Structuralismul lingvistic-Ferdinand de Saussure Maria Stancan (referat la Semio

tica, anul I, Facultatea de Jurnalistica, Universitatea Hyperion, 1996) Structur
alismul lingvistic presupune in principiu conceptual de sistem si de structura l
ingvistica, relatiile in interiorul sistemului si nivelurile lui care contureaza
foarte bine o disciplina numita semiologie lingvistica.Acest model a fost elabo
rat de lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure, care definea limba drept un si
stem de semne. In perioada 1906 - 1911 Saussure a tinut niste cursuri de lingvis
tica la Geneva, tiparite in 1916 de discipolii sai cu titlul ªCurs de lingvistica
generalaº. Mai apoi de Saussure a generat o intreaga Scoala, fundamentand lingvist
ica sincronica. Pana prin secolul al XIX-lea lingvistica era parte component a f
ilologiei, de care s-a desprins mai tarziu. De Saussure a pus un mare accent pe
rolul activ al limbii. Limbajul structureaza gandirea astfel incat fiecare popor
ajunge sa gandeasca intr-un anumit sistem lingvistic propriu, dupa categorii lo
gice si gramaticale care-i structureaza si mentalitatea. Limba e reflexul spirit
ului si reprezinta un sistem de structurare. Germanofonii, spre exemplu, au o ga
ndire de tip proiectiv, verbul e pus la sfarsit in subordonata. Ei stiu de la bu
n inceput unde vor sa ajunga. Cei ce utilizeaza limbi romanice brodeaza inflorit
uri, mergand din aproape in aproape. La germanofoni structura e mult mai rigida.
De Saussure a definitivat conceptia de ªautonomie a limbajului (a cuvintelor) adi
ca semnul lingvistic (cuvantul scris sau rostit) uneste un ªconceptº (semnificat) si
o ªimagine acusticaº (semnificantul) si nu unºlucruº si un ªnume. De Saussure e considera
t intemeietorul lingvisticii moderne si al semioticii, fiind cel care a fondat p
rimul proiect de ªteorie generala a sistemelor de semnificatii socialeº. El a descop
erit ca limbajul are o structura semiologica autonoma si a precizat ca limba e ªce
l mai important dintre sistemele de semnificareº, iar lingvistica - principalul mo
del al comunicarii, din care s-a nascut semiologia. Semiotica insa isi rasfrange
interesul mai mult asupra ªsemnificariiº decat asupra comunicarii propriu - zise. L
ingvistica structuralista, prin reprezentantii de vaza ai structuralismului (C.
Levi-Strauss cu ªAntropologia structuralistaº din 1958) sustinea ideea ca limbajul e
modelul comunicarii prin excelenta si ca diferitele niveluri ale vietii sociale
functioneaza dupa modelul communicational
al limbajului. Adica, lingvistica si modelul structural al limbajului au valoare
a unui model sociologic general. Limbajul e mai cuprinzator ca notiune, iar limb
a prezinta una din formele de manifestare a limbajului. Prin limbaj se intelege
facultatea general - umana de a comunica cu ajutorul semnelor. Acestea imbraca o
serie de forme, adica sunt multiforme si eterogene. Dintre toate formele limba
e cea mai importanta prin complexitatea ei, fiind intim legata de structurarea g
andirii. De Saussure a intervenit in raportul limba - vorbire, spunand ca sunt d
oi termeni opusi unul altuia, acentuand excesiv polaritatile si neglijand relati
a de interdependenta care exista intre cele doua elemente. Limba si vorbirea sun
t doua aspecte ale limbajului. In viziunea sa limba ar constitui un aspect stati
c, adica limbajul vazut ca un set de unitati si reguli, iar limba vazuta ca prod
us, asa cum e stocata in memoria colectivitatii. Vorbirea e aspectul dinamic al
limbajului, e limbajul ca activitate concreta a individului, limbajul ca proces.
Inovatiile din vorbire pot trece in limba numai daca devin reguli in masura in
care vorbirea tuturor consfinteste faptul impus ca regula. De Saussure a atribui
t limbii calitatea de a fi abstracta, in sensul ca e o schema virtuala, in timp
ce vorbirea are un caracter concret. Limba e domeniul esentialului sau stocarea
semnelor, deoarece face saltul din concret in abstract, adica esentializare si g
eneralizare. Vorbirea tine de domeniul particularului si al concretului. Limba e
un sistem semiotic (de semne), iar de Saussure a fost primul care a definit sem
nul lingvistic. In dictionare si enciclopedii semnul lingvistic e descris ca fii
nd cea mai mica unitate a limbii, avand o semnificatie. A. Martinet il numea mon
em. In principiu se disting doua categorii de semne: lexemele, care au autonomie
semantica (ex.: el, a merge) si apartin lexicului si normele, care nu au autono
mie si apartin morfologiei. Conform lui de Saussure, semnul e unitatea unui ªsemni
ficantº si a unui ªsemnificatº. ºSemnificantulº e latura acustica a semnului: ceea ce aude
receptorul, planul receptiv al expresiei, iar ªsemnificatulº e conceptul la care tr
imite ªsemnificantulº, e domeniul gandirii, al conceptualizarii. ºSemnificantiº sunt cuv
intele rostite, scrise, auzite, vazute, iar ªsemnificatiiº sunt conceptele ca reprez
entari mentale. Conform lui de Saussure, raportul dintre ªsemnificantº si ªsemnificatº e
conventional, deci semnul e si el conventional, arbitrar. E expresia conventiei
sociale care apare in morfologie si in sintaxa. ºReferentaº e procesul prin care se
asociaza semnul unor obiecte (concrete, abstracte, reale). Apar deci trei eleme
nte: ªsemnificantulº si ªsemnificatulº, care formeaza impreuna un semn si sunt unite
prin semnificare, iar ªreferentulº e unit cu ªsemnificantulº prin ªreferentaº. ºSemnificatulº
respunde direct ªreferentuluiº. Analog, ºsemnificantulº corespunde direct ªreferentuluiº, da
r el nu e legat de ªreferentº decat prin asocierea sa cu ªsemnificatulº. Distinctia dint
re ªsemnificatº si ªreferentº se face usor in cazul ªreferentilorº concreti (obiecte materia
le), dar e dificila in cazul ªreferentilorº abstracti (ex.: altruism, generozitate,
camaraderie). Deci semnul e o entitate cu fata dubla (ªsemnificantº si ªsemnificatº) car
e trimite la un ªreferentº, el presupune un proces de semnificare (asocierea unui ªsem
nificatº cu un subiect oarecare - real, ireal, virtual). Semnul lingvistic nu are
o relatie logico - cauzala cu obiectul substituit. Nimic din corpul fonic nu evo
ca natura obiectului, de aceea in alta limba poate fi denumit altfel. In cazul s
emnului lingvistic o anumita transa sonora nu e cu nimic legata de natura obiect
ului, ci intamplator de un anumit grup de sunete. Semnul lingvistic e o entitate
psihica cu doua fete, alcatuit din concept si ªimagine acusticaº, care se presupun
reciproc. De Saussure avea in vedere faptul ca in semn nu se asociaza obiectul c
oncret si corpul fonic al cuvantului ca realitate fizica, ci doua ªimagini mentaleº,
cea abstractizata. Faptul ca semnul lingvistic apartine limbii presupune implic
atia reciproca intre concept si ªimagine acusticaº in acceptia bilaterala a semnului
lingivistic. Acceptia unilaterala, cand semnul e identificat numai cu ªimaginea a
custicaº (ªsemnificantulº), reprezinta o perspectiva acceptabila, daca privim semnul l
ingvistic in miscarea lui de la emitator (E) la receptor (R). Daca semnalul nu e
decodat, va ramane un simplu semnal, care nu e bilateral. Acceptia bilaterala c
orespunde limbii ca sistem de semne (dictionar). Acceptia glosematica, lansata d
e ªScoala Daneza de Lingvisticaº, reprezentata de L. Hjelmstev reprezinta o acceptie
rationala. Semnul lingvistic e doar relatia ce rezulta din asocierea dintre ªsemn
ificatº si ªsemnificantº (mod abstract de a concepe lucrurile). Limba devine doar o re
tea de relatii/ conexiuni. Ceea ce i se poate contesta lui de Saussure e faptul
ca a neglijat relatia semn realitate. ºReferentiiº apartin realului (lucrurile din n
atura, fiintele, plantele). De Saussure i-a atribuit un caracter arbitrar semnul
ui lingvistic, afirmand ca, la origine, intre ªimaginea acusticaº si obiectul la car
e ea trimit e nu exista o legatura cauzala, adica imaginea corpului fonic nu evo
ca prin nimic natura obiectului si nici invers. Obiectul pretinde un complex son
or anumit si nu un altul. Prin arbitrar Saussure nu intelegea ca legatura odata
constituita sa se poata desface la bunul plac al vorbitorilor. Emil Benveniste f
acea o disociere, aratand ca aceasta legatura e necesara, mai mult, chiar obliga
torie si ca ceea ce e in fapt
arbitrar e numai relatia semn lingvistic - obiect. Arbitraritatea e conditionata
doar de momentul constituirii semnului. Odata constituita relatia, devine solit
ara si stabila, avand la temelie functionarea semnului in interiorul unei anume
comunitati lingvistice. Arbitraritatea e prima si cea mai importanta trasatura a
semnului in acceptia lui de Saussure. Consecintele arbitraritatii sunt: -divers
itatea limbii; -posibilitatea accidentala ca doua limbi diferite sa numeasca pri
n acelasi complex de sunete obiecte total diferite. In orice limba poate aparea
omonimia si sinonimia (ex.: bandjera = stalp (croata), bandiera = steag (italian
a). Exista in limba un grup mic de cuvinte care pot contrazice arbitraritatea se
mnului lingvistic: cuvinte motivate, care invoca obiectivul mai direct decat cel
elalte cuvinte. Motivarea poate fi absoluta (onomatopee in toate limbile, exclam
atii, cuvinte cu simbolism fonetic, cu origine onomatopeica precum sasaie, marai
e, nu joaca un rol predominant in comunicare, deci nu infirma arbitraritatea). S
e pare ca la origine intregul limbaj uman a avut un caracter motivat absolut. Mo
tivarea poate fi si relativa (cuvinte cu structura interna clara, analizabila, c
um ar fi cuvintele derivate, compuse si diferitele figuri de stil). In cazul unu
i cuvant derivat, cele doua elemente componente motiveaza partial vorbitorului a
lcatuirea cuvantului (ex.: florar). Exista limbi (germana, rusa) in care aceasta
motivare e foarte puternica (seehund = caine de mare - metafora). Tendinta limb
ilor e de a intari in general motivatia relativa si de a o estompa pe cea absolu
ta. Motivatia relativa poate fi stearsa fie prin modificarea formei cuvantului,
structura lui ne mai fiind vizibila ca structura interna (ex.: dreidteil (in pro
togermana) = driettel (in germana contemporana = treime),fie ca se uita sensuril
e originare (mujdei = must de ai, unt ± de ± lemn = ulei de masline). Semnul lingvis
tic are si un caracter liniar. ºSemnificantulº e constituit dintr-o succesiune de su
nete, liniaritate propagata la toate nivelurile limbii avansand in timp. Tine de
natura gandirii, a limbajului uman, temporal, de succesiunile detinute de arter
ele verbale in opozitie cu cele grafice. ºSemnificatulº nu e liniar. Cuvantul ªmasaº ni
se prezinta in simultaneitate cel putin la semnele simple. Din acest punct de ve
dere se poate vorbi despre asimetria lor: ªsemnificatulº e simultan si ªsemnificantulº e
liniar, iar cuvintele compuse se modifica datorita acestui caracter liniar. Sem
nul lingvistic se mai confrunta si cu caractere mutabil si imutabil in legatura
directa cu caracterul arbitrar. Relatia intre ªsemnificatº si ªsemnificantº odata consti
tuita si devenita stabila,
reprezinta o garantie a functionarii semnelor in limbajul unei comunitati date.
Vorbitorul nu poate modifica relatia deoarece semnele sunt un bun al tuturor. Li
mba e o institutie sociala foarte conservatoare, iar numarul de semne e foarte m
are. Sistemul limbii e deosebit de complex si nu tine de competenta unui individ
sa elaboreze la bunul plac alte legi de functionare. Pe de o parte sunetele au
caracter imutabil (stabil). Pe de alta parte semnul lingvistic e si mutabil in t
imp. E vorba deci despre o evolutie a limbilor si a semnelor, iar de-a lungul vr
emii se inregistreaza multe deplasari ale raportului, fie se modifica forma si d
eci si sensul, fie nu se modifica forma, ci evolueaza sensul sub presiunea unor
factori. Cuvantul isi poate modifica sensul pozitiv intr-unul negativ. Miscarea
are loc in timp (ex.: babalac - cuvant care provine din limba turca si pe care v
orbitorii romani l-au asociat cuvantului baba, capatand astfel un sens peiorativ
). Semnele lingvistice sunt imutabile in functionarea sincronica a limbii romane
, dar sunt mutabile in cea diacronica. Sincronia si diacronia sunt alte doua con
cepte ale lui de Saussure, care stau la baza intelegerii conceptelor de structur
a si de sistem al unei limbi. De Saussure definea limba drept un sistem de semne
. In 1878 a fost utilizat prima data termenul de sistem, iar cel de structura s-
a impus in lingvistica dupa 1930. Sistemul reprezinta ansamblul semnelor lingvis
tice si al raporturilor intretinute de fiecare semn, definindu-se reciproc prin
diferentiere si opozitie fata de celelalte elemente ale sistemului. Sistemul poa
te fi un ansamblu de unitati rezultate prin reducerea variantelor din vorbire, m
ai exact el constituie codul comunicarii. Structura reprezinta un ansamblu de re
latii in interiorul sistemului, modalitatea de existenta si functionare a sistem
ului. Sistemul si structura se implica reciproc. Distinctia lor e o chestiune ma
i mult teoretica si metodologica. Ambele au un caracter abstract si apartin limb
ii in mod obiectiv. Structura si sistemul unei limbi nu sunt categorii statice,
ci dinamice si pentru intelegerea lor sunt necesare conceptele lui de Saussure d
e sincronie si diacronie. Sincronia e studiul sistemului in sine la un moment da
t, in afara influentelor exterioare si acest studiu sincronic al limbii se afla
in sfera lingvisticii sincronice (interne). Diacronia e studiul sistemului in ev
olutie, urmarind transformarile suferite in timp, care sunt apanajul lingvistici
i istorice (externe). De Saussure era adeptul lingvisticii sincronice , deoarece
in secolul al XIX-lea lingvistica se ocupa de istoria si originea limbilor. El
facea comparatii intre sistemul limbii si cel al jocului de sah. Fiecarei piese
ii e asociata o anumita regula de miscare, de natura abstracta. Insa de Saussure
a exagerat, transformand
relatia dintre ele intr-una de opozitie absoluta, fortand-o. Adica, asupra siste
mului limbii luat in ansamblul lui se exercita presiuni exterioare care modifica
sistemul, dar care nu-i afecteaza ansamblul, ci numai anumite puncte ale lui. N
u conteaza evolutia, ci momentul respectiv. De Saussure a separat exagerat struc
tura sistemului de evolutie in timp. In 1929 ªCercul lingvistic de la Pragaº a subli
niat interconditionarea celor doua perspective in studiul limbii, respectiv comp
atibilitatea notiunii de sistem de evolutie. In 1943 Walter von Wärtburg in ª Introd
ucere in problematica si metodica stiintei limbiiº dezbatea raportul saussurian ªsin
cronie - diacronieº si tragea concluzia ca e necesara o reconciliere a conceptelor
de sistem si evolutie. In 1958 lingvistul Eugen Coseriu scria la Montevideo ªSinc
ronie, diacronie si istorieº, demostrand pe larg faptul ca limba functioneaza sinc
ronic, dar ca se constituie diacronic, ca diacronia reprezinta o succesiune de e
tape sincronice. Intelegerea structurii unui sistem drept concept necesita discu
tarea relatiilor existente in limba si in ierarhizarea nivelurilor limbii. De Sa
ussure si mai apoi ªScoala Structuralistaº au avut un interes deosebit fata de stadi
ul raporturilor coordonatoare de material al limbii. El gasise deja doua tipuri
de relatii: paradigmatice (asociative) si sintagmatice. Raporturile paradigmatic
e sunt relatii ªin absentiaº unui element (termen) oarecare din vorbire. Vorbitorul
ii asociaza, din perspectiva sistemului, una sau mai multe serii din inventarul
limbii. Aceste relatii pot fi de asociere si de opozitie. In cazul raporturilor
paradigmatice de asociere vorbitorul poate face asocierea in plan semantic (ca s
ens), de exemplu: ucenic - elev, student - calfa, deoarece atunci cand cuvantul
respectiv a fost utilizat intr-o propozitie, a fost selectat dintr-o serie unde
fusese inserat intr-o ordine, caci in memorie materialul nu e stocat haotic. Rel
atiile pot functiona si pe latura ªsemnificantuluiº, la nivelul formei (cuvantul mas
uta asociat cu casuta, maicuta), formand astfel o serie formala asociata, care f
unctioneaza ordonat. Raporturile paradigmatice de opozitie sunt mai complicate (
cuvintele proprietar - chirias se opun, dar unul dintre termeni se distinge mai
mult, elev - profesor avand acelasi numar de trasaturi distinctive, grai ± dialect
- limba). Aceste relatii paradigmatice sunt stabilite in inventar (vocabular) i
ntre unitatile limbii. Raporturile sintagmatice sunt relatii ªin presentiaº, conditi
onate chiar de caracterul liniar al sunetului, al enuntului lingvistic. Pot fi n
umite relatii combinatorii, aflandu-se la toate nivelurile limbii. De exemplu c
+ a + s + a (are nivel fonologic) = casa, semn lingvistic, minimal. Casa + verb
= propozitie (enunt lingvistic minimal). Pe acelasi sistem combinatoriu se bazea
za si
cuvintele compuse/ derivate (caine - lup, masuta). Relatiile sintagmatice pot fi
secventiale si nesecventiale. Cele secventiale sunt la nivel fonologic si sunt
secventiale perfecte. Exemplu: r + a + c = rac, secventa unica si nepermutabila,
c + a + r = car, a + r + c = arc, secvente unice si nepermutabile. Exista restr
ictii de topica ce arata ca unele raporturi sintagmatice genereaza secvente. De
exemplu femeie saraca - saraca femeie, o noua stire - o stire noua, o buna parte
- o parte buna. Cu exceptia relatiilor de topica fixata, relatiile sunt nesecve
ntiale, fara a modifica caracterul secvential. De exemplu Omul vine - Vine Omul.
La nivel sintactic libertatea combinatorie e mai mare si se intampla ca limba s
a fie un simplu instrument de exprimare a gandurilor. Dimensiunea sintagmantica
nu e ordonata secvential (temporar). Orice semn lingvistic se defineste ca valoa
re prin intrepatrunderea axei paradigmatice cu cea sintagmatica pe orizontala. I
ntai se selecteaza din inventar (vocabular) si apoi se combina unitatea. De Saus
sure arata ca orice semn lingvistic se afla la intersectia celor doua axe si ca
intregul sistem al limbii e structurat si functioneaza pornind de la relatiile d
e opozitie si de diferenta intre elementele sistemelor. Raporturile paradigmatic
e si sintagmatice coordoneaza materialul lingvistic asociativ sau un set de opoz
itii incat fiecare element are o pozitie bine delimitata in interiorul sistemulu
i. Metoda structuralista lingvistica initiata de Ferdinand de Saussure a abordat
urmatoarele niveluri: fonologic, morfologic, sintactic si lexicologic (vocabula
rul). De Saussure a observat primul prezenta unor grupuri asociative in vocabula
r cu sau fara suport formal (semantice ori sinonime sau familii de cuvinte). Fer
dinand de Saussure, profesor la Scoala de Inalte Studii din Paris si la Universi
tatea din Geneva, specialist in gramatica comparata indo - europeana/ aryana (ªMem
oriu asupra sistemului primitiv al vocalelor in limbile indo europeneº) a fost ini
tiatorul ªScolii Franceze de Indo - europenisticaº. Ideile sale despre distinctia li
mba - vorbire, sincronie - diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind denumit
in acest sens ªparintele structuralismuluiº), teoria sa asupra arbitraritatii semnu
lui lingvistic si altele cuprinse in ªCursul de lingvistica generalaº sustin afirmat
ia ca a fost un mare creator si initiator al lingvisticii moderne.