P. 1
text1

text1

|Views: 0|Likes:
Published by karmaelf
text1
text1

More info:

Published by: karmaelf on May 07, 2014
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/10/2015

pdf

text

original

...

De ceva vreme încerc să conştientizez ce se întamplă şi simt că sunt aproape de a găsi
soluţia. Nu ştiu de ce am apărut eu, dar ştiu că toţi ceilalţi au apărut pentru mine. Am evoluat
dintr-o euglenă până am fost capabil să disting culori şi forme. Are sens! De-aia nu-mi aduc
aminte nici prima, nici a doua, nici a treia zi din viaţa mea. Ele nu există, eu am existat
dintotdeauna sub diferite contururi şi niveluri de inteligenţă. Şi totuşi nu se leagă… de unde
euglenă? De unde verde? De unde ou sau găină? Aceeaşi problemă creată special să ma inducă
mai mult în eroare, creata special pentru a mă afunda în nimic.
Trebuie să o iau pas cu pas. Eram în braţele unei femei frumoase, reţin perfect faţa, strada
si casa în care am intrat cu ea. Într-o cameră cu mobilierul vopsit verde, doi copii la masa, o sobă
veche, ne aştepta o altă femeie. Şi-atat! E prima amintire, primele forme tridimensionale
păstrate-n cap. MAMA!
Apoi mă amintesc uitându-mă la Pro Patria pe TVR, un soldat cu steagul tricolor în
mână, iar pe fundal se cânta imnul. Televizorul, telecomanda, imaginea de pe ecran, butonul de
la telecomanda, camera în care mă aflam, toate formau decorul făcut pentru a-mi anima universul
în care vieţuiam. Pentru a mă introduce în lumea plină de oameni, obiecte, clădiri şi numere.
Referitor la clădiri, la toate le vedeam exteriorul, niciodata nu ştiam ce e înauntru şi nici
nu eram curios indiferent cât de impunător era muntele de beton. Ştiam că e decor, ştiam că e gol
pe dinăuntru şi ştiam că în momentul în care bunica m-a dus de mână într-o casă mare pe care
toată lumea o numea grădiniţă, cineva pregătise înainte băncuţele şi jucăriile, cineva a pus copiii
şi educatoarea înăuntru pentru mine.
Şi-am început să cresc, şi odată cu mine creşteau toţi. Totul era pus la punct, regizat
perfect. Am trăit multe, am intrat în multe case, am vizitat multe decoruri şi locuri, am cunoscut
mulţi actori, unii au venit şi au plecat având roluri episodice sau figurante în evoluţia mea, altii
permanenţi care ştiam ca au un obiectiv mareţ şi foarte important.
Şcoala generală şi liceul erau locurile în care universul lua pauză. Materia din jurul meu
nu se mai prefăcea şi îmi spunea direct ce trebuie sa fac sub un pretext bine pus la punct:
mergeam să învăţ pentru a avea o meserie din care să mă întreţin. Meseria era viaţa în sine, iar
banii care visam la început să-I însuşesc erau de fapt deciziile care deschideau sau închideau uşi.
Matematica n-avea sens însă numerele acelea mi-au organizat gândirea, fizica era minciuna
referitoare la décor şi o explicaţie ştiinţifică falsă pe care n-o credeam nici în ruptul capului,
religia era explicaţia fantastică a existenţei mele, istoria era un basm fără început şi sfârşit,
engleza am înţeles mai târziu de ce mi-a fost dată s-o învăţ, franceza am facut-o degeaba, sau
poate să mă facă să cred în existenţa altor naţiuni şi destine paralele şi aşa mai departe. Era o
manipulare directă din care am învăţat să râd şi să plâng, să fiu responsabil, să-mi pese, să
planific, acolo am cunoscut satisfacţia şi dezamăgirea, bucuria şi tristeţea, mila şi mândria…
Sentimente care mi-au dat de inţeles că sunt mai mult decât o euglenă sau o bucată de piatră ce
secretă substanţe şi sângerează.
Visam, pentru că eu personal eram produsul imaginaţiei. Şi o perdioadă n-am ştiut ce
reprezintă, însă visul cu ochii închişi era ghiduşia care făcea posibil pentru o perioadă limitată,
visul cu ochii deschişi.
Şi mă aflam în reverie, când, între ficţiunea altuia care eram eu şi ficţiunea mea, care era
visul am realizat că orice îmi doresc se poate împlini. Trebuie doar să încep formalităţile şi
lucrurile vor veni de la sine. Că doar n-o să se facă de râs creatorul lăsându-mă sa păşesc într-un
loc pustiu şi nepregătit pentru mine.
Şi mi-au făcut paşaport, şi mi-au pus viză, şi-au pus drumul în faţa mea, au pus avioane,
aeroporturi, călători, ocean şi nori. Au creat clădiri în timp record şi autostrăzi, hoteluri şi mi-au
dat şi oameni vorbitori de aceeaşi limbă. Totul era pus la punct, am ajuns în SUA unde singura
variantă era sa mă descurc. Normal!
Am muncit încercand să văd ce se întâmplă şi într-adevăr am pus la treabă sute de mii de
actori. Colegi, patroni, clienţi, artişti, drogaţi, turişti, poliţişti şi chiar oameni fără niciun rol…
erau acolo toţi. Am vizitat oraşe şi eram bucuros că ştiam dinainte unde urmează să călătoresc şi
auzeam parcă oraşul clădindu-se în lipsa mea. Am refuzat să vizitez Grad Canyonul tocmai
pentru a nu cumva când ajung acolo să găsesc un alt oraş, construit în întâmpinarea-mi.
În America am început să-mi controlez evoluţia, să nu las arhitectul să-mi deseneze foaia
ci eu să-i spun arhitectului ce să deseneze pe foaie. Şi îmi plăcea puterea pe care o aveam deşi
ştiam că am exagerat şi odată şi-odată cineva o să răbufnească sătul să-mi facă poftele.
Am obţinut prieteni buni care mă făceau să uit că sunt un Big Bang. Eram fericit şi nu
vroiam să se termine. Acolo am cunoscut fericirea concretizata în mine şi în încă cineva. Acolo
am cunoscut încrederea şi motivaţia. Dragostea…
Am fost nebun şi visele cu ochii închişi deveniseră mai urâte decât cele cu ochii deschişi.
Visam meleagurile mele şi mă întristam. Ciudat, găsisem o alta definitie. Visul e realitatea, dulce
uneori dar amară alteori…
Realitate la care am revenit apoi… Mi-a luat prietenii vorbitori de aceeaşi limbă chiar şi
când nu vorbeam, mi-a luat hotelurile, a pus autostrăzi, clădiri, nori, ocean, călători, aeroporturi,
avioane, mi-a luat viza şi m-a adus acasa.
Decorul era acelasi, însă dupa aşa experienţă actorii sunt obositi. Sunt singur. Prietenii
dinainte mă trădaseră, nu vreau să-i mai văd. Colegii sunt plictisiţi de ce văd şi eu sunt plictisit
de colegi. Şi până şi prietenii cei noi, unii aproape de mine, alţii departe… evită să mă vadă.
Persoana care mi-a dat curaj sa îmi asum faptele şi m-a învăţat ce e sinceritatea mă urăşte şi
regretă că m-a cunoscut. Sunt magnetul de acelasi sens şi încerc în zadar să explic că nu sunt
décor, nu sunt gol pe dinăuntru şi că în cei 22 de ani am asimilat sentimente şi acţiuni. În zadar,
pentru că n-am ştiut că sentimentele şi acţiunile pot fi rele şi îi pot răni.
Doar părinţii mai îmi sunt alături şi singura faţă care încă îmi zâmbeşte sincer e cea a
mamei. Ei au rămas aceeaşi şi vor rămâne chiar dacă timpul trece şi fizic totul se schimbă.
Destinul a vrut să-mi fie ei părinţi şi tot destinul mi i-a dat. Destinul mi-a dat prieteni şi nu actori
şi tot el mi-a dat actori şi nu prieteni. Eu trebuia să aleg, trebuia să fiu ceea ce gândesc, să nu
mint, pentru că astfel joc un rol fără să vreau şi devin însumi un interpret. Trebuia, fiind sincer să
câştig încrederea celor pe care îi iubesc şi nu să îi alung pentru că o să plece. N-o să stea acolo
pentru ca acolo să fie cineva când vin eu. Cand vin eu o sa fie gol!
Nimeni nu mai mobilizeaza masele, nimeni nu mai crează tehnologii şi nimeni nu mută
munţii, apele, pădurile sau soarele pentru mine.
Nu sunt unic, sunt comun şi când o fi să mor, mor… nimeni n-o să facă nimic în privinţa
asta!

Ioan Urian
noiembrie 2011

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->