You are on page 1of 2

In Placerea textului, de Roland Barthes, autorul aduna o suita de

fragmente(fiecare condensand cate o tema de eseu separat), cu o structura
balansand intre supletea unei apoftegme si vibratia libera a unui text eseistic cu
sintagme poetice ingenue.
Barthes traseaza un lant de opozitii specifice dihotomiei culturale, clasic/modern.
In linii mari, textul clasic este unul lizibil,adica un text codificabil si obedient in fata
solutiilor traditionale de lectura si interpretare. Comparativ, textul model este
unul scriptibil,care rezista lecturii explicative, parand sa-si epuizeze sensurile in
insasi productia de text intreprinsa.
 Primul este structural, sistemic, iar al doilea este a-structural si anarhic,iar
cele doua tipuri corespund dualitatii lui Barthes insusi, care declara ca ziua
scrie despre moderni si noaptea ii citeste pe clasici.
 Din opozitia clasic.modern, respectiv lizibil/scriptibil, Barthes a dezvoltat un
ansamblu de opozitii, formulate si discutate in diferite eseuri, precum:
placere/desfatare, multumire/lesin, a scrie bine/a scrie, tranzitiv/intranzitiv,
Lectura partiala/lectura totala, text stapanit/text (ne)stapanit,
limbaj/scriitura.

In Placerea textului, vechiul mit biblic se rastoarna, Babel nu mai e o
pedeapsa, subiectul se desfata in coabitarea limbajelor care lucreaza cot la
cot pentru placerea lui.
Acesta face distinctia dintre „placerea textului” si „desfatarea textului”,
antinomie ce constituie pilonul principal pe care se sprijina constructia
eseului.El defineste textul de placere ca „Acela care multumeste, umple, da
euforie: acela care vine din cultura, nu rupe cu ea, este legat de o practica
confortabila a lecturii”. Textul trebuie sa „dea dovada ca ma doreste”, iar
aceasta dovata el o defineste ca fiind scriitura, o „kamasutra a limbajului”.
T de placere pare scurt, precum o productie contemporana ce isi epuizeaza
nesesitatea indata ce ai privit-o.
EL face o analogie cu dentimentul pe care il are alaturi de persoana iubita,
astfel, textul trebuie sa sa lase ascultat indirect pentru a-i produce
placerea,” ca atunci cand stai langa persoana iubita si te gandesti la
altceva”. Nu e necesar un captatio benevolentiae al textului, ci poate fi un
act usor, firav, precum biscarea brusca a capului unei pasari, care nu aude
nimic din ceea ce ascultam noi, dar asculta ceea ce noi nu auzim.

Placerea vine si din faptul ca o lectura a aceluiasi text difera de alta,
datorita unei alte dispozitii de lectura. De asemenea, aviditatea cunoasterii
de impinge sa survolam anumita pasaje din lectura pentru a gasit locurile
fierbinti. Sarim nepedepsiti peste pasaje, precum un spectator de cabaret
ce doreste sa grabeasca stritease-ul dansatoarei, in cautarea placerii sale
egoiste.
Dar pe de alta parte, este si textul desfatarii, care te pune intr-o stare de
pierdere( acela care te descurajeaza pana la o anumita plictisteala), care
face sa se clatine temeiurile istorice, culturale, psihologice ale cititorului,
consistenta gusturilor, amintirile si valorile sale;pune in criza raportul sau cu
limbajul. In acest tip de text se incadreaza tot ce vine in orice epoca pe
filiera modernitatii, a perversiunilor care demoleaza (sau neglijeaza
canoanele). Acestea implica placerea,limba,cultura pe franturi, „Ele sunt
perverse, spuneautorul, prin aceea ca sunt in afara oricarei finalitati
imaginabile-chiar aceea a placerii”, caci „Ceea ce placerea vrea este
obiectul pierderii, filonul, taietura, deflatia, dizolvareace cuprinde subiectul
in mijlocul desfatarii”