P. 1
09_cap.06

09_cap.06

|Views: 10|Likes:
Published by mmihmmih2003

More info:

Published by: mmihmmih2003 on May 18, 2014
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/16/2015

pdf

text

original

Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

121



Capitolul VI

Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

30. Fairbairn şi Hodgkinson

În timpul primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea, preocuparea
principală a inginerilor francezi, cu pregătirea lor matematică superioară, era
legată de teoria elasticităţii. În acest timp, inginerii englezi se ocupau cu
prioritate, de partea experimentală a rezistenţei materialelor. Anglia era atunci
ţara conducătoare din punctul de vedere al dezvoltării industriale, datorită în
special contribuţiei lui James Watt. Industria de maşini, se dezvolta rapid.
Realizarea locomotivelor a dat un impuls serios construcţiei căilor ferate şi în
timp ce în anul 1827 Anglia producea 690500 tone de fier, producţia anului 1857
ajunsese la 3659000 tone. În aceată perioadă de expansiune industrială rapidă,
se făcea însă prea puţin pentru îmbunătăţirea educaţiei inginereşti britanice,
numeroasele probleme de inginerie urmând să fie rezolvate de către autodidacţi.
Aceşti oameni nu aveau cunoştinţe ştiinţifice solide, preferând metodele
experimentale în scopul găsirii unor
răspunsuri la problemele tehnice pe care
le aveau de rezolvat. Deşi acest efort
experimental nu a fost determinant
pentru dezvoltarea teoriei generale a
rezistenţei materialelor, a jucat un rol
aparte, în ceea ce priveşte găsirea
soluţiilor problemelor imediate, ale
inginerilor practicanţi. Rezultatele acestor
experimente erau intens folosite nu
numai în Anglia dar şi pe Continent, fiind
apreciate şi de literatura inginerească
1

din Franţa şi Germania. Cei mai bine
cunoscuţi dintre aceşti ingineri englezi,
erau William Fairbairn şi Eaton
Hodgkinson.
William Fairbairn (1789-1874)
2
s-
a născut la Kelso, Scoţia, ca fiu al unui

1
Vezi, de exempllu ″Résistance des Matériaux″ a lui A. Morin, ed. 3-a, Paris, 1862;
G.H.Love, ″Des diverses Résistances et outres Propriétés de la fonte, du fer et de
l′Acier…″, Paris, 1859; J. Weisbach, ″Lehrbuch der Ingenieur und Maschinenmechanik″,
1845-1862 (3 volume), ultima carte fiind tradusă în engleză, suedeză, rusă şi poloneză.
2
Pentru biografia lui Fairbairn, vezi ″The Life of Sir William Fairbairn, Bart.″ de William
Pole, Londra, 1877.
















Fig. 76. William Fairbairn.
Istoria Rezistenţei Materialelor

122
fermier sărac. După studii într-o şcoală elementară, începu să-şi ajute tatăl la
fermă. Cu toate acestea, la vârsta de cincisprezece ani, începu să lucreze ca
ucenic în inginerie mecanică, la mina Percy Main, de lângă North Shields.
Fairbairn era foarte silitor; după o zi de muncă în centrala electrică, îşi petrecea
serile studiind matematicile şi literatura engleză. În cei şapte ani de ucenicie, el
şi-a perfecţionat considerabil educaţia, în acest fel. În anul 1811, după obţinerea
certificatului, Fairbairn s-a mutat la Londra, unde, în perioada aceea, se
construia Podul Waterloo. Spre aceată lucrare l-a atras faima constructorului
John Rennie (1761-1821)
1
; dar întrucât Fairbairn nu a găsit de lucru la pod, se
angajă ca mecanic. El îşi petrecea serile în biblioteci, continuându-şi astfel
pregătirea şcolară, imposibil de desăvârşit pe altă cale. După doi ani de şedere
la Londra şi scurte perioade petrecute în sudul Angliei şi la Dublin, Fairbairn s-a
mutat la Manchester, în anul 1814. Acolo spera să găsească o piaţă mai bună
pentru cunoştinţele sale ca mecanic, găsind într-adevăr de lucru în diferite
ateliere. În anul 1817 şi-a pornit propria afacere, împreună cu James Lillie, alt
mecanic.
De la bun început, Fairbairn a fost continuu în contact cu instalaţiile
mecanice ale filaturilor de bumbac. Acest domeniu era nou pentru el, dar în
urma unor atente analize, a descoperit repede marile defecte ale acestor filaturi.
El a observat că maşinile erau puse în mişcare cu ajutorul unor arbori lungi, care
susţineau tobe de lemn de un diametru considerabil, la o turaţie extrem de
redusă, de 40 rotaţii pe minut. Prin mărirea turaţiei, era posibilă reducerea
diametrului tobelor. Ca urmare, Fairbairn a îmbunătăţit cuplajele, obţinând în
felul acesta un sistem mai sigur şi mai economic. Acest succes i-a adus un mare
volum de lucru în industria bumbacului, devenind cunoscut ca un expert, în
echipamente mecanice. În anul 1824, Fairbairn a fost solicitat de Fabricile de
Bumbac Catrine din Scoţia, pentru a le îmbunătăţi uzina de apă. El a introdus şi
aici o mulţime de perfecţionări, de data aceasta în ceea ce priveşte proiectarea
roţilor de apă, munca sa în acest domeniu căpătând o asemenea recunoaştere,
încât deveni curând proiectant şi constructor de centrale hidraulice. În acest
domeniu, faima sa a devenit cunoscută pe plan internaţional, fiind invitat în
Elveţia, pentru a remodela şi construi turbinele hidraulice din Zürich, pentru
G.Escher. El era consultat, de aseenea, de manufacturierii din Alsacia.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, producţia fierului maleabil fusese
considerabil perfecţionată, Fairbairn devenind interesat de studiul proprietăţilor
mecanice ale noului material precum şi de aplicaţiile sale, în diversele structuri
inginereşti. La un moment dat Fairbairn l-a întâlnit pe Eaton Hodgkinson, care
era deja bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniul rezistenţei materialelor,
şi i-a propus să se ocupe de experimentele lui. Ca urmare, a fost proiectată o
maşină pentru încercări de materiale (pârghia lui Fairbairn) care a şi fost
construită (Fig. 77), multe din lucrările de cercetare ale lui Fairbairn şi
Hodgkinson fiind realizate cu ajutorul ei. La cererea ″British Association for
Advancement of Science″, ei începură să studieze proprietăţile mecanice ale
fontei. În timp ce Hodgkinson efectua experimente de întindere şi compresiune,

1
Pentru biografia lui John Rennie, vezi Smiles, ″Lives of the Engineers″, vol. 2.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

123
Fairbairn răspundea de cele de încovoiere. El era interesat în special, de efectul
duratei şi temperaturii. În felul acesta, Fairbairn a descoperit, ca după aplicarea
sarcinii, deformaţia unei bare creşte în timp, încercând în consecinţă să
găsească sarcina limită până la care acest fenomen rămâne nesemnificativ.
Studiile sale asupra efectului temperaturii au demonstrat, că sarcina de rupere
descreşte considerabil, cu creşterea temperaturii.
În anul 1830, Fairbairn a devenit interesat în construcţia navelor
metalice, efectuând un studiu experimental extensiv, asupra rezistenţei plăcilor
din fier forjat şi îmbinărilor nituite
1
dintre ele. El a găsit, că rezistenţa plăcilor din
oţel este aproape aceeaşi, după toate direcţiile. Folosind îmbinări nituite de
diferite feluri, Fairbairn a demonstrat calitatea superioară a îmbinărilor efectuate
mecanic (spre deosebire de ale celor efectuate manual). Plăcile din fier în care
Fairbairn era cel mai mult interesat, erau cele din componenţa podurilor de fier.
Munca experimentală depusă de el în legătură cu proiectarea şi construcţia unor
astfel de poduri, va face obiectul unei discuţii ulterioare.
Fairbairn a studiat rezistenţa tuburilor supuse presiunii exterioare în
cartea sa despre proiectarea cazanelor
2
. Experimentele sale cu tuburi de diferite
mărimi, având capetele fixate, au arătat că valoarea critică a presiunii exterioare
este dată cu destulă acurateţe, de formula d l h C p
2
cr
= , în care h este
grosimea peretelui, l, lungimea şi d, diametrul tubului. C este o constantă, care
depinde de proprietăţile elastice ale materialului. Pentru a obţine tuburi şi
învelişuri sferice perfecte, Fairbairn a utilizat ulterior sticla. El a examinat

1
Rezultatele acestei investigaţii, efectuată între anii 1838-1839 au fost publicate mult mai
târziu. Vezi Phil. Trans. partea a II-a, pp. 677-725, 1850.
2
Vezi Phil. Trans., 1858, pp.389-413. O discuţie foarte completă asupra acestei lucrări
este dată în cartea lui Morin menţionată anterior.

















Fig. 77. Pârghia lui Fairbairn
Istoria Rezistenţei Materialelor

124
proprietăţile elastice şi a determinat rezistenţa ultimă, pentru diferitele tuburi şi
globuri realizate din astfel de materiale, în vederea determinării valorii critice a
presiunii exterioare
1
.
Fairbairn a prezentat rezultatele numeroaselor sale experimente într-o
serie de prelegeri, iar mai târziu sub forma unor cărţi, care i-au conferit o mare
popularitate printre inginerii
2
acelor timpuri. Ca recunoaştere a muncii sale
ştiinţifice şi pentru contribuţiile sale la proiectarea podurilor tubulare, Conway şi
Britannia, Fairbain a fost ales în calitate de membru al Royal Society. În anul
1860, i-a fost conferită o medalie pentru acest domeniu.
Fairbairn a fost ales şi în calitate de membru al juriului Expoziţiei de la
Paris din 1855, după care a întocmit un raport, care conţinea următoarea
remarcă interesantă: Eu cred cu fermitate, din cele ce-am văzut, că Franţa şi
Germania sunt în avans faţă de noi în ce priveşte cunoştinţele teoretice ale
principalelor domenii înalte, ale artei industriale; eu cred că aceasta se
datorează facilităţilor mai mari, oferite de instituţiile acelor ţări, instruirii, în
domeniul ştiinţelor chimice şi mecanice… Sub sentimentul puternic de auto-
preamărire, noi am perseverat să stimulăm cantitatea, în timp ce alte naţiuni,
mai puţin favorizate şi mai puţin dotate, au studiat cu mai mare grijă decât noi
numeroasele posibilităţi de utilizare a materialelor fiind în avans faţă de noi în
foarte multe cazuri, în ceea ce priveşte calitatea. Această experienţă l-a
determinat pe Fairbairn să se intereseze mai mult de educaţie. El a contactat pe
oamenii care conduceau pe atunci o anchetă asupra ignoranţei maselor
susţinând cu hotărâre că Anglia trebuie să-şi îmbunătăţească sistemul
educaţional.
Eaton Hodgkinson (1789-1861) s-a născut în Anderton, lângă
Northwich, Chesire, în familia unui fermier. El căpătase doar o educaţie
elementară şi în timp ce era încă tânăr, a început să lucreze la fermă, unde îşi
ajuta mama sa, văduvă. În anul 1811, familia lui s-a mutat la Manchester, unde
Hodgkinson l-a întâlnit pe faimosul om de ştiinţă John Dalton (1766-1844), care
a observat agerimea tânărului băiat, lucru care l-a determinat să-l iniţieze în
matematici. În felul acesta, Hodgkinson a avut şansa de a studia lucrările clasice
ale lui Bernoulli, Euler şi Lagrange.
În anul 1822, el a început să redacteze lucrarea sa asupra rezistenţei
materialelor şi doi ani mai târziu a publicat ″On the Transverse Strain and
Strength of Materials″.
3
Studiind încovoierea barelor prismatice, el a ajuns la
concluzia că, în secţiunea transversală, suma tensiunilor de întindere trebuie să
fie egală cu cea a tensiunilor de compresiune şi că secţiunile transversale
rămân plane. El conchide: În măsura raportului în care lungirea fibrei exterioare
de o parte a barei, este faţă de contracţia celei din cealaltă parte, aşa este şi
distanţa axei neutre în raport cu ele. Această concluzie nu era nouă, întrucât era

1
Vezi Phil. Trans., 1859, pp.213-247.
2
Vezi lucrarea sa ″Useful Information for Engineers″, Londra, 1856, şi cu acelaşi titlu,
a 2-a ediţie, Londra, 1860. Vezi de asemenea cartea ″On the Application of Cast and
Wrought Iron to Building Purposes″, Londra, 1856; ed. a 2-a, 1858.
3
Publicată în Mem. Proc. Manchester-Lit. & Phil. Soc.,vol. IV, 1824.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

125
bine cunoscută din timpul lui Parent şi Coulomb; dar meritul acestei observaţii,
după cum afirmă Todhunter, constă în faptul că stimula oamenii practici din
Anglia să aprecieze poziţia corectă a axei neutre. În analiza sa, Hodgkinson nu
folosea legea lui Hooke, considerând că tensiunile ar fi proporţionale cu lungirile,
la o anumită putere. Pentru o mai largă generalizare, el considera această
putere, ca având o valoare diferită în relaţia dintre contracţie şi forţa de
compresiune. În partea a doua a lucrării sale, autorul reproduce rezultatele
experimentelor sale assupra grinzilor din lemn, arătând, că până la limita de
elasticitate, se poate aplica totuşi legea lui Hooke.
În cea de-a doua lucrare a sa
1
, Hodgkinson descrie experimentele sale
de încovoiere cu grinzi din fontă, arătând, că atunci când sarcina aplicată grinzii
creşte, axa neutră îşi modifică poziţia. El arată că modulele de elasticitate,
limitele de elasticitate şi rezistenţele de rupere ale fontei au valori diferite, în
cazul întinderii şi compresiunii.
Cu aceste informaţii, Hodgkinson abordează cercetări experimentale cu
privire la forma unei grinzi din fontă, astfel încât, pentru o cantitate constantă de
material, aceasta să prezinte o capacitate portantă maximă. El a arătat
experimental, că o grindă cu profil Ι nu reprezintă o formă ideală în acest caz,
demonstrând că aria secţiunii transversale a părţii întinse trebuie să fie de
câteva ori mai mare faţă de cea a părţii comprimate.
Următoarea preocupare a activităţii practice a lui Hodgkinson, a fost cea
a impactului orizontal asupra unei grinzi. Rezultatele obţinute de el le-au
confirmat pe cele anticipate de teoria elementară, bazată pe prezumţiile conform
cărora, (1) forma defprmată a fibrei neutre a grinzii încovoiate prin şoc ar fi
aceeaşi cu cea a grinzii solicitate static şi că, (2) corpul care loveşte şi grinda, s-
ar comporta după lovire, ca o singură masă comună. Pentru calculul vitezei
comune a corpului care loveşte şi grinzii, imediat după impact, el considera doar
jumătate din masa grinzii.
2

Hodgkinson a publicat rezultatele încercărilor sale, obţinute pe maşina
3

lui Fairbairn.
Figura 78 reproduce schiţe ale unor epruvete din fontă, distruse prin
compresiune, în legătură cu care Hodgkinson afirmă, că toate situaţiile au un
lucru în comun şi anume, că în fiecare caz s-a format un con sau o pană, al
cărui unghi este oarecum constant. În acelaşi articol, sunt date rezultatele
încercărilor de încovoiere ale grinzilor din fontă, cu secţiuni nesimetrice, faţă de
axa neutră. Ele demonstrează, că valoarea maximă a capacităţii portante a
grinzii este atinsă atunci, când raportul dintre ariile porţiunilor dinspre bază şi
dinspre partea superioară a secţiunii este de 6 sau 6,5 la 1. Acest raport este

1
″Theoretical and Experimental Researches to Ascertain the Strength and Best Forms of
Iron Beams″, Mancester Literary and Philosophical Society, 1830, pp.407-544.
2
Investigaţiile lui Hodgkinson privind impactul au fost publicate în ″British Reports, for the
years 1833-1835″.
3
Această lucrare a fost publicată în ″British Association Reports″, din 1837-1838. Cea
mai mare parte a materialului a fot reprodusă în cartea ″Experimental Researches on the
Strength and other Properties of Cast Iron″ Londra, 1846. Această carte a fost tradusă în
franceză; vezi ″Ann. ponts et chaussées″, vol. 9, pp.2-127, 1855.
Istoria Rezistenţei Materialelor

126
aproximativ egal, cu cel dintre rezistenţa la întindere şi cea de compresiune a
fontei.
În anul 1840, Hodgkinson a prezentat studiul său asupra flambajului
stâlpilor, în faţa Royal Society.
1
Intenţia lui, a fost de a verifica formula teoretică
a lui Euler. Schema de încărcare precum şi forma epruvetelor pot fi observate
din figura 77. Au fost testate epruvete cilindrice cu secţiune plină şi inelară, cu
capete rotunjite sau plane. Pentru bare zvelte, s-a putut găsi o bună
corespondenţă cu formula lui Euler (de exemplu, sarcina ultimă s-a dovedit a fi
proporţională cu
2 4
l d , în care d este diametrul şi l, lungimea barei). S-a
confirmat, de asemenea, că o bară cu capete plane, are aceeaşi rezistenţă, cu
cea a unei bare de două ori mai scurte, cu capete rotunjite.

1
Vezi Phil. Trans. partea a II-a, pp.385-456, 1840.






























Fig. 78. Epruvete distruse prin compresiune.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

127
În cazul barelor mai scurte, au fost găsite neconcordanţe considerabile,
faţă de formula teoretică amintită.Pentru a aproxima rezultatele obţinute cu
cilindrii de secţiune plină cu capete rotunjite, cu lungimi variind de 121 de ori şi
diametre sub 15 ori, Hodgkinson a trebuit să ia sarcina ultimă, proporţională cu
7 , 1 6 , 3
l d .
În legătură cu proiectarea podurilor tubulare Britannia şi Conway,
Hodgkinson, împreună cu Fairbairn, au condus câteva experimente foarte
importante de încovoiere şi flambaj, asupra tuburilor cu pereţi subţiri. Despre
acestea se va discuta mai încolo.
Hodgkinson a devenit profesor de principiile mecanice ale ingineriei la
University College din Londra, în anul 1847, participând în această perioadă în
calitate de membru al Royal Commission, la investigaţiile cu privire la aplicaţiile
fierului în cadrul structurilor pentru căi ferate. În anul 1841, lui Hodgkinson i s-a
conferit Medalia Regală pentru lucrările sale în domeniul rezistenţei stâlpilor,
fiind ales în acelaşi an ca membru al Royal Society.

31. Dezvoltarea Şcolii Germane de Inginerie.

După războiul Napoleon-ian, sistemul economic german trebuia refăcut.
Era necesară promovarea industriei şi în acest scop, au fost înfiinţate câteva
şcoli inginereşti, după modelul École Polytechnique franceze. S-a decis ca
educaţia inginerească să fie realizată în jurul unui miez central de pregătire în
ştiinţe fundamentale, ca matematicile, fizica şi chimia. Inginerii urmau să
primească o educaţie generală, comparabilă cu cea care era necesară altor
profesiuni şi care era promovată în universităţi. Noilor şcoli pentru ingineri, l-i s-a
atribuit statutul pe care-l aveau universităţile, ele urmând să pregătească
ingineri capabili să rezolve nu doar probleme tehnice, dar să participe şi la
dezvoltarea ştiinţelor inginereşti. Deşi aceste idei fundamentale erau inspirate
de École Polytechnique, existau şi diferenţe notabile faţă de aceasta. În timp ce
instituţia franceză era doar o şcoală preparatoare pentru tinerii care ar fi urmat
ulterior să-şi desăvârşească pregătirea inginerească într-una dintre şcolile de
specialitate (cum erau École des Ponts et Chaussées, École des Mines sau
Academia Militară), şcolile germane erau concepute pentru a acoperi întreaga
programă de pregătire. În timpul primilor doi ani de studii, studenţii urmau să
primească o educaţie solidă în domeniul ştiinţelor fundamentale. Următorii doi,
urmau să fie destinaţi pregătirii, într-una din specializările inginereşti. Acest nou
sistem, permitea un dozaj mai bun al cantităţii şi tipului teoriei, care urma să fie
transmisă.
Şi mai era o altă diferenţă importantă. Şcolile franceze, pregăteau
ingineri, în principal, pentru guvern. Şcolile germane însă, au lucrat de la
înfiinţare în strânsă legătură cu antrepriza privată, ajutând în mod hotărâtor
progresului industrial. Între aceste şcoli, exista de asemenea şi o mare
deosebire administrativă. École Polytechnique avea un regim militar, în timp ce
noile şcoli, beneficiau de statutul Universităţilor Germane, fiind conduse în
concordanţă cu principiile libertăţii academice. Ele erau gândite a fi instituţii
autonome, în care consiliul profesoral urma să aleagă preşedintele şcolii şi
Istoria Rezistenţei Materialelor

128
decanii diferitelor facultăţi. Studenţilor urma să li se acorde o libertate
considerabilă în planificarea activităţilor lor şi în ceea ce priveşte petrecerea
timpului lor liber.
Acest nou mod de educaţie inginerească, s-a dovedit a fi de mare
succes, şcolile germane de inginerie devenind curând un factor important al
progresului industriei şi ştiinţelor inginereşti. Statutul social al profesorului
german, era cunoscut a fi fost dintotdeauna unul din cele mai înalte de pe
Continent, astfel încât, ca rezultat, şcolile de ingineri au fost capabile să atragă
spre catedră şi activitatea ştiinţifică, cei mai buni ingineri.
În ceea ce priveşte mecanica tehnică, ştiinţa gemrană a fost influenţată
în mare măsură, de la început, de cărţile franceze ale lui Navier, Poisson,
Poncelet şi alţii. Dar şi inginerii germani începuseră să publice propriile lor
lucrări; ele însă, nu satisfăceau cerinţa unei prezentări succinte a mecanicii, aşa
cum se obişnuia din punctul de vedere al École Polytechnique. Din acest motiv,
în această perioadă (1833-1867)începură să apară o mulţime de cărţi practice
de mecanică tehnică şi care urmau să exercite ulterior, o mare influenţă asupra
dezvoltării rezistenţei materialelor.
Să ne îndreptăm atenţia asupra activităţii celui mai proeminent dintre
profesorii germani de mecanică, ai acestei perioade. J. Weisbach a scris cărţi
de ″Mecanica Maşinilor şi Inginerie″ care s-au bucurat de o înaltă reputaţie, nu
numai în Europa, dar şi în America, unde
au şi fost publicate în traducere engleză.
1

Julius Weisbach (1806-1871) a
absolvit renumita Şcoală de Mine
(Bergakademie) din Freiberg, în 1826 şi
pentru a-şi completa cunoştinţele în
ştiinţele fundamentale, a mai studiat doi
ani (1827-1829) la Universitatea din
Göttingen şi un an la Institutul Politehnic
din Viena. După această perioadă de
studii, Weisbach a refuzat ocazia de a
lucra ca inginer minier rămânând la
Freiberg, unde a preferat să se întreţină,
dând lecţii particulare de matematici. În
anul 1833, a fost chemat înapoi la
Academia de Mine din Freiberg pentru a
preda matematicile aplicate, din anul 1836 şi până la sfârşitul vieţii sale,
funcţionând ca profesor de mecanică şi proiectarea maşinilor, în cadrul aceleiaşi
şcoli. Principalele contribuţii ale lui Weisbach au fost cele din domeniul
hidraulicii, orientându-se în munca sa după metodele lui Poncelet şi obţinând
importante progrese practice, prin combinarea rezultatelor experimentale cu
analize teoretice elementare.



1
În editura lui W.R. Johnson, Philadelphia, 1848.













Fig. 79. Julius Weisbach.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

129
În cartea sa, erau tratate cu competenţă şi probleme de rezistenţa
materialelor, contribuţia originală a lui în acest domeniu, fiind centrată pe
proiectarea organelor de maşini, supuse solicitărilor compuse.
1
El folosea ca
bază a dimensionării sigure a organelor de maşini teoria deformaţiei liniare
maxime. Aceasta era de fapt şi metoda de analiză sugerată de Poncelet şi
urmată de Saint-Venant.
J. Weisbach s-a dovedit a fi deosebit de interesat în metodele de
învăţare ale mecanicii tehnice, el organizând un laborator în care studenţii
urmau să verifice experimental principiile staticii, dinamicii şi rezistenţei
materialelor.
2
Studenţii săi, efectuau experimente referitoare la încovoierea
grinzilor încastrate şi grinzilor cu zăbrele, la răsucirea arborilor şi la solicitările
compuse de răsucire şi încovoiere ale barelor. Pentru aceste experimente erau
folosite modele din lemn de asemenea proporţii, încât să permită obţinerea cu
forţe mici a unor deformaţii suficient de mari, uşor măsurabile. Se pare că ne
aflăm pentru prima oară în situaţia în care studenţii aveau posibilitatea de a
efectua lucrări experimentale, în domeniul rezistenţei materialelor.
F. Redtenbacher (1809-1863) a fost un alt profesor german de excepţie
al acestei perioade, şi care a militat pentru introducerea analizei ştiinţifice în
activitatea de proiectare a maşinilor. El a
absolvit în anul 1829 cursurile Institutului
Politehnic din Viena şi întrucât fusese un
student de excepţie, a fost invitat să preia
postul de preparator, în cadrul institutului,
pentru disciplina mecanică tehnică. În anul
1833, a devenit profesor de matematici la
şcoala tehnică
3
din Zürich. În afara
activităţilor didactice, Redtenbacher
efectua şi lucrări de proiectare în cadrul
Companiei Manufacturiere Escher şi
Wyss, astfel încât a fost în măsură să
câştige o serioasă experienţă practică în
domeniul proiectării maşinilor. În anul
1841, Institutul Politehnic din Karlsruhe i-a
oferit postul de profesor în domeniul
mecanicii aplicate şi proiectării, post pe
care l-a ocupat (şi mai târziu ca rector al şcolii) până la sfârşitul vieţii sale.
Îmbinând largile sale cunoştinţe de mecanică cu experienţa sa practică, el a
reorganizat complet învăţământul de proiectare a maşinilor, introducând analiza
teoretică în cadrul problemelor de proiectare. El a devenit unul din iniţiatorii
perfecţionării educaţiei inginereşti din Germania. Publicaţiile sale erau utilizate

1
Z. Ing.,vol. 1, pp.252-265, 1848.
2
Weisbach a publicat o descriere a acestor probleme în jurnalul ″Civiling″, vol. 14,
pp.339-370, 1868.
3
În anul 1855, această şcoală a fost reorganizată de către generalul Dufour, un fost
student al École Polytechnique din Paris, devenind Eidgenössische Technische
Hochschule din Zürich.















Fig. 80. F. Redtenbacher.
Istoria Rezistenţei Materialelor

130
de mulţimea inginerilor mecanici
4
, metodele sale fiind adoptate în industrie. El a
fost direct interesat de aplicarea rezistenţei materialelor la determinarea
dimensiunilor necesare ale organelor de maşini, astfel încât în cărţile sale
″Principien der Mechanik und des Maschinenbaues″ (1852) şi ″Der
Maschinenbau″ (1862-1865) găsim soluţiile unor probleme ca ale celor
referitoare la analiza tensiunilor în cârlige, arcurilor lamă şi elicoidale, zalelor
eliptice ale lanţurilor, etc. În acea perioadă, cunoştinţele referitoare la analiza
unor astfel de organe de maşini erau extrem de limitate, Redtenbacher putând fi
considerat pe drept cuvânt, un pionier în acest domeniu.
1

După moartea lui Redtenbacher, pentru disciplina de mecanică aplicată
de la Institutul Politehnic din Karlsruhe, a fost ales ca titular, F. Grashof.
Grashof
2
(1826-1893) şi-a dobândit
educaţia sa inginerească în cadrul
Gewerbeinstitut din Berlin. După
absolvirea cursurilor, şi-a petrecut doi ani
şi jumătate ca marinar pe un velier, care a
vizitat India, Australia şi Africa. După
întoarcerea acasă (în anul 1851), a
început să se pregătească serios pentru
cariera didactică, începându-şi activitatea
în domeniul matematicilor aplicate, în anul
1854, în cadrul Institutului Industrial. În
anul 1856, a sprijinit înfiinţarea ″Verein
deutscher Ingenieure″, devenind editorul
jurnalului ei. În acest jurnal a publicat o
serie de articole cu privire la diverse
probleme de mecanică aplicată. Această
activitate i-a adus o oarecare faimă, care a
fost determinantă pentru alegerea lui în
locul lui Redtenbacher, la Institutul Politehnic din Karlsruhe. Aici, Grashof a
continuat să predea diferite discipline din ramura mecanicii tehnice.
El era însă foarte implicat în domeniul rezistenţei materialelor şi în anul
1866 a publicat ″Theorie der Elasticität und Festigkeit″. În această carte el nu se
limitează la partea elementară a rezistenţei materialelor, prezentând pe larg
ecuaţiile fundamentale ale teoriei elasticităţii. El le aplică pe acestea teoriei
încovoierii şi torsiunii barelor prismatice şi teoriei plăcilor. În ceea ce priveţte
încovoierea barelor, el găseşte soluţii pentru anumite forme de secţiuni
transversale, care nu fuseseră luate în consideraţie de Saint-Venant, iniţiatorul
teoriei riguroase a încovoierii barelor prismatice. În ceea ce priveşte formulele
pentru proiectarea organelor de maşini, Grashof alege drept criteriu de

4
Cartea sa ″Resultate für den Maschinenbau″, 1848 a fost tradusă în limba franceză.
1
Aceste soluţii ale lui Redtenbacher sunt citate în cartea ″Résistance Appliquée″ a lui
V.Contamin, Paris, 1878.
2
Vezi ″Franz Grashof, ein Führer der deutschen Ingenieure″, de Wentzcke. Vezi de
asemenea R. Plank, Z. Ver. deut. Ing., vol. 70, p.933, 1926.
















Fig. 81. F. Grashof.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

131
rezistenţă teoria deformaţiei liniare maxime, extrapolând investigaţiile lui
Weisbach asupra solicitărilor compuse.
1
În unele locuri, Grashof dezvoltă
propriile lui metode, dând soluţii pentru problemele particulare, şi găsind câteva
noi rezultate. Ca de exemplu, în cazul încovoierii barelor articulate la capete, el
examinează efectul efortului longitudinal de întindere care ar apare în momentul
încovoierii, dacă articulaţiile ar fi imobile, arătând modul în care ar putea fi
calculate tensiunile normale corespunzătoare. Aceste calcule arată, că în cazul
încovoierii barelor zvelte, efortul longitudinal de întindere devine important,
efectul lui asupra tensiunilor şi formei deformate a barei, nemaiputând fi neglijat.
În tratarea învelişurilor cilindrice supuse presiunii interioare, Grashof nu
aplică doar formula lui Lamé, ci pune în discuţie tensiunile din încovoierea
locală, care apar atunci când marginile învelitorii sunt îmbinate rigid,cu plăcile de
la capete. În acest scop, el utilizează ecuaţia diferenţială a formei deformate a
unei fâşii decupate din înveliş, între două secţiuni radiale.
2
Grashof dă de
asemenea soluţiile complete pentru câteva cazuri de plăci circulare, încărcate
simetric. El ia în considerare şi plăcile dreptunghiulare încărcate uniform,
prezentând anumite soluţii aproximative pentru câteva cazuri.
În ceea ce priveşte forma prezentării, Grashof preferă folosirea
metodelor analitice, uzând destul de rar de figuri, pentru a-şi ilustra
raţionamentele. El începe de obicei cu discuţia unei probleme în forma ei cea
mai generală, introducând doar mai târziu simplificările impuse de cazurile
specifice, după găsirea soluţiei generale. Această manieră de prezentare
complică lecturarea cărţii; din acest motiv cartea nu şi-a câştigat popularitate în
rândul inginerilor practicieni, fiind prea dificilă pentru majoritatea studenţilor.
Totuşi, studenţii perseverenţi, puteau asimila cu ajutorul cărţii, cunoştinţe
complete de teoria rezistenţei materialelor. Cartea lui Grashof nu şi-a pierdut nici
până în zilele noastre interesul, datorat faptului de a fi introdus pentru prima
oară teoria elasticităţii, într-o carte de rezistenţa materialelor pentru ingineri.
Experimentele lui Fairbairn cu privire la pierderea stabilităţii tuburilor
circulare supuse presiunii exterioare uniforme, l-au inspirat pe Grashof în
elaborarea unei teorii foarte interesante asupra pierderii stabilităţii tuburilor
circulare subţiri, de lungime mare.
3
Considerând că secţiunea transversală a
tubului, iniţial circulară, devine eliptică în urma voalării, Grashof găseşte că
valoarea critică a presiunii, este dată de formula

3
3
cr
d
h E 2
p = ,
în care h este grosimea tubului iar d, diametrul lui. În analiza sa, Grashof
consideră un inel elementar, luând în considerare tensiunile care acţionează
între inelele adiacente care compun tubul. Aceasta explică de ce formula
conţine modulul E în locul expresiei E /(1 - µ
2
).

1
Vezi Z. Ver. deut. Ing., vol. 3, pp.183-195, 1859.
2
Se pare că încovoierea locală la capetele tuburilor circulare şi în inelele de rigidizare a
fost studiată pentru prima oară de H. Scheffler; vezi ″Organ für Eisenbahnwesen″, 1859.
Vezi de asemenea E. Winkler, Civiling., vol. 6, 1860.
3
Vezi articolul lui Grashof în ″Z. Ver. deut. Ing.″,vol. 3, p.234, 1859.
Istoria Rezistenţei Materialelor

132
Investigaţiile experimentale germane asupra proprietăţilor mecanice ale
materialelor, au progresat considerabil în perioada treimii de mijloc a secolului al
nouăsprezecelea. A.K. von Burg de la Institutul Politehnic din Viena a efectuat
teste de rezistenţă asupra plăcilor din oţel.
1
K. Karmarsch, de la Politehnica din
Hanovra a studiat proprietăţile sârmelor metalice de diferite diametre.
2
W.
Lüders a examinat reţeaua sistemelor de curbe ortogonale care apar pe
suprafaţa epruvetelor din oţel uşor aliat, în timpul încovoierii şi în alte cazuri în
care materialele suferă deformaţii considerabile. El a arătat că aceste curbe ies
cu atât mai mult în evidenţă, dacă sunt tratate cu o soluţie slabă de acid azotic.
3

În anul 1852, L. Werder a proiectat şi construit (la Nürenberg) maşina
pentru încercări de 100 de tone, pentru verificarea elementelor solicitate la
întindere, ale podurilor proiectate de W. Pauli. Această maşină era foarte
precisă, fiind potrivită pentru încercarea structurilor mari. Ca urmare, multe
laboratoare europene şi-au instalat copii după aceată maşină şi nu există nici o
îndoială că o mare parte a cercetărilor din domeniul mecanicii materialelor
efectuate în perioada celei de-a doua juătăţi a secolului al nouăsprezecelea a
fost finalizat cu ajutorul maşinilor lui Werder.

32. Contribuţiile lui Saint-Venant, aduse Teoriei Încovoierii
Grinzilor.

Cea mai mare parte a operei lui Saint-Venant se ocupă cu teoria
matematică a elasticităţii. Dar el a contribuit în mare măsură şi la dezvoltarea
rezistenţei materialelor, în forma sa elementară (şi în special a teoriei încovoierii
barelor).
4
El a fost primul, care a verificat cu scrupulozitate, ipotezele
fundamentale referitoare la încovoiere şi anume pe cele care susţin (1)
conservarea plană a secţiunilor transversale ale grinzilor în timpul deformării lor
şi (2) inexistenţa unor presiuni reciproce între fibrele longitudinale ale grinzilor,
în timpul încovoierii, fibre care se află doar în stare de întindere sau
compresiune. El a demonstrat că aceste două ipoteze pot fi acceptate în
integralitatea lor doar în cazul încovoierii pure, atunci când asupra grinzii
acţionează două cupluri egale şi opuse, la capetele ei. Luând în considerare
încovoierea pură a grinzii de secţiune dreptunghiulară (Fig.82a.), el
demonstrează că modificările pe lungime ale fibrelor precum şi deformaţiile
laterale corespunzătoare, nu satisfac doar condiţiile de mai sus dar şi pe cea de
continuitate a deformaţiilor. El arată de asemenea, că secţiunea transversală,
iniţial dreptunghiulară îşi modifică forma aşa cum se vede în Fig. 82 b, având
drept consecinţă contracţia laterală a fibrelor părţii convexe şi dilatarea celor
corespunzătoare părţii concave, linia ab, iniţial dreaptă, curbându-se, iar raza de

1
Vezi ″Sitz. Akad. Wiss. Wien Math-Naturer. Klasse″, vol. 35, pp.452-474, 1859.
2
Politech. Zentr., 1859, Leipzig.
3
Dinglers Polytech. J., Stuttgart, 1860.
4
Cele mai multe lucrări ale lui Saint-Venant în domeniul teoriei elementare a rezistenţei
materialelor sunt cuprinse în notele sale la ediţia a treia a cărţii lui Navier ″Résumé des
Leçons…″, Paris, 1864, precum şi în cursul său litografiat ″ Leçons de mécanique
appliquée faites par intérim, par M. de St.-Venant″, 1837-1838.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

133
curbură corespunzătoare, devenind ρ µ , în
care µ este coeficientul lui Poisson iar ρ, raza
de curbură a fibrei neutre a barei încovoiate. Ca
o consecinţă a acestei deformări laterale,
distanţele fibrelor neutre a şi b faţă de
suprafeţele superioară şi inferioară ale barei,
suferă de asemenea modificări. Suprafeţele
superioară şi inferioară devin în timpul
încovoierii, suprafeţe anticlastice. Aceasta a
fost prima încercare de investigare a formei
secţiunii transversale, a barei încovoiate.
1

Luând în considerare o bară în
consolă, încărcată în capătul liber (Fig.83.), Saint-Venant arată că tensiunile
tangenţiale acţionează în planul secţiunilor transversale, cum ar fi cele notate cu
ab şi a
1
b
1
, şi că datorită acestor tensiuni, secţiunile transversale se deplanează
în timpul încovoierii, aşa cum se vede în figură. Întrucât această deplanare este
aceeaşi pentru oricare din cele două secţiuni transversale, ea nu produce
modificări de lungime ale fibrelor, neinfluenţând astfel tensiunile normale,
calculate în ipoteza rămânerii plane a secţiunilor transversale, în timpul
încovoierii.
Navier a admis cu perseverenţă în cartea sa, că axa neutră este
perpendiculară pe planul în care acţionează forţele care produc încovoierea.
Persy
2
a fost primul care a arătat că această ipoteză se confirmă doar dacă
planul xy, în care acţionează forţele care produc încovoierea, intersectează
suprafaţa secţiunii grinzii, după una din axele principale de inerţie (Fig. 84.).
Doar într-un astfel de caz, se anulează momentul forţelor interioare în raport cu
axa y (momentul egal cu ω
ρ

d y z
E

), momentul aceloraşi forţe în raport cu axa z,
echilibrând momentul forţelor exterioare.Saint-Venant a arătat cum poate fi

1
Determinarea valorii coeficientului lui Poisson cu ajutorul unei măsurări optice după cele
două direcţii ale ssuprafeţei anticlastice, a fost efectuată de Cornu; vezi Comp. rend., vol.
64, p.333, 1869.
2
Vezi Navier, ″Résumé des Leçons…″, ed a 3-a, p.53.











Fig. 82.









Fig. 83.









Fig. 84.









Fig. 85.
Istoria Rezistenţei Materialelor

134
determinată direcţia axei neutre, dacă planul în care acţionează forţele care
produc încovoierea, nu conţine axa principală a secţiunii transversale. El arată
că dacă figura 85 reprezintă elipsa de inerţie a secţiunii transversale a grinzii, cu
axele principale Ou şi Ov, şi dacă OP reprezintă planul forţelor, atunci axa
neutră nn, este paralelă la tangenta în punctul de intersecţie a elipsei, cu planul
OP.
Saint-Venant demonstrează
1
de asemenea că săgeţile unei bare în
consolă pot fi calculate printr-o metodă
elementară, fără integrarea ecuaţiei
diferenţiale corespunzătoare, introducând
ceea ce numim noi astăzi metoda grafo-
analitică (a momentului static al ariei
diagramei de momente.). Săgeata nn
1

corespunzătoare curburii unui element mm
1
al
fibrei neutre (Fig. 86.) este
( ) x l
dx
mn
mm
1

ρ

ρ

Observând acum, că în oricare dintre secţiunile transversale curbura este egală
cu

( )
Ι

=
Ι E
x l P
E
M
,
el obţine expresia
( )
Ι
= −
Ι
= δ

E 3
l P
dx x l
E
P
3
2
l
0
,
pentru săgeată. Integrala de mai sus poate fi calculată ca moment static al
triunghiului ce reprezintă diagrama de momente încovoietoare. El găseşte într-
un mod asemănător şi săgeata produsă de o sarcină uniform distribuită.
Saint-Venant a mai studiat şi deformaţiile mari ale barei în consolă, ca
cele pentru care curbura 1 ρ nu mai poate fi înlocuită prin valoarea aproximativă
2 2
dx y d . El dă în acest caz soluţia sa proprie, sub forma unei serii, cu ajutorul
căreia săgeata poate fi calculată cu orice grad de aproximare dorit.
2

Toate soluţiile de mai sus, au fost obţinute în ipoteza valabilităţii legii lui
Hooke. Dar Saint-Venant a studiat şi încovoierea grinzilor din materiale care nu
respectă această lege.
3
El prezintă un studiu foarte complet al problemei,
admiţând că secţiunile transversale ale grinzii, rămân plane în timpul încovoierii
şi că în locul unei variaţii liniare, tensiunile pot fi exprimate cu ajutorul relaţiilor

1
Navier, ″Résumé des Leçons…″, ed a 3-a, p.72.
2
Navier, ″Résumé des Leçons…″, ed a 3-a, p.73.
3
Vezi Navier, ″Résumé des Leçons…″, ed a 3-a, p.175.






Fig. 86.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

135

, e compresiun pentru ,
a
y
1 1 B
, întindere pentru ,
a
y
1 1 A
1
m
1
1
m
















− − = σ














− − = σ
(a)
în care A, B, a, a
1
, m, m
1
sunt diferite constante, iar y reprezintă valoarea
absolută a distanţei unui punct faţă de axa neutră. Particularizând problema la
cazul unei grinzi de secţiune dreptunghiulară de secţiune bh, distanţele y
1
şi y
2

ale celor mai îndepărtate fibre în raport cu axa neutră, pot fi determinate cu
ajutorul următoarelor două ecuaţii,
dy dy , h y y
1
y
0
2
y
0
1 2 1 ∫ ∫
σ = σ = + . (b)
Având acum poziţia axei neutre, se poate calcula în continuare,
momentul forţelor interioare, cu ajutorul ecuaţiilor (a).
Saint-Venant mai consideră şi cazul special pentru care a y
1
= (ceea
ce înseamnă că A = σ
max
). În continuare, el presupune că cele două curbe
reprezentate prin ecuaţiile (a) admit o tangentă comună, pentru o y = , astfel
încât modulele de elasticitate pentru întindere şi compresiune, ale materialului,
să fie aceleaşi, în ipoteza că tensiunile sunt mici.
Dacă, în plus, cele două curbe (a) sunt identice (adică m m =
1
, a a =
1
şi
A B = ), Saint-Venant găseşte că momentul forţelor interioare este dat de
ecuaţia 6 h b M
max
2
σ α = , în care α este un factor, a cărui valoare depinde de
valoarea mărimii m. Valorile acestui factor sunt date în tabelul următor.
m 1 2 3 4 5 6 7 8
α 1 5/4 27/20 7/5 10/7 81/56 35/24 22/15=1,467
Din acest tabel, se vede, că atunci când m creşte, creşte şi α,
apropiindu-se de valoarea 3/2, care se obţine atunci când tensiunile de întindere
şi de compresiune sunt distribuite uniform.
Atunci când 1 m
1
= , materialul se
supune legii lui Hooke, la compresiune.
Distribuţiile corespunzătoare ale tensiunilor,
pentru diferite valori ale lui m, sunt reprezentate
în figura 87.
În tabelul de mai jos, sunt date valorile
raportului
2 1
y y , care defineşte poziţia axei
neutre. În acelaşi tabel, mai sunt date şi valorile
raportului dintre tensiunile în modul maxime de
compresiune şi de întindere, precum şi valorile
factorului α, din formula

6
h b
M
2
max
σ α
= .












Fig. 87.
Istoria Rezistenţei Materialelor

136
m 1 2 3 4 5 6 7 ∞
σ σ
min max

1 1,633 2,121 2,530 2,887 3,207 3,500 ∞
y
1
: y
2
1 1,225 1,414 1,581 1,732 1,871 2,000 ∞
α 1 1,418 1,654 1,810 1,922 2,007 2,074 3

Pentru m = 6 , momentul devine aproximativ 3 h b M
2
max
σ = , valoare
care corespunde teoriei lui Mariotte şi celei
ult
M obţinute pe cale experimentală
de Hodgkinson pentru grinda din fontă, de secţiune dreptunghiulară. Valoarea
m = ∞, corespunde teoriei lui Galilei, conform căreia, tensiunile de întindere
sunt uniform distribuite în secţiunea transversală, în timp ce tensiunile de
compresiune dau o rezultantă, care este tangentă la suprafaţa concavă a grinzii.
Această analiză a încovoierii grinzilor rectangulare care nu ascultă de legea lui
Hooke, poate fi utilizată cu succes şi la calculul momentului încovoietor ultim,
corespunzător grinzilor cu alte feluri de secţiuni. Dacă, de exemplu
experimentele efectuate asupra grinzilor din fontă, de secţiune dreptunghiulară,
arată că o valoare exactă a momentului
ult
M poate fi anticipată pentru m = 6 şi
m
1
1 = , atunci putem utiliza aceste valori pentru calculul lui
ult
M şi pentru alte
forme de secţiuni, procedând în aceeaşi manieră ca şi pentru grinzile de
secţiune dreptunghiulară.
Într-un comentariu elementar asupra încovoierii pure a grinzilor (vezi
Fig. 82.), Saint-Venant formulase principiul care este numit în prezent, după
numele lui. El susţinea că distribuţia tensiunilor stabilită pentru această situaţie,
corespunde soluţiei exacte, doar când forţele exterioare aplicate la capete, sunt
distribuite asupra acestor secţiuni transversale, în aceeaşi manieră ca şi asupra
oricăror alte secţiuni transversale intermediare.
Dar (susţine el
1
), soluţia obţinută va fi suficient de
corectă pentru orice altă distribuţie a forţelor aplicate la
capete, cu condiţia ca forţa rezultantă şi momentul rezultant
ale forţelor aplicate, să rămână aceleaşi. Saint-Venant se
referă în continuare la unele experimente efectuate de el
asupra unor bare de cauciuc, afirmând că aceste experimente
demonstrează, că dacă un sistem de forţe în echilibru este
distribuit asupra unei porţiuni mici de suprafaţă a prismei, vom
obţine deformaţii substanţiale, doar în vecinătatea acestor
forţe. Figura 88 ilustrează unul din exemplele folosite de
Saint-Venant. Cele două forţe egale şi opuse care acţionează
asupra barei de cauciuc, produc doar o deformaţie locală la
capătul ei, restul barei rămânând practic neafectată. Principiul
lui Saint-Venant este des folosit de ingineri, la analiza
tensiunilor din structuri. Vom reveni asupra lui, cu prilejul
analizei operei lui Saint-Venant cu privire la răsucirea şi
încovoierea barelor prismatice.

1
Vezi Navier, ″Résumé des Leçons…″, ed a 3-a, p.40.















Fig. 88.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

137
Elasticianul francez, a efectuat de asemenea investigaţii asupra
încovoierii barelor curbe, introducând în formula lui Navier termenii suplimentari,
reprezentând deplasări, datorate lungirii axei barei şi forfecării. Ca exemplu, el
studiază deformarea unui inel circular, suspendat în plan vertical, sub acţiunea
forţelor de greutate şi a unui inel circular rezemat în poziţie verticală pe un plan
orizontal, încărcat în cel mai înalt punct al lui.
Saint-Venant precizează, că în ceea ce priveşte descrierea deformării
unei bare cu dublă curbură, nu este suficientă specificarea formei liniei centrelor
de greutate ale secţiunilor, întrucât deformaţiile şi tensiunile pot apare chiar în
situaţia în care linia centrelor rămâne nedeformată. Să ne imaginăm (spune el) o
sârmă circulară elastică cu dublă curbură, amplasată într-un canal de aceeaşi
formă şi având aceeaşi secţiune transversală ca şi sârma. Ar putea fi posibil să
se rotească sârma în canal. În timpul acestei rotiri, fibrele mai lungi se vor
scurta, în timp ce acelea mai scurte se vor lungi, deşi forma liniei centrelor va
rămâne neschimbată. Din aceasta rezultă, că tensiunile din încovoierea şi din
răsucirea sârmei nu pot fi complet definite de deformarea liniei centrelor, fiind
necesar să se ţină cont şi de unghiul de rotaţie a secţiunii transversale în raport
cu linia centrelor sârmei. Saint-Venant nu se limitează la o discuţie generală
asupra acestui subiect, aplicându-şi teoria şi în cazul unor probleme particulare.
El dă o soluţie pentru o bară cu axa în formă de arc de cerc, sub acţiunea
forţelor perpendiculare pe planul axei (Fig. 89), deducând astfel o ecuaţie pentru
calculul săgeţii unui arc elicoidal, în situaţia în
care forţele aplicate la capetele lui acţionează
în lungul axei.
1

Pentru stabilirea tensiunilor admisibile
în structuri, Saint-Venant consideră că limita
de elasticitate a materialului s-a atins atunci,
cănd distanţele dintre molecule au crescut în
urma deformării, peste o anumită valoare bine
determinată, pentru fiecare material în parte.
În felul acesta, formulele lui pentru calculul
dimensiunilor necesare ale structurilor, sunt
deduse pe baza consideraţiilor impuse de
deformaţia maximă. Ca de exemplu, pentru
calculul la solicitări compuse de încovoiere şi răsucire a arborilor, el a stabilit o
formulă pentru deformaţia maximă, aceasta servind scopurilor inginereşti în mod
continuu, din momentul apariţiei ei, până în prezent.
Saint-Venant a fost primul care a arătat că forfecarea pură este
rezultatul unei întinderi după o direcţie şi a unei compresiuni egale cu întinderea,
după o direcţie perpendiculară faţă de ea. Considerând coeficientul lui Poisson
egal cu 1/4, el conchide, că tensiunea de forfecare trebuie să fie egală cu opt
zecimi din cea corespunzătoare întinderii simple.

1
Aceste rezultate au fost publicate în memoriile timpurii ale lui Saint-Venant, memorii
care au fost ulterior adunate şi retipărite sub titlul: ″Mémoire sur la Résistance des
Solides, suivis de deux notes sur la flexion des pièces & double courbure″, Paris, 1844.











Fig. 89.
Istoria Rezistenţei Materialelor

138


33. Analiza lui Juravski asupra tensiunilor de forfecare din
grinzi.

Coulomb a acordat o mare atenţie tensiunilor tangenţiale din secţiunile
barelor în consolă, menţionând că ele devin importante, doar în cazul barelor
scurte. Thomas Young a precizat în lucrarea sa ″Lectures on Natural
Philosophy″,
1
că diferenţa dintre corpurile solide şi lichide, constă în capacitatea
primelor de a se opune forfecării. Vicat a menţionat mule cazuri, în care această
capacitate este de primă importanţă, criticând în acelaşi timp teoria asupra
încovoierii grinzilor, care nu ia în considerare tensiunile tangenţiale. Întrucât
prima ediţie a cărţii lui Navier (1826) nu conţine nici o referinţă la acest subiect,
a doua (1833) include un articol care tratează problema încovoierii grinzilor
scurte. În acesta, se indică o valoare medie, pentru tensiunile tangenţiale
distribuite în secţiunea din încastrare a consolei, propunându-se o metodă,
nesatisfăcătoare, pentru luarea lor în considerare, alături de tensiunile
longitudinale din încovoiere. Soluţia riguroasă a problemei tensiunilor
tangenţiale în grinzi, a fost dată de Saint-Venant în articolul său remarcabil
″Mémoire sur la flexion″.
2
Dar ea, acoperea doar unele din cele mai simple
cazuri din punctul de vedere al formei secţiunii tranversale, astfel încât, pentru
situaţii mai complicate, inginerii au fost obligaţi să folosească (până în ziua de
azi) o soluţie elementară aproximativă, prezentată de Juravski
3
(1821-1891).
Juravski a absolvit în anul 1842 Institutul pentru Ingineri de Căi de
Comunicaţii din St. Petersburg, care, după cum ştim, fusese organizat de
inginerii francezi. Atunci când Juravski frecventa Institutul (1838-1842), acolo nu
mai erau profesori francezi, învăţământul fiind trecut în administrarea ruşilor.
Matematicile erau predate de M.V. Ostrogradski, care era un matematician bine-
cunoscut şi în acelaşi timp un profesor remarcabil.
4
În prelegerile sale, el
depăşea frecvent limitele programei impuse, atfel încât nu există nici o îndoială
aupra faptului, că Juravski a avut şansa de a căpăta o instruire matematică de

1
Vezi ″Lectures on Natural Philosophy″, vol. 1, p.135.
2
Vezi J. Liouville, 1856.
3
Teoria tensiunilor tangenţiale din grinzile rectangulare a fost elaborată de Juravski, în strânsă
corelaţie cu proiectarea podurilor din lemn, pentru calea ferată St. Petersburg-Moscova, în anii
1844-1850. Ea a fost prezenntată Academiei Ruse de Ştiinţe, împreună cu alte cercetări,
referitoare la proiectarea podurilor de tip Howe, în anul 1854. Juravski a primit premiul
Demidoff, pentru contribuţia sa, prezentată Academiei.
4
M.V. Ostrogradski (1801-1861) s-a nâscut într-un orăşel lângă Poltava, în sudul Rusiei. După
absolvirea cursurilor Universităţii din Harkov, el plecă la Paris, unde a devenit studentul lui
Cauchy, Poisson şi Fourier. El este cel mai apreciat matematician, pentru lucrările sale din
domeniul calculului variaţional. În ″History of the Calculus of Variation″ a lui Todhunter, se află
un întreg capitol dedicat operei lui Ostrogradski. El a activat de asemenea în domeniul teoriei
elasticităţii, Todhunter şi Pearson citând în ″History of the Theory of Elasticity″, vol. I,
cercetările sale asupra transmiterii undelor printr-un corp elastic.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

139
excepţie. El a studiat proprietăţile mecanice ale materialelor, sub conducerea lui
A.T. Kupffer.
Cariera lui Juravski după absolvire, a fost strâns legată de dezvoltarea
construcţiei căilor ferate din Rusia. Primele căi ferate din această ţară, au fost
construite în anul 1838. Acestea au fost două linii scurte, între St. Petersburg şi
Ţarskoe Selo şi respectiv între St. Petersburg şi Peterhof. În anul 1842, a
început lucrul la calea ferată dintre St. Petersburg şi Moscova şi imediat, după
absolvire, Juravski a fost implicat în acest proiect important. Capacităţile sale au
fost curând recunoscute şi în anul 1844, Juravski a fost însărcinat cu proiectarea
şi construcţia uneia dintre cele mai importante structuri ale liniei, podul de peste
râul Verebia (9 deschideri, 180 ft lungime, 170 ft deasupra suprafeţei apei). La
construcţia acestui pod, Juravski a folosit adeseori grinzi din lemn de grosime
mare, precum şi grinzi compuse din lemn. Materialul se comporta foarte rău în
ce priveşte lunecarea relativă a fibrelor longitudinale, Juravski ajungând la
concluzia legată de importanţa tensiunilor tangenţiale, de care nu putea fi făcută
abstracţie, în cazul unor astfel de grinzi. Literatura existentă nu conţinea
informaţii referitoare la calculul acestor tensiuni, Juravski trebuind să rezolve
problema singur.
Abordând cel mai simplu caz, al consolei rectangulare, încărcată în
capătul liber (Fig. 90) şi considerând planul neutru OO, Juravski conchide că
tensiunile normale distribuite în secţiunea transversală mn din încastrare, au
tendinţa de a produce o lunecare în planul OO.
Valoarea forţei tăietoare T în acest caz, trebuie să fie

h 2
l Q 3
4
h b
T
max
=
σ
= ,
iar tensiunea tangenţială corespunzătoare, uniform distribuită în planul neutru
OO, rezultă ca fiind

h b
Q
2
3
b l
T
⋅ = = τ .
Într-un mod asemănător, Juravski a calculat tensiunile tangenţiale care
acţionează în orice plan ss, paralel cu planul OO. Dacă sarcina este uniform
distribuită pe lungimea consolei, Juravski arată că tensiunile tangenţiale nu mai
sunt uniform distribuite în lungul planului neutru, ci cresc cu distanţa faţă de
capătul liber.
Pe baza acestei soluţii pentru grinzi dintr-o bucată, Juravski abordează
problema grinzilor compuse, ca cele din figura 91, arătând cum pot fi calculate







Fig. 90.
Istoria Rezistenţei Materialelor

140
forţele care acţionează asupra fiecărei pene individuale. În continuare el
demonstrează, că dimensiunile necesare ale penelor pot fi calculate, dacă se
cunosc proprietăţile mecanice ale materialelor din care sunt realizate, precum şi
cele ale grinzii.
Acest inginer rus, a aplicat metoda sa şi la analiza grinzilor compuse din fier,
arătând cum pot fi calculate distanţele dintre nituri, dacă se cunoaşte forţa de
lunecare admisibilă, care poate fi preluată de nit. El a analizat de asemenea
grinzile de secţiune transversală tubulară (Fig. 92), comentând asupra
comportărilor şi ţinând cont de distribuţia niturilor din podurile
tubulare Conway şi Britannia, construite în Anglia. El arată că
numărul niturilor folosite ar fi putut fi considerabil redus, dacă
s-ar fi ţinut cont de faptul că forţa tăietoare care acţionează
asupra tubului se micşorează, pe măsură ce trecem de la
capete spre centrul deschiderii, astfel că, distanţa dintre nituri
înspre mijlocul grinzii ar fi putut să crească fără ca aceasta să
fie în detrimentul rezistenţei structurii.
Această parte a lucrării lui Juravski, care se ocupă cu
analiza tensiunilor tangenţiale în grinzi, a fost tradusă în limba franceză.
1
Saint-
Venant a apreciat metoda aproximativă a lui Juravski şi în notele sale la ediţia a
treia a cărţii lui Navier, pagina 390, o adaptează grinzii rectangulare, a cărei
înălţime este mult mai mare decât lăţimea. Metoda a fost inclusă în manualele
de rezistenţa materialelor
2
, fiind folosită de atunci mereu de ingineri, mai ales în
legătură cu studiul structurilor cu pereţi subţiri, pentru care tensiunile tangenţiale
sunt de primă importanţă, iar soluţiile exacte ale problemei, nu fuseseră încă
găsite.

34. Grinzi continue.

Navier a fost primul care s-a ocupat de problema static nedeterminată
pe care o întâlnim în analiza grinzilor continue.
3
În cartea sa ″Résumé des
Leçons…″, el consideră o grindă pe trei reazeme, luând recţiunea unuia dintre

1
Vezi Ann ponts et chaussées, vol.12, p.328, 1856.
2
Vezi de exemplu, Belanger, ″Théorie de la Résistance et de la Flexion plane des solides″, Paris,
1858; ed. a 2-a, 1862. Bresse ″Cours de Mécanique Appliquée″,ed.a 2-a, partea 1, p.209, Paris,
1866; E. Collignon,″Cours de Mécanique Appliquée aux Constructions″, ed. a 2-a, p.198, Paris,
1877.
3
Vezi Bull. soc. philomath., Paris, 1825.







Fig. 91.






Fig. 92.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

141
ele, drept o cantitate static nedeterminată. Dacă numărul reazemelor depăşeşte
cifra 3, alegerea reacţiunilor static nedeterminate devine greoaie, întrucât
obţinem atâtea ecuaţii câte reazeme nedeterminate avem, fiecare dintre ecuaţii
conţinând toate necunoscutele. Studiul cazului particular al grinzilor cu
deschideri egale sub sarcină uniform distribuită pe toată lungimea grinzii, sau
sub sarcini concentrate egale, aplicate în centrul fiecărei deschideri, a dovedit
că problema poate fi simplificată, pentru câte trei reacţiuni consecutive, putând fi
stabilită o relaţie liniară. Folosind această relaţie, reacţiunile pot fi calculate fără
prea multă dificultate, pentru orice număr de deschideri.
1

Progrese ulterioare în analiza grinzilor continue, se datorează lui
Clapeyron. El foloseşte expresii, pentru unghiurile dintre tangentele la fibra
neutră şi axa nedeformată iniţială a grinzii, în dreptul reazemelor. În cazul grinzii
simplu rezemate, sub sarcină uniform distribuită şi de lungime l, cu momente M
şi M′ aplicate în dreptul reazemelor, aceste unghiuri sunt

( )
( )
α
α
= + + ′
′ = − − + ′
ql
E
l
E
M M
ql
E
l
E
M M
3
3
24 6
2
24 6
2
Ι Ι
Ι Ι
,
.
(a)
Pentru o grindă continuă cu n deschideri, el scrie un număr de 2n
ecuaţii de acest tip, având 4n necunoscute (α, α′, M, M′). Observând acum că în
dreptul fiecărui reazem intermediar cele două deschideri adiacente admit o
tangentă comună şi o aceeaşi valoare a momentului încovoietor, Clapeyron
găseşte 2n-2 ecuaţii adiţionale. Admiţând că la capetele grinzii momentele se
anulează, el arată că numărul ecuaţiilor este egal cu numărul cantităţilor
necunoscute şi care pot fi uşor determinate. Această metodă de analiză a fost
dezvoltată în legătură cu necesitatea construirii podului de la Asnières de lângă
Paris (1849), fiind utilizată de câţiva ani buni, înainte ca Clapeyron să o fi
descris într-un articol prezentat de el, în faţa Academiei de Ştiinţe
2
din Paris, în
anul 1857. Ea apare de asemenea în anumite cărţi timpurii de teoria
structurilor.
3

Ecuaţia celor trei momente în forma sa actuală, a fost publicată pentru
prima oară de inginerul Bertot.
4
Este uşor de văzut totuşi, că transformarea
efectuată de Bertot în sensul convertirii ecuaţiilor (a) ale lui Clapeyron în ecuaţia
celor trei momente a fost una relativ simplă, trebuind să fim de acord cu
profesorul Bresse, care afirmă: Domnul Clapeyron este, după mine, veritabilul

1
Această metodă a fost devoltată de G. Rebhann. Vezi cartea sa ″Theorie der Holz-und
Eisen-Constructionen″, Viena, 1856. În această carte, apar pentru prima oară diagramele
de momente încovoietoare, folosite pentru grinzi simple şi continue.
2
Vezi Compt. rend., vol 45, p.1076.
3
De exemplu, aceste ecuaţii apar în cartea lui L. Molinos şi C. Pronnier, ″Traité théorique
et pratique de la construction des ponts métalliques″, Paris, 1857. Vezi de asemenea, F.
Laissle şi A. Schübler, ″Der Bau der Brückenträger″, Stuttgart, 1857.
4
Vezi ″Mém. soc. Ing. Civils France″, vol. 8, p.278, 1855.
Istoria Rezistenţei Materialelor

142
autor al descoperirii, în calitate de elaborator al ideii de bază,…
1
Ca urmare,
numele de Ecuaţia lui Clapeyron, dat adeseori ecuaţiei celor trei momente, este
justificat, deşi ea apare pentru prima oară în articolul lui Bertot. În acesată
lucrare, Bertot se referă la ideea lui Clapeyron, fără a dezvolta teoria, ci dând
doar metoda rezolvării unui sistem constituit din aceste ecuaţii. Când capetele
grinzii continue (cu n-1 deschideri) sunt simplu rezemate, el notează M
0
=M
n
=0,
obţinând astfel sistemul de ecuaţii:

( ) ( )
( ) ( )
3 3
1 2 1 2 2 1 1 2 2
3 3
2 1 2 3 2 3 3 2 2 3 3
1
2 l l M l M w l w l
4
1
l M 2 l l M l M w l w l
4
..................................................................
..................................................................
+ + = +
+ + + = + (b)
în cazul sarcinilor distribuite w, pe unitate de lungime, a fiecărei deschideri.
Considerând cunoscută valoarea lui M
1
(de exemplu a
1
), el calculează valoarea
lui M
2
din prima ecuaţie (b). Înlocuind-o pe aceasta în a doua ecuaţie, rezultă M
3

şi procedând în acest fel, ajunge în final la valoarea b
1
, pentru ultimul moment
M
n
, din ultima ecuaţie. Rezultatul corect impune ca M
n
să fie nul. Repetând
calculele sale, prin alegerea altei valori (ca de exemplu a
2
) pentru M
1
, el obţine o
altă valoare b
2
pentru M
n
. Întrucât între valorile a şi b există o relaţie liniară,
pantru valorile a
1
şi a
2
obţinându-se valorile corespunzătoare b
1
şi b
2
, el putea
găsi, prin încercări, valoarea lui a care anulează pe cea a lui b. Această valoare
a lui a era desigur, valoarea corectă a lui M
1
. Cu ajutorul ei, se puteau calcula
uşor şi celelalte momente. Aceasta este metoda propusă de Bertot, pentru
rezolvarea sistemului ecuaţiilor celor trei momente.
În articolul său (menţionat mai sus), Clapeyron dă ecuaţia celor trei
momente în aceeaşi formă ca şi Bertot, fără a se referi însă la lucrarea celui din
urmă. Clapeyron descrie apoi propria sa metodă pentru rezolvarea acestor
ecuaţii. În concluzie, el oferă unele informaţii interesante cu privire la podul
tubular Britannia, pe care-l asimilează unei grinzi continue, pe cinci reazeme. El
constată că memoriul de calcul al lui Molinos şi Pronnier pune în evidenţă
următoarele valori ale tensiunilor maxime: (1) la mijlocul primei deschideri,
4270lb/in.
2
; (2) în dreptul primei pile, 12800lb/in.
2
;(3) la mijlocul celei de-a doua
deschideri, 7820lb/in.
2
;şi (4) în dreptul pilei centrale, 12200lb/in.
2
. Ca urmare, el
conchide că, Această lucrare magnifică lasă deci oarecum de dorit, în ceea ce
priveşte grosimile tablei, care par întrucâtva prea mici, în dreptul reazemelor.
2

Vom vedea mai departe, că pentru alegerea dimensiunilor din secţiunile
tranversale ale acestui pod au fost folosite datele experientale obţinute pe un
model simplu rezemat, momentele încovoietoare din dreptul reazemelor fiind
aproximate ca fiind egale cu cele din dreptul mijloacelor deschiderilor şi folosind
o metodă specială de construcţie.

1
Vezi ″An. ponts et chaussées″, vol. XX, p.405, 1860.
2
Această structură magnifică a putut fi îmbunătăţită prin unele modificări ale grosimilor
plăcilor din oţel, care păreau într-adevăr a fi prea mici în dreptul reazemelor.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

143
Clapeyron şi Bertot considerau toate reazemele grinzilor lor continue, ca
aflându-se la acelaşi nivel. Dacă această condiţie nu este satisfăcută, în dreptul
reazemelor apar anumite momente adiţionale. Acestea au fost studiate de
inginerii germani Köpcke
1
, H. Scheffler
2
, şi F. Grashoff.
3
Ecuaţia celor trei
momente, cu termenii adiţionali care permit luarea în considerare a poziţiilor
verticale ale reazemelor, a apărut pentru prima oară într-un articol al lui Otto
Mohr.
4
Lucrări ulterioare, în ceea ce priveşte teoria grinzilor continue, au fost
realizate de M. Bresse şi E. Winkler, lucrări despre care se va discuta în
următoarele două paragrafe.

35. Bresse (1822-1883).

Jacques Antoine Charles Bresse s-a născut la Vienne (provincia Isère).
După absolvirea cursurilor de la École Polytechnique (1843), a fost admis la
École des Ponts et Chaussées, unde şi-a desăvârşit educaţia a inginerească.
Curând însă, după absolvirea celei de-a doua şcoli, el a fost numit (în anul
1848) în calitate de preparator, la disciplina mecanică aplicată. Bresse l-a asistat
pe profesorul Belanger până în anul 1853, când l-a urmat la catedră. El a predat
mecanica aplicată la École des Ponts et Chaussées, până la sfârşitul vieţii sale,
dobândind o bună reputaţie în rezistenţa materialelor şi teoria structurilor.
În anul 1854, Bresse a publicat cartea sa ″Recherches analytiques sur
la flexion et la résistance des pièces courbés″, care se ocupă de barele curbe şi
aplicaţiile lor în teoria structurilor. În anul 1859, a apărut primul din cele două
volume ale cursului său de rezistenţa materialelor şi hidraulică. Al treilea volum
al cursului, era un studiu foarte complet asupra grinzilor continue, volum care a
fost publicat în 1865. Bresse a fost răsplătit cu premiul Poncelet de către
Academia Franceză în anul 1874, pentru opera sa în domeniul macanicii
aplicate, fiind ales în calitate de membru al Academiei Franceze, în anul 1880.
Preocuparea de bază a lui Bresse în domeniul ştiinţelor inginereşti, au
avut ca finalitate teoria sa asupra barelor curbe, cu aplicaţiile ei în ce priveşte
proiectarea arcelor. În primul capitol al cărţii sale, el studiază compresiunea
excentrică a barei prismatice. (Cazul particular al barei rectangulare încărcată
într-un plan de simetrie al secţiunii, fusese deja tratat de Thomas Young).
Bresse a studiat problema în forma ei generală, arătând că direcţia axei neutre
poate fi stabilită foarte uşor, pentru orice poziţie a sarcinii, cu ajutorul elipsei
centrale de inerţie a secţiunii transversale a barei (Fig. 93). Dacă punctul de
aplicaţie O al forţei se deplasează de-a lungul liniei C
m
, axa neutră rămâne
mereu paralelă cu tangenta pq la elipsă în punctul n, punctul de intersecţie al
elipsei cu linia C
m
. Axa neutră se apropie de centrul de greutate C, dacă punctul
O se depărtează de el, trecând chiar prin C, dacă distanţa OC tinde către infinit,

1
Z. Architek. u. Ing. Ver., Hanovra, 1856.
2
″Theorie der Gewölbe, Futtermauern und eisernen Brücken″, Brunswick, 1857.
3
Z. Ver. deut. Ing., 1859.
4
Z. Architek. u. Ing. Ver., Hanovra, 1860.
Istoria Rezistenţei Materialelor

144
în condiţiile încovoierii pure, de exemplu. Dacă a şi
b sunt coordonatele punctului O, ecuaţia axei neutre
va fi
0 1
r
y b
r
x a
2
x
2
y
= + + , (a)
în care r
x
şi r
y
reprezintă razele de inerţie ale
secţiunii transversale, în raport cu axele principale x
şi y. Pe baza acestei ecuaţii, se poate stabili zona
secţiunii transversale în care trebuie să rămână
punctul O, astfel încât axa neutră să nu intersecteze secţiunea transversală a
barei, iar tensiunile din secţiunea transversală să fie de acelaşi semn. Bresse
introduce în felul acesta conceptul de sâmbure central al secţiunii transversale.
1

Studiind deformarea barei curbe în planul curburii sale, Bresse nu ia în calcul
doar modificarea curburii, studiată anterior de către Navier, ci şi efectul lungirii
axei barei. Pentru a ilustra metoda lui Bresse, de calcul al deplasărilor barelor
curbe, să considerăm că secţiunea
transversală a a barei este încastrată
(Fig. 94) şi să notăm efortul axial de
întindere şi momentul încovoietor din
secţiunile transversale ale barei, cu N
şi M; atunci, lungirea unui element
infinitezimal mn de lungime ds, va fi
AE ds N , iar rotirea secţiunii
transversale n în raport cu m, va fi
Ι E ds M . Ca urmare acestei rotiri,
orice punct c al axei barei, va descrie
un arc infinitesimal
1
cc , egal cu Ι E Mds nc ⋅ . Observând că triunghiul
infinitesimal cc
1
d este asemenea lui cen, putem găsi că deplasarea orizontală
cd a punctului c, datorată modificării curburii unui element mn al axei barei,
este
( )
C n 1
1
1
y y
E
Mds
E
ne ds M
nc
ne
cc
cc
cd
cc cd −
Ι
=
Ι

= = = . (b)
Deplasarea orizontală a aceluiaşi punct, datorată lungirii elementului
mn, va fi egală cu AE dx N . Pentru aflarea deplasării orizontale totale u a
punctului c, va trebui doar să sumăm deplasările, rezultând din deformaţiile
tuturor elementelor barei, de la a la c. Această sumare are drept rezultat

1
Todhunter menţionează în ″History…″a sa, că a fost în posesia unui curs litografiat de
prelegeri, care era ditribuit în cadrul École de Ponts et Chaussée în 1842-1843 şi care
conţinea o tratare a compresiunii excentrice, similare celei a lui Bresse. El atribuie acest
curs lui Bresse, cu toate că în perioada aceea, el era încă student al École Polytechnique,
neputând fi considerat a fi autorul lui.








Fig. 93.










Fig. 94.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

145
( )
C
c
a
c
a
y y
E
ds M
AE
dy N
u −
Ι
+ =
∫ ∫
. (c)
Într-un mod similar, obţinem deplasarea v pe direcţia axei y,
( )
C
c
a
c
a
x x
E
ds M
AE
dy N
v −
Ι
− =
∫ ∫
. (d)
Unghiul de rotaţie α, al secţiunii transversale c, va fi


Ι
= α
c
a
E
ds M
. (e)
Folosind ecuaţiile (c) până la (e), putem calcula componentele u şi v ale
deplasării şi rotirea α, pentru orice secţiune transversală a barei, în cazul în care
cunoaştem forţele exterioare care acţionează asupra barei.
Aceste ecuaţii pot fi folosite pentru
calculul eforturilor static nedeterminate.
Considerând de exemplu un arc abc articulat
la ambele capete (Fig. 95), şi asimilând
reacţiunea orizontală H celei corespunzătoare
unei mărimi static nedeterminate, o putem
calcula, din condiţia ca deplasarea orizontală
a punctului c, să fie nulă.
Folosind ecuaţia (c)
1
, putem înlocui
acţiunea forţei H, scriind

y 1 1
H M M ,
s d
x d
H N N − = − = .
În aceste condiţii ecuaţia (c) ne permite să scriem
0
E
ds y
H y
E
ds M
ds AE
dx
H
AE
dx N c
a
2
c
a
1
c
a
2
c
a
1
=
Ι

Ι
+ −
∫ ∫ ∫ ∫
,
din care putem calcula
∫ ∫
∫ ∫
Ι
+
Ι
+
=
c
a
c
a
2 2
c
a
c
a
1 1
E
ds y
ds AE
x d
ds
E
y M
AE
x d N
H . (f)
Când un arc are capetele încastrate, obţinem o problemă de trei ori
static nedeterminată. Cele trei ecuaţii necesare pot fi uşor obţinute în acest caz,
din ecuaţiile (c) până la (e), dacă observăm, că pentru secţiunile încastrate (c),
cele două componente u şi v ale deplasării precum şi rotirea α în încastrare,
trebuie să fie nule. Bresse arată de asemenea că şi dilatarea datorată variaţiei
de temperatură poate fi uşor luată în consideraţie, în exemplul din figura 95 fiind
necesară doar sumarea cantităţii εtl la numărătorul formulei (f), unde ε este
coeficientul de dilatare liniară, t reprezintă variaţia temperaturii, iar l deschiderea
arcului.Bresse nu dă doar soluţia generală a problemei arcelor, prezentând şi o

1
Această ecuaţie poate fi utilizată aici, deşi secţiunea transversală a poate prezenta ea
însăşi o anumită rotire. Aceasta se datorează faptului că orice mică rotire a arcului în jurul
articulaţiei a, produce ea însăşi o deplasare verticală a punctului c.








Fig. 95.
Istoria Rezistenţei Materialelor

146
discuţie detaliată, referitoare la diferitele cazuri de încărcare a lor. Cu acest
prilej, el face şi o interesantă prezentare a principiului superpoziţiei, arătând, că
în cazul deformaţiilor mici, pentru care se respectă legea lui Hooke, deplasările
vor fi funcţii liniare de sarcinile exterioare, putând fi obţinute prin sumarea
deplasărilor produse individual, de fiecare sarcină în parte. Astfel, în cazul
încărcărilor verticale, este suficient să se studieze în exclusivitate, efectul forţei
verticale. La fel, tensiunile şi săgeţile produse de un sistem de sarcini verticale,
poate fi obţinut prin sumare.
Pentru arce simetrice, pot fi
imaginate şi alte simplificări, dacă ţinem cont
că împingerea H nu se modifică, atunci când
deplasăm sarcina P din punctul a (Fig. 96a),
în punctul simetric a
1
. Aceasta înseamnă, că
pentru calculul cantităţii static nedeterminate
H, putem considera în locul unui arc (real)
nesimetric, ca cel din figura 96.a, arcul
simetric (din Fig.96.b), H obţinându-se prin
considerarea doar a unei jumătăţi din
împingerea calculată pentru structura
simetrică.
O simplificare asemănătoare poate fi
întreprinsă în cazul unei forţe înclinate care ar acţiona asupra arcului.
Bresse aplică aceste consideraţii teoretice problemelor specifice ale
arcelor circulare simetrice, dublu articulate, de secţiune constantă. El oferă
tabele numerice pentru astfel de arce dar de proporţii variate, cu ajutorul cărora
se poate obţine rapid împingerea reală, pentru o singură forţă, pentru o sarcină
uniform distribuită în lungul axei arcului, sau pe direcţia proiecţiei orizontale a
acestei axe. Este dată de asemenea o tabelă, pentru uşurarea calculului
reacţiunii datorate variaţiei de temperatură. Toate aceste tabele calculate cu
grijă, au încă şi în prezent, o oarecare valoare practică.
Din această analiză a cărţii lui Bresse cu privire la barele curbe, am
putut vedea că autorul nu s-a limitat la găsirea unor rezultate teoretice, dorind să
le facă şi utile inginerilor. În acest scop el nu a ezitat să efectueze calcule lungi,
în vederea reproducerii rezultatelor lor, în tabele.
Cursul de mecanică aplicată al lui Bresse se compune din trei volume.
1

Dintre acestea, numai primul şi al treilea se ocupă cu probleme de rezistenţa
materialelor. Bresse nu ezită să încorporeze anumite rezultate din teoria
matematică a elasticităţii în teoria elementară a rezistenţei materialelor. În toate
situaţiile care se referă la deformarea barelor, el presupune că secţiunea
transversală rămâne plană în timpul deformării. El studiază întinderea şi
compresiunea excentrică în această ipoteză, folosind elipsa centrală de inerţie,
aşa cum s-a arătat anterior. El arată cum poate fi tratată problema, dacă
modulul materialului variază în suprafaţa secţiunii transversale. Bresse mai

1
Bresse, ″Cours de mécanique appliquée″, ed.1-a, 1859; ed.a 2-a, 1866; ed.3-a,, 1880.
Comentariile din text se referă la ediţia a doua.











Fig. 96.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

147
foloseşte ipoteza rămânerii plane a secţiunii transversale şi în teoria asupra
răsucirii, încercând s-o justifice, afirmând că în aplicaţiile practice, secţiunea
transversală a arborilor este fie circulară, fie de forma unor poligoane regulate şi
în consecinţă, deplanarea secţiunilor transversale poate fi neglijată. În ce prieşte
teoria încovierii, el admite şi reproduce analiza lui Juravski asupra tensiunilor
tangenţiale. În capitolele care tratează barele curbe şi arcele, este folosit
conţinutul cărţii lui, amintită anterior.
În analiza tensiunilor din recipientele cilindrice este pusă în discuţie o
problemă interesantă, referitoare la tensiunile de încovoiere din inele cu o mică
ovalizare iniţială, supuse unei presiuni interne uniforme. Profesorul Bresse a
arătat, că dacă ε
0
este excentricitatea iniţială a elipsei, atunci valoarea ei după
aplicarea presiunii interioare p, va fi

( )
3 3
2
0 2
h E 2 pd 1+
ε
= ε ,
în care h este grosimea peretelui, iar d, diametrul recipientului.
Dacă presiunea este aplicată din exterior, aceeaşi teorie conduce la
valoarea
( )
3 3
2
0 2
h E 2 pd 1−
ε
= ε .
Valoarea critică a lui p e obţine din condiţia
0
h E 2
pd
1
3
3
= − ,
sau

3
3
cr
d
h
E 2 p = .
Acest rezultat, după cum am văzut, a fost obţinut de Grashof.
Bresse a mai luat în considerare în cursul său, problemele vibraţiilor
longitudinale şi laterale ale barelor prismatice. Ocupându-se de vibraţiile
laterale, el a fost primul care a ţinut cont de inerţia de rotaţie a elementelor
barei. El a mai studiat şi deformarea dinamică a grinzii simplu rezemate, sub
acţiunea sarcinilor mobile. Această ultimă problemă va fi comentată ulterior.
După cum s-a menţionat anterior, al treilea volum
1
al cursului, conţine
un studiu foarte complet asupra grinzilor continue. În primul capitol este studiată
problema generală a grinzilor continue şi în timp ce Clapeyron şi Bertot se
limitau la grinzile cu toate deschiderile egale, sub sarcină uniform distribuită pe
întreaga lungime a lor, Bresse a renunţat la această restricţie. În plus, el renunţă
şi la condiţia ca reazemele să fie la acelaşi nivel, obţinând în acest fel ecuaţia
celor trei momente, în forma ei generală. Bresse a împărţit sarcinile aplicate, în
două categorii: (1) sarcina uniform distribuită reprezentând greutatea grinzii şi
(2) sarcinile mobile, acţionând doar asupra unei părţi din grindă. Momentele
produse de sarcina permanentă în dreptul reazemelor au fost determinate cu
ajutorul ecuaţiei celor trei momente. În ceea ce priveşte sarcinile mobile, cea
mai importantă problemă era de a găsi poziţia lor cea mai nefavorabilă, pentru

1
″Cours de mécanique appliquée″, partea a 3-a, Paris, 1865.
Istoria Rezistenţei Materialelor

148
fiecare secţiune transversală a barei. În scopul rezolvării acestei probleme
1
,
Bresse a studiat iniţial cazul unei singure forţe concentrate, găsind cele două
puncte fixe pentru fiecare deschidere neîncărcată şi care sunt punctele de
inflexiune, pentru cazul în care sarcina este în dreapta, sau în stânga. Aceste
puncte fiind determinate, se poate construi diagrama de momente încovoietoare
pentru orice poziţie a sarcinii concentrate, din care rezultă cea mai nefavorabilă
poziţie a sarcinii mobile. După cum se vede din această analiză, Bresse s-a
apropiat foarte mult de conceptul liniilor de influenţă.
2
Cu toate acestea, nu el le-
a iniţiat şi nici n-a utilizat metoda grafică de determinarea celei mai nefavorabile
distribuţii a sarcinilor. El a preferat soluţii analitice, calculând numeroase tabele
pentru grinzi cu număr diferit de deschideri, în scopul simplificării muncii
inginerilor proiectanţi.

36. E. Winkler (1835-1888).

Winkler s-a născut în anul 1835, în apropierea localităţii Torgau din
Saxonia şi a urmat cursurile gimnaziale, tot în Torgau. Când tatăl său a murit, a
fost obligat să-şi întrerupă studiile şi să lucreze un timp ca ucenic la un zidar. În
ciuda acestui fapt, a reuşit să-şi depăşească dificultăţile şi să-şi finalizeze
cursurile liceale. După aceea, a fost admis la Dresden Polytechnicum, unde a
urmat cursurile de ingineria structurilor. În această şcoală tehnică, s-a evidenţiat
în domeniul analizei teoretice, specifice problemelor inginereşti. Curând, după
absolvire, a publicat importantul său articol asupra teoriei barelor curbe.
3
În anul
1860 a început să lucreze ca preparator în domeniul rezistenţei materialelor, la
Dresden Polytechnicum, în anul 1863 devenind lector la disciplina ingineria
podurilor, în cadrul aceleiaşi şcoli. În anul 1860, a devenit doctor al Universităţii
din Leipzig, pe baza tezei lui cu privire la teoria zidurilor de sprijin, iar în anul
1862, a publicat importanta sa lucrare asupra grinzilor continue. El nu a fost
doar un inginer remarcabil, ci şi un bun profesor, în anul 1865 fiind ales în
calitate de şef al catedrei de ingineria podurilor şi căilor ferate în cadrul
Institutului Politehnic din Praga. Aici şi-a continuat activitatea ştiinţifică,
publicând (în 1867) cartea sa de ″Rezistenţa materialelor″,
4
în care a inserat
propriile sale soluţii, corespunzătoare unui număr important de probleme
inginereşti. În anul 1868, Winkler a fost ales ca profesor la Vienna
Polytechnicum, unde a început scrierea seriei de cărţi asupra căilor ferate şi
inginerii podurilor, cărţi care au jucat un rol important pentru aceste domenii ale
ştiinţei, nu numai în Germania şi Austria, dar şi în străinătate.

1
E. Winkler a fost primul care a studiat această problemă. Vezi articolul său din ″Civiling″,
vol. 8, pp.135-182, 1862.
2
Metoda liniilor de influenţă a fost iniţiată de E. Winkler, în ″Mitte. Architek. u. Ing. Ver.″,
Boemia, 1868, p.6; şi de O. Mohr, în ″Z. Architek. u. Ing. Ver.″, Hanovra, 1868, p.19.
3
E. Winkler ″Formänderung und Festigkeit gekrümmter Körper, insbesondere der Ringe″,
în ″Civiling″, vol. 4, pp.232-246, 1858.
4
E. Winkler, ″Die Lehre von der Elasticität und Festgkeit″, Praga, 1867.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

149
În anul 1877, Berlin-ul a început să-şi reorganizeze Bau-Akademie, în
vederea aducerii ei la acelaşi nivel, cu cel al altor institute politehnice din
Germania, Winkler fiind invitat să ajute şi să-şi asume răspunderea cursurilor de
teoria structurilor şi ingineria podurilor. Aici şi cu acest prilej, şi-a manifestat
interesul, în privinţa analizei experimentale a tensiunilor. El a folosit modele din
cauciuc pentru a investiga tensiunile din asamblările nituite, a studiat distribuţia
de presiuni, generată de nisip asupra zidurilor de sprijin, şi efectul presiunii
vântului asupra diferitelor feluri de grinzi cu zăbrele, efectuând şi diferite lucrări
referitoare la analiza tensiunilor în arce. În acest ultim scop, în subsolul şcolii a
fost construit un arc experimental.
Cea mai importantă contribuţie adusă de Winkler rezistenţei materialelor
este, fără discuţie, teoria sa cu privire la încovoierea barelor curbe. Când s-au
ocupat de acest tip de bare, Navier şi Bresse au calculat deplasările şi
tensiunile, cu ajutorul formulelor corespunzătoare cazului barelor prismatice.
Această metodă de analiză este adecvată, dacă dimensiunile secţiunilor
transversale ale barei sunt mici, în comparaţie cu raza de curbură a axei ei. Dar,
în cazul cârligelor, inelelor, lanţurilor, zalelor, etc., această condiţie nu mai este
satisfăcută, formulele deduse pentru barele drepte, nemaifiind suficient de
corecte, pentru a fi credibile. Pentru a elabora o teorie satisfăcătoare, Winkler a
emis ipoteza conform căreia, secţiunea transversală rămâne plană în timpul
încovoierii, ţinându-se însă seama de faptul că datorită curburii iniţiale, fibrele
longitudinale dintre două secţiuni adiacente au lungimi diferite şi că astfel,
tensiunile din ele nu mai sunt proporţionale cu distanţele lor la axa neutră. Ca
urmare, această axă (neutră) nu mai trece prin centrele de greutate ale
secţiunilor.
În cazul încovoierii barei curbe în planul curburii sale iniţiale, să notăm
lungimea unui element al axei cu ds şi unghiul iniţial dintre două secţiuni
transversale cu dϕ. Fie ∆ds lungirea, ( ) ds ds
0
∆ ε = deformaţia longitudinală a
axei şi ∆dϕ modificarea unghiului dintre două secţiuni transversale adiacente, în
timpul încovoierii.
În consecinţă, lungirea unei fibre la distanţa v de axa centrelor de
greutate ale secţiunilor transversale, va fi
ϕ ∆ + ∆ = ∆ d v ds ds
v
,
deformaţia ei longitudinală fiind

v r
r
ds
d v
vd ds
d v ds
0 v
+





⎛ ϕ ∆
+ ε =
ϕ +
ϕ ∆ + ∆
= ε ,
în care r este raza de curbură a axei barei. În ipoteza că fibrele longitudinale nu
exercită presiuni reciproce în timpul încovoierii, tensiunea în fibra la distanţa v
de axă, va fi

v r
r
ds
d v
E E
0 v
+





⎛ ϕ ∆
+ ε = ε = σ , (a)
care duce la următoarele expresii pentru efortul axial N şi momentul încovoietor,
M:
Istoria Rezistenţei Materialelor

150

∫ ∫ ∫
+
ϕ ∆
+
+
ε = σ =
A A
0
A
v r
dA v
ds
d
r E
v r
dA
r E dA N , (b)

∫ ∫ ∫
+
ϕ ∆
+
+
ε = σ =
A
2
A
0
A
v r
dA v
ds
d
r E
v r
dA v
r E dA v M . (c)
Introducând notaţia
θ =
+

A
2
v r
dA v
r , (d)
obţinem
θ + =
+
+ − =
+
∫ ∫ ∫ ∫ 2
A
2
A A A
r
1
A
v r
dA v
r
1
dA v
r
1
dA
v r
dA
r ,
respectiv
θ − =
+
− =
+
∫ ∫ ∫
r
1
v r
dA v
dA v
v r
dA v
r
A
2
A A
.
Cu ajutorul acestor relaţii, Winkler obţine din ecuaţiile (b), (c) şi (a),

r AE
M
AE
N
0
+ = ε , (e)

r AE
N
r e A
M
E
M
ds
d
2
+ +
θ
=
ϕ ∆
, (f)

( ) v r
v r M
r A
M
A
N
+ θ
+ + = σ . (g)
În cazul arcelor static determinare, putem obţine uşor N şi M, pentru
oricare dintre secţiunile transversale particulare. Mărimea θ, se deduce din
formula (d), pentru o formă cunoscută a secţiunii transversale, iar tensiunile se
calculează cu ajutorul ecuaţiei (g). În cazul arcelor static nedeterminate,
ecuaţiile (e) şi (f) pot fi utilizate pentru calculul mărimilor static nedeterminate.
Winkler aplică această teorie generală pentru analiza tensiunilor din
cârlige, inele de diferite forme ale secţiunilor transversale şi din zalele de lanţ. El
a arătat, că atunci când dimensiunile secţiunilor transversale ale barelor curbe
nu sunt mici în comparaţie cu raza r, formula elementară pentru încovoierea
barelor drepte devine caducă, trebuind folosită noua teorie.
În următorul său articol
1
important, care se ocupă cu deformaţiile
simetrice în raport cu o axă, Winkler studiază tubul cilindric sub presiune
interioară şi exterioară uniformă, ajungând la formula lui Lamé. Pentru calculul
grosimii peretelui tubului, Winkler foloseşte teoria deformaţiei liniare maxime,
ajungând la o nouă formulă, oarecum diferită de cea a lui Lamé. Winkler
consideră de asemenea condiţiile la capetele tubului, luând în calcul cazul
capetelor sferice şi plane. El deduce pentru ambele cazuri, ecuaţiile pentru
tensiuni, arătând că tubul cilindric este supus unei încovoieri locale la capetele
sale. Ţinând cont de această încovoiere, el introduce anumite corecţii, teoriei

1
Vezi ″Civiling″, vol. 6, pp.325-362 şi 427-462, 1860.
Rezistenţa materialelor, între 1833 şi 1867

151
dezvoltate anterior de Scheffler. În final, Winkler deduce relaţii pentru calculul
tensiunilor pentru discurile în rotaţie, folosindu-le pentru analiza tensiunilor din
volanţi.
Articolul lui Winkler asupra grinzilor continue a fost publicat în anul
1862.
1
În perioada aceea, el era preocupat de ingineria podurilor, cele mai multe
lucrări ale sale ocupându-se cu problemele privind stabilirea încărcării celei mai
puţin favorabile. În legătură cu aceasta, el a calculat şi ataşat şi tabele, pentru o
grindă cu patru deschideri.
2

În cartea de rezistenţa materialelor care a apărut în anul 1867, Winkler
nu se limitează la o prezentare elementară a subiectului, dând şi ecuaţiile
generale ale teoriei elasticităţii, precum şi aplicaţiile lor, cu privire la teoria
încovoierii grinzilor. El face o comparaţie între soluţiile aproximative uzuale şi
rezultatele obţinute cu ajutorul teoriei elasticităţii, arătând că ecuaţiile
elementare sunt suficient de exacte pentru scopurile practice. Pentru
determinarea formulelor de dimensionare a structurilor, Winkler foloseşte
întotdeauna teoria deformaţiei liniare maxime a lui Saint-Venant. Capitolul cu
privire la încovoierea grinzilor, conţine şi o tratare foarte completă a grinzilor
continue. Ocupându-se de flambajul barelor solicitate la compresiune axială,
autorul dă diferite soluţii pentru barele de secţiune transversală variabilă. Cu
multe detalii este tratată problema grinzii-stâlp (sub acţiunea simultană a unui
efort axial şi încărcării laterale), Winkler deducând anumite formule utile pentru
calculul săgeţilor maxime şi momentelor încovoietoare maxime. Pentru prima
oară, el pune în discuţie problema încovoierii unei grinzi pe mediu elastic,
indicând şi aplicabilitatea teoriei, la analiza tensiunilor din şinele căii ferate.
Capitolul care se ocupă cu barele curbe, conţine teoria generală (despre care
am discutat deja) precum şi aplicaţiile ei la analiza arcelor. Cu privire la arcele
dublu articulate, Winkler descrie cazurile tratate deja de către Bresse, dând însă
şi un număr de noi soluţii pentru cazul arcului fără articulaţii. El calculează
tabele pentru diferite condiţii de încărcare a arcelor circulare şi parabolice de
secţiune constantă, în scopul uşurării analizei tensiunilor.
Cartea lui Winkler este scrisă într-un stil oarecum concis, nefiind uşor de
citit. Cu toate acestea, ea este probabil cea mai completă carte de rezistenţa
materialelor scrisă în limba germană, fiind încă folosită de ingineri. În
următoarele cărţi tratând un astfel de subiect, se va observa tendinţa de a
separa rezistenţa materialelor de teoria matematică a elasticităţii, prezentându-
le într-o formă mult mai simplă decât a celei folosite de Winkler.

1
Vezi ″Civiling″, vol. 8, pp.135-182, 1862.
2
O dezvoltare ulterioară a teoriei grinzilor continue se poate găsi în ″Theorie der
Brücken″ a lui Winkler, Viena, 1872.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->