UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA JUSTINIAN PATRIARHUL




PEDAGOGIE CREȘTINĂ
















Din punct de vedere etimologic termenul “pedagogie” provine din cuvintele
greceşti pais, paidos – copil şi agoge – acţiunea de a conduce. Sensul primar al combinaţiei
celor două cuvinte a fost paidagogus, termen prin care era desemnată persoana care conducea
persoana la şcoală.
Ulterior, odată cu evoluţia societăţii umane şi complexificarea educaţiei, termenul
“pedagogie” a fost preluat pentru a desemna ansamblul preocupărilor cu privire la
problematica fenomenului educaţional.
În constituirea sa ca ştiinţă pedagogia a parcurs două etape principale:
a) etapa reflectării în conştiinţa comună a oamenilor (la acest nivel putem spune că
pedagogia se rezuma la o însumare de constatări empirice, ocazionale, accidentale, cu privire
la modul de realizare al instrucţiei şi educaţiei);
b) etapa analizei ştiinţifice a fenomenului educaţional şi a constatărilor empirice
acumulate (începând cu secolul XVII se constată existenţa unor preocupări sistematice
referitoare la organizarea şi realizarea practică a educaţiei, preocupări obiectivate în apariţia
unor teorii pedagogice din ce în ce mai consistente).
(http://tonysss.wordpress.com/2007/01/10/pedagogia-teorie-si-stiinta-a-educatiei/)

Pedagogia se defineste ca “Știința și arta educației. Conține principiile și metodele de
formare a personalității și de dezvoltare a lor în conformitate cu idealuri etice și culturale ale
epocii istorice în care sunt aplicate. Grecia antică a elaborat idealul unui echilibru perfect
între fizic și moral. Romanii au insistat asupra austerității și respectării valorilor morale și
religioase tradiționale în cadrul familiei. Creștinismul considera preponderent scopul religios
în raport cu interesele cotidiene. Renașterea s-a întors la idealul clasic al formării omului
complet. Reforma a afirmat necesitatea libertății conștiinței religioase. Pedagogia modernă s-
a bazat pe principiul că educația trebuie să se conformeze procesului de autoformare a
subiectului în strânsă legătură cu legile firești ale naturii; a exaltat idealurile patriotice.
În sec.17-19, Comenius, J.J. Rousseau, J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart ș.a. au contribuit la
fundamentarea pedagogiei moderne și a didacticii ca disciplină de sine stătătoare. În
România, principalii promotori ai pedagogiei moderne au fost S. Haret, G.G. Antonescu, Șt.
Bârsănescu ș.a. Secolul 20 a consacrat necesitatea îmbinării în educație a idealismului cu
pragmatismul în forme instituționalizate (grădinițe, școli de toate profilurile, universități ș.a.).
Numeroși pedagogi au insistat pentru cuprinderea în instituțiile educaționale și a subiecților
care au un handicap oarecare.”( http://dexonline.ro/definitie/pedagogie/697567)
George G. Antonescu “ a menționat că pedagogia timpului nostru este rezultatul unei
îndelungate evoluții.
Experiențele trecutului ne ajută să evităm o mulțime de căi greșite în practica altora,
să ocolim principiile educaționale descrise eronat în teoria educației. Cunoașterea experienței
trecute sugerează idei noi, deschide drumuri noi de realizarea educației a generației în
creștere. Pentru a putea determina idealul național rezonabil pentru epoca istorică
corespunzătoare, pedagogul trebuie să cunoască idealul educațional al perioadelor istorico-
social din trecut. Pedagogia trebuie să determine idealul educațional realizabil .”(Antonescu,
Bucuresti)
Experiența pedagogică a trecutului ne inspiră prudența și rezerva, mai ales față de
teoriile noi care nu întotdeauna ne pot fi de folos.
Unii savanți acordau în teoriile elaborate importanță doar educației morale,
intelectuale, alții doar educației prin muncă.
Ex. Cadrele didactice trebuie să fie prudente și-n cazurile când cunosc foarte bine că-
n educația generației tinere participă și părinții, medicii, oamenii de stat, artiștii, reprezentați
mass-media, toți aceștia având viziuni diferite și interprind acțiuni educaționale în cel mai
divers mod. Ei au un grad de mentalitate deferit de cel al pedagogului, au interese diferite și
nivel de cultură diferit.
Unui adevărat pedagog nu-i este permis să se lase condus când de o idee când de o
altă idee. El trebuie să se baze pe experiență și știință trecutului, pe experiență proprie, pe
experiență altora chiar și pe experiența greșită din trecut, de experiența făcută independent de
cultură, de mediu și de rasă.
Studiul pedagogului trecutului este foarte necesar nu doar pentru a da o pregătire
pedagogică formativă ci este important că găsim în conținutul pedagogiei trecutului o sumă
de principii și metode care prin valoarea lor se impun și astăzi și se vor impune și-n viitor.
Astfel istoria pedagogiei poate fi considerată un condensator al forțelor trecutului și un motor
al viitorului.
El mai spunea urmatoarele: “că alături de cercetările noi în pedagogie se impune
studiul pedagogului trecutului atât din punct de vedere științific cât și practic, atât pentru
reformatori cât și pentru teoriticieni , cât și pentru cadrele didactice, atât din punct de vedere
al conținutului cât și din punct de vedere al metodei.”(Antonescu, Bucuresti)
Una din condițiile esențiale ale unui studiu aprofundat al istoriei pedagogiei este
contactul cu opera originală a fiecărui pedagog.
Prima problemă care se impune a fi examinată în descrierea istoriei pedagogiei
universale este problema ce ține de originea educației, a trăsăturilor ei specifice ca fenomen
special. Unii gînditori, ca de exemplu: Leturne sau Esfunas au afirmat în mod greșit 2 idei:
1.Educația e mai veche ca omul.
2.Fenomenul educației se întîlnește și la animale. De exemplu: hrănirea și apărarea
puilor.Ei nu vedeau că acestea nu sunt procese biologice. Nu cunoșteau sistemul conștient de
influențare în direcția unui scop.
Este constatat că educația apare o dată cu societatea umană și este un act specific ei.
Cercetările științifice cu privirea la originea educației au demonstrat că odată cu apariția
omului și acumularea experienței de viață, munca a simțit nevoia transmiterii educației. În
concluzie sa constatat că originea educației a însemnat acțiunea adulților de a transmite
urmașilor experiența dobândită pentru pregătirea urmașilor pentru formarea societăților.
Educația nu este un fenomen natural spontan ci un proces social necesar, legat de viața
economică a societăți.

Educația și știința pedagogică în secolul XX

Transpunerea activităţii educative practice în teorie se face prin reflectarea în conştiinţa unei
personalităţi, integrată într-un context social şi filosofic. În funcţie de procesul intern de
evoluţie a acestei tranzitări, putem distinge trei faze:
1.Faza filosofica. Multă vreme ideile pedagogice nu s-au constituit într-o ştiinţă aparte, ci
erau înglobate în cuprinsul elaborărilor filosofice. Teoria pedagogică nu reprezenta ceva de
sine stătător, ea fiind o componentă intrinsecă a diferitelor sisteme filosofice, care aveau
pretenţia de a reflecta întreaga existenta. Implicit în structura lor vom întâlni şi idei privitoare
la educaţie, considerată o parte a acestei existenţe.
2. Faza apariţiei marilor sisteme pedagogice. În epoca moderna s-a constituit pedagogia
clasica, prin desprinderea de filosofie. Apar lucrări cu adevărat pedagogice, la autori precum
J. A. Comenius (1592- 1670), J. H. Pestalozzi, J. J. Rousseau, I. Fr. Herbart.
3. Faza psihologizării şi sociologizării educaţiei (la sfârşitul sec. al XIX- lea şi începutul
sec. al XX- lea). Ca urmare a rezultatelor obţinute de către psihologie şi sociologie, la rândul
lor deja constituite ca ştiinţe autonome, pedagogia a cunoscut o nouă fază în evoluţia ei.
Aceasta se caracterizează prin faptul ca se exagerează fie aspectele sociale ale educaţiei, prin
valorificarea rezultatelor la care a ajuns sociologia, fie aspectele psihice, prin valorificarea
rezultatelor psihologiei.

Pedagogia crestina
În mai toate cărţile Vechiului Testament întâlnim numeroase sugestii şi principii
educative,
expuse mai puţin sistematic, dar în contexte atât de elocvente şi cu o periodicitate atât de
exactă încât acest corpus de scrieri se constituie într-un îndreptar moral-educativ de căpătâi
pentru toate vremurile. Bogata înţelepciune cuprinsă în maximele acestor cărţi reprezintă o
ipostază semnificativă a patrimoniului sapienţial al omenirii cu o valabilitate universală.
Conform Cărţilor Sfinte la care ne referim, rolul preponderent în educaţie îl joacă familia.
„Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta,
pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce când vei vrea să mergi; în vremea somnului
te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o
lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii" (Pildele lui Solomon 6, 20-22).
Scopul educaţiei rezidă în dobândirea înţelepciunii. Spre ea trebuie să tindem din
toate puterile: „Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit
pricepere. Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al
celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate
împotrivi şi e bine-cunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine
nu se aseamănă cu ea" (Pildele 3, 13, 14, 15). înţelepciunea este condiţia atingerii virtuţii
supreme, a intrării în împărăţia veşnică: „înţelepciunea este luminată şi neînserată şi cei care
o iubesc o văd uşor şi cei care o caută o găsesc. Ea iese în cale celor care o doresc şi li se
arată ea, întâi... începutul ei este pofta cea adevărată de învăţătură. Iar pofta de învăţătură are
în sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea
nemuririi. Şi nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu" (înţelepciunea lui Solomon 6,
12-13, 17-19). Se insistă asupra diferenţei semnificative dintre cel învăţat şi cel neînvăţat,
asupra forţei sporitoare a înţelepciunii, dar şi a responsabilizării acesteia: „Nu se va învăţa cel
care nu este isteţ; este isteţie care înmulţeşte amărăciunea. Ştiinţa celui înţelept se va înmulţi
ca un potop, şi sfatul lui ca un izvor de viaţă. Cuvântul înţelept de-1 va auzi cel ştiutor, îl va
lăuda şi peste el va adăuga... Ca o casă în ruine este înţelepciunea prostului, şi ştiinţa
nebunului, cuvinte fără rost. Obezi în picioarele celor nebuni este învăţătura şi ca nişte cătuşe
în mâna cea dreaptă... Ca podoaba cea de aur este învăţătura la cel înţelept şi ca brăţara în
braţul drept" (Sirah 21, 13-14, 16, 20-21, 23). învăţătura are, într-un fel, un caracter bivalent:
se poate folosi atât în folosul omului, cât şi împotriva lui. Deşteptăciunea seacă este mai mult
o povară, care, dacă nu este comp! 3tată de înţelepciune şi moralitate, degenerează în cele
mai cumplite fărădelegi. Ca metode educative, invocate în Vechiul Testament, menţionăm
exemplul părinţilor, care trebuie să fie atenţi la consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând
chiar la aprecierea prin mustrare, atunci când realitatea conduitelor o impune : „Mustră pe
fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va face plăcere sufletului tău" (Pildele 29, 17). Trebuie
remarcat faptul că mustrarea are forţă educativă în măsura în care aceasta are un caracter
constructiv, reparator, şi nu distructiv, incriminator. Dragostea părintească se cere a fi
cumpănită şi arătată cu înţelepciune, astfel încât prin mustrare să se preîntâmpine plăcerile
dăunătoare. Pentru situaţii aparte se invocă şi forţa „băţului", a bătăii atente, întrucât „Cine
cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme" (Pildele 13, 24).
Obiectivele morale sunt prezente în foarte multe secvenţe ale Vechiului Testament.
Cele mai multe reguli educative le întâlnim în Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Pildele lui
Solomon, Psalmii. Normele promulgate în Leviticul incumbă profunde dimensiuni morale şi
educative. Exemplificăm cu următorul citat: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu
înşele nimeni pe aproapele său. Să nu vă juraţi strâmb pe numele Meu şi să nu pângăriţi
numele cel sfânt al Dumnezeului vostru, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu
nedreptăţeşti pe aproapele. Să nu-1 jefuieşti. Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a
doua zi. Să nu grăieşti de rău pe surd şi înaintea orbului să nu pui piedică. Să te temi de
Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu faceţi nedreptate la judecată;
să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci
pe aproapele tău. Să nu umbli cu clevetiri în poporul tău şi asupra vieţii aproapelui tău să nu
te ridici. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar
să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai
ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt
Domnul Dumnezeul vostru" (Leviticul 19, 11-18). în general, Pildele lui Solomon pot fi
interpretate şi din perspectivă pedagogică, acestea constituindu-se într-un ghid educativ al
deprinderilor bunelor maniere, al stabilirii unor relaţii demne între oameni ce fac parte din
categorii grupale diferite.
(http://tinread.usb.md:8888/tinread/fulltext/stupacenco/pedag_baz_gen_pedag.pdf)
Bibliografie
Antonescu, George G., Istoria pedagogiei: doctrinele fundamentale ale pedagogiei modern,
Bucuresti, Cultura Romaneasca, 1939

http://tonysss.wordpress.com/2007/01/10/pedagogia-teorie-si-stiinta-a-educatiei/
http://dexonline.ro/definitie/pedagogie/697567
http://tinread.usb.md:8888/tinread/fulltext/stupacenco/pedag_baz_gen_pedag.pdf