Metoda elementului finit

(MEF)
Istoric
Principii de baza
- Elemente finite
- Noduri
- Grade de libertate
 "Although the finite element
method can make a good engineer
better, it can make a poor
engineer more dangerous..... One
can now make mistakes with more
confidence than ever before.“

 “In timp ce metoda
elementului finit poate face ca
un inginer bun sa devina mai
bun, ea poate face ca un
inginer slab sa devina mai
periculos … Se pot face greşeli
cu mai multă încredere decât
până acum. ”
 R. Cook
Definitie
 Metoda elementelor finite (MEF) este o metodǎ
generalǎ de rezolvare aproximativǎ a ecuaţiilor
diferenţiale cu derivate parţiale care descriu sau nu
fenomene fizice.

 MEF a devinit unul dintre cele mai “puternice”
instrumente in rezolvarea problemelor ingineresti.

 Principial MEF constǎ în
 descompunerea domeniului de analiză în porţiuni de
formă geometrică simplă,
 analiza acestora şi
 recompunerea domeniului respectând anumite cerinţe
matematice.
Domeniu de aplicare
 Din punct de vedere al domeniilor de aplicaţie
metoda poate fi extinsǎ în orice domeniu de
activitate care descrie un fenomen cu
ajutorul unor ecuaţii diferenţiale.

 Panǎ în prezent metoda s-a dezvoltat în mod
deosebit în domenii ca:
 analiza structuralǎ;
 analiza termicǎ;
 analiza fluidelor;
 analiza electricǎ;
 analiza magneticǎ,
Precursori FEA
 Hrennikoff, A. P.,
1940. Plane stress
and bending of
plates by method
of articulated
framework. Teza
de doctorat, MIT,
Boston.
 Analogia de grinda
cu zabrele
Analogia
 Hrennikoff imparte spatiul continuu in puncte legate prin
intermediul unor zabrele. Caracteristicile geometrice
sunt calculate impunand conditia ca deplasarile nodurilor
grinzii cu zabrele sa fie identice cele ale cu corpului
continuu (nodurile de colt).
 Au fost studiate elemente spatiale de tip: cub si de
suprafata: triungni echilateral, dreptunghi si patrat.
Precursori FEA
 Arhimede (circa 250
B.C.) determina
numarul t prin
“modelarea” unui cerc
printr-un poligon
regulat inscris.
Precursori FEA
 Euler a impartit
intervalul de
definitie a unei
functii uni-
dimensionale in
intervale finite pe
care variatia este
presupusa liniara,
definite prin
valorile la capete
Precursori FEA
 1942 - Richard
Courant (NYU)
studiază răsucirea
- problema Saint
Venant, prin
discretizare cu
triunghiuri
1950-1962 Pionierii
 1953 – 1959 se formulează şi
definitivează metoda deplasărilor către
de M.J. Turner (seful diviziei Structural
Dynamics Unit Boeing).
 Turner, M. J., Clough, R. W., Martin, H. C., Topp, L. J., 1956.
Stiffness and deflection analysis of complex structures. Journal of
the Aeronautical Sciences, vol. 23, No. 9, pp. 805–823, 854.

 1955 John H. Argyris sistematizeaza
conceptul de asamblare a componentelor
elementelor a unei structuri intr-un
sistem de ecuatii.

 1960 Primul care foloseste termenul de
element finit este Raymond W. Clough
(UC Berkeley)
1962-1970 Anii de aur
 Fraeijs de Veubeke (1965) -
Displacement and equilibrium
models in the finite element
method

 O.C. ZIENKIEWICZ (with Y.K.
CHEUNG), (1967) The Finite
Element Method in Continuum
and Structural Mechanics,
McGraw Hill, 272 pp
 Strang G., Fix G.
(1973) – An
Analysis of the
Finite Element
Method

Programe FEA
 1965 – 1972 MacNeal-Schwendler
(MSC Software)+NASA
 NASTRAN (NASA Structural Analysis
System)

 1965 – SAMCEF (Liege University)
Consolidarea 1970-1980
 Oden T., (1972) –
Finite elements
nonliniar continua

 Coduri comericiale
FEM
 1970 – ANSYS
 1973 – SAP4
 1975 – ADINA
 1978 – ABAQUS
 1985 – COSMOS-M
Perioada actuala
 Elementele trebuie sa raspunda
cerintelor DSM, tinand cont ca
majoritatea programelor de calcul se
bazeaza pe metoda deplasarilor

 Pastrarea de elemente simple, dar
care sa ofere o suficienta acuratete,
chiar si in cazul unui mesh rar -“high
performance elements” (1989)
Cunoştinţe necesare - Programator
 MEF are un caracter pluridisciplinar.
 Implementarea unor programe cu elemente finite
pentru anumite tipuri de probleme sau chiar a unui
program general de calcul în domeniul ingineriei, cu
precǎdere pentru calcule ale structurilor de
rezistenţǎ, impune stǎpanirea diciplinelor
Cunoştinţe necesare - Utilizator
 Un utilizator – student –este pus în
situaţia rezolvǎrii unei anumite
probleme şi nu în a implementa un
program cu elemente finite pentru
rezolvarea ei, de aceea utilizatorul
trebuie sǎ afle dacǎ problema se
preteazǎ rezolvǎrii cu MEF şi sǎ
foloseascǎ un program adecvat
problemei respective.
 Trebuie sǎ menţionǎm de la început
cǎ programul de calcul folosit pentru
analiza problemei nu rezolvǎ
structura reală, ci doar un MODEL al
ei pe care în general îl face
utilizatorul.

 STRUCTURA DE CALCUL -> MODEL -> ANALIZĂ cu MEF
Modelarea
 Rezultatele pot fi confirmate sau nu, funcţie de cum a
fost ales modelul de calcul.

 Modelarea este o activitate de simplificare a structurii
prin încadrarea diverselor porţiuni ale structurii în
categoria barelor, plǎcilor, blocurilor, prin
simplificarea incǎrcǎrilor şi a rezemǎrilor etc.

 Modelarea corectǎ (cât mai aproape de realitate) ţine
de cunoaşterea bazelor teoretice ale metodei şi de
experienţǎ, inspiraţie. De regulă un model se dezvoltă
funcţie de scopul analizei.
 Odatǎ stabilit modelul de calcul, se
impune pregǎtirea datelor de intrare
pentru rezolvarea problemei. Fiecare
program cu elemente finite prezintǎ
particularitǎti care trebuie invǎţate
dar existǎ o serie de reguli de bazǎ
ale metodei care odatǎ stǎpanite
permite abordarea oricǎrui program
cu elemente finite.

 Indiferent de metoda abordată, analiza unei structuri
reale prezintă câteva etape esenţiale:

 structura reală se identifică, prin folosirea unor
ipoteze simplificatoare, cu un model fizic primar,
numit “model conceptual”;
 modelul primar serveşte la formularea unui “model
matematic”, adică la un set de ecuaţii care urmează a
fi rezolvate;
 rezultatele obţinute sunt interpretate şi dacă există
motive întemeiate acestea pot fi validate.

 Astfel seria celor două modele conceptual şi
matematic pot fi folosite şi pentru alte probleme
similare.
Concepte de bază în MEF -
introducere
 Un domeniu solid oarecare, considerat plan numai din
considerente de prezentare este raportat la un sistem de
referinţă cartezian XOY, este încărcat cu o forţă F şi
încastrat pe conturul din stânga. Fiecare punct al
domeniului prezintă o deplasare pe direcţia OX, notată
u(X,Y) şi una pe direcţia OY, v(X,Y).
 Domeniul prezentat poate fi identificat cu un model de
calcul conceptual, totuşi în continuare acesta se va numi
structură.

Descrierea problemei
 Problema prezentată reprezintă practic o bară de
secţiune variabilă în consolă încărcată în capătul liber
pentru care se caută soluţia, adică de exemplu
săgeata şi tensiunea echivalentă maximă.
 Din punct de vedere matematic, în teoria elasticităţii,
problema prezentată este descrisă de un set de
ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale şi de anumite
condiţii la limită.
 Pentru anumite cazuri particulare, adică forme
geometrice simple şi încărcări bine alese, există soluţii
analitice pentru expresiile câmpului deplasărilor şi al
tensiunilor. În general problema nu se poate rezolva
pe cale analitică.
MEF
 Se menţionează că o rezolvare analitică prezintă
soluţii pentru o infinitate de puncte din domeniul de
analiză. Se spune că domeniul de analiză reprezintă o
structură continuă.
 O alternativă de a rezolva astfel de probleme o
constituie metoda elementelor finite (MEF).

Elemente finite
 Pentru a rezolva problema cu MEF, domeniul de analiză
(sau volumul structurii) notat V, se împarte într-un
număr NE de subdomenii sau fragmente (porţiuni de
formă geometrică relativ simplă, fiecare de volum Ve)
numite elemente finite. Deoarece elementele finite nu
se intersectează între ele se poate scrie că


 Fiecare element finit se numerotează (este identificat
printr-un număr), de obicei de la 1 la numărul total de
elemente finite NE.
 Raportarea la un element oarecare se face de obicei
printr-un indice superior (“e” pentru un element
oarecare).
NE
e
e 1
V V
=
=
¿
Noduri
 Elementele finite se pun în evidenţă (geometric) prin
intermediul unor puncte, de exemplu colţurile
triunghiului, dacă elementul finit are forma unui triunghi.
 Aceste puncte poartă denumirea de noduri. Elementele
finite "se leagă" (interacţionează) între ele prin
intermediul nodurilor comune, astfel că în domeniul de
analiză există un număr finit de noduri.
 Similar elementelor, nodurile se numerotează, de obicei,
de la 1 la numărul total de noduri NN.
Discretizare
 Operaţia de împărţire a unui domeniu în noduri şi
elemente finite de un singur tip sau chiar mai multe
tipuri, precum şi numerotarea acestora, adică
atribuirea unor numere de identificare, poartă
denumirea de discretizare.
 Discretizarea nu este unică, în general ea se
realizează astfel încât să răspundă unor cerinţe
practice.
Grade de libertate
 Pentru exemplul prezentat, fiecare nod din domeniul de
analiză are o deplasare posibilă pe orizontală-axa OX şi
una pe verticală-axa OY, se poate spune că există doi
parametri independenţi care definesc unic deplasarea
unui nod în plan.
 Aceşti parametri poartă denumirea de grade de
libertate ataşate nodului. De obicei, gradele de libertate
ale tuturor nodurilor definite reprezintă necunoscutele
primare ale problemei în MEF, în exemplul de faţă,
gradele de libertate nodate UX şi UY definesc deplasarea
"posibilă" a unui nod oarecare.
Dimensiunea problemei
 Pentru unele noduri (1, 2, 3 şi 4 din încastrare),
deplasările sunt nule, deci în aceste puncte gradele
de libertate se definesc "potenţial", ele nu
reprezintă necunoscute.
 Numărul total de grade de libertate al problemei N
se obţine prin însumarea gradelor de libertate
active ale tuturor nodurilor.
 Prin grade de libertate active se înţeleg acele grade
de libertate care definesc o deplasare necunoscută.
Necunoscutele problemei /
Formularea modelului matematic
 Din cele prezentate mai sus rezultă că un
domeniu continuu cu un număr infinit de
grade de libertate este transpus într-un
model discret cu N grade de libertate, deci
necunoscutele problemei se limitează
funcţie de discretizare.
 Deoarece analiza cu elemente finite este
dependentă de implementarea unor
programe de calcul, mărimile cu care
aceasta lucrează sunt de regulă vectori şi
matrice.
 Pentru toată structura se defineşte
vectorul deplasărilor nodale totale sau
al structurii


 şi vectorul forţelor nodale exterioare
{ }
{ }
T
x,1 y,1 x,2 y,2 x,N y,N
U U U U U .... U U =
{ }
{ }
T
x,1 y,1 x,2 y,2 x,N y,N
F F F F F .... F F =
 Se consideră un
element oarecare e
din discretizarea
precedentă pentru
care cele trei
noduri se notează
cu I, J şi K.
Vectori deplasarilor / fortelor
nodale ale elementului
 Se defineşte vectorul deplasărilor nodale al
elementului, de fapt al tipului de element finit
triunghiular


 care, din condiţii de continuitate, este un subset al
vectorului definit de relaţia (1), şi vectorul
forţelor nodale al elementului


 între care se poate obţine relaţia matriceală
{ } { }
T
e
x,I y,I x,J y,J x,K y,K
U U U U U U U =
{ } { }
T
e e e e e e e
x,I y,I x,J y,J x,K y,K
F F F F F F F =
{ } { }{ }
e e e
F K U , e 1,2,..., NE,... = =
Matricea de rigiditate a elementului
finit


 similară relaţiei de echilibru a unui sistem elastic
(arc) cu un grad de libertate F=kx.
 Matricea pătratică [Ke] poartă denumirea de
matricea de rigiditate a elementului finit.
 Aceasta se poate determina pentru fiecare element
finit folosind ecuaţiile fundamentale din teoria
elasticităţii, pentru moment se neglijează modul în
care ea se poate obţine.
{ } { }{ }
e e e
F K U , e 1,2,..., NE,... = =
 Dacă se izolează un
nod oarecare n din
modelul cu elemente
finite pentru care
există Nc elemente
concurente, atunci
fiecare element finit
acţionează cu o forţă
în acel nod şi din
motive de echilibru
suma tuturor forţelor
trebuie să fie zero.
 Atunci când în nodul izolat acţionează şi
forţe exterioare acestea trebuie incluse şi
echilibrul nodului n se scrie:

Nc Nc
i i
x,n x,n y,n y,n
i 1 i 1
F F F F n 1,2,..., NN.
= =
= = =
¿ ¿
 Dacă seţine seama de cele 2 *NN ecuaţii şi
în expresiile sumelor se introduc forţele
obţinute din relaţiile se obţine o relaţie
matriceală de forma:
Nc
i
x,n x,n
i 1
Nc
i
y,n y,n
i 1
F F
n 1,2,..., NN.
F F
=
=
=
=
=
¿
¿
{ } { }{ }
e e e
F K U , e 1,2,..., NE,... = =
{ } { }{ }
F K U =
Asamblarea


 în care [K] este numită matricea de rigiditate
globală a structurii.
 Această operaţie de obţinere a matricei de
rigiditate globale din matricele de rigiditate a
elementelor poartă denumirea de asamblarea
matricei de rigiditate globală şi se prezintă sugestiv
în schema
{ } { }{ }
F K U =
{ }{ } { }
{ } { }{ }
ASAMBLARE e e e
i 1,2,....,NE
K U F F K U
=
= ÷÷÷÷÷÷ =
 Dimensiunea matricei de rigiditate [K] este
2NN x 2NN şi de obicei aceasta rezultă
singulară, deci din ecuaţia nu se
pot obţine direct deplasările necunoscute.
{ } { }{ }
F K U =

 Dacă însă se ţine
seama de condiţiile
la limită,
 adică pentru
unele noduri se
cunosc deplasările
 iar pentru altele
forţele exterioare
aplicate şi
 gradele de libertate
se clasifică în două
seturi.

 -a: deplasări cunoscute (de cele mai multe
ori nule) şi forţe exterioare reacţiuni
necunoscute şi
 -b: deplasări necunoscute şi forţe
exterioare aplicate cunoscute, ecuaţiile se
pot partiţiona (rearanja) în raport cu
acestea astfel:
| | | |
| | | |
{ }
{ }
{ }
{ }
a a aa ab
b b ba bb
U F K K
U F K K
( ¦ ¹ ¦ ¹
¦ ¦ ¦ ¦
=
´ ` ´ ` (
¦ ¦ ¦ ¦
¹ ) ¹ ) ¸ ¸
{ } { }{ }
F K U =
 Din a doua ecuaţie matriceală rezultă
deplasările necunoscute


 iar apoi din prima ecuaţie rezultă forţele
necunoscute (reacţiuni)
{ } | | { } | | { }
( )
1
b b a bb ba
U K F K U = +
{ } | | { } | | { }
a a b aa ab
F K U K U = +
 Deplasarea nodului 27 pe direcţia OY
reprezintă practic săgeata maximă a
grinzii. Din formularea completă a MEF,
folosind deplasările nodale, se pot obţine şi
tensiunile în elemente. Aceste aspecte însă
se prezintă în ale capitole.
 Cunoscând câmpul deplasărilor în cele NN
noduri se poate reprezenta, scalat pentru o
vizualizare convenabilă, configuraţia
deformatei structurii

 Dacă însă matricile de rigiditate ale elementelor nu
au fost "adecvat" calculate, având în vedere că
elementele sunt legate între ele numai în noduri, e
posibil uneori ca deformata să arate eronat, adică
să apară goluri sau suprapuneri între laturile
elementelor finite adiacente (nu este îndeplinită
condiţia de continuitate între laturile comune
elementelor finite).
 Rezultă că modul în care sunt
“proiectate” elementele finite este
foarte important şi practic soluţia
unor probleme depinde esenţial de
formularea elementelor finite care
trebuie să satisfacă unele cerinţe
fundamentale pentru a putea fi
incluse în categoria elementelor
finite dintr-un program.