You are on page 1of 2

RAPORTUL ATMAN SI BRAHMAN LA VECHII INDIENI

Atman, Brahma, brahman, brahmana , brahmanism

Brahmanismul este o religie indiană provenită din vechea religie vedică, formulată în
Vede (cele mai vechi şi sfinte cărţi ale Indiei) şi completată cu concepţii religioase mai
noi, de către brahmani (preoţi vedici). Izvoarele de cunoaştere ale acestei religii sunt
cărţile sfinte indiene: Brahmanele, Aranyakas şi Upanişadele, precum şi cărţile Sutras şi
Satras depozitare ale tradiţiei, un fel de manuale conţinând învăţămintele tradiţionale cu
privire la cult şi viaţă morală, în acelaşi timp fiind şi izvoare de cunoaştere, ca şi Vedele,
a vieţii indienilor sub toate aspectele ei. Brahmanismul păstrează cultul zeilor vedici, dar
ridică deasupra lor o divinitate nouă, o fiinţă supremă, a cărei natură e nedefinită, numită
când Prajapati (stăpânul creaturilor), când Puruşa („omul“, „bărbatul“), când Brahma. În
cosmogonia brahmană, lumea este o emanaţie a lui Brahma. Brahmanismul acordă o
mare importanţă problemei sufletului şi mântuirii. În Brahmane, fiinţa lumii se confundă
cu Brahma. În Upanişade, literatură ceva mai târzie, creată de casta nobililor (regi şi
războinici), ideea de Brahma e înlocuită cu Atman (suflu, suflare). Această denumire,
Atman, se referă în primul rând la sufletul omenesc, care e considerat un dublu al
corpului, format dintr-o materie eterică. Atman este, în om, principiul unificator care
coordonează simţurile (pràna). Această forţă vitală, sufletul, se manifestă în diferite
forme în fiinţe, în lucruri şi în tot universul. Scrierile hinduse vorbesc de atman
"individualizat", ca suflet individual (jiva atman), el este cuprins sau inchistat, am putea
spune, de o succesiune de invelisuri (kosas). Primul invelis este vijnana-maya sau
invelisul compus numai din intelect. El da omului simtamantul individualitatii sale si este
asociat cu organele de percepere. Cel de al doilea invelis, mano-maya, invelisul mintii,
este asociat cu organele de actiune. Acesta da sufletului puterea de a gandi si judeca. Cel
de al treilea invelis este prana-maya sau invelisul respiratiei, adica invelisul care este
compus din respiratie si este asociat cu organele de actiune. Aceste trei invelisuri
formeaza trupul imaterial al omului. Invelisul al patrulea anna-maya, invelisul mancarii,
reprezinta forma materiala a trupului. Mai exista un al cincilea invelis, anada-maya, al
fericirii supreme, care nu este acceptat de toti ganditorii vedantini.

Există şi un Atman universal, un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc. El nu


se poate defini şi nici cunoaşte pe cale raţională, ci numai pe cale suprasensibilă, printr-o
concentrare spirituală, orânduită prin legi fixe. Aceste legi sunt un ansamblu de practici
de meditaţie numite Yoga. Ele ajută pe practician (yoghin) să se scufunde în propriul său
suflet şi să înţeleagă marele adevăr că esenţa ultimă a existenţei este de natură
spirituală, este Atman, şi că propriul său suflet este de aceeaşi natură cu Atman, cu
Marele Tot (Tad). Această înţelegere a identităţii „Tat tvam asi — tu eşti acesta/ Asta esti
si tu — tu eşti Atman“, înseamnă fericirea supremă. Ajungând la această trăire, omul nu
mai simte atracţie spre nimic pământesc, lumea fiind o aparenţă înşelătoare (maya),
adevărata realitate a lumii fiind Atman sau Brahma şi singura dorinţă aceea de a se
resorbi în Marele Tot, în Atman-Brahma, ceea ce în brahmanism înseamnă mântuire. Ea
constă în „cunoaştere“, „iluminare“, nu în fapte, ci în legi morale, în sacrificii, ca în
practica din perioada veche. Dar pentru a ajunge la acest grad de perfecţiune, de
mântuire, nu e suficientă o singură viaţă; de aceea omul trebuie să treacă prin mai multe
reîncarnări. În cartea „Legea lui Manu“ sunt cuprinse toate lămuririle privitoare la etapele
pe care le va străbate sufletul prin reîncarcare în demoni, în animale inferioare, până la
om. Dar şi ca om va trebui să treacă prin toate castele, de la cea mai de jos până la
brahmani. Ajungând la cea mai înaltă treaptă de spiritualitate, sufletul trece în Brahma,
putând spune: „Eu sunt Brahma“. Aceasta e treapta supremă (realitatea ultima), în care
sufletul şi-a găsit liniştea supremă, într-un fel de somn adânc, de contopire cu infinitul.
Dar aceste vieţi succesive, aceste reîncarnări nu au traiectorie direct ascendentă. Ele pot
fi foarte inegale, urcând sau coborând, după calitatea vieţii, a faptelor pe care le-a
săvârşit omul în respectiva reîncarnare. Această totalitate şi calitate a faptelor, numită
Karman, determină numărul reîncarnărilor. Ideea de reîncarnare (samsara) a influenţat
viaţa socială a Indiei, dând, pe de-o parte, naştere unei atitudini de resemnare în
suportarea suferinţelor, considerându-le ca o consecinţă inevitabilă a faptelor vieţilor
anterioare, şi, pe de altă parte, un imbold spre fapte bune, pentru ca omul să-şi poată
pregăti o stare mai fericită într-o nouă viaţă, spre a ajunge cât mai grabnic la eliberarea
de samsara (de o altă reîncarnare). Această învăţătură despre metempsihoză
(reîncarnare) este una din formele reînnoitoare ale religiei vedice, învăţătură care se află
în Upanişade. Înţelegerea înaltă a acestor probleme nu era accesibilă decât castei
brahmanilor (preoţilor). Mulţimile continuau să cultive pe zei şi să împlinească tradiţiile
vieţii religioase, morale şi sociale, cuprinse în Vede. Aceste tradiţii, care ajung în
brahmanism la un formalism exagerat, vor fi rânduite într-o serie de prescripţii fixate
într-un cod numit Legea lui Manu. Este evidentă aici, pe plan social, părtinirea castelor şi
întărirea puterii lor. Primele trei caste: Brahmanii, Ksatrya şi Vayşia, considerate ariene,
deţin superioritatea asupra celei de a patra castă numită Sudra, neariană, formată din
băştinaşii subjugaţi de arienii stabiliţi aici mai târziu (sec. II î.Hr.), veniţi din Podişul
Pamir, de unde au coborât odată cu iranienii (arieni) stabiliţi în Iran (numit Persia, până
în 1933). Pe ultima treaptă a vieţii sociale indiene se află Paria, cei în afară de caste
(aceştia sunt emigranţii, creştinii, mahomedanii). În brahmanism, deşi filosofia a rămas
strâns legată de doctrina religioasă şi de practicile cultului, aşa cum se reflectă în
Upanişade şi mai ales în Brahmane, totuşi speculaţia filozofică excesivă a dus la formarea
câtorva sisteme numite ortodoxe, pentru că se bazează pe învăţăturile din Vede, şi
eterodoxe, pentru că neagă autoritatea Vedelor. Sunt şase sisteme ortodoxe, dintre care
cel mai important este Vedanta, care înseamnă „sfârşitul Vedei“, adică încununarea,
atingerea scopului final Vedelor. Acest sistem s-a menţinut din epoca brahmană până azi
şi n-a fost înfrânt nici de budism. Vedanta, sistem filozofic a cărui formă actuală a fost
clarificată de marele comentator indian Samakara (sec. VIII — IX î.Hr.), cuprinde o
gândire panteistă de o mare abstracţiune şi subtilitate. Paralel cu Vedanta, considerat un
sistem idealist, se dezvoltă în Upanişade un alt sistem realist, Samkya, care, deşi
pluralist, considerând lumea formată din25 de elemente, este un sistem dualist,
reducând esenţa lumii la două elemente: suflet şi materie. Scopul final este mântuirea
sufletului din materie şi cufundarea lui în Nirvana, somnul veşnic . Din acest sistem
ateist, Samkya, s-a dezvoltat sistemul filozofic Yoga, al cărui scop este tot mântuirea
sufletului, prin scufundarea lui într-un Dumnezeu numit Işvara, conceput ca spirit
superior. Un alt sistem filozofic eterodox, generat de Brahmanism, este Garvaka, sistem
ateist, căci nu recunoaşte Vedele, neagă existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului, precum şi
existenţa altei vieţi după moarte. Contrar celorlalte sisteme (Vedanta, Samkya, Yoga),
profund pesimiste, practicând asceza, mortificarea şi renunţarea la viaţă prin negarea ei,
sistemul Carvaka predică trăirea din plin a vieţii, cu toate plăcerile ei. Sub aparenţa sa
optimistă şi acest sistem este profund pesimist, căci îndeamnă la gustarea plăcerilor
vieţii, ca un mijloc de a uşura durerea existenţei. Toate aceste sisteme, mai mult sau mai
puţin apropiate de Vede, au influenţat religia indiană din perioada brahmană,
îndepărtând-o de viaţa reală a credincioşilor, şi făcând din religia practică, un sistem golit
de viaţă. Ca o reacţie împotriva acestor sisteme, apar, în sânul brahmanismului, două
secte mari, cunoscute sub numele de jainism şi budism

BIBLIOGRAFIE:

Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr.- „Istoria Religiilor”, Bucureşti, 1982, p. 208-218