You are on page 1of 105
ROLUL ACTIVITĂŢILOR DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ 1 Comunicarea eficientă -condiţie esenţială în procesul consilierii 2 Definirea acţiunilor de consiliere. Abilităţile consilierului 3 Teorii, modele si tehnici de consiliere a familiei 4 Aspecte ale consilierii copiilor şi adolescenţilor 5 Elemente de psihopatologie a copilului si adolescentului 5.1 Strategii de consiliere şi psihoterapie cognitiv-comportamentală pentru copii şi adolescenţi 5.2 Etape în consilierea copiilor si adolescenţilor 6 Consilierea de grup 7 Consilierea persoanelor cu dizabilităţi 8 Consilierea în situaţie de criză INTERVIUL DE CONSILIERE Principii I. Introducere - primele câteva minute în care întâlnim clientul, iniţierea conversaţiei si relaţia de ajutor Abilitaţi (pentru consiliere) se prezintă afla numele clientului indica scopul şi obiectivele interviului face clientul sa se simtă confortabil prin punerea în activitate a abilitaţilor anterioare formulează o invitaţie deschisa spre a vorbi -poziţia terapeut-client este de unghi drept -distanta dintre ei este de 1 m -nu este bine sa existe obiecte interpuse intre terapeut şi client -poziţia terapeutului este de ascultare, uşor aplecat în fata, coapsele puţin depărtate -spaţiul are o funcţie terapeutica-nici prea mare, nici prea mic Greşeli frecvente: absenta unei abilitaţi de mai sus II. Aşteptarea - comportamentul verbal şi cel non-verbal, care solicita interesul si atenţia Abilitaţi intre sfârşitul unei intervenţii a clientului şi începutul intervenţiei terapeutului = pauza de 5 secunde; după intervenţia consilierului = pauza de 3-5 secunde, dând posibilitate clientului sa-si formuleze confortabil răspunsul; consilierul foloseşte o varietate de procedee verbale care încurajează, dar nu obliga clientul sa continue a vorbi şi nu implica evaluarea celor spuse; foloseşte o varietate de procede non-verbale; menţine un contact vizual adecvat are o voce clara, inteligibila; contact visual permanent Greşeli frecvente: întrerupe conversaţia clientului nu exista pauzele menţionate intre intervenţiile clientului si terapeutului nu incurajeaza clientul sa vorbească foloseşte inadecvat diferite procedee verbale şi nonverbale (privire fixa, propoziţii neterminate) III. Intrebările - au ca scop dobândirea de informaţii şi clasificarea lor Abilitati întrebările exploratorii sunt deschise se pune doar o singura intrebare o data; intrebarile sunt clare şi concrete; întrebările conţin cerinţe care sunt în vocabularul clientului; intrebarile inchise sunt imprastiate printer cele deschise; Întrebările inchise sunt doar factuale, cele deschise ne ajuta sa cunoaştem mai bine persoana. Întrebările deschise sunt induse prin: Cum? De ce? în ce fel? Spune-mi? Sunt evitate intrebarile tip clişeu sau cele prea generate. Greşeli: -doua sau mai multe intrebari deodată; -întrebarea este o afirmaţie deghizata. IV. Urmărirea verbala - intervenţia terapeutului se refera la ceea ce a spus clientul Abilitaţi: răspunsuri printr-o parafrazare a conţinutului sau o reflectare a sentimentelor specifica în mod clar schimbarea brusca a subiectului atunci când introduce un subiect nou în discuţie 3. cere clientului sa continue discuţia folsind încurajări deschise Greşeli: - introduce un nou subiect în discuţie fara sa ii lege de materialul anterior V. Căutarea aspectelor concrete - încercarea de a dobândi informării cat mai specifice, referitoare la persoana sau situaţie. Abilitaţi terapeutul caută informaţii detaliate: Ce ? Când? Unde? Cat de des? Cum? aduce discuţia abstracta la descrieri concrete cu relevanta personala. Greşeli se permite clientului sa vorbească despre un material relevant intr-o maniera impersonala detaliile relevante nu sunt urmărite se permite clientului sa ramana la exprimări vagi VI. Atitudine neevaluativa - comportamentul terapeutului nu trebuie sa conţină aspecte evaluative Abilitaţi răspunde la verbalizarea clientului prin intrebari sau afirmaţii desemnate sa exploreze înţelesul comportamentului sau evenimentelor schimbarea terapeutica este una de ordin afectiv NU LUAM DECIZII PENTRU CLIENT! folosim confruntarea pentru a indica discrepantele dintre sentimentele clientului şi cele ale terapeutului VI Reflectarea sentimentelor - abilitatea terapeutului de a fi sensibil şi de a verbaliza către client experienţa subiectiva a clientului Abilitaţi reflecta setimente pe care inca nu le-a identificat clientul reflecta cu acurateţe intensitatea sentiemnetelor identifica stimuli din mediu care provoacă sentimente . . ignora sentimentele, etichetează greşit sentimentele sau intensitatea lor se angajează în rezolvarea problemelor fara identificarea sentimentelor VIII. Nivelul de implicare - se refera la proporţia timpului ocupat de terapeut şi client Abilitaţi clientul vorbeşte mai mult decât terapeutul competenta se exprima în gesturi simple EFICIENTA COMUNICARII Comunicarea interpersonală este o nevoie fundamentală a fiinţei umane. Comunicarea este seva vitală a oricărei relaţii. Noi toţi suntem implicaţi în relaţii familiale, de prietenie, de amicitie, etc. Cu toţii avem nevoie să fim ascultaţi şi înţeleşi de oamenii la care ţinem. Comunicarea interpersonală eficientă este o cheie pentru a atinge acest scop. Este nevoie de practică pentru a învăţa să comunici pozitiv şi eficient. Aceasta nu este o abilitate înnăscută, dar poate fi invăţată. Comunicarea este canalul prin care împărtăşim cu cei din jurul nostru nevoi, dorinţe, impresii, gânduri şi sentimente. Pentru ca acestea să fie înţelese este necesar să folosim mesaje adecvate. In comunicarea eficientă, este esenţial ca între cele trei registre ale comunicării să existe concordanţă ((verbale – prin cuvinte vorbite sau scrise; non-verbal: mimică, privire, gesturi, proxemică, chronemică, postură; metacomunicare – tonul vocii, inflexiunile vocii, ritmul vorbirii, pauzele, etc...)Atunci când între mesajele transmise pe toate cele trei registre există discordanţă sau conflict, receptorul va lua în considerare mesajul nonverbal, dar concomitent va suspecta o lipsă de sinceritate. Modalităti de ameliorare a comunicării 1. Mesajele de tip “eu” Mesajele de tip “eu” vorbesc de propria experienţă, fără a ataca sau a critica pe alţii, doar pentru că aceştia nu răspund la propriile tale nevoi. Aceste declaraţii pot opri escaladarea ostilă a unui proces, clădind încrederea şi sensibilitatea. Presupunerea este că, dacă oamenii văd ceea ce eşti tu cu adevărat, ceea ce simţi tu cu adevărat sau ceea ce doreşti cu adevărat, atunci ei vor încerca să răspundă de o manieră corespunzătoare. (John Amodeo and Kris Wentworth, „Self-revealing Communication: A Vital Bridge between Two Worlds”, 1995). Previn declanşarea reacţiilor defensive în comunicare prin evitarea criticii şi a evaluării persoanei cu care comunici. Facilitează comunicarea emoţiilor şi Permit îmbunătăţirea relaţiei şi modificarea comportamentelor care nu sunt adecvate într-o relaţie Mesajele de tip „eu” Aceste mesaje pot înlocui cu succes mesajele de tip „tu” care dau sentimentul unei acuze, al unui atac, al manipulării şi pedepsirii, al încercării de a schimba comportamentul celeilalte persoane. Ele întrerup comunicarea datorită reacţiilor defensive pe care le declanşează. Când auzim cuvintele “tu”, “întotdeauna” sau “niciodată” rostite ca un reproş sau învinovăţire, noi încetam să mai ascultăm. E ca şi cum cineva arunca cu mingea în noi în loc să ne-o arunce nouă. Aşadar, mesajele de tip „eu” ne ajută să spunem: ceea ce simţim; când ne simţim aşa şi de ce. Exemplu: Sunt ingrijorat/ă când nu mă suni sa-mi spui că vei întârzia pentru că mi-e teamă să nu ti se întâmple ceva. Spuneţi ce simţiţi, când simţiţi, şi de ce. Această acţiune va micşora tensiunea situaţiei şi a încuraja persoana cealaltă să facă o pauza şi să asculte. Pentru a folosi Mesajele “Eu” într-un mod adecvat, trebuie să ştim ce simţim şi apoi să spunem aceasta simplu şi onest persoanei celeilalte. Nu urmărim să blamăm cealaltă persoană ci să descriem modul în care comportamentele sau acţiunile sale ne afectează pe noi. Exersaţi în perechi mesaje de tipul Eu care să exprime o nevoie, un sentiment, o nelinişte, o problemă. 2. Explorarea alternativelor Este o metodă eficientă în procesul de sprijin. Aceasta este o metodă diferită de oferirea de sfaturi care este contraindicată, deoarece scade capacitatea clientului de a evalua situatia si de a identifica solutii la problemele sale. Prin opozitie, explorarea alternativelor presupune sprijin pentru dezvoltarea abilitătilor de identificare a problemei, de identificare a solutiilor posibile si de luare a deciziei. Pasi în explorarea alternativelor: 1. Identificarea problemei: Văd că esti preocupat. Putem să discutăm despre ceea ce te frământă? 2. Identificarea soluţiilor alternative: Care crezi că ar fi soluţiile posibile ale acestei probleme? 3. Alegerea solutiei optime: Care dintre solutii crezi că ar fi cea mai bună? 4. Evaluarea posibilelor consecinţe: Ce crezi că se va întâmpla dacă vei alege această soluţie? 5. Asistarea în luarea deciziei: Orice decizie vei lua, o putem discuta dacă crezi că este necesar. 6. Planificarea pentru evaluare: Când obţii primele rezultate vom putea vedea dacă soluţia aleasă este cea mai bună. Atunci când clientului îi este permis să îşi evalueze opţiunile şi să ia decizia, implicit îşi asumă responsabilitatea ducerii la îndeplinire a deciziei. 3. Exprimarea sentimentelor si emotiilor Una dintre cele mai mari dificultăti în comunicare este dată de capacitatea scăzută de identificare şi exprimare a sentimentelor şi emotiilor. În general, suntem obişnuiţi să folosim o gamă restrânsă de cuvinte care exprimă emoţii: nervos, supărat, vesel. Pe de altă parte, emoţiile şi sentimentele pe care le experimentăm sunt extrem de diverse şi le resimţim intern, însă avem dificultăţi în a le identifica, respectiv recunoaşte, deoarece nu am fost învăţaţi să facem acest lucru. Pe de altă parte, exprimarea emoţiilor/ sentimentelor este blocată şi de teama de autodezvăluire. Autodezvăluirea este percepută ca fiind o cauză pentru vulnerabilitate, de aici şi această teamă de a nu fi răniti, acolo unde ne doare mai tare, acolo unde suntem mai sensibili. Aceasta este una din stereotipurile sociale ale exprimării emoţionale. In fapt, a comunica eficient presupune, printre altele şi a şti să îţi exprimi emoţiile. Modalităti de îmbunătătire a exprimării emotiilor/ sentimentelor a. discutarea miturilor despre emotii Ex nu e bine sa iti exprimi emotiile negative b. identificarea diferitelor tipuri de emotii si dezvoltarea capacitătii de a le denumi adecvat: exersarea asocierii trăirii subiective a emoţiei cu denumirea acesteia c. acceptarea responsabilităţii propriilor emoţii: în loc de m-ai jignit se poate folosi Mă simt jignită când ... d. identificarea evenimentelor care declanşează emoţiile: identificarea efectelor situaţiilor, evenimentelor asupra stării emoţionale, conştientizarea rolului interpretării evenimentelor asupra declanşării emoţiilor e. conştientizarea relaţiei: Gând – Emoţie - Comportament f. exprimarea sentimentelor într-o manieră clară – în loc de sunt supărată, poti spune sunt supărată când nu îţi faci temele la timp 3.1.Definirea acţiunilor de consiliere. Abilităţile consilierului În asistenţa socială consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenţie pe care profesionistul o utilizează în procesul de ajutorare a clientului (individ, familie, grup). Misiunea asistentului social este de a ajuta clientul să devină independent de serviciile sociale, iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea. Prin consiliere, asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt soluţiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă. În literatura de specialitate, consilierea – counseling - reprezintă o procedură utilizată în asistenţa socială, cât şi în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor, familiilor, grupurilor către activităţi specifice. În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi: oferirea de soluţii, delimitarea şi analiza unor alternative, suportul pentru conturarea unor obiective, informare. Prin consiliere, profesionistul construieşte o relaţie de sprijin, în sensul motivării clientului de a acţiona pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situaţia de criză şi pentru restabilirea echilibrului psihosocial al vieţii. Etapele unui proces de consiliere Identificarea problemei clientului Identificarea resurselor individului/familiei/comunităţii (calităţi, credinţe sau valori ale individului, ale unor persoane din familia lărgită care îi pot oferi suport, serviciile unei instituţii). Clientul va alege o soluţie pentru rezolvarea situaţiei sale Clientul va realiza schimbarea dorită cu sprijinul profesionistului. Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii, de ajutorare a clientului în procesul de schimbare şi de dezvoltare personală, în concordanţă cu valorile şi aşteptările individului, asistentul social trebuie să uzeze de toate calităţile unui bun profesionist, alături de tehnici specifice ale consilierii. CARE SUNT ABILITATILE, TRASATURILE DE PERSONALITATE COMPETENTELE PROFESIONALE NECESARE UNUI CONSILIER EFICIENT? Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere, asistentul social trebuie să probeze: empatie şi înţelegere pentru a cunoaşte cât mai obiectiv realitatea vieţii clientului; manifestarea încrederii în capacitatea clientului de a-şi rezolva dificultăţile; tact în orientarea clientului către centrul problemei, direcţionând discuţia de la general la particular şi ajutând individul să-şi exprime gândurile şi sentimentele; suport pentru identificarea unor posibile soluţii şi în conştientizarea riscurilor alternativelor prezentate; motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acţiune reuşită; susţinerea clientului în depăşirea obstacolelor şi atingerea scopului propus de către acesta. Pe parcursul şedinţelor de consiliere, discuţiile cu clientul trebuie îndreptate către determinarea individului de a ajunge la auto- cunoaştere, auto-conştientizare şi auto-determinare. Dificultatea consilierii constă tocmai în capacitatea profesionistului de a determina ca individul, singur, să conştientizeze dificultăţile, dar şi propriile resurse pentru ca apoi, să aplice modele de rezolvare a problemei conform cu ceea ce doreşte să realizeze. Deprinderile fundamentale de asistare Astfel, consilierea, prin scopul şi caracteristicile sale, se încadrează în categoria metodelor de intervenţie. Rolul şi tehnicile consilierului sunt centrate pe sprijinirea persoanelor ce se află în procesul de schimbare, creştere şi dezvoltare personală. Principala modalitate de realizare a consilierii este reprezentată de comunicare, utilizându-se o serie de tehnici specifice: Deprinderile fundamentale de asistare 1. Ascultarea activa A asculta presupune mai mult decât a auzi. Ascultatul este o combinaţie între a auzi ceea ce spune cealaltă persoană şi implicarea noastră în a înţelege ceea ce ne transmite cealaltă persoană. Din păcate, puţini oameni şi-au dezvoltat această abilitate. Ea nu este înnăscută, ea se exersează şi trebuie să fim pregătiţi că acest exerciţiu cere efort din partea noastră. Să asculti clientii si să demonstrezi că faci asta este o abilitate împortantă în cadrul procesului de întrajutorare. Utilizarea unor abilităti adecvate de ascultare, demonstrează interes, empatie si oferă oportunitatea de a culege informatii despre nevoile clientului. Ascultarea înseamnă să îti folosesti atât urechile cât si ochii la ceea ce are de transmis clientul. Observarea comportamentului nonverbal al clientului poate oferi informatii foarte importante referitoare la mesajele clientului. Transmiterea mesajului se realizează cu ajutorul elementelor de comunicare nonverbală care să transmită în mod adecvat acest mesaj: a. Privirea – contactul vizual dintre asistentul social si client este foarte improtant. Este bine să fii capabil să privesti direct în ochii clientului atunci când vorbesti cu al sau îl asculti. Clientul trebuie să se afle la acelasi nivel vizual cu asistentul social. Dacă clientul este un copil, este bine să fie ridicat pe un scaun sau asistentul social să coboare la nivelul copilului. Privirea poate să ofere multe informatii. b. Postura – Aceasta se referă la pozitia corpului (înclinat înspre în fată/ spate, rigid, relaxat). Sunt bratele îndoite, atârnă pe lângă corp sau sunt ţinute unite în fată? Pentru a transmite un mesaj corect de ascultare, asistentul social trebuie să aibă o pozitie cu trunchiul uşor aplecat în faţă spre persoana cu care comunică. Aplecarea spre client cu mâinile încrucişate si în spatele unui birou va comunica o poziţie de putere şi autoritate. c. Proxemica – aceasta se referă la cât de aproape sau de departe stau cei implicati în comunicare. Pentru o comunicare eficientă este indicat să se folosească o distantă adecvată, în functie mesajul comunicării. In general asistentul social trebuie să păstreze fată de client o distantă care să-i permită acestuia să se simtă în sigurantă si confortabil. In anumite situatii clientul poate simti nevoia să fie încurajat printr-o bătaie pe umăr, o strângere de mână, etc. d. Chronemica - sau folosirea timpului. In cadrul relatiei cu clientul, asistentul social trebuie să îi transmită acestuia că este disponibil să asculte, să se ocupe de problema clientului, că o să ofere atât timp cât este necesar pentru asta. Totodată clientul trebuie să cunoască limitele de timp între care vă ocupati de problema lui. Acest lucru se face direct stabilind cu clientul aceste aspecte. Dacă sunteti grăbit spuneti acest lucru direct. Comunicarea acestui lucru printr-o metodă nonverbală poate să îi sugereze clientului mesajul că el/ ea nu este important. e. Metacomunicarea – se referă la elementele vocale care însotesc vorbirea, adică tonul vocii, ritmul vorbirii, ondulatiile vocii, caracteristicile vocii (răgusită, groasă, subtire, etc). In cadrul consilierii, este important ca asistentul social să să vorbească cu o voce calmă, linistită, având un ritm al vorbirii constant. Aceasta comunică căldură, grijă, sinceritate si compasiune. Incurajarea comunicării verbale Abilităţile de ascultare solicită, de asemenea şi utilizarea unor measje verbale care să încurajeze clientul să comunice şi, mai mult de atât, acestea pot ghida discursul clientului astfel încât el să se concentreze asupra principalelor fapte, sentimente şi idei pe care acesta doreşte să le aducă la cunostinţă asistentului social. Asa cum am discutat anterior, după ce s-a stabilit relatia cu clientul, scopul asistentului social este să identifice problemele si îngrijorările clientului. Tehnici de comunicare verbală care sprijină asistentul social în demersul său a. Intrebările deschise. Acestea sunt întrebările care încep cu „ce”, „cum”, „de ce”, „e posibil ....?” , „ai putea ...?” Intrebările care încep cu aceste cuvinte îl solicită de obicei pe client să dea un răspuns mai lung, mai detaliat. Acestor întrebări nu li se poate răspunde usor cu da sau nu. Exemple: „cum te-ai simtit?”, „ce anume nu a mers bine?”, „De ce a fost atât de dificil?”, „Ai putea să exemplifici?” b. Intrebările închise. Acestea sunt întrebările care încep cu „nu-i asa că ...?”, „stiai că”, „tu ai făcut ....?”, etc. Acestor întrebări li se poate răspunde usor cu da sau nu. De exemplu: „Nu-i asa că nu te-ai supărat?”, „Te-ai simtit rău?” c. Incurajarea minimală. Acest tip de mesaj presupune preluarea unui fragment restrâns din discursul clientului, cum ar fi de exemplu „erai supărat/ă”, „nu esti sigur/ă”, sau comentarii scurte precum „îhî”, „deci”, „spune-mi mai mult”. Aceste mesaje încurajează clientul să îsi continue conversatia, arătându-i totodată că este ascultat. Incuviintările involuntare (miscări ale capului) de asemenea, par să faciliteze comunicarea. d. Parafrazarea este repetarea a ceea ce a spus clientul, cuprinzând esenta, folosind cuvintele cheie din discursul clientului. Are valoare de feed-bak cu privire la ceea ce clientul a spus anterior si îi indică faptul că a fost ascultat într-adevăr. Acest fapt, îl ajută pe asistentul social să organizeze ceea ce s-a spus, să clarifice problemele si să-l facă pe client să se concentreze. Cea mai eficientă parafrazare are următoarea structură: 1. numele clientului si/ sau prenumele tu sau dumneavoastră (s-a evidentiat faptul că personalizarea parafrazării o face mai eficientă), 2. cuvintele cheie folosite de client si 3. o propozitie simplă, scurtă si clară ce cuprinde esenta celor comunicate de client. De exemplu: “Tu spui că... “Ioana, hai să vedem dacă te-am înţeles...” “Dle Popescu, cu alte cuvinte, ceea ce vreţi să spuneţi este...” e. Sumarizarea. Se referă la oferirea unui feed-back clientului cuprinzând esenta unor fraze lungi ce descriu conportamente, gânduri sau emotii. Sumarizarea continutului discursului sau sentimentelor clientului este similară parafrazării, dar oarecum diferită, deoarece perioada de timp acoperită de sumarizare este mai mare. O parafrazare are în vedere ultimele câteva propozitii ale clientului. O sumarizare se referă la o mare parte din sesiunea de consiliere, întreaga sesiune sau chiar la problemele exprimate de-a lungul mai multor sedinte. Exemplu: „Din ceea ce mi-ai spus în cursul acestei întâlniri am retinut trei aspecte cheie: 1. esti foarte îngrijorată pentru ceea ce s-a întâmplat; 2. cu toate acestea doresti să încerci să îti îmbunătătesti performanta la locul de muncă; 3. ai dori să ne întâlnim din nou săptămâna viitoare pentru a face un plan de actiune în acest sens. Am înteles bine?” f. Reflectarea sentimentelor identifică si oferă un feed-back clientului despre experienta sa emotională. Explorarea emotiilor este importantă pentru a ajuta clientul să ia o decizie si să actioneze ulterior conform acestei decizii. Exemple: Văd că esti supărat/ă, poti să îmi spui ce s-a întâmplat Aplicarea consilierii ca metodă de intervenţie presupune şi cunoaşterea de către asistentul social a unor situaţii specifice care pot deveni momente dificile pentru un consilier fără experienţă profesională. Astfel, este recomandabilă cunoaşterea acestor situaţii. Tăcerea - sunt situaţii când clientul nu doreşte sau nu poate să vorbească. Din experienţa profesională s-au constatat două situaţii: tăcerea intervine la începutul conversaţiei sau clientul devine tăcut în timpul conversaţiei. Fiecare din aceste situaţii se tratează în mod diferit: la începutul sedinţei - clientul poate să tacă deoarece a fost trimis împotriva dorinţei lui sau se simte jenat că are nevoie de consiliere. Consilierul trebuie să-l încurajeze spunând de exemplu :“ Văd că-ţi este greu să vorbeşti. Adesea cei care vin să mă vadă pentru prima oara se comporta aşa. Mă întreb dacă nu te simţi puţin neliniştit.” Aceste afirmaţii trebuie urmate de o altă perioadă de linişte, timp în care consilierul menţine contactul vizual cu clientul şi are un limbaj corporal încurajator. în timpul sedinţei: în această situaţie contextul este foarte important, iar consilierul trebuie să aprecieze motivul pentru care a apărut această tăcere. În general este cel mai bine să aşteptăm deoarece este vital ca persoana să facă efortul de a-şi exprima sentimentele sau gândurile, deşi asistentul social poate să nu se simtă confortabil cu această tăcere. Există momente când tăcerea se datoreaza pur şi simplu faptului că persoana se gândeşte. Nu este nevoie ca tăcerea să fie întreruptă sau să dăm de înţeles ca ea ar fi inacceptabilă. Clientul plânge - Deşi am fi tentaţii să-l liniştim, aceasta nu este cea mai bună soluţie într-o sedinţă de consiliere. Plânsul poate apărea din diferite motive: Pentru unii este o descărcare benefică a emoţiilor şi cel mai potrivit răspuns este să aşteptăm câteva minute şi dacă plânsul continuă vom spune că este bine să plângă, că este o reacţie naturală atunci când suntem trişti. Plânsul va înceta, de obicei, după un timp. Un alt motiv al plânsului ar putea fi dorinţa de a atrage simpatia consilierului sau de a opri orice investigaţie ulterioară. Poate fi un mod de a manipula consilierul, aşa cum clientul procedează cu alte persoane. Din nou, este cel mai bine să-l lăsăm să plângă indicând totodată că, deşi ne pare rău că este trist, este un lucru bun faptul că îşi exprimă sentimentele Clientul ameninţă cu sinuciderea – Cele mai multe persoane care ameninţă cu sinuciderea nu recurg la acest gest, deoarece acest comportament are, de cele mai multe ori, scopul de a atrage atenţia. Sunt câteva lucruri care trebuie reţinute: O reacţie de panică din partea consilierului îl poate înspaimânta pe client. Este mai potrivit să spunem clientului că, deşi nimeni nu poate opri o persoană de a-şi lua viaţa, am fi foarte trişti dacă aceasta s-ar întâmpla. Chiar dacă relaţia dintre client şi consilier nu este construită cu mult timp în urmă, asistentul social poate cunoaşte şi trebuie să sublinieze calităţi, puncte tari, abilităţi sau aspecte pozitive din viaţa clientului. Adesea cei care comit sinucideri nu au speranţă. Ei simt că nimănui nu-i pasă de ei. Consilierul trebuie să sublinieze faptul că ne pasă şi prin asta îi dăm clientului suficientă speranţă să continuie să trăiască. Unii clienţi ameninţă cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obţine ceea ce vor. Ei au nevoie, de asemenea, de ajutor, dar trebuie să li se arate că sunt şi alte moduri de a obţine atenţia şi grija celorlalţi. Cea mai bună abordare este de a-i comunica clientului câteva sentimente pozitive despre el, nu despre ameninţarea cu sinuciderea. Nu este deloc neobişnuit ca ameninţarea cu sinuciderea sau bănuiala că individul s-ar putea sinucide, apare la sfârşitul şedinţei. În acest caz cel mai bine este să-i comunicăm că ceea ce ne-a spus este foarte important şi că apreciem faptul că este dornic să ne împărtăşească sentimentele sale în legătura cu o problemă atât de importantă şi că odata ce am ajuns la acest subiect dorim să discutăm împreuna în sesiunea viitoare. Este foarte important să obţinem de la client confirmarea că va fi prezent la urmatoarea sedinţă. Întrucât sinuciderea unei persoane este un eveniment atât de tragic, în cele din urma rămâne la latitudinea consilierului cum va proceda atunci când este confruntat cu o astfel de ameninţare. Cu cât raporturile sale cu clientul sunt mai bune, cu atât scade probabilitatea apariţiei acestui comportament. De aceea este foarte important să construim raporturi bune încă de la începutul relaţiei de consiliere. Clientul refuză ajutorul - Cea mai importantă sarcină a consilierului este de a afla care este adevăratul motiv pentru care clientul a apelat la serviciile sale. Multe persoane sunt trimise la consilier împotriva voinţei lor. Chiar dacă ei refuză total să coopereze la prima întâlnire, consilierul trebuie să se asigure că a lăsat o şansă pentru ca acesta să poată reveni atunci când se decide să o facă de bună voie. Ex.: “Înţeleg cum te simţi, nu sunt sigur dacă te pot ajuta cu ceva, dar poate că putem sta de vorbă câteva minute şi, împreună, să vedem dacă are sens să ne mai vedem şi să mai discutăm şi altă dată “. Consilierul nu poate stabili o relaţie bună - În acest caz, în loc să renunţe, consilierul trebuie mai curand să ceară ajutor de la un alt profesionist pentru a revedea şedinţele de consiliere. Aceasta poate fi o soluţie utilă pentru a înţelege care este cauza dificultăţii, iar dacă ceva în legatura cu individul este respins de către consilier atunci acesta din urmă trebuie să încerce să abordeze problema direct. Dacă din discuţia cu un alt consilier cu mai multă experinţă se constată că problema ar fi aceea că persoana nu a reuşit niciodată să aibă o relaţie apropiată cu nimeni, atunci nu ajută cu nimic să renunţăm la consiliere sau să-l îndrumăm către un alt profesionist. Clientul ar putea suferi în acest caz. Este mai bine să încercăm să continuăm, în special pentru a-l ajuta să se simtă mai bine cu el însuşi. Consilierul şi clientul se cunosc dinainte - Acest lucru se întâmplă destul de frecvent în comunităţile mici. Dacă relaţia nu este strânsă, atunci între cele două persoane se poate stabili o relaţie de tip consilier-client. Însă, în acest caz consilierul trebuie să asigure clientul că va păstra confidenţialitatea asupra celor petrecute în timpul şedinţelor. Dacă cei doi se cunosc foarte bine, atunci i se va explica persoanei că trebuie să consulte pe altcineva deoarece nu este în interesul lui să lucreze cu un consilier pe care îl cunoaşte în viaţa personală. Pendularea între rolul de prieten şi cel de consilier poate creea confuzie sau poate conduce la rănirea sentimentelor amândurora. Clientul vorbeşte continuu dar pe lângă subiect - Dacă ceea ce se spune este lipsit de importanţă sau se repeta, ar fi bine ca discuţia să fie întreruptă din când în când pentru a-i face cunoscut clientului comportamentul lui şi a analiza motivele (Ex. “Scuză-mă că te întrerup, dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama că de câtva timp repeţi aceleaşi lucruri. Găseşti că este greu să vorbeşti despre altceva?”). Astfel, se poate aduce discuţia de la ceva situat în afara şedinţei la focalizarea pe client sau problemă, ceea ce este suficient pentru a opri abaterea de la subiect. Clientul pune întrebări despre viaţa personală a consilierului - Este important de făcut observaţia că relaţia client – consilier este una profesională şi nu una personală. Acest lucru este greu de înteles de către client deoarece consilierul dă dovadă de căldură şi grijă în cadrul acestei relaţii. Uneori clientul ar vrea să ştie dacă consilierul are aceeaşi problemă. Dacă asistentul social răspunde afirmativ, clientul poate gândi că atâta vreme cât celălalt nu a fost capabil să-şi rezolve propria problemă el nu are competenţa necesară. Dacă asistentul social răspunde negativ, clientul poate crede că nu este înţeles. De aceea, este indicat să se răspundă la întrebările personale prin a arăta că nu îi este de nici un folos clientului dacă se vorbeşte despre consilier. Din aceste motive există regula de a nu se lua în discuţie asemenea întrebări. Clientul va accepta regula. Este mult mai bine să-i răspundem decât să ocolim problema, ceea ce poate distruge încrederea în onestitatea relaţiei. Teorii, modele si tehnici de consiliere a familiei Definiti conceptul de familie Prezentati principalele tipuri de familii Care sunt cele mai frecvente probleme intalnite de dvs in activitatea profesionala? TEORII, MODELE SI TEHNICI DE CONSILIERE A FAMILIEI „Familia este un grup social realizat prin cãsãtorie, alcãtuit din persoane care locuiesc împreunã, au gospodãrie comunã, sunt legate prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi rãspund una pentru alta în faţa societãţii”. V. Stãnoiu, Maria Voinea (1983, apud. P. Iluţ, 2005, pg. 66) Familia constituie un sistem format din personalităţi aflate în interacţiune şi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se petrec intense schimburi comunicaţionale şi emoţionale – percepţii, evaluări şi valorizări interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental şi filial. Tipuri de familii şi alternative: familie nucleară; familie extinsă; familie monoparentală; familie recăsătorită; familie vitregă; concubinaj. Problemele familiale tipice sunt: probleme maritale între soţ şi soţie; probleme relaţionale între părinţi şi copii; probleme personale ale membrilor familiei; probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii proaste de locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia deficitară, etc. Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma, etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare. Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare. Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final: relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor familiei; promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor; ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial; ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup concentrat pentru a fi rezolvate. 1. Obiectivele consilierii familiale sunt: rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia; confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării la schimbările impuse de acestea; ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative, comportamente şi situaţii problematice; ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor implicate în procesul de consiliere; identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală; ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale, conflictuale, etc 2. Etapele consilierii familiale: Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de informaţii şi de a aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenţia a descrierii problemei, identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicaţi, aranjarea primului interviu, evitarea unei conversaţii prea lungi. Primul interviu şi construirea relaţiei. Are drept principal scop clădirea unei alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului, explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, locaţia, scopul), repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a opiniilor membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii familiei în problemă, obţinerea unor informaţii legate de soluţii încercate, de cele care nu au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă, centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de respect, explorează procesele de interacţiune familială. În final, consilierul face o recomandare familiei (Nicholas, Schwarts, 2001). Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării situaţiei clientului/familiei. Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu problema (Hackney, Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un proces adaptativ. Deprinderile necesare pentru a iniţia o intervenţie includ: – competenţe în realizarea intervenţiei; – cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei; – cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor; – deprinderi de a observare pentru a nota răspunsurile clientului. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învăţat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se întâmplă atunci când problema pentru acre au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi forţa familiei de a se descurca de acum înainte. PSIHOTERAPIA FAMILIEI Tehnica vizeaza familia disfunctionala ca intreg şi nu individul ca bolnav separat.Tratarea familiei ca sistem relational este mai eficienta pentru echilibrarea membrilor care interactioneaza în sistem.Ansamblul interventiilor terapeutice urmareste modificarea relatiilor dintre membrii familiei,astfel incit sa se obtina armonia şi echilibrul interfamilial;schimbarea relatiilor dintre membrii familiei duce la disparitia comportamentelor simptomatice. CONCEPTE de baza: 1-Familia nucleara – Sistem relational implicat în geneza simptomelor persoanei (“pacientului identificat”); 2-Patologia se deplaseaza de la individ la sistem-ea este rezultatul disfunctiilor sistemului; 3-Pacientul reprezinta “simptomul”,iar familia reprezinta obiectul terapiei; 4-Familia este o configuratie dinamica: 5-Relatiile de inrudire şi interactiune dintre membrii familiei şi potrivirile de interactiune; 6-Balanta emotionala în interactiunile dintre membrii familiei. Lista (inventar) de probleme şi simptome Se va sublinia(bifa) cuvântul care exprima reacţiile, stările simptomele sau problemele subiectului. a) Tulburări de dispoziţie 1. Deprimat. 2. Încordat. 3. Nu pot sa ma relaxez. 4. Panicat. 5. Prea nervos. 6. Ma supăr uşor. 7. Iritabil. 8. Singuratic. 9. Uşor de lovit(vulnerabil sub aspect psihic). 10. Îngrijorat. 11. Plâng frecvent. 12.Nu mai simt plăcerea de a trai. 13.Mi-am pierdut interesul pentru lucrurile care imi plăceau inainte. 14.Ma gândesc sa termin cu viata. 15.Cred ca mai bine as muri. 16. Anxios. 17.Lipsit de speranţa. 18.Nu ma pot stăpâni sa nu plâng. 19.Sarcastic. 2O.Trist. 21.Nemulţumit. 22.Ma simt parasit(abandonat) 23 Ma simt vinovat. 24.PIictisit b) Probleme cognitive 25.Am dificultăţi sa-mi amintesc evenimentele recente. 26.Am dificultăţi sa-mi amintesc evenimentele trecute. 27.Ma simt confuz. 28.Ma simt dezorientat. 29.Am dificultăţi de concentrare a atenţiei. 3O.Mi-e greu sa inteleg ceea ce citesc. 31.Sunt ineficient la invatat sau la munca. 32.Am tendinţa sa visez cu ochii deschişi. 33.Mi-e greu sa gândesc clar. 34.Aud voci. 35.Vad "vedenii". 36.Am sentimentul de straniu, ireal. c) Activitatea şi grijile materiale 37.Nu pot sa ma decid pentru o cariera. 38.Nu pot sa-mi realizez cariera dorita. 39.Sunt nemulţumit de alegerea profesiei mele. 4O.Am dificultăţi în a impaca serviciul cu viata de familie. 41.Muncesc prea mult. 42.Nu sunt interesat de munca mea. 43.Primesc prea putina apreciere la serviciu. 44.Nu sunt satisfăcut de condiţiile de munca. Mi-e teama sa nu pierd serviciul. 45.Am probleme cu colegii şi şefii. 46.Am dificultăţi financiare. 47.Nu sunt capabil sa-mi asum responsabilitatea. 48.Nu ajung la timp la serviciu sau plec prea devreme de la lucru. d) Probleme sociale şi familiale 50.Am dificultăţi sa-mi fac prieteni. 51.Ma simt stânjenit în prezenta altor persoane. 52.Am prea puţine intalniri. 53.Nu-mi găsesc un partener de viata potrivit. 54.Am dificultăţi sa ma decid daca sa ma căsătoresc sau sa încep o relaţie de lunga durata. 55.Am dificultăţi sa închei o relaţie amoroasa. 56.Tin la mai multe persoane în acelaşi timp. 57.Certuri frecvente cu sotul(sotia) sau partenerul. 58.Am interese diferite fata de cele ale partenerului de viata. 59.Am desfăcut căsătoria sau relaţia cu partenerul. 6O.Am dificultăţi sa ma decid daca sa am sau nu copii. 61.Am probleme cu educaţia copiilor. 62.Ma simt respins de familie. 63.Am relaţii proaste cu mama, tata sau cu amândoi. 64.Nu ma inteleg bine cu colegul de camera. .Ma simt nefericit atunci când plec de acasă. .Nu pot sa menţin un program regulat. Ma izolez de ceilalţi oameni. 68.Ma simt respins de prieteni. 69.Ma simt respins de omul pe care ii iubesc. 70.Nu-mi iubesc partenerul de viata. e) Probleme sexuale 71.îmi lipsesc informaţiile cu privire la viata sexuala. 72.1mi vine greu sa-mi controlez impulsurile sexuale. 73.Ma tulbura gândurile şi visele cu caracter erotic. 74.îmi fac probleme pentru ca ma masturbez. 75.Ma simt atras de o persoana de acelaşi sex. 76.Sunt nesatisfacut în plan sexual. 77.Am dorinţe sexuale care nu coincid cu ale partenerului. 78.Gândurile cu privire la relaţiile sexuale imi repugna. 79.Am dificultăţi de erecţie. 80.Sufăr de ejaculare precoce. 81. Am dificultăţi în ceea ce priveşte excitarea sexuala. 82.Am dificultăţi în atingerea orgasmului. 83.Pentru mine, actul sexual este dureros şi imposibil de realizat. 84.Ma tem sa nu raman însărcinata. 85.Mi-am pierdut interesul pentru viata sexuala. 86.Am dorinţa şi gânduri sexuale nepermise. f) Probleme somatice 87.Dureri de cap. 88.Tahicardie si/sau dureri în regiunea pieptului. 89.Am probleme cu scaunul (diaree/constipatie) 90.Tulburări de somn (dorm prea mult sau prea puţin) 91. Ameţeli. 92.Tulburari digestive. 93.Oboseala. 94.Senzatie de leşin. 95.Lipsa de apetit sau mâncat în exces. 96.Tremuraturi. 97.Atacuri anxioase. 98.Probleme dermatologice. 99 .Dureri musculare. 100 .Hipertensiune. 101.Obezitate sau slăbire excesiva. 102.Consum abuziv de alcool. 103.Consum de droguri. 104.Fumat. 105.Respiraţie rapida. 106.Oboseala musculara. 107.Tulburari ale ciclului menstrual. 108.Ingrasare rapida în ultima perioada. 109.Slabire rapida. 110.Dureri de orice fel. 111 Alte probleme medicale. g) Sentimente legate de propria persoana 112.Lipsa încrederii în sine. 113.Incapacitatea de a conduce. 114.Nu ma simt suficient de inteligent. 115.Timid (neasertiv). 116.1au lucrurile prea tare în serios. 117.Sunt prea inalt sau prea scund. 118.Nu sunt atrăgător sub aspect fizic. 119.1mi lipseşte ambiţia. 120.Sunt prea uşor influenţat de alţii. 121.Sunt pre neglijent. 122.Nu sunt în stare sa fac nimic cum trebuie. 123.Sunt pre egocentric. 124.Ma simt lipsit de valoare. 125.Ma simt vinovat. 126.Ma simt neajutorat. 127.Ma blamez pentru diferite lucruri. 128.Ma simt neînţeles. 129.Cred ca nu sunt suficient de iubit. 13O.Ma simt neliniştit. 131.Sunt incapabil sa iau o decizie. 132.Ma simt ruşinat de unele lucruri. 133.Cred ca lucrurile imi scapă de sub control. 134.Nu sunt suficient de flexibil, h) Valori şi probleme religioase 135.Am nevoie de o filosofie de viata. 136.Nu stiu ce fel de persoana as dori sa fiu. 137.Nu mi-e clar ce doresc cu adevărat. 138.Cred ca viata nu merita trăita. 139.Am un sentiment de confuzie referitor la credinţa religioasa. 14O.Cred ca nu am primit răspunsul potrivit de la religia mea. Probleme comportamentale 141.Nu-mi pot controla unele comportamente repetitive. 142.Sunt implicat în comportamente ilegale sau periculoase. .Am deprinderi rele sau periculoase. .Fumez prea mult. Îmi rod unghiile. .Beau prea mult. .Consum prea multe medicamente. 148.Îmi asum riscuri care nu sunt neapărat necesare. 149.Conduc maşina riscant 150. Joc frecvent jocuri de noroc. 151.Nu ma pot linişti. 152.Nu pot acţiona rapid. 153.Am crize de manie. 154.Sunt certăreţ. 155.Am deprinderi sexuale nedorite. 156.Alte probleme care ma deranjează. Notaţi trei dintre problemele care va deranjează cel mai mult:,,. Informaţii suplimentare Descrieţi o experienţa psihotraumatizanta care nu a fost descrisa în chestionar. Notaţi situaţiile care va determina sa va simţiţi cel mai anxios. Descrieţi situaţiile în care v-ati simţit cel mai relaxat. Au existat situaţii în care ati simţit ca va pierdeţi autocontrolul? Descrieţi acele situaţii. Ce beneficii ati dori sa atingeţi în urma psihoterapie!? Notaţi orice altceva ce credeţi ca ar fi important de cunoscut de către terapeut. Interviu – preliminar pe baza chestionarului de evaluare preliminară pentru a evidenţia problematica pacientului şi orientarea spre grupul potrivit de psihoterapie (adaptat după Sank şi Shaffer -1983) Date generale Nume, vârsta, adresa, studii, loc de munca, profesie, funcţie, cu cine locuieşte clientul, cine 1-a trimis la psihoterapie, data, telefon, starea civila. I. Prezentare problemei A.Notati pe scurt natura problemei dumneavoastră. B.Notati cum a evoluat problema în timp. CNotati cat de grava este problema dv. Evaluaţi gravitatea pe o scala de la 1 Ia 10: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ma supară uşor - ma copleşeşte - ma determina sa devin un invalid D.Ati consultat vreun specialist pentru o problema psihologica? (nu,da,cand?,unde?,pe cine?) E.Ati consultat pe cineva pentru problema dumneavoastră actuala? (nu,da,cand,unde,pe cine) F.Ati fost spitalizat vreodată pentru o problema psihologica? (nu,da,cand,unde) G.V-ati gândit vreodată în mod serios sa va luaţi viata? (nu,da,cand,unde) H. Ati incercat vreodată sa va sinucideti?Daca da, când şi în ce fel? I.Cand ati făcut ultima examinare medicala?(Notai problemele cele mai importante de sănătate pe care le aveti.Notati toate medicamentele pe care le-ati luat şi pe care le luaţi în prezent.) J.Notati trei dintre fricile(fobiile) dv. K.Notati hobby-urile, interesele şi activităţile preferate. L.Cum va petreceti majoritatea timpului liber? M. Va faceţi cu uşurinţa prieteni? Odată ce v-ati făcut prieteni, reuşiţi sa-i păstraţi? II.Informaţii cu privire la cariera profesionala A. Unde sunteţi angajat în prezent, pe ce funcţie? B. Ce posturi ati ocupat în trecut? C. Ati fost vreodată concediat?(da/nu,pentru"da" descrieţi evenimentul) D. Sunteţi satisfăcut de situaţia dv. Rofesionala prezenta? (da/nu, pentru"nu"in ce consta insatisfacţia) E. Care este salariul dv. în prezent? Cheltuielile dv. depăşesc veniturile? (da/nu, daca "da" cat de mult?) F.Scopuri (obiective) de viata. Care au fost obiectivele dv. in trecut? Care sunt obiectivele dv. prezente? G.Ati satisfăcut (satisfaceti) serviciul militar?(da/nu, daca "da", la ce arma,gradul,trecerea în rezerva, motivul) H.Probleme cu legea. Ati fost trimis în judecata pentru alte delicte, cu excepţia incalcarii regulilor de circulatie?(da/nu, daca"da" prezentaţi detalii în legătura cu evenimentul respectiv Ati fost condamnat la inchisoare?(da/nu, daca da, daţi detalii) III.Istoria vieţii sexuale A.Care a fost atitudinea părinţilor fata de sexualitatea dv şi care a fost nivelul instruirii realizate în acest domeniu? B.Cand şi în ce condiţii ati aflat adevărul cu privire la viata sexuala? C.Sunteti satisfăcut de viata dv.sexuala prezenta?(da/nu, daca nu ce anume consideraţi ca ar trebui imbunatatit?) D.(Pentru bărbaţi) Ati avut vreodată probleme cu erecţia? Aveţi deseori astfel de probleme? Aveţi tendinţa spre ejaculare precoce? Vi se întâmpla sa nu realizaţi deloc orgasmul? (da/nu, daca da, explicaţi ce enume se intampla.) E.(Pentru femei) De cele mai multe ori, ajungeţi greu sau deloc la starea de excitare? Aveţi frecvent dificultăţi sa ajungeţi la orgasm? Aveţi probleme menstruale? Perioadele corespunzătoare ciclului menstrual va afectează dispoziţia? Exista ceva ce ar trebui sa ştie terapeutul cu prvire la prima experienţa sexuala sau la vreo experienţa sexuala anume?(da/nu, daca da, explicaţi) IV-Relatiile interpersonale A. Informaţii cu privire la viata maritala: De când sunteţi căsătorit? Cu cat timp inaintea căsătoriei v-ati cunoscut soţul? Precizaţi numele, vârsta, pregătirea şi ocupaţia sotului/sotiei. In ce domeniu va simţiţi compatibilitatea cea mai mare cu sotul/sotia? In ce domeniu sunteţi cel mai puţin compatibili? Aveţi unele probleme cu socrii? Daca da descrieti-le. Ati mai fost căsătorit inainte?(da/nu, daca da, daţi unele detalii semnificative cu privire la perioada respectiva.) Ati avut pierderi de sarcini sau avorturi?(da/nu, daca da,precizaţi detaliile) B. Alte relaţii: Sunteţi în prezent în legătura sentimentala cu vreo persoana?(da/nu, daca da, de când?) Notaţi datele personale ale partenerului:nume, vârsta, pregătire, ocupaţie. Descrieţi pe scurt personalitatea partenerului dv. în ce domenii sunteţi mai compatibili şi în ce domenii mai puţin compatibili. C. Copii: Cati copii aveţi? Notaţi numele, vârsta şi sexul fiecărui copil. Are vreunul din copii dv. probleme sociale? Daca da, explicaţi care sunt acestea. D.Relaţii sociale. Descrieţi toate dificultăţile şi neajunsurile pe care le aveţi în stabilirea unor relaţii sociale. Adăugaţi tot ce aveţi de spus cu privire la relaţiile interpersonale anterioare care vi s-au părut importante în înţelegerea problemelor curente. V. Informaţii referitoare la părinţi A. Tatăl: Tatăl dv. este în viata? (da/nu, daca este decedat, ce vârsta aveaţi în momentul decesului tatălui, cauza decesului şi la ce vârsta a decedat, daca tatăl este în viata precizaţi studiile, ocupaţia, starea sănătăţii) Realizaţi o scurta caracterizare a tatălui. Descrieţi pe scurt relaţiile cu acesta în trecut şi în prezent. B. Precizaţi aceleaşi data cu privire la mama. C. Frati/surori Notaţi datele fraţilor şi surorilor(inclusiv a celor vtregi). Precizaţi natura relaţiilor cu fiecare frate sau sora în trecut sau în prezent D. Copilăria. In ce fel va pedepseau părinţii sau cei care aveau grija de dv? Descrieţi atmosfera din casa, inclusiv relaţiile dintre părinţi. Aveaţi încredere în părinţi? Le făceaţi confidente? Daca ati fost crescut de o alta persoana, precizaţi cine a fost aceasta si in ce perioada a avut grija de dv.? Dea ati avut un părinte vitreg, ce vârsta aveaţi când părintele Adevărat s-a recăsătorit. Precizaţi sexul părintelui vitreg si relaţia pe care ati avut-o cu acesta. Ce educaţie religioasa ati primit? E. Vârsta adulta. Care este opţiunea dv.religioasa în prezent? Ce rol joaca religia în viata dv? S-au amestecat părinţii, rudele s-au prietenii în viata dv. personala (căsătorie, cariera, etc.) da/nu, daca da relataţi ce anume s-a petrecut. Care afost persoana(le) cea mai semnificativa care v-a influientat personalitatea şi viata? F. Probleme medico-psihologice? Aveţi în familie alcoolici sau toxicomani? Da/nu, daca da, daţi detalii. Aveţi în familie persoane cu tulburări psihice? Da/nu, daca da daţi detali. Suferă vreun membru al familiei dv. de vreo boala cronica? Daţi detalii Aveţi probleme medicale curente care va îngrijorează? Daca da, precizaţi natura acestora. Factorii de risc care conduc la separarea copilului de familia sa Dintre factorii de risc care conduc la separarea copilului de familia sa, îi enumerăm pe cei care au o semnificaţie foarte importanta, cu precizarea ca enumerarea nu epuizează toate posibilităţile: Factori de risc legaţi de situaţia sociala, economica, medicala sau de nivelul pregătirii şcolare si profesionale a părinţilor; Factori de risc legaţi de relaţiile dintre părinţi si cele dintre părinţi si copii; Factori de risc legaţi de diverse situaţii particulare in care se afla copilul; Factori de risc legaţi de nivelul de dezvoltare al comunităţii in care trăieşte familia. Principiile de urmat in activitatea de consiliere corelat cu prevederile legislaţiei in vigoare privind respectarea si promovarea drepturilor copilului sunt următoarele Familia este mediul prioritar de îngrijire şi educare a copilului; Responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligaţiilor părinteşti; Ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta si gradul sau de maturitate; Asigurarea stabilităţii si continuităţii in îngrijirea, creşterea si educarea copilului; Respectarea identităţii culturale, etnice, religioase si lingvistice a clienţilor; Celeritate in luarea oricărei decizii cu privire la copil; Promovarea parteneriatului cu copilul, familia, structuri si grupuri locale; Promovarea responsabilizării clienţilor si încurajarea iniţiativei acestora; Valorizarea capacităţilor si resurselor clienţilor; Implicarea comunităţii si responsabilizarea ei pentru protecţia si promovarea drepturilor copilului; Respectarea confidenţialităţii informaţiilor despre clienţi. Consilierea se adresează: 1. Părinţilor/familiilor extinse/familiilor substitutive care: necesita competente/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii psihopedagogice in domeniu, trăiesc in medii dezavantajate, unde se practica modele de îngrijire si creştere a copiilor care nu corespund sau sunt in contradicţie cu modelele general acceptate in comunitate, constata existenta/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează dezvoltarea normala/armonioasa a copilului sau favorizează manifestarea unor comportamente ale copiilor ce pun in pericol integrarea lor familiala, sociala, şcolara, profesionala. 2. Viitorilor părinţi care doresc sa se formeze înainte de naşterea sau adopţia copiilor. 3. Copiilor care au probleme de dezvoltare si/sau dificultati de integrare in familie, şcoala sau in colectivitatea in care trăiesc. Asistenţii sociali de la nivel local in activitatea de consiliere se adresează clienţilor care provin în special din următoarele categorii de familii care prezintă risc ridicat de separare a copiilor: familii fără locuinţa; familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale; familii in care un părinte sau ambii sunt şomeri; familii care si-au abandonat sau instituţionalizat copiii; familii în care un părinte sau ambii sunt in închisoare; familii in care exista persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice; familii in care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice; familii in care exista copii născuţi din casatorii diferite; familii monoparentale; familii in care se consuma alcool, droguri; familii in care unul sau ambii părinţi au decedat; familii in care se practica prostituţia; familii care resping mamele minore; familii in care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi; familii in care se practica violenta, fuga de acasă; familii in care unul sau ambii părinţi muncesc in străinătate; familii in care se practica cerşetoria; familii in divorţ; familii in care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala; familii in care exista copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme psihice; familii care au copii cu probleme de comportament; familii care neglijează igiena, sănătatea si educaţia copilului; familii in care exista abuz fizic, emoţional si sexual. Activităţile consilierilor se vor focaliza pe: consilierea părinţilor pentru depăşirea unor situaţii de dificultate (divorţ, pierderea locului de munca, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia dintre soţi, etc.) care pun in pericol dezvoltarea copiilor sau care generează riscuri de separare a copiilor de mediul lor familial, informarea părinţilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor, consolidarea abilităţilor şi cunoştinţelor părinţilor privind îngrijirea şi educarea copilului, sprijinirea şi consilierea copiilor care au dificultati de dezvoltare si/sau integrare in familie, şcoala, grupuri socio-profesionale. Stuart ( 1980 ) creeaza un program numit “ gramul de putere “ pentru a aprecia inegalitatile de putere in cadrul unui mariaj si pentru a se asigura de variatele arii de decizie in care se presupune ca individul are autoritate in luarea deciziilor. Acesta ofera sotilor o lista de probleme in care cuplurile iau de obicei deciziile impreuna care include urmatoarele aspecte: 1. Unde locuieste cuplul. 2. Ce slujba isi ia sotul. 3. Cate ore lucreaza sotul. 4. Daca lucreaza sotia. 5. Ce slujba isi ia sotia. 6. Cate ore lucreaza sotia. 7. Numarul de copii din familie. 8. Cand sa recompenseze sau cand sa pedepseasca copiii. 9. Cat timp sa petreaca cu copii. 10. Cand sa aiba contact social cu rudele. 11.Viata sexuală. 13. Cum sa cheltuiasca banii. 14. Cum si cand sa-si urmareasca propriile interese. 15. Cand si la care biserica sa mearga Apoi fiecaruia dintre soti i se cere sa estimeze cine are responsabilitatea luarii deciziilor in mod obisnuit, in ce masura, in ce probleme, utilizand urmatoarea scala: 1. Aproape intotdeauna sotul ia deciziile 2. Sotul dupa consultarea sotiei 3. Amandoi impart deciziile in mod egal 4. Sotia ia decizii dupa consultarea cu sotul 5. Aproape intotdeauna sotia ia deciziile Dupa realizarea acestui lucru sotii sunt rugati individual sa estimeze ariile de decizie in functie de autoritatea dorita si in final cuplurile sunt rugate sa negocieze o balanta dezirabila de putere in problemele care prezinta cea mai mare importanta pentru relatia lor. Avand in vedere cele de mai sus acest instrument cuprinde trei faze: 1. Pentru prezent 2.Cum ar dori sa fie 3. Negocierea ” zonelor fierbinti” pentru soti si a unor noi reguli de luare a deciziilor Afecte si exprimarea sentimentelor in familie: Lewis (1976 ) spune ca sentimentele exprimate in familie sunt in stransa legatura cu structura sistemului. In cadrul unui sistem cu granite rigide , structura neclara si nediferentierea membrilor, dispozitiile afective predominante sunt de neajutorare, disperare, depresie, anxietate, ostilitate, culpabilitate, cinism sau apatie. Comentand toate acestea, mai tarziu (1977) Beavers speculeaza asupra motivelor pentru care un asemenea climat negativ creeaza disfunctionalitati. El crede ca punctul central ar fi asteptarile fiecaruia din partea celorlalti. In familiile cu probleme, membrii lor cred ca diferentele de opinii in mod inevitabil au un rezultat distructiv, ca interactiunile umane sunt in mo necesar de opozitie. A aprecia aceasta expectanta inseamna a intelege rezultatul modelelor comunicationale perturbate: prevenirea conflictelor. Explica de asemenea, dispozitia afectiva neplacuta ce predomina in aceste familii din moment ce alternativa ar fi evitarea conflictului, ramanand astfel singur, fie de a te angaja in conflicte, ceea ce ameninta eul, relatiile lui si sistemul familial. Prin contrast, Beavers arata ca in familia cu o functionaliatate optima, gasim o atmosfera optimista, calda si afectuoasa, bazata pe sentimentul ca diferentele dintre oameni pot produce satisfacere, iar deschiderea spre altii si exprimarea clara a sentimentelor vor fi recompensate pozitiv. Masura in care membrii familiei sunt capabili sa-si exprime dragostea si grija unii pentru altii reprezinta dimensiunea esentiala a evaluarii. Clientii variaza mult intre ei in modul in care sunt in stare sa se exprime. De exemplu: raspunzand la intrebarea asistentului social, daca i-a spus vreodata fiicei ca o iubeste, un client a declarat: “ N-as putea face asta niciodata. A-si manifesta dragostea prin atingere fizica sau alte expresii nonverbale este foarte dificil pentru unii. Multi parinti nu-si mai alinta copiii (nu-i mai strang in brate) dupa ce acestia sunt destul de mari ca sa se imbrace, sa manance si sa se ingrijeasac singuri. Prima dintre cerinte in evaluarea afectelor este de a aprecia “ stilu familial “ prin urmatoarele: 1. In ce masura sunt exprimate verbal sau nonverbal dragostea si afectiunea si de catre cine ? 2. In ce masura aceste comportamente sunt percepute si agreate de catre destinatar ? 3. In ce masura este membrul de familie nesatisfacut de nivelul slab al mesajelor afecuoase de la el spre altii si de la altii spre el ? 4. In ce masura doreste individul cresterea numarului de mesaje afectuoase de la el spre altii si de la altii spre el ? 5. Cat de fexibili sunt indivizii si sistemul ca intreg pentru a face schimbari in aceasta zona? Care sunt limitele la toleranta? In concluzie, se recomanda ca asistentul social sa evalueze familii din doua puncte de vedere: afectul familiei ca intreg si afectele indivizilor venind in intampinarea nevoilr de baza. Asistentul social trebuie sa accorde atentie modelelor, patternurilor etnice si culturale. 3.3. Aspecte ale consilierii copiilor şi adolescenţilor 3.3.1.Elemente de psihopatologie a copilului si adolescentului Nevrozele copilariei / nevroza infantila Nevroza psihogena este o afectiune care pleaca de la o stare de conflictualitate psihica, de intensitate mica / medie, de durata lunga. Conflictul ce se afla le originea unei nevroze infantile este un conflict ce perturba echilibrul functional, fiind insotit de tulburari neuro- vegetative. Aceste perturbari sunt traite uneori ca boli organice, insotite de o scadere a randamentului, a capacitatilor generale ale copilului de a se integra. Caracteristicile nevrozei infantile Este o boala de intensitate mica, care nu perturba constiinta, personalitatea. Nu presupune niciodata leziuni biologice, fiind pur psihologica si avand o reversibilitate absoluta. Exclude obligatoriu tulburari de tip delirant, halucinator. Aceste stare de conflictualitate, care genereaza suferinta psihica este, de obicei, de lunga durata si cel mai frecvent este izvorul suferintei copilului. Acesta rezulta din relatiile perturbatorii cu persoane semnificative din viata sa, iar gama posibilitatilor de manifestare a nevrozei infantile este foarte diversa. Este foarte greu de stabilit debutul nevrozei infantile, deoarece mult timp unele simptome pe care le consideram doar expresia unei nevroze monosimptomatice pot avea efectiv, doar un caracter fiziologic, adica sa fie mascate sub aceasta forma.De exemplu, enurezisul, balbismul se pot mentine o lung perioada de timp, fara sa atraga atentia asupra unei nevroze structurate. Cauzele declansante, cauzele favorizante si cauzele predispozante consteleaza impreuna o fenomenologie de risc! Este putin probabil sa apara o nevroza infantila daca actioneaza doar una din aceste cauze. Notiunea de conflict care sta la originea unei nevroze infantile cuprinde toate situatiile care genereaza o tensiune psihica negativa, determinata de simultaneitatea a cel putin doua motive. Aceste motive sunt de mare semnificatie subiectiva pentru copil si depasesc capacitatea lui de adaptare. Actiunea acestor motive corelate il pune pe copil in imposibilitatea de a se elibera de tensiuni. Atunci conflictul / tensiunea nu se rezolva, chiar daca dureaza putin, o perioada scurta. Copilul nu poate rezolva efectiv aceasta traume, o va trena, ceea ce pentru un adult n-ar avea o semnificatie extraordinara, nu depaseste un registru al normalitatii. Copilul in subiectivitatea lui poate sa se considere incapabil de a face fata situatiei. Atunci tensiunea treneaza, se acumuleaza. Ea este sublatenta ceea ce inseamna ca la un moment dat se structureaza intr-o conditie favorizanta pentru decompensarea nevrotica. Nu toate conflictele duc la nevroza infantila! Dar la unii copii treneaza si exista riscul unei decopensari. Aceasta se face cu ajutorul unor mecanisme de compensare. Exista doua mecanisme de compensare folosite de copii pentru a face fata unor situatii critice: 1.Fantezia – evadarea in imaginar care duce la rezolvarea unor conflicte la nivelul imaginatiei. De aceea jocul prin el insusi are valoare terapeutica. Copiii foarte stresati, ce au diferite tensiuni, le descarca in joc. Ei dramatizeaza conflictul pe care il traverseaza, il rezolva la nivel imaginativ. 2.Compensarea prin fuga de situatie sau atribuirea vinei altuia Acest tip de compensare se centreaza mai curand pe planul realului. Situatiile conflictuale ce dezvolta / instaleaza o nevroza infantila sunt cele care treneaza si se repercuteaza negativ, pe de o parte, asupra dezvoltarii si comportamentului copilului, pe de alta parte. Daca un conflict a reusit sa perturbe dezvoltarea copilului si sa afecteze comportamentul copilului, incet, aceste elemente vor duce la instalarea unor tulburari functionale manifestate prin dezechilibru functional, dezvoltarea inegala in plan instinctiv, vegetativ/ neurovegetativ sau emotional. Nevroza infantila Cauze: dupa 7 ani, dezvoltarea personalitatii copilului a atins un anumit nivel care ii permite sa reactioneze la tensiunea conflictuala, sa si traiasca subiectiv, sa integreze aceasta tensiune, sa o interiorizeze si sa-si creeze mecanismele de defensa. Pana la 7 ani, copilul nu este in stare sa-si construiasca raspunsuri. El reactioneaza limitat la ceea ce I se intampla. La 7 ani personalitatea copilului permite structurarea unor mecanisme de defensa. Daca aceste mecanisme au esuat se instaleaza nevroza. In general, exista trei forme de manifestare ale nevrozei infantile: 1. Dereglarile regimului de viata 2. Deprinderile nevrotice 3. Nevrozele propriu zise 1.Dereglările regimului de viata Survin atunci cand domeniul activitatii instinctuale, ca urmare a persistentei conflictelor, a conditiilor de viata nesatisfacatoare. Tipuri de dereglari: Anorexia / lipsa poftei de mancare are doua forme: Simpla – consta in pierderea poftei de mancare, fara o cauza digestiva, ci sub influenta starii de tensiune negativa persistenta; Mentala – apare pe fondul subnutritiei cronice, cand tulburarea psihica initiala se accentueaza, copilul devenind apatic, depresiv, cu idei de inutilitate, umilinta, pierzand controlul constient asupra starii sale. Aceasta stare psihica ce insoteste initial inhibitia alimentarii, creeaza conditii ca pacientul sa nu poata depasi starea. Cel mai frecvent in declansarea anorexiei mentale sunt incriminate conflictele cu parintii si 25% dintre cazuri pot sa evolueze catre mortalitat. Copilul invata in cursul bolii sa-si controleze motivatia de foame, de a-si impiedica satisfacerea foamei. Cel mai frecvent anorexia mentala apare la fete intre 11-15 ani. Anorexia antreneaza o deformare a imaginii corporale, fiind insotita de o perceptie distorsionata a imaginii corporale. Este un comportament tipic mai ales la preadolescente, de a-si controla alimentatia prin manevre precum: voma, diaree, dosirea/ aruncarea mancarii. De multe ori viata endocrina nu se va reface, daca anorexia este intr-un stadiu avansat. Copilul poate avea tulburari trofice si secretorii foarte severe (aspect uscat), tulburari ale perceptiei imaginii corporale (cea mai mare problema). De multe ori, fetele insotesc aceste perceptii distorsionate cu comportamente depresive si chiar de idei legate de sinucidere. Chiar daca sunt extrem de suple, imaginea pe care o percep este a unei persoane corpolente, daca nu obeze, chiar dezgustatoare, deprimanta. Se indoiesc ca ceilalti le accepta corporalitatea asa cum este, fac eforturi disperate si invata singure cum sa elimine tot ce au mancat. Bulimia este o afectiune foarte grava care apare uneori in "coada" unei anorexii mentale. Este, de fapt, o exagerare a poftei de mancare. In fazele de trecere de la anorexia mentala pot sa apara in compensatie, fenomene bulimice. Rareori, cand se produc fenomene bulimice apar si dereglari hipotalamice. Exista, deci, o componenta importanta neuroendocrina in acest gen de afectiuni. Constipatia are o valoare simbolica: copilul refuza sa comunice, sa efectuaze un anumit tip de activitate, pe care o resimte ca fiind presanta, constrangatoare. De aceea, frecvent este constipat. Diareea este opusul constipatiei. Un copil timorat, emotiv, labil poate avea diaree, ce se pote fixa ca o deprindere fiziologica. Aceasta este de natura functionala si nu organica. Varsaturile reprezinta uneori debutul unei anorexii, al unei depresii 2.Deprinderile nevrotice Uneori tensiunea conflictuala poate duce la gasirea unor obiceiuri/ indeletniciri cu ajutorul carora copilul se poate degaja de tensiune. Uneori aceste deprinderi sunt foarte bine fixate/ inserate in copil, si chiar devin componente ale personalitatii. Din acest motiv, fixate in timp, este foarte greu sa le elimini. Exista doua categorii de deprinderi nevrotice: Deprinderi nevrotice dureroase/ care provoaca durerea – constau in obiceiul de a-si produce durere. Astfel, copilul isi refuza, aparent, unele conflicte, pe care insa nu le poate exprima. Copilul nu se va plange niciodata ca are o suparare legata de o problema, ca este neapreciat, ci substitutiv - printr-o deprindere dureroasa, se va obisnui sa produca starea de tensiune, de neincredere, de insatisfactie, de frustratie. De exemplu: Onicofagia – rosul unghiilor; Rosul degetelor – unii isi produc adevarate leziuni; Tricotilomania – deprinderea de a-si rasuci parul, de a-l smulge, este un simptom foarte dificil; Muscarea buzelor – pana la producerea unor leziuni; Scobitul in nas – cu violenta, la copiii mici; Acneea - la adolescenti, conduce la acnee generalizata si se ajunge la o infatisare neplacuta; Frecarea leziunilor cutanate pana se adancesc, uneori cu suprainfectie. Suprainfectia este cauzata de deprinderea nevrotica de a le "scurma" permanent; Deprinderi nevrotice de placere – de cautare a placerii, care sa reechilibreze tensiunea. De exemplu: Suptul degetului – uneori pana la varste mari; Onania / masturbarea - apar odata cu trezirea dorintelor sexuale – deprinderi care pana la un punct sunt normale. Daca se fixeaza capata o conotatie nevrotica.; Mancatul convulsiv de dulciuri – cand este foarte anxios, copilul mananca multe dulciuri sau roade un prosop, o paturica, daca este foarte mic. 3. Nevrozele propriu-zise Nevrozele propriu-zise apar dupa 7 ani. Categorii: 1. Ticurile sunt nevroze motorii. Ticurile constau in miscari / focalizari involuntare, bruste, rapide, stereotipe, nonritmice. Aceste miscari apar in starea de veghe, fara a exista un scop care sa motiveze actiunea respectiva. Sunt repetitive, localizate, dar ar putea fi suprimate printr-un efort de concentrare a atentiei, de preluare a controlului voluntar. Ticul este trait de copil ca fiind irezistibil, dar exista intervale de timp in care el este suprimat. Nu are un caracter permanent. El poate aparea: in urma unor traume de natura psihologica; prin imitatie; prin fixarea unor mecanisme de aparare, care iau forma simbolica a ticului. Exista ticuri motorii sau verbale / motorii (gleparo- spasmul). Fiecare pot fi simple / complexe. 1.1.Ticurile motorii simple: Clipitul Ridicatul din umar (cauta un sprijin imaginar) Grimasele faciale/ orofaciale Figura prezinta un clipit, este implicata o miscare - secusa - la nivelul obrajilor sau gurii. Sunt ticuri de expresie (accentuate in timpul emotiilor). 1.2.Ticurile motorii complexe sunt gesturi faciale. Exemple: ticuri ce angreneaza toti muschii faciesului combinate cu dificultati de deplasare. De exemplu: la o femeie casatorita pleoapele deveneau rigide, globii oculari se rulau catre spate.Ticul era expresia unei modalitati simbolice de a reduce sentimentul de insatisfactie si respingere din partea sotului. Ticul nu se manifesta in timpul noptii. Cand este pe strada/ in public, deci in tensiune, capata o repetitivitate, intensitate, se accentueaza. Ticul este mecanismul de aparare patologic. Exista resurse energetice foarte mari, insa prost canalizate intr-un tic. Ticul este o mobilizare energetica a unui potential energetic consumat/ actualizat, de un grad crescut de tensiune. Ticul apare atunci cand copilul simte o tensiune emotionala timp indelungat, dar nu este legat de un conflict foarte grav. Exemplu: nu are incredere in sine, are o imagine de sine negativa. Aceasta tensiune ii creeaza o jena care nu persista tot timpul, dar care ii creeaza un de asteptare anxios. Exemplu: Ii este teama sa nu fie vazut; Ii este teama sa nu fie intrebat; Ii este teama sa nu fie atins; Pentru ca ii este teama cauta un mecanism de aparare care sa ii reduca nivelul de tensiune crescut. Aceasta tensiune crescuta este redusa prin miscare. Pe cale naturala, ticul descarca motor si capata semnificatia de mecanism de aparare, insa este un mecanism de aparare patologic, nu adaptativ. Daca aceste ticuri se fixeaza, ele devin deprinderi, comportamente nevrotice. Este vorba de un prost rulaj al disponibilului energetic al fiintei umane. Ticurile vocale simple Tusitul; Dresul vocii; Murmuratul "va sa zica"; Exemplu: oamenii care stau in tensiune si nu-si pot reduce altfel tensiunea, apeleaza la astfel de ticuri vocale. Ticurile vocale complexe – prin repetarea unor cuvinte / expresii in afara contextului. Exemple:"va sa zica", "deci";ticuri formate din cuvinte inacceptabile social, de obicei, obscene. Fenomenul se numeste coprolalie. Repetarea ultimului sunet / cuvant auzit. Fenomenul se numeste ecolalie. Un alt tic nevrotic este enurezisul / enureza. Enurezisul este un discontrol urinar ce poate aparea la copiii de peste 2-3 ani. Acesta consta in pierderi involuntare de urina fie diurne, fie nocturne. Cand se manifesta la un copil peste 7 ani / de varsta scolara semnifica o regresie emotionala pe scara achizitiilor legate de nivelul lui de maturizare emotionala. Mentinerea enurezisului la o varsta inaintata (7 ani) este generata de o situatie conflictuala. Este o forma de aparare patologica, o modalitate prin care copilul atrage atentia anturajului asupra unei situatii pe care el nu o poate tolera. Enurezisul are o valoare simbolica. Enurezisul nu poate fi tolerat de societate / familie. Prin acest gest, desi este un mecanism inconstient, copilul atrage atentia parintilor asupra unei situatii de netolerat, pentru ca nu are o alta modalitate de "a spune" acest lucru decat corporal prin enurezis. Enurezisul este o metafora corporala. Exista foarte rar enurezis cu o componenta organica. Dar dupa ce se fac toate investigatiile si se elimina ipoteza diabetului – care inseamna pierderea urinei, lipsa de control asupra sfincterului urinar – si se constata ca nu este vorba de o componenta organica, obiectivata, inseamna ca este un enurezis metaforic. Pe masura ce scade toleranta celor din jur / din familie, manifestarile copilului in enureza cresc in compexitate, se imbogatesc cu componente astenice, obsesivo-fobice, copilul devine timid, nesigur, fricos; cateodata apare si diurn si nocturn, apoi enurezis mixt. Exista posibilitatea ca pe masura ce anturajul respinge simptomul – aplica pedepse copilului – cu atat mai mult enurezisul se complica, devine tot mai grav. Se impune o strategie terapeutica de familie dupa ce se decripteaza semnificatia metaforica a simptomului, se analizeaza relatiile cu ceilalti, se reaseaza rolurile in familie. Simptomul ajunge sa devina inutil ca mecanism de reducere a tensiunii din familie. Se asociaza si tehnici comportamentale. Pana nu dispare semnificatia de simptom reactiv nu se lucreaza doar cu tehnici comportamentale, de conditionare pentru ca enureza se va mentine! Copilul trebuie trezit in fiecare noapte la o anumita ora si il impiedici sa doarma, pentru ca astfel el capata control. Daca se practica doar tehnici comportamentale, fara a lucra si rezolva contextul familial, chiar daca enurezisul se amelioreaza el poate reveni sau migra – sa se transforme in alt simptom nevrotic (de exemplu: encopreza). Encoreza / encoprezis este perturbarea deprinderilor complexe, constand in pierderea fecalelor, care se asociaza sau nu cu enureza. Encopreza fragilizeaza psihicul si devine un handicap producator de rusine, de blam greu de tratat. Balbismul este o deteriorare de fluenta vorbirii caracterizata prin repetari frecvente, prelungiri de sunete / silabe. Este o problema, mai ales daca apare dupa o perioada de dezvoltare normala a copilului. De exemplu, dupa 3-4 ani, daca nu a avut balbism, dar apare la aceasta varsta, se pune problema caeste de origine nevrotica. Copilul traieste dureros aceasta disritmie / tulburare de expresie verbala, pentru ca pana la aparitia ei el isi crease anumite relatii confortabile cu lumea. Balbismul il face pe copil sa se simta tinta jignirilor, marginalizarilor copiilor. El traieste o adevarata drama din cauza copiilor foarte cruzi, o stare de frustrare foarte mare. Tulburarile cardiace, respiratorii si digestive sunt cauzate de tensiuni conflictuale. Acestea exprima o somato-forma ce exprima fie o situatie de protest, fie incapacitatea de a-si exprima emotiile reprimate. Atunci apar aceste tipuri de tulburari. Exemple: tulburari cardiace: aritmie, tahicardie, palpitatii; tulburari digestive: diareea, constipatia; tulburari respiratorii: dispneea de effort (se sufoca, nu poate urca 5 etaje), alergia – forma psihogena de fixatie, de exprimare, la nivel respirator, urticarie la nivelul pielii. Cefaleea sau durerea de cap manifestata cronic, considerata un simptom al nevrozei infantile. Se rezolva doar atunci cand se descopera starea de conflict care a generat-o. Exemplul dat referitor la baiatul cu tulburari (simptom de cefalee) => copilul "divortului". TULBURARILE ANXIOASE In categoria nevrozelor, a tulburarilor psihogene ale copilariei intra tulburarile anxioase ale copilariei. Anxietatea este starea fizica difuza de neliniste, de apasare, de ingrijorare, de teama nemotivata. Persoana traieste sentimente de insecuritate, numite stare de anxietate. Tulburarile anxioase ale copilariei include mai multe stari nevrotice in care anxietatea este elementul dominant. Acestea sunt stari diverse, polimorfe. Exista 3 forme de manifestare la copil dupa DSM: 1.Anxietatea de separatie 2.Tulburarea evitanta a copilariei 3.Anxietatea excesiva - este generalizata la o varietate de situatii. In mod asociat / aditional, la aceste 3 forme specifice anxietatii, in copilarie pot aparea variabil si alte tulburari anxioase. Acestea pot sa apara si la adulti. Exemple: Fobia simpla; Foba seriala / de contact; Frica; Tulburarea obsesiv-compulsiva; Tulburarea stress-ului post-traumatic. 1. Anxietatea de separatie Principalul simptom dupa care se recunoaste aceasta tulburare este anxietatea excesiva in legatura cu separarea de mama, de persoana de care copilul e atasat, ce joaca rolul de tutore. Cand survine separarea, copilul poate experimenta o neliniste ce merge pana la panica. Reactia depaseste, de obicei, nivelul de dezvoltare al copuilui, nu e tipica pentru un copil de varsta lui. Copilul care sufera de anxietate de separare e incomodat si manifesta urmatoarele simptome comportamentale: Calatoreste departe de casa / in locuri nefamiliare; Poate refuza sa-si viziteze chiar si prietenii, sa mearga la scoala / in tabara, sa doarma altundeva decat acasa; Poate sa fie incapabil sa stea singur in camera; Are un comportament adeziv, e strans lipit de parinti (cateodata ii urmareste prin toata casa). Cand copilul anticipa o eventuala separare pot aparea si acuze somatice: dureri gastrice, cefalee, greata, iar la copiii mai mari (adolescenti), simptome cardio-vasculare: palpitatii, ameteli, lesin. Cateodata, adolescentii transfera in persoane importante din viata lui acesta anxietate de separatie. (de exemplu: intr-un prieten, frate etc.). cand persoana pleaca de acasa, manifesta aceste tulburari de tip neuro-vegetativ. Este suficient sa anticipe plecarea; nu e nevoie sa intre intr-o "anxietate declarata" ca e nelinistit, se teme. (nu va spune acest lucru), ci va avea tulburari functionale, jena respiratorie, palpitatii, dureri de stomac. Cand sunt separati de persoanele de care sunt atasati, acesti copii au frici morbide. Exemplu: teama ca lor insisi / persoanelor importante din viata lor li s-ar putea intampla ceva rau: un accident, o boala, moarte. Copiii isi pot exprima teama de a fi pierduti , de a nu se mai intalni niciodata cu persoana respectiva. Pe masura ce copilul creste, fricile se pot sistematiza in jurul unor pericole potential identificabile => si devine el insusi un fobic treptat. Fobicul nu se urca in masina, nu calatoreste cu trenul pentru ca se teme de un accident. Nu traverseaza spatiul larg decat insotit pentru ca se teme de un accident cu o masina. Majoritatea copiilor mici acuza o anxietate invadanta in legatura cu pericole legate de o boala foarte grava, cu moartea. Cand separarea e amenintatoare / iminenta apare anxietatea anticipatorie (la copiii mai mari). Copiii mai mici sufera foarte mult cand separarea survine ca atare. Ei nu au capacitatea sa anticipe. Copiii cu anxietate de separatie manifesta frecvent: Frici de animale, de monstri; Frici de situatii percepute ca un pericol pentru integritatea familiei; Teama de accidente de automobil, de calatoria cu avionul; Preocupari in legatura cu agonia, moartea; Dificultati in a merge la culcare – insista ca cineva sa stea cu ei pana ce adorm. Uneori, copiii fug din propria camera in camera / patul parintilor sau dorm la usa camerei; Se poate ajunge la trairea unor stari de panica, de angoasa. Acesti copii pot prezenta episoade curente de retragere sociala, apatie, tristete, dificultati de concentrare. Ocazional, copiii devin violenti fata de persoana perceputa ca fiind vinovata de producerea separarii de cel iubit. Exista si alte elemente asociate cu anxietatea de separare: Frica de intuneric; Dispozitie depresiva ce poate conduce la distimie, depresie majora. Copilul e pretentios, intrusiv, necesita o stare constanta, este foarte dependent => te secatuieste; Se plange ca nimeni nu-l iubeste, nu are grija de el. Cateodata spune ca ar putea sa fie mort, in special, daca separarea este fortata. Alti copii sunt extrem de constiinciosi, supusi, dornici sa placa, fac tot posibilul numai sa nu fie lasati singuri. In general, daca nu apare amenintarea cu separarea, acesti copii au o intelegere sociala buna, stabilesc relatii interpersonale corespunzatoare, insa atasamentul de persoana respectiva este foarte mare. In formele ei severe, tulburarea devine incapacitanta. Exemplu: copilul este incapabil sa mearga la scoala, sa se comporte autonom. Aceasta tulburare se dezvolta dupa unele stresuri de viata. Exemple de factori de stress ce pot duce la anxietatea de sepratie: Pierderi majore – decesul unei rude / animal iubit; Maladie grava a copilului care l-a incapacitat pe o perioada lunga de timp Maladia unei rude apropiate;o schimbare in ambienta copilului; Exemplu: mutatul dintr-o scoala in alta / gradinita / casa / bloc. Acesta presupune un risc foarte mare pentru ca nu poate sa-si schimbe atat de usor obisnuintele, asteptarile, linistea, echilibrul precar abia dobandit. Studiul realizat in 1987 si in 1992 investigheaza pe 45 de copii intre 5-2 ani simptomele anxietatii de separatie. S-au constatat diferente semnificative intre cei mai mici (5-8 ani) si cei mai mari (9-12 ani) . Cei mici au o simptomatologie mai bogata in care apar cosmarurile din timpul noptii. La cei mari simptomatologia este dominata de furie, iritare, comportament violent. 2.Tulburarea evitanta a personalitatii Aceasta se manifesta prin timiditate excesiva in contactul cu persoane nonfamiliare. Timiditatea are un grad mare de severitate, astfel incat interfera cu activitatea sociala a copilului in relatie cu egalii, pe o durata de cel putin 6 luni. Timiditatea se asociaza cu dorinta clara de implicare sociala cu oameni apropiati / familiari astfel incat relatia cu membrii familiei / alte persoane sunt foarte calde, satisfacatoare. Copiii sunt foarte afectuosi ca si adultii timizi – retractili, sensibili, introvertiti care in intimitate au o mare capacitate emotionala pot avea o fobie sociala. Copiii cu tulburare evitanta a personalitatii apar ca fiind retrasi social, jenati, lipsiti de initiativa cand se afla in compania unor persoane straine. Sunt anxiosi ori de cate ori se pune problema de a interactona cu strainii. Cand anxietatea este severa ei pot deveni muti sau incoerenti, chiar daca aptitudinile de comunicare sunt nealterate. Acesti copii nu sunt agresivi, ci lipsiti de incredere in ei. Tulburarea evitanta a personalitatii apare rar singura, fiind insotita de obicei, de alta tulburare => anxietatea excesiva. Problema timiditatii a tulburarii evitante a personalitatii apare in primii ani de scoala, de obicei, la gradinita, cand copilul intra in colectivitate. Cu timpul, la unii se amelioreaza spontan, la altii evolueaza episodic /se cronicizeaza. In cazurile grave apare o deteriorare severa in activitatea sociala, cateodata si scolara. Daca un copil foarte inteligent este timid, blocajul emotional mil poate pune uneori in incapacitatea de a face fata chiar unor sarcini marunte. Boala este o incapacitanta serioasa. Timizii pot genera un lot de adulti anxiosi, pentru ca potentialul emotional, creativ este complet blocat. Accentul se pune pe ludoterapie – jocuri de tip creativ, care sa dezvolte imaginatia, creativitatea si nu pe contact social, activitati colective. Intrarea in colectiv accentueaza trauma pentru ca e incapabil sa faca fata. Se impune gasirea unor modalitati care sa-l faca depaseasca neincrederea in sine, modalitati prin care se afirma, atrage atentia. 3. Anxietatea excesiva Este o alta forma de anxietate. Copilul este extrem de sfios, se teme de evenimentele viitoare: examene, posibilitatea unei raniri, condamnari, includerea in activitatile de grup ale egalilor, se teme in legatura cu satisfacerea asteptarilor. Exemple: Punctualitatea – se teme sa nu intarzie – si intarzie; Respectarea dispozitiilor date strict – se teme sa nu le incalce; Activitatile imprevizibile – prefera sa faca activitatile de rutina, pe care le stie bine; Este foarte preocupat de comportamentul anterior – este ruminativ (se gandeste mult la ce a facut, cum a facut, repeta, verifica, pierde foarte mult analizand si / dubitand; dubiteaza pe tema discomfortului /pericolului posibil. Copilul solicita multa reasigurare. Copilul poate fi foarte anxios in legatura cu competenta sa in difetrite arii de manifestare. De exemplu: inteligenta sa, capacitatea sa de a rezolva o anumita situatie. Este preocupat de ce cred altii despre performantele sale, de cum este vazut. Aceasta evidentiaza jena senzitiva de relatie (aparesi la adult). Tulburarea este insotita de o serie de simptome si pe plan somatic. Exista expresii somatice: nod in gat, cefalee, respiratie scurta, greata, ameteala, dificultate in a adormi, insomnie, adormiri); Copilul poate fi nervos si tensionat; Unii prezinta fobie sociala, refuza chiar sa mearga la scoala; Altii pot fi foarte zelosi, conformisti, premianti, fac sacrificii mari pentru a fi siguri ca nu vor fi respinsi, ca vor fi intelesi, acceptati; Au tendinte perfectioniste; Pot fi nelinistiti pe plan motor, pot avea obiceiuri nevrotice (smulg parul, rod unghiile); Pot refuza sa se angajeze in activitati specifice varstei, pentru ca se minimalizeaza, devalorizeaza; Isi pot impune exigente de performanta complet nerealiste; Se compara permanent cu altii, se minimalizeaza, au o mare neincredere in ei. Debutul anxietatii excesive se poate produce brusc / gradual, cu exacerbari asociate cu stressul. Poate persista si in viata adulta ca tulburare anxioasa sau ca fobie sociala. Are o tendinta foarte mare de pastrare, de cronicizare. Adultii anxiosi cu siguranta au fost copii anxiosi. Tulburarea apare frecvent la copiii unici la parinti, la primii nascuti sau la copiii care apartin grupurilor socio-economice cu nivel ridicat mediilor superioare. Apare in familiile unde exista preocupari legate de performanta (de intelectuali), in familiile care doresc ca copiii sa obtina rezultate foarte inalte, imprimandu-le un control sever si exigente foarte inalte. Rezultatul este o crestere progresiva a anxietatii. Anxietatea excesiva este prezenta cand copilul manifesta cel putin 4 din urmatoarele comportamente: Este foarte ingrijorat in mod nerealist in legatura cu evenimentele viitoare; au o gandire de tip catastrofic. Este preocupat exagerat de evenimente trecute. Ei oscileaza ori in viitor, ori in trecut fara a se centra pe prezent; Preocupari nerealiste legate de propria competenta; Manifesta simptome somatice diverse; Este exagerat de constiincios; Are nevoie excesiva de aprobare; Este incapabil sa se relaxeze; Este crispat corporal. Fobiile sunt tulburari psihice ce se manifesta printr-o teama persistenta, evitare, copilul recunoscand ca teama este excesiva si nerezonabila in legatura cu un anumit obiect. Fobiile pot fi: foarte simple – exemple: fobii de animale, teama de proceduri medicale, de medicamente; seriale – cele mai frecvente la copii include teama de a nu vorbi in public, teama de a manca in public. Cercetarile in domeniu arata ca: numarul fobiilor simple scade odata cu inaintarea copilului in varsta; complexitatea fobiilor seriale creste odata cu varsta (devenim mai rautaciosi, mai izolati cu cat inaintam in varsta); fobiile apar mai frecvent la fetite decat la baieti 4. Panica Panica se produce cu / fara agorafobie = teama de a parcurge / a traversa spatii largi neinsotit. Panica fara agorafobie se caracterizeaza prin: atac spontan de anxietate, cu multiple simptome fiziologice. Panica de agorafobie cuprinde pe langa atacul de panica si un comportament de evitare a situatiei ce ar putea declansa atacul. 5. Tulburarea obsesiv - compulsiva Este o tulburare extrem de rara la copii (doar 2% din totalul tulburarilor la copii). Se caracterizeaza prin aparitia unor ganduri / ritualuri comportamentale obsesive si deranjante. Intreruperea acestor ganduri / ritualuri provoaca o stare de stress extrem. Cele mai frecvente ganduri obsesive sunt legate de: Indoiala (am facut bine / n-am facut bine; am scris / n-am scris); Moarte; Contaminare. Comportamentele obsesive cele mai frecvente sunt: Spalarea; Verificarea; Atingerea; Ritualurile de numarare. Aritmomania Este o tulburare foarte dificila si extrem de greu de abordat. Daca ritualurile devin ceremonialuri obsesive, aritmomania poate deveni poarta de intrare intr-o schizofrenie. Uneori se poate structura o personalitate psihostenica severa (K. Leonhard). Tulburarea de stress post-traumatic reprezinta o tulburare anxioasa ce apare la copil pe fondul unei perioade de stress intens si continuu, prelungit. Exemple: dezastru natural; abuz fizic / sexual. Aceasta tulburare consta in retrairea repetata a evenimentului traumatic, evitarea asociatiilor asociate acelui eveniment si simptome de excitatie persistenta. Trauma este reiterata, retraita, traita dramatic, individul este tensionat multa vreme. Tulburarile de comportament Tulburările de comportament presupun aparitia unor manifestari de conduita ce depasesc limita normalitatii => abateri ale unor atitudini structurale fata de munca, lucruri sau propria persoana. Sunt foarte numeroase. Pot avea interferente cu alte tulburari:Nucleul psihopatic, Delicventa juvenila 1. Modalitati de manifestare: -Ca simptom in alta boala psihica (psihotic sau cu un substrat functional organic) -Fie asociate cu tulburarile nevrotice (opozitie, negare, protest, demisie), fie confundate cu manifestari ale tulburarilor nevrotice. -Ca deprinderi de comportament pe fondul unor conditii insuficiente si trenante, ce pot facilita dezvoltarea dizarmonica a personalitatii, cu timpul structurandu-se chiar o psihopatie. -Sindrom in anomaliile de personalitate -Copilul socheaza prin organizarea dizarmonica a personalitatii; -Comportamentul sau constituie sursa viitoarelor psihopatii ale adultului; -Comportamentul este foarte rezistent la tratament si educatie. 2. Cauzele tulburarilor de comportament: a. Cauzele legate de factori genetici nu sunt foarte bine cunoscute. Majoritatea copiilor ce manifesta precoce tulburari de comportament sunt inca de la nastere iritabili, fara program regulat de viata, neresponsivi in mod adecvat la efort. b. Un alt factor il poate reprezenta o educatie necorespunzatoare, caracterizata prin inconsecventa, libertate exagerata;sau educatie autoritara, neelastica, neunitara, contradictorie aceasta manifestandu-se mai ales in familii fara experienta, cu stress marital prelungit, cu conflicte parentale frecvente; Exista 2 tipuri de atitudini parentale ce pot influenta dezvoltarea acestui comportament la copii, prezente pe urmatoarele axe: 1.axa de la acceptanta, caldura care se intinde pana la rejectie, ostilitate, autoritate brutala 2.axa structurata pe comportamente caracterizate pe autonomie pana la control Parintii isi pot structura comportamentele dupa aceste doua axe: Cadranul 1 – intre autoritate si acceptanta: copii dezordonati, necompetitivi, neadaptati; Cadranul 2 – intre autonomie si rejectie: copii neglijenti, impulsivi,duri, delincventi; Cadranul 3 – intre acceptanta si control: copii ordonati, adaptati,prietenosi; Cadranul 4 – intre rejectie si control excesiv: copiii sunt caracterizati de un conformism de tip agresiv, atitudini de culpabilitate, reactii nevrotice, timiditate, dificultate de relationare; Uneori tulburarile de comportament apar in urma unor influente parentale nesincronizate, aceasta mai ales in familiile succesive in care creste copilul, suportand stresuri de tip atitudinal (parinti divortati, recasatoriti, bunici) Clasificarea tulburarilor de comportament; criterii A. Dupa izvorul sau originea tulburarilor de comportament exista 4 tipuri de tulburari de compotament: 1. Tulburari de comportament de tip criza biopsihosociala determinate de trecerea copilului printr-o stare de criza legata de o etapa de varsta critica; 2. Tulburari de comportament de tip carential, determinate de carente afective si materiale. Aceste carente, indiferent de natura lor, vor duce la insuficiente care nu vor satisface copiii in cauza chiar sub aspectul trebuintelor lor elementare si vor genera tulburari de comportament. 3. Tulburari de comportament de tip sociopatic (comportament deviant) isi au originea in evenimente extrafamiliale (impactul cu gasca/ banda de prieteni e atat de puternic incat poate sa se structureze intr-un model sociopat). Sociopatia se induce prin contagiune. Tulburarile de comportament ce pot aparea ca simple simptome in tulburari psihice mai complexe. B.Din punct de vedere al fenomenologiei clinice de manifestare tulburarile de comportament sunt: 1. Neepisodice unde intra paternuri foarte puternice precum: Neascultarea Agresivitatea Minciuna Furtul Fuga Vagabondajul 3.3.2. Strategii de cognitiv-comportamentală pentru copii şi adolescenţi consiliere şi psihoterapie Terapeutul va trebui să-şi structureze demersul ţinând seama de particularităţile stilului cognitivspecific copiilor şi adolescenţilor. Menţionăm , în cele ce urmeză, câteva dintre strategiile cognitiv-comportamentale utilizate în terapia copiilor şi adolescenţilor cu probleme. Verificarea semnificaţiei termenilor Copiii şi adolescenţii pot să utilizeze frecvent termeni folosiţi de către adulţi, cărora le conferă oa ltă semnificaţie sau pot utiliza termeni argotici, al căror sens este înţelesde subiecţi din aceeşi categorie de vârstă şi mai puţin de adulţi. Deşi întrebările directe referitoare la sensul unor termeni pot fi plictisitoare pentru copii şi adolescenţi, acestea treprezintă însă cel mai eficient mijloc prin care terapeutul se va asigura de faptul că a înţeles despre ce este vorba. Astfel, contrarargumentarea unui gând negativ de tipul nimeni nu mă iubeşte sau nimănui nu îi pasă de mineva avea mai puţin succes dacă terapeutul va face aformaţii de genul: mulţi oameni te iubesc sau acest lucru nu este adevărat. O manieră mai eficientă de abordarea a unei astfel de situaţiiar putea fi parafrazarea celor afirmate de adolescent sub forma unei întrebări: Chiar nimeni, nimeni din lumea asta nu ţine la tine? Procedând astfel, terapeutul îl va determina pe copil sau adolescent să modifice treptat intensitatea cu care nutreşte convingerea respectiv. Întrebările terapeutice vor trebui să aibă drept scop identificarea unor excepţii de la regulile absolutiste formulate de clientul copil sau adolescent. Etape în consilierea copiilor si adolescenţilor O prima etapa importanta a consilierii copiilor si adolescenţilor este adaptarea la cadrul procesului de consiliere. Copiii si adolescenţii sunt ajutaţi sa realizeze activităţile propuse in funcţie de caracteristicile personale; părinţii sunt informaţi despre evoluţia copilului de-a lungul întregului proces. Copiii si adolescenţii sunt sprijiniţi de către consilier pentru: a. Exersarea si perfecţionarea capacitaţilor de exprimare verbala si nonverbala a sentimentelor, trăirilor, opiniilor lor, diversificarea si îmbunătăţirea metodelor de comunicare cu alţi copii si cu adulţii. In acest scop copilul este încurajat, prin crearea unui mediu sigur si suportiv, sa isi exprime trăirile prin cuvinte, acţiuni sau joc, in funcţie de gradul sau de dezvoltare. Trebuie utilizate metode si activitati adaptate pentru a-l ajuta pe client sa isi conştientizeze, sa isi exprime trăirile afective şi sentimentele si sa le facă fata. Experienţele copilului sunt utilizate pentru a-l ajuta sa isi inteleaga sentimentele si relaţiile cu adulţii si ceilalţi copii si pentru a-si dezvolta vocabularul relativ la trăirile sale. Copilul si adolescentul este ajutat să-şi depăşească blocajele emoţionale si să-şi dezvolte strategii de rezolvare a conflictelor personale si interpersonale b. Creşterea încrederii in sine si acceptarea de sine Copiii şi adolescenţii sunt ascultaţi si încurajaţi sa isi exprime sentimentele si opiniile; pe baza acestora se stabilesc de comun acord obiectivele de îndeplinit şi activităţile aferente acestora. Copiii sunt încurajaţi sa ia propriile decizii si sa-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor. Este încurajata dezvoltarea deprinderilor de autoajutorare in cadrul activităţilor zilnice. Copilul este valorizat şi încurajat în ceea ce priveşte comportamentele pozitive şi succesele înregistrate de acesta. Când sunt implicaţi şi părinţii în îndeplinirea acestui obiectiv, aceştia sunt sprijiniţi in explorarea diferenţelor dintre comportamentele aşteptate si cele pe care le manifestă copilul in prezent, acceptarea şi înţelegerea copilului luând în considerare particularităţile şi interesele lui. Reţeaua familiala si comunitara este utilizata pentru a introduce modele pozitive pentru copil, pentru a-si dezvolta o imagine de sine pozitiva. c. Dezvoltarea capacitaţilor de integrare sociala, satisfacerea nevoilor de apartenenţa a copiilor si adolescenţilor la grup. Asistentul social iniţiază activitati si încurajează experienţe care duc la cooperarea cu alţi copii si cu adulţii; situaţiile de conflict sunt discutate cu copilul si cu părinţii; jocul si experienţele de invatare sunt utilizate pentru încurajarea interacţiunilor dintre copil si adult. 3.4. Consilierea de grup Specificul grupului de consiliere constă în faptul că interacţiunea dintre participanţi este folosită în scopul de a facilita schimbarea comportamentală. Rolul consilierului constă în a crea un mediu securizant în care fiecare membru al grupului isi poate expune preocupările privind diferitele aspecte ale vieţii sale: familie, relaţii interpersonale, relaţii profesionale, sociale. Consilierea de grup permite lucrul simultan cu mai mulţi clienţi; ea oferă un context în care se pot analiza problemele de natură interpersonală, fiecare client beneficiază de sprijin şi ajutor din partea membrilor grupului dar oferă, în acelaşi timp, sprijin şi ajutor; activităţile de grup permit experimentarea de noi comportamente şi modalităţi de comunicare. Consilierea de grup nu se recomanda in situaţiile in care clientul se află într- o situaţie de criză, nu este compatibil cu situaţia de lucru in grup sau când exista pericolul încălcării principiului confidenţialităţii fara acordul clientului. Se recomandă organizarea de grupuri care să fie formate din cinci pana la maxim zece clienţi. Frecventa minima a sesiunilor de consiliere de grup este de o şedinţa de 2 ore o data pe saptamana. 3.5. Consilierea persoanelor cu dizabilităţi Datorita dizabilităţilor de natură fizică sau mentală, această categorie de clienţi este izolată ca efect al etichetării, mentalităţilor şi a dificultăţilor pe care le întâmpină în integrarea în societate. Din acest punct de vedere, consilierul trebuie să fie informat în privinţa condiţiilor de mediu social în care trăieşte clientul cu dizabilităţi. Datorita perceperii distorsionate a persoanelor cu dizabilităţi, caracteristicile anumitor cazuri sunt generalizate de către membrii comunitatii şi atribuite tuturor persoanelor cu dizabilităţi. Consecinţa constă în perceperea persoanelor cu dizabilităţi ca fiind marcate de limite importante, altele decât cele care decurg din problematica specifică. Unul din obiectivele specifice ale consilierii persoanelor cu dizabilităţi constă în decelarea influenţelor negative ale mediului şi izolarea factorilor supraadăugaţi de nevoile reale, specifice, ale clienţilor. Eficienţa în consilierea persoanelor cu dizabilităţi este rezultatul cunoaşterii de către profesionist a următoarelor aspecte: - legislaţiei, programelor, facilităţilor, resurselor specifice alocate acestei categorii de populaţie; - metodelor de diagnostic şi de clasificare a dizabilităţilor; - caracteristicilor diferitelor etape ale dezvoltării şi obstacole întâmpinate de persoanele cu dizabilităţi; - modelelor învăţării în cazul persoanelor cu dizabilităţi şi resursele necesare aplicării acestora. În cazul asistenţei sociale destinate persoanelor cu handicap, aplicarea modelelor de consiliere trebuie făcută cu precauţie, ţinându-se seama în primul rând de categoria handicapului în care se încadrează persoana. Sistemul de analiză bio-psiho-socio-cultural Factorii acestui model de analiză, cu largă aplicabilitate practică sunt următorii: Factorii biologici: -adolescenţa ca dezvoltare fizică, -ereditatea, -comportamentul dependent Factorii psihologici -trăsăturile de personalitate -dezvoltarea emoţională -toate caracteristicile adolescenţei pe coordonatele ei psihologice, -dezvoltarea cognitivă Factorii sociologici -informaţiile despre familie, -grupul de vârstă, (grupul de prieteni), -anturajul -integrarea în şcoală, -condiţiile de locuit Factorii culturali -educaţia, religia, apartenenţa etnică, tradiţii, obiceiuri, -prejudecăţi, stereotipurile existente în societate Factorul cultural este influenţat, în primul rând de cutumele, normee şi valorileunei societăţi. Studiu de caz În asistenţa socială, investigaţia începe în momentul în care clientul se află în criză. Pentru exemplificarea modului de utilizare a modelului psihosocial prezentăm următorul studiu de caz. A.M.este o persoană cu handicap fizic, în vârstă de 19 ani,este căsătorită şi are un copil de un an şi acum este însărcinată, urmând să nască peste 6 luni. Soţul este şomer, consumă frecvent alcool şi are manifestări violente repetate. Singura relaţie bună a ei este cea cu mama. A.M. ia în considerare posibilitatea unui avort pentru a numai duce pe lume încă o persoană cu handicap. A.M. apelează la asistentul social în cadrul unui cabinet de planificare familială şi acuză faptul că nu îşi mai suportă soţul şi nici copilul pentru că o leagă de soţ. Analiza celor 4 categorii de factori, în acest caz prezintă următorul tablou. Factorii biologici: -adolescentă, 19 ani, gravidă, ereditate afectată Factorii psihologici -adolescenţă târzie, momentul de criză, relaţia mamă-copil Factorii sociologici -căsătorită, relaţie bună cu mama, dependentă de mamă, -f amilie cu probleme(alcoolism, violenţă) Factorii culturali -prejudecata că nu-şi suportă copilul pentru că o leagă de soţ. Mecanismele defensive utilizate de client sunt următoarele: -proiecţia, regresia, refularea sentimentelor materne Nevoile principale sunt: -de refulare şi stabilizare emoţională, -de securitate fizică, -de protecţie Stările psihice posibile, prin care poate trece o persoană cu o anumită problemă gravă sunt: şoc-negare-mânie-stare depresivă. Abordarea psihosocială lucrează cu 5 principii: 1. Păstreză principiul freudian: unele sentimente şi gânduri semnificative nu sunt conştientizate 2. Presonalitatea este un sistem de forţe fluid şi dinamic care influenţează comportamentul 3. Mecanismele defensive pot fi pozitive sau negative. 4. Simptomele sunt încercări adaptativede dezvoltare şi rezolvare a unor conflicte interne 5. Nevrozele au origini sociale şi sunt înrădăcinate în experienţa individuală legată de relaţionarea cu ceilalţi. Cauzele stresului prezentat de subiect pot fi determinate de: -nevoile nesatisfăcute în copilărie, -presiunile exercitate de mediu, -tensiunile care apar între ego şi superego, -frustrările determinate de handicapul fizic În acest caz, scopurile asistentului social pentru rezolvarea acestui caz se referă la identificarea factorilor care influenţează existenţa subiectului. Pentru rezolvarea acestui caz se recomandă ca asistentul social să pună câteva întrebări esenţiale pentru identificarea factorilor care influenţeaz negativ existenţa subiectului: -Cum te cheamă, câţi ani ai -Câţi fraţi ai -Aceste manifestări le-ai avut şi înainte de 16 ani (vrem să identificăm dacă sunt specifice vârstei) -Ce vârstă au fraţii tăi -Care este modelul pe care vrei să-l urmezi -Dacă situaţia ta financiară ar fi mai bună, crezi că în familie conflictele s-ar diminua_ -Ai vreun grup de prieteni Factorii biologici identificaţi în caz sunt vârsta şi tatăl bolnav. Factorii psihologici identificaţi în caz sunt: criza adolescentină, nivelul de frustrare, depresia tatălui, agresivitatea, complexul de inferioritate accentuat, tensiunile relaţionale. Factorii sociologici sunt: mediul de provenineţă, şomajul tatălui, starea materială. Şcoala. Factorii culturali sunt: locul de provenienţă Republica Moldova, relaţiile clientului, nivelul de educaţie, tipul de cultură familială din care acesta face parte, bazat pe dogmatism şi rigiditate. 3.6. Consilierea în situaţie de criză Situaţia de criză (o situaţie traumatica pentru client) este percepută de client ca generatoare de consecinţe cu efect extrem de negativ asupra vieţii sale individuale, familiale si sociale. Intervenţia in situaţia de criză presupune lucrul intensiv şi de scurtă durată cu clientul, prin centrarea pe situaţia concretă şi găsirea unei soluţii pentru acesta care să îl ajute să-şi folosească resursele pentru a depăşi situaţia şi să-şi desfăşoare activităţile de zi cu zi într-un mod cât mai acceptabil şi eficient pentru el şi pentru cei din jur. Obiectivul pe termen lung al intervenţiei constă în evitarea efectelor negative ale situaţiei asupra clientului si familiei sale. Se explorează resursele şi sprijinul imediat de care dispune clientul, capacitatea de toleranţă a clientului, mediul personal sau instituţional care poate susţine clientul. După ce alternativele au fost explorate în raport cu suportul aferent, clientul va decide calea de acţiune. Clientul se va angaja în respectarea căii de acţiune alese. Criza implică o pierdere de bunuri materiale, de persoane prin deces, a unor idealuri sau apariţia unor handicapuri. Există 2 tipuri de crize în funcţie de modul de producere: -criza de dezvoltare (criza de pubertate, naşterea unui copil, menopauza, pensionarea, moartea cauzată de bătrâneţe, etc.) -crize neaşteptate (boli terminale- cancer, SIDA, accidente soldate cu handicap, etc.) Criza este o tulburare emoţinală acută în starea de echilibru a subiectului însoţită de o prăbuşire a capacităţii acestuia de adaptare. Când apare criza, apar manifestări fiziologice, psihologice, manifestări cognitive, manifestări relaţionale. Criza este determinată de un eveniment stresant care duce la producerea unei pierderi. Criza este temporară. Pentru depăşirea stării de criză se lucrează pe mai multe planuri incluzând în procesul de intervenţie subiectul, familia, comunitatea şi instituţiile din diverse domenii ale societăţii. Efectele unei crize pe plan psihic, sunt următoarele: 1. paralizia (în urma şocolui), 2. negarea, 3. mânia, concretizată în formula de ce mi se întâmplă tocmai mie 4. resemnarea este o stare pasivă (în care subiectul îşi spune asta este, trăiesc cu durerea mea, renunţ să mai lupt) 5. negocierea este etapa în care subiectul ajunge să-şi spună aştept aceasta dacă cineva îmi explică de ce sau este ultimul lucru rău care mi se poate întâmpla 6. acceptarea reprezintă intervenţia în criză având ca obiect adaptarea subiectului la efectele crizei în aşa fel, încât să aibă posibilitatea de a rezolva altă criză când se va confrunta cu aceasta. O criză poate crea un stres posttraumatic. Orice rezolvare a unei crize trebuie să dureze aproximativ 6-8 săptămâni. Reintegrarea după o criză reprezintă o resocializare a subiectului într-un context adaptativ nou. Criza prăbuşeşte mecanismele adaptative şi defensive ale clientului. Încă în 1991, Roberts descria 7 etape ale rezolvării unei crize după cum urmează: 1. evaluarea riscului şi siguranţei clientului şi a celor apropiaţi lui, 2. stabilirea unei relaţii de comunicare adecvată cu clienţii (centrată pe afecţiune) 3. identificarea problemei majore a clientului, 4. rezolvarea emoţiilor, sentimentelor din jurul problemei identificate şi oferirea de sprijin, 5. explorarea alternativelor, 6. formularea unui plan de acţiune, 7. oferirea unui sprijin post-criză. Principiile de acţiune pentru rezolvarea crizei sunt următoarele: 1. nu este anormal ca subiectul să experiementeze un dezechilibru social, psihic şi fizic, 2. crizele fac parte integrantă din viaţa fiecărui om, 3. orice om are tendinţa de a reechilibra sau menţine echilibrul sistemului din care face parte, 4. orice criză creează o stare de vulnerabilitate, 5. starea de vulnerabilitate creată de criză este un cadru propice al intervenţiei, 6. criza oferă oportunităţi de dezvoltare sau de patologizare în funcţie de demersul intervenţiei. Etapele tehnicii bazate pe abordarea centrată pe sarcină sunt următoarele: -explorarea şi precizarea problemei din punctul de vedere al subiectului, -realizarea unui contact (client-asistent social), centrat pe problemă (o defineşte, stabileşte obiectivele, temporizare exact cu 8-12 săptămâni). Contextul este redeschis negocierii. -planificarea sarcinilor -stabilirea factorilor motivatori şi explicarea necesităţii îndeplinirii unor sarcini, -anticiparea obstacolelor, -simularea-modelarea (dirijată), -revizuirea problemelor şi sarcinilor ataşate acestora, -analiza contextuală- identificarea şi utilizarea resurselor, -încheierea intervenţiei. Reid enumeră problemele la care se poate aplica strategia abordării centrate pe sarcină: 1. conflictele interpersonale, 2. insatisfacţiile legate de relaţiile sociale, 3. problemele cu organizaţii şi instituţii formale, 4. dificultăţile în îndeplinirea unor roluri sociale. 5. problemele legate de luarea deciziilor, 6. stresul emoţional. 7. resursele inadecvate faţă de nevoile subiectului 8. unele probleme psihologice şi comportamentale care pot fi abordate potrivit modelului centrat pe sarcină. Asistentul social trebuie să urmărească în cadrul acestui model, în momentul transpunerii sale în practică: -acurateţea prezentării problemei de către client, -scopul şi implicaţiile pe care le au obiectivele asumate, -consistenţa informaţiilor care se circumscriu problemei.