzi prin ponderarea soldului contului cu numărul de zile cuprins între
data efectuării operaţiunii şi data efectuării operaţiunii următoare;
3. însumarea numerelor de dobânzi (după tipul lor) şi calculul soldului numerelor de dobânzi;
4. calculul dobânzii prin raportarea soldului numerelor de dobânzi la divizorul fix (dobânda este de
acelaşi tip cu soldul numerelor de dobânzi).
Metoda directă (etape):
1. ordonarea operaţiunilor în ordinea efectuării lor sau după tipul lor;
2. calculul numerelor de dobânzi prin ponderarea valorii operaţiunilor cu numărul de zile cuprins
între data efectuării operaţiunii şi data până la care se calculează dobânda;
3. însumarea numerelor de dobânzi (după tipul lor) şi calculul soldului numerelor de dobânzi;
4. calculul dobânzii prin raportarea soldului numerelor de dobânzi la divizorul fix (dobânda este de
acelaşi tip cu soldul numerelor de dobânzi).
d
z z d
s
r
n c n r C
D
360
360
·
=
· ·
= , unde:
z
n c· – numerar de dobânzi;
d
r
360
– divizor fix.

CAPITOLUL VII
INSTRUMENTE DE CREDIT ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ
7.1. Instrumente de credit
Multitudinea formelor creditului antrenează utilizarea a numeroase instrumente de materializare a relaţiei
între debitori şi creditori.
Instrumentele de credit (titlurile de credit) reprezintă documente fără valoare proprie; un instrument de
credit este un înscris juridic ce apare sub o formă specială, care conferă beneficiarului său un drept de
creanţă sau de asociere, fiind purtător de dividende, dobânzi sau alte forme de venituri.
Titlurile de credit negociabile pe piaţa financiară sunt titluri de valoare (valori mobiliare): acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur, bonuri de casă.
51

Figura 7.1. Relaţia între titluri de valoare şi titluri de credit
Instrumentele de credit pot fi utilizate şi ca instrumente de plată, însă nu toate instrumentele de plată sunt
şi instrumente de credit (de exemplu, ordinul de plată este un instrument de plată, nu şi un instrument de
credit).

Figura 7.2. Relaţia între titlul instrumente de plată şi credit
După caracteristicile formelor de credit materializate distingem:
÷ instrumente de credit propriu-zise, prin care debitorul se obligă să restituie la scadenţă o anumită
sumă de bani; încorporează un drept de creanţă şi dau dreptul la încasarea unei dobânzi;
÷ instrumente de credit reprezentative, care conferă posesorilor un drept real asupra unor mărfuri
depozitate sau aflate în curs de transport;
÷ instrumente de credit de participaţie, care atestă calitatea de asociat la o societate comercială;
reprezintă un drept personal de natură corporativă.

7.1.1 Instrumentele de credit propriu-zise
Instrumentele de credit propriu-zise se împart în: efecte de comerţ şi titluri de credit ale datoriei publice şi
obligatare.
A. Cecul, biletul la ordin şi cambia sunt efecte de comerţ şi au o dublă calitate: sunt atât instrumente de
credit cât şi instrumente de plată utilizate pe plan naţional şi internaţional. Reprezintă materializarea unei
relaţii de credit comercial. Efectele de comerţ sunt reglementate în România de Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului
modificată prin Legea nr. 84/1994. În Codul Comercial Român din1929, cambia şi biletul la ordin sunt
definite ca instrumente ce atestă o promisiune de plată. Cambia apărea şi sub denumirea de poliţă sau
trată. Legea asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/ 1934 prezintă doar elementele componente ale
cambiei şi biletului la ordin, astfel că noţiunea de „trată” circulă în paralel cu cea de „cambie” atât în
limba română cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională: franceză („lettre de change” şi „traite” ),
italiană („cambiale” şi „trata”), germană („Wechsel” şi „Trate”).
Titluri
de
credit
Titluri de
valoare
Titluri
de
credit
Instrumente
de
plată
Efecte
de comerţ;
cardurile
52
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată ce atestă o obligaţie pe termen scurt restituibilă
la scadenţă şi pune în relaţie trei persoane; o persoană numită trăgător dă ordin unei alte persoane numite
tras să plătească necondiţionat la scadenţă o anumită sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar
(sau la ordinul acesteia).
Emiterea cambiei are loc pe baza livrărilor de mărfuri fără plata pe loc:
÷ beneficiarul vinde mărfuri trăgătorului;
÷ trăgătorul, la rândul său vinde mărfuri trasului.
Plata ar trebui să se realizeze între tras şi trăgător şi între trăgător şi beneficiar. Prin emiterea cambiei
trasul îl va plăti direct pe beneficiar. Iată circuitul cambiei:

Deşi, de obicei, implică existenţa a trei persoane: trăgător, tras şi beneficiar, cambia poate fi trasă şi
asupra trăgătorului însuşi, caz în care apar doar doi implicaţi în cambie: trăgătorul şi trasul.
Validitatea cambiei (producerea efectelor dorite) este dată de:
÷ calitatea de comerciant a persoanei fizice sau juridice care efectuează operaţiunile cambiale;
÷ forma scrisă, sub semnătură privată;
÷ existenţa menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative.
Menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 58/ 1934 sunt:
÷ denumirea de cambie trecută în textul titlului în limba întrebuinţată pentru redactarea înscrisului;
÷ ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, atât în cifre cît şi în litere; spaţiul
necompletat se barează în vederea evitării fraudelor. Dacă suma în cifre nu coincide cu suma în litere, cea
corectă este suma în litere; în cazul în care suma este înscrisă, de mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, se
va plăti suma cea mai mică;
÷ numele celui care trebuie s-o plătească: trasul, fie persoană fizică cu nume şi prenume, fie
persoană juridică cu denumire, aşa cum este înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului;
÷ scadenţa, data la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită; aceasta trebuie să fie posibilă (de
exemplu nu 30 februarie) şi unică, cambia cu mai multe scadenţe fiind nulă. Dacă nu este indicată
scadenţa, cambia este plătită la vedere. Din punct de vedere al scadenţei, cambia poate fi:
 la vedere: cambia este plătibilă la prezentare într-un an de la emitere, fiind vorba de un titlu pe
termen scurt;
 la un anumit termen dat de data acceptării „x zile de la vedere”, fiind menţionat pe cambie; în
caz de neacceptare scadenţa va fi determinată de data protestului;
 la un anumit timp de la data emiterii, menţiunea pe cambie fiind „x zile de la data emiterii”;
 la o dată fixă, caz în care se menţionează data exactă, modalitatea cea mai frecventă şi care
convine cel mai mult trasului, întrucât poate să-şi organizeze fluxurile de lichidităţi astfel încât
să deţină disponibil la data respectivă.
÷ locul unde se va face plata - se indică denumirea localităţii, lângă numele trasului (de obicei
domiciliul trasului); plata se poate face şi la domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la care trasul are cont
deschis.
÷ numele beneficiarului: pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ; în ultimul
caz, orice beneficiar înscris în cambie poate exercita singur drepturile conferite de cambie.
÷ data şi locul emiterii, tot prin menţionarea localităţii, de obicei localitatea de domiciliu a
trăgătorului.
÷ semnătura emitentului (trăgătorului), care pentru persoanele juridice trebuie însoţită de amprenta
ştampilei, fără ca absenţa ei să ducă la anularea titlului.
Trăgător Tras
Beneficiar
Emiterea
Plata Remiterea
53
Cambia se emite la o valoare nominală ce cuprinde suma creditului (valoarea mărfurilor transferate pe
datorie) plus dobânda practicată între întreprinzători. Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anumit
termen de la vedere, trăgătorul poate stipula cifra dobânzii pe cambie, care curge de la data emisiunii.
Circuitul cambiei, modul său de decontare şi compensare este reglementat de Regulamentul B.N.R. nr.
10/1994:
÷ trăgătorul remite cambia beneficiarului (emiterea se realizează asupra trasului);
÷ la scadenţă, beneficiarul depune cambia la banca sa în vederea încasării;
÷ banca beneficiarului verifică cambia şi o prezintă spre acceptare băncii trasului;
÷ banca trasului debitează contul curent al clientului său în ziua compensării; banca beneficiarului
introduce efectiv cambia în compensare şi creditează contul beneficiarului.
După natura operaţiunilor care stau la baza emiterii cambiilor, acestea sunt:
÷ cambii comerciale, care au la bază tranzacţii (vânzări-cumpărări de mărfuri);
÷ cambii financiare, emise în scop speculativ, adică cu scopul de a obţine credite bancare. Acestea
sunt cambii reciproce, emise prin înţelegere de către trei agenţi economici prin care se obligă unul faţă de
celălalt. Deoarece nu au la bază operaţiuni economice, aceste emisiuni de cambii financiare conduc la
creşterea nejustificată a creditelor.
Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent (debitor) îşi asumă
obligaţia, angajamentul de a plăti într-un anumit loc şi la un anumit termen beneficiarului (creditorului)
sau la ordinul acestuia o sumă de bani.

Figura 7.4. Circulaţia biletului la ordin
Biletul la ordin este deci o promisiune de a plăti, emitentul este una şi aceeaşi persoană cu plătitorul,
numărul persoanelor implicate se reduce la două, faţă de cambie, care presupune 3 persoane implicate.
Valabilitatea biletului la ordin este dată de următoarele menţiuni obligatorii:
÷ denumirea de bilet la ordin în textul titlului;
÷ promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată „voi plăti în schimbul acestui bilet la
ordin”;
÷ scadenţa;
÷ locul plăţii;
÷ numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (beneficiarul);
÷ data şi locul emiterii;
÷ semnătura emitentului.
Fiind reglementat de aceeaşi lege ca şi cambia, conţinutul şi funcţionarea sa sunt asemănătoare cu ale
acesteia. Ca instrument de plată, din punct de vedere juridic, biletul la ordin este decontat în conformitate
cu Regulamentul BNR nr. 10/1994.
Există o serie de operaţiuni cambiale (cu cambii şi bilete la ordin), care în funcţie de calitatea
participanţilor sunt de două tipuri:
÷ operaţiuni nebancare (fără participarea vreunei bănci);
÷ operaţiuni bancare (cu participarea uneia sau mai multor bănci).
Operaţiunile nebancare sunt:
1) Acceptarea: operaţiunea prin care trasul (debitorul) îşi însuşeşte obligaţia de plată şi stabileşte
momentul plăţii. Acceptarea se realizează printr-o menţiune înscrisă pe cambie „acceptat” sau o expresie
Emitent
(Debitor)
Emiterea
Beneficiar
(Creditor)
Prezentarea la plată
Plata
54
echivalentă însoţită de semnătura trasului care-i măreşte credibilitatea şi garantează valabilitatea cambiei.
Prezentarea la acceptare este facultativă, dar prin acceptare trasul devine debitorul principal. Refuzul
acceptării se constată prin întocmirea unui protest de neacceptare în formă autentică.
2) Girul cambiei: operaţiunea de transfer a unui titlu de credit prin înscrierea pe verso-ul acestuia
(din care cauză se mai numeşte şi operaţie de andosare) a dorinţei actualului beneficiar (girant) de a
transmite şi remite altei persoane (giratar) titlul de credit. Se poate transmite cambia şi trasului sau chiar
trăgătorului. Girul „la purtător” este echivalentul unui gir în alb.

Figura 7.5. Girarea şi avalizarea cambiei
Operaţiunea de gir produce două efecte: efectul translativ de drepturi, în sensul că se transmite dreptul de
a cere plata de la debitor, precum şi dreptul de a transmite mai departe titlul, şi efectul de garanţie, în
sensul că din momentul transmiterii prin gir a cambiei, girantul, adică cel care transferă, devine un debitor
de regres, solidar cu toţi ceilalţi înscrişi în cambie.
Girul nu se poate face pentru o valoare parţială a cambiei, ci numai pentru valoarea sa integrală, dar se
poate extinde, ca operaţiune, la mai multe tranzacţii.
Girarea titlului către o bancă reprezintă operaţiune de scontare, iar transmiterea acestuia de către băncile
comerciale la banca centrală se numeşte rescontare.
3) Avalizarea: operaţiunea prin care printr-o menţiune înscrisă pe cambie o persoană numită avalist
garantează plata la scadenţă: cel care a avalizat cambia, în cazul insolvabilităţii debitorului, va fi nevoit să
plătească. Operaţiunea de avalizare este făcută de obicei de către banca plătitorului (debitorului) şi, spre
deosebire de girare, se poate face şi pentru o sumă parţială din valoarea cambiei care trebuie înscrisă pe
cambie. Cambiile avalizate prezintă garanţii superioare, bineînţeles, în cazul în care persoanele care
semnează pentru aval au reputaţie financiară bună.
4) Plata cambiei: operaţiunea de stingere a obligaţiei băneşti; termenul prezentării la plată este de
obicei ziua scadenţei sau cel mult 2 zile de la scadenţă. Prezentarea la plată se face de obicei fie la
domiciliul trasului, fie al băncii trasului, fie al avalistului. Este posibilă şi plata anticipată cu acordul
părţilor şi sunt, de asemenea, admise plăţile parţiale, caz în care trasul plătitor solicită o menţiune pe
cambie. Din punct de vedere al plăţii, o cambie poate fi prelungită la cererea trasului, caz în care i se
stabileşte o valoare nominală nouă.
360
z
n n v
n
tsc VN VN VN · · ÷ =
unde:
n
z
– număr zile prelungire;
VN
v
– valoarea nominală veche;
VN
n
– valoarea nominală nouă;
tsc –
|
.
|

\
|
· ÷ =
360
1
z
n v
n
tsc VN VN
Trăgător Tras
Beneficiar 1
Beneficiar 2
Banca
Girul cambiei
Emiterea
Plata Remiterea
Avalizare
55
360
1
z
v
n
n
tsc
VN
VN
· ÷
=

5) Regresul cambial: acţiunea judecătorească prin care beneficiarul emite pretenţii de plată asupra
celorlalţi obligaţi (trăgător, girant, avalist) înscrişi în cambie, dacă printr-o acţiune directă de execuţie
asupra acceptantului şi avaliştilor săi, beneficiarul nu obţine suma înscrisă în cambie. Regresul cambial
este condiţionat de protestul cambial, act autentic al rezultatului negativ al prezentării cambiei la plată
(sau acceptare). Protestul este constatat de executorul judecătoresc şi înscris într-un registru special al
Judecătoriei. Executarea silită a cambiei este o alternativă a recuperării valorii cambiei. Cambia, prin lege,
are titlu executoriu atât pentru suma prevăzută în cambie cât şi pentru dobânzile şi cheltuielile de protest
aferente.
Dacă persoanele beneficiare ale cambiei nu au solicitat plata timp de trei ani de la emitere, cambia se
prescrie.
Operaţiunile bancare sunt:
1) Scontarea: operaţiune prin care deţinătorul cambiei, adică beneficiarul, se prezintă la bancă
pentru a obţine un credit bancar; valoarea creditului (valoarea actuală) este mai mică decât valoarea
nominală a cambiei, diferenţa fiind scontul, adică dobânda percepută de bancă pentru operaţiunea de
scontare, dobândă care se calculează pe baza taxei scontului.
( )
360
scadenta scontare
scont
÷
· · ÷ = ÷ =
z sc sc
n t VN VN VN VC
unde:
VC
sc
– valoarea creditului acordat de banca comercială prezentatorului cambiei;
VN – valoarea nominală a cambiei;
t
sc
– taxa scontului
n
z
– număr de zile cuprins între data scontării şi data scadenţei.

Înainte de a accepta scontarea cambiei, banca de obicei efectuează o analiză a acesteia din care să rezulte
gradul de siguranţă al cambiei.
2) Rescontarea: operaţiune prin care o bancă comercială care a scontat deja o cambie se prezintă la
banca centrală pentru a obţine un credit. Valoarea creditului acordat de banca centrală reprezintă valoarea
actuală la rescontare, calculată ca diferenţă între valoarea nominală şi rescont (dobânda percepută de
banca centrală). Rescontul se calculează pe baza taxei de rescont (taxa oficială a scontului).
( )
360
scadenta rescontare
rescont
÷
· · ÷ = ÷ =
z d resc
n r VN VN VN VC
unde:
VC
resc
– valoarea creditului acordat de banca centrală băncii comerciale;
VN – valoarea nominală a cambiei;
r
d
– rata dobânzii;
n
z
– număr de zile cuprins între data rescontării şi data scadenţei.
Banca centrală (ca şi băncile comerciale) efectuează o analiză a cambiilor înainte de rescontarea acestora,
analiză din care să rezulte siguranţa lor.
3) Operaţiunile cambiale asiguratorii: reprezintă operaţiuni efectuate de bănci în situaţia în care în
urma analizei cambiilor rezultă nesiguranţa acestora.
÷ Pensiunea cambiilor: băncile primesc în pensiune cambiile şi le achită prezentatorului la valoarea
actuală. Valoarea actuală este mai mică decât valoarea nominală a cambiilor, diferenţa fiind
dobânda percepută de bancă. Pensiunea presupune răscumpărarea cambiei de către prezentatorul
acesteia înainte de scadenţă. Această operaţiune nu presupune trecerea cambiilor în posesia băncii.
÷ Gajul cambiei: cambia este prezentată drept garanţie pentru un credit bancar de către deţinătorul
acesteia. Valoarea creditului este mai mică decât valoarea nominală a cambiei, iar termenul de
56
rambursare a împrumutului precede scadenţa cambiei. În cazul gajului cambiei, aceasta trebuie
păstrată la bancă pe perioada acordării împrumutului.
Pensiunea şi gajul sunt operaţiuni efectuate atât de băncile comerciale cât şi de către banca centrală.

Cecul este un titlu de credit utilizat mai mult ca instrument de plată, prin care o persoană numită trăgător
dă ordin altei persoane numită tras (de obicei banca tragătorului) să plătească la vedere o anumită sumă de
bani beneficiarului, sau de a trece această sumă în contul său. Elementele cecului sunt: denumirea expresă
de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă necondiţionată de bani, numele trasului (plătitorului),
numele beneficiarului, data şi locul emiterii, locul plăţii, semnătura emitentului (trăgătorului).

Figura 7.6.
În România, cecul poate fi emis doar asupra unei bănci; prin legea din 1934 este interzisă emiterea
cecurilor asupra comercianţilor. Cecul emis şi plătibil în România trebuie prezentat la plată în termen de 8
zile de la data emiterii dacă este plătibil în localitatea în care a fost emis sau în termen de 15 zile în
celelalte cazuri. După expirarea acestui interval, plata va avea loc în situaţia în care trăgătoriul nu a
revocat instrumentul emis anterior.
Prin funcţionarea sa, în România cecul devine doar un instrument de plată.
Valabilitatea cecului este dată de următoarele menţiuni obligatorii ale cecului:
÷ denumirea/ sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;
÷ seria şi numărul cecului;
÷ înscrisul „plătiţi în schimbul acestui cec”;
÷ data şi locul (localitatea) emiterii cecului;
÷ suma ce urmează a se plăti în cifre şi în litere (spaţiile rămase libere se barează pentru evitarea
fraudelor;
÷ numele, adresa, codul fiscal, numărul contului trăgătorului (client al unităţii bancare trase) şi
semnătura (însoţită de amprenta ştampilei);
÷ numele beneficiarului, numărul contului şi unitatea bancară la care acesta are cont deschis; dacă
beneficiarul este acelaşi cu trăgătorul, este un cec de retragere de numerar.
Cecul este transmisibil prin gir, apar operaţiunile de avalizare, plată, regres şi protest, însă nu apare
operaţiunea de acceptare, ci eventual certificarea făcută de către bancă prin care aceasta confirmă că
există disponibilităţi în contul trăgătorului (emitentului). Emiterea cecului fără să existe disponibil în cont
constituie infracţiune şi atrage sancţiuni civile şi penale. Acest fapt nu duce însă la nulitatea cecului, el
putând fi totuşi operat de tras la prezentare, dacă în intervalul de timp între emitere şi prezentare,
trăgătorul procură fondurile necesare pentru acoperirea acestui cec (are deci disponibil bancar).
Certificarea unui cec se realizează prin aplicarea de către bancă a ştampilei cu înscrisul „certificat”
însoţită de numele, prenumele şi semnătura contabilului şef al băncii, precum şi ştampila unităţii bancare
trase. Aceasta va bloca suma trăgătorului într-un cont deschis pe numele său numit „cecuri certificate”.
Certificarea poate fi solicitată fie de însuşi trăgătorul cecului, fie de beneficiarul cecului (iniţial sau
ulterior după transmiterea prin gir).
În economiile de piaţă, există mai multe categorii de cecuri:
Emitent Banca (Tras)
Beneficiar Banca beneficiarului
Emiterea
Plata Remiterea
Prezentarea la plată
Prezentarea
la plată
Plata
57
÷ cecul nominal, ce are indicat numele beneficiarului;
÷ cecul la purtător, ce nu conţine numele beneficiarului, fiind plătibil în momentul prezentării; acest
tip de cec nu există în ţara noastră;
÷ cecul de virament (de decontare), care este doar un instrument de plată prin care se efectuează
plăţile între doi agenţi economici (de la emitent la beneficiar);
÷ cecul pentru retragerea de numerar din contul de disponibil bancar, în cazul căruia trăgătorul este
una şi aceeaşi persoană cu beneficiarul (des utilizat de către societăţile bancare în România);
÷ cecul barat prin trasarea a două linii paralele pe faţa cecului, ce implică o încasare a acestuia în
bancă, doar prin cont, nefiind posibilă încasarea directă în numerar.; bararea poate fi generală, caz
în care între cele două linii nu se înscrie nimic şi acest cec nu poate fi plătit decât unei alte bănci
sau unui client al trasului, sau specială, caz în care între cele două linii trasate pe cec se înscrie
numele unei bănci şi poate fi plătit numai către acea bancă. În România, în cadrul procesului de
compensare multilaterală se foloseşte numai cecul barat;
÷ cecul de călătorie, emis în moneda unei ţări străine, urmând a fi încasat la o bancă din ţara
respectivă în a cărei monedă este exprimat;
÷ cecul poştal pentru transmiterea sumelor prin poştă spre persoane fizice sau juridice.
Pentru prevenirea incidentelor de plată ce pot apărea în condiţiile neîndeplinirii conforme şi la timp a
obligaţiilor participanţilor la procesul de decontare a efectelor de comerţ, în baza Regulamentului nr.
3/1996 al Băncii Naţionale a României s-a organizat funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi
(funcţionează efectiv din 1997). Centrala Incidentelor de Plăţi este organizată la B.N.R., pe trei fişiere:
fişierul naţional de cecuri, fişierul naţional de cambii, fişierul naţional de bilete la ordin. Societăţile
bancare sesizează şi transmit Centralei Incidentelor de Plăţi toate incidentele de plată, cum ar fi: refuzul la
acceptare sau la plată a cambiilor, refuzul la plată a biletelor la ordin, emiterea unui cec fără autorizarea
băncii trase, emiterea unui cec fără existenţa de disponibil în vederea onorării integrale sau parţiale a
cecului în momentul prezentării sale spre încasare, emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă,
emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.
Orice agent economic, client al unei societăţi bancare, poate consulta informaţiile cuprinse la Centrala
Incidentelor de Plăţi, prin simpla completare a unei cereri ce trebuie depusă la banca sa; este necesară
cunoaşterea codului fiscal al persoanei juridice în legătură cu care se solicită informaţia, respectiv codul
numeric personal dacă este vorba de o persoană fizică.

B. Titlurile de credit ale datoriei publice şi obligatare, pe termen scurt sau pe termen lung, emise de
unităţi private sau de stat:
Bonurile de casă sunt titluri de credit create de bănci care s-au extins cu timpul şi la întreprinderi.
Bonurile de casă emise de bănci poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt emise pentru acoperirea
unor goluri temporare de trezorerie. Sunt deci împrumuturi pe termen scurt purtătoare de dobânzi,
materializate în titluri la purtător sau nominative negociabile pe piaţa financiară. De cele mai multe ori,
dobânda pentru bonurile de casă se plăteşte de mai multe ori pe an, iar în acest caz rata anuală actualizată
a dobânzii este mai mare decât rata anuală a dobânzii. Rata actualizată indică randamentul titlurilor prin
capitalizarea dobânzii (certificate de depozit cu capitalizare).
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat (de obicei prin trezoreria publică) pentru acoperirea
unor cheltuieli bugetare curente, iar totalitatea bonurilor de tezaur emise de stat formează datoria flotantă
a statului (spre deosebire de datoria consolidată a statului concretizată în emisiuni de obligaţiuni).
Reprezintă titluri de credit transmisibile, scontabile şi purtătoare de dobândă. Bonurile de tezaur
(certificatele de trezorerie) pot să fie sub formă de imprimate, materializate într-un înscris (care se
adresează populaţiei), sau pot să fie dematerializate (în conturi curente) – nu se materializează într-un
înscris, ci reprezintă înregistrări în conturile curente la trezorerie sau la banca centrală pe numele
subscriitorilor (care se adresează instituţiilor financiare).
În România, primele bonuri de tezaur au fost puse în circulaţie în octombrie 1996. Ele au fost emise de
stat şi puse în circulaţie prin Banca Naţională a României, care a obligat băncile comerciale să le cumpere
şi, ca atare, să deţină ca active o anumită valoare din aceste bonuri de tezaur. În ianuarie 1997 statul a
lansat alte bonuri de tezaur, punându-le în circulaţie prin Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi destinate
58
populaţiei. Statul nu le-a tipărit, simpla chitanţă de C.E.C. constituind dovada cumpărării acestora de către
populaţie. Ulterior, aceste bonuri de tezaur au fost tipărite, fiind nominale, sub forma certificatelor de
trezorerie, puse în circulaţie prin Trezoreria Finanţelor Publice. Fiind purtătoare a unei dobânzi
superioare celei practicate de bănci la depozitele atrase, certificatele de trezorerie au devenit atractive şi
pentru băncile comerciale (prezentând un risc zero şi un randament ridicat); băncile comerciale au creditat
în acest fel statul, reducând ponderea creditelor acordate agenţilor economici (adică tocmai funcţia de
bază a băncilor, cea de finanţare a economiei).
Obligaţiunile reprezintă titluri de credit (şi de valoare), ce atestă acordarea unui împrumut pe termen lung
şi dau dreptul posesorilor la un venit anual fix sub formă de dobândă. Dobânda se plăteşte pe baza unui
cupon (parte a obligaţiunii), astfel că o obligaţiune are un număr de cupoane egal cu numărul plăţilor de
dobândă.
În funcţie de emitent, obligaţiunile sunt:
÷ obligaţiuni ale statului (emise de guvern);
÷ obligaţiuni ale municipalităţilor (emise de organele administraţiei publice locale);
÷ obligaţiuni emise de întreprinderi şi bănci;
÷ obligaţiuni ipotecare sau înscrisuri funciare;
Obligaţiunile emise de stat sunt destinate acoperirii deficitului bugetar. Obligaţiunile municipalităţilor au
ca scop finanţarea unor investiţii de interes local. În România, prima administraţie publică locală care a
emis obligaţiuni a fost Primăria oraşului Sinaia, iar la sfârşitul anului 2002 şi Primăria municipiului
Oradea a emis obligaţiuni în sumă de 100 mld. lei, pentru constituirea de resurse necesare investiţiei de
realizare a şoselei de centură a oraşului.
Obligaţiunile întreprinderilor şi băncilor sunt emise pentru mobilizarea de capital suplimentar pe termen
mijlociu şi lung.
Banca Comercială Română a emis în 1997 obligaţiuni în sumă de 75 milioane dolari, pe termen de 3 ani,
cu un preţ de emisiune de 99,85% din valoarea nominală şi o dobândă fixă anuală de 9,125%. A fost
vorba de fapt de eurobligaţiuni (emise în Europa, având ca monedă de referinţă dolarul) listate la Bursa de
Valori Luxembourg.
După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: nominative care au numele proprietarului
înscris pe certificat (sau în cont) şi la purtător care nu au înscris numele proprietarului şi obligaţiunea
aparţine posesorului.
După forma de emisiune, pot fi: materializate pe suport hârtie sau dematerializate, emise prin înscriere în
cont.
După tipul de venit pe care-l generează, obligaţiunile emise de stat (organele administraţiei publice
centrale sau locale) pot fi
35
:
÷ obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează la scadenţă,
plus o dobândă care se plăteşte conform programului de rambursare (numărul de plăţi ale dobânzii
este egal cu numărul de cupoane ale obligaţiunii);
÷ obligaţiuni cu cupon zero sau cu reducere: emitentul nu se obligă să plătească dobândă până la
scadenţă, însă sunt emise la preţuri deosebit de avantajoase, chiar un sfert din valoarea nominală,
iar câştigul creditorului constă în diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de răscumpărare la
scadenţă al obligaţiunilor. Lansarea acestor obligaţiuni pe piaţă este justificată în condiţiile în care
dobânda şi plusvaloarea se impozitează diferit;
÷ obligaţiuni cu dobândă variabilă, emise în perioadele în care rata dobânzii înregistrează fluctuaţii
mari (îndeosebi în sensul creşterii); rata dobânzii pentru aceste obligaţiuni variază în funcţie de
variaţia dobânzii pe piaţă; remuneraţia deţinătorilor de obligaţiuni se realizează în funcţie de o rată
de referinţă (LIBOR de exemplu);
÷ obligaţiuni cu participaţie, care asigură posesorilor pe lângă remuneraţia sub formă de dobândă,
sume majorate cu un indice în funcţie de cifra de afaceri a emitentului.
În ce priveşte obligaţiunile emise de întreprinderi, pe lângă obligaţiunile clasice, există:
÷ obligaţiuni convertibile în acţiuni: permit ca la cererea deţinătorului şi în cadrul unei perioade
determinate să fie convertite pe un anumit număr de acţiuni ale societăţii emitente;

35
Simona Fătu, Piaţa românească de capital, Ed. Vox, Bucureşti, 1998, p.48.
59
÷ obligaţiuni rambursabile în acţiuni: în locul lichidităţilor, deţinătorul obligaţiunilor, la scadenţă,
primeşte acţiuni în condiţiile prevăzute la emisiune.
Societăţile emitente de obligaţiuni trebuie să ţină un registru al obligaţiunilor emise şi al celor
rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul şi sediul titularilor, când ele sunt
nominative.
C. Cardul, instrument modern de plată şi de credit a apărut datorită extinderii depunerilor în conturi
curente şi extinderii tehnicii electronice. Iniţial cardul reprezenta doar o confirmare a faptului că
posesorul ei era titularul unui depozit, iar ulterior cartea de credit a devenit o modalitate de efectuare a
plăţilor. Prin utilizarea cardului, posesorul are posibilitatea de a obţine mărfuri şi servicii fără a plăti pe
loc.
Cardurile au apărut în a doua jumătate a secolului XX: în 1960 când Bank of America lansează
BankAmericard (devenită ulterior VISA International), iar în 1966, un grup format din 17 bănci a creat o
reţea proprie de acceptare reciprocă la plată a cărţilor de plată emise (Asociaţia Interbancară de Carduri,
devenită, mai târziu MasterCard).
Există mai multe categorii de carduri, clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind:
a) Criteriul funcţiilor îndeplinite (modul de acoperire al cheltuielilor), în funcţie de care distingem
debit carduri şi credit carduri.
Debit cardurile sau cărţile de debit permit utilizatorului achiziţia de bunuri şi servicii sau retrageri de
numerar, în limita disponibilului existent în contul de card.
Credit cardurile sau cărţile de credit (în adevăratul înţeles al noţiunii) permit achiziţionarea de bunuri şi
servicii, respectiv retrageri de numerar, chiar dacă posesorul cardului nu are disponibil în contul de card;
această posibilitate este oferită de către bancă prin punerea la dispoziţie a posesorului de card a unei linii
de credit (cu stabilirea unui plafon maxim, de obicei în funcţie de venitul utilizatorului).
b) Criteriul calităţii emitentului, în funcţie de care distingem carduri emise de bănci şi carduri emise
de societăţi non-bancare, respectiv lanţuri de magazine sau benzinării (acestea pot fi utilizate doar pentru
procurarea bunurilor şi serviciilor de la punctele de vânzare ale respectivelor magazine, benzinării).
c) Criteriul modului de stocare a informaţiilor, în funcţie de care distingem carduri cu bandă
magnetică, ce conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul de card şi carduri cu microprocesor,
smartcardurile (apărute în anii `90) ce încorporează o componentă de memorie (chip).
Avantajele utilizării cardurilor se regăsesc la bancă, la comerciant şi la utilizatori.
Banca are avantajul comisioanelor ridicate percepute atât de la utilizator în cazul cumpărării bunurilor şi
serviciilor şi în cazul retragerilor de numerar, cât şi de la comercianţii care acceptă achitarea mărfurilor şi
serviciilor cu carduri. De asemenea, prin utilizarea cardurilor se constată reducerea considerabilă a
cheltuielilor legate de funcţionarea ghişeelor bancare; costurile bancare pentru operarea cardurilor sunt
reduse comparativ cu costurile antrenate de utilizarea cecurilor sau a numerarului.
Comerciantul are avantajul garanţiei plăţii, adică contul său este creditat imediat după vânzarea mărfurilor
şi serviciilor (prin utilizarea cardului) cu contravaloarea acestora. Totodată, sunt eliminate riscurile
determinate de utilizarea numerarului.
Utilizatorul cardului are avantajul eliminării riscurilor legate de utilizarea numerarului; de asemenea are
avantajul de a cumpăra bunuri şi servicii fără completarea vreunui document, printr-o mare operativitate a
tranzacţiei.
În România, organizarea cardurilor de către societăţile bancare este prevăzută de Regulamentul nr.
6/1995 al BNR. Pentru derularea tranzacţiilor prin carduri a fost constituită societatea comercială
ROMCARD (în 1993) specializată şi în prelucrarea automată a operaţiunilor derulate prin carduri, ce
constituie o societate de legătură între băncile româneşti şi sistemul de utilizare internaţională a
cardurilor. Anul 1996 poate fi considerat anul de începere a emisiunii de carduri în România. Dintre
cardurile emise de bănci, menţionăm: PRIMACARD (emis de B.R.D.), VISA Clasic (Banca Agricolă,
B.C.R.), Europay Maestro (B.C.R.), Eurocard-Mastercard (B.C.R., Banca „Ion Ţiriac”), VISA Clasic
Prospera (BancPost).
În decembrie 2002
36
, guvernul ia decizia introducerii sistemelor moderne de plată: agenţii
economici, furnizori de servicii de utilitate publică, precum şi instituţiile publice din municipii care

36
O.U.G. nr. 193 publicată în M.O. nr. 942/ 23.12.2002.
60
încasează impozite, taxe, amenzi, penalităţi şi alte obligaţii de plată sunt obligaţi să accepte încasări prin
intermediul cardurilor de debit şi al cardurilor de credit.
7.1.3. Titlurile de credit participative (asociative)
Titlurile de credit participative sunt: acţiunile şi părţile sociale.
Acţiunile reprezintă titluri de proprietate şi în acelaşi timp titluri negociabile la bursă; atestă participarea
deţinătorului la capitalul social al unei societăţi. Sunt titluri cu caracter asociativ, în numerar sau de aport,
indivizibile, de valoare egală din capitalul social al societăţii emitente;
În funcţie de înscrierea numelui posesorului, acţiunile pot fi nominative ce au înscris numele acestuia şi
pot fi transmise doar prin consemnarea tranzacţiei într-un registru special al societăţii şi la purtător,
acţiuni ce nu au înscris numele posesorului, iar drepturile conferite de aceste acţiuni aparţin celui care le
deţine.
Acţiunile pot fi materializate sau dematerializate; societatea emitentă ţine un registru al acţionarilor care
să indice numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu acţiuni nominative, precum
şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe piaţa financiară va fi ţinută de un registru independent privat manual sau computerizat.
În acest sens se poate contacta o societate de registru independent privat privind ţinerea registrului
acţionarilor. Pentru acţiunile dematerializate, acţionarii pot primi un certificat de acţionar care atestă
numărul acţiunilor deţinute şi valoarea lor.
Cele mai numeroase dintre acţiuni sunt acţiunile obişnuite, a căror denumire nu este însoţită de nici o
precizare, care reprezintă o cotă-parte din capitalul social al emitentului şi presupun acceptarea riscurilor
cu care se confruntă societatea emitentă (la societăţile anonime riscul este limitat la fondurile investite).
Dau dreptul la obţinerea unui dividend, dreptul de vot în adunările generale şi extraordinare ale societăţii
emitente, dreptul de a supraveghea gestiunea societăţii şi de a participa la lichidarea acesteia în caz de
vânzare sau dizolvare.
Pe lângă acţiunile obişnuite (ordinare), există şi alte tipuri:
÷ acţiuni privilegiate (cu anumite avantaje faţă de cele obişnuite): dau dreptul la un dividend fix, ce
trebuie plătit înainte de atribuirea dividendelor pentru celelalte acţiuni, iar dacă profitul realizat de
societate permite, repartiţia unui dividend suplimentar;
÷ acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot: presupun renunţarea la dreptul de vot, în schimbul
unei priorităţi la distribuirea dividendelor;
÷ acţiuni cu drept de vot privilegiat: sunt acţiuni ale fondatorilor, emise în scopul de a proteja
întreprinderea de amestecul abuziv al unor terţi;
÷ acţiuni cumulative: cumulează în valoarea nominală şi dividendele cuvenite pe anii expiraţi;
÷ acţiuni gratuite, conferite vechilor acţionari în cazul unor emisiuni noi de acţiuni realizate de
societatea respectivă (de exemplu o acţiune nouă la cinci acţiuni vechi);
÷ acţiuni gratuite către creditori, conferite cu acordul scris al creditorilor, pentru a se compensa
datoriile întreprinderii faţă de aceştia, ceea ce determină o creştere a surselor proprii concomitent
cu reducerea surselor atrase sau împrumutate.
În România, potrivit Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, toate acţiunile sunt ordinare.
Părţile sociale atestă aportul persoanelor fizice sau juridice în formă bănească sau în natură la formarea
patrimoniului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată. Spre deosebire de acţiuni, părţile sociale
nu sunt negociabile, ele pot fi transmise numai dacă majoritatea asociaţilor este de acord sau în caz de
succesiune. Posesorii părţilor sociale au dreptul să încaseze o parte din profitul societăţii respective, însă
răspund faţă de obligaţiile sociale numai în limita aportului lor de capital.

61
CAPITOLUL VIII INSTITUŢII DE CREDIT
8.1. Intermedierea financiară. Apariţia băncilor
Îndeplinirea funcţiilor creditului: de atragere a disponibilităţilor băneşti temporar libere degajate din
economie, precum şi acordarea de credite agenţilor economici solicitanţi, se realizează prin instituţiile de
credit. Aceştia sunt intermediari financiari care se interpun între agenţii economici cu capacitate de
finanţare de la care sunt colectate resursele şi agenţii economici cu nevoie de finanţare care apelează la
credite.

Figura 8.1. Finanţarea indirectă a economiei
Intermediarii financiari implică un rol activ de „transferare” a capitalurilor disponibile temporar în credite
şi preluarea riscurilor legate de finanţarea activităţii economice. Procesul de intermediere financiară este
realizat de bănci ca instituţii particulare sau cu capital de stat, a căror funcţie principală este aceea de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
Ansamblul instituţiilor economico-financiare specializate, ale căror funcţii principale sunt crearea banilor
şi comerţul cu bani, reprezintă sistemul bancar. Ca instituţii specializate, băncile se ocupă de organizarea
şi realizarea relaţiilor de credit, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea capitalurilor
temporar libere, scopul final fiind obţinerea profitului bancar. Fiind instituţii cu un înalt grad de
specializare în operaţiuni monetare, băncile dispun de tehnici şi instrumente adecvate inducerii încrederii
în operaţiunile monetare şi eficacităţii produselor monetare şi financiare
37
.
Astfel băncile asigură, pe lângă obiectul principal de activitate:
÷ mecanismul plăţilor prin efectuarea de viramente şi plăţi în numerar;
÷ păstrarea în siguranţă a sumelor deponenţilor;
÷ emiterea şi punerea în vânzare a titlurilor de credit şi achiziţionarea titlurilor prin scontare şi
lombardare (deci acordarea de credite);
÷ vânzarea – cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;
÷ reglarea masei monetare în circulaţie, prin faptul că asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare
de monedă şi a retragerii acesteia, aceasta fiind o funcţie macroeconomică. De altfel, stabilitatea
sistemului bancar este un important obiectiv de stabilizare macroeconomică, din care cauză
sistemul bancar este unul dintre cele mai reglementate domenii.
Apariţia instituţiilor de tip bancar a fost precedată de comerţul cu bani, realizat încă din Evul Mediu
de zarafi, categorie socială care se ocupă cu păstrarea în siguranţă a monedelor de aur şi ulterior acordarea
de credite din sumele păstrate. O dată cu evoluţia societăţii, zarafii s-au transformat în bancheri. În
Anglia, giuvaergii (Goldsmiths) păstrau capitalurile disponibile; chitanţele emise de ei „Goldsmiths
notes” erau acceptate în circulaţie
38
şi utilizate chiar după apariţia băncilor (sec. XIV-XV).
Primele bănci în accepţiunea modernă le regăsim în: 1171 la Veneţia când Dogele Michele XI
înfiinţează Banco de Venezia cu scopul de a face operaţiuni de administrare a banului public pentru
Cetate; 1341 la Barcelona, 1407 la Genova, strâns legat de viaţa economică din bazinul mediteranean
(cetăţile italiene). Abia în secolul XVIII se formează după acest model bănci şi în vestul Europei: 1609 la
Amsterdam, 1619 la Hamburg, 1635 la Rotterdam, 1668 Banca Suediei, 1694 Banca Angliei.

37
Gh. Manolescu, op. cit., p. 81.
38
Pavel Ungurean, Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p.11.
Agenţi economici
cu nevoie de
finanţare
Intermediar
financiar
Agenţi economici
cu capacitate de
finanţare
finanţare
constituire de
depozite
62
Rolul băncilor a sporit pe măsura dezvoltării societăţii, la sfârşitul secolului XIX, dar mai ales la
începutul secolului XX, când acestea îşi dezvoltă şi celelalte funcţii: de efectuare a plăţilor, de transferuri
valutare externe.
În ţara noastră, sistemul bancar s-a organizat la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX şi cuprindea:
1857 – Banca Moldovei, 1864 – Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, reorganizată sub forma Casei de
Economii şi Consemnaţiuni în 1880, 1880 – Banca Naţională a României, 1894 – Banca Agricolă, 1897 –
Banca Generală Română (cu capital german), 1898 – Banca de Scont a României, 1899 – Banca
Comerţului din Craiova, 1904 – Banca de Credit Română, 1906 – Banca Comercială Română, 1911 –
Banca Românească
39
. În perioada următoare, numărul băncilor a crescut: 1918 – 215 bănci, 1928 – 1122
bănci, urmând o perioadă în care numărul acestora s-a diminuat: 1941 – 388 bănci, din cauza crizei din
1929-1933, a războiului, a numeroaselor falimente şi fuziuni. Acest sistem bancar a fost lichidat în 1948,
când au fost naţionalizate băncile importante, iar restul, desfiinţate.
8.2. Structura sistemului bancar
Pornind de la definiţia dată sistemului bancar de profesorul Victor Jinga ca fiind „un ansamblu de bănci
diferite, organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activităţii de scont şi
rescont, de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare”, desprindem organizarea unui
sistem bancar modern format din:
Banca centrală care în majoritatea ţărilor a fost iniţial o bancă particulară (Suedia, Anglia, Franţa) pentru
ca ulterior iniţiativa să fie preluată de stat: s-a transformat din bancă de emisiune regională în bancă
naţională. Odată cu monopolizarea dreptului de emisiune banca centrală s-a detaşat dintre celelalte bănci
şi a devenit instituţia de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său. În alte
ţări, cum ar fi România, s-a înfiinţat direct ca bancă de emisiune. Actualmente, banca centrală este
autoritatea monetară a unei ţări (deţine monopolul emisiunii monetare, conduce politica monetară şi
valutară) şi este, de obicei, şi autoritatea de supraveghere bancară, a celorlalte bănci din economie. Există
ţări în care supravegherea bancară este realizată de o instituţie independentă sau chiar de Ministerul
Finanţelor.
Băncile comerciale care asigură legătura efectivă cu economia: constituie depozite şi finanţează agenţii
economici prin acordarea de credite. La rândul lor, băncile comerciale pot să fie:
÷ bănci universale, care au o activitate diversificată, efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare;
÷ bănci specializate, instituţii de credit cu un statut legal special, axate fie pe realizarea unei anumite
operaţiuni, fie pe finanţarea unui anumit sector al economiei;
÷ bănci de afaceri, de investiţii financiare, care sprijină clienţii lor nu numai prin acordarea de
credite bancare, ci şi credite obligatare (cumpără obligaţiuni emise de aceştia) şi chiar participarea
la capitalul social al acestora, prin cumpărarea de acţiuni.
I. Băncile universale (Universal Banking) s-au dezvoltat iniţial în Germania şi Japonia, şi apoi în alte ţări
europene. Sistemul de universal banking a contribuit la dezvoltarea economică rapidă a Germaniei în sec.
XIX oferind, în afara serviciilor bancare obişnuite, operaţiuni cu valori mobiliare, operaţiuni de asigurări
pentru persoane fizice, companii, organizaţii, servicii de administrare a portofoliilor, investiţii financiare
şi, în acelaşi timp, participând la capitalul şi chiar la conducerea (prin ponderea la capital) diverselor
companii. În prezent, piaţa bancară în Germania este dominată de trei mari bănci: Deutsche Bank,
Dreschner Bank şi Commerz Bank, organizate sub forma filialelor comerciale, ipotecare, de leasing, de
asigurări, case de economii, de afaceri specializate în fuziuni şi achiziţii, precum şi filiale în străinătate.
Pe lângă cele trei bănci există o reţea de bănci regionale, cu activitate limitată.
Japonia este a doua ţară care a dezvoltat sistemul universal banking; băncile sunt legate de societăţile
comerciale prin deţinerea reciprocă de acţiuni, sistem numit „Keiretsu”. O altă caracteristică a băncilor
japoneze este talia relativ mare: patru dintre băncile japoneze se situează în primele zece din lume, iar 15
dintre ele în primele 30. Restul băncilor sunt bănci regionale, având rolul de a finanţa şi credita
colectivităţile locale.

39
Al. Pintea, Gh. Ruscanu, Băncile în economia românească, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.84-85.
63
În restul Europei, băncile universale s-au dezvoltat mai târziu decât în Germania: Italia, cu un sector
public bancar cu o pondere relativ ridicată (30-40%) dar şi bănci private puternice, Spania, cu o
universalitate bancară accentuată dezvoltată în anii ’70, chiar şi pentru casele de economii care şi-au
depăşit specializarea, Marea Britanie, cu un sistem bancar foarte concentrat dominat de şase bănci
universale: Barclais Bank, National Westminster Bank, Midland Bank, Lloyld’s Bank, Royal Bank of
Scotland, Trustee Saving Bank, Standard Chartered Bank.
S.U.A. a fost mult mai reticentă la fenomenul de universalizare bancară, băncile comerciale nu oferă
servicii financiare integrale referitoare la tranzacţiile cu titluri, subscrierea acestora etc. Sistemul bancar
american este caracterizat de o mare dispersare, cuprinzând aproximativ 14000 de bănci comerciale, care
sunt fie bănci mari de talie naţională, fie bănci regionale cu autoritate într-un singur stat şi aproximativ
40000
40
alte instituţii de credit.
II. Băncile specializate în mod tradiţional realizează finanţarea unui sector al economiei, acestea fiind
băncile de ramură, ca de exemplu:
1. Bănci agricole – finanţează exploatările agricole sub forma creditelor pe termen lung pentru
utilaje agricole sau îmbunătăţiri funciare şi sub forma creditelor pe termen scurt pentru seminţe, furaje
etc. Băncile agricole pot fi cu capital de stat, situaţie în care prin intermediul acestora statul
subvenţionează agricultura (acordarea de credite cu dobândă preferenţială etc.).
2. Bănci de comerţ exterior – care mijlocesc decontările internaţionale privind importul şi exportul,
facilitează o serie de operaţiuni valutare, de credit, de garanţie şi de comision, privind sprijinirea
dezvoltării comerţului exterior.
Băncile de ramură sunt, de obicei, o expresie a politicii statului desfăşurată şi condusă prin sistemul
bancar.
De asemenea, băncile specializate pot fi orientate către o anumită operaţiune:
3. Bănci ipotecare – realizează creditarea pe termen lung pentru construcţia sau cumpărarea de
imobile. În ţările dezvoltate, aceste bănci emit obligaţiuni ipotecare negociate pe piaţa financiară.
4. Casele de economii – sunt bănci ale populaţiei, având ca obiect principal de activitate atragerea
economiilor băneşti ale populaţiei. În ce priveşte orientarea plasamentelor, casele de economii se
adresează tot persoanelor fizice, cumpără titluri de stat şi mai rar, creditează agenţii economici. Sunt de
obicei instituţii cu capital de stat, dar pot să aibă şi capital privat. Sistemele bancare din majoritatea ţărilor
înglobează în structura lor aceste case de economii: Caisse d’ Epargne în Franţa, Sparkasse în Germania
(deţin 22% din totalul pasivului sistemului bancar), Saving House în Marea Britanie (organizare în
holdinguri), CARIPO în Italia (aceasta fiind cea mai mare casă de economii din lume), CAIXA în Spania
(primul grup financiar naţional rezultat prin fuziuni şi a doua casă de economii din lume), Savings and
Loan Associations, Thritfs în S.U.A. (casele de economii sunt dispersate – aproximativ 5.000, ca, de
altfel, întreg sistemul bancar-american).
De asemenea, în multe ţări, pe infrastructura poştei se regăsesc constituite forme specifice ale caselor de
economii (Germania, Franţa, Luxembourg, Austria).
5. Cooperativele de credit – sunt bănci create de micii producători, ce acordă împrumuturi doar
membrilor cooperatori pentru producţie sau pentru scopuri personale. Reţeaua cooperatistă este dezvoltată
de exemplu în Franţa pe patru componente: creditul cooperatist (Banca Franceză de Credit Cooperatist),
creditul mutual cu teritorialitate limitată, băncile populare şi creditul agricol mutual (pentru finanţarea
agriculturii şi artizanatului).
În a doua jumătate a secolului XX au apărut o serie de bănci specializate pe anumite operaţiuni: de
leasing, de factoring.
6. Băncile de leasing (bail) – au apărut în S.U.A.(1952) specializate în finanţarea indirectă a
investiţiilor, închirierea de către agenţii economici, pe bază de contract, a unor echipamente care se află în
proprietatea băncii, în schimbul unei chirii. Leasingul efectuat de băncile de leasing are caracteristicile
unei relaţii de credit, deoarece:
÷ reprezintă plasarea fondurilor constituite de către bancă;
÷ chiria încasată are caracterul unei dobânzi;

40
Teodor Roşca, Monedă şi credit, Ed. Altip, Alba Iulia, 2001, p. 263.
64
÷ operaţiunea de leasing este garantată cu însuşi echipamentul de producţie, similar garantării
creditului bancar.
7. Băncile de factoring – specializate în acordarea de credite prin preluarea creanţelor de la
creditori, urmând să încaseze aceste creanţe de la debitori. Creditul de factoring se acordă pe baza
facturilor ce atestă livrarea mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor şi a contractului
comercial.
Preluarea creanţelor de la creditor are loc la o valoare actuală, mai mică decât valoarea nominală a
acestora, diferenţa reprezentând dobânda percepută de bancă. Operaţiunile de factoring sunt avantajoase
pentru creditorii cu o activitate sezonieră sau cu o clientelă răspândită în teritoriu.
Similar factoringului, funcţionează creditul de forfetare prin care banca preia creanţele provenite din
operaţiuni comerciale, materializate în titluri (cambii şi bilete la ordin), urmând ca banca să recupereze
contravaloarea creanţelor de la debitor în momentul în care ele devin scadente; banca nu mai are drept de
regres asupra agenţilor economici de la care a preluat creanţele, se poate îndrepta doar asupra debitorului
înscris în titlul de credit cumpărat. Costul operaţiunii constă în dobânda percepută de bancă pentru plata
creanţei înainte de scadenţă dar şi comisionul cuvenit pentru recuperarea creanţei.
III. Băncile de afaceri (de investiţii financiare) – pe lângă acordarea de credite au ca obiect de activitate
achiziţionarea de active financiare.
Rolul băncilor de afaceri nu este numai acela de intermediar, ele implicându-se direct cu propriile resurse
în activitatea clienţilor lor, fie prin participarea la capital, fie prin preluarea creditelor obligatare ale
acestora. Există mai multe tipuri de bănci de afaceri, în funcţie de gradul de implicare în activitatea
clienţilor lor; cele care deţin controlul asupra întreprinderii (51% din acţiuni) se numesc bănci de
portofoliu.
Dacă nu doresc obţinerea controlului asupra unor întreprinderi, băncile de investiţii se orientează în
achiziţionarea activelor financiare în funcţie de:
÷ lichiditatea acestora, capacitatea de a fi transformate în numerar, limitând cât mai mult riscul
pierderii de capital;
÷ vandabilitatea, posibilitatea de a fi vândute rapid şi în acest sens titlurile negociabile la bursă sunt
cele mai indicate.
Pe scurt, băncile de afaceri au ca funcţii principale atragerea capitalurilor şi plasarea lor optimă în valori
mobiliare.
În ultimul timp, băncile de investiţii financiare (Investment- Banking) s-au implicat tot mai mult în
vânzări publice şi private, acţionând pe piaţa financiară ca o legătură între agenţii economici care au
nevoie de fonduri şi agenţii economici care au exces de fonduri, căutând şi cumpărători pentru valori
mobiliare emise şi oferite spre vânzare. De exemplu, băncile de investiţii financiare Merill Lynch au
promovat emisiunea de obligaţiuni a Băncii Comerciale Române din 1997.
În activitatea băncilor din majoritatea ţărilor s-au conturat două categorii de bănci: retail banking, care au
răspândire în teritoriu şi constituie depozite cu costuri minime în general de la persoanele fizice şi
corporate banking, din centrele mari financiare, care au costuri mai mari, întrucât depozitele acestora sunt
procurate fie de la persoane juridice fie de la bănci de detaliu, prin redistribuire pe piaţa interbancară.
8.3. Instituţii de credit asimilate. Instituţii parabancare.
Definind instituţia de credit o unitate economică având ca funcţie principală intermedierea financiară între
agenţi economici, iar banca o instituţie economico-financiară ce are ca funcţie principală comerţul cu
bani, desprindem o suprapunere între cele două noţiuni. Totuşi, noţiunea de „instituţie de credit” nu se
confundă cu noţiunea de „bancă”. Nu toate instituţiile de credit sunt şi bănci. Parcurgând structura unui
sistem bancar modern (par. 8.2) constatăm că unele componente ale acestuia nici nu poartă titulatura de
bancă, ca de exemplu: cooperativele de credit, societăţile de investiţii.
Într-adevăr, în unele ţări aceste instituţii de credit nu sunt bănci; criteriul ce delimitează băncile în cadrul
instituţiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală sau, dacă este cazul, de
o altă instituţie ce realizează supravegherea bancară).
Instituţiile de credit supuse autorităţii de supraveghere bancară sunt bănci. În funcţie de modul de
organizare a pieţei creditului, a pieţei financiare, fiecare ţară stabileşte prin legislaţie competenţa şi
65
întinderea supravegherii bancare. De asemenea, deşi participă la intermedierea financiară, instituţiile de
credit non-bancare nu gestionează, de obicei, depozitele la vedere utilizabile prin cec sau viramente.
Cooperativele de credit, intitulate până în anul 2000 şi „Bănci populare” au funcţionat potrivit Legii
109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, încălcând
practic Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 care stipula că: „se interzice oricărei persoane să
desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a
României”. Nefiind supuse supravegherii B.N.R., în anul 2000 unele cooperative de credit au ajuns în
imposibilitatea de a restitui depozitele populaţiei, astfel că prin O.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit se revine asupra vechii legi a cooperaţiei, considerând prestaţiile acestora ca
prestaţii ce intră sub incidenţa legii bancare, în acest scop definindu-se norme de prudenţă bancară pentru
cooperativele de credit. Potrivit noului cadru legislativ, băncile populare au fost puse în situaţia fie de a se
reorganiza şi a se afilia la o casă centrală a cooperativelor de credit (ce garantează integral obligaţiile
cooperativelor afiliate), supuse supravegherii B.N.R., fie de a-şi schimba forma juridică, transformându-
se în bănci comerciale.
Societăţile de credit ipotecar; creditul ipotecar intră de obicei în sfera de activitate a băncilor, fie că sunt
sau nu specializate. Există însă şi societăţi de credit ipotecar sub forma societăţilor financiare.
O.U.G. nr. 200/2002 stabileşte înfiinţarea, în ţara noastră, a societăţilor de credit ipotecar având ca obiect
de activitate pe lângă creditarea de tip ipotecar şi activităţi conexe: administrarea de portofolii de credite
ipotecare, executarea sau valorificarea creanţelor ipotecare, respectiv a bunurilor ce fac obiectul
garanţiilor, tranzacţii cu instrumente monetare negociabile, inclusiv tranzacţii cu titluri de stat. Societăţile
de credit ipotecar nu fac parte din sistemul bancar, nu intră sub reglementarea normelor B.N.R., dar
înfiinţarea lor trebuie notificată Băncii Naţionale. Capitalul social minim este echivalent a trei milioane
euro, vărsat integral la subscriere, în formă bănească.
Societăţile de investiţii financiare reprezintă de asemenea instituţii de credit care pot să facă parte sau nu
din sistemul bancar. Individualizate ca formă distinctă a băncilor de afaceri (investiţii), societăţile
financiare s-au dezvoltat ca expresie a intereselor deţinătorilor de capital, pentru a asigura o valorificare
optimă a acestuia, în condiţii de securitate. Acţionând atât ca investitori, cât şi ca intermediari ai pieţei
financiare, societăţile de investiţii financiare se supun fie autorităţii de supraveghere bancară şi în această
situaţie sunt bănci de afaceri, fie autorităţii de supraveghere a pieţei financiare şi atunci sunt instituţii de
credit, dar nu sunt bănci; de exemplu, în România societăţile de investiţii financiare sunt supuse
supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, autoritate de supraveghere a pieţei financiare.
Aceste societăţi au ca obiect de activitate administrarea unui fond comun de creanţe, plasând capitalul
într-un portofoliu de valori mobiliare, ce aparţine în indiviziune grupului de investitori, aceştia fiind
coproprietari ai titlurilor financiare. Societăţile financiare au cunoscut o amplă extindere în ţările
dezvoltate: în Franţa funcţionează organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, ale căror titluri
reprezintă aproximativ un sfert din totalul economisirii pe ansamblul economiei, iar în Marea Britanie
funcţionează sistemul U.C.I.T.S. (Underbanking for Collective Investment in Transferable Securities).
Dacă participarea la capitalul societăţilor de investiţii este deschisă, adică există posibilitatea de achiziţie
a titlurilor acestor societăţi la preţul de emisiune, ele poartă numele de societăţi de investiţii cu capital
variabil (în Franţa). Acestea îşi formează resursele de la persoane fizice, uneori şi juridice, emiţând titluri,
investind fondurile astfel constituite în principal pe piaţa financiară. Titlurile acestor societăţi de investiţii
nu se negociază la bursă, însă li se calculează un curs pe baza cursurilor la bursă ale acţiunilor deţinute în
portofoliu raportând activul net la numărul de titluri emise. Persoanele fizice posesoare ale unor astfel de
titluri pot să se prezinte pentru răscumpărarea acestora la ghişeele băncii în orice moment. În România
există fonduri deschise de investiţii, cu o astfel de funcţionalitate, considerate de asemenea operatori ai
pieţei financiare, supuse supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare.
Crizele financiare cauzate de aceste societăţi de investiţii din anul 1996 (SAFI) şi din anul 2000 (FNI) au
avut efecte extrem de negative asupra populaţiei şi ar trebui să dea de gândit legislativului în ceea ce
priveşte organismul de supraveghere şi garantarea economiilor populaţiei la aceste fonduri.
De fapt, în general, şi nu numai în România, instituţiile de credit care nu sunt bănci trebuie supravegheate
la fel de atent ca şi instituţiile bancare pentru a nu se crea crize financiare ale sistemului de credite din
economie, cu consecinţe extrem de negative pentru populaţie şi agenţi economici.

66
Instituţiile parabancare sunt instituţiile strâns legate de sistemul bancar, sprijină buna funcţionare a
acestuia dintr-o ţară, fie prin contribuţia la dezvoltarea acesteia (produse, resurse), fie prin reglementări
specifice. De exemplu:
1) Fondurile de garantare reprezintă:
÷ fie instituţii de garantare a creditelor: atunci când agenţii economici nu pot garanta în totalitate
creditele solicitate băncilor; fondurile garantează o parte din credit;
÷ fie instituţii de garantare a depozitelor bancare pentru situaţii de faliment a unei bănci; reprezintă
un fond constituit pe seama resurselor provenite de la bănci şi care intervine pentru despăgubirea
persoanelor fizice şi/sau juridice deponenţi la o bancă ce nu mai poate asigura restituirea depozitelor,
aflându-se în stare de faliment
8.4. Reforma sistemului bancar românesc
8.4.1. Instituţii ale sistemului bancar românesc
Înainte de a prezenta reforma sistemului bancar românesc, este necesară prezentarea acestuia înainte de
1990, ca unul dintre cele mai rigide sisteme din fostele ţări socialiste. A fost un sistem lipsit de eficienţă şi
controlat de stat. Banca Naţională a României îndeplinea funcţiile unei bănci centrale deopotrivă cu
câteva funcţii ale unei bănci comerciale. În colaborare cu alte instituţii de stat, B.N.R. elabora proiecte de
creditare şi urmărea punerea lor în practică, respectiv extinderea creditelor către întreprinderi şi
organizaţii economice ce aveau cont deschis la B.N.R.
Celelalte patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi
Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni beneficiau de credite
pentru suplimentarea resurselor de la B.N.R., cu excepţia C.E.C-ului, care depunea banii colectaţi de la
populaţie prin constituirea de depozite la B.N.R..
Banca Română de Comerţ Exterior (B.R.C.E.), înfiinţată în 1968 prin reorganizarea Departamentului
operaţiunilor din cadrul B.N.R., primea şi acorda credite întreprinderilor şi organizaţiilor române cu
activitate de comerţ exterior, cumpăra şi vindea în ţară şi în străinătate valută, titluri de valoare emise în
valută; de fapt toate operaţiunile privind străinătatea se derulau prin B.R.C.E.
Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (B.A.I.A), înfiinţată tot în 1968, avea ca obiectiv
acordarea de avansuri băneşti unităţilor agricole de stat şi cooperatiste pentru realizarea producţiei
contractate livrată ulterior la fondul de stat; dacă avansurile băneşti acordate unităţilor agricole nu puteau
fi recuperate, acestea se transformau în credite.
Cooperativele de Credit şi Economii, înfiinţate în 1948, în locul băncilor populare (lichiditate, ca de
altfel toate băncile cu capital privat), acordau împrumuturi pentru dezvoltarea producţiei agro-alimentare
în gospodăriile proprii şi pentru satisfacerea unor nevoi familiale ale cooperatorilor; de asemenea, pentru
simplificarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, cooperativele de credit acţionau ca mandatare ale B.A.I.A.,
efectuând aceste operaţiuni pentru organizaţiile de masă şi obşteşti din mediul rural, casele de ajutor
reciproc ale salariaţilor şi pensionarilor.
Banca de Investiţii (B.I.), înfiinţată în 1948, pe structura Creditului Naţional Industrial, avea ca sferă de
activitate finanţarea şi creditarea investiţiilor, a marilor şantiere şi a lucrărilor de construcţii montaj. Prin
calculul indicatorilor de eficienţă, Banca de Investiţii stabilea oportunităţi şi apoi aviza investiţiile.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C) avea ca obiect de activitate atragerea economiilor băneşti ale
populaţiei în conformitate cu planul de casă şi de credite al Băncii Naţionale pentru asigurarea creditării
economiei naţionale.
Specializarea excesivă a băncilor pe anumite operaţiuni, conform denumirii lor, a îngrădit mecanismul
bancar, spiritul de iniţiativă şi concurenţă, autonomia în formarea resurselor şi acordarea creditelor.
Restructurarea sistemului bancar ocupă un loc esenţial în cadrul restructurării economiei naţionale.
Transformările perioadei de tranziţie au impus între primele măsuri crearea unui sistem bancar modern pe
două trepte:
÷ B.N.R. cu următoarele funcţii: emisiunea monetară, asigurarea stabilităţii monetare, administrarea
rezervelor valutare ale ţării, supravegherea activităţii bancare, asigurarea sistemului de plăţi fără numerar.
B.N.R. a fost reorganizată prin Legea nr. 34/1991 (Legea de organizare a Băncii Naţionale);
67
÷ bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăţi pe acţiuni a băncilor specializate în
conformitate cu Legea activităţii bancare nr. 33/1991, intrând în procesul de privatizare a societăţilor
comerciale; 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietăţii de Stat şi 30% către
cele cinci fonduri ale proprietăţii private (câte 6% la fiecare fond). Prima bancă comercială înfiinţată în
decembrie 1990 este tocmai Banca Comercială Română, prin preluarea operaţiunilor comerciale ale
B.N.R. Legislaţia bancară a fost modificată în 1998 când au fost promulgate trei legi bancare: Legea nr.
101/1998 privind statutul BNR, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 83/1998 privind procedura
falimentului băncilor, iar ulterior în anul 2004: Legea privind statutul BNR: 312/2004 şi 2006: OUG
99/2006 ce reglementează instituţiile de credit, OUG 98/2006 ce reglementează supravegherea
suplimentară a conglomeratelor financiare (grupurilor financiare).
În perioada următoare s-a constatat dezvoltarea sistemului bancar în România prin apariţia de bănci noi,
unele fiind sucursale ale unor bănci străine renumite în lume. Totuşi extinderea numărului de bănci a fost
mai puţin explozivă decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, probabil urmare a prudenţei în
acordarea autorizaţiilor de funcţionare de către banca centrală.
Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar nu este însă caracteristica principală a acestei
perioade. Aparent contrar realităţii, principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a
fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitative a activităţii bancare, în sensul direcţiei ascendente dictate
de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă. Sincopele constatate pe parcursul acestui deceniu în ceea ce
priveşte depresiunea evidenţiată în activitatea unor bănci – Dacia Felix, Credit Bank, Columna, sau
falimentul altor bănci – banca Albina, Bankoop nu sunt definitorii pentru întreaga activitate bancară din
România.
Imaginea actuală a sistemului bancar a fost conturată de deschiderea economiei româneşti, ceea ce a
determinat ajustarea sistemelor de operare la cerinţele şi practicile internaţionale. Băncile şi-au dezvoltat
şi şi-au adoptat sistemele de operare în funcţie de impactul factorilor exogeni asupra economiei reale,
precum şi de presiunea concurenţei pe piaţa financiar-bancară.
Evoluţia sistemului bancar românesc în ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat prin dezvoltarea
şi diversificarea produselor şi serviciilor bancare, creşterea vitezei şi diversificarea instrumentelor de
decontare, modernizarea sistemului de evidenţă şi control, informatizarea sistemelor de transmitere a
datelor de natură contabilă, statistică şi a celor din procesul de transfer. Eforturile de capitalizare şi
presiunea concurenţială au determinat băncile să-şi modernizeze reţeaua teritorială.
Totodată evoluţia atât de rapidă a sistemului bancar a adus cu sine, în contextul desfăşurării
evenimentelor de natură economică, politică, socială şi elementele negative care au lăsat o umbră asupra
băncilor româneşti atât pe plan intern cât şi pe plan extern, în relaţiile cu alte bănci din Europa şi din
lume.
Din punct de vedere al operaţiunilor desfăşurate, singura bancă care păstrează specializarea ca bancă a
populaţiei rămâne Casa de Economii şi Consemnaţiuni reorganizată sub forma unei societăţi bancare pe
acţiuni în baza Legii nr. 66/1996, restul fiind bănci comerciale universale.
Trebuie să menţionăm totuşi că fostele bănci specializate până în 1990, au păstrat o specializare, în fapt,
câţiva ani după această dată: susţinerea agriculturii prin credite cu dobândă subvenţionată acordate cu
garanţia statului s-a realizat prin Banca Agricolă, iar susţinerea exportului s-a realizat prin Bancorex (tot
cu ajutorul dobânzii subvenţionate).
De asemenea, şi în ţara noastră, ca şi în alte ţări, odată cu pătrunderea băncilor străine s-au conturat bănci
de detaliu (Volksbank) şi bănci corporative (ING Bank, ABN AMRO Bank).
Din anul 2001, sistemul bancar românesc cuprinde şi cooperativele de credit, care după criza traversată în
anul 2000 au fost nevoite să se reorganizeze fie prin afilierea la o Casă Centrală a Cooperativelor de
Credit, fie prin transformarea în bănci comerciale. Direcţia de Autorizare şi reglementare din cadrul
B.N.R. a primit în termenul legal (13.02.2001) zece cereri de constituire de Case Centrale a
Cooperativelor de Credit (din 925 cooperative de credit- bănci populare existente în vara anului 2000 au
rămas 820 cooperative de credit organizate în reţele) astfel: Casa Centrală a Cooperativei de Credit
„Familia”; „Concordia Română”; „Creditul Popular”; „Creditcoop”; „Aurora Română”; „Creditul
Românesc”; „Pontica”; „Minerva”; „Star Petroşani”; „Bunăstare şi prosperitate în România”.
68
Reglementările specifice cooperativelor de credit îşi găsesc corespondentul în reglementările după care
funcţionează băncile comerciale: cerinţe prudenţiale, administrare şi supraveghere specială, rezervă
minimă obligatorie.
Similar tendinţei pe plan mondial, băncile româneşti şi-au dezvoltat produsele şi serviciile specifice
societăţilor de leasing, societăţilor de asigurare prin societăţi distincte (conform legislaţiei în vigoare),
formând adevărate grupuri financiare. De exemplu, Grupul Financiar al Băncii Transilvania cuprinde:
BT Direct, BT Leasing România, BT Securities, Societate de valori mobiliare, SAR Transilvania
(societate de asigurări); Grupul Financiar al Băncii Comerciale Române cuprinde pe lângă banca
propriu zisă, BCR, Asigurări S.A., B.C.R. Leasing S.A., B.C.R., Securities S.A. (prin fuziunea a două
societăţi de valori mobiliare la care B.C.R. deţinea participaţii, în urma procesului de fuziune între B.C.R.
şi Bancorex), B.C.R. Asset Management S.A. (societate de administrare a fondurilor deschise de
investiţii, a fondurilor de risc şi a societăţilor de investiţii, autorizată de Comisia Naţională de Valori
Mobiliare).
Grupurile financiare având ca nucleu o bancă universală oferă servicii financiare integrale clienţilor lor,
fiind capabile în orice moment să găsească soluţii la problemele financiare ale acestora.

8.4.2. Instituţii parabancare ale sistemului bancar românesc
Restructurarea sistemului bancar în România implică nu numai formarea unui sistem bancar pe două
trepte, ci şi reducerea ponderii capitalului de stat, adică privatizarea băncilor româneşti. În vederea
pregătirii societăţilor bancare cu capital de stat pentru privatizare, a fost înfiinţată, în 1998, Agenţia de
Valorificare a Activelor Bancare (A.V.A.B.), cu o durată de funcţionare de 5 ani, şi posibilitatea
prelungirii acestei durate pe încă 2 ani. Ulterior devine Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Bancare
41
. Agenţia funcţionează pe baza alocaţiilor de la bugetul de stat, a creditelor cu garanţia statului
contractate pe piaţa internă sau externă şi a sumelor recuperate din valorificarea activelor.
Practic A.V.A.B. preia de la societăţile bancare cu capital de stat (la care statul este acţionar cu 50 % +1
din acţiuni) creanţele neperformante ale acestora, achitând contravaloarea lor la valoarea netă (valoarea
nominală mai puţin provizionul de risc şi rezerva generală de risc de credit). Creanţele neperformante
sunt creditele şi dobânzile evidenţiate în conturile din bilanţ în categoria „îndoielnic” şi „pierdere”,
precum şi creanţele evidenţiate în conturi extrabilanţiere. În vederea valorificării acestor active
neperformante, Agenţia şi-a propus să finalizeze procedura de executare silită, în cazul în care aceasta a
fost începută de bancă, sau să iniţieze procedura de executare silită dacă aceasta nu a fost începută. Nu
este exclusă nici negocierea creanţelor sub forma reeşalonării scadenţelor sau conversia creanţelor în
acţiuni.
Înfiinţată cu sprijinul Băncii Mondiale, A.V.A.B. a fost privită cu încredere, la început, în condiţiile
restructurării Bancorex şi Băncii Agricole; performanţele sale nu sunt la fel de încurajatoare, mai ales
dacă avem în considerare faptul că A.V.A.B. ar trebuit să-şi încheie activitatea în anul 2003 (5 ani de la
înfiinţare), însă şi-a continuat activitatea devenind A.V.A.S., respectiv şi-a extins obiectul de activitate
asupra valorificării tuturor activelor statului.
Fondurile de garantare
Sistemul bancar românesc s-a confruntat pentru prima dată cu lipsa unei garanţii concrete în privinţa
restituirii depozitelor clienţilor în anul 1996 în cazul băncii Dacia Felix. Pentru a proteja deponenţii în
cazul incapacităţii de plată a unei bănci s-a înfiinţat în acelaşi an (1996).
a) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Este vorba de deponenţi persoane fizice,
rezidenţi şi nerezidenţi pentru care se garantează depozitul şi dobânda aferentă (până la suma de 50.000
euro, echivalent în lei), constituit la o societate bancară autorizată de B.N.R. Prin depozit se înţelege orice
tip de cont bancar (la vedere sau la termen) sau certificate de depozit nominative; nu sunt garantate deci
certificate de depozit la purtător sau alte titluri emise de bancă pe termen lung, cum ar fi obligaţiunile.
Resursele financiare se constituie din contribuţia tuturor băncilor: o contribuţie iniţială de 1% din
capitalul social subscris şi o contribuţie de 0,8% din suma totală a depozitelor persoanelor fizice, existente
în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Dacă o bancă se angajează în politici bancare riscante,

41
O.U.G. nr. 51/1998, republicată în M.O. nr. 948/24.12.2002.
69
contribuţia anuală la Fondul de Garantare se poate majora (prin decizia acestuia) până la 1,6% din totalul
depozitelor persoanelor fizice. În situaţii excepţionale, dacă Fondul nu poate face faţă restituirii
depozitelor garantate, acesta poate solicita B.N.R. deschiderea unei linii de credit.
După reorganizarea cooperativelor de credit, şi depozitele din sistemul cooperatist se garantează printr-un
fond de garantare a depozitelor.
b) Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzători privaţi, înfiinţat în 1992, ca o
societate pe acţiuni cu scopul de a susţine agenţii economici cu capital privat prin garanţiile suplimentare
oferite acestora la solicitarea creditelor. În condiţiile în care proiectul întocmit de agentul economic
îndeplineşte condiţiile minime de profitabilitate, Fondul de Garantare a Creditelor poate acorda garanţii în
limita a 70% din valoarea nominală a creditului solicitat. Este vorba de linii de credite, credite pentru
nevoi sezoniere sau temporare, credite pentru export etc.
c) Fondul de Garantare a Creditului Rural, constituit tot ca o societate pe acţiuni, având ca scop
susţinerea producătorilor privaţi. Limita de garantare este stabilită la 50% din volumul creditului solicitat
băncii.
Strict legat de sprijinirea bunei funcţionări a sistemului bancar putem menţiona o altă instituţie: Oficiul
Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ce funcţionează din 1999. Băncile, dar şi alte
instituţii financiare, ca de exemplu fondurile de investiţii, societăţile de investiţii, societăţile de valori
mobiliare, societăţile de asigurări şi reasigurări, au obligaţia de a transmite informaţiile privind spălarea
banilor, adică schimbul sau transferul de valori, ori dobândirea, posesia sau utilizarea unor bunuri ce
provin din săvârşirea unei infracţiuni.
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării banilor colectează informaţiile din teritoriu
transmise de instituţiile mai sus menţionate, identificate prin tranzacţiile clienţilor lor ce depăşesc
echivalentul a 10000 de euro sau prin tranzacţiile în privinţa cărora există suspiciuni.


CAPITOLUL IX BANCA CENTRALĂ
9.1. Banca centrală – autoritate monetară
Banca centrală s-a detaşat în decursul evoluţiei sale istorice, de celelalte bănci, preluând atribuţiunile
statului în ce priveşte politica banilor. Concepe şi aplică politica monetară, este autoritatea monetară a
statului, care organizează şi reglementează circulaţia bănească din economie. Deţine monopolul emisiunii
monetare şi, în acelaşi timp, supraveghează evoluţia monedei naţionale, asigură stabilitatea monedei şi a
preţurilor. Asigurarea stabilităţii monedei naţionale, a cursului de schimb, determină o caracteristică
secundară a băncii centrale, şi anume administrarea rezervei valutare a statului şi păstrarea depozitelor
celorlalte bănci (rezervele lichide ale economiei).
Banca centrală trebuie să asigure viabilitatea sistemului bancar, să influenţeze comportamentul acestuia în
vederea îndeplinirii obiectivelor generale ale economiei.
Desprindem următoarele funcţii ale băncii centrale ca autoritate monetară a statului:
1) Emisiunea monetară – reprezintă monopolul conferit băncii centrale de către stat, în virtutea
căruia aceasta emite şi pune în circulaţie bancnote şi moneda metalică. La început a fost doar un
privilegiu al emisiunii monetare, însă la jumătatea sec. XIX aceasta s-a transformat în monopol; în schimb
banca centrală subscrie împrumuturilor solicitate de către stat.
Pe lângă această funcţie s-au dezvoltat şi alte funcţii vizând funcţionarea sistemului monetar: stabilirea
denumirii unităţii monetare, a structurii de cupiuri, a mărimii, a desenelor, precum şi emisiunea monedei
divizionare. Banca centrală are rolul major în creaţia monetară şi poartă răspunderea calităţii circulaţiei
monetare.
2) Refinanţarea economiei naţionale – băncile comerciale care realizează finanţarea economiei pot
obţine lichidităţi (în ultimă instanţă) doar de la banca centrală, prin refinanţare, fie prin linii de credit, fie
prin mecanismul rescontării.
70
Creditarea, ca stare iniţială a unui întreg proces de creditare, este adesea de scurtă durată. Rareori creditul
iniţial rămâne angajat în acelaşi raport până la rambursare: banca centrală, prin posibilitatea de a gestiona
o resursă specifică, şi anume emisiunea, include ca o latură esenţială a procesului de creditare recreditarea
(rescontul). Banca centrală devine astfel ultimul creditor: ea achiziţionează titluri de stat, emiţând monedă
fără acoperire, întrucât titlurile de stat nu au la bază o tranzacţie, transformând o cale neinflaţionistă de
acoperire a deficitului bugetar într-o cale inflaţionistă.
3) Banca statului – în sensul evoluţiei băncilor centrale, aceasta este prima funcţie strâns legată de
necesitatea finanţării cheltuielilor publice.
Chiar şi în prezent, în cadrul relaţiilor de credit ale băncii centrale, statul ocupă un loc important, adică
este principalul beneficiar de credit. Banca centrală creditează statul fie prin finanţare directă (deschiderea
unor linii de credit care asigură flexibilitatea gestiunii bugetare curente, când Trezoreria nu reuşeşte să
încaseze cum cheltuieşte), fie prin finanţare indirectă, prin cumpărare de titluri de stat (banca centrală
influenţează chiar cererea şi oferta de titluri de stat prin vânzarea şi cumpărarea acestora). În România, de
exemplu, banca centrală poate credita trezoreria pe termen scurt în limita a 10% din bugetul de stat, fără a
percepe dobândă pentru aceste credite. Mai mult, în ţările în care statul nu are consolidat un serviciu de
trezorerie separat, banca centrală a preluat atribuţiile de casier al statului, adică administrează contul
curent al statului, însă nu bonifică dobândă pentru soldul de casă (sau bonifică o dobândă foarte mică),
dar nici nu percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate.
Forma de proprietate a capitalului băncii centrale este de stat. În ţările în care statul nu deţine capitalul
social al băncii centrale, sistemul legislativ a făcut din banca de emisiune instrumentul statului.
În calitatea de bancă a statului, banca centrală reprezintă statul în relaţiile financiare internaţionale:
÷ participă în numele statului la tratativele şi negocierile externe în probleme financiare, monetare şi
de plăţi;
÷ poate negocia şi încheia acorduri privind împrumuturile şi efectuarea de operaţiuni swap cu
celelalte bănci centrale, bănci comerciale sau instituţii monetare internaţionale;
÷ poate să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar şi monetar şi să devină
membră a acestora.
În acest sens, B.N.R. a preluat relaţia cu Fondul Monetar Internaţional, participă la programele Băncii
Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi ale Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar în
calitate de membru fondator al Băncii Reglementelor Internaţionale este reprezentată la reuniunile
guvernatorilor băncilor centrale ale lumii.
4) Centru al politicii monetare şi valutare – banca centrală concepe şi implementează politica
monetară, ce trebuie să se integreze în politica economică, alături de politica financiară, de producţie, de
preţuri, de venituri, în vederea atingerii obiectivelor generale ale economiei. Se urmăreşte realizarea
echilibrului monetar pentru asigurarea unei creşteri economice neinflaţioniste.
Stabilitatea monedei înseamnă stabilitatea puterii de cumpărare pe plan intern şi a cursului de schimb pe
plan extern. Echilibrul monetar intern este strâns legat de echilibrul extern, al balanţei de plăţi. Cu alte
cuvinte, politica valutară este o componentă a politicii monetare şi este tot o atribuţiune a băncii centrale,
ce se realizează prin participarea activă la tranzacţiile de pe piaţa valutară, banca centrală influenţând
cererea şi oferta de monedă de pe această piaţă. Tot banca centrală stabileşte restricţiile cu privire la:
limitarea şi controlul plăţilor în devize, controlul şi efectuarea schimburilor valutare, formarea rezervelor
valutare. Controlul valutar se poate realiza fie prin constituirea unui departament special la nivelul băncii
centrale (ca în Germania, România), prin constituirea unui organism independent (în Olanda, Belgia), sau
prin cooperarea cu structurile guvernamentale (cazul Elveţiei, Franţei, Italiei).
5) Coordonarea şi reglementarea sistemului bancar – banca centrală reglementează întreaga
activitate bancară, prin: autorizarea înfiinţării băncilor şi suspendarea acestei autorizări, stabilirea
normelor de desfăşurare a operaţiunilor bancare, prevenirea riscurilor bancare prin limitarea operaţiunilor
riscante. De asemenea, banca centrală asigură derularea normală a plăţilor între băncile comerciale, atât
prin reglementarea circuitului instrumentelor de plată, cât şi prin asigurarea cadrului instituţional de
derulare a tranzacţiilor monetare şi a documentelor de plată.
Coordonarea sistemului bancar implică relaţia bine conturată cu toate celelalte bănci. Pe lângă
reglementarea administrativă a acestora, banca centrală reglementează şi gestionează lichidităţile
celorlalte bănci, deţinute într-un cont deschis la aceasta. Este vorba de rezervele minime obligatorii, a
71
căror obligativitate s-a generalizat după criza din ’29-’33 care a determinat falimente bancare răsunătoare
în S.U.A.
Obiectivul central al activităţii de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a băncilor îl
constituie realizarea stabilităţii întregului sistem bancar prin stabilirea unor norme şi indicatori de
prudenţă bancară şi urmărirea respectării cu stricteţe a acestora, precum şi eliminarea din sistem a
băncilor neviabile.
Îndeplinirea funcţiilor băncii centrale depinde de elaborarea legislaţiei conform standardelor
internaţionale în organizarea şi derularea activităţii bancare. Este necesară statuarea independenţei băncii
centrale, scoaterea sa de sub controlul politic.
9.2. Banca centrală – independenţa sa faţă de puterea executivă
Funcţia principală a oricărei bănci centrale este, aşa cum am arătat, asigurarea stabilităţii monetare. În ce
măsură această funcţie trebuie îndeplinită sub control guvernamental sau, dimpotrivă, de către o bancă
centrală independentă faţă de autoritatea executivă, reprezintă o problemă dezbătută. În rândul
specialiştilor s-a iscat o adevărată controversă între cei care susţin independenţa băncii centrale şi cei care
susţin că această independenţă nu e necesară. Guvernul recurge deseori la presiuni asupra băncii centrale
pentru a face emisiune monetară, accentuând tensiunile inflaţioniste. Efectele negative se resimt însă
ulterior, iar politicile restrictive se impun.
Soluţiile concrete adoptate de fiecare ţară cunosc un spectru remarcabil de divers, ce se explică, de obicei,
prin tradiţia şi experienţa istorică a ţării respective. De exemplu, banca centrală a Marii Britanii a fost
concepută ca o parte a executivului, întrucât în urmă cu aproape două secole (1844) când a obţinut
monopolul emisiunii monetare, teoria economică nu relevase încă rolul important al politicii monetare
(oricum redus în acea perioadă de circulaţie a monedelor cu valoare integrală). Prin aceeaşi logică se
explică independenţa Sistemului Federal de Rezerve, banca centrală a SUA, înfiinţată mult mai târziu
(1913), concepută ca o instituţie apărată de eventualele presiuni generate de politic.
Argumentele dependenţei faţă de guvern a băncii centrale ţin de coerenţa politicii economice, din care
face parte politica monetară, alături de politica financiară şi celelalte componente. Politica economică este
îndeplinită de guvern, guvern numit de partidul politic la putere, care partid politic s-a angajat la
îndeplinirea acestei politici economice, prin programul său electoral. Din acest punct de vedere, s-ar părea
că nu există nici un impediment în realizarea politicii monetare de către guvern, care în mod logic doreşte
realizarea obiectivelor de stabilitate a monedei naţionale şi stabilitate a preţurilor.
Experienţa practică ne-a demonstrat însă, nu de puţine ori, că puterea politică a renunţat la realizarea
acestor obiective pe termen lung din dorinţa de a obţine o creştere economică pe termen scurt printr-o
politică monetară expansionistă, deci prin „sacrificarea” inflaţiei, pentru a avea ce prezenta populaţiei în
campania electorală următoare, adică pentru a câştiga următoarele alegeri. Economia stimulată artificial,
printr-o politică monetară expansionistă nejustificată, creează pentru numeroase afaceri un optimism
nefondat
42
.Iată de ce politicienii sunt mai interesaţi de o independenţă a băncii centrale faţă de guvern
decât de o independenţă a acesteia. Un guvern are mai multe motive decât banca centrală de a „trişa”
pentru a-şi reduce datoria reală (finanţarea deficitului bugetar prin emisiune bugetară) sau ca să stimuleze
economia înaintea alegerilor.
43

Singura soluţie viabilă pentru ca banca centrală să reziste acestor presiuni ale guvernului de sacrificare a
obiectivelor pe termen lung cu scopul obţinerii unor avantaje pe termen scurt, este înscrierea
independenţei în statutul său. Primul pas în realizarea independenţei (îndepărtarea de puterea politică)
este stabilirea unui mandat al guvernatorului şi al consiliului de administraţie superior mandatului
electoral; această diferenţă în durata mandatului este considerată o garanţie a îndeplinirii obiectivelor de
politică monetară pe termen lung. Trebuie totuşi spus că o durată de viaţă mai mare a organului de
conducere nu înseamnă neapărat că banca centrală este cu adevărat independentă, căci s-ar putea ca
membrii consiliului de administraţie să fie menţinuţi în funcţie tocmai pentru că nu intră în conflict cu

42
Walter G. Woodworth, The money market and monetary management, Harper & Row, New York, 1972, p. 227.
43
Andrew Brociner, Europa monetară, Ed. Institutului European, Iaşi, 1999, p. 57.
72
autorităţile
44
. De aceea, creşterea independenţei operaţionale şi financiare a băncii centrale trebuie însoţită
de obligaţia acesteia de a prezenta un raport de activitate periodic parlamentului.
Pe lângă durata mandatului, există numeroase puncte de vedere prin care se apreciază autonomia băncii
centrale:
÷ după forma de proprietate a capitalului social al băncii centrale: capital de stat (în Franţa,
Germania, Suedia, Canada, România), capital privat în totalitate (în SUA, Italia, Elveţia) şi capital
mixt (în Japonia, Mexic, Austria, Belgia);
÷ după atribuţiile legale ale băncii centrale;
÷ după modul de numire a cadrelor de conducere;
÷ după existenţa sau nu a reprezentanţilor guvernului în organismele de conducere ale băncii
centrale;
÷ după reprezentarea băncii centrale în guvern;
÷ după repartizarea profitului băncii centrale, etc.
Urmărind rezultatele obţinute de băncile centrale, s-a ajuns la concluzia că ţările care au un grad mai mare
de independenţă a băncii centrale au obţinut rezultate mai bune în ce priveşte stăpânirea inflaţiei. Gradul
de autonomie a unei bănci centrale trebuie apreciat în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective, de
structurile sale instituţionale. De fapt, gradul său de independenţă depinde de realizarea rolului său în
timp. Cele mai independente bănci centrale sunt considerate a fi Sistemul Federal de Rezerve, Banca
Naţională a Elveţiei şi până nu demult Banca Naţională a Germaniei( în prezent B.C.E.).
Tendinţa internaţională este de a întări poziţia băncii centrale. În România, Legea privind statutul B.N.R.
nr. 312/2004 înscrie independenţa băncii centrale în statut.

9.3. Supravegherea bancară
9.3.1. Necesitate. Competenţe de supraveghere bancară
Pieţele financiare internaţionale nu au fost scutite de şocul prăbuşirii unor bănci, uneori dintre cele mai
apreciate. Cazurile Barrings şi Daiwa au zguduit foarte serios lumea financiar-bancară, punând pe gânduri
atât bancherii, cât şi autorităţile monetare. Dereglementarea sistemelor bancare, concurenţa acerbă pe
piaţa capitalurilor, fluiditatea fluxurilor internaţionale de capitaluri şi dezvoltarea exponenţială a pieţelor
derivate sunt oportunităţi de profit pentru bănci, dar şi de pierderi deosebit de mari. Monitorizarea şi
evaluarea procedurilor şi politicilor băncilor a devenit o activitate permanentă.
Supravegherea bancară reprezintă o activitate de asigurare a bunei funcţionări a băncilor, de asigurare a
unui sistem bancar viabil şi stabil printr-o politică prudenţială ce urmăreşte:
÷ minimizarea riscurilor bancare;
÷ prevenirea apariţiei unor întreruperi sau disfuncţionalităţi în sistemul de plăţi;
÷ evitarea pierderii controlului monetar şi a încrederii în moneda naţională, etc.
Supravegherea bancară nu presupune o lipsă de încredere în managementul băncilor, reprezintă o
necesitate care rezultă din consecinţele negative ale falimentului bancar, din particularităţile activităţii
bancare:
÷ crearea monedei de cont de către bănci şi multiplicarea acesteia prin acordarea creditelor;
÷ scadenţa diferită a elementelor de pasiv bilanţier faţă de cele de activ bilanţier; depozitele sunt în
general pe termen scurt, iar portofoliul de credite este mult mai variat din punct de vedere al
termenului de acordare;
÷ lipsa de transparenţă a activităţii băncilor; băncile nu oferă informaţii asupra portofoliului lor de
credite sau asupra implicării în operaţiuni riscante; având în vedere volumul mare al resurselor
colectate de la numeroşi creditori, agenţi economici şi persoane fizice, este necesară apărarea
interesului acestora prin supraveghere bancară.
Mai mult, falimentul unor bănci, spre deosebire de falimentul unor întreprinderi, generează consecinţe
grave pentru întreg sistemul afectându-i credibilitatea şi influenţând negativ lichiditatea şi solvabilitatea

44
Silviu Cerna, Independenţa băncii centrale, Ed. Mirton, Timişoara, 1999, p. 18.
73
altor participanţi pe piaţă: deponenţi, clienţi, alte bănci. Este vorba de „efectul domino”, mecanismul de
extindere a efectelor negative ale falimentului unei bănci asupra altor bănci sau asupra deponenţilor băncii
respective, persoane fizice sau juridice.
Realizarea supravegherii bancare presupune fie reglementarea sau intermedierea anumitor operaţiuni
(metodă relativ uşor de aplicat, utilizată în economiile centralizate), fie asigurarea unui management
prudent, adică reglementări şi standarde prudenţiale prin care se urmăreşte conducerea şi administrarea
precaută a băncilor, metodă agreată şi în cadrul Uniunii Monetare Europene.
Indiferent de metoda utilizată, este nevoie de o instituţie care, în virtutea unor reguli şi principii legale, să
supervizeze organizarea şi desfăşurarea activităţii bancare în economie, instituţie numită autoritate de
supraveghere bancară. Această autoritate poate fi banca centrală (în majoritatea ţărilor, inclusiv
România), Ministerul Finanţelor (Japonia) sau o instituţie autonomă (Belgia). În funcţie de specificul
economiei naţionale şi de tradiţii, fiecare ţară stabileşte una dintre variante; recomandările F.M.I. indică
varianta ca banca centrală să fie autoritatea de supraveghere bancară, în cazul în care această bancă
centrală este o bancă puternică.
Avantajele stabilirii băncii centrale ca autoritate de supraveghere bancară sunt:
÷ existenţa la nivelul băncii centrale a infrastructurii, competenţei şi profesionalismului necesar
supravegherii;
÷ supravegherea bancară este o activitate legată de activitatea curentă a băncii centrale, care e
responsabilă pentru buna funcţionare a sistemului bancar;
Dezavantajele sunt:
÷ se consideră că rezultă o entitate prea puternică, ce are acces la informaţii de mare
confidenţialitate (există ţări, ca Belgia de exemplu, în care banca centrală efectuează şi operaţiuni
cu agenţii economici mari, ceea ce afectează băncile comerciale), de unde necesitatea unui
organism de supraveghere independent;
÷ este afectată credibilitatea băncii centrale în cazul falimentului unei bănci;
÷ pot apărea conflicte între deciziile de politică monetară şi activitatea de supraveghere bancară.
Dacă Ministerul Finanţelor este autoritatea de supraveghere bancară, cu siguranţă se asigură coerenţa
programului guvernamental, a politicii economice, însă în acest caz independenţa băncii centrale este
compromisă prin renunţarea la autonomia propriu-zisă a băncilor.
Realizarea supravegherii bancare de către o instituţie independentă prezintă avantajul profesionalismului
supravegherii, dar şi dezavantajul separării activităţii bancare. În ultima perioadă, ca efect al dezvoltării
conglomeratelor financiare, care regrupează diverşi intermediari financiari (societăţi de asigurare,
societăţi financiare etc), se optează pentru existenţa unei autorităţi unice care să supravegheze toate
instituţiile financiare, întrucât banca centrală supraveghează doar sistemul bancar ce cuprinde doar o parte
a acestor instituţii, aşa cum am arătat (cap. 8).
Interdependenţa pieţelor financiare conduce către necesitatea cooperării autorităţilor de supraveghere a
instituţiilor de credit pe plan naţional; asistăm la o tendinţă de reglementare internaţională a activităţii de
supraveghere prudenţială.
În cadrul „grupului celor 10” (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada, Suedia,
Elveţia, Belgia-Olanda-Luxemburg) a fost înfiinţat în 1974 Comitetul pentru Reglementări Bancare şi
Practici de Supraveghere, cunoscut sub numele de Comitetul „Cooke”, sau „Comitetul de la Basel”.
La nivelul Uniunii Europene funcţionează Comitetul Consultativ Bancar, cu rolul de a realiza şi
implementa legislaţia în cadrul Uniunii şi sub Comitetul pentru Supraveghere Bancară al Comitetului
Guvernatorilor Băncilor Centrale denumit şi „Comitetul Quinn”, ce analizează problemele ce apar în
legătură cu supravegherea bancară în ţările uniunii.
În ce priveşte modalitatea concretă de realizare a supravegherii bancare, există două situaţii:
Inspecţii la societăţile bancare – supravegherea bancară „on site” – adică o prezenţă activă a
reprezentanţilor autorităţii de supraveghere bancară la bănci şi deci un volum mare de muncă. O astfel de
supraveghere bancară întâlnim în SUA printr-un sistem de evaluare numit CAMEL: Capital adequacy
(adecvarea capitalului), Asset qualitiy (calitatea activelor), Management (conducere), Earnings (Venituri),
Liquidity (lichiditate), ce indică obiectivele urmărite prin inspecţiile bancare; băncile sunt încadrate pe o
scară cu 5 nivele în urma utilizării sistemului CAMEL.
74
Situaţii raportate de băncile comerciale (supraveghere „off site”) care spre deosebire de inspecţiile
bancare nu necesită un volum mare de muncă din partea autorităţii monetare, premiţând acesteia să
sesizeze la timp băncile cu probleme şi să se concentreze asupra acestora. Este o modalitate mai modernă
de supraveghere bancară, practicată în Europa.
Ţările pot să adopte şi un sistem mixt prin utilizarea ambelor modalităţi de supraveghere bancară,
accentuând una sau alta dintre ele în funcţie de particularităţile sistemului bancar. În unele ţări se
apelează şi la verificarea băncilor comerciale de către persoane independente (experţi contabili
independenţi).

9.3.2. Particularităţile supravegherii bancare în România
Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală a economiei naţionale,
care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore, atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic.
Problemele structurale din sectorul real au avut un impact negativ asupra calităţii portofoliului de credite
al băncilor, îndeosebi al acelora expuse sectorial. Principalele bănci cu capital de stat (Bancorex, Banca
Agricolă, şi mai puţin Banca Română de Dezvoltare, Banca Comercială Română) au păstrat un grad
ridicat de specializare, provenit din orientarea sectorială anterioară a activităţii lor. Din aceasta cauză au
suportat un risc al activelor (creditelor) deosebit de mare; ele şi-au moştenit clienţii pe care i-au avut
înainte de 1989 întreprinderi cu capital de stat, nerentabile. În plus acţionarul majoritar, statul, nu de
puţine ori a impus acordarea unor credite cu grad mare de risc pentru susţinerea sectorului agricol, al
energiei, şi pentru încurajarea exportului indiferent de situaţia economică şi financiară a acestor unităţi. În
acest context economic defavorabil, am asistat la deteriorarea continuă a portofoliului de credite al
băncilor.
Băncile cu capital privat înfiinţate după 1990 s-au confruntat cu un risc al pasivelor (depozitelor) mare.
Pentru a-şi asigura surse şi clienţi, acestea au fost nevoite să acorde dobânzi mai mari decât băncile cu
capital de stat. Obţinându-şi resursele mai scump, aceste bănci au acordat şi credite cu rate ale dobânzii
mai mari, selecţia clienţilor suferind din punct de vedere al bonităţii lor. Cazul Dacia Felix este elocvent
în acest sens.
Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară, a depus eforturi pentru
crearea cadrului legislativ prudenţial. Confruntându-se cu numeroase dificultăţi (falimente bancare)
abordarea BNR s-a concretizat în consolidarea politicii prudenţiale.
Cu excepţia Bancorex, al cărei faliment a fost mascat printr-o fuziune, şi a Băncii Agricole, salvată în
ultimul moment prin privatizare, a Băncii Dacia Felix care a scăpat de faliment graţie intervenţiei
guvernului, a Băncii Columna salvată de intervenţia justiţiei (în prezent curge procedura falimentului),
celelalte bănci: Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-
Română, Banca de Investiţii şi Dezvoltare SA şi Banca Română de Scont au ieşit din sistem în urma unor
scandaluri răsunătoare; au fost evidenţiate fraude de proporţii, nu neapărat întotdeauna cauza falimentelor
constând în credite neperformante.
În anul 1996, potrivit prevederilor Legii nr. 64/1995 (reorganizarea şi lichidarea judiciară), B.N.R., în
calitate de creditor, a constatat situaţia de încetare a plăţilor pentru Dacia Felix şi Credit Bank şi a
declanşat acţiunile în instanţă. Fraudele constatate la cele două bănci au distrus încrederea cetăţenilor în
sistemul bancar în general. Depozitele populaţiei au fost recuperate după mulţi ani de procese şi
tergiversări, fără ca valoarea din momentul constituirii depozitelor să fie actualizată (la acel moment nu
exista fondul de garantare al depozitelor).
Pe baza planului de reorganizare (în varianta refăcută), tribunalul Cluj a hotărât în 1998 reluarea activităţii
Băncii Dacia Felix; denumirea băncii s-a schimbat (ca dealtfel şi proprietarul) în EuromBank, în anul
2001, când s-a procedat la restituirea autorizaţiei de funcţionare.
În ce priveşte Credit Bank, prin sentinţa din 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, hotărârea Băncii Naţionale
de retragere a autorizării băncii a devenit definitivă şi irevocabilă. Credit Bank este prima bancă
falimentată în ţara noastră.
De asemenea, începând cu anul 1997 s-au înregistrat dificultăţi la băncile Columna, Bankoop şi
Bancorex, care au persistat şi în anul 1998. În consecinţă, BNR a adoptat măsuri de remediere, de
decădere din calitatea de fondatori, administratori, preşedinţi, vicepreşedinţi şi cenzori a persoanelor care
75
s-au făcut vinovate de deteriorarea situaţiei financiare la banca Columna, de limitare a unor operaţiuni ale
acestor bănci. Au fost limitate operaţiunile şi la Bankcoop şi Bancorex, instituindu-se şi măsuri de
supraveghere specială la Bankcoop şi administrare specială la Bancorex, în anul 1999. În acelaşi an,
Bancorex fuzionează prin absorbţie cu B.C.R..
Au urmat apoi alte falimente răsunătoare: Banca Internaţională a Religiilor, Banca Albina, Banca Turco-
Română, pierderile înregistrate de Banca Agricolă fiind acoperite din surse bugetare, iar banca
privatizată; aceste falimente au determinat pierderea încrederii cetăţenilor în sectorul bancar.
În aceste condiţii, reglementarea în domeniul supravegherii prudenţiale s-a impus ca o necesitate în
vederea asigurării unui sistem bancar care, prin nivelul capitalizării, calitatea acţionariatului şi a
administratorilor, capacitatea de a acoperi riscurile specifice activităţii bancare, să nu pericliteze
stabilitatea sectorului financiar-bancar din România. În acest sens, în elaborarea reglementărilor de
prudenţă bancară s-a urmărit alinierea acestora la standardele internaţionale în materie (bazate pe
principiile stabilite de Comitetul de la Basel şi de Uniunea Europeană) privind supravegherea bancară,
corespunzător specificului şi cadrului economico-financiar caracteristice ţării noastre.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1998 - Legea bancară şi a Legii 101/1998 privind Statutul Băncii
Naţionale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a
băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. De asemenea, începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor
de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar, care
conferă un grad mult mai ridicat de încredere, omogenizare şi compatibilitate a informaţiei financiare a
băncilor.
Pentru a-şi îndeplini rolul de autoritate de supraveghere bancară, la nivelul Centralei B.N.R. s-a înfiinţat
Direcţia Generală de Autorizare şi Supraveghere Prudenţială a Societăţilor Bancare (D.G.A.S.P.S.B.) cu
scopul de a monitoriza comportamentul băncilor pe baza raportărilor de prudenţă bancară transmise de
acestea băncii centrale – supraveghere „off-site”, precum şi prin inspecţii la sediul băncilor - examinare
„on-site”.
Obiectivele B.N.R., specifice supravegherii prudenţiale bancare, vizează: adecvarea capitalului în funcţie
de natura şi mărimea riscurilor, capacitatea băncii de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea
profitului; natura, trendul şi volumul activelor, problema şi adecvarea alocărilor pentru pierderi din
credite; adecvarea politicilor, procedurilor şi practicilor de împrumuturi şi investiţii; gradul de concentrare
a riscului; trendul şi volumul activelor clasificate în categorii necorespunzătoare; împrumuturile acordate
persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; nivelul, trendul şi stabilitatea veniturilor; sursele
veniturilor; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea veniturilor la riscul pieţei; tranzacţii cu titluri
de valoare; efectele de taxare asupra veniturilor; eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate; strategiile
de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea
managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla riscurile activităţii desfăşurate de bancă;
acurateţea, operativitatea şi eficienţa informaţiei managementului şi sistemelor de monitorizare a riscului;
adecvarea sistemelor de audit şi control intern; receptivitatea la recomandările auditorilor şi autorităţilor
de supraveghere; respectarea reglementărilor şi legislaţiei în vigoare; performanţa generală a instituţiei şi
profilul său de risc.
În situaţia constatării unor nereguli în activitatea unei bănci, B.N.R. poate stabili supravegherea specială
şi apoi administrarea specială, care constă în numirea unei noi conduceri de către B.N.R.. Dacă banca nu
reuşeşte să se redreseze şi se află în continuare într-un blocaj al plăţilor, B.N.R. recurge la retragerea
autorizaţiei de funcţionare şi declanşarea procedurii falimentului bancar conform Legii 83/1998 privind
falimentul bancar.
Supravegherea bancară nu înseamnă garantarea faptului că o bancă nu va da faliment. Rolul supravegherii
bancare este de a preveni falimentul, prin sprijinirea băncilor în desfăşurarea activităţii, care însă sunt
libere să adopte deciziile pe care le consideră necesare.
În cazul unei crize, banca centrală este pusă în faţa dilemei de a acţiona ca împrumutător de ultimă
instanţă pentru banca aflată în dificultate sau de a se limita la misiunea menţinerii stabilităţii economice
printr-o politică nediferenţiată, credibilă şi responsabilă.
76

CAPITOLUL X
ACTIVITATEA BANCARĂ. PARTICULARITĂŢI ÎN ROMÂNIAe.
Activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea economico-socială; este mai degrabă o relaţie parte-
întreg, interdependentă. Evoluţia vieţii economico-sociale din ultimele două decenii a fost marcată de
pătrunderea mai puternică a principiilor neoliberale în construcţia sistemelor macroeconomice, ceea ce a
determinat importante mutaţii în relaţia bancă-client
45
. Rolul băncii în economie a căpătat noi dimensiuni:
este o afacere ce are ca scop obţinerea de profit care, prin funcţia de finanţare a economiei, devine o
instituţie cu utilitate socială, cu caracter de masă. Deviza „clientul nostru, stăpânul nostru” exprimă
orientarea băncilor către satisfacerea deplină a cerinţelor clienţilor, creând în acest scop produse şi servicii
speciale, cum ar fi consultanţă şi asistenţă de specialitate, servicii prestate de specialiştii băncii privind
studiul aspectelor legate de problemele economice, financiare, juridice, sociale pe care le implică
efectuarea unei tranzacţii. În unele cazuri banca poate fi chiar mandatată de către client, să deruleze
tranzacţia. Consultanţa bancară înseamnă: studiul pieţei, întocmirea planului de afaceri economico-
financiare şi a riscului afacerii etc. Unele bănci s-au specializat chiar în acest domeniu: Credit Suisse,
Societe Generale etc.
10.1. Operaţiuni bancare
Băncile, ca entităţi organizatorico-administrative autonome ale economiei naţionale cu patrimoniu
propriu, gestionat autonom pe principii de profitabilitate cu respectarea strictă a principiilor de prudenţă
bancară.
Potrivit structurii economice a patrimoniului, vorbim de operaţiuni pasive şi operaţiuni active.

A Operaţiuni bancare P
1. Rezerva minimă obligatorie
2. Plasamente interbancare (inclusiv
B.N.R.)
3. Credite bancare
4. Titluri de stat
Fonduri proprii
Depozite în lei şi valută la persoanele
fizice şi juridice
Depozite interbancare
Împrumuturi de la banca centrală

Figura 10.1
Pe lângă aceste operaţiuni în funcţie de criteriul bilanţier, băncile efectuează o serie de operaţiuni, la
solicitarea clienţilor, care nu presupun angajarea resurselor şi nu sunt purtătoare de dobânzi; banca
percepe un comision pentru efectuarea acestor operaţiuni, motiv pentru care se numesc şi operaţiuni de
comision sau servicii bancare. Acestea sunt:
÷ operaţiuni de casă, primiri şi eliberări de sume în numerar;
÷ operaţiuni de transfer a sumelor băneşti, plăţi/încasări la intern şi la extern prin diverse
instrumente de plată;
÷ credite prin semnătură, operaţiuni de garantare pentru plata sau pentru bonitatea clienţilor;
÷ operaţiuni de consultanţă financiar-bancară;
÷ intermedierea în plasamentul de valori mobiliare, servicii de angajare a clienţilor în sfera bursei de
valori;

45
Ioan Trenca, Metode şi tehnici bancare – principii, reglementări, experienţe, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002, p.
60.
77
÷ servicii de asigurări;
÷ administrarea de proprietăţi: administrarea hârtiilor de valoare şi chiar administrarea patrimoniului
în totalitate (SUA).

10.1.1. Pasivele bancare
Reprezintă resursele băncii, resurse constituite şi utilizate pentru acordarea creditelor.
1. Fondurile proprii, adică resursele băncii, sunt formate din capital propriu şi capital suplimentar, din
care se deduc participaţiile băncii la alte societăţi bancare. La rândul său, capitalul propriu cuprinde:
÷ capital social vărsat, ce se constituie în funcţie de modul de organizare al băncii şi trebuie să fie
sub forma unei societăţi cu răspundere nelimitată: societate pe acţiuni S.A. (forma mai indicată)
sau societate în comandită pe acţiuni S.C.A. Este exclusă forma societăţii cu răspundere limitată
S.R.L. Nivelul minim al capitalului social este 5 milioane euro la nivelul U.E.;
÷ profitul rezultatului curent şi cel al exerciţiilor precedente (se deduce pierderea dacă există);
÷ rezerva generală pentru risc de credit, constituită în limita unui plafon rezultat din aplicarea cotei
de 2% asupra tuturor plasamentelor în credite existente la finele anului;
÷ fondul de rezervă, constituit potrivit legii: 20% din profitul brut pentru fondul de rezervă până
când acesta devine egal cu capitalul social. Apoi repartizarea a 10% din profitul brut până când
fondul de rezervă devine de două ori mai mare decât capitalul social, iar după acest nivel, alocarea
de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net;
÷ fondul de dezvoltare.
Capitalul suplimentar va fi luat în calculul fondurilor proprii numai în proporţie de 100% din nivelul
capitalului propriu şi cuprinde: alte rezerve, alte fonduri şi împrumuturile subordonate primite care
trebuie să aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani (se iau în calcul într-o proporţie de maxim 50%
din capitalul propriu).

2. Depozitele bancare reprezintă, pentru majoritatea băncilor, principalele resurse financiare şi cuprind:
depozite la vedere şi depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt disponibilităţi depuse în conturi curente ale agenţilor economici sau persoanelor
fizice, prin care se efectuează operaţiuni de casierie, adică încasări şi plăţi prin cecuri, ordine de plată şi
alte instrumente.
Depozitele la termen presupun păstrarea economiilor până la o anumită scadenţă: 1, 3, 6, 9, 12 luni,
existând de obicei şi un plafon minim de sumă. Retragerea banilor înainte de termen presupune anularea
dobânzii sau transformarea ei în dobândă la vedere. Tendinţa pe plan mondial este de a şterge diferenţa
între depunerile la vedere şi depunerile la termen; s-au creat astfel conturi din care se pot efectua plăţi
curente dar care prevăd un anumit nivel al disponibilităţilor în cont, până la care dobânda este la vedere şi
peste care dobânda este la termen.
O largă răspândire au căpătat în ultimul timp certificatele de depozit, care sunt hârtii de valoare
negociabile (emise pe termene diversificate). BNR a autorizat băncile comerciale să emită certificate de
depozit, valoarea, termenul şi dobânda fiind stabilite liber de către fiecare bancă comercială; ele sunt
definite ca titluri de credit cu dobândă fixă, emise de bancă, ce atestă depunerea unei sume de bani de
către o persoană fizică sau juridică, pe baza cărora suma poate fi încasată la scadenţă sau înainte de
scadenţă. Avantajul major al certificatelor de depozit faţă de depozitele la termen este acela al
răscumpărării/ tranzacţionării în orice zi înainte de scadenţă; prin aceste produse oferite banca reuşeşte să-
şi atragă noi clienţi.

3. Depozitele interbancare (pasivele interbancare) reprezintă soldurile conturilor de disponibilităţi (în lei
şi valută) ale altor bănci comerciale şi B.N.R. deschise la banca respectivă, pe un termen cuprins între o zi
şi trei luni.

4. Împrumuturile de la banca centrală reprezintă creditele lombard; pentru a obţine lichidităţi pe
termen foarte scurt băncile pot apela la facilitatea de creditare acordată de B.N.R. sub forma creditului
lombard, la care băncile au acces pe baza unei cereri scrise adresate B.N.R. – Direcţia operaţiuni de piaţă.
78
Perioada creditului este 24 de ore (overnight), iar acordarea este condiţionată de garantarea cu active
eligibile, în proporţie de 100% creditul si dobânda aferentă.

5. Sumele în tranzit între unităţile băncii cuprinse în pasiv reprezintă suma algebrică a soldurilor
conturilor de decontări reciproce, inter şi intrabancare, atât în lei, cât şi în valută.

10.1.2. Activele bancare
Operaţiunile active ale unei bănci sunt acelea de angajare, de utilizare a resurselor în vederea realizării
funcţiunilor sale statutare şi obţinerii de profit. Acestea sunt:
1. Rezerva minimă obligatorie, stabilită de autoritatea monetară, reprezintă un cost suplimentar de
prevenire a riscului pentru bănci. Procentul de rezervă minimă obligatorie se stabileşte de către B.N.R. în
funcţie de obiectivele sale de politică monetară. Baza de calcul a rezervei minime obligatorii se constituie
din resurse atrase, împrumutate, reprezentând obligaţii ale băncii faţă de persoane fizice şi juridice (în lei
şi valută). Nivelul bazei de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv
atrase. În conformitate cu prevederile legale, băncile comerciale sunt obligate să menţină în conturi
deschise la Banca Naţională, nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii ca medie zilnică pe durata
perioadei de aplicare.

2. Plasamentele interbancare reprezintă depozite ale băncii plasate la alte bănci comerciale, la vedere şi
la termen, precum şi Banca Naţională.

3. Creditele bancare reprezintă componenta de bază a activelor unei bănci; activitatea de creditare, în lei
şi în valută, este supusă permanent unor presiuni decizionale, materializându-se în final în opţiuni pe
termen mediu fiind cuprinse în strategia băncii, în direcţii şi obiective pe termen scurt pentru anul
respectiv, dar şi în acţiuni operative.

4. Titlurile de stat reprezintă instrumente de credit emise de Ministerul Finanţelor care exprimă o creanţă
financiară asupra emitentului, garantată în mod expres şi necondiţionat de statul român. Sunt emise în
formă dematerializată (cele care se adresează instituţiilor financiare) şi au valori nominale conform
prospectului de emisiune (document oficial aprobat prin ordin al Ministerului Finanţelor) care stabileşte
termenii şi condiţiile de emisiune a unei anumite serii de titluri de stat: baza legală a emisiunii, seriile de
titluri de stat ce urmează a fi emise, scadenţa, valoarea nominală a emisiunii, valoarea nominală a unui
titlu, modalitatea şi data decontării titlurilor de stat achiziţionate; primele aferente emisiunii. Înregistrarea
titlurilor de stat în formă dematerializată se face printr-un cont special deschis la B.N.R., de către
instituţia financiară, care reflectă în debit titlurile aflate în proprietatea acesteia, iar în credit titlurile
transferate.
Titluri de stat pot fi emise pe termen scurt cu discount (certificate de trezorerie) sau pe termen lung,
purtătoare de dobândă, vândute la valoarea nominală sau cu primă (obligaţiuni).
10.2. Mecanismul creditării bancare
Creditele reprezintă principala sursă de venit a băncii, dar şi principalul factor de risc în activitatea
acesteia. Prin definiţie atragerea de resurse nu este riscantă pentru bancă, ci pentru deponenţi. În schimb
acordarea creditelor prezintă un risc major pentru bancă: nerambursarea. Angajarea resurselor bancare
trebuie să se încadreze în strategia generală a băncii, dar şi să se adapteze situaţiei concrete a fiecărui
client: lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea şi poziţia pe piaţă.
Strategia băncii îşi defineşte astfel obiectivele:
÷ atingerea unei anumite cote de piaţă;
÷ atingerea unui nivel minim al resurselor şi plasamentelor, pe total şi pe fiecare sucursală;
÷ definirea sectorului de activitate spre care se orientează politica de creditare a băncii;
÷ stabilirea categoriilor de credite şi a altor servicii complementare pentru atragerea de noi clienţi;
79
÷ stabilirea structurii clienţilor: cu capital de stat sau privat, persoane fizice sau juridice,
întreprinderi mari sau întreprinderi mici şi mijlocii.
Prin aceste obiective se urmăreşte realizarea unui portofoliu optim de credite prin urmărirea evoluţiei
economiei naţionale, a politicii economice, în special a componentelor monetare şi fiscale, definirea
planurilor de marketing. Odată cu extinderea sistemului bancar în ţara noastră şi spargerea monopolului
capitalului de stat în acest domeniu, putem vorbi de concurenţă bancară. În condiţii de concurenţă, băncile
încearcă să se orienteze spre satisfacerea cât mai deplină a cererii formulate de clientelă (actuală şi
potenţială).
Portofoliul optim de credite nu se poate realiza fără a ţine cont de riscul activităţii de creditare; din această
cauză decizia de creditare trebuie să fie fundamentă, pornind de la analiza economico-financiară a
activităţii clienţilor, garanţiile oferite de aceştia şi continuând cu controlul utilizării creditelor, analiza şi
clasificarea portofoliului de credite. Sintetizând, gestiunea activităţii de creditare trebuie să ţină cont de
cele cinci „C”: capacitatea (de a plăti), caracterul (voinţa de a rambursa), capitalul (averea debitorului),
colateralul (garanţii asiguratorii), condiţii (externe, economice, juridice, ecologice şi politice).
Rezultă că activitatea de creditare este complexă şi presupune parcurgerea mai multor etape:
1. Discuţii informale purtate între ofiţerul de credite şi client, ce privesc obiectivul urmărit prin
credit, obiectul şi volumul activităţii desfăşurate, piaţa concurenţială, calitatea managementului şi a
acţionariatului, garanţiile etc.
2. Documentaţia creditului, ce diferă în funcţie de felul creditului, calitatea clientului (persoană
fizică sau juridică), însă cuprinde, în principal: actele de constituire a societăţii (cod unic de înregistrare la
registrul comerţului, statut, contract de societate şi acte adiţionale la acestea), ultimul bilanţ, ultima
balanţă, planul de afaceri, studiul de fezabilitate (în cazul creditelor pentru investiţii), fluxul de numerar
previzionat (cash-flow), facturi, oferte, contracte, situaţia stocurilor şi cheltuielilor sau orice alte
documente care să justifice volumul şi destinaţia creditului, lista garanţiilor propuse, acordul de
consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare, declaraţia privind relaţiile de grup cu alte
persoane fizice/juridice etc.
3. Analiza economico-financiară a firmei solicitante de credit; stabilirea bonităţii clientului ocupă
un loc important în cadrul acestei analize şi presupune calcul unor indicatori privind situaţia financiară,
gestiunea resurselor, rentabilitatea şi chiar indicatori ai valorii de piaţă a agentului economic. Dintre
aceşti indicatori cei mai importanţi sunt:
curente Datorii
circulante Active
generală ea Lichiditat =
pasiv Total
propriu Capital
lă patrimonia atea Solvabilit =
100
afaceri de Cifra
brut Profit
economice atii rentabilit Rata · = ,
100
propriu Capital
net Profit
financiare atii rentabilit Rata · = ,
activ Total
curente Datorii
îndatorare de Gradul = .
Fiecare din aceşti indicatori primeşte un punctaj, iar prin punctajul total stabilit prin însumare, creditul va
fi încadrat în una din cele cinci categorii de performanţă: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic,
pierdere.
În afara indicatorilor de bonitate, pentru clasificarea creditelor se pot lua în considerare şi factori
subiectivi: modificări ale capitalului social (asocieri, fuziuni), retehnologizări,
reorganizarea/restructurarea activităţii prin schimbarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de
desfacere, competenţa managementului etc.

4. Analiza solicitării de credit, presupune:
80
÷ identificarea scopului şi nivelului creditului solicitat pe baza fluxului de încasări şi plăţi cu
defalcare lunară;
÷ identificarea surselor de rambursare a creditului (sursa principală: veniturile, sursa colaterală:
garanţia);
÷ negocierea creditului în ce priveşte durata, dobânda, mărimea ratelor de rambursat, perioada de
graţie, implicaţiile nerambursării (perioada de graţie este perioada în care agentul economic
plăteşte dobânda fără a rambursa rate din credit).
În urma acestei analize se întocmeşte referatul de credit care cuprinde toate informaţiile referitoare la
situaţia economico-financiară şi juridică a solicitantului de credit. Dosarul de credit va conţine cererea de
credit, documentele depuse de agentul economic, enumerate mai sus, referatul de credite, rapoartele de
evaluare a garanţiilor propuse a se constitui la acordarea creditului.

5. Adoptarea deciziei de creditare şi acordarea creditului: concluziile inspectorului sunt înaintate
Comitetului de Risc şi Credite condus chiar de director, în conformitate cu competenţele stabilite prin
norme şi regulamente pentru nivel de sucursală (competenţele sunt date în funcţie de suma creditului) sau
chiar la Comitetul de Direcţie al băncii. Creditele acordate persoanelor aflate în relaţie specială cu banca
se aprobă doar la nivelul Comitetului de Direcţie şi se ratifică de către Consiliul de Administraţie al
băncii.
Aprobarea creditului se consemnează obligatoriu în scris prin contractul de credite, definit ca o convenţie
unilaterală prin care o bancă sau o altă instituţie de credit similară se obligă, în schimbul unei remuneraţii,
să pună la dispoziţia unei persoane fonduri băneşti, pe un termen şi în cuantumul determinat, sau să îşi
asume, în interesul unei persoane, un angajament bănesc prin aval, sau prin scrisoare de garanţie.
Contractul de credit cuprinde destinaţia creditului, volumul creditului, perioada de creditare, forma de
acordare a creditului, dobânzi şi alte costuri ale creditului, sursele de acoperire ale creditului şi ale
costurilor acestuia, scadenţa ratelor şi dobânzilor, garanţia creditului etc.

6. Urmărirea derulării creditului, prin deplasări periodice ale ofiţerului de credite la sediul
agentului economic, presupune verificarea respectării destinaţiei creditelor, verificarea realizării
veniturilor estimate şi verificarea existenţei şi a stării bunurilor aduse drept garanţie. Dacă se constată
utilizarea creditului pentru alte destinaţii, banca (la propunerea ofiţerului de credite) poate sista angajarea
creditului aprobat şi neutilizat, precum şi acordarea de noi credite.
Rambursarea creditului se realizează la datele prevăzute în graficul de rambursare, anexă la contractul de
credite. În cazul nerambursării creditelor bancare şi a neplăţii dobânzii, banca prin compartimentul juridic
declanşează procedura de urmărire, procedează la scoaterea creanţelor în afara bilanţului bancar şi
recuperarea datoriilor prin vânzarea bunurilor aduse în garanţie.

* * *

Gestiunea eficientă a creditelor în condiţiile obţinerii unui profit cât mai ridicat şi cu asumarea unui risc
minim, indică succesul managementului bancar.








Bibliografie selectivă:
81
1. Basno Cezar, Dardac Nicolae – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
2. Cerna Silviu şi colectiv – Economie monetară şi financiară internaţională, Ed. Universităţii de
Vest, Timişoara, 2005;
3. Cerna Silviu – Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000;
4. Dardac Nicolae, Barbu Teodora (Vâşcu)- Monedă, bănci şi politici monetare, Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 2005;
5. Dedu Vasile – Gestiune şi audit bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
6. Niţu Ion – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000;
7. Jean Marie Le Page – Economie monetaire, Editions Cujas, Paris, 1991;
8. Esther Jeffers, Olivier Pastre - La Tres Grande Bagarre bancaire Europeenne, Ed. Economica,
Paris, 2005;
9. Trenca Ioan - Metode şi tehnici bancare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002;
10. Zăpodeanu Daniela – Politici monetare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
11. Zăpodeanu Daniela– Monedă şi credit. Instituţii monetare şi de credit, Editura Universităţii din
Oradea, 2003;
12. Anghel Marcel, Gheorghe Ilie, Dicţionar financiar-bancar, Ed. Genicod, Bucureşti, 2002
13. Herbei Marius şi colectiv, Monedă şi Credit, Ed. Mirton, Timişoara, 2002
14. Kiriţescu Costin, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
15. Dăianu Daniel, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană, Ed. Iaşi, 2002
16. Turliuc Vasile, Politici monetare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
17. Fătu Simoa, Piaţa românească de capital, Ed. Vox, Bucureşti, 1998
18. Ungurean Pavel, Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001
19. Brociner Andrew, Europa monetară, Ed. Institutului European, Iaşi, 1999
20. Cerna Silviu, Independenţa băncii centrale, Ed. Mirton, Timişoara, 1999
21. Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996
Colecţia revista Piaţa Financiară
Regulamente, Norme, Circulare BNR
Caiete de studii BNR
*** - www.bnr.ro