REFERAT

Europa modernă

Boțoroga Lucia
Master RIE, anul- II

Revoluția rusă din 1917

Introducere

Revoluția rusă din 1917 a fost o mișcare politică și socială în Rusia pe parcursul anului 1917,
care a dus ulterior la constituirea Uniunii Sovietice. Aceasta a durat până la colapsul din 1991.
Revoluția Rusă reprezintă totalitatea mișcărilor care au dus, în 1917, la răsturnarea orânduirii
țariste, până la formarea unui guvern revolutionar socialist.
Conform istoriografiei, Revolutia e considerata ca având doua faze distincte. Prima fază ar fi
Revoluția din februarie –ce reprezenta înlocuirea autocrației ultimului țar, Nicolae al II-lea al
Rusiei cu o republică democrată și liberală. A doua fază ar fi aceea a Revoluției din Octombrie,
considerată un puci în care la Petrograd, bolșevicii sub comanda lui Lenin au acaparat puterea
prin forță militară de la Guvernul provizoriu socialist al lui Alexandr Kerenski.
Revoluția a afectat deopotrivă zonele urbane și cele rurale. În timp ce evenimentele istorice
notabile au avut loc mai întâi la Sankt Petersburg și apoi la Moscova, a existat și o mișcare largă
în ariile rurale unde țăranii au pus mâna pe pământ și l-au împărțit între ei. Datorită folosirii
forței de către bolșevici și a faptului ca ei nu au recunoscut rezultatele alegerilor organizate chiar
de ei pentru Adunarea Constituțională Rusă care le-au pierdut în fața socialiștilor revoluționari,
revoluția s-a transformat ulterior într-un lung război civil.

Revoluția din februarie
Încă din august 1916, în urmă înfrângerilor suferite în primul război mondial, blocul liberal din
Dumă (adunarea legislativă) condus de Partidul Cadeţilor ceruse să se formeze un guvern care să
se bucure de încrederea opiniei publice.
Uriaşele pierderi militare (7 milioane de morţi, răniţi şi prizonieri de la începutul războiului)
necesitaseră, în fapt, mobilizarea unor noi efective, luând oamenii din procesul de producţie şi
ducând la o puternică reducere generală a nivelului de trăi. S-au înmulţit manifestaţiile populare
de protest, până s-a ajuns la grevă generală de la Petrograd din 10.11. (25.10 conform
calendarului iulian aflat încă în uz pe atunci în Rusia) 1917. Detaşamentele de soldaţi trimise s-o
înăbuşe, s-au solidarizat cu greviştii şi au cucerit fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, eliberandu-i pe
deţinuţii politici.
Revoluţia din februarie a apărut aproape spontan când populaţia Petrogradului a participat la
demonstrăţii împotriva regimului ţarist din cauza penuriei de alimente din orăş.
Ţarul Nicolae II a convocat de urgenţă Duma care a reacţionat alegând un Comitet provizoriu şi,
în acelaşi timp, se constituia Sovietul (consiliul) Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd,
exprimare directă a maselor populare. Sovietul şi Comitetul s-au pus de acord pentru a numi un
guvern care să garanteze libertăţile cetăţeneşti şi politice şi să convoace o adunare constituantă:
format la 15.03.1917 şi prezidat de printul G. E. Lvov, era compus din miniştri ai Partidului
Cadeţilor, cu excepţia socialistului revoluţionar A. Kerenski: în aceeaşi seara, țarul Nicolae al II-
lea a abdicat.
Deşi nu fusese încă abolită oficial, din acel moment monarhia a încetat să mai aibă vreun rol în
viaţa politică rusă. Numeroase soviete au luat fiinţa în întreaga ţară, devenind, de fapt, o putere
paralelă cu cea a guvernului provizoriu. Această situaţie instituţională precară oglindea divizarea
profundă a societăţii ruse între o minoritate înstărită, reprezentată politic de moderatul şi liberalul
Partid al Cadeţilor, şi marile mase populare, în rândul cărora se manifestau diferitele curente ale
socialismului rus.
În timp ce Partidul Socialist Revoluţionar, moştenitor al ideilor tradiţionale narodnice, se bucura
de adeziunea populaţiei rurale, tradiţia marxistă a social-democraţiilor europene era continuată
de bolşevici şi de menşevici, aceştia bucurându-se de o mare influenţă în zonele urbane şi
industriale, dar divizaţi în problemele perspectivelor revoluţiei şi ale continuării războiului.
Menşevicii erau convinşi de necesitatea unei faze democratice burgheze că premisă pentru
instaurarea socialismului şi vedeau în continuarea războiului un mijloc de apărare a revoluţiei de
statele reacţionare.
Liderul bolşevicilor, V. Lenin, însă, întors în Rusia după exilul elveţian (16.04.1917), a susţinut
în lucrarea să, Tezele din aprilie, încetarea imediata a conflictului, naţionalizarea băncilor şi a
pământului, precum şi trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor.

Guvernele provizorii
Între martie şi octombrie 1917, s-au succedat trei guverne provizorii (prezidate, primul de Lvov
şi celelalte două de Kerenski), cu participarea cadeţilor, a menşevicilor şi a social-
revoluţionărilor. Toate formele de putere constituite erau, invariabil, puse în discuţie: la sate,
ţărănii puneau stăpânire pe pământurile marilor proprietari; în armată, sovietele soldaţilor se
opuneau autorităţii ofiţerilor, împiedicând îndeplinirea activităţilor de război; muncitorii cereau
să aibă controlul asupra producţiei industriale; în sfârşit, Polonia, Finlanda, Ucraina, Letonia,
Estonia şi Bielorusia îşi revendicau independenţă.
Bolşevicii au susţinut cu tărie aceste revendicări, determinând o radicalizare a crizei. Sângerosul
eşec al unei ofensive generale a armatei, dorită de Kerenski, a provocat o insurecţie la Petrograd
(VII), lucru pentru care Kerenski i-a acuzat pe bolşevici că acţionau în interesul germanilor şi i-a
scos în afară legii, obligandu-l pe Lenin să se refugieze în Finlanda.
Când, însă, forţele contrarevoluţionare au găsit un punct de sprijin în persoană comandantului
suprem al armatei, generalul L. Kornilov, Kerenski a trebuit să apeleze chiar şi la sovietele
controlate de bolşevici pentru a-l opri pe general, aflat în marş asupra Petro-gradului în fruntea
trupelor sale (IX). Între februarie şi octombrie numeroşi revoluţionari anarhişţi şi comunişţi
(bolşevici) au încercat să instige populaţia la noi revoluţii. În iulie, la Sankt Petersburg, secţiunea
militară a partidului bolşevic împreună cu o mare parte partidului bolşevic al clasei muncitoare şi
cu anarhişţii din Petrograd, au pus la cale o revoltă civilă. Până la urmă, această revoltă a dat
greş.



Revoluţia din octombrie
Revoluţia din Octombrie a fost condusă de Lenin şi se baza pe ideiile lui Karl Marx. Ea a marcat
începutul diseminării comunismului în secolul al XX-lea. A fost mult mai puţin extinsă decât
revoluţia din februarie şi a fost victorioasă datorită activităţii susţinute de planificare şi
coordonare.
Bazându-se pe rolul jucat de bolşevici în înfrângerea lui Kornilov şi conştient deslabiciunea
guvernului provizoriu, Lenin, reîntors din Finlanda, i-a convins pe bolşevici să pregătească
insurecţia armată pentru a cuceri puterea. Au luat fiinţa un birou politic şi un Comitet Militar
Revoluţionar condus de L. Trotki, care au stabilit că dată de declanşare a insurecţiei 7.11.1917
(25.10. conform calendarului iulian). Bolşevicii au pus stăpânire pe punctele strategice ale
Petrogradului aproape fără vărsare de sânge; a fost asaltat Palatul de Iarnă, sediul guvernului
provizoriu ai cărui membri, cu excepţia lui Kerenski care a reuşit să fugă, au fost arestaţi.
La 8.11., al ÎI-lea congres panrus al sovietelor, cu majoritate bolşevică, proclama republică
sovietică, condusă de un Consiliu al Comisarilor Poporului. Primele decrete prevedeau
desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului şi împărţirea lui ţărânilor, demobilizarea
armatei, începerea de tratative cu Germania (pacea fiind semnată la 3.03. 1918 la Brest-Litovsk),
controlul muncitoresc asupra fabricilor şi naţionalizarea băncilor, iar Partidul Cadeţilor a fost
scos în afară legii. Dizolvată fiind, la prima să reunire (18.01.1918), Adunarea Constituantă,
aleasă înainte de insurecţia din octombrie şi în care bolşevicii se aflau în minoritate, capitală a
fost mutată la Moscova (28.11.1918) şi, la 9.07, al V-lea congres panrus al sovietelor a
proclamat constituţia Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse. ). Revoluţia din octombrie
a încheiat fază revoluţionară începută în februarie, înlocuind prin forţă armată efemerul guvern
democratic cu unul bolşevic dictatorial. Deşi mulţi bolşevici (precum Lev Troţki) sprijineau o
democraţie sovietică, modelul reformei de sus în jos a ieşiţ învingător după ce a murit Lenin şi
Stalin a obţinut controlul asupra URSS. Troţki şi sprijinitorii săi, că şi mulţi alţi comunişţi cu
tendinţe democratice, au fost persecutăţi şi în cele din urmă băgaţi în închisori sau ucişi. Astfel
războiul civil împotriva forţelor contrarevoluţionare va dura până în 1922, dar fuseseră deja puse,
în felul acesta, bazele URSS.
Războiul Civil
Războiul civil din Rusia care a izbucnit în 1918 la scurtă vreme după noiembrie 1917 a adus
moartea şi suferinţa milioanelor de oameni indiferent de orientarea lor politică. Războiul s-a dus
în principal între roșii, bolşevici, şi albi – monarhişţii, conservatorii, liberalii şi socialişţii
revoluţionari. Albii aveau sprijinul din partea unor ţări precum Anglia sau SUA.
De asemenea, pe durată războiului civil, Nestor Makhno a condus o mişcare anarhistă
ucrainieană care a colaborat în general cu bolşevicii. Până în cele din urmă, o armată bolşvică
condusă de Mikhail Frunze a distrus mişcarea Makhnovist pentru că makhnovişţii au refuzat să
fuzioneze cu Armată Roşie Pe de altă parte, aşa numită Armată Verde (naţionalişţi şi anarhişţi)
au jucat un rol secundar în război, mai ales în Ucraina.

Concluzii
Revoluţia rusă ar fi trebuit, după spusele lui Lenin, să se împrăşţie de-a lungul şi de-a latul lumii.
Lenin şi Troţki spuneau că idealul socialismului în Rusia nu va fi realizat fără succesul unei
revoluţiei germane. Totuşi, Stalin a respins mai târziu această teză, afirmând că socialismul este
posibil şi numai într-o singură ţară, chiar una subdezvoltată precum Rusia. Critici, printre care şi
comunişţi sau socialişţi, au afirmat că modelul de socialism a lui Stalin (cunoscut sub numele de
stalinism) a fost mai degrabă un capitalism de stat decât socialism marxist adevărat.
Revoluţia din 1917 a produs un haos de nedescris în Rusia. Au fost ani de foamete, de teroare,
cu sute de mii de asasinate, toate ordonate de Lenin şi complicii săi. Justificarea acestor
evenimente cumplite era războiul civil pe care, până la urmă, l-au câştigat comunişţii, cu imense
sacrificii pentru populaţia Rusiei. Războiul civil s-a încheiat şi, prin anii 1925-1926, a început o
perioadă de relativă relaxare politică şi economică numită NEP (Nouă politică economică) în
care se părea că lucrurile se îndreaptă spre normalitate. Anul 1929 a adus însă Rusiei una din
cele mai crâncene represiuni din istoria modernă. Din ordinul lui Stalin, 5 milioane de ţărăni
mijlocaşi şi înstăriţi din zona agricolă a ţării (aşa numiţîi culaci) au fost deportăţi în Siberia, unde
majoritatea din ei au murit.
Anul mării cotituri (aşa îl denumea Stalin) a reprezentat începutul celui mai cumplit şi de lungă
durată genocid cunoscut în Europa. Poliţia politică (denumită la început „CEKA", apoi „NKVD"
apoi „KGB") a întreprins sute de mii de arestări, mii de procese sumare, toate având motive
politice reale sau imaginare, terminate cu execuţia „învinuiţilor". Alte milioane de victime s-au
adăugat în anii '30 celor ale anului mării cotituri.
O alta concluzie ar fi ca bolsevismul a esuat inca inainte de a se vede deplin in exercitiul puterii.
Contradictia dintre simptomele esecului inca inainte ca revolutia sa se incheie si cele mai bine de
sapte decenii de existenta a regimului comunist pot fi explicate doar prin utilizarea terorii si
resursele naturale si umane dificil de epuizat ale vastului teritoriu geografic ocupat de
administratia statului rus.
Richard Pipes arata ca revolutia rusa ne invata ca metodele stiintifice de administrare a vietii
oamenilor sunt inaplicabile, ca scopul autoritatii politice nu trebuie sa fie cel ideologic, iar
gandirea omului doar ca un complex material a carui personalitate depinde exclusiv de context,
fara a tine cont de aspiratii, emotii individuale este o sursa sigura de esec (Pipes, pp. 366 – 367).
Acestea ar fi, sa spunem, concluziile anilor 90 cand profesorul de la Harvard si-a scris reflectiile
asupra revolutiei. In masura in care acceptam ca poate nu atat revolutia in sine cat concluziile
acesteia se vad diferit de la deceniu la deceniu, provocarea fireasca este de a observa in ce fel
revolutia rusa se vede 90 de ani mai tarziu si ce tip de concluzii este dispusa sa traga o posteritate
intrata deja in secolul XXI.













Bibliografie selectivă

Orlando Figes, A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Penguin Books 1998

Richard Pipes(traducere de Cătălin Pârcălabu), O scurtă istorie a revoluției ruse, Humanitas
București, 1998.

Maurice Brinton, Statul si Contra-Revoluția, 1971/2012.


Sign up to vote on this title
UsefulNot useful