2.4.3.2.

Evaluarea materialului seminal a) Examenul macroscopic Imediat după recepţia recipientului cu spermă, aceasta este supusă examenului macroscopic şi apoi aşezată într-o baie marină cu temperatura +350C. Cu ocazia acestui examen se apreciază volumul ejaculatului, culoarea şi mirosul acestuia (Hammerstedt R.H. şi col., 1990). b) Volumul spermei. Este influenţat de vârsta donatorului, de dimensiunea testiculului şi a capacităţii de înmagazinare a epididimului, de rasă, de frecvenţa ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale şi de anotimp. La cabaline, la care tipul de inseminare este uterin, sperma are un volum mare, dar nu are o concentraţie mare în spermatozoizi. Armăsarul elimină la un ejaculat în medie 50-60 ml cu variaţii între 30-250 ml. Pentru a asigura inseminarea unei iepe este necesar un volum de 10-30 ml de spermă nediluată. Abaterile de la volumul normal creează condiţii nefavorabile fecundării şi în general sunt apreciate ca patologice. Diminuarea în volum a spermei poartă denumirea de parvisemie. Volumul mare de lichid seminal sau multisemia apare mai rar şi de regulă este expresia unei stări congestive a prostatei sau a veziculelor seminale (Boitor I., 1987). c) Culoarea şi aspectul spermei. Sperma de armăsar este opacă şi are culoare alb-cenuşie. Sperma poate fi de culoare: gălbuie, determinată de alimentaţia bogată în caroten, de supuraţii sau de roz-roşiatică, cauzată de prezenţa hematiilor sau prelungirea medicaţiei cu brună, semnalează prezenţa hematiilor distruse; verzuie-albăstruie, în caz de oligospermie sau în urma tratamentelor cu albastru opacitatea este accentuată în procesele degenerative la nivelul testicular şi în d) Mirosul materialului seminal. Este caracteristic şi se aseamănă cu mirosul de os proaspăt, fiert şi ras. Mai poate avea miros de urină sau de putrefacţie, care sunt anormale. Mirosul spermei este atribuit sperminei a cărei origine este în prostată (Dumitrescu I. şi col., 1978). amestec cu urina; fenotiazină;

de metilen; inflamaţia veziculelor seminale.

168

e) Examenul microscopic Aprecierea microscopică a valurilor spermatice. Valurile spermatice sunt un fenomen condiţionat de o densitate mare a spermei, asociată cu o mişcare rectilinie foarte intensă a spermatozoizilor. Ele se apreciază pe o lamă excavată sau în picătură liberă, neacoperită cu lamelă. După intensitatea de mişcare a valurilor spermatice se deosebesc: valuri foarte intense, care se notează cu (+++), intense (++), moderate (+) sau lipsa valurilor (-). Desimea. Este un caracter ce se apreciază prin examinarea preparatului între lamă şi lamelă; pentru uşurinţa aprecierii este bine ca volumul preparatului să fie cât mai redus, iar examinatorul să observe cel puţin 3-4 câmpuri de pe raze diferite ale preparatului (Small M.F. şi col., 1991). Sperma deasă, corespunde unei concentraţii de peste 1 miliard spermatozoizi/ml şi se caracterizează prin apropierea spermatozoizilor la o distanţă mai mică decât lungimea capului unui spermatozoid. Sperma mijlocie, corespunde cu 0,5-1,0 miliarde spermatozoizi/ml, iar distanţa între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului. Sperma rară, conţine sub 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, iar distanţa între spermatozoizi este mai mare decât lungimea capului, ajungând până la lungimea unui spermatozoid (Samper J.C. şi col.,1991). Sperma foarte rară sau oligospermia, prezintă în câmpul microscopic 5-10 spermatozoizi. Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor în câmpul microscopic. Desimea spermei la armăsar este în medie de 100-300 milioane/ml. Mobilitatea spermatozoizilor. Prezintă importanţă sub două aspecte (Mennick P.E., 1991): pentru cunoaşterea proporţiei de spermatozoizi, care prezintă mişcări de înaintare (singurele care propulsează spermatozoidul până în treimea superioară a oviductului, unde are loc fecundarea); pentru stabilirea energiei de mişcare. Pentru primul aspect se face o notare zecimală (de la 1,0 la 0,1) sau una direct în procente a proporţiei spermatozoizilor, la care se apreciază că mişcarea este rectilinie. Pentru energia de mişcare, Lunca N. şi col. (1956) propun un sistem de notare de la 1 la 6, care corespunde nivelelor de energie observate de autori. Cu timpul, sistemul de 169

apreciere s-a simplificat, remutându-se la notarea separată - dar nu şi la aprecierea energiei de mişcare, a cărei evaluare a fost încorporată însă în notarea procentuală a spermatozoizilor cu deplasare rectilinie. Deoarece numai mişcările foarte energice, energice şi moderate sau lente pot asigura propulsia necesară spermatozoizilor, nota (zecimală sau directă) se referă la procentul de spermatozoizi cu mişcări de înaintare şi cu o energie de mişcare cel puţin moderată. De regulă, se admit pentru prelucrare ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70% spermatozoizi vii, cu mişcări de retropulsie, sau cu mişcări vibratorii din poziţie statică, împreună cu spermatozoizii cu mişcări de înaintare foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi spermatozoizii morţi). La armăsar spermatozoizii au o mobilitate medie de 0,8-0,9. Concentraţia în spermatozoizi a spermei. Proprietate de cea mai mare însemnătate, de care depinde întreg procedeul de prelucrare ulterioară a spermei şi în funcţie de această însăşi capacitatea fecundantă a ejaculatului, o constituie concentraţia sa în spermatozoizi). La armăsar este în medie de 100-300 milioane/ml. Conţinutul total de spermatozoizi al ejaculatului de armăsar este în medie de 6 miliarde, cu variaţii individuale foarte mari, cuprinse între 0,6-48 miliarde (Bogdan A.T. şi col., 1981). 2.4.3.3. Tehnica conservării materialului seminal În diferite ţări care practică inseminarea artificială la iapă, sunt utilizate două tehnici de conservare a spermei: conservarea în stare refrigerată (în general la +40C); conservarea în stare congelată în azot lichid.

a) Conservarea spermei în stare refrigerată - necesită un control riguros în ambele etape ale preparării spermei diluate. A fost demonstrat că plasma seminală în care spermatozoizii sunt emişi în timpul ejaculării are un efect nociv asupra supravieţuirii „in vitro”. Însă rămâne dificil de a cunoaşte cu precizie partea relativă a doi factori concomitenţi: (Metcalf L., 1995) efectul nociv al plasmei seminale compuse din secreţiile glandelor anexe ale efectul nociv al numărului spermatozoizilor care antrenează o competiţie pentru Conservarea spermei etalon prin refrigerare trece obligatoriu prin diluare, după recoltare şi prin refrigerare la o temperatură de stocare, pentru a permite diferite inseminări. De fapt sperma de armăsar supravieţuieşte numai un timp scurt la 370C. 170 tractului genital; elementele nutritive sau pentru acumularea metaboliţilor.

Diluarea şi diluanţii. Diluarea spermei de armăsar se face imediat după recoltare într-o baie marină la 35-370C. Diluantul trebuie să răspundă la un anumit număr de condiţii pentru a menţine viaţa spermatozoizilor: să aibă un pH şi o presiune osmotică compatibilă cu plasma seminală pentru a să conţină elemente nutritive pentru a evita epuizarea spermatozoizilor; să conţină elemente protectoare faţă de temperatura scăzută necesară la stocarea Compoziţia diluanţilor diferă de la autor la autor (tabel 2) şi în general ei conţin, în totalitate sau în parte, elementele următoare: glucoză, care are un rol de nutriţie şi menţinere a presiunii osmotice; are ca şi alte zaharuri (lactoza şi rafinoza) şi capacitatea de a proteja membranele în timpul scăderii temperaturii; Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 lipide sau lipoproteine din lapte şi gălbenuş de ou, care au un rol protector asupra săruri de Na, Mg sau K care intervin în tamponarea mediului şi permit schimbările soluţii tampon cum sunt Trisul şi Hepesul care permit menţinerea pH-ului; acesta antibiotice care limitează dezvoltarea bacteriană. Pickett şi Voss (1975) Glucoză Gălbenuş de ou Glicerol Soluţie tampon Tris Acid citric pH = 7,0 Valori % 1,16 22,80 Kenney şi col. (1975) Diluant E-Z Mixin Valori % 2,4 g Palmer (1984) Lapte 1/2 degresat U.H.T. Penicilină Valori % membranelor; între spermatozoizi şi diluanţi; poate să varieze în funcţie de cantitatea de metaboliţi şi de scăderea temperaturii; evita orice şoc;

şi conservarea spermatozoizilor.

Lapte 4,9 g 50 UI/ml degresat 5,41 Glucoză 0,15 g Gentamicină 50µg/ml 2,40 Bicarbonat de 100 mg Na 1,33 Gentamicină 100 ml Apă distilată pH = 7,0 Tabel 2 – Compoziţia unor diluanţi la prepararea spermei refrigerate

Viteza de refrigerare şi temperatura de stocare. Controlarea vitezei de refrigerare este importantă, într-adevăr, când temperatura scade de la +200C la +10C, 171

spermatozoizii suferă schimbări ireversibile numite şi "cold shock". Acest fenomen se traduce, în primul rând, prin mişcări circulare ale spermatozoizilor, diminuarea producţiei energetice şi ridicarea permeabilităţii membranale, care ajung la pierderea prematură a mobilităţii. Pagubele în urma "cold shock"-ului produc modificări în compoziţia şi permeabilitatea membranelor. Într-adevăr membranele spermatozoizilor sunt compuse din lipide (în principal fosfolipide şi colesterol), organizate în două straturi în care proteinele sunt intercalate. Scăderea temperaturii va modifica atât fluiditatea acestei structuri, cât şi organizarea ei. Aceste modificări sunt limitate când raportul colesterol/fosfolipide este ridicat. Colesterolul permite conservarea mai îndelungată a aranjărilor lamelare iniţiale a membranelor, în timpul scăderii temperaturii. Astfel, celulele sau spermatozoizii, al căror raport colesterol/fosfolipide este ridicat, vor fi mai rezistente la şocul termic (Woods J. şi col., 1990). În diluanţi, laptele şi gălbenuşul de ou tind să joace acest rol protector. Opiniile diferă în ceea ce priveşte temperatura optimă de stocare a spermei diluate refrigerate. Huges şi Loy (1970) preconizează de la 00C la +50C; Palmer (1984) +40C; Provance şi col., (1984) +50C sau +150C, iar (Provance şi col., 1985); Franc şi col., (1987) +200C. Rezultatele cercetărilor acestor autori demonstrează că, compoziţia mediului şi scăderea temperaturii trebuie să fie adaptate la temperatura finală de stocare. Cele mai multe tehnici de conservare a spermei refrigerate în vederea inseminărilor artificiale utilizează refrigerarea şi stocarea dozelor la o temperatură determinată (+40C; +50C; +150C; +200C). Douglas Hamilton şi col., (1984), Varner şi col., (1988) au demonstrat că o scădere iniţială a temperaturii cu -0,3 0C/minut era optimă pentru conservarea spermei diluate la +40C (scăderea temperaturii de la +370C la +40C în aproximativ 10 ore). Acestea pot fi realizate graţie containerului izoterm "equitainer" care permite transportul spermei la distanţe lungi. b) Conservarea spermei prin congelare De la descoperirea în anul 1949 de către Polge şi col., a calităţii crioprotectoare a glicerolului asupra spermatozoizilor la bovine, a fost dezvoltată utilizarea lui în congelarea spermei şi la alte specii domestice. Succesul criopreservaţiei depinde de inter-reacţii complexe între diluant, crioprotector, viteza de congelare şi de decongelare. Diluarea şi diluanţii. Conservarea spermei prin congelare necesită prepararea diferiţilor diluanţi. Primul diluant utilizat după recoltare trebuie să corespundă la aceeaşi 172

valoare de pH, presiune osmotică şi de protecţie, precum şi la conservarea spermei refrigerate (Samper J.C., 1995). Al doilea diluant, care conţine crioprotectorul este adăugat după centrifugare şi eliminare din primul diluant. Acţiunea glicerolului este întotdeauna controversă: acţionează intra sau extracelular. Efectul principal pare a fi extracelular. Într-adevăr câţiva autori precum Rajamannam şi col., (1968) şi Wishikawa (1972) au demonstrat că, contactul glicerolului cu spermatozoizii înaintea congelării putea să fie foarte scurt, dar totuşi să exercite o protecţie excelentă. Însă Nagase şi col., (1967) consideră că este necesară crearea unui contact cu o durată de 3 până la 5 ore, în mediul cu glicerol. Congelarea şi decongelarea. Tehnicile de congelare publicate demonstrează că este necesar de a congela cât mai rapid; aceasta poate fi obţinută în vapori de azot la distanţe diferite de la suprafaţa azotului lichid sau în aparate programabile. Deshidratarea celulelor şi formarea cristalelor în timpul scăderii temperaturii, în cursul procesului de congelare pot afecta în mod negativ spermatozoizii. Viteza de congelare trebuie să fie destul de rapidă pentru a evita următoarele fenomene: formarea extracelulară de cristale mari provocând ruptura membranei celulare a deshidratarea intracelulară excesivă, care contribuie la creşterea concentraţiei Astfel, în urma procesului rapid de răcire, în apa intracelulară apar un număr mare de centre de cristalizare, care au ca efect formarea mai multor microcristale care sunt mai puţin dăunătoare celulei (Leipold S.D. şi col., 1998). Dacă viteza de congelare este rapidă, la fel trebuie să fie şi viteza de decongelare. Într-adevăr în timpul decongelării lente (după o congelare rapidă) micile cristale intracelulare se recristalizează şi în acest fel distrug celula. 2.4.3.4. Inocularea materialului seminal la iapă Inseminarea artificială cu controlul ovulaţiei Aceasta are avantajul că printr-o palpare transrectală şi ultrasonografie, monta va avea loc numai când şansele pentru fecundare sunt cele mai mari. În general, femelele trebuie montate când foliculul preovulator depăşeşte 35-40 mm. În practică, schimbarea în formă şi consistenţă a foliculului este utilizată ca şi criteriu. Forma foliculului preovulator se schimbă numai în 43% din cazuri pe durata ultimelor 12 ore înaintea 173 spermatozoidului; unor soluţii care sunt letale pentru spermatozoizi.

momentului ovulaţiei; 22% nu devin mai moi; iar 7% chiar se întăresc. În concluzie, se poate spune că este utilă precizarea momentului ovulaţiei, dar este necesară verificarea după 2 zile de la montă dacă s-a produs ovulaţia. Dacă nu s-a produs, iapa va fi montată din nou şi recontrolată după 2 zile. Inseminare artificială ar trebui să aibă loc cu 12 ore înaintea ovulaţiei. Inseminarea postovulatorie are procent de mortalitate embrionară mai mare decât cea preovulatorie (34%, respectiv 14%) (Douglas-Hamilton D.H. şi col., 1984). Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei este inseminarea artificială (Woods J. şi col., 1990).

2.4.4. Biotehnologia inseminării artificiale la scroafă Ca mijloc rapid şi eficient de ameliorare a populaţiilor active de porcine, biotehnica inseminării artificiale la scroafă, ca de altfel la toate femelele domestice, cuprinde următoarele etape (Amann R.P. şi col., 1993): recoltarea spermei; controlul spermei; diluarea şi conservarea spermei; inocularea spermei sau inseminarea propriu-zisă. 2.4.4.1. Recoltarea spermei. Generalităţi Obţinerea produsului seminal brut, constituie o operaţiune biotehnică de mare fineţe, pe cât de simplă la prima vedere, pe atât de importantă sub raportul protejării şi menţinerii comportamentului şi potenţei sexuale a vierilor, precum şi a calităţii spermei, din momentul recoltării ei, până la inseminarea artificială (Bamba K., 1988). Recoltarea spermei, fără dificultate, presupune următoarele măsuri pregătitoare şi anume: obişnuirea vierului cu partenerul de recoltare; obişnuirea cu sala de recoltare; obişnuirea cu tehnicianul recoltator. 174

Vierii care au început activitatea sexuală, înainte de a fi introduşi în centrele de recoltare şi prelucrare a spermei, au deja reflexe sexuale consolidate, astfel că, numai la simpla vedere a partenerului de recoltare (manechinul natural sau artificial) execută salturi, urmate de debutul reflexului de erecţie şi de intromisiune. La vieruşii tineri, fără experienţă, se recomandă să fie obişnuiţi direct la manechin, iar în cazul când după încercări repetate refuză saltul, este indicat să fie lăsaţi să execute una, două monte şi apoi să treacă la dresajul la manechin. Cu rezultate bune se utilizează manechinul special construit pentru obişnuirea vierilor la recoltare, conceput de Feredean (1971). Rezultate similare se pot obţine folosind un manechin de recoltare, peste care se întinde o piele de porc argăsită. După 23 recoltări, pielea se poate îndepărta de pe manechin (Almond G. şi col., 1994). O metodă practică şi eficientă, de obişnuire rapidă a vierului cu saltul pe manechin, constă în aducerea lui în sala de recoltare împreună cu un vier deja dresat la manechin. În timp ce operatorul recoltează sperma de la vierul dresat, cel în aşteptare se excită şi de cele mai multe ori acceptă manechinul fără prea multe insistenţe. În cazul în care primul salt îl execută pe partea anterioară a manechinului nu se recomandă ca vierul să fie dat jos şi condus la celălalt capăt al manechinului, deoarece se poate produce o inhibare a reflexului de erecţie şi ejaculare. Din aceste considerente, vierul nu trebuie îndepărtat brutal de lângă manechin, chiar şi atunci când îl împinge cu râtul sau îl apucă cu maxilarele (Bogdan L.M., 2000). După obţinerea primului ejaculat la manechin, a doua zi se va repeta operaţiunea de recoltare în vederea fixării şi consolidării reflexului determinat. Aplicând acest procedeu, vierii se obişnuiesc repede cu saltul pe manechin, vaginul artificial şi cu recoltatorul şi, în final, îşi formează un reflex condiţionat pe care îl păstrează pe toată durata de utilizare la recoltare (Bussiere J. şi col., 1992).

2.4.2. Aparatura, instrumentar şi materiale necesare pentru recoltarea spermei de vier Partenerul pentru recoltare În tehnica de recoltare a spermei se poate folosi partenerul natural sau artificial.

175

Partenerul natural poate fi o scroafă în călduri sau alte categorii de porci (scroafe care nu sunt în călduri, masculi castraţi sau vieri) (fig. 30). Din punct de vedere fiziologic este normal ca scroafa în călduri să ofere mediul natural cel mai prielnic în ce priveşte excitaţiile vizuale şi olfactive pentru declanşarea reflexului de erecţie şi ejaculare, motiv pentru care poate fi deosebit de indicată, mai ales pentru vierii tineri la care s-a constat o influenţă pozitivă asupra producţiei spermatice (Feredean, 1962). Principalul neajuns este însă acela că partenerul sau manechinul natural oboseşte în mod vădit după prima recoltare şi deci este exclus a se putea realiza mai multe recoltări succesive (Colenbrander B. şi col., 1993). De aceea, utilizarea la recoltare a partenerilor naturali nu constituie decât cazuri de forţă majoră şi în nici un caz nu se recomandă pentru centrele de recoltare sau punctele de inseminare artificială ce fac recoltare, prelucrare şi inseminare. Partenerul artificial. Pe baza considerentelor mai sus arătate, acest partener cunoscut sub denumirea curentă de manechin, se pretează cel mai bine pentru executarea corectă a tehnicii de recoltare a spermei de vier (Christine R.R., 1995) (fig. 31). Pentru ca un astfel de manechin să poată fi folosit cu succes, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: aspectul exterior să stimuleze declanşarea reflexelor sexuale; să fie uşor de construit şi puţin costisitor; să faciliteze curăţenia mecanică şi dezinfecţia după fiecare zi de recoltare. a) Aspectul exterior al manechinului. La alegerea tipului de manechin, prima cerinţă tehnică este ca acesta să imite cât mai fidel conformaţia scroafei, în care scop se poate îmbrăca cu o piele de porc bine prelucrată şi dezinfectată. Acesta are ca rezultat creşterea interesului vierului pentru manechin, iar sperma recoltată în astfel de condiţii, are indici spermatici superiori. b) Dimensiunile manechinului. În vederea utilizării lui eficiente, manechinul trebuie să corespundă cu vârsta şi talia vierului folosit la recoltare. Utilizarea unui manechin neadecvat, din punct de vedere al dimensiunilor, are ca rezultat realizarea unor poziţii defectuoase de îmbrăţişare şi, prin jena sau oboseala pe care o determină pe durata recoltării, influenţează negativ calitatea ejaculatului. Vierii tineri evită saltul pe manechinele înalte, declanşându-se reflexe de inhibiţie faţă de un astfel de partener artificial (Colenbrander B. şi col., 1993). 176

Din aceste

motive este recomandat ca manechinul să fie prevăzut la trenul

posterior cu un dispozitiv de reglare a înălţimii, adaptabil pentru înălţimile de 50-70 cm, decât să se confecţioneze mai multe manechine de dimensiuni diferite. Manechinul metalic, tip SCCCP - 2 Periş, are picioarele posterioare telescopice şi prevăzute cu un sistem de amortizare cu arc şi un sistem de reglare a înălţimii prin înşurubare. c) Tipul de construcţie al manechinului. Manechinele se pot construi din lemn sau din metal. Manechinele din lemn sunt confecţionate dintr-un singur trunchi de copac sau din mai multe părţi asamblate. Sunt de diferite forme, de la o simplă capră de lemn până la imitarea corpului unui porc. În interiorul manechinului se prevede un lăcaş cu fereastră de acces pentru fixarea vaginului artificial. Manechinele metalice. Sunt cele mai răspândite şi au o diversitate de tipuri, fiind confecţionate din schelete metalice pe care se sudează o carcasă metalică acoperită cu un strat de burete sintetic şi o folie de PVC. Ele pot fi prevăzute sau nu cu lăcaş de fixare a vaginului artificial. La manechinele care nu sunt prevăzute cu asemenea lăcaşuri de fixare, recoltarea se poate face pe ambele părţi, prin metoda manuală sau cu vaginul artificial ţinut cu mâna. d) Igiena manechinelor. Condiţiile de igienă pe care trebuie să le îndeplinească un manechin, de asemenea, sunt foarte importante. Din acest punct de vedere se recomandă manechinele confecţionate dintr-un schelet metalic acoperit cu folie de material plastic ce facilitează spălarea cu apă caldă şi detergent. Mai puţin indicate sunt manechinele din lemn, cele acoperite cu pânză sau piele de porc cu păr, care nu se pot menţine într-o stare sanitară corespunzătoare. Vaginul artificial Acest instrument biotehnic trebuie să corespundă cerinţelor anatomo-fiziologice specifice actului sexual, asigurând cele trei condiţii fizice obligatorii pentru declanşarea reflexului de ejaculare şi anume: presiune, temperatură şi lubrifiere (Almond G. şi col., 1994). Calitatea ejaculatului depinde în mare măsură de realizarea acestor condiţii, în special pe porţiunea terminală spiralată a penisului. Vaginul artificial pentru vieri se compune din tubul vaginal cu lungimea de 20 cm, cămaşa vaginală şi prelungitoarele vaginale, care pentru declanşarea unor stimuli puternici sunt prevăzute cu spirală interioară sau exterioară (fig. 32). 177

Aamdal (1958), în acţiunea de recoltare a spermei de vier, a utilizat vaginul artificial cu cămaşă dublă. Materialul din care sunt confecţionate cămaşa vaginală şi conul de prelungire trebuie să nu prejudicieze calitatea ejaculatului. În acest sens, Beseth (1962) a constatat că acţiunea toxică a cămăşilor vaginale din latex asupra spermatozoizilor, iar Kozumplik (1962) obţine o fecunditate redusă prin utilizarea aparaturii, pentru recoltarea spermei, confecţionate din cauciuc. Pentru acest motiv se folosesc tot mai mult prelungitoarele din material plastic. La producerea aparaturii de recoltare trebuie avut în vedere şi aspectul igienic, pentru asigurarea obţinerii unor ejaculate salubre, libere de germeni patogeni şi saprofiţi. Acest lucru se realizează prin fixarea penisului vierului în lumenul vaginului artificial cu mâna protejată de o mănuşă chirurgicală.

Paharul colector Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă capacitatea corespunzătoare în funcţie de volumul total de spermă să nu prezinte toxicitate pentru spermatozoizi şi să-i protejeze de eventualele să poată fi spălat şi sterilizat uşor. Ţinând seama de aceste cerinţe tehnice, cele mai bune pahare colectoare sunt cele din sticlă sau material plastic, cu pereţi dubli pentru introducerea apei calde. Pentru filtrarea spermei de fracţiunea gelatinoasă, la gura paharului colector se ataşează un filtru de sticlă, din material plastic sau o bucată de tifon steril, fixat cu ajutorul unui inel de cauciuc (Bonet S. şi col., 1994). Borcanul cu dop rodat are capacitatea de 600 ml şi este prevăzut cu husă termoprotectoare din burete de cauciuc sau material plastic. Astfel echipat se menţine la termostat la 400C, cu menţiunea că temperatura pe timpul recoltării să nu scadă sub 350C. Acţiuni tehnice premergătoare recoltării spermei Succesul operaţiunii de recoltare a spermei la vier este condiţionat în principal de următoarele acţiuni tehnico-organizatorice: 178 ejaculată (200-400 ml în medie); şocuri termice;

-

igienizarea sălii de recoltare; spălarea şi sterilizarea aparaturii şi instrumentarului pentru recoltare; toaleta vierilor; pregătirea tehnicianului recoltator. Igienizarea sălii de recoltare se execută zilnic la sfârşitul programului de

recoltare prin : îndepărtarea prafului; spălarea manechinelor cu apă caldă, săpun şi detergent; spălarea pardoselii; sterilizarea aerului din încăpere cu ajutorul lămpilor bactericide, timp de 30 minute, înainte de recoltare cu uşile şi ferestrele închise. Temperatura din sala de recoltare trebuie să fie de 17-250C (Bussiere J. şi col., 1992). Spălarea şi sterilizarea aparaturii, sticlăriei şi a celorlalte ustensile necesare pentru recoltarea spermei de vier. Sticlăria de laborator se spală şi se sterilizează astfel: clătirea cu apă caldă; spălarea cu detergent sau sodă de rufe (30 g/l) la temperatura de 55-600C; clătirea cu apă caldă şi distilată; împachetarea cu hârtie pelur şi introducerea la etuvă, pentru sterilizarea uscată la

temperatura de 150-1700C timp de 30 minute. Ambalajul de hârtie pelur se îndepărtează numai în momentul folosirii obiectului respectiv. Husele termoprotectoare şi inelele de cauciuc se spală cu apă caldă şi detergenţi, după care se autoclavează timp de 15-20 minute la 1,5 atmosfere. Halatele, câmpurile de pânză, tifonul şi prosoapele se lasă o oră în apă caldă cu detergent, apoi se clătesc cu apă de robinet şi apă distilată (3 clătiri). Filtrele de tifon se pun în plicuri de hârtie şi apoi se sterilizează la etuvă la 1501700C timp de 30 minute. De asemenea, halatele, câmpurile şi prosoapele se sterilizează prin autoclavare la 2 atmosfere timp de 30 minute. În cazul în care sticlăria folosită la recoltare şi prelucrare se opacizează, din cauza depunerilor de săruri, se utilizează o soluţie alcătuită din: 10 l apă distilată; 1kg bicromat de potasiu şi un litru de acid clorhidric. Obiectele în cuvă se menţin în această soluţie 24 ore, după care se spală cu apă caldă, 3 clătiri cu apă distilată, apoi se introduc într-o baie de apă distilată pentru 24 de ore (Blair R.M. şi col., 1990). 179

Aparatura, sticlăria şi ustensilele astfel igienizate şi sterilizate se introduc la termostat la 400C, unde se menţin până în momentul utilizării lor. Toaleta vierilor se realizează în boxa special amenajată, în incinta sălii de recoltare (având dimensiunile de 2,40/0,65 m, cu duşumea din grătar de beton şi sifon pentru scurgerea apei). Se va acorda o atenţie deosebită zonei prepuţiale. Igienizarea prepuţului se realizează astfel: spălarea cu apă caldă şi săpun, apoi clătirea cu jet de apă caldă; dezinfecţia zonei cu permanganat de potasiu 1%o, cu ajutorul irigatorului; ştergerea zonei cu un prosop uscat, apoi uscarea cu jet de aer cald de la Pregătirea operatorului - recoltatorului. Înainte de recoltarea propriu-zisă operatorul - recoltator va respecta următoarele reguli de igienă: toaleta mâinilor cu apă şi săpun; echiparea cu halat, bonetă, mănuşi chirurgicale, şorţ de cauciuc şi cizme de cauciuc. 2.4.4.3. Tehnica recoltării spermei de vier În prezent se folosesc mai multe metode şi procedee tehnice de recoltare: recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial, recoltarea manuală şi recoltarea cu ajutorul electroejaculatorului. a) Recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial. Vaginul artificial trebuie pregătit în aşa fel încât să reproducă cât mai fidel condiţiile fizice oferite de vaginul natural (temperatură, presiune şi gradul de lubrifiere). Temperatura în interiorul vaginului artificial se asigură prin introducerea în spaţiul dintre tubul vaginal şi cămaşa vaginală a 200-300 ml apă caldă la temperatura de 55 0C, astfel că în momentul recoltării temperatura din interiorul vaginului să ajungă la 41-43 0C. Temperatura vaginului artificial se verifică pentru fiecare recoltare, cu ajutorul unui termometru. Înainte de a fi introdus în lumenul vaginului, termometrul se dezinfectează cu un tampon de vată îmbibat în alcool de 960 sau cu o soluţie de KMnO4 1%o. Cu ajutorul unei baghete de sticlă, se lubrefiază cămaşa vaginală pe o porţiune de cca. 10 cm cu vaselină neutră sterilă sau ulei de parafină. Pentru realizarea presiunii interioare, cu o pară dublă de cauciuc, se introduce aer în spaţiul dintre tubul vaginal şi cămaşa vaginală. Se fixează apoi conul prelungitor cu paharul colector, avându-se grijă ca orificiul de insuflare/evacuare a aerului să fie pe partea superioară a tubului vaginal. La capătul de

aerotermă. Astfel pregătit, vierul este trecut în boxa de recoltare.

180

acces al penisului în vaginul artificial, se fixează buretele protector, prevăzut cu un orificiu îngust, ce serveşte la curăţirea mecanică a penisului şi reţinerea secreţiilor prepuţiale. Paharul colector constituie primul mediu extern pentru spermă, iar pentru a se evita "şocul rece" se vor folosi pahare colectoare cu pereţi dubli. Apa introdusă între cei doi pereţi trebuie să asigure o temperatură de 35-37 0C, paharul colector fiind protejat de o husă termoprotectoare. În lipsa paharelor colectoare cu pereţii dubli se pot folosi şi alte recipiente de sticlă, cu condiţia să asigure temperatura de 35 - 370C pe toată durata recoltării. În acest scop, se pot folosi huse din pâslă, săculeţe din burete sintetic sau recipientele se scufundă într-un vas cu apă caldă ori în termosuri. Vaginul astfel pregătit se introduce într-un termostat ce asigură menţinerea temperaturii de 42-430C, până la folosire. Introducerea aerului se face numai în momentul recoltării. Cantitatea de aer introdusă trebuie să reproducă cât mai fidel presiunea şi elasticitatea vaginului natural în călduri în călduri (Crabo B.G., 1991). Vaginul artificial astfel pregătit se fixează pe sertăraşul - suport ce culisează în interiorul manechinului. După ce vierul a făcut saltul pe manechin şi execută mai multe mişcări de căutare, penisul va fi dirijat în vagin. La scurt timp, după câteva mişcări intravaginale, concomitent cu accentuarea reflexului de erecţie, începe ejacularea (fig. 33). Ejacularea durează 5-10 minute. Când temperatura şi presiunea din interiorul vaginului sunt scăzute, ejacularea este întreruptă. După terminarea ejaculării, vaginul artificial cu paharul colector se detaşează de la dispozitivul de fixare, se ţine în poziţie verticală cu paharul colector în jos şi se deschide robinetul pentru evacuarea aerului. Paharul colector se detaşează cu atenţie de la manşonul de legătură şi după ce se notează numărul matricol al vierului de la care s-a recoltat sperma, se trece la laborator. Prin filtrarea într-un balon de sticlă steril, se înlătură fracţiunea gelatinoasă (See M.T., 1994). b) Recoltarea spermei cu electroejaculatorul Cu toate că declanşarea ejaculării cu ajutorul curentului electric nu prezintă importanţă pentru practică, poate constitui, totuşi, o posibilitate de recoltare a spermei la vierii ce refuză ejacularea în vaginul artificial sau la cazurile de vieri cu "impotenţia coeundi". De asemenea, pentru anumite lucrări de cercetare, cu ajutorul acestei metode

181

se pot obţine ejaculate de la vierii neajunşi la maturitate sexuală sau pentru examenul secreţiilor glandelor anexe la vierii castraţi (Gronbach G., 1995). Electroejaculatorul pentru recoltarea spermei de vier este prevăzut cu doi electrozi, cu lungimea de aproximativ 50 cm şi diametrul de 3,5 cm. Pentru declanşarea reflexului de ejaculare, se iau următoarele măsuri: imobilizarea vierului, igienizarea prepuţului cu o soluţie izotonică de citrat de sodiu şi spălarea rectului cu o soluţie de clorură de sodiu, ambele la temperatura corpului. Un electrod se introduce în rect, iar celălalt se aplică în regiunea lombară la nivelul vertebrelor L2-L4. Aparatul trebuie să fie alimentat cu o sursă de curent alternativ de 30 V, cu o frecvenţă de 50 perioadă/minut (mA). Circuitul electric trebuie întrerupt într-un ritm de 5 secunde. Tensiunea primului şoc va fi de 5 V, care creşte treptat după fiecare întrerupere. Ejacularea începe după 15-25 V, când tensiunea curentului creşte la 500 - 1000 mA.

c) Recoltarea spermei prin metoda manuală Acest procedeu de recoltare este foarte simplu şi nu solicită aparatură specială, obţinându-se o spermă de calitate superioară. Tehnica de lucru. După ce vierul este condus la boxa de recoltare, se lasă să facă saltul pe manechin şi îmbrăţişarea "vizibilă" a acestuia. În continuare, operatorul recoltator se apropie cu grijă de una din laturile manechinului (de preferat pe partea dreaptă) şi apucă, cu mâna protejată de mănuşa chirurgicală, penisul în erecţie, porţiunea spiralată. Penisul astfel fixat se trage în jos şi lateral. Prin această extensie a penisului, se declanşează reflexul de ejaculare. Cu mâna liberă se apropie paharul colector (încălzit la 35-370C, prevăzut cu pâlnie în care se pun 2-3 bucăţi de tifon steril, astfel încât sperma ejaculată să se recolteze în pâlnie) (Christine R.R., 1995). Primele jeturi de lichid clar, lipsite de spermatozoizi şi cu un conţinut ridicat în microorganisme nu se colectează. Folosind această metodă de recoltare, se pot obţine ejaculate de cea mai bună calitate, fără să se influenţeze capacitatea reproductivă a vierilor (Feredean, 1974). Recoltarea propriu-zisă prin metoda manuală începe odată cu apariţia primelor jeturi "lăptoase", bogate în spermatozoizi. După terminarea recoltării, se îndepărtează tifonul de filtrare, iar paharul colector se predă la laborator.

182

În ce priveşte calitatea ejaculatelor, ca şi durata de recoltare, nu s-au constatat diferenţe între metoda de recoltare cu vaginul artificial şi cea manuală. În general, metoda manuală se recomandă pentru centrele de recoltare, prelucrare şi difuzare a dozelor de spermă pe o rază mai restrânsă de activitate, deoarece nu permite ca un operator - recoltator să recolteze sperma de la mai mulţi vieri deodată (metoda vaginului artificial). Fazele de ejaculare la vier Similar masculilor aparţinând celorlalte specii de animale domestice, ejacularea la vier este multifazică, adică eliminarea spermei şi secreţiilor glandelor anexe sunt sincrone numai în aparenţă, pentru că în realitate ele sunt ejaculate în mod succesiv (tabel 4), astfel (Bussiere J. şi col., 1992): a) fracţiunea prespermatică, alcătuită din secreţiile glandelor uretrale, reprezintă cca. 2-5% din volumul ejaculatului (10-15 ml). Această fracţiune are mai mult un rol de igienizare a uretrei şi de facilitare a intromisiunii penisului în vaginul natural sau artificial. Ea este lipsită de spermatozoizi, iar când conţine şi secreţii ale glandelor bulbouretrale, în contact cu aerul se coagulează; b) fracţiunea spermatică, alcătuită din spermatozoizi, secreţii ale epididimului, veziculelor seminale, prostatei şi glandelor bulbo-uretrale, este cea mai bogată în spermatozoizi (3-5 miliarde/ml de spermă), cu aspect lăptos, reprezentând 3050% din volumul ejaculatului; c) fracţiunea postspermatică este săracă în spermatozoizi şi reprezintă 5060% din volumul total al ejaculatului. Are aspectul de lichid tulbure, deosebit de bogată în secreţii ale veziculelor seminale, cu conţinut ridicat în fructoză (Flowers W.L., 1992). Prefaza (Gotze) Fracţiune prespermatică (Mann) Faza principală (Gotze) Fracţiune spermatică în spermatozoizi (Mann) Faza principală (Gotze) Fracţiune (Mann) 183 Secreţia glandelor uretrale, 4-5 ml Spermatozoizii în concentraţie mare, 4 miliarde/ml Secreţia glandelor seminale 1/5 din ejaculatul total, 4/5 din spermatozoizi Secreţia glandelor seminale cu conţinut bogat în

postspermatică fructoză

Tabel 3 – Fazele de ejaculare a spermei la vier (schematizare după Feredean) Alţi autori (Niwa, 1961) disting diferite tipuri de ejaculări, dintre care, cel mai frecvent este tipul în care o fază bogată în spermatozoizi este urmată de o fază lipsită de spermatozoizi. Secreţiile glandelor bulbo-uretrale, care sunt bogate în mucină, coagulează imediat după ejacularea în cervixul scroafei, formând un dop ce reţine sperma în uter. După recoltare, această secreţie gelatinoasă se depune pe fundul paharului colector. Importantă pentru recoltarea spermei este cunoaşterea excitaţiilor ajutătoare sau "reflexele favorabile" prin care se poate stimula actul sexual la vier, deoarece calitatea excitaţiilor din timpul recoltării nu este nici pe departe ca cea oferită de scroafa în călduri. Pe cât posibil, se recomandă ca vierul să fie scos din boxă întotdeauna de acelaşi îngrijitor sau operator-recoltator, să fie condus mereu pe acelaşi traseu până la manechinul de recoltare, iar aici, factorii de mediu interiori să fie neschimbaţi. De asemenea, anumite îndemnări sau încurajări din partea operatorului-recoltator pot să declanşeze reflexele de salt şi de îmbrăţişare. După o recoltare cu succes se apreciază ca deosebit de utilă recompensa, prin administrarea unui furaj preferat (ovăz, morcovi) (Mani R., 1991). În timpul recoltării spermei, o serie de afecţiuni ca dureri ale membrelor, leziuni la nivelul penisului, mişcările defectuoase de căutare, alunecarea trenului posterior pe o duşumea netedă şi udă în timpul saltului, comportamentul brutal al operatorului recoltator sau al îngrijitorului pot determina o stare de inhibiţie în desfăşurarea stadială a reflexelor sexuale sau chiar la întreruperea actului sexual.

Factorii care influenţează producţia spermatică Influenţa anotimpului asupra montei sau inseminării artificiale. Fecunditatea la scroafele montate sau inseminate este dependentă, în mare măsură, de sezon. În general, în timpul verii, mai ales în lunile călduroase, fecunditatea scade cu 1020 %, comparativ cu celelalte anotimpuri ale anului. Numărul de inseminări pe ciclu de călduri şi durata de conservare a spermei.

184

În urma cercetărilor efectuate, s-a concluzionat că numărul de monte sau inseminări, într-o perioadă de călduri, poate influenţa fecunditatea şi prolificitatea scroafelor (Flower W.L., 1992). Astfel, după o singură inoculare s-a obţinut o fecunditate de 60,3%, după 2 inoculări 89,5%, iar atunci când s-au făcut 3 inoculări într-o perioadă de călduri s-a obţinut cea mai ridicată fecunditate (92,3%). Durata de conservare a spermei poate influenţa, de asemenea, capacitatea fecundantă. Astfel, cea mai mare fecunditate şi prolificitate s-a înregistrat atunci când sperma recoltată şi diluată s-a folosit imediat (79,31% fecundate şi 10,05 purcei pe scroafă). După o zi de conservare, rezultatele au fost ceva mai scăzute (76% şi 9,5 purcei), iar când sperma s-a conservat 2 zile, rezultatele au fost mai scăzute (fecunditate 52,63% cu 7,44 purcei). După 3 zile de conservare, fecunditatea a scăzut şi mai mult (44,44% fecunditate şi 7,4 purcei pe scroafă) (McIntosh G.B., 1989). Din datele prezentate, rezultă că diferenţele de fecunditate între inseminările din prima zi şi cea de a doua zi sunt semnificative, dar între prima şi a treia zi, diferenţele sunt considerabile. Factori dependenţi de mascul Capacitatea fecundantă a spermei depinde foarte mult de regimul de folosire a vierilor la montă sau la recoltare şi de condiţiile de întreţinere (tabel 4). Regimul de folosire a vierilor la recoltare. Acest factor prezintă importanţă deosebită asupra eficienţei inseminării artificiale, deoarece ritmul intens de recoltare poate influenţa fecunditatea şi prolificitatea scroafelor inseminate după cum rezultă din tabelul 6 (Bonet S. şi col., 1994). Frecvenţa recoltărilor pe zi Scroafe inseminate Scroafe gestante Număr % Purcei obţinuţi

Pe scroafă Pe scroafă fătată inseminată 0,33 491 387 78,81 9,8 7,72 0,86 276 159 57,60 8,3 4,87 Tabel 4 – Influenţa ritmului de recoltare a spermei vierilor asupra fecundităţii şi prolificităţii scroafelor inseminate (după Dinu şi col., 1974) După Feredean (1972), indicele sau intensitatea de folosire a vierului la recoltare

se poate determina după formula: 185

Ifv =

I , în care: ( pz )( p − z )

-

Ifv - indicele de folosire a vierului (numărul de recoltări/zi); I z - numărul ejaculatelor obţinute în perioada dată; - numărul de zile în care s-au efectuat montele sau recoltările (în cazul p - perioada de folosire luată în calcul; intervalului de folosire-p).

Vârsta vierului în luni

Nr. mediu de ejaculate ce se pot obţine într-o lună

Indicii de folosire a vierilor la recoltare (Ifv)

Nr.mediu de spermatozoizi mobili dintr-un ejaculat

Nr.doze cu 3 miliarde spermatozoizi

Nr. de doze anual (în 10 luni de activitate şi 2 luni de repaus sexual) 200 330 500 650 800 950 1100 1200

8 10 12 14 16 18 20 22

4 5 6 7 8 9 10 10

0,13 0,16 0,20 0,23 0,26 0,30 0,33 0,35

15 20 25 28 30 32 34 36

dintr-un ejaculat 5 6,6 8,3 9,3 10 10,6 11,3 12

lunar 20 33 50 65 80 95 113 120

24 11 0,36 38 12,6 132 1300 Tabel 5 – Intensitatea de folosire, numărul spermatozoizilor şi numărul de doze ce se pot obţine de la un vier reproducător, în funcţie de vârstă (după Dinu şi col., 1974)

186

Pentru vierii ce se folosesc la inseminările artificiale, se impune obligatoriu determinarea capacităţii sexuale, exprimată prin indicele de spermatogeneză şi spermiogeneză (Feredean, 1974), ce se poate stabili după următoarea relaţie:
Is = CxMxVt , în care I

-

Is - indicele de spermatogeneză; C - concentraţia spermatozoizilor pe unitatea de volum (pe ml de spermă); M - mobilitatea spermatozoizilor (procentul de spermatozoizi mobili) apreciată la microscop; Vt - volumul total de spermă recoltată în perioada luată în studiu; I - numărul ejaculatelor luat în studiu. Cu cât indicele se spermatogeneză este mai mare, cu atât şi potenţa vierului este

mai ridicată. Pentru vierii care nu au ajuns la maturitate sexuală şi corporală, indicele de spermatogeneză este mai mic, acesta crescând proporţional cu înaintarea în vârstă. Indicele de spermatogeneză calculat pentru o lună, la un regim sexual normal, este aproape identic cu indicele mediu trimestrial sau chiar cu cel anual (Flowers W.L., 1992). Factorii legaţi de tehnologia de inseminare Din observaţiile practice, rezultă că instrumentul folosit la inocularea spermei poate influenţa fecunditatea, aşa după cum rezultă din tabelul 6 Instrumentarul utilizat la inseminare Scroafe inseminate Scroafe gestante

Număr % Inseminare cu seringă de sticlă şi cateter de cauciuc 655 445 67,93 Inseminare cu recipient din material plastic şi cateter 256 185 72,26 Inseminare cu instrumentar de material plastic 541 386 71,34 Inseminare prin metoda 428 283 66,12 perfuziei Tabel 6 – Influenţa aparatului de inseminare asupra fecundităţii scroafelor (după Dinu I. şi col., 1974)

187

Pe lângă aceşti factori, rezultatele inseminărilor artificiale mai pot fi influenţate şi de vârsta animalelor. Astfel, între scroafele multipare şi cele primipare se constată diferenţe de cca. 10%, în favoarea scroafelor multipare (Estill C.T. şi col., 1995). Volumul dozei de spermă pentru inseminarea scroafelor. Doza de spermă, care exprimă volumul şi numărul de spermatozoizi necesar pentru o inoculare, prezintă o importanţă deosebit de mare pentru practică, deoarece cu cât acestea sunt mai mici, cu atât se vor insemina mai multe scroafe cu sperma unui vier valoros şi implicit, se pot obţine mai mulţi purcei pe scroafă fătată. De asemenea, proporţional cu creşterea numărului de scroafe inseminate dintr-un ejaculat, se reduce numărul vierilor folosiţi la recoltare, iar preţul de cost pe doza de spermă scade. În general, doza de spermă pentru o inoculare variază între 50-150 ml, cu un număr de spermatozoizi pe doză între 4 şi 10 miliarde. Astfel de doze permit să se facă diluţii între 1:4 şi 1:10, ceea ce, practic, înseamnă 8 până la 20 doze dintr-un ejaculat (Konig I. şi col., 1991). Pentru activitatea practică, se recomandă doze de 80-100 ml spermă diluată, cu 45 miliarde spermatozoizi mobili, pentru scrofiţe şi doze de 100-150 ml, cu 5-7 miliarde spermatozoizi pe doză la scroafele multipare, revenind, în medie 1 ml de spermă diluată pentru 1 kg greutate vie. 2.4.4.4. Inocularea spermei sau inseminarea propriu-zisă În urma observaţiilor practice, s-a dovedit că, pe timpul inseminării scroafelor, nu este necesară contenţia lor, cu recomandarea ca operaţiunea să se execute în deplină libertate. În acest sens, Holt (1959) susţine că prin contenţia (imobilizarea) scroafelor se declanşează o hipersecreţie de adrenalină, care la rândul ei frânează secreţia de ocitocină. Ori, se ştie că, ocitocina activează motilitatea tractusului genital, facilitând migrarea spermatozoizilor spre locul de fecundare. Este indicat, totuşi, ca scroafele în călduri să fie ţinute separat pentru a nu deranja restul lotului, procedeu ce contribuie la ridicarea procentului de fecunditate (Feredean, 1974; Meulen J.Van Der şi col., 1993). Tehnica de inoculare a spermei sau inseminarea propriu-zisă presupune parcurgerea următorilor timpi (Flowers W.L., 1992): examenul microscopic al spermei; reîncălzirea recipientelor cu spermă la 35-370C şi menţinerea lor în termos sau în

alte vase cu apă caldă, până în momentul inoculării. Această operaţiune trebuie să se 188

facă cu puţin timp înainte de inoculare, dozele extrăgându-se din termos numai în momentul inseminării (Crabo B., 1992); toaleta vulvei şi a zonei perivulvare cu tampon îmbibat într-o soluţie dezinfectantă; lubrifierea cateterului sau seminetei cu vaselină neutră sau ulei de parafină; introducerea cateterului încălzit la 35-370C în conductul vaginal cu vârful în sus,

pentru a se feri meatul urinar, iar la nivelul cervixului se fac 2-3 rotaţii spre stânga pentru a se fixa cât mai bine în deschiderea canalului cervical; adaptarea recipientului cu spermă la cateter, prin intermediul tubului elastic, după care se presează uşor pe pereţii acestuia, sincronizat cu timpii de relaxare a musculaturii cervixului, în vederea inoculării dozei de spermă (Selgrath P.J. şi col., 1993) (fig. 34, 35). 2.4.5. Biotehnologia inseminării artificiale la căţea Inseminarea artificială la câine este un capitol nou în marea parte a reproducţiei la carnivorele domestice. Preocupările în acest domeniu au luat amploare în ultimii ani şi la noi în ţară, odată cu creşterea interesului proprietarilor de câini de rasă de a obţine produşi din perechi selecţionate pe criterii înguste, sau în cazul în care femela refuză monta, cu toate că ea este fiziologic pregătită (Rota A. şi col., 1995). O altă ipostază este cea în care masculul este dominat de către femelă, şi intră în funcţiune mecanisme inhibitorii ale actului montei. 2.4.5.1. Recoltarea spermei Recoltarea spermei presupune asigurarea unui mediu liniştit, lipsit de zgomote perturbante. La recoltare trebuie să fie prezente cât mai puţine persoane, de preferabil stăpânul sau persoane cunoscute câinelui, în care el are încredere. De obicei, câinii de rasă comună sunt mai puţini sensibili, pe când între câinii de rasă există exemplare labile din punct de vedere psihic, de la care este imposibil de recoltat sperma. Reuşita recoltării este mult influenţată de temperamentul şi libidoul câinelui (Linde-Forsberg C., 2000). Dintre metodele de recoltare, astăzi se folosesc mai frecvent două: - masajul manual: constă în exercitarea unei presiuni moderate cu ajutorul mâinii dispuse înapoia bulbilor erectili; ejacularea se produce la scurt timp (fig. 36). 189

- cu ajutorul vaginului artificial: de construcţie specială, principiul metodei bazându-se pe crearea unor condiţii asemănătoare vaginului căţelei în călduri (presiune, temperatură, lubrifiere); se poate utiliza în cazul în care metoda manuală (mai simplă) nu a dat rezultat. Ambele metode dau rezultate satisfăcătoare şi nici una dintre ele nu are consecinţe negative asupra reproducţiei. Dacă animalul este pregătit corect şi recoltarea se face cu grijă, fără a provoca durere, se poate obţine material seminal de primă calitate şi în cantităţi suficiente. Pregătirea animalului presupune, pe lângă asigurarea condiţiilor de mediu, prezenţa femelei în călduri, fiind astfel declanşat lanţul de reflexe necesare actului de împerechere (Linde-Forsberg C. şi col., 1999). Recoltarea are cu atât mai multe şanse de reuşită, cu cât condiţiile create stau mai aproape de circumstanţele unei monte naturale. Reflexele din cadrul montei sunt următoarele: apropierea, erecţia, saltul şi îmbrăţişarea, intromisiunea, urmată de mişcări de basculare şi ejacularea.

Ejacularea are loc în trei reprize, cu următoarele fracţiuni: - prespermatică - este reprezentată de secreţia glandelor uretrale (glande Littre). Apare ca un lichid transparent, limpede şi nu conţine spermatozoizi (sau conţine, dar în număr foarte redus). Secreţia glandelor uretrale are rolul de a curăţa uretra. - spermatică - conţine spermatozoizi în număr foarte mare şi provine de la nivelul cozii epididimului. Este un lichid mai vâscos, alb - lactescent. Cantitatea variază între 0,2 şi 4,0 ml; concentraţia de spermatozoizi fiind de 500.000 - 1,2 milioane /ml. Este ejaculată rapid, în decurs de 1 - 1,5 minute. - postspermatică - este reprezentată de secreţia prostatei; apare sub forma unui lichid limpede, apos, iar timpul de eliminare este de 5 - 20 minute, în cantitate de 2 - 25 ml. 2.4.5.2. Examenul spermei presupune examinarea: volumului, culorii, densităţii, mirosului. Caracteristicile fracţiunii întâia: a) Culoarea. Culoarea spermei variază de la apos - cenuşie până la albă cremoasă. 190

b) Volumul total al ejaculatului este de 3 - 30 ml. În caz de traumatisme sau boli ale prostatei, uretrei, penisului sau testiculelor, sperma capătă o tentă roşietică (hemospermie), brună sau albăstruie (Rota A. şi col., 1995). c) Densitatea. Densitatea spermei arată mari variaţii de la caz la caz. Numărătoarea spermatozoizilor se poate efectua cu ajutorul camerei Bürker, folosind pipeta de la numărarea leucocitelor şi soluţia Hayem sau clorura de sodiu 3%. Concentraţia de spermatozoizi variază între 0,5 şi 1,2 miliarde/ml. Fracţiunea a doua: a) Aspect macroscopic: apos, transparent 0,2x109 lactescent (asemănător laptelui diluat cu apa) 0,2-0,5x109 alb–lăptos 0,5-1,0x109 dens, lăptos (asemănătoare smântânii) 1,0-1,2x109. b) Mobilitatea spermatozoizilor. La aproximativ 25% din cazuri se observă o bună mobilitate. Mobilitatea poate fi apreciată prin determinarea procentuală a spermatozoizilor, ce prezintă mişcare de propulsie şi variază între 0-95% (Pena A., 2000).

După examinarea mişcării spermatozoizilor, li se atribuie o notă după cum urmează: 0 - nici o mişcare; 1 - mişcări individuale; 2 - mişcări individuale cu deplasarea spermatozoizilor; 3 - mişcări de grup limitate; 4 - mişcări sub forma de val. O spermă normală nu poate avea nota mai mică de 3. c) Procentul de spermatozoizi vii (vitalitatea). Pentru aprecierea vitalităţii, probele de spermă se ţin la frigider mai multe zile, la temperatura de –50ºC, verificând vitalitatea spermatozoizilor zilnic, prin examen microscopic pe lama încălzită anterior. În cazul spermei nediluate, viabilitatea este, în medie, 1 - 3 zile, pe când, în cazul materialului diluat, această perioadă durează 4 - 5 zile, timp în care sperma poate fi folosită pentru inseminarea artificială. Verificarea viabilităţii se face prin colorarea pe lamă a unei picături de spermă cu eozină - nigrozină şi examinarea picăturii la microscop. În 191

urma colorării, spermatozoizii morţi se colorează în roz, în timp ce spermatozoizii ce erau vii în momentul colorării nu sunt coloraţi (Pena A. şi col., 2000). 2.4.5.3. Inseminarea artificială Inseminarea artificială este o tehnică bine pusă la punct şi frecvent utilizată în creşterea animalelor. La anumite specii constituie aproape singura modalitate de obţinere a unor descendenţi cu mare valoare genetică. Avantajele inseminării artificiale sunt următoarele: (Anderson K., 1975). - dintr-un singur ejaculat al unui reproducător valoros, pot fi inseminate mai multe femele, al căror număr variază în funcţie de specie între 10 şi 20; - prin combinarea inseminării cu tehnici de refrigerare a spermei, se deschid largi posibilităţi ale ameliorării geneticii: sperma poate fi transportată la distanţe mari, poate fi păstrată timp îndelungat, fără a-i fi afectată capacitatea fecundantă. În acest interval poate fi investigată valoarea genetică a descendenţilor; - aplicarea inseminării artificiale permite crearea unor linii genetice valoroase şi stabilizarea unor caractere utile în cadrul populaţiei; - prin inseminare artificială poate fi prevenită extinderea unor boli infecţioase sau parazitare ce se transmit prin montă. Pentru prima dată inseminarea artificială a fost efectuată de către Lazzaro Spallanzani, în 1779, la o pereche de câini, dovedind astfel că inseminarea artificială poate fi aplicată la mamifere, fiind posibilă chiar obţinerea de hibrizi. Experimentul lui Spallanzani a fost repetat de către Rossi, în anul 1782, fiind folosit tot la specia canină. Mai târziu, Sir Everett Millais demonstrează utilitatea metodei prin încrucişarea unor câini din rasa Basset Hound cu femele de copoi, dovedind astfel că exemplare incompatibile din punct de vedere anatomic, ce nu se pot reproduce pe cale naturală, pot fi montate artificial în vederea creării unor noi rase sau hibrizi. Din prima jumătate a secolului XX există foarte puţine date privind inseminarea artificială la câine; se ştie că s-a încercat găsirea unor medii de diluţie corespunzătoare pentru păstrarea materialului seminal. Primul cuib ce a rezultat în urma inseminării artificiale cu material seminal congelat, a fost acela obţinut de Seager în anul 1969. În anul 1980, în Anglia, au fost eliberate certificate de origine de către Dog Stud Book pentru 6 pui de Setter englez, care au rezultat dintr-o inseminare artificială cu spermă congelată, provenind de la un mascul care a murit cu 8 ani în urmă. Din anul 1981, 192

American Kennel Club recunoaşte puii rezultaţi din inseminarea artificială cu material congelat şi permite emiterea de certificate de origine pentru aceştia. În ţara noastră, această latură a inseminării artificiale nu este reglementată de lege. Indicaţiile inseminării artificiale sunt de ordin clinic sau genetic. Indicaţiile de ordin clinic sunt următoarele: - deficienţa anatomică la unul dintre parteneri, fapt ce nu permite monta naturală (angustia vulvei sau al vaginului, diferenţa mare în greutate sau talie etc.); - masculul refuză monta deoarece actul montei îi provoacă durere; - sunt cazuri în care masculul şi femela nu se acceptă reciproc din pură antipatie, în timp ce cu alţi parteneri ar fi dispuşi să se monteze; - cauza frecventă a insuccesului montei naturale este caracterul dominant puternic al femelei ce atrage după sine inhibarea masculului; - lipsa de experienţă a unuia dintre parteneri poate face imposibilă monta naturală. Indicaţiile de ordin genetic sunt cele dictate de cerinţele crescătorilor de elită, dar se acceptă doar în cazul în care nu este posibilă monta pe cale naturală (Pena A. şi col., 2000). Reuşita inseminării artificiale depinde de două puncte cruciale: - calitatea spermei; - alegerea momentului optim de inseminare artificială; stabilirea momentului optim se face prin efectuarea unui frotiu vaginal colorat cu albastru de metilen. În această direcţie, cu ajutorul unei tije metalice la capătul căreia se aplică un tampon de vată, se introduce prin rotire în vagin. După care se scoate din vagin se etalează pe o lamă de sticlă curată şi degresată. Se lasă la temperatura camerei câteva minute, după care se colorează direct cu albastru de metilen 1%. După 3-5 minute de la colorare se spală la jet de apă rece şi se examinează la microscop cu obiectivul 10. Considerăm momentul optim pentru inseminare când în frotiu sunt prezente celule cheratinizate în procent de peste 80%. Pentru verificarea calităţii spermei se efectuează examene microscopice, determinându-se densitatea, mobilitatea şi procentul spermatozoizilor anormali (trebuie să fie sub 30%). Pentru inseminare se poate folosi: - spermă proaspătă nediluată; - spermă diluată ori refrigerată la 50C; - spermă congelată la - 1960C. 193

Folosirea spermei congelate pentru inseminare necesită condiţii speciale de laborator, deoarece se obţin rezultate satisfăcătoare (fertilitate 65-85%) doar în cazul inseminării cervicouterine, cu ajutorul cateterelor speciale din material rigid (metal), sau prin introducerea materialului seminal direct în uter pe cale chirurgicală, prin laparatomie sau laparascopie. Aceste metode sunt destul de exigente şi necesită experienţă şi îndemânare din partea practicianului. Pentru inseminarea artificială intracervicală sau intrauterină, se foloseşte sperma crioconservată la -196ºC. Doza de spermă trebuie să conţină cel puţin 1,5x106 spematozoizi mobili. Materialul seminal congelat îşi păstrează capacitatea fecundantă 1-2 zile după decongelare. Sperma refrigerată poate fi folosită pentru inseminare 4-5 zile după recoltare şi poate fi introdusă în căile genitale femele cu ajutorul unor catetere simple din material plastic (Linde-Forsberg C., 2001). Pentru conservarea materialului seminal prin refrigerare (în stare lichidă) se folosesc următorii diluanţi: 1) Gălbenuş de ou + lapte (Bahlan, 1958) Lapte praf ( sau lapte slab).................. 10 ml; Gălbenuş de ou.....................................10 ml; Apă distilată ......................................ad 100 ml. 2) Citrat de sodiu şi gălbenuş Citrat de sodiu 3% ............................. 80 ml; Gălbenuş de ou.................................. 20 ml. 3. Diluant TRIS (acid citric +fructoză) (Andersen, 1975) Soluţia TRIS: Soluţie TRIS......... 80 ml Gălbenuş de ou ....20 ml TRIS....................................30,3 g Fructoză ............................. 2,5 g Acid citric............................1 7,8 g Apă distilată..................ad 100 ml Pentru conservarea materialului seminal prin congelare, se pot utiliza următorii diluanţi (Foote , 1964): Citrat - HNa................... 1,16 g; Glicerină/glicerol .............0,75 g; Glucoză ..........................1 g; Gălbenuş de ou ................20 ml; Apă distilată ..................... 20 ml; 194

Streptomicină..................100 mg; Penicilină.........................1000U.I.; Diluant TRIS Soluţie TRIS .................. 70 ml; Gălbenuş ........................20 ml; Glicerină ........................ 8 ml; Streptomicină ...............100 mg; Penicilină......................1000U.I.; pH - 6,6. În practică, se cunosc două metode de congelare: congelare fără centrifugare şi congelare prin metoda pellet şi cu tuburi cu centrifugare (Wilson M., 1993). 1. Congelare fără centrifugare Etape: evaluarea calităţii spermei proaspete la temperatura camerei (mobilitate > 60%, densitate corespunzătoare); diluare la concentraţia 109spermatozoizi/ml; echilibrare la 40C 1,5 - 2 ore; încărcarea tuburilor de plastic (0,5 ml) la 40C; introducerea tuburilor în vapori de N2 lichid (aproximativ –700C), apoi 370C. 2. Congelare prin metoda pellet şi cu tuburi cu centrifugare Etape: centrifugare; diluare 5x106spermatozoizi/ml (cu diluant TRIS+glicerina); răcire la - 50ºC; echilibrare 1 oră; congelare. a) b) sperma de –50ºC în picături de gheaţă uscată (pellet) - răcire în 3 minute la metoda cu tuburi de plastic (descris anterior); în soluţie citrat de Na 3% la 30-350C; baie de apă 380C. 195

– 79ºC, apoi pellet-ul va fi păstrat la –196ºC; Decongelarea se face astfel:

Prin folosirea spermei brute, proaspăt recoltate se poate obţine o fecunditate de 70-80%. Materialul seminal se introduce în jumătatea anterioară a vaginului cu ajutorul unui cateter steril de unică folosinţă, la capătul căruia a fost adaptată seringa ce conţine materialul seminal (Tsutsui T. şi col., 1989).

2.5. MONTA LA ANIMALELE DE FERMĂ
Prin montă denumim actul sexual la animale şi constă din împreunarea a doi indivizi de sex opus. Pentru a se realiza actul montei sunt necesare următoarele condiţii: femela să fie în călduri şi să accepte masculul; masculul să fie potent şi să manifeste în mod corect reflexele sexuale pentru a Monta naturală, ca metodă de reproducţie, prezintă avantaje şi dezavantaje: Dintre avantaje semnalăm: procent de fecunditate mai ridicat comparativ cu inseminarea artificială (I.A.); femelele sunt montate în perioada optimă; depistarea femelelor în călduri se face de către mascul, fiind în acelaşi timp şi un biostimulator. Ca dezavantaje menţionăm: folosirea neraţională a reproducătorilor masculi; numărul mic de femele pe care le poate monta (comparativ cu I.A.); 196

efectua actul copulator.

-

incertitudinea precizării originii paterne, când se practică monta liberă; posibilitatea transmiterii unor boli specifice venerice prin actul sexual. Menţionăm că monta la toate speciile animalelor de fermă trebuie să se facă cu

reproducători de mare valoare zootehnică, testaţi şi bonitaţi de către oficiile judeţene de reproducţie şi selecţie, autorizaţi de către acestea. Legislaţia sanitar-veterinară prevede eliberarea unei "autorizaţii de montă" de către Unitatea Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie pentru fiecare producător, conform modelului de mai jos:

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Apelor Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltarea Rurală Unitatea Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie AUTORIZAŢIE DE MONTĂ NR. ........ În baza bonitării şi expertizei efectuate la data de ........................... taurul (armăsarul, vierul, berbecul) numele .............................................. nr. matr. .................. rasa ................... locul şi data naşterii ................... clasa generală ............................ clasa pentru conformaţie ....................... aparţinând ....................................... se autorizează să fie folosit la monta naturală de la .................... până la .................. în staţiunea.................. Deţinătorul reproducătorului este obligat să comunice emitentului autorizaţiei orice modificare survenită (vânzare, transfer, mortalitate) în termen de 10 zile de la data când a avut loc evenimentul. Se prelungeşte autorizaţia de la ................... până la .................... Se prelungeşte autorizaţia de la ................... până la .................... 197

Şef UARZ

Preşedintele comisiei de bonitare

2.5.1. Monta la bovine Monta la vaci este denumită popular "gonit". Aceasta se poate dirija prin montă dirijată (la grajd sau chiar în tabără, când taurul este legat) sau prin montă liberă (la păşune). Pentru montă se repartizează aproximativ 60-80 vaci la un taur, având grijă ca la taurii tineri recent intraţi la montă, numărul femelelor să fie mai mic. Taurii mai experimentaţi pot monta de două sau trei ori pe zi, cu o zi sau două pe săptămână repaus (Chenoweth P.J., 1981; Groza I., Morar I., 2004). În vederea efectuării actului sexual este bine ca vaca să fie contenţionată într-un "stand" special construit din lemn sau metal. Vacile sunt date la montă în funcţie de producţia de lapte de la al doilea sau al treilea ciclu de călduri după fătare (50-80 zile de la fătare), iar junincile când au atins vârsta optimă de reproducţie (de la 18-20 de luni, în funcţie de rasă). Momentul optim pentru montă este imediat ce au fost depistate în călduri, pe baza semnelor clinice caracteristice şi a comportamentului sexual. Înainte de montă, vaca trebuie să fie obligatoriu controlată sub aspectul sanitar-veterinar urmărind în special caracterul mucusului de călduri şi aspectul vestibulului vaginal. Dacă scurgerile sunt anormale, animalul nu se montează şi se va trece imediat la diagnosticul afecţiunii pe cale transrectală, iar dacă este cazul se aplică tratamentul adecvat. Adeseori în practică se neglijează acest examen înainte de montă, ceea ce face ca vacile cu infecţii genitale oculte să rămână infecunde multe cicluri la rând (Makorechian M. şi col., 1987). După examenul clinic genital, vaca va fi montată de taurul care a fost planificat, şi care va trebui condus de inelul nazal la care se adaptează un baston. Trebuie avut în vedere normele de tehnica securităţii muncii şi se vor lua măsuri pentru prevenirea accidentelor în timpul manipulării taurului. Actul copulator la taur durează scurt timp, reflexele sexuale se desfăşoară rapid, ejacularea fiind tradusă clinic printr-o mişcare caracteristică a crupei şi durează 2-3 secunde.

198

După montă, unele vaci sunt mai sensibile, se cifozează şi încearcă mişcări de expulzare a spermei. În acest caz este bine să fie plimbată femela sau să se prindă uşor de regiunea dorsală. În practică se efectuează una sau două monte (în funcţie de femelă). Prima montă se face imediat ce vaca a fost depistată în călduri, iar a doua la 10-12 ore. De obicei cele depistate dimineaţa se montează dimineaţa şi se repetă monta după-amiază la ora 17-18, iar cele depistate după-amiază se montează şi a doua zi dimineaţa. Se recomandă ca vaca depistată în călduri dacă este la păşune, să fie contenţionată, să nu fie lăsată între celelalte animale pentru a preveni deranjul ce-l poate cauza în acest stadiu estral. Menţionăm că, în zilele noastre, monta naturală este înlocuită aproape în totalitate cu I.A. 2.5.2. Monta la ovine şi caprine Denumită în popor şi "mârlitul oilor", monta la această specie se organizează fie în sistemul montei libere,l fie în sistemul montei la mână sau turmele de oi păşunează împreună cu berbecii repartizaţi, încât oile sunt montate pe măsură ce intră în călduri, iar în fermele mijlocii şi mari se practică mai frecvent monta dirijată când se face o potrivire a perechilor, urmărindu-se obiectivul de selecţie şi ameliorare a efectivului. Numărul de berbeci necesari, se calculează în funcţie de numărul oilor, ţinând seama că un berbec într-un sezon sexual poate monta 40-60 de oi. Berbecii adulţi pot efectua 4-6 monte pe zi, iar cei tineri 1-2 monte pe zi, având grijă să li se asigure o furajare şi îngrijire corespunzătoare (Price E.O., 1998). Până nu demult, sezonul de montă a oilor în condiţiile climatice ale ţării noastre era toamna începând cu primele zile ale lunii septembrie, fătările urmând să aibă loc în luna ianuarie-februarie cu condiţia asigurării unor adăposturi corespunzătoare prevăzute cu boxe de fătare adecvate şi a bazei furajere solide. Mai recent, se aplică şi sistemul de montă extrasezon, în lunile de primăvară timpurie, rezultatele obţinute până în prezent fiind satisfăcătoare în cele mai multe unităţi. Probabil că odată perfecţionarea metodelor de inducere a căldurilor în extrasezon, rezultatele să fie mai bune. La ovine monta naturală se efectuează în mai multe sisteme, în practică fiind cunoscute: monta liberă, monta în harem şi monta dirijată (Price E.O., 1997).

199

Monta liberă, se practică în unităţile cu efective mari de ovine, unde nu s-au extins inseminările artificiale. Sistemul constă în introducerea mai multor berbeci în turma de oi (în funcţie de numărul de oi repartizat) şi care vor sta împreună cu acestea toată perioada de montă. În acest sistem, oaia în fază de estru, poate fi montată de mai mulţi berbeci şi de mai multe ori. Sistemul are avantajul că reduce la minim efortul fizic al omului, în schimb are foarte multe dezavantaje cum sunt: epuizarea reproducătorilor şi folosirea lor neeconomică; imposibilitatea stabilirii paternităţii; riscul transmiterii unor boli ereditare, consangvinitate, etc. Monta în harem. Aceasta constă în formarea unor turme mai mici de câte 40-50 capete în care se introduce un singur berbec şi care se lasă împreună cu oile cel puţin două cicluri sexuale. Acest sistem are avantajul că se cunoaşte originea produşilor pe linie maternă şi paternă dar, are dezavantajul că necesită volum mare de muncă prin formarea de turme mici (40-50 oi) şi număr mare de îngrijitori (Martin G.B. şi col., 1986). Monta dirijată. Corespunde mai bine scopului ameliorării efectivelor de ovine şi este superioară celorlalte sisteme de montă amintite prin faptul că berbecii sunt separaţi de oi pe toată perioada de montă. Oile vor fi montate numai de reproducători repartizaţi prin programul de ameliorare dinainte stabilit. În vederea aplicării acestui sistem sunt necesare luarea unor măsuri organizatorice cum sunt: amenajarea lângă saivan a unui ţarc în care să fie introduse oile depistate în asigurarea unui număr corespunzător de berbeci încercători (un berbec la 100 oi); îngrijirea separată a berbecilor reproducători şi asigurarea unui supliment Ca berbeci încercători se folosesc masculii care nu corespund bonitării, dar cu apetit sexual normal. Pentru împiedicarea actului copulator acestora li se aplică un şort în regiunea abdominală. Mai există şi alte metode de a forma biostimulatori prin: vasectomizare (rezecţia canalului epididimar, a canalelor deferente, a cozii epididimului, blocarea cu parafină a epididimului). În ultimul timp s-au format genitostimulatori prin deviaţia plastică a penisului, etc. (Price E.O., 1991) Berbecii încercători sunt lăsaţi în turmă pentru depistarea oilor în călduri. Oile depistate se reţin într-un padoc separat şi se dirijează pentru montă la berbecii planificaţi. 200 călduri;

concentrat de hrană.

Trebuie să se aibă în vedere că un berbec cu o stare bună de întreţinere poate efectua 34 monte pe zi, cu condiţia asigurării unui repaus de cel puţin o zi pe săptămână. Timpul optim pentru montă, la oaie, este ziua în care s-a făcut depistarea ei în călduri. Pentru obţinerea unei fecundaţii ridicate se recomandă repetarea montei la interval de 10-14 ore. De aceea oile depistate în călduri vor fi menţinute în padoc toată ziua pentru a putea fi montate dimineaţa şi după-amiază. Aplicarea acestui sistem de montă permite înregistrarea într-un registru de montă, data montei şi reproducătorul folosit existând astfel posibilitatea unei selecţii şi ameliorări a efectivului. La caprine, monta se face atât în libertate, cât şi dirijat mai ales în efective mai mari. 2.5.3. Monta la suine Monta naturală la suine reprezintă sistemul de reproducere practicat aproape în exclusivitate atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial, cu excepţia unor unităţi de creştere în sistem industrial unde se practică însă montarea artificială. În general, la suine se aplică două sisteme de montă: dirijată şi liberă. Monta dirijată, cea mai practică în ţara noastră, prezintă o serie de avantaje dintre care semnalăm: cunoaşterea datei montei, organizarea descendenţilor, se poate face potrivirea perechilor. Monta dirijată poate fi aplicată prin trei variante: montă simplă, montă dublă şi monta repetată. a) Monta simplă se practică mai rar şi constă în montarea scroafei o singură dată, într-un ciclu de călduri de către un singur vier. Prin aplicarea acestui procedeu se obţin rezultate bune numai dacă monta se efectuează cu vieri reproducători de mare valoare zootehnică, iar monta să se facă cu puţin timp înaintea ovulaţiei. De aceea se recomandă ca scroafa să fie montată la 24 de ore de la declanşarea căldurilor. b) Monta dublă dă mai bune rezultate atât ca procent de fecunditate cât şi ca prolificitate. Ea constă în efectuarea a două monte într-un ciclu de călduri, cu doi vieri la interval de câteva minute, sau chiar la câteva ore între monte. Vierii sunt de obicei din rase diferite (montă heterospermică) se folosesc la hibrizi pentru producţia de carne. 201

Feredeanu (1974) a obţinut prin montă dublă heterospermică o fecunditate mai mare cu 14,3-16,4% faţă de monta repetată şi cu 28,6% faţă de monta simplă, iar prolificitatea a fost de asemenea, mai mare cu 1,1, respectiv cu 3,4 purcei pe scroafă la o fătare. În consecinţă, monta dublă sau triplă heterospermică duce implicit la creşterea fecundităţii şi prolificităţii scroafelor (Bilkoi G., 1995). c) Monta repetată, se practică cu acelaşi vier. Scroafa depistată în călduri se montează a 2-a zi şi se repetă la aproximativ 12 ore. Dacă căldurile durează mai mult se poate face şi o a treia montă. Monta repetată se practică obligatoriu în fermele de elită, la care trebuie să se cunoască originea produşilor. Mai este denumită montă homeospermică (Soed N.M., Kemp B., 1997). d) Monta liberă. Sistemul de montă liberă se practică în sistemul de creştere gospodăresc. Aceasta presupune prezenţa vierului în turma de scroafe şi care are posibilitatea să descopere femelele în călduri şi să le monteze de mai multe ori în aceeaşi zi. Sistemul în sine, pe lângă multiplele avantaje pe care le are (genitostimulatori, depistarea căldurilor, monta repetată, etc.) produce o epuizare sexuală a masculului şi o scădere a capacităţii fecundante a spermei. El mai prezintă şi alte dezavantaje: depistarea unor boli şi prevenirea răspândirii lor, menţinerea timp îndelungat a scroafelor gestante împreună cu vierii şi scroafele negestante, ceea ce favorizează provocarea unor avorturi de natură traumatică; dificultăţi în hrănirea diferenţială a vierilor în perioada activităţii sexuale, etc. Cu toate acestea, în marea majoritate a localităţilor rurale se practică acest sistem (Hurtgen J.P., 1984). Depistarea scroafelor în călduri În exploatarea dirijată a suinelor, depistarea scroafelor în călduri se face cu ajutorul "vierilor încercători" care sunt plimbaţi pe culoarul dintre boxele scroafelor. În timp cât vierul circulă sau staţionează pe culoar, scroafele în călduri se apropie de marginea boxei, sar pe pereţii despărţitori, sunt neliniştite, grohăie şi au o comportare caracteristică, la care se mai adaugă şi modificările congestive destul de pregnante vulvei. Scroafele depistate în călduri se introduc în boxe de montă şi se recomandă să se observe dacă comportamentul sexual este însoţit de "reflexul de imobilitate", adică sprijinind mâinile pe regiunea lombară şi apăsând, femela în călduri rămâne imobilă. După această verificare se aduce vierul repartizat, care rămâne în boxă până se termină 202

monta. Dacă vierul este prea greu faţă de scroafă este recomandat să se folosească standul de montă, în care se introduce scroafa, pentru ca vierul când execută monta să se poată sprijini cu membrele anterioare de barele standului (Mani R., 1991). În unele ţări se mai folosesc pentru depistarea căldurilor monte "spray-uri" care conţin lichid cu miros caracteristic "de vier" obţinut din secreţia glandelor din diverticulul uretral sau punga lui Lacouchie sau a unor benzi de magnetofon care imită grohăitul caracteristic al masculului din momentul apropierii de scroafă. În ce priveşte durata montei la porcine este în medie de 5-10 minute, cea mai lungă dintre speciile animalelor de fermă. Aceasta se datorează faptului că vierul ejaculează cea mai mare cantitate de spermă dintre toţi masculii domestici (în medie 250-300 ml). În timpul ejaculării vierul este calm şi liniştit şi stă cu regiunea gambelor lipit de scroafă. Numărul de scroafe ce se repartizează la un vier este de 10-12 pentru vierii tineri şi 20-30 femele pentru un vier adult într-un sezon sexual sau 50-60 scroafe pe an. Vierul adult poate efectua în bune condiţii două monte pe zi, cu un interval între ele de 6-12 ore. În sezonul sexual se recomandă ca vierul să aibă un repaus de 2 zile pe săptămână (Gronbach G., 1995). 2.5.4. Monta la cabaline Monta iepelor mai este denumită în popor şi "bătaia iepelor", este aplicată aproape în exclusivitate în ţara noastră. Sezonul de montă la iepe este primăvara şi toamna, dar acesta se poate practica pe tot parcursul anului. Când monta are loc primăvara, mânzul se va naşte în primăvara următoare, când va beneficia din plin de un climat favorabil, alimentaţie bogată în vitamine, substanţe nutritive, săruri minerale şi posibilitatea de mişcare în aer liber. În vederea efectuării montelor, la iepe se dirijează în fiecare primăvară armăsari de rasă, testaţi, din depozitele de stat, perfect sănătoşi, viguroşi şi cu o foarte bună stare de întreţinere. În herghelii se folosesc la montă numai armăsarii pepinieri care sunt întreţinuţi într-un grajd special amenajat şi prevăzut cu boxe individuale pentru fiecare armăsar (Ley W.B., 1985). Se recomandă ca înainte de începerea campaniei de montă, iepele care urmează să fie montate să fie examinate de către medicul veterinar, care va elibera un 203

certificat de sănătate pentru fiecare femelă. De asemenea este obligatoriu examenul serologic de laborator, pentru depistarea anemiei infecţioase. Depistarea iepelor în călduri se face cu ajutorul armăsarilor încercători în herghelii, sau cu armăsari reproducători în staţiunea de montă, dar numai la bara de încercare, special amenajată la sediul staţiunii şi confecţionată de obicei din lemn, cu o lăţime de 1,50-1,80 m. Iepele acceptă armăsarii numai în perioada de călduri, şi aceasta o putem stabili pe baza comportării femelei faţă de armăsar (Bawena J.M., 1982). Pentru a evita eventualele accidente se procedează mai întâi la contenţia femelei, "ca pentru montă", apoi se înfăşoară coada cu o bandă de tifon sau pânză pentru a evita leziunile organului copulator al armăsarului în timpul intromisiunii. În perioada de călduri, zilele în care se recomandă monta iepelor sunt diferite în funcţie de unele aspecte biologice şi anume: - Monta iepelor tinere, se recomandă în a 2a sau a 3a zi de călduri, iar repetarea monte se va face după două sau trei zile, pentru a mări posibilitatea întâlnirii spermatozoidului cu ovula în stadiu de fecunditate optim; - Monta iepelor cu mânji, se face în prima săptămână după fătare, adică la 7-9 zile postpartum. Monta se face în prima zi după depistarea căldurilor. Dacă fătarea s-a efectuat normal, se recomandă monta iepei în primul ciclu de călduri, cel mai târziu în ziua a 9a. Repetarea montei se face după 2-3 zile, iar dacă iapa continuă să manifeste călduri se poate face şi a treia repetare. Unii hipologi insistă asupra montei în a 9 a zi, considerând că multe iepe pot intra apoi într-un anestru prelungit. - Monta iepelor după avort. După avort se încearcă clarificarea originii avortului şi apoi se constituie un tratament complex. Iapa va fi montată numai după trecerea duratei normale a gestaţiei şi se va efectua în a doua sau a treia zi a căldurilor. - Monta iepelor infecunde, adică a iepelor care n-au rămas gestante în sezonul sexual. Acestea vor fi date la montă în sezonul următor, sau se vor examina ginecologic pentru a stabili diagnosticul şi apoi se va institui un tratament adecvat, după care pot să apară căldurile. Monta acestor femele se face asemănător cu a iepelor tinere în a doua sau a treia zi a căldurilor şi monta se poate repeta (Picket B.W., 1989). În vederea actului copulator, armăsarul este condus cu atenţie de îngrijitor şi va fi lăsat să efectueze saltul numai în momentul când este în erecţie. După efectuarea saltului, îngrijitorul cu o mână curată, va dirija penisul armăsarului în vagin.

204

Durata actului copulator la cabaline este în medie 3-5 minute. Ejacularea se produce după mai multe mişcări caracteristice de pistonare şi se exteriorizează printr-o serie de mişcări ritmice de aplecare şi ridicare a cozii armăsarului, precum şi prin contracţii ritmice ale uretrei care pot fi observate pe partea ventrală a penisului, în porţiunea rămasă liberă. În timpul ejaculării unii armăsari muşcă femela de regiunea gâtului. După fiecare montă se recomandă dezinfecţia penisului cu o soluţie de permanganat de potasiu 1:3000, care se va arunca cu o găleată în momentul când armăsarul a retras penisul din vagin şi este liber. Iapa se plimbă pentru a se evita refularea spermei în vagin. La armăsari se repartizează pentru montă naturală 50-60 de iepe într-un sezon. Este bine să avem grijă ca armăsarul să nu facă prea multe monte pe zi şi să aibă cel puţin o zi pe săptămână repaus (Boitor I., 1984). În vederea prevenirii transmiterii unor boli venerice la cabaline, legea sanitarveterinară prevede că se admit la montă numai iepele care provin din zona sau ferme indemne de durină, morvă, gurmă, anemie infecţioasă, etc., pe baza unui certificat sanitar-veterinar.

Fig. 16 – Aparatul SpermaCue (MiniTübtm) & microcuveta (original)

®

205

Fig. 17 – Aspecte normale şi patologice ale spermatozoizilor

206

Fig. 18 – Vaginul artificial pentru recoltarea materialului seminal la taur 1. Aspect de ansamblu; 2. Corpul vaginei; 3. Cămaşa vaginală; 4. Paharul colector; 5. Inelele fixatoare ale cămăşii vaginale; 6. Suportul fixator pentru paharul colector; 7. Robinet cu garnitură; 8. Secţiune longitudinală prin vagina artificială (după Bogdan Dorina, 1976)

Fig. 19 – Recoltarea materialului seminal la taur cu vagina artificială (taur pe taur şi cu ajutorul manechinului)

207

Fig. 20 – Recoltarea spermei la taur prin masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale

Fig. 21 – Materiale necesare pentru inocularea materialului seminal la vacă prin metoda vaginală cu speculum şi stand utilizat pentru inseminări artificiale

Fig. 22 – A. Inseminarea artificială la vacă prin metoda rectovaginală B. Greşeli în efectuarea inseminării artificiale a. prinderea cervixului prea cranial; b. prinderea cervixului prea caudal 208

Fig. 23 – Vagina artificială pentru recoltarea materialului seminal la berbec a. aspect de ansamblu; b. corpul vaginei; c. cămaşa vaginală; d. inele fixatoare; e. paharul colector; f. aspect pe secţiune al vaginei (după Bogdan A.T., 1976)

Fig. 24 – Schema manechinului utilizat pentru recoltarea materialului seminal la berbec

Fig. 25 – Electroejaculatorul utilizat pentru recoltarea materialului seminal la berbec

Fig. 26 – Schema fixării electrozilor electroejaculatorului la berbec în vederea recoltării materialului seminal

Fig. 27 – Materiale necesare pentru recoltarea materialului seminal la armăsar 209

Fig. 28 – Recoltarea materialului seminal de la armăsar după saltul pe iapă (original)

Fig. 29 – Recoltarea materialului seminal de la armăsar după saltul pe manechin (original)

Fig. 30 – Manechin scroafă (partener natural) utilizat la recoltarea materialului seminal

Fig. 31 – A. Diferite modele de manechin utilizate pentru recoltarea materialului seminal la vier B. Îmbrăţişarea manechinului în vagina artificială fixată în manechin

210

Fig. 32 – Vagina artificială pentru recoltarea materialului seminal la vier

Fig. 33 – Tehnica recoltării materialului seminal la vier cu ajutorul vaginei artificiale

Fig. 34 – Pipetă pentru inseminarea artificială la scroafă

211

Fig. 35 – Introducerea cateterului în conductul vaginal şi cervical a. corect; b. corect; c. incorect

Fig. 36 – Recoltarea materialului seminal de la câine prin metoda masajului manual (original) 212

CAP.III. TEHNICI PENTRU OBŢINEREA MASCULILOR GENITOSTIMULATORI 3.1. TEHNICA DEVIERII PENISULUI LA TAUR
Dintre metodele de obţinere a taurilor genitostimulatori cea mai des folosită în fermele şi complexele zootehnice este operaţia de deviere a penisului, care este indicată să se facă la o vârstă cât mai tânără (între 6 – 10 luni). Instrumentarul necesar: 2 bisturie drepte, un bisturiu curb, 2 foarfece drepte, o foarfecă curbă, 4 – 6 hemostatice, ace de sutură Hagedon, ac de sutură Moij, 1 pensă cu braţe lungi, agrafe pentru fixarea câmpului, seringi, ace de seringă, aparat de ras cu lamă. Materiale: 2 – 3 câmpuri mari de operaţie, catgut de 30 cm, un set de mănuşi chirurgicale, tampoane şi feşe de tifon, vată hidrofilă, tinctură de iod, spirt sanitar. Medicamente: Rompun, Combelen sau Diazepam, Procaină 2% 80 – 100 ml, Tripedin sau Moldamin 5 – 6 flacoane, sulfamidă pulvis 50g, soluţie de Rivanol 1%o 2 litri. Pregătirea tăuraşului pentru operaţie: dietă 24 ore, tranchilizarea cu unul din trachilizantele de mai sus sau anestezie prin circuit închis, iar după instalarea tranchilizării, trântirea şi contenţia în decubit dorsal pe un pat de operaţie sau într-un stand de contenţie, prin legarea împreună a membrelor anterioare, iar cele posterioare separat de inelele patului sau de barele standului. Pregătirea câmpului operator delimitat lateral de cele 2 pliuri ale iei, anterior de o linie transversală situată la 20 cm înaintea orificiului prepuţial, iar posterior de o linie dispusă la 3 – 5 cm de scrot, se face prin spălare cu apă caldă şi săpun, radere, dezinfecţie cu alcool şi apoi cu tinctură de iod. Perii din jurul orificiului prepuţial se scurtează, iar zona respectivă se spală cu apă şi săpun (Muntean M. şi Groza I., 1998). Anestezia locală se face în jurul orificiului prepuţial, tecii furoului şi a locului unde va fi orificiul prepuţial deviat cu procaină 2%. Tehnica operatorie necesită următorii timpi: a) incizia circulară a pielii din jurul orificiului prepuţial de distanţă de 2 – 3 cm, având grijă să nu pătrundă în sacul prepuţial;

213

b) introducerea în sacul prepuţial a tubului de cauciuc, incizându-se pielea de pe linia mediană a furoului până la 5 – 6 cm de sacul scrotal având ca element de control tubul de cauciuc; c) izolarea sacului prepuţial intern şi al penisului prin dilacerare şi incizii efectuate cu foarfeca şi bisturiul până când se desprinde de tunica abdominală. Hemoragia ce apare în urma secţionării vaselor din această regiune, se opreşte prin forcipresură şi ligaturare cu catgut sau cu termocauterul; d) protejarea sacului prepuţial dislocat se face prin învelirea într-un câmp steril umectat cu ser fiziologic călduţ, iar orificiul prepuţial se introduce în degetul de mănuşă care apoi se ligaturează cu mătase lăsându-se capetele aţei lungi de 20 cm; e) stabilirea locului deschiderii circulare laterale prin deplasarea sacului prepuţial al penisului la cca. 40O lateral dreapta faţă de planul median şi secţionarea circulară a pielii şi dilacerarea ei, din acest loc pe o suprafaţă ceva mai mică decât orificiul prepuţial şi a pielii înconjurătoare; f) crearea tunelului subcutanat prin dilacerarea ţesutului conjunctiv cu o pensă cu braţe lungi de la baza sacului prepuţial dilacerat cu ajutorul unei pense cu braţe lungi. Se va avea grijă ca în timpul acestei operaţii, sacul prepuţial să nu fie torsionat. Se îndepărtează protectorul care a protejat orificiul prepuţial, după ce acesta a fost exteriorizat în orificiul nou creat în piele; g) sutura pielii din jurul orificiului prepuţial cu mătase în puncte separate de orificiul circular lateral nou creat, urmată de sutura inciziei de pe linia mediană după o prealabilă ajustare a pielii prin secţionarea celor două lambouri triunghiulare de piele. Înainte de sutură se pudrează plaga cu praf de sulfamidă. Tratamentul postoperator constă din administrarea preventivă de antibiotice 20.000 UI/kg masă vie în 1-2 reprize zilnic timp de 3 zile. Tăuraşul va fi supus în acest timp unei alimentaţii care să evite supraîncărcarea şi va fi adăpostit într-o boxă individuală cu aşternut curat. Utilizarea lor ca masculi genitostimulatori se poate face după 30 – 40 zile de la operaţie (Mateş N., 2001).

214

3.2. METODE PENTRU OBŢINEREA DE TAURI AZOOSPERMATICI A) Vasectomia canalului deferent Instrumentarul necesar: este format din bisturiu, pense hemostatice şi chirurgicale, ace de sutură Hagedon şi Moij, iar ca materiale tinctură de iod, spirt sanitar, sulfamidă pulvis, catgut, aţă chirurgicală etc. Contenţia taurului se face în decubit lateral după tranchilizare. Locul elecţiei este fie porţiunea funiculară a cordonului testicular (metoda Ciubar), fie porţiunea testiculară (metoda Gluhovschi). În primul caz, după tunderea, raderea şi dezinfecţia locului de elecţie, anestezia locală prin infiltraţie cu procaină sau xilină 1 – 2%, se incizează cordonul testicular, se izolează canalul deferent având grijă să nu atingem vasele din plexul pampiniform din care, după exteriorizarea în plaga operatorie se secţionează 2 – 3 cm, iar cele 2 capete rezultate se ligaturează cu catgut. În cazul celui de al doilea loc de elecţie abordarea celor două canale deferente se face în porţiunea testiculară printr-o nouă incizie oblică în jos şi median în direcţia rafeului spre fundul sacului scrotal al fiecărui testicul. Plaga funiculară ca şi cea scrotală se închide prin sutură în puncte separate cu mătase chirurgicală. B) Vasectomia epididimului se efectuează după pregătirea taurului după metoda de mai sus, fie prin rezecţia totală sau parţială a cozii epididimului prin exteriorizarea ei printr-o incizie a pungilor testiculare. Cu o foarfecă se secţionează coada epididimului, fie în totalitate (operaţie mai puţin recomandată datorită riscului hemoragiei) fie parţial când se extirpă o porţiune de 1/0,5 cm. După sutura albugineei în puncte separate cu catgut, ceea ce a mai rămas din coada epididimului se suturează în puncte separate cu aţă chirurgicală. C) Blocarea cozii epididimului se poate face prin injectarea transcrotală de parafină lichidă (metoda Gluhovski) fie de soluţii cu antibiotice (metoda Paraschivescu), substanţe care determină formarea la locul injectării a unui nodul indurativ ce nu permite eliminarea spermei prin căile genitale. Obţinerea de berbeci genitostimulatori se poate realiza prin utilizarea tehnicii de deviere a penisului descrisă mai sus la taur, iar pentru obţinerea de berbeci

215

azoospermatici se poate face operaţia de rezecţie a canalului deferent, a cozii epididimului sau prin injectarea transcrotală de parafină sau antibiotice. La berbeci mai poate fi aplicat şi un şorţ protector în jurul abdomenului (acoperă furoul) care nu permite intromisiunea, motiv pentru care aceştia sunt lăsaţi liberi în turmă (berbeci încercători). La celelalte specii după caz pot fi aplicate de asemenea tehnicile mai sus menţionate (Muste A., 2003).

216

CAP. IV. EXAMENUL CLINIC AL APARATULUI GENITAL MASCUL 4.1. EXAMENUL CLINIC AL APARATULUI GENITAL MASCUL PE SPECII
Cuprinde tehnici semiologice de investigaţie şi trebuie executat cu rigurozitate. Inspecţia. Prin inspecţie se apreciază dimensiunea burselor testiculare, simetria lor, integritatea cutisului şi pigmentarea acestuia. La nivelul burselor testiculare se pot constata dermatite, plăgi superficiale, profunde sau penetrante, edeme, inflamaţii, cicatrici, asimetria burselor testiculare sau mărirea exagerată a acestora. La inspecţia furoului şi prepuţului se apreciază dimensiunea, integritatea acestora, putând constata mărirea lor în volum, întâlnită în balanite şi balanopostite, strâmtarea orificiului prepuţial urmată de fimoză şi parafimoză. Inspecţia penisului se realizează după prolabarea acestuia, în timpul erecţiei sau după tranchilizarea masculului. Cu această ocazie se pot descoperi procese patologice cum ar fi: traumatisme, cicatrici, ulceraţii, formaţiuni tumorale, sau anomalii congenitale (glandul bifid, epispadias sau hipospadias). Palpaţia. Palpaţia este o etapă importantă în procesul de examinare clinică a reproducătorilor masculi. La aceştia, se poate folosi palpaţia externă, care vizează porţiunile exteriorizate ale aparatului genital: bursele testiculare, testicul, epididim, porţiunea testiculară a canalului deferent şi palpaţia internă, accesibilă la această specie pentru diagnosticarea afecţiunilor uretrei intrapelvine, a glandelor anexe ale aparatului genital: veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretrale. Există două modalităţi de executare a palpaţiei externe. Palpaţia superficială, executată cu dosul palmei, pentru o mai bună sesizare a modificărilor de temperatură şi palpaţia profundă, care se execută în vederea diagnosticării formaţiunilor de profunzime, abcese, chisturi, formaţiuni tumorale, etc. 4.1.1. Examenul clinic al aparatului genital la armăsar Bursele testiculare. Acestea sunt simetrice, de culoare negricioasă, suple. Se urmăreşte poziţia cozii epididimului, care trebuie să fie orientată caudal. Se pot depista rotaţii de diferite grade (torsiunea testiculară), care în cazuri grave, poate afecta sistemul 217

circulator local, cu creşterea sensibilităţii, edeme şi implicaţii asupra termoreglării testiculare şi spermato-spermiogenezei. Edemul pungilor testiculare apare frecvent în afecţiuni locale ca traumatisme (superficiale profunde sau penetrante), în orhite, orhiepididimite, balanite sau balanopostite, dar şi în afecţiuni generale (anemie infecţioasă, arterită virală). Pe suprafaţa scrotului mai pot fi observate plăgi, formaţiuni veziculare, noduli, cicatrici de diferite dimensiuni (Groza I. şi Morar I., 2004). Pungile testiculare. Pot fi asimetrice în caz de hernii inghino-scrotale, care de cele mai multe ori sunt acompaniate de durere vie şi colici, în ectopia testiculară uni sau bilaterală, când la palpaţie se constată absenţa unuia sau a ambelor testicule. Dacă testiculul ectopic se află situat pe traectul inghinal, se mai poate constata mers rigid, vaccilant, şchiopătură pe membrul corespunzător testiculului reţinut. Mărirea în volum acompaniată sau nu de asimetrie, se mai poate constata în caz de hipo sau atrofie testiculară uni sau bilaterală, hidrocel, când la palpaţie se percepe fluctuaţie crescută sau hematocel, când se percepe senzaţia de crepitaţie. Testiculele şi epididimul. Se palpează prin traversul tunicilor testiculare. Dimensiunea lor este variabilă cu rasa sau individul, sunt mobile în burse şi au o consistenţă dens elastică, uniformă, cu excepţia epididimului, care se poate palpa ca o formaţiune ataşată de testicul, boselată şi alungită. Asimetria exagerată însoţită sau nu de modificarea consistenţei, poate fi semnul unor afecţiuni ca degenerescenţa, hipo sau hiperplazia testiculară, orhita sau orhiepididimita. Lipsa mobilităţii testiculelor în bursele testiculare se constată în caz de aderenţă a seroaselor ca urmare a unor procese inflamatorii. Durerea acuzată la palparea testiculară poate fi rezultatul localizării unor procese patologice acute sau cronice. Se mai pot constata noduli, porţiuni fluctuante în parenchimul testicular sau epididim, procese tumorale, a căror diagnosticare poate necesita examene complementare ca ecografia testiculară sau biopsia (Groza I. şi Morar I., 2004). Cordonul testicular. Se poate palpa pe toată lungimea lui, până la nivelul inelului inghinal inferior. Prin palpare se urmăreşte grosimea, consistenţa, prin comparaţie cu congenerul putându-se constata prezenţa de noduli, abcese, îngroşarea venelor (varicocel), inflamaţia cordonului testicular numită funiculita, care poate fi însoţită de

218

orhită sau orhiepididimită. Palparea ganglionilor inghinali este obligatorie, iar reacţionarea acestora însoţeşte procese inflamatorii cu localizare genitală. Examinarea glandelor anexe ale aparatului genital. Se realizează prin palpaţie transrectală. Exploraţia transrectală la armăsar comportă riscuri asemănătoare sau mai mari decât exploraţia transrectală la iapă şi necesită mijloace specifice de precauţie (stand, iavaşa, flexarea cozii, etc.). După vidarea rectului, efectuată cu multă precauţie, se trece la identificarea anatomică topografică a glandelor anexe şi a ampulelor canalelor deferente. Ca reper se poate lua gâtul vezicii urinare, situate la extremitatea anterioară a uretrei intrapelvine. Ampulele canalelor deferente. Acestea sunt alungite, fusiforme, dispuse imediat după gâtul vezicii urinare, de o consistenţă membranoasă, elastică. Procesele inflamatorii se traduc prin îngroşarea pereţilor acestora şi suprafaţa devine neregulată, sensibilă. Micşorarea consecutivă a lumenului duce deseori la abolirea sau îngreunarea eliminării lichidului seminal (Groza I. şi Morar I., 2004). Veziculele seminale. Veziculele seminale au o lungime de 12-15 cm şi un diametru de 4-6 cm. Prezintă o porţiune rotunjită, asemănătoare unui fund de sac, se continuă cu corpul glandei mai dilatat, iar gâtul este alungit, îngust şi pătrunde sub corpul prostatei. În cazul proceselor inflamatorii apar deformate, mărite în volum, creşte consistenţa şi sensibilitatea locală. Ca urmare a unor procese inflamatorii, pot să apară aderenţe cu ţesuturile sau organele din jur, modificări diagnosticabile palpator. Obliterarea canalului ejaculator duce la acumularea produsului de secreţie, devenind mărite în volum, fluctuante, cu pereţii subţiaţi. Prostata. Este dispusă imediat înapoia veziculelor seminale, este formată din doi lobi uniţi prin intermediul unui istm. Are o consistenţă fermă, nodulară. Afecţiunile inflamatorii neoplazice sau chistice duc la modificarea formei, volumului şi a consistenţei acestora. Glandele bulbouretrale. Acestea au o formă ovoidă şi sunt dispuse înaintea arcadei ischiatice, de o parte şi de alta a uretrei intrapelvine şi sunt acoperite în întregime de muşchiul compresor, motiv pentru care palparea lor este dificilă. Penisul. Poate fi examinat palpator prin traversul furoului, dar este de preferat să fie examinat după exteriorizare, în timpul erecţiei, tranchilizării sau anesteziei epidurale. Penisul poate prezenta modificări inflamatorii, ulceraţii, traumatisme, formaţiuni tumorale (sarcoame, papiloame, melanoame), edeme, hemoragii, hematoame, eczeme, 219

cicatrici, epispadias, hipospadias, modificări la nivelul procesului uretral (neoplasme, prolaps) (Groza I. şi Morar I., 2004). 4.1.2. Examenul clinic al aparatului genital la rumegătoarele mari şi mici Examenul aparatului genital Bursele testiculare. Examinarea burselor testiculare se face prin inspecţie şi palpaţie. La nivelul scrotului pot fi observate plăgi, cicatrici, edeme inflamatorii sau neinflamatorii, abcese, eroziuni şi escoriaţii, dermatite sau formaţiuni tumorale. Aceste afecţiuni pot afecta elasticitatea scrotului, cu implicaţii asupra mobilităţii testiculelor. Apariţia proceselor inflamatorii pot cauza modificări de temperatură locală, cu implicaţii asupra termoreglării testiculare şi în consecinţă a spermatogenezei. Aceste afecţiuni au ca rezultat modificarea indicilor spermatici, iar la examinarea materialului seminal se traduc prin teratospermie, necrospermie, oligospermie, azoospermie (Groza I., Muntean M., 2002). Testiculele şi epididimul. Pot fi palpate prin traversul burselor testiculare. La taur, au o formă elipsoidală, cu o greutate de 250-300g. Extremitatea superioară a acestora este acoperită de capul epididmului, care se prelungeşte parţial şi pe marginea liberă, în timp ce coada epididimului aderă la extremitatea inferioară a testiculului pe care o depăşeşte. Corpul epididmului aderă la marginea posterioară a testiculului şi este proporţional mai subţiat decât extremităţile (Popovici I., Damian A., 2003). La palpaţie, testiculele au o consistenţă densă, datorită capsulei albuginee. Modificările de consistenţă se pot traduce prin sensibilitate, în procesele inflamatorii acute sau cronice, apariţia de zone fluctuante sau crepitante în hidrocel sau hematocel, zone indurate, care finalizează procesele inflamatorii sau afecţiuni tumorale. Cordonul testicular. Cordoanele testiculare trebuie să fie elastice, mobile. Canalele deferente pot fi examinate până la nivelul inelului inghinal inferior. Procesele inflamatorii localizate la acest nivel poartă denumirea de funiculită şi se exprimă clinic prin sensibilitate, lipsa mobilităţii şi îngroşarea cordonului testicular. Examinarea ampulelor canalelor deferente şi a glandelor anexe la taur. Examinarea se execută prin exploraţie transrectală. Aspectul normal al ampulelor canalelor deferente este o dilataţie fusiformă, dispuse lateral, de o parte şi de alta a uretrei intrapelvine, dispuse paralel, deasupra vezicii urinare, în apropierea veziculelor 220

seminale şi sunt susţinute de un mezou interdeferenţial evident. Au o dimensiune de 3-4 cm, cu un diametru de 1,5-2 cm şi o consistenţă densă (Popovici I., Damian A., 2003). Veziculele seminale au forma unui deget, cu suprafaţa neregulată, boselată şi pereţii foarte groşi. Lungimea lor este de 10-12 cm şi grosimea de 1,5-3,5 cm. Prostata are dimensiuni relativ reduse şi este aşezată la originea uretrei sub forma unei proeminenţe transversale. Se poate palpa doar corpul prostatei. Glandele bulbouretrale sunt dificil de identificat, dispuse în porţiunea terminală a uretrei intrapelvine, de mărimea unei alune acoperite de muşchiul compresor (Popovici I., Damian A., 2003). Examenul penisului şi furoului. Se face prin inspecţie şi palpaţie. Pentru a facilita inspectarea penisului se poate recurge la tranchilizarea taurului. Cu această ocazie se pot descoperi procese patologice cum ar fi ulceraţii, plăgi, formaţiuni tumorale, anomalii congenitale. Palpaţia penisului se poate face şi prin traversul furoului. Aprecierea comportamentului şi a reflexelor sexuale la taur. Evidenţierea se face conform următoarelor criterii principale: comportamentul taurului înainte de montă, la vederea vacii, modul de căutare a organelor genitale ale vacii, modul şi gradul în care are loc erecţia. În timpul montei: modul în care se efectuează saltul, cuprinderea vacii cu membrele anterioare, intensitatea căutării organelor genitale, modul de efectuare a intromisiunii, intensitatea zvâcnirii pelviene în momentul ejaculării. După montă: atitudinea taurului după montă, manifestarea dorinţei de repetare a montei (Boitor I.,1984). Reflexul de apropiere, este mai puţin intens, se bazează pe excitaţii optosexuale, datorită cărora taurul se apropie de vaci sau juninci, indiferent dacă acestea sunt sau nu în călduri. Reflexul de erecţie, este un reflex sexual necondiţionat, peste care se suprapun în sens pozitiv sau negativ mai multe reflexe condiţionate. La toţi masculii centrul nervos al erecţiei este situat în măduva sacrală, la nivelul vertebrelor S1, S2, S3. Prin căile nervoase aferente, excitaţiile opto, feno, olfacto şi tactosexuale se transmit la nivelul SNC, de unde prin căi nervoase eferente impulsurile se transmit la efectorii situaţi la nivelul măduvei sacrale. Procesele dinamice care se petrec în timpul erecţiei pot fi sistematizate în procese vasculare, care constau în vasodilataţia reţelei capilare a sistemului areolar din corpul cavernos al penisului şi din ţesutul uretrei extrapelvine. La taur, acest proces este mai puţin intens, datorită lipsei dezvoltării ţesutului cavernos. Mecanismele musculare participă activ în procesul erecţiei la taur şi constau în 221

contractarea muşchilor ischiocavernoşi bulbocavernoşi. La acest mecanism participă şi muşchii retractori ai penisului. În final, erecţia la taur se produce prin ştergerea S-ului penian. Reflexul de salt, numit şi îmbrăţişarea sau cuprinderea, este un reflex sexual înnăscut, necondiţionat şi nespecific. În mod natural, se efectuează numai pe vacile/viţelele în călduri. În urma modelării, acest reflex se poate realiza şi pe alţi tauri şi este utilizat în practică pentru recoltarea de material seminal în staţiunile de recoltare şi conservare a materialului seminal. Modul în care se efectuează saltul este un criteriu obiectiv de apreciere a taurilor de reproducţie şi în special caracterizează temperamentul. Se desfăşoară cu greutate sau poate fi chiar abolit în caz de anchiloză a coloanei vertebrale, miozite, artrite, artroze, pododermatite. Reflexul de intromisiune sau împerechere, este de asemenea un reflex necondiţionat. După ce a efectuat saltul, taurul introduce penisul în vaginul femelei şi face mai multe mişcări de pistonare, ritmice, caracteristice. În timpul intromisiunii se constată modificări ale constantelor fiziologice ca tahicardie, tahipnee. Criteriile de apreciere ale acestui reflex sunt energia şi modul în care are loc intromisiunea, efectuare mişcărilor de pistonare. Reflexul de ejaculare, face parte tot din categoria reflexelor necondiţionate. Centrul nervos al ejaculării este dispus în măduva lombară, la nivelul vertebrelor L2, L3 şi L4. Excitarea acestui centru se face prin stimuli senzoriali care pornesc de la nivelul tegumentului penian. Senzaţiile termice sunt recepţionate prin termoceptori, corpusculi genitali situaţi la extremitatea anterioară a glandului. Senzaţiile de presiune sunt recepţionate prin corpusculii Vater-Pacini situaţi în tegumentul prepuţial, iar senzaţiile tactile sunt recepţionate prin corpusculii Meissner. Ejacularea se produce foarte repede la taur, în câteva secunde de la momentul intromisiunii. Procesele dinamice ale ejaculării cuprind fenomene musculare şi secretorii. Eliminarea materialului seminal se face prin contracţia musculaturii netede dispusă în pereţii căilor de conducere, în doi timpi: emisia şi ejacularea propriu-zisă. La taur întreaga cantitate de spermă se elimină o singură dată şi nu succesiv ca la alte specii (Bogdan A.T.,1984). În unele cazuri, la taurii cu temperament nereţinut se poate constata o contracţie asincronă a musculaturii căilor genitale şi a glandelor anexe, astfel încât ejaculează numai plasma seminală, nu şi spermatozoizi (azoospermie). Fenomenele secretorii ale 222

ejaculării includ eliminarea plasmei seminale, produsul de secreţie al epididimului şi a glandelor anexe ale aparatului genital. La taur, acestea se desfăşoară foarte rapid. La taurii tineri, ţinuţi în stabulaţie poate să apară masturbaţia, ca o deviere de comportament sexual, manifestată prin frecarea penisului de teaca furoului sau de abdomen. Poate duce la epuizare sexuală, pierdere în greutate, procese inflamatorii la nivelul penisului şi prepuţului. Examene de laborator. Biopsia testiculară este o metodă obiectivă de investigare în vederea stabilirii corecte a unui diagnostic andrologic şi constă în prelevarea pe cale chirurgicală a unui fragment de ţesut testicular, în vederea aprecierii histopatologice. Există descrise mai multe metode de aplicare a biopsiei testiculare (Bogdan A.T., 1984). Puncţia biopsică, presupune introducerea unui ac de biopsie prin traversul învelitorilor testiculare, după o prealabilă anestezie pe cordonul testicular şi toaleta locală, sau poate fi utilizată metoda chirurgicală, în care prelevarea de ţesut testicular se face după incizia pe o suprafaţă mică a învelitorilor testiculare, inclusiv a albugineei şi recoltarea unui fragment de ţesut herniat în urma compresiunii digitale. Fragmentele trebuie să fie suficient de mari încât să permită prelucrarea histologică. Datorită polimorfismului leziunilor testiculare, interpretarea lor cere o anumită experienţă, iar rezultatele trebuie corelate cu starea clinică a reproducătorului. 4.1.3. Examenul clinic al aparatului genital la vier Inspecţia. La inspectarea efectivului de vieri interesează sistemul de adăpostire, dacă aceştia sunt ţinuţi în boxe individuale sau comune, posibilitatea identificării lor. Ordinul Guvernului nr. 499 din 2001 prevede individualizarea tuturor animalelor pentru reproducţie şi existenţa unei evidenţe computerizate. Este necesar un program riguros de monte, individualizat pe fiecare vier în parte, pentru a se evita suprasolicitarea unora, consideraţi mai docili şi mai uşor de manipulat. La inspecţia tuturor boxelor, specialistul apreciază starea de întreţinere, igiena corporală în general şi igiena furoului şi anoscrotală, în special. Concomitent se apreciază dezvoltarea, mărimea pungilor testiculare, notându-se aspectul, dimensiunea, simetria acestora, prezenţa unor formaţiuni de suprafaţă cum ar fi eroziuni, escoriaţii, proliferări verucoase, formaţiuni tumorale. La inspecţia furoului se acordă o atenţie deosebită existenţei crustelor formate după deshidratarea secreţiilor prepuţiale, care pot leziona cutisul penian, în momentul 223

montei şi pot întreţine leziunile, escoriaţiile peniene. În cazul întreţinerii vierilor în padocuri, în zilele caniculare se va acorda o atenţie deosebită eritemului solar din zona scrotală. Va fi urmărit de asemenea şi modul de deplasare al vierilor, notându-se dificultăţile de deplasare, cauzate de afecţiuni podale. Palpaţia. Este o metodă utilizată în cazul examinării individuale a vierilor de reproducţie şi se face în mod uzual în momentul montei. Este obligatorie în special la vierii la care în urma inspecţiei au fost observate modificări de formă, volum, culoare sau simetrie a burselor testiculare. Trebuie să se ţină cont de temperamentul vierilor, iar în cazul celor retivi se trece la contenţia prealabilă prin fixarea lonjei nazale. Palpaţia testiculelor se face individual, palpându-se fiecare testicul în parte. Se apreciază mărimea, forma, consistenţa, mobilitatea testiculelor în burse şi modificările de temperatură locală. Temperatura la nivelul scrotumului este cu 2-4°C mai scăzută decât temperatura abdominală (Groza I. şi Morar I., 2004). Bursele testiculare, sunt bine dezvoltate, îngroşate, dispuse în regiunea subanală, scrotumul fiind prevăzut cu păr rar, este puternic cutat şi prezintă un rafeu median evident. Testiculele, sunt de o mărime apreciabilă putând ajunge la 10-15 cm în lungime si 6-7 cm în lăţime şi pot reprezenta 0,2-0,4% din masa corporală. S-a stabilit că există o corelaţie directă între mărimea testiculelor şi producţia de spermatozoizi. Au o formă ovoidă şi sunt plasate în regiunea subanală având axul principal orientat oblic în jos şi înainte (Groza I., Muntean M., 1998). Epididimul, prezintă capul şi coada foarte bine dezvoltate; coada are aspect conoid şi este adăpostită într-un diverticul special al tecii vaginale, fiind orientată înapoi şi în sus. Cordonul testicular, are un traiect postero-anterior şi se poate palpa între coapse. Examenul penisului şi furoului, se face concomitent, prin inspecţie şi palpaţie cu ocazia montei/recoltării de material seminal sau după tranchilizare. Penisul este extrem de lung, fibroelastic şi semirigid, relativ subţire, cu o formă asemănătoare celui de la taur. Este dispus în regiunea pubiană, cu S-ul penian plasat anterior de testicule. Prezintă un gland bine dezvoltat, a cărui extremitate se aseamănă cu un tirbuşon, ce prezintă pe convexitatea porţiunii spiralate o eminenţă alungită cu aspect de creastă. Corpul

224

cavernos este relativ subţire şi cilindric, fără ca extremitatea lui superioară să fie acoperită de ţesut erectil spongios. Furoul este rezultatul invaginării pronunţate a pielii din regiune, foarte adânc, iar inelul prepuţial este extrem de strâmt şi prevăzut cu peri lungi. Până în treimea mijlocie furoul este format dintr-o singură cavitate, ca mai apoi să fie bilobat, formând un compartiment superior numit punga lui Lachouchie care se deschide prin intermediul orificiului prepuţial în vestibulul furoului (Groza I. şi Morar I., 2004). 4.1.4. Examenul clinic al aparatului genital la câine Examenul clinic al aparatului genital la reproducătorii masculi ai carnivorelor domestice face parte integrantă din examenul clinic general, completat cu examenele complementare specifice. Anamneza. Anamneza trebuie să permită clinicianului să cunoască elementele care să-l conducă la diagnosticul corect al infecundităţii sau sterilităţii, precum şi la cauzele care le-au provocat. Datele generale care trebuie obţinute de la proprietar, trebuie să includă vârsta, rasa, comportamentul, probleme legate de reproducţie, starea generală, tratamente sau vaccinări aplicate masculului. Pentru diagnosticul infecundităţii trebuie să se răspundă la două întrebări: - când a apărut afecţiunea? (dacă este posibil data exactă); - cum s-a manifestat? (simptome observate, evoluţia în timp, dacă s-au aplicat tratamente şi rezultate obţinute). O atenţie deosebită se va acorda informaţiilor privind intervenţiile chirurgicale anterioare (castrare, vasectomie) şi tratamentelor medicamentoase aplicate (antibiotice, hormoni androgeni, estrogeni sau progestativi - data, doza). Pentru evaluarea corectă a fertilităţii masculilor se vor solicita date privind vârsta primei monte şi dacă aceasta a fost fecundată, frecvenţa montelor, data ultimei monte fecunde, numărul de femele montate, dar care nu au rămas gestante de la acea dată. Inspecţia şi palpaţia organelor genitale Trebuie făcută cu deosebită atenţie, deoarece unele modificări patologice pot să provoace reacţii violente din partea masculilor examinaţi. Examinarea se face pe mascul în picioare, apoi culcat, organele genitale fiind examinate sistematic şi succesiv. 225

a) Scrotul, trebuie să fie foarte suplu şi neaderent; un scrot îngroşat duce la creşterea temperaturii testiculelor, urmată de procese degenerative cu alterarea liniei seminale. b) Testiculele, se examinează prin palpaţie, apreciindu-se temperatura, localizarea în scrotum, mărimea, consistenţa, mobilitatea şi sensibilitatea. Dacă se constată că sunt de dimensiuni reduse şi moi, este vorba de o degenerare sau hipoplazie; dacă sunt de consistenţă fermă, cu sau fără noduli duri, se suspectează existenţa tumorilor, care în majoritatea cazurilor produc estrogeni sau testosteron în cantităţi mari cu un impact sever asupra funcţiei de reproducţie. În cazul unor procese inflamatorii acute sau cronice, pe lângă mărirea în volum şi edemaţierea testiculului, sensibilitatea este aproape întotdeauna prezentă. (Groza I., Muntean M., 1998). c) Epididimul, situat în partea dorsală a testiculelor poate fi mărit în volum, cu consistenţă moale sau dură, adesea sensibil datorită unor infecţii ascendente sau descendente. d) Penisul, se examinează pe mascul culcat în decubit dorsal sau semiculcat. Pentru exteriorizarea completă a penisului, furoul este tras spre înapoi, iar penisul este fixat prin traversul furoului înapoia bulbilor erectili. Exteriorizarea penisului permite examinarea extremităţii libere a bulbilor erectili şi a orificiului prin care uretra comunică cu exteriorul. Palpaţia penisului permite diagnosticarea fracturilor sau a deformărilor osului penian. Tumorile peniene sau malformaţiile congenitale sunt localizate pe extremitatea liberă a penisului în jurul glandului, pe mucoasa furoului sau chiar la nivelul bulbilor erectili. Încă de la inspecţie se poate aprecia mărimea şi întinderea, forma sesilă sau pediculată, ulcerate sau nu, acoperite de o secreţie patologică uneori sero-sangviolentă genito-urinar (Groza I., Muntean M., 1998). e) Examenul genito-urinar, este necesar pentru aprecierea uretrei şi a prostatei şi se realizează prin cateterism uretral şi tuşeu rectal. Sonda uretrală suplă permite situarea cu exactitate a unei obstrucţii uretrale, precum şi recoltarea urinei pentru examenul de laborator. f) Prostata, poate fi examinată prin introducerea unei sonde uretrale până la nivelul ei şi apoi prin tuşeu rectal se efectuează un masaj al glandei. Prin această tehnică se poate face o prelevare corectă a secreţiei prostatice, ca şi 226

o apreciere a modificărilor patologice de la acest nivel. O prostată normală la câine trebuie să fie netedă, simetrică, nedureroasă şi cu un diametru sub 3 cm. În cazul carcinoamelor prostatice, glanda este dureroasă şi prezintă noduli. Dilatarea simetrică nedureroasă, deseori atât de mare încât formaţia este împinsă în abdomen, este caracteristică în hiperplazia glandulo-chistică benignă a prostatei, întâlnită la câinii de 6-7 ani. În afară de această afecţiune, prostato-megalia poate fi constatată şi în prostatitele acute, abcesul prostatei, ori tumorile primare sau secundare (Groza I., Muntean M., 1998). În cazul unei prostatite acute de origine bacteriană, semnele care o însoţesc sunt: catarul uretrei, constipaţia, tenesmele, mersul ţeapăn, febra, starea depresivă, dureri abdominale, disurie şi leucocitoză. Examenele complementare Trebuie să completeze examenul clinic şi stabilirea diagnosticului corect şi aprecierea unui tratament eficace. 1. Examenul radiografic Se impune ori de câte ori se suspicionează anomalii sau fracturi ale osului penian, obstrucţii ale uretrei prin calculi, studiul uretrei prostatice sau aprecierea prostatitei. Pentru examinarea osului penian, caseta cu filmul radiografic se plasează direct pe penis, după ce în prealabil membrele posterioare au fost deplasate spre înainte astfel încât femurul să nu se suprapună pe osul penian. Radiografia uretrei, se poate face direct, fără o prealabilă pregătire, atunci când se suspicionează prezenţa calculilor radioopaci, sau prin injectarea de substanţe de contrast pe bază de iod. Poziţia animalului este în funcţie de segmentul pe care dorim săl vizualizăm. Astfel, pentru examinarea uretrei peniane şi perineale, poziţia este cea descrisă mai sus; pentru examinarea uretrei pelvine şi prostatice, membrele posterioare trebuie să fie întinse spre înapoi. Deoarece uretra în mod normal nu este vizibilă, pentru a putea fi examinată radiologic trebuie să fie injectată cu substanţe de contrast pe bază de iod. Tehnica examinării cuprinde următorii timpi: introducerea în uretră până în spatele porţiunii pe care dorim să o examinăm a unei sonde uretrale cu balonaş. Astfel, pentru studiul uretrei prostatice, capătul sondei este plasat înapoia prostatei; se injectează prin sondă 5-10 ml dintr-o substanţă anestezică, apoi foarte rapid 5227

30 ml din substanţa de contrast diluată (concentraţia iodului să nu depăşească 300 mg/ml) (Bîrţoiu A., 2002). clişeul se expune când se injectează ultima repriză cu substanţă. Pentru a obţine o imagine reală şi corectă, injectarea lichidului trebuie făcută cu o presiune constantă, deoarece altfel nu se poate obţine o umplere omogenă şi ar duce la imaginea unei stricturi false. O imagine corectă este atunci când diametrul uretrei este uniform până la curbura ischiatică, de unde până la prostată este ceva mai subţiat (Groza I., Muntean M., 1998). Prostata poate fi examinată cel mai bine prin radiografia abdominală din profil, fie direct, fie prin preparare. În primul caz, este mai puţin vizibilă la câinii sub 5-6 ani. La cei mai în vârstă, ea depăşeşte pubisul spre înainte şi dacă nu prezintă modificări patologice, are un contur neted, de formă regulată, simetrică şi densitate omogenă. Radiografia ne dă date privind mărimea, conturul (regulat sau neregulat). Uretrografia retrogradă, descrisă mai sus permite o apreciere mai bună a mărimii şi formei prostatei (Bîrţoiu A., 2002). 2. Examenul bacteriologic Permite identificarea şi izolarea germenilor saprofiţi, patogeni şi depistarea infecţiilor genitale. Se examinează frotiuri colorate prin metoda Gram, din secreţia prepuţială, prostatică sau spermă brută. La interpretare trebuie să se ţină cont că adesea, este vorba de o floră bacteriană saprofită, iar ca o bacterie să fie recunoscută drept cauză a infecţiei, trebuie să fie prezentă în număr mare pe frotiu. Alături de bacterii se mai pot observa celule epiteliale, cristale şi leucocite care, când sunt numeroase, indică existenţa unei infecţii, dar nu permite localizarea ei. Germenii care pot provoca infecţii genitale la masculi sunt: E. Coli, Proteus Vulgaris, Streptococcus, Staphylococcus, Mycoplasme (Răpuntean G. şi col., 2005). Prostata poate fi abordată pentru recoltarea probelor în vederea examenului bacteriologic şi histologic pe două căi: - laparatomia abdomenului, atunci când prostata a depăşit pragul pubian; - prin puncţie transperineală sub anestezie generală, locul de elecţie pentru introducerea acului de biopsie, fiind un punct situat la distanţă egală între anus şi ischium, unde se face cu bisturiul o mică incizie a pielii. Dirijarea acului se va face prin tuşeu rectal, iar locul de unde se va recolta proba este situat lateral de silonul median. 228

Se va evita lezionarea uretrei intrapelviene, iar uneori timp de două zile de la intervenţie este posibil să fie observată o hematurie pasageră (Elias E., 1999). 3. Biopsia testiculară şi prostatică Este indicată să fie practicată doar în cazuri extreme, deoarece la animalele cu fertilitate normală poate să ducă în caz de complicaţii la infertilitate sau sterilitate definitivă. De asemenea, în caz de tumori, în locul biopsiei este preferabilă castrarea, deoarece examenul histologic practicat în scop de diagnostic nu justifică biopsia, iar acesta poate să fie făcut şi după castrare. În ceea ce priveşte tehnica biopsiei, aceasta poate fi efectuată cu acul de biopsie, prin puncţia învelitorilor pe faţa laterală sau după secţionarea acestora cu bisturiul, caz în care este necesar ca după recoltarea fragmentului biopsic, învelitorile să fie suturate în două planuri. Deoarece această manoperă este foarte dureroasă şi stresantă, se recomandă să fie făcută sub anestezie generală (Groza I., Muntean M., 1998). 4. Examenul spermei Deşi practicat mai rar, examenul spermei poate să fie indispensabil pentru aprecierea aptitudinilor de reproducţie ale unui mascul. Alte examene complementare practicate în scop de diagnostic Mai puţin practicate, dar uneori hotărâtoare în ceea ce priveşte diagnosticul final, sunt o serie de examene ca dozările hormonale şi biochimice, examinarea sângelui, teste imunologice, determinarea cariotipului, ecografia, etc. a) Dozările hormonale, sunt rar solicitate datorită costului ridicat, dar şi a faptului că valorile normale sau de referinţă sunt rar precizate, mai ales la masculi, deşi în aprecierea fertilităţii, variaţiile testosteronului şi a hormonilor gonadotropi ar explica, în multe cazuri, variaţiile individuale sezoniere sau anuale, care ar putea fi implicate în unele stări de infertilitate temporară întâlnită adesea la masculii unor rase de agrement, mai ales în perioada pubertăţii (Groza I., Muntean M., 1998). b) Examenul sângelui, poate să dea informaţii importante mai ales în cazul unor procese inflamatorii acute. Astfel, numărarea leucocitelor şi formula leucocitară, sunt valoroase în cazul prostatitei acute, abcesul prostatei sau în orhite când se constată leucocitoză şi neutrofilie (Groza I., Muntean M., 1998). 229

c) Dozarea ureei şi creatininei, permit descoperirea unei nefropatii asociate procesului patologic de la nivelul aparatului genital, care va determina reorientarea terapeutului, atât în ceea ce priveşte alegerea medicaţiei, cât şi în stabilirea prognosticului. d) Ecografia, tehnică aplicată în mod curent la femele, poate să dea informaţii preţioase în precizarea diagnosticului, cât şi în urmărirea evoluţiei procesului patologic în dinamica lui, datorită posibilităţilor de stocaj, măsurare şi comparare a imaginilor. Astfel, este de o reală valoare pentru diagnosticul chisturilor şi abceselor localizate la prostată. e) Testele imunologice, pentru depistarea proceselor autoimune implicate frecvent în infertilitatea omului, sunt foarte rar folosite, la carnivorele domestice, deşi ar putea să dea uneori răspuns la cazurile cu infertilitate sau sterilitate "sine materia" (fără semne clinice). f) Laparascopia şi laparatomia exploratoare, permit vizualizarea directă a unor segmente ale aparatului genital mascul şi a vezicii urinare, ceea ce permite stabilirea precisă a diagnosticului în caz de afecţiuni prostatice, vezicale sau uretrale. g) Tuşeul rectal şi cateterismul, cu o sondă elastică permit examinarea uretrei intrapelvine şi a prostatei în ceea ce priveşte consistenţa, volumul, sensibilitatea, permeabilitatea, simetria, etc.

230

4.2. FIŞĂ ANDROLOGICĂ
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA DISCIPLINA DE REPRODUCŢIE, OBSTETRICĂ ŞI GINECOLOGIE VETERINARĂ

FIŞA ANDROLOGICĂ
Nume:....................................Vârsta:...........................Identificare CIP:..................................... Culoare şi semne particulare:..................................................................................................... Proprietatea:............................................................................................................................... Sistemul de montă:.....................................................................................................................

Examenul clinic
Constituţia:..............................................Conformaţie:............................................................... Starea de întreţinere:...............................Temperament:........................................................... Inspecţia şi palpaţia organelor genitale: Scrot:........................................................................................................................................... Testicule:..................................................................................................................................... Epididim:..................................................................................................................................... Cordon testicular:........................................................................................................................ Furou:.......................................................................................................................................... Penis:.......................................................................................................................................... Ecografia testiculară:.................................................................................................................. ....................................................................................................................................................

Reflexele sexuale
Aproprierea:................................................................................................................................ Erecţia:........................................................................................................................................ Saltul:.......................................................................................................................................... Intromisiunea:............................................................................................................................. . Ejacularea:.................................................................................................................................. Refelexele anormale:..................................................................................................................

Examen bacteriologic
Prepuţ:........................................................................................................................................ Penis:.......................................................................................................................................... Uretră:.........................................................................................................................................

Spermograma
Examen macroscopic Volum (ml) Culoare Miros Examen microscopic Densitate Mobilitate Viabilitate Ex. (sperm./ml) morfologic Examen bacteriologic

231

232

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful