You are on page 1of 201
Prof. univ. dr. Emanoil Muscalu MANAGEMENTUL INVESTITIILOR Cursurile prezentate au fost prelucrate din cărţile diferiţilor autori, iar suportul de curs nu poate fi citat ca bibliografie. CUPRINS 1. Investiţiile şi rolul lor în societatea contemporană • investiţiile de capital • investiţiile financiare • investiţiile publice 2. Clasificarea investitiilor dupa mai multe criterii dupa structura dupa gradul de risc dupa resurse 3. Finanţarea investiţiilor Sursele de finantare in economia de piata: Surse interne-autohtone Surse externe de finantare 4. Factorul timp în investiţii • 5.Participanţii la realizarea investiţiilor • beneficiarul, • proiectantul şi • executantul • Principalele căi prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la creşterea eficienţei economice • 6. Documentaţia tehnică • Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii • Elemente de sistematizare a teritoriului • Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii • Executarea lucrărilor de construcţii • Studiul de fezabilitate • Analiza diagnostic. • Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie • Descrierea generală a lucrărilor • 7. Eficienţa investiţiilor • Eforturile de investiţii • Eficienţa economică şi decizia de investiţii • 8. Strategii investiţionale • Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale • Procesul investiţional • În fundamentarea strategiei investiţionale trebuie observat ce tip de economie de piaţă promovează guvernul. • 9. Eficienţa economică şi decizie de investiţie • Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii • Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii • 10. Impactul investiţiilor străine asupra mediului de afaceri românesc • 1. INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ În dictionarul de economie politică, investiţiile sunt numite drept plasare de fonduri în industrie, agricultură, comerţ şi în alte ramuri, cu scopul asigurării bazei materiale şi a forţei de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activităţii în aceste domenii. Orice investitie cuprinde următoarele elemente: • un subiect, persoana fizică sau juridică care investeşte; • un obiect, care cuprine obiecte sau mijloace in care se investeste; • un cost, reprezentand mijloace financiare alocate investitiilor sau efortul facut de investitor; • efectul sau valoarea economica, rezultata in urma investitiei. • Aceste efecte trebuie considerate in conditii de risc si incertitudine Investiţia este: - efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun: -creat prin dezvoltare şi modernizare, -având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari dar probabile.  INVESTIŢIILE, privite ca sumă a cheltuielilor facute pentru realizarea de noi obiective, dezvoltarea/modernizarea celor existente, reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine, generate de obicei de evoluţia pieţei. Din definiţia formulată se degajă o serie de concluzii şi consecinţe în plan managerial, dintre care menţionăm: 1. Investiţia este un efort actual, care trebuie dimensionat, previzionat şi argumentat pentru a fi susţinut de către cei care trebuie să-l facă . 2. Investiţia vizează un viitor mai bun, care trebuie conturat ştiinţific şi realist, prin studii complexe (nu numai de marketing) si pertinente. 3. Sursa de finanţare a investiţiilor o reprezintă renunţarea la consumuri actuale posibile şi sigure, în favoarea unor consumuri viitoare, mai mari, mai performante, dar probabile. Definitia data are 3 sensuri: • În sensul cel mai larg acceptabil al noţiunii, prin investiţie se înţelege totalitatea resurselor financiare alocate pentru a obţine venituri (de regulă profituri) viitoare mai mari. • În sens mai restrâns (abordare contabilă), prin investiţie se înţeleg resursele financiare utilizate pentru achiziţionarea de noi active fixe sau pentru modernizarea celor existente. • În sens monetar, prin investiţie se înţelege (blocarea) decizia de a imobiliza un capital şi a-l utiliza pentru o rentabilitate mai bună în viitor. • În concluzie, investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri, în achiziţia de active fixe şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile, superioare ratei actuale de rentabilitate a întreprinderii şi acoperitoare pentru riscurile asumate. • Principalul risc asumat este alocarea azi a unui capital, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de beneficii. Conceptul de investitii • Analizând conceptul de investitii în teoria si practica economica, constatam ca acesta are trei dimensiuni: • dimensiunea contabila - investitia este o imobilizare si reprezinta toate bunurile mobile si imobile, achizitionate sau create în întreprindere, destinate a ramâne constant sub aceeasi forma; • dimensiunea economica - investitia reprezentând toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranta obtinerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasari) esalonate în timp si care, sunt superioare cheltuielilor initiale de resurse; • dimensiunea financiara - potrivit careia investitia reprezinta toate cheltuielile de resurse care genereaza venituri pe o lunga perioada de timp în viitor iar recuperarea (rambursarea) lor se face pe mai multi ani. Noţiunea de investiţii are două sfere de cuprindere. Sfera lărgită este reprezentată de: ● investiţiile financiare, care constituie: - plasamente de capital cu scopul de a obţine un anumit profit sau cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, - plasamentele de sume băneşti la bănci, în scopul de a obţine dividende, dobânzi şi respectiv profituri . Sfera restrânsă se referă: ● investiţii de capital. - Investiţiile de capital au loc în economia reală precum şi în domeniile social-culturale, constituind, suportul material al creşterii economice şi al dezvoltării activităţilor social- culturale în orice ţară din lume. - Prin investiţii de capital trebuie să se înţeleagă nu numai construcţia de noi obiective, ci şi modernizarea celor existente. • Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi restructurării economiei naţionale. Indiferent de natura investiţiei (de stat, de grup sau particulară), fiecare agent economic investitor urmăreşte cu prioritate: ♦♦ accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii producţii materiale; ♦♦ reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema investiţiilor de capital apare cu atât mai importantă cu cât: ♦ reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului calitativ al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia; • promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice; • ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale etc.; • creşterea calitativă a întregii activităţi de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională • În alt plan investiţiile de capital se refera la: • Agenţii economici (atât cei publici cât şi cei privaţi)care achiziţionează noi mijloace fixe şi le modernizează pe cele existente. • Investiţiile de capital au loc în economia reală precum şi în domeniile social – culturale, constituind baza creşterii economice şi al dezvoltării sectoarelor social – culturale. • Investiţiile au un caracter novator, schimbă situaţia economică existentă, apar noi elemente tehnologice decât cele cunoscute anterior. Din altă perspectivă, investiţiile mai pot fi definite, ca fiind: • un plasament pe termen lung pentru modernizare şi dezvoltare; • o alocare de resurse, de capitaluri economisite, pentru modernizare şi dezvoltare; • o majorare a patrimoniului organizaţiei sau modernizarea acestuia prin activele fixe realizate prin investiţii; • un proces economic complex, generator de alte procese, unele şi mai complexe. În esenţă, avem două mari categorii de investiţii: 1. plasamentele, care reprezintă achiziţia unor bunuri sau valori care există în economie, schimbându-se doar proprietarul; 2. investiţiile destinate creării de noi bunuri, sau refacerea şi modernizarea celor existente, activele fixe la care ne referim nefiind un scop în sine, ci urmărindu-se ceea ce se obţine în viitor cu acestea. Etapele procesului de investitii: 1. Cererea de investitie – se refera la aparitia unei nevoi, pentru a carei satisfacere este necesara constituirea de noi mijloace fixe sau dezvoltarea si largirea celor existente. Cererea de investitie este cea care declanseaza procesul investitional. 2. Capacitatea economica de investitii – se refera la existenta resurselor materiale,financiare si valutare care pot fi alocate in procesul investitional. 3. Decizia de investitie – se ia in functie de cererea de investitii si de capacitatea economica de investitii. Principala caracteristica a deciziei de investitii este caracteristica de unicitate , deoarece sistemul care se creaza prin ducerea la indeplinire a deciziei nu mai poate fi corelata decat printr-o alta decizie de investitie, in cu totul alte conditii de cantitate si calitate. 4. Programarea investitiilor – se refera la elaborarea de programe, realizarea procesului investitional si corelarea acestor programe cu alte programe de activitate. 5. Alocarea resurselor – este constituirea efectiva a resurselor de investitii si repartizarea acestora in timp si pe obiective. 6. Realizarea efectiva a obiectivelor de investitii – se refera la aspectul fizic al procesului investitional. 7. Darea in functiune a obiectivului de investitii 8. Atingerea parametrilor proiectati 9. Functionarea in regim proiectat in decursul duratei economice de functionare a obiectivului. 10. Scoaterea din functiune. SCHEMA ETAPELOR ÎN VIAŢA UNUI OBIECTIV DE INVESTIŢIE Conceptia I. Aparitia necesitatii unei noi investitii II.Fundamentarea necesitatii noii investitii III.Adoptarea deciziei de a investi Etapele IV. Proiectarea.Elaborarea documentatiei infaptuirii tehnico-economice procesului investitional V.Deschiderea finantarii lucrarilor de investitii VI.Realizarea lucrarilor de investitii. Punerea in functiune a obiectivului si receptia sa VII.Atingerea parametrilor proiectati VIII.Functionarea noului obiectiv in regim normal IX.Scoaterea din functiune a obiectivului Opţiuni pentru investiţii: Momentul în care se ia decizia de a se realiza o investiţie, indiferent de natura şi amploarea ei, este unul de mare importanţă în viaţa organizaţiei, este una dintre deciziile manageriale cele mai încărcate de răspundere, deoarece investiţiile vizează: • toate interesele arătate, • vizează viitorul, • obiectivele strategice ale organizaţiei, • interesele acesteia pe termen lung. Ca urmare, astfel de decizii se iau la nivelul cel mai înalt al ierarhiei manageriale Nivelul ierarhic managerial de competenţă trebuie să fie corelat cu sursa de finanţare, cu dreptul celor care oferă fondurile pentru finanţarea investiţiei. Se spune, cu deplin temei, că nici un act de gestiune nu angajează responsabilitatea managerilor ca investiţiile. Dificultatea formulării opţiunii pentru investiţii este dată mai cu seamă de faptul că, de regulă, o investiţie are (sau ar trebui să aibă) impact asupra tuturor elementelor sistemului organizaţiei:  sistemul organizatoric,  sistemul informaţional,  sistemul decizional,  sistemul metodelor şi procedeelor de management  funcţiilor manageriale etc. Toate aceste implicaţii nu pot fi identificate, cuantificate şi avute în vedere, fără realizarea a două activităţi esenţiale: • studii de piaţă adecvate; • analiză – diagnostic a activităţii firmei şi mai cu seamă a modului în care s- au utilizat (intensiv şi extensiv) capacităţi existente. Aceste două activităti- studii de piaţă adecvate- care vizează perspectiva şi analiză – diagnostic care vizează starea actuală a organizaţiei trebuie să se finalizeze în: • prognoze, • strategii, • politici, • programe etc., Opţiunea pentru investiţii, în programul de investiţii al organizaţiei o au numai manageri Decizia de investitie cuprinde: • formularea si analiza problemei • documentarea si informarea • stabilirea criteriilor • stabilirea obiectivelor • determinarea rezultatului si identificarea variantelor • alegerea solutiilor optime • adoptarea strategiei de actiune Decizia de investitie este o decizie strategica pe termen lung. Investiţiile publice (ale statului) sau ale unui agent economic pot fi făcute în propria sa ţară sau în alte ţări. • Investiţiile dintr-un stat pot avea surse interne şi/sau surse externe atrase, deci procesul investiţional are determinări endogene şi exogene. • Atunci când se combină cele două surse de provenienţă a capitalului (internă şi externă), activitatea investiţională desfăşurată se numeşte investiţie mixtă. • Agenţii economici străini pot realiza investiţii proprii, fără participare autohtonă. În România se pot realiza trei categorii de investiţii: • investiţii proprii, româneşti (autohtone); • investiţii mixte, cu capital românesc şi străin; • investiţii străine, cu capital extern. Corelaţia dintre investiţii şi creşterea economică este dublă: • pe de o parte, investiţiile influenţează creşterea economică prin volumul lor; • pe de altă parte creşterea economică este influenţată de calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă în eficienţa economică a investiţiilor. 2. Clasificarea investitiilor dupa mai multe criterii CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR • 1.După destinaţia şi natura rezultatelor activităţii • a)Investiţii materiale-concretizate în construcţii de clădiri, achiziţionarea de mijloace fixe, echipamente, etc. • b)Investiţii imateriale – respectiv capitalul destinat pentru: • -perfecţionarea şi calificarea forţei de muncă • -dezvoltarea sistemelor de logică informatică, a activităţii de cercetare-dezvoltare; • -dezvoltarea studiilor de marketing, etc. • 2.După destinaţia obiectivelor de investiţii: • a)investiţii productive • b)investiţii neproductive • 3.După destinaţia cheltuielilor: • a)Investiţii directe care vizează construirea de spaţii productive, achiziţii de mijloace fixe, echipamente, etc. • b)Investiţii colaterale care vizează asigurarea utilităţilor privind necesarul de energie electrică, apă, căi de acces, canalizarea, scurgerea rezidurilor, staţii de epurare, de protecţia mediului ( acolo unde este cazul)etc. • c)Investiţii conexe care vizează asigurarea cu materii prime, materiale, combustibil, prestări de servicii ca şi lucrări necesare pentru realizarea noului obiectiv cum ar fi: lucrări de apărare împotriva inundaţiilor, consolidări de teren etc. • Investiţiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziţionarea utilajelor, montarea acestora, executarea fundaţiilor şi a construcţiilor, etc.). Aceste investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe categorii de lucrări, pe obiectiv, sau pe întreaga investiţie (devizul general). • Investiţiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilităţile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, reţele telefonice, precum şi cele îndreptate spre construirea unor obiective destinate deservirii obiectivului de bază – magazine, locuinţe în jurul obiectivului de bază, etc.). • Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize special elaborate. • Investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte) pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie. • 4. După modul de execuţie a lucrărilor: • a)Investiţii executate în antrepriză, respectiv în firme specializate. • b)Investiţii executate în regie respectiv prin effort propriu. • c)Investiţii executate în sistem mixt (combinaţie între cele amintite anterior). – Modul de execuţie este impus de o serie de factori, din care pot fi precizaţi: • gradul de specializare a viitorului obiectiv, • mărimea obiectivului, • natura lucrărilor, etc. • 5.După caracterul lucrărilor: • a)Investiţii pentru construirea de noi obiective, adică care nu au existat până la declanşarea activităţii de investiţie. • b)Investiţii pentru reconstrucţii prin care se urmăreşte readucerea obiectivului la starea iniţială, dacă spre exemplu, a fost supus unor calamităţi naturale. • c)Investiţii pentru dezvoltare (extindere) care vizează extinderea capacităţilor de producţie, construirea de noi spaţii suplimentare pentru producţie etc. • d)Investiţii pentru amenajare (transformare) care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, să lise dea o altă destinaţie, consolidarea unor elemente constructive, amenajarea unor căi de acces,etc. • e)Investiţii pentru înnoire care presupun achiziţia de noi mijloace fixe, echipamente, în scopul înlocuirii celor uzate fizic sau moral. • 6.După stadiul de realizare: • a)Investiţii neterminate la care valoarea lucrărilor realizate este în curs de execuţie. • b)Investiţii restante la care termenele de realizare sunt depăşite. • c)Investiţii terminate la care obiectivele sunt realizate efectiv. • 7.După structura tehnologică: • a)Lucrări de construcţii-montaj ( clădiri, montarea unor utilaje, etc.). • b)Achiziţii de utilaje care necesită montaj ( fixarea de fundaţii, postamente, piloni, etc) • c)Achiziţii de utilaje care nu necesită montaj ( mijloace de transport, maşini agricole,etc). • d)Investiţii pentru lucrări şi explorări geologice (prospecţiuni geologice, identificarea, conturarea şi extinderea zăcămintelor, lucrări de foraj, studii şi cercetări geologice, etc.) • e)Alte investiţii ( proiectarea, pregătirea personalului pentru noile obiective etc) • 8.După felul în care investiţiile produc modificări în eficienţa şi rentabilitatea activităţii desfăşurate: • a)Investiţii cu efecte directe care pot fi identificate în gestiunea investitorului: • -investiţii alocate pentru construcţia de noi obiective • -extinderea capacităţilor de producţie • -introducerea progresului tehnic • -implementarea unor sisteme informatice şi informaţionale performante, retehnologizări. • b)Investiţii cu efecte indirecte care fac referire la: • -investiţii alocate pentru protecţia mediului înconjurător, prevenirea poluării, conservarea mediului şi în general protecţia ecologică; • -investiţii pentru obiective social-culturale; • -investiţii strategice care au menirea de a conferi investitorului avantaje utile într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. 9. După modul de constituire pot fi:  Investiţie netă -amortizarea, care are ca scop înlocuirea capitalului fix uzat.  Investiţie bruta care contribuie astfel la creşterea absolută a capitalului fix. 10. După locul în care se fac:  interne;  externe (participare cu fonduri la formarea capitalurilor altor firme, pentru diversificarea activităţii). 11. După influenţele pe care le au asupra patrimoniului: – investiţii de menţinere; – investiţii de expansiune. 12. După resursele financiare utilizate: – investiţii finanţate din surse proprii; – investiţii finanţate din surse împrumutate; – Investiţii finanţate din surse mixte. 13. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între întreprinzător şi sursa străină pentru investiţiile străine se grupează în două categorii: • investiţii străine directe, când agentul finanţator străin capătă şi posibilitatea de a lua decizii şi de control asupra proiectului pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc; • investiţie străină de portofoliu, care este un plasament pur financiar, fără alte implicaţii în viaţa proiectului. 14.După forma de proprietate: • investiţii private; • investiţii private ale statului; • investiţii publice. 15. După cauzele care le generează: • investiţii productive (de menţinere, de expansiune, de modernizare, de inovare); • investiţii obligatorii (impuse de angajator, de reglementările existente, etc.); • investiţii strategice (ofensive sau defensive). Din alt unghi de vedere, după gradul de risc, investiţiile se mai clasifică astfel: • investiţii cu risc minim, respectiv investiţiile garantate de stat, de importanţă naţională; • investiţii cu risc mic, cele cu amploare redusă, recuperabile în 2-3 ani; • investiţii cu risc mediu, cele care antrenează schimbări tehnologice în firme existente, sau noi capacităţi de producţie medii, recuperabile în 3-4 ani; • investiţii cu risc ridicat, care vizează sporirea capacităţilor existente cu peste 50%, sau proiecte de mai mare anvergură, cu durata de viaţă economică de până la 25 de ani; • investiţii cu risc foarte ridicat, concretizate în tehnologii noi cu soluţii din cercetare neverificate practic, sau în produse noi cu rezultate incerte. 3. Finanţarea investiţiilor • Sursele de finantare in economia de piata Finanţarea investiţiilor Reprezintă problema centrală a procesului investiţional. De regulă, aşa cum s-a arătat, se dezvoltă mai multe proiecte de investiţii decât se pot finanţa, deci nu poate fi ocolit procesul de selecţie, care, de regulă, se realizează după două criterii esenţiale: • Oportunitate (opţiunea pentru investiţii); • Eficienţă (selecţia pe baza criteriilor şi indicatorilor arătaţi). În această zonă a managementului financiar intră probleme importante, cum sunt: • Asigurarea resurselor de finanţare (oportune şi la costuri acceptabile); • Finanţarea neîntreruptă a lucrărilor; • Recuperarea fondurilor avansate; • Rambursarea împrumuturilor contractate; • Asigurarea profitului scontat. În bugetul procesului investiţional apar doi indicatori specifici: – Imobilizările (adică fonduri încorporate în lucrări neterminate şi de altă natură) care, ca orice imobilizare, trebuie lichidate operativ; – Mobilizări, adică sume recuperabile în perioada de gestiune (creanţe de încasat şi altele). Ştim ca: Imobilizările majorează sarcina de finanţare a perioadei de gestiune, iar mobilizările o diminuează. Între categoriile de resurse împrumutate la care se apelează frecvent în procesul investiţional sunt- creditele bancare care deţin în economiile consolidate, o pondere ridicată. Documentaţia de credite trebuie să reflecte fidel investiţia, pornind de la premisa că nu se poate susţine un credit catalogat performant, cu o investiţie mai puţin performantă, pentru că o astfel de tratare, mai devreme sau mai târziu, va avea implicaţii. Dintr-o asemenea documentaţie, prezentată băncii, nu pot lipsi: • Un plan de afaceri corect, bine şi realist fundamentat; • Garanţii cerute şi oferite cu discernământ şi bună credinţă; • Un grafic de rambursare realist şi convenit; • O negociere rezonabilă între parteneri; • O analiză de sensibilitate (modificări probabile, previziuni realiste, implicaţiile asupra ratei rentabilităţii etc.); • Un contract de credite cu clauze acoperitoare şi avantajoase pentru ambele părţi; • Un sistem de informare şi verificare periodică (de regulă, trimestrială). Sursele de finanţare a investiţiilor Pentru finanţarea investiţiilor pot fi utilizate două categorii de resurse sau combinarea lor: - resurse proprii (din profit, amortizare, vânzare active fixe etc.) - resurse împrumutate (credite bancare, titluri financiare etc.) Se spune că, în esenţă, capacitatea de finanţare este dată de: * resursele proprii disponibile; * capacitatea de împrumutare pe termen mediu şi lung (creditele reprezentând un avans pentru veniturile viitoare). • Sursele de finantare in economia de piata difera foarte mult, astfel avem: 1. Sursele proprii (autofinanţarea) Ele se formează din profitul destinat dezvoltării, din amortizare, din încasările rezultate din vânzarea activelor fixe şi din alte surse generatoare de cash-flow. Surse interne-autohtone, pentru finantarea investitiilor sunt reprezentate de: A. fondurile proprii ale firmei, B. imprumuturile bancare pe termen lung si mijlociu, C. alocatiile de la buget. A. Fondurile proprii se regasesc in fondurile de dezvoltare si sunt alimentate; a. din profitul net destinat pentru investitii - profitul net rezulta atunci cind scadem din profitul brut, impozitul pe profit si care este apoi repartizat pentru investitii. b. din amortizarea destinata acestui scop, Amortizarea- are un dublu caracter: - sursa baneasca sau ca parte disponibilizata a capitalului permanent - ca un cost care determina profitul • Utilizarea amortizarii ca resursa de finantare a investitiilor trebuie sa tina seama de inlocuirea mijloacelor fixe a caror durata de functionare a expirat. • Orice intreprindere nu utilizeaza amortizarea anuala numai in momentul scoaterii din functiune a mijlocului fix complet amortizat, ci o utilizeaza ori de cate ori apar oportunitati pentru investitii. • c. din sumele rezultate din vinzarea activelor fizice sau a altor materiale ce provin din dezafectarea activelor scoase din functiune B. Imprumuturi bancare Sursele de pe pieţele financiare si aici precizam: Pieţele pe care se află capitalurile care se pot atrage sunt; ♥ piaţa monetară (băncile şi instituţiile financiare) ♥ piaţa de capital (piaţa titlurilor financiare). Pe aceste pieţe, întâlnim: – băncile şi instituţiile financiare; – bursele de valori; – intermediarii. Creditele pentru investiţii sunt, în general: – creditele bancare; – creditele ipotecare; – creditele cash-flow (garantate doar cu planul de afaceri); – împrumuturi participative (ale statului, altor instituţii publice, băncilor etc.). Creditele bancare - aceasta sursa de finantare trebuie foarte riguros fundamentata din doua puncte de vedere : - fiind o cheltuiala (dobanda) costul este mai mare. - din punct de vedere al riscului finantarii (investitional) Creditele bancare solicitate pentru investitii pot fi: - credite bancare acordate pe baza unor garantii materiale, care cuprind capitalul sau patrimoniul firmei, in special active imobilizate; - credite ipotecare, in care se garanteaza cu anumite valori (cladiri, terenuri); - credite de tip cash-flow, care se acorda pe baza unui studiu de fezabilitate prezentat de investitor. C. Alocatii de la buget Alocaţile şi subvenţile bugetare pentru investiţii ca surse din bugetul public naţional. • Exista asemenea surse de finantare in economia de piata numai in ramurile strategice si in ramurile necesare, dar unde initiativa privata nu are interes (protectia mediului,imbunatatiri funciare, agricultura etc.) sau asigurarea bazei materiale in sectoarele neproductive (sanatate ,cultura,arta ). • Se pot acorda de la buget alocatii nerambursabile si pentru investitorii privati pentru a completa fondurile propri in vederea realizarii unor investitii de interes national sau local (fonduri pentru somaj) 2. Surse externe de finantare –pot sa imbrace mai multe forme: – credite sau imprumuturi – investitii directe de capital Creditele externe pot fi: a. credite guvernamentale sau cu garantii guvernamentale, b. credite bancare externe c. credite acordate de institutiile financiare internationale. • a. Creditele guvernamentale au la baza conventii intre doua tari in care una este solicitanta de credit iar cealalta acorda creditul. • Prin aceste conventii se stabileste plafonul de garantie si imprumutul. • In cazul acestor conventii tara creditoare impune ca achizitionarea de masini si utilaje sa fie facuta din tara sa. • b. Creditele bancare sunt asigurate de banci din diferite tari, pentru acest tip de credit existand o garantie materiala, un studiu de fezabilitate, care sa asigure banca creditoare ca isi va recupera creditul si dobanzile. Credite acordate de Institutiile financiare internationale. Acestea sunt: • Fondul Monetar, • Banca Mondiala, • Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana de Învestitii - [actionari acesteia sunt statele membre ale UE iar ministrii de finante ale acestor tarii formeaza Consiliul de guvernare a bancii.] • FMI - are un spectru mai larg de imprumuturi nu numai in domeniul investitiilor. • Banca Mondiala - ca banca specializata a ONU a fost infiintata in anul 1945 cu sediul la Washington.Obiectivul bancii este de acordara si garantare de credite pentru proiectele de reconstructie si dezvoltare pe termen lung (15-25 ani) care acopera total sau partial valoarea proiectelor de investitii, in obiectivele din ramurile prioritare ale tarii respective. • Fondurile bancii mondiale sunt din trei surse: • capital social subscris de statele membre si care detin 13% din fonduri • capital imobilizat prin emisiunile de obligatiuni si care detin aproximativ 85% din fonduri • profitul obtinut din operatiuni efectuate de catre banca. • IN CONCLUZIE PUTEM SPUNE: • Investiţiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi, în acest caz, investitorului nu-i poate fi indiferent modul cum se cheltuieşte această economie a lui. • În cazul investiţiilor publice, investiţii care au la bază surse bugetare, interesul este al întregii comunităţi, al tuturor contribuabililor. • Ca urmare, la baza oricărei activităţi investiţionale trebuie să stea principiul eficienţei economice, al obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută. 4. Factorul timp în investiţii Factorul timp în investiţii Timpul şi spaţiul, spunea un reputat specialist, sunt elemente existenţiale. Timpul calendaristic este infinit şi ireversibil, este elementul integrator al elementelor în natură si în spaţiu. Este o categorie economică generală, exprimând relaţiile economice ce se stabilesc între membrii societăţii în repartizarea şi utilizarea timpului ca resursă. Timpul economic exprimă caracterul dinamic al proceselor economice. Repartizarea lui poate fi spontană, sau programată. Este, astfel, un criteriu de optimizare şi repartizarea a rezultatelor. Scurgerea timpului, reflectă preţul acestuia. Timpul este: • resursă economică, pentru că deşi este infinit, este ireversibil şi pentru că economisirea lui poate face posibile creşterea producţiei şi profitului, ca urmare trebuie să i se aplice aceleiaşi reguli, ca la orice resursă (materială, umană, financiară, etc.); • factor economic, prin efectele pe care le generează factorul progres tehnic face ca timpul să aibă efecte diferite în diferite etape. Ca urmare, timpul, în orice activitate, este o componentă a eficienţei. Cu cât o sumă se obţine mai repede, cu atât este mai importantă, mai valoroasă, mai eficientă. Considerente care aduc timpul si resursele in prim plan; ● până la recuperarea capitalurilor, resursele sunt imobilizate în construcţii, utilaje şi instalaţii, în lucrări de utilităţi, etc.; – în acest timp, uzura morală operează, asupra produselor, tehnologiilor, utilajelor şi instalaţiilor tehnologice, etc., se modifică, consumurile, costurile şi preţurile, se modifică,comportamentele oamenilor faţă de produsele pentru care se realizează obiectivul de investiţii; – investiţiile şi timpul, la utilaje şi instalaţii, precum şi la produse, deci, sunt nedespărţite, duratele de viaţă active ale acestora scăzând în continuu, dramatic, ajungând la unele, la sub un an. Din alt punct de vedere, timpul este un multiplicator al eforturilor şi al efectelor, în investiţii. Concret: • timpul de execuţie (proiectare şi execuţie propriu zisă), reprezentând eforturi, durează 1 – 3 ani; • timpul pentru obţinerea efectelor, respectiv profitul pentru recuperarea capitalurilor investite şi profitul net, adică durata de exploatare activă se doreşte a fi cât mai îndelungată. Se are, deci, în vedere atât influenţa factorului timp ca dimensiune fizică, adică existenţa lui calendaristică, dar mai ales dimensiunea lui economică. Timpul este un factor independent, caracteristică, pe care dacă o cumulăm cu celelalte aspecte prezentate, face ca luarea lui în considerare asupra eficienţei investiţiilor să fie un principiu de bază în investiţii. 5. Participanţii la realizarea investiţiilor  Participanţii la realizarea investiţiilor: • Investiţiile se caracterizează prin aceea că se înfăptuiesc în scopul creării de noi mijloace fixe, iar realizarea lor necesită un timp îndelungat în principalele faze: • - proiectare, • - execuţie • - şi apoi atingerea parametrilor proiectaţi. • Investiţiile se realizează în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie o ramură de sine stătătoare a economiei naţionale. • Schema logică de desfăşurare a unei investiţii, principalele etape care trebuie parcurse în realizarea unei investiţii, începând cu apariţia noului obiectiv şi terminând cu scoaterea din funcţiune, înlocuirea lui cu altul mai perfecţionat este următoarea: • Schema de desfăşurare a unui obiectiv de investiţii. Apariţia necesităţii unei investiţii: • Fundamentarea necesităţii unei investiţii. • Adoptarea deciziei de a investi. • Elaborarea documentaţiei tehnico – economice. • Aprobare documentaţiei tehnico – economice; • Deschiderea finanţării lucrărilor de investiţii. • Realizarea lucrărilor de investiţii. • Recepţia lucrărilor de către beneficiar; • Punerea în funcţiune a investiţiei. • Atingerea parametrilor proiectaţi. • Funcţionarea noului obiectiv în regim normal. • Scoaterea din funcţiune a obiectivului. Realizarea unei investiţii este opera următorilor participanţi: – beneficiarul, – proiectantul şi – executantul. • De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică. • Trebuie precizat însă că dacă beneficiarul este de obicei o singură întreprindere (publică sau privată), sau o instituţie publică, în schimb pot exista două sau mai multe institute de proiectare. • De asemenea, denumirea de executant acoperă cel puţin două întreprinderi (una industrială, care fabrică utilajele necesare, iar cealaltă de construcţii, care execută lucrările pe şantiere), dar în majoritatea cazurilor executantul este reprezentat de un număr mare de întreprinderi din diferite ramuri industriale (construcţii de maşini, metalurgie, electrotehnică, chimie, industrie uşoară, etc.), precum şi din alte ramuri ale economiei naţionale: construcţii (organizaţii de construcţii propriu zise, de instalaţii, etc.), transporturi, etc. • 1. Beneficiarul • Beneficiarul unei investiţii este, de fapt, proprietarul viitorului obiectiv sau mandatarul acestuia. Beneficiarul este acela care cunoaşte necesitatea unei investiţii şi mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. • El dispune de aceste fonduri şi răspunde de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influienţează asupra eficienţei investiţiilor. • Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiţii, el determină priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi eşalonarea lor judicioasă în timp. • De asemeni, beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiţii, stabileşte structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce beneficiarul a comandat. • În calitatea sa de coordonator general al lucrărilor, el dispune, în final, de întreaga investiţie, aprobând pe parcursul executării ei toate acţiunile întreprinse de proiectant şi executant. • În general, beneficiarul unei investiţii este întreprinderea sau instituţia care va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat. • În cazul unui obiectiv de investiţii nou, se creează un nucleu al viitoarei întreprinderi (instituţii), format din managerul acesteia şi câteva cadre de execuţie. • Beneficiarul nu reprezintă deci o întreprindere specializată în lucrări de investiţii. • Numai într-un singur caz se poate vorbi despre o asemenea specializare, când întreprinderea de construcţii execută pentru sine anumite lucrări de investiţii. • Dar situaţiile în care beneficiarul şi executantul coincid, sunt cazuri particulare. • De regulă, beneficiarul reprezintă un agent economic cu profil fie industrial, fie agricol, o instituţie cu caracter social – cultural, etc. Nu este astfel necesar ca membrii colectivului de conducere a întreprinderii sau instituţiei respective, să cunoască bine problemele pe care le ridică o lucrare de investiţii. • Sunt frecvente cazurile când ei se confruntă pentru prima dată cu asemenea probleme. Acest fapt constituie una din cauzele defecţiunilor care mai persistă în materie de investiţii. • Beneficiarul nu reuşeşte întotdeauna să formuleze precis cerinţele, lăsând proiectantului şi executantului o mare libertate de acţiune, fapt care poate influenţa negativ eficienţa economică a investiţiilor. • O măsură de ameliorare a acestei situaţii constă în stabilirea unui reprezentant calificat al beneficiarului – denumit în mod uzual, diriginte de şantier – care să urmărească, să controleze şi să îndrume execuţia întregii investiţii, să refuze, dacă este cazul, introducerea în documentaţiile tehnico -–economice a unor lucrări care nu sunt necesare, să supravegheze respectarea prevederilor proiectului de execuţie, să solicite remedierea defecţiunilor constatate, să impulsioneze respectarea termenelor de execuţie, să nu permită proasta gospodărire a materialelor de construcţie, etc. • În funcţia de diriginte de şantier va trebui încadrată o persoană cu experienţă şi pregătire corespunzătoare, de preferinţă inginer constructor sau arhitect. • Un element important îl are alegerea amplasamentului viitorului obiectiv de investiţii, decizie majoră pe care beneficiarul este chemat să o adopte, înainte chiar de a se trece la proiectarea lucrărilor. • 2. Proiectantul • Proiectarea – înţelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a viitorului obiectiv de investiţii, de la definirea principiilor de funcţionare a acestuia şi până la elaborarea documentaţiilor tehnico – economice după care se execută lucrările de investiţii – are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a investiţiilor. • De calitatea proiectării depinde gradul de eficienţă a noului obiectiv. • Executantul nu face altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele elaborate. Nivelul producţiei, consumurile materiale, caracteristicile utilajelor, numărul şi structura pe profesii a muncitorilor şi în general toate prevederile din documentaţiile tehnico – economice sunt concepute de cercetător şi proiectant, multe din ele reprezentând creaţia lor originală. • Una din căile sigure de creştere a eficienţei economice a investiţiilor o constituie îmbunătăţirea activităţii de proiectare, activitate care are ca suport cercetarea ştiinţifică, activitate care precede proiectării. • Apariţia pe piaţă a noilor produse nu este posibilă fără un aport consistent al cercetării ştiinţifice proprii, exceptând cazul în care licenţele de fabricaţie sau produsele finite, ca atare, se importă. • În plus, este necesar să se ţină seama că celelalte ramuri economice care concură la realizarea investiţiilor – industria, construcţiile, etc. - sunt puternic influenţate de nivelul activităţii de cercetare ştiinţifică şi că cele două laturi ale acesteia – cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă – determină progresul întregii producţii materiale. • Orice investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico – economice elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule şi desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care compun investiţiile. • Prin proiectele de execuţie iau formă concretă (scrisă) profilul viitorului obiectiv, principiile sale de funcţionare, modul de execuţie, utilajele, instalaţiile tehnologice şi obiectivele de construcţii, amplasamentul şi mărimea teritoriului afectat noului obiectiv, precum şi celelalte elemente necesare pentru execuţia investiţiei. • În cadrul activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor, construcţiilor speciale şi utilajelor, instalaţiilor tehnico - sanitare, obiectivelor cu caracter social, etc. • De asemeni, elementele ce ţin de organizarea producţiei sunt definite încă din faza de proiectare. • De aceea, posibilităţile ulterioare de îmbunătăţire a organizării procesului de producţie sunt facilitate sau îngrădite de modul cum s- a proiectat un obiectiv, calitatea activităţii de proiectare răsfrângându-se pe multiple planuri asupra eficienţei economice. • O condiţie de bază a proiectării eficiente o constituie reducerea duratei de elaborare a documentaţiilor tehnico – economice. Proiectarea unei investiţii se realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată. • Întrucât investiţiile au ca scop promovarea noului, apare limpede necesitatea scurtării, pe cât posibil, a duratei proiectării. • În caz contrar, se poate ajunge la situaţia ca mijloacele fixe proiectate şi realizate prin investiţii să fie uzate moral încă înainte de a fi puse în funcţiune sau la scurt timp după aceasta. • În cadrul analizei procesului de proiectare, avem în vedere două activităţi distincte: • proiectarea tehnologică; • proiectarea construcţiilor. • a) Proiectarea tehnologică eficientă se concretizează în obiective de investiţii de înalt nivel tehnic, cărora le este proprie o eficienţă economică sporită. • Asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are drept rezultat realizarea unor obiective industriale care funcţionează la parametri înalţi, contribuind la sporirea eficienţei economice a investiţiilor. • Astfel se pot obţine beneficiile necesare finanţării activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică la un nivel superior, sporirii mijloacelor de studiu şi investigare şi îmbunătăţirii calităţii lor. • În vederea sporirii eficienţei economice a investiţiilor, în cadrul activităţii de proiectare tehnologică se urmăreşte realizarea a două deziderate: - obţinerea unei cât mai mari economii de muncă socială şi - punerea în valoare a resurselor ţării. • Proiectarea unei noi investiţii este precedată de analiza modului de funcţionare a capacităţilor de producţie similare existente. • Este neraţional şi dăunător pentru economia naţională, să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de acelaşi gen, stau nefolosite. • Este necesar, de asemenea, ca înainte de a se trece la proiectarea unei noi lucrări de investiţii, să se cerceteze dacă nu este mai eficientă acţiunea de reutilare şi modernizare a obiectivelor existente. • În cadrul activităţii de proiectare este necesar să se desfăşoare intense studii economice privind prognoza cererii interne, posibilităţile de export al produselor finite, evoluţia preţurilor şi a tendinţelor lor în viitor. • Dacă în urma efectuării unor analize temeinice, rezultă necesitatea construirii noului obiectiv de investiţii, atunci pentru obţinerea unei înalte eficienţe economice există căi multiple, printre care: • Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluţii şi procedee tehnologice; • Crearea şi punerea în funcţiune a acelor utilaje tehnologice capabile să funcţioneze cu parametrii ridicaţi, compatibili cu nivelul atins de tehnica mondială. • Proiectarea de utilaje şi instalaţii cu gabarit şi greutate redusă. • Prevederea în proiectul noului obiectiv, a acelor utilaje care economisesc forţa de muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii. • Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime şi materiale, la acelaşi volum de producţie finită. • Adoptarea acelor soluţii tehnologice care prevăd folosirea naţională a resurselor energetice. • Proiectarea noilor investiţii ţinând seama de necesitatea reducerii la minimul necesar a cheltuielilor. • Stabilirea profilului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de produse şi sortimente care se vor fabrica, ţinând seama de solicitările pieţei interne şi externe. • Includerea în proiectele de investiţii a acelor utilaje, prin care se realizează produse cu caracteristici superioare. • Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranţă în funcţionare, durabilitate. • Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor şi chiar a utilajelor tipizate şi standardizate, care sunt uşor de produs, au performanţe testate, sunt interschimbabile. • Introducerea în proiecte a acelor utilaje care, respectând condiţiile de mai sus, necesită cheltuieli minime pentru achiziţionarea şi montarea lor, pentru exploatare şi întreţinere. • Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie. • Elaborarea proiectelor de execuţie a noilor investiţii pe baza celor mai raţionale metode de organizare a procesului de producţie. Proiectarea construcţiilor • Prin construcţii se înţeleg două categorii de obiective de investiţii şi anume: clădiri şi construcţii speciale. • Atât la realizarea clădirilor, cât şi a construcţiilor speciale, cerinţa de bază care trebuie respectată este cheltuirea unor fonduri minime. • Acest lucru este posibil printr-o judicioasă proiectare care se realizează pe multiple căi, şi anume: • 1. Reducerea suprafeţelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor şi construcţiilor speciale în funcţie de noile capacităţi de producţie. • 2. Economia de teren ocupat cu construcţiile, prin analiza minuţioasă a posibilităţilor de realizare. • 3. Concentrarea activităţilor într-un număr cât mai mic de clădiri 4. Combaterea gigantismului şi a exagerărilor arhitecturale, acordându- se prioritate elementului funcţional. 5. Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare. 6. Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor administrative şi a celor cu caracter auxiliar, căutându-se renunţarea la unele dintre ele care nu sunt de strictă necesitate. 7. Reducerea pe cât posibil a spaţiilor de circulaţie din interiorul clădirilor, contribuie de asemeni la diminuarea cheltuielilor. 8. Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de construcţii 9. Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obţinerea de însemnate economii atât în faza de proiectare, cât şi în procesul de execuţie a construcţiilor. • 10. Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investiţiilor. • 11. Eşalonarea judicioasă a investiţiilor, problemă care se referă la ansamblul activităţii de proiectare. • O eşalonare corespunzătoare a investiţiilor poate permite reducerea creditelor, fondurile băneşti necesare execuţiei în continuare a lucrărilor, procurându-se din profitul realizat din punerea în funcţiune parţială a unor capacităţi de producţie. • 12. Asigurarea asistenţei tehnice necesare, întărirea puterii pe care proiectantul o are faţă de executant pentru soluţiile pe care le-a preconizat. • 3. Executantul • La realizarea investiţiilor contribuie în cea mai mare parte două ramuri ale economiei naţionale – industria şi construcţiile – ramuri care sunt executanţii principali ai acestor lucrări. • 3.1. Industria • Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de investiţii. Ea apare în calitate de producătoare de utilaje tehnologice, materiale de construcţii şi utilaje pentru ramura construcţiilor şi se numeşte în practică, furnizor de utilaje. La lucrările de investiţii nu participă întreaga industrie, ci numai o serie de subramuri. • Influenţa industriei asupra eficienţei economice a investiţiilor poate fi sintetizată astfel: • Reducerea costului producţiei industriale conduce la diminuarea cheltuielilor de investiţii. • Promovarea progresului tehnic în industrie stă la baza creşterii eficienţei economice a investiţiilor. • Introducerea în proiectele de execuţie a soluţiilor tehnologice avansate pe baza perfecţionării proceselor de producţie în industrie. • Punerea în valoare a resurselor naturale ale ţării, deseori depinde de capacitatea industriei de a realiza utilaje şi procedee tehnologice moderne, care să permită realizarea acestui scop foarte important. • Reducerea importurilor depinde, în ultimă analiză, de posibilităţile întreprinderilor industriale de a livra produsele necesare realizării şi punerii în funcţiune a investiţiilor. • Rentabilitatea viitorului obiectiv, în întreaga durată de funcţionare, depinde de durabilitatea utilajelor fabricate în industrie. • Posibilităţile de automatizare a proceselor de producţie, de conducere a proceselor de producţie, cu ajutorul calculatorului. • Reducerea duratei de execuţie în construcţii, realizarea materialelor de construcţii moderne, a înlocuitorilor, sunt de neconceput fără aportul industriei. • Contribuţia industriei la mecanizarea lucrărilor de construcţii, mai ales a proceselor grele de muncă, cu un consum mare de manoperă. • Transferarea unei părţi din activitatea de construcţii către industrie, se face prin procesul de industrializare a construcţiilor. Construcţiile capătă astfel, aspectul unei activităţi de montaj al pieselor fabricate în industrie. • 3.2. Ramura construcţiilor Construcţiile reprezintă una din ramurile producţiei materiale ce are ca loc de desfăşurare a activităţilor, şantierul pe care prind contururi precise lucrările de investiţii. • Activitatea desfăşurată în ramura construcţii prezintă următoarele caracteristici: • producţia finită este constituită în exclusivitate din mijloace fixe; • mijloacele fixe realizate de această ramură au particularitatea că sunt imobile, fixate definitiv pe sol; • procesul de producţie are o durată de execuţie relativ îndelungată; • locul de muncă (şantierul) are o anumită mobilitate, determinată de amplasamentul diferitelor obiecte de construcţie şi de stadiul de execuţie a lucrărilor. • Principalele căi prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la creşterea eficienţei economice sunt: • A.Reducerea duratei de execuţie a lucrărilor pe şantiere • B.Reducerea dispersării frontului de lucrări (concentrarea activităţii pe un număr mai redus de şantiere) are drept consecinţă executarea mai rapidă a unor obiective de investiţii şi grăbirea punerii lor în funcţiune. • C.Reducerea cheltuielilor de organizare a şantierelor contribuie direct la ieftinirea investiţiilor. • D.Îmbunătăţirea organizării muncii şi a proceselor de execuţie, introducerea metodelor moderne de management contribuie de asemenea, la reducerea cheltuielilor de investiţii. • E.Îmbunătăţirea proiectelor de execuţie, cu acordul proiectanţilor, are menirea să sporească performanţele noii investiţii. • F.Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine. • G.Realizarea unor lucrări de bună calitate asigură înlăturarea cheltuielilor suplimentare ulterioare, în faza de exploatare, pentru întreţinerea obiectivului respectiv, reducerea simţitoare a cheltuielilor cu reparaţiile curente şi capitale, mărirea duratei de funcţionare a mijlocului fix nou creat. • H. Înlăturarea risipei de materiale pe şantierele de construcţii. • I. Creşterea productivităţii muncii prin mecanizarea operaţiunilor care necesită un volum mare de muncă. • J. Folosirea integrală a capacităţii utilajelor de construcţii este o condiţie a creşterii productivităţii muncii. • K. Folosirea deplină a forţei de muncă disponibile. • Folosirea de finisaje simple, economice, adecvate la specificul şi la destinaţia clădirii. • L.Reducerea costului producţiei de construcţii – montaj. • 1.Elemente de sistematizare a teritoriului • Dezvoltarea economico-socială optimă a localităţilor necesită stabilirea unor criterii de zonare macro şi microeconomice, zonare care trebuie să aibă la bază valorificarea resurselor de materii prime, materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi de protecţie a mediului înconjurător, etc. • Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a teritoriului cu mijloace necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice şi fiecărei localităţi. • Structura complexă şi specifică localităţilor determină la rândul său, o zonare microeconomică, ce presupune delimitarea zonei industriale de zona locuibilă şi de zona construcţiilor socio- culturale, etc. • Sunt necesare studii ştiinţifice privind realizarea infrastructurii tehnico-edilitare (alimentarea cu gaze, apă, energie electrică, canalizare, reţele de drumuri, telecomunicaţii, etc.). • 2.Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii. • Proiectarea unei construcţii reprezentată de planuri scrise şi desenate care să reflecte caracteristicile funcţionale şi structurale ale acesteia pe baza cerinţelor utilizatorilor respectiv beneficiarilor. • Proiectul pentru investiţii este un proces complex, prin care specialiştii determină soluţii optime funcţionale, constructive şi economice ce definesc construcţia, rezultând în esenţă un proiect de execuţie şi un deviz, pe baza cărora se realizează obiectivul de investiţii. • Ansamblul de lucrări scrise şi proiectate (desenate) pe baza cărora se execută obiectivul de investiţii poartă denumirea de documentaţie tehnico-economică. • Din enumerarea celor cinci faze se observă rolul important al proiectantului în elaborarea documentaţiei tehnico-economice necesare realizării unui obiectiv de investiţii. • Pentru realizarea investiţiei, în afara documentelor enumerate mai sus, sunt necesare şi alte documentaţii: – graficul de eşalonare a investiţiei; – graficele de livrare a utilajelor şi instalaţiilor; – graficul de asigurare cu forţa de muncă; – programul de urmărire în timp a obiectivului; – proiecte de organizare a şantierului. • 3. Executarea lucrărilor de construcţii • Executarea construcţiei obiectivului de investiţii reprezintă punerea în practică a proiectului tehnic şi a detaliilor de execuţie aprobate. Pentru deschiderea şantierului şi începerea lucrărilor de execuţie, constructorul trebuie să aibă la dispoziţie următoarele documente: • proiectele şi detaliile de execuţie a lucrării; • proiectul de organizare a şantierului; • autorizaţia de construire. • 4. Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului. • Prin recepţia construcţiei se realizează actul final care atestă executarea lucrării, în concordanţă cu proiectul de execuţie, respectarea normelor tehnice, a capacităţii şi calităţii lucrărilor de construcţii. • Procesul de recepţie a obiectivului de construcţii se realizează de către comisii de specialişti delegaţi de beneficiarul lucrării. • Acestea verifică scriptic şi faptic executarea construcţiei conform proiectului, confruntându-se documentele cu realităţile din teren, precum şi prin măsurători cantitative şi calitative directe ale elementelor de rezistenţă, de instalaţii, etc. 6. DOCUMENTAŢIA TEHNICA A INVESTIŢIILOR • DOCUMENTAŢIA TEHNICA A INVESTIŢIILOR • Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii sunt: • a. Studiul de oportunitate • b. Studiul de prefezabilitate • c. Studiul de fezabilitate • d. Proiectul tehnic şi autorizarea de construcţie • e. Devizul de cheltuieli A. Studiul de oportunitate • Studiul de oportunitate identifică posibilităţile de investiţii şi are ca scop evaluarea generală a cererii de bunuri şi servicii concomitent cu punerea în evidenţă a unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate, etc., vizate de studiul respectiv. • Prin acest studiu se urmăreşte atragerea potenţialilor investitori, acţionari, antreprenori, etc., precum şi formularea de formule de proiect cu scopul de a trezi interesul părţilor interesate. De regulă, studiul de oportunitate este schematic, prezintă estimări generale şi are un cost redus. • Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale şi studii de oportunitate speciale. • Studiile regionale identifică posibilităţile de investire într-o anumită regiune, zonă administrativă, cu un anumit potenţial economic, dar cu un excedent de forţă de muncă, cu piaţă de desfacere asigurată, potenţial al cumpărătorilor, posibilităţi de aprovizionare cu materii prime, în funcţie de tradiţiile din zonă, gradul de atractivitate a zonei, etc. • În general, studiul regional de oportunitate cuprinde referiri la: • caracteristicile esenţiale ale regiunii: suprafaţa şi aspectele fizice naturale definitorii; • populaţia, structura profesională, venitul mediu, situaţia economico- socială a regiunii, particularităţi; • situaţia exporturilor şi importurilor regiunii din ultimii ani; • Studiile de oportunitate sectoriale urmăresc posibilităţile de a investi într-un sector de activitate cum ar fi: industria alimentară, uşoară, activitatea de turism, industria materialelor de construcţii, etc. • De regulă, acest studiu cuprinde informaţii ca: • Locul şi importanţa sectorului în economia naţională, în contextul politicii economice promovate de administraţia centrală. • Dimensiunea, structura şi rata medie de creştere a sectorului respectiv. • Volumul actual şi rata de creştere a cererii producţiei în sectorul prezentat. • Planificări aproximative ale cererii de produse. • Estimări privind sursele potenţiale de finanţare. • Estimări privind încasările şi necesarul de valută. • Analize preliminare privind impactul global. • Studiile de oportunitate speciale cuprind referiri prioritare la resursele necesare (umane, materiale, financiare). Această prezentare se face din punct de vedere calitativ, cantitativ şi structural. Prin acest studiu se prezintă potenţialilor investitori şi / sau acţionari, informaţii cu privire la resursele necesare investiţiei. • Un studiu de oportunitate special cuprinde: • Principalele caracteristici ale resurselor, rezervele verificate, rata anterioară de creştere economică, perspective de dezvoltare. • Rolul resurselor în economia naţională, utilizarea acestora, cererea internă şi exporturile. • Principalele activităţi prezente bazate pe resursele specificate, structura şi dezvoltarea lor, capitalul şi forţa de muncă utilizate, productivitatea şi criteriile de eficienţă, planurile de viitor şi perspectivele de creştere economică durabilă. • Restricţii şi condiţii de creştere a ramurilor economice bazate pe resursele respective. • Creşteri estimate ale cererii şi perspective de export pentru sortimentele a căror fabricaţie se bazează pe resursele prezentate de studiu. • Identificarea perspectivelor privind investiţiile potenţiale în zonă. • Studiile de oportunitate sunt cu atât mai apreciate cu cât se află în concordanţă cu politica economică globală promovată la nivel macroeconomic de guvern, în domeniul de activitate vizat; măsură în care propunerile elaborate se înscriu în strategia de dezvoltare generală economico – socială a ţării pe termen mediu şi lung. b. Studiul de prefezabilitate • Prin studiul de prefezabilitate se asigură soluţia preliminară şi definirea proiectului. • Deoarece elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli financiare mari, este de preferat realizarea anterioară a unui studiu detaliat dar care angrenează resurse financiare reduse. • Acest studiu preliminar este studiul de prefezabilitate, studiu care urmăreşte următoarele obiective: • determinarea capacităţii pieţei şi agentului economic; • studiul pieţei; • programul şi capacitatea de producţie; • determinarea factorilor materiali de producţie; • determinarea amplasamentului viitorului obiectiv • aspecte tehnice relevante ale proiectului: determinarea tehnologiei şi echipamentelor necesare; lucrările de construcţii necesare; • determinarea termenelor generale de fabricaţie, de administrare şi vânzare; • determinarea forţei de muncă necesare, a personalului de execuţie şi de conducere; • realizarea analizei financiare privind costurile de investiţii, finanţarea proiectului, costurile de producţie estimate şi rentabilitatea obiectivului. • Analiza financiară efectuată asupra investitorului se bazează pe estimarea indicatorilor menţionaţi de obiectivele studiului de prefezabilitate, făcând referire la perioada de rambursare a creditelor angajate de investitor şi mărimea dobânzilor, raportul venituri – costuri din punct de vedere actual, pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate financiară, cursul de revenire la export net actualizat, venitul net actualizat, analiza cash – flow, etc. • Analiza economică se realizează în context naţional şi cuprinde precizarea economiilor sau cheltuielilor în valută, gradul de diversificare a producţiei, estimarea numărului de locuri de muncă nou create, gradul de protecţie a mediului, venitul net actualizat, rata internă de rentabilitate, etc. C. Studiul de fezabilitate • Strategia de concepere şi realizare a obiectivelor de investiţii, în conexiune cu rezultatele economico-financiare preconizate, este cuprinsă prin studiul de fezabilitate, studiul elaborat pentru fiecare obiectiv de investiţii. • Prin studiul de fezabilitate se înţelege ansamblul documentaţiei elaborate – cuprinzând calcule tehnico-economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri concrete de acţiuni manageriale – privind necesitatea realizării viitorului obiectiv de investiţii, ţinând cont de sursele de aprovizionare de materii prime, pieţele de desfacere aferente, posibilităţile de asigurare a capitalului (lichidităţi şi credite), rezultatele scontate, amplasamentul obiectivului, etc. • În ultimii ani, în România studiile de fezabilitate sunt întocmite în conformitate cu metodologia internaţională, metodologia elaborată de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). • Pentru sprijinirea şi stimularea economică a ţărilor în curs de dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional a creat un organism specializat în investiţii denumit Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). • La nivel european, acest rol este jucat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). • Atragerea resurselor necesare finanţării,ajutorul economic destinat ţărilor în curs de dezvoltare se face pe diferite căi, specifice activităţii financiare, iar orientarea fondurilor disponibile către cele mai eficiente proiecte de dezvoltare economică se face pe baza unor calcule riguros elaborate, denumite metodologia BIRD. • Studiile de fezabilitate realizate conform metodologiei BIRD servesc drept bază (tehnică, economică sau comercială) deciziei de investiţii. • Prin studiul de fezabilitate se analizează elementele esenţiale ale investiţiei şi ale procesului de producţie, se evaluează eficienţa economică a proiectului de investiţii. • Structura de bază a studiului de fezabilitate este identică cu cea a studiului de prefezabilitate, dar mult mai detaliată • Studiul de fezabilitate standard cuprinde următoarele capitole: • Date privind identitatea agentului economic (societate comercială, instituţie publică, etc.). • Analiza diagnostic privind situaţia actuală a societăţii comerciale. • Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie. • Variante optime de dezvoltare şi de restructurare. • Calcule de eficienţă economică pentru variantele analizate. • Analize privind incertitudinea, riscul şi sensibilitatea variantei alese. • Formularea deciziei de investiţie. • Fiecare capitol cuprinde unele elemente obligatorii: • Datele de identificare, care se referă în principal la: • Denumire, adresă, telefon, fax, cod fiscal; • Anul înfiinţării; • Numărul şi data înregistrării în Registrul Comercial şi numărul contului în bancă; • Forma juridică (S.R.L., S.C., etc.); • Domeniul de activitate de bază şi auxiliare; • Principalele produse şi servicii conţinute în profilul de bază şi în cel auxiliar; • Segmentul de piaţă acoperit; • Capitalul social (subscris şi vărsat); • Forma de proprietate (publică, privată sau mixtă); • Suprafaţa de teren aferentă societăţii (schiţă); • Istoricul şi evoluţia societăţii sau instituţiei. • Analiza diagnostic. • Prin analiza diagnostic se realizează evaluarea la zi a agentului economic, evoluţia acestuia în ultima perioada şi identificarea măsurilor manageriale de urmat pentru asigurarea creşterii eficienţei economice. • Această evaluare se realizează din punct de vedere calitativ, cantitativ şi structural şi vizează toate compartimentele organizaţiei analizate (total societate şi pe fiecare secţie sau atelier, etc.). • De regulă, analiza diagnostic cuprinde următoarele capitole: • Generalităţi şi aspecte specifice – prezintă o caracterizare generală a organizaţiei economice (ce a produs forma de proprietate, evoluţie, conducere, metode de management). • Rezultate economico-financiare obţinute. • Rezultatele economico-financiare se prezintă în unităţi valorice curente şi comparabile. Stabilirea acestora se va face numai pe baza datelor din bilanţul contabil al ultimului an, precum şi din documentele oficiale. • Rezultatele economico-financiare se referă la: • capitalul social, în evoluţie pe ultimii 4 – 7 ani; • cifra de afaceri a firmei, defalcată pe activităţi de bază şi auxiliare; • ponderea secţiilor şi filialelor în cifra de afaceri; • producţia realizată şi producţia vândută, în unităţi fizice total şi pe sortimente; • principalii clienţi; principalii furnizori; • venituri din exploatare; cheltuieli aferente; profitul brut şi net; • preţuri şi tarife practicate; • cheltuieli totale şi structura lor – materii prime şi materiale, combustibil, energie (electrică, termică), salarii, amortizări, cheltuieli ale secţiilor, cheltuieli generale; • stocuri, exprimate fizic şi valoric, ponderi faţă de producţia totală, dinamica lor, nominalizarea celor greu vandabile; • producţia neterminată. • Producţia realizată. Calitatea acesteia. • Se prezintă producţia realizată în ultimii 4 – 7 ani, fizic şi valoric, pe total şi sortimente, în preţuri curente şi comparabile, iar producţia efectivă se va compara cu capacitatea de producţie. • Calitatea şi performanţele produselor vor fi evidenţiate precizând: • caracteristicile tehnice şi funcţionale ale produselor comparativ cu standardele internaţionale; • durata de folosinţă şi perioada de garanţie acordată; • calculul principalilor indicatori de calitate şi non calitate; • evidenţierea metodelor de conducere a calităţii; • punctele forte şi slabe ale produselor. • Dotarea tehnică. Tehnologii de producţie. Fluxuri tehnologice. • Acest capitol cuprinde aspecte privind dotarea tehnică: • evaluarea şi reevaluarea mijloacelor fixe; • clasificarea şi structura mijloacelor fixe; • regimul juridic şi contabilitatea mijloacelor fixe, • capacitatea de producţie: mărime, factori de influenţă, relaţii de calcul, balanţa capacităţilor de producţie; • indicatori ai utilizării capacităţilor de producţie; • aspecte referitoare la uzura mijloacelor fixe; • aspecte referitoare la întreţinerea şi reparaţia mijloacelor fixe (politici de achiziţie, repartiţie, întreţinere şi înlocuire, modalităţi de asigurare cu piese de schimb, volumul şi dinamica cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii, etc.); • politici de amortizare şi de utilizare a fondului de amortizare. • Tehnologia de producţie şi fluxurile tehnologice fac referiri la: • descrierea tehnologiilor, a fluxurilor tehnologice, a metodelor de organizare; • procedee şi tehnici de lansare a producţiei; • posibilităţi de adaptare a tehnologiei la nou; • identificarea tehnologiilor ce necesită schimbare, eşalonarea înlocuirii acestora, posibilităţi de modernizare; • modul de organizare a tehnologiei cu utilităţi şi impactul înlocuirii unor tehnologii asupra investiţiilor colaterale • Personal, salarizare, indicatori de evaluare • Capitolul prezintă evoluţia numărului de salariaţi pe total şi pe structură. Se stabilesc formele de recrutare, selecţie şi angajare a forţei de muncă, modalităţi de formare, perfecţionare şi conversie a forţei de muncă, formele de salarizare, stimulentele acordate. Se calculează indicatorii de evaluare a folosirii forţei de muncă: productivitatea muncii, înzestrarea tehnică a muncii, salariul mediu, corelaţia dintre ele. • Preţuri şi tarife practicate • Sunt prezentate preţurile şi tarifele practicate în comparaţie cu ale concurenţei şi se stabilesc cauzele modificării preţurilor (politica economică guvernamentală, raportul cerere – ofertă, calitatea produselor). • Investiţii • În acest capitol se analizează investiţiile în curs sau cele prevăzute a se realiza în viitor, modul cum ele au influenţat rezultatele economice ale societăţii comerciale. Sunt prezentate obiectivele care s-au realizat, structura fondurilor alocate, posibilităţile de dezvoltare viitoare. Sunt analizate sursele de finanţare folosite, metodele de conducere şi organizare a lucrărilor de construcţii, se fac aprecieri asupra lor şi se formulează un set de propuneri pentru acţiunile viitoare. • Managementul societăţii • Se prezintă sistemul de management al organizaţiei, pe subsisteme de management (subsistemul informaţional, decizional, organizatoric şi metodologic) prin metoda “punctelor forte şi a punctelor slabe”, cu scopul corectării aspectelor negative şi perpetuării şi îmbunătăţirii aspectelor pozitive. • Activitatea proprie de cercetare – proiectare. • Se prezintă activitatea departamentului cercetare – proiectare, sub aspectul numărului de produse şi al tehnologiilor realizate din activitatea de cercetare şi modul în care au fost asimilate în producţie, numărul de brevete şi licenţe realizate şi care au fost valorificate în societate; fie au fost vândute terţilor, posibilităţile de colaborare cu institutele de cercetare specializate, etc. • Utilităţi şi servicii • Sunt enumerate utilităţile de care beneficiază societatea comercială, sub raportul calităţii, al gradului de accesibilitate şi al costului lor: drumuri de acces, gaze naturale, reţele de canalizare, reţele telefonice, apă, aer comprimat, etc. • Poluarea şi protecţia mediului • Sunt analizate implicaţiile ecologice pe care le are activitatea de producţie, eventualele litigii cu terţi în acest domeniu, posibilităţile de diminuare sau eliminare a poluării, etc. • Informatizarea gestiunii şi conducerea societăţii. • Se studiază posibilitatea introducerii unui sistem informatic (reţele de calculatoare şi soft – ware – ul aferent) capabil să prelucreze automat în timp real, volumul de informaţii şi să furnizeze managementului de nivel superior datele necesare adoptării deciziilor. • Estimarea patrimoniului societăţii. • Este evaluată valoarea societăţii prin diferite metode de evaluare: patrimoniale, bazate pe randament, combinate, etc. • Produse unicate, deşeuri, refolosiri. • Sunt evidenţiate produsele unicate obţinute, numărul, tipul şi cantitatea de deşeuri rezultate şi posibilităţile de valorificare a acestora. • Publicitate, reclamă, promovarea produselor. • Sunt analizate posibilităţile de realizare a reclamei (în ziar, posturi TV, radio, etc.), costul acesteia, efectele obţinute. Se studiază modalitatea de promovare şi desfacere a produselor prin reţele proprii de magazine; prin intermediari, etc. • Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie. • Este o etapă de bază în elaborarea studiului de fezabilitate, deoarece orice prognoză greşită sau nerealistă conduce la rezultate eronate, cu implicaţii negative directe asupra eficienţei activităţii economice. • În această etapă se previzionează veniturile, costurile de producţie şi profiturile pe întreaga durată de funcţionare eficientă a obiectivului de investiţii. • Variante de dezvoltare şi de restructurare. • Acest capitol prezintă variantele de investiţii, precizând avantajele şi dezavantajele fiecăreia, prin prisma creşterii de profit, a sporirii calităţii, creşterii cotei de piaţă, etc., dar şi prin prisma cheltuielilor investiţionale şi de producţie aferente • Calculul eficienţei economice a variantelor studiate. • Acest capitol reprezintă esenţa studiului de fezabilitate deoarece în cadrul său este studiată eficienţa economică a fiecărei variante în parte prin intermediul unui sistem de indicatori de eficienţă economică (statistici, dinamici, specifici diverselor ramuri, specifici metodologiei BIRD). • Analiza incertitudinii, riscului şi sensibilităţii variantei alese. • După alegerea variantei optime, este necesară cuantificarea sensibilităţii acesteia la influenţa factorilor perturbatori. Această etapă a studiului de fezabilitate presupune reluarea calculelor realizate în capitolul anterior, în condiţii presupuse nefavorabile (ex.: scăderea vânzărilor, creşterea cheltuielilor salariale, creşterea taxelor, creşterea preţului la o anumită materie primă, etc.). Dacă prin aceste calcule se demonstrează că indicatorii respectivi nu diferă valoric foarte mult (prezintă o toleranţă acceptabilă) faţă de valorile normale, atunci se trage concluzia că varianta aleasă este stabilă şi deci poate reprezenta temelia obiectivului de investiţii. D. Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie • Proiectul tehnic, conform legislaţiei actuale trebuie să cuprindă două părţi distincte – o parte scrisă care cuprinde mai multe elemente obligatorii de evidenţiat şi partea de desen, care este elaborată pe baza documentaţiei tehnice a proiectului (schiţe, desene, etc.). • Partea scrisă cuprinde următoarele capitole: • Descrierea generală a lucrărilor – face referiri amănunţite la: • amplasament; topografie; clima şi elemente specifice; • geologia şi seismicitatea zonei; • prezentarea proiectului pe volume, broşuri, capitole; • organizarea de şantier; • căile de acces provizorii; • sursele de apă, energie, gaze, telefon (pentru organizarea şantierului şi definitive); • programul de execuţie a lucrărilor; • trasarea, protejarea lucrărilor executate; • relaţiile dintre contractant (ofertant), consultant şi persoana juridică achizitoare (investitor); • memorii tehnice, etc. • Proiectul tehnic trebuie să respecte cerinţele: • să fie redactat clar cu toate informaţiile corecte; • pe baza proiectului tehnic, contractantul să poată emite oferta, iar pe baza analizei tehnice şi tehnologice, să stabilească preţul ofertei. • Caietul de sarcini – este elaborat de proiectant şi face parte din proiectul tehnic şi din documentele de licitaţie, reprezentând descrierea scrisă a lucrărilor care fac obiectul licitaţiei. • Caietele de sarcini sunt de mai multe categorii: • în funcţie de destinaţie, caietele de sarcini sunt: caiete de sarcini pentru execuţia lucrărilor, caiete de sarcini pentru recepţii, probe, teste, etc., caiete de sarcini pentru furnizorii de materiale, utilaje, etc.; • în funcţie de domeniul la care se referă, caietele de sarcini sunt: caiete de sarcini generale (pentru lucrări curente în construcţii) şi caiete de sarcini speciale (pentru lucrări specifice, care sunt elaborate independent pe fiecare lucrare în parte). • breviarele de calcul pentru dimensionarea elementelor de construcţii şi instalaţii; • nominalizarea planşelor care guvernează lucrarea; • dimensiunea, forma, aspectul şi descrierea execuţiei lucrării; • ordinea de execuţie, probe, teste ale lucrării; • standardele, normativele şi alte prescripţii care trebuie respectate la materiale, utilaje, instalaţii, etc.; • condiţiile de recepţie, măsurători, aspect, toleranţe, etc. • Listele cantitative de lucrări – cuprind toate elementele necesare măsurării valorice şi de durată a execuţiei investiţiei, astfel: • -centralizatorul lucrărilor pe obiective; • centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiective; • -listele cu cantităţile de lucrări pe capitole de lucrări, cu descrierea în detaliu a acestora; • -listele cu cantităţile de utilaje şi echipamente tehnologice; • -specificaţiile tehnice. • - Graficul general de realizare a obiectivului de investiţii – este prezentată eşalonarea per ansamblul activităţilor pentru realizarea obiectivului economic. • Părţile desenate • Constituie documentele principale ale proiectului tehnic, pe baza cărora se realizează părţile scrise. Principalele documente ale părţii desenate sunt: • Planurile generale – cuprind: • -planurile de amplasament a reperelor de nivelment şi planimetrice; • -principalele planuri topografice; • -planurile de amplasament a forajelor, profilelor geotehnice; • -cele mai importante planuri de amplasare a obiectivelor, a cotelor de nivel, a distanţelor de amplasare, a orientărilor, a coordonatelor, etc.; • -planurile de sistematizare pe verticală a terenului; • -principalele planuri privind construcţiile subterane (amplasarea acestora, secţiuni, profiluri longitudinale, dimensiuni, cote de nivel, cofraj şi armare, etc.); • -planurile de amplasare a reperelor fixe şi mobile de trasare. • Principalele planşe ale obiectivelor de investiţie – fiecare obiectiv subteran sau de suprafaţă este numerotat pe baza unui cod şi a denumirii proprii, iar planşele sunt organizate într-un volum propriu, pe fiecare obiectiv. • Arhitectura cuprinde planşele principale privind arhitectura fiecărui obiectiv, astfel: • -planul individual de amplasare; • -secţiuni, faţade, detalii importante; • -tablouri de prefabricate; • -tablouri de tâmplării şi tablouri de finisaje interioare şi exterioare. • Structura – cuprinde planşele principale privind alcătuirea şi execuţia structurii de rezistenţă şi anume: • -planurile infrastructurii; • -planurile suprastructurii; • -descrierea soluţiilor constructive, descrierea ordinii tehnologice de execuţie şi montaj, recomandări privind transportul, manipularea, depozitarea şi montajul. • Instalaţiile – cuprind planşele generale privind execuţia instalaţiilor: • -planul general de amplasare a utilajelor; • -schemele principale ale instalaţiilor; • -secţiuni, vederi, detalii principale. • Aceste planuri trebuie să conţină cote, dimensiuni, calităţile materialelor, verificările şi probele necesare, izolaţii termice, acustice, protecţii anticorozive. • Dotări şi instalaţii tehnologice – această parte conţine planurile principale de tehnologie şi montaj (secţiuni, dimensiuni, toleranţe admise, etc.), astfel: • desenele de ansamblu; • schemele tehnologice privind fluxul tehnologic; • schemele cinematice, cu indicarea principalilor parametri; • schemele instalaţiilor hidraulice, pneumatice, electrice, de automatizare, comunicaţiile, reţele de combustibil, apă, iluminat, etc.; • planurile de montaj. • Dotări mobilier, inventar gospodăresc – cuprinde planurile principale de amplasare şi montaj, inclusiv cote, dimensiuni, secţiuni, vederi, tablouri de dotări. • Autorizarea lucrărilor de construcţie • În baza legislaţiei în vigoare, edificarea de construcţii civile, industriale, agricole, sau de orice natură, presupune cel puţin două documente importante şi anume: • certificatul de urbanism; • autorizaţia de construcţie. • Certificatul de urbanism • Act prin care se fac cunoscute solicitantului, elementele care caracterizează regimul juridic, economic sau tehnic al unui imobil. • Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică sau juridică • Autoritatea care poate elibera certificatul de urbanism, este: • Consiliul judeţean, pentru construcţii care se aprobă de Guvern, pentru lucrări publice (construcţii pentru industrie, comerţ, prestări servicii, construcţii social – culturale, etc.); • Consiliul local municipal pentru construcţii de orice fel din localităţi, cu excepţia celor care se aprobă de Guvern; • Consiliul local comunal, pentru construcţii de locuinţe şi anexe gospodăreşti ale acestora. • În vederea eliberării certificatului de urbanism, solicitantul trebuie să depună o cerere-tip completată, dovada titlului de proprietate în cazul imobilelor situate pe terenuri cu destinaţie specială precum şi taxa pentru certificatul de urbanism. • Baza legală de eliberare a acestuia o constituie documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului aprobate. • Durata eliberării este de până la 30 de zile, iar valabilitatea este cuprinsă între 3 şi 24 de luni, stabilită de emitent. • Certificatul de urbanism cuprinde: • regimul juridic al imobilelor (situarea în intravilan sau în afara acestuia; dreptul de proprietate asupra imobilului); • regimul economic al imobilelor (folosinţă actuală; destinaţia stabilită; reglementări fiscale specifice localităţii respective); • regimul tehnic al imobilelor (procentul de ocupare a terenului; coeficientul de utilizare a terenului; • dimensiunile şi suprafeţele minime sau maxime ale parcelelor; • echiparea cu utilităţi; • circulaţia pietonilor şi autovehiculelor; • alinierea clădirilor şi terenurilor faţă de străzile adiacente; înălţimea construcţiilor; • modul de executare a construcţiilor, etc.). • Finalitatea eliberării certificatului de urbanism o constituie înscrierea în Registrul Certificatelor de Urbanism. • Autorizaţia de construire reprezintă actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasament, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. • Solicitantul autorizaţiei de construire poate fi orice persoană fizică sau juridică, deţinătoare a unui titlu care îi conferă dreptul de construire. • Autorizaţia de construire se eliberează pentru: • lucrări de construire, reconstituire, modificare a clădirilor; • lucrări de reparare, restaurare, protejare sau conservare a monumentelor istorice; • foraje şi excavări pentru lucrări geologice; • construcţii provizorii de şantier; • organizare de tabere de corturi, camping; • lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere pe căile publice, etc. • Autorităţile care eliberează acest document sunt: delegaţia permanentă a Consiliului judeţean, primarul general (pentru Bucureşti) sau primarii (pentru celelalte oraşe). • Solicitantul trebuie să depună o cerere-tip completată, dovada titlului de proprietate asupra imobilului, certificatul de urbanism, proiectul pentru autorizaţia de construire şi taxa pentru autorizaţie. • Durata eliberării este de până la 30 de zile, valabilitatea este de 12 luni, iar prelungirea valabilităţii se face o singură dată, cu cel mult un an. • Devizul de cheltuieli pentru obiectivele de investiţii • Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală estimativă a obiectivelor de investiţii în faza de proiectare, studiu de fezabilitate şi proiect tehnic. Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-se valoarea totală, din care partea supusă licitaţiei. • Partea I. • Capitolul 1. • obţinerea terenului (cheltuieli pentru obţinerea terenului, plata concesionării pe durata realizării lucrărilor, etc.); • amenajarea terenului (cheltuieli pentru demolări, defrişări, demontări, nivelări, devieri cursuri de apă, drenaje, etc.); • amenajări pentru protecţia mediului. • Capitolul 2. • cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului (reţele de canalizare, gaze, energie electrică, telefoane, radio TV, drumuri, etc.). • Capitolul 3. • studii de teren (cheltuieli pentru studii geo, topo, hidro); • avize, acorduri, autorizaţii (cheltuieli pentru certificatul de urbanism, autorizaţia de construire, autorizaţia de foraj, autorizaţia pentru racorduri şi branşamente energie electrică, apă, gaze, telecomunicaţii, etc.); • proiectare şi engineering (cheltuieli de proiectare în toate fazele); • organizarea licitaţiilor • Capitolul 4. • clădiri şi construcţii speciale; • montaj utilaje tehnologice; • utilaje şi echipamente de transport; • utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale de montaj; • utilaje şi echipamente cu durată mare de serviciu. • Capitolul 5. • organizarea şantierului (cuprinde cheltuielile necesare contractului în vederea creării condiţiilor de desfăşurare a activităţilor de construcţii – montaj); • comisioane şi taxe (cuprind comisionul băncii finanţatoare, taxa aferentă inspecţiei pentru controlul calităţii lucrărilor, etc.); • cheltuieli diverse şi neprevăzute (maximum 5% din cele prevăzute la capitolul 1). • Capitolul 6 • pregătirea personalului de exploatare; • probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie. • Partea a II – a • Cuprinde valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente în cazul obiectivului ce se construieşte. Această valoare nu se finanţează şi serveşte la stabilirea indicatorilor de eficienţă din cadrul studiului de fezabilitate. • Partea a III – a • Cuprinde fondul de rulment necesar începerii producţiei (cheltuieli pentru asigurarea stocurilor de materii prime, energie, transporturi, salarii personal direct productiv, piese de schimb de mare uzură, etc., necesare pentru ciclul de producţie). Recepţia lucrărilor de construcţii-montaj a) Recepţia preliminară Are loc în momentul în care constructorul declară că a executat lucrările contractate şi solicită recepţia. Comisia (constituie, la fel, adecvat, din specialişti) poate constata: • că lucrările s-au executat complet şi corect caz în care se încheie actul de recepţie; • că unele lucrări nu s-au executat (sau execuţia lor este necorespunzătoare calitativ). În acest caz, lucrările pot fi de două categorii: – care afectează darea în exploatare a obiectivului de investiţii, caz în care recepţia se amână până la executarea lor completă şi corectă; – care nu afectează darea în exploatare, caz în care se recepţionează lucrările terminate şi de calitate, iar pentru restul se fixează constructorului un nou termen de execuţie, sau de remediere. b) Recepţia finală Are loc după expirarea perioadei de garanţie, care, la construcţii, de regulă este mai mare de un an. Comisia, constituită, de asemenea, în mod adecvat, din specialişti, poate constata: • că investiţia s-a comportat în perioade de garanţie fără probleme, caz în care se încheie actul de recepţie finală; • că în perioada de garanţie au apărut probleme în comportamentul investiţiei (lucrări), care, la rândul lor, sunt de două categorii: • care afectează continuitatea activităţii (siguranţa investiţiei), caz în care nu are loc recepţia finală şi se cere constructorului să intre în legalitate, inclusiv să repare daunele produse sau care se vor produce; • care nu afectează funcţionarea obiectivului, caz în care are loc recepţia, iar pentru remedieri se dă un nou termen constructorului, reţinându-l până la remediere garanţia nerestituită. c). Recepţia definitivă Are loc la data fixată prin graficul aprobat o dată cu documentaţia pentru investiţii. Comisia pentru specialitate poate constata: • că parametrii proiectaţi aprobaţi s-au realizat, caz în care se încheie actul de recepţie definitivă; • că unii parametri (producţie, consumuri energetice, costuri etc.) nu s- au realizat în parte sau integral, caz în care recepţia nu se realizează, se cere părţilor implicate (care pot fi mai multe: proiectant, constructor,beneficiar etc.) să intre în legalitate, inclusiv să repare daunele provocate. 7. Eficienţa investiţiilor În realizarea investiţiilor avem de-a face cu eforturi şi efecte, adică cu cele două elemente a căror comparare exprimă eficienţa economică în orice domeniu. Se spune că eficienţa este schimbul de resurse şi de timp, cu avantajele previzionate. Efectele pe care le pot produce investiţiile însă nu sunt numai de natură economică, ci se manifestă pe un plan mai larg. Datorită varietăţii acestor efecte, ele au fost clasificate astfel: • efecte economice; • efecte sociale; • efecte politice. Eficienţa investiţiilor poate fi analizată: • la nivelul investiţiei respective, • la nivel microecomomic, • la nivel de ramură, • la nivel macroeconomic, etc. Evaluarea eficienţei investiţiilor presupune adâncirea analizei structurii şi volumului eforturilor şi efectelor investiţiilor respective. Elemente de structură ale eforturilor pentru investiţii şi principalele măsuri pentru optimizarea volumului şi structurii acestora; 1. Eforturile cu investiţiile directe Investiţia directă reprezintă structura de bază a eforturilor investiţionale. Ea se referă la partea procesului investiţional care vizează; - scopul final al acelei investiţii, - raţiunea realizării obiectivului respectiv, - capacitatea lui de a satisface segmentul de piaţă, adică nevoia socială care îi justifică realizarea. Ca valoare, acest efort de investiţii este format, în esenţă, din următoarele elemente: a. lucrări de construcţii, a căror valoare rezultă din însumarea devizelor pe obiecte ale tuturor obiectelor de investiţii care urmează a se realiza. Ca mod de evaluare, însumarea cuprinde toate obiectele menţionate, evaluate la preţuri de deviz, pe categorii de lucrări şi pe articole de deviz: b. valoarea utilajelor şi instalaţiilor tehnologice. Utilajele şi instalaţiile tehnologice, sunt cele din tehnologia proiectată şi pot fi: – producţiei de serie (fie la furnizorii respectivi, fie în producţia beneficiarului de investiţii). În acest caz, nu sunt probleme deosebite de evaluare, în sensul că valoarea reprezintă preţul de livrare al acestora; – producţie de unicate, situaţie în care utilajele şi instalaţiile tehnologice în cauză trebuie să fie în prealabil omologate legal, iar preţul de evaluare va fi cel stabilit după omologare; – din import, situaţie în care preţurile de evaluare sunt cele specifice pentru importuri, a căror formare este mai complicată şi nu este locul pentru a fi prezentată aici, dar care, evident trebuie respectată riguros. c. Valoarea dotărilor independente. Dotările sunt utilajele, instalaţiile, mobilierul, etc., care nu au legătură directă cu tehnologiile de fabricaţie, şi sunt cele stabilite prin listă distinctă, elaborată de proiectantul şi beneficiarul de investiţii şi pot fi, ca şi utilajele tehnologice, din producţie de serie, unicate, sau din import, iar preţurile se stabilesc ca atare. Investiţia directă reprezentând ponderea principală a efortului de investiţii, determinarea efortului trebuie să se facă cu toată rigoarea şi atenţia. Dimensiunea acestui efort ţine de modul în care s-a conceput capacitatea de producţie a obiectivului respectiv de investiţii. Capacitatea de producţie este un concept de complexitate deosebită. Prin ea se realizează efectele investiţiei. Este determinată de factori multipli, între care: – cererea pieţei, – potenţialul de finanţare al beneficiarului. 2. Eforturile de investiţii cu investiţiile colaterale Investiţiile colaterale sunt acele lucrări care nu au caracter de investiţie directă, dar sunt legate de aceasta, teritorial şi funcţional. Prin ele, se asigură investiţiilor directe condiţiile necesare funcţionării, respectiv utilităţile: apă, energie, canalizare, etc. În investiţiile colaterale se includ lucrările de utilităţi numai până la reţeaua publică, respectiv reţelele magistrale, dacă racordul trebuie făcut acolo. Dimensiunea efortului pentru astfel de investiţii este determinată, hotărâtor, de amplasarea raţională a obiectivului de investiţii în zonă, care, la rândul ei, depinde de colaborarea dintre beneficiarul investiţiei, proiectant şi organismele de avizarea şi aprobarea investiţiei. Criterii de amplasare raţională sunt multiple, dar dintre ele nu trebuie să lipsească: • criteriul funcţional-tehnologic, respectiv punerea în valoare cât mai deplin a eforturilor încorporate în utilajele şi instalaţiile tehnologice, a cooperărilor, etc.; • criteriul natural-constructiv, adică o uzină care lucrează cu multă apă, se amplasează cât mai aproape de sursa de apă, una cu volume mari de transport, lângă calea ferată, etc.; • criteriul social-politic, cu cerinţele care se deduc din aceste noţiuni; • criteriile restrictive (de mediu, cele impuse de conservarea zonelor istorice sau turistice – multe putându- se transforma din restricţii, în avantaje, etc.). 3. Eforturile de investiţii cu investiţiile conexe Investiţiile conexe sunt lucrări necesare în alte ramuri sau sectoare de activitate, ca urmare amplasării investiţiilor directe şi colaterale şi au ca rol crearea condiţiilor pentru funcţionarea acestora din urmă (ex: regularizări ale unor cursuri de apă, mărirea capacităţii staţiilor de cale ferată,statii de epurarea apei, construcţia de locuinţe, drumuri, alte dotări social culturale, etc). De regulă, în efortul de investiţii conexe se include numai cota parte din aceste lucrări, corespunzător gradului de deservire a investiţiilor de bază şi colaterale, pe bază de deviz financiar. Ca şi efortul pentru investiţiile colaterale şi efortul pentru investiţiile conexe depinde de raţionalitatea cu care s-a ales amplasamentul investiţiei de bază. 4. Eforturile de investiţii pentru obţinerea şi amenajarea terenului În legătură cu terenul, după anul 1989 s-au produs mutaţii radicale. Efortul de investiţii nu mai înseamnă numai costul exproprierii. Astăzi terenul este un raport de drept civil. Preţul terenului care se cumpără se negociază, iar cel din proprietatea beneficiarului se evaluează în funcţie de alte variante de utilizare. Preţul negociat se include în efortul de investiţii, la care se adaugă amenajările necesare, strămutările, etc. Modul de rezolvare a acestor probleme este discutabil. S-au conturat o serie de opinii, dintre care menţionăm: ●dacă terenul are destinaţie agricolă. Efortul de investiţii ar trebui afectat cu venitul global agricol pe perioada funcţionării investiţiei; – dacă terenul are destinaţie agricolă şi se schimbă cu altul, dar la care sunt necesare lucrări de îmbunătăţire funciare, efortul de investiţii îl reprezintă costul achiziţiei, plus lucrările de îmbunătăţire funciare, minus preţul obţinut la schimb; – dacă terenul nu are utilitate, nu reprezintă efort de investiţii (noi considerăm că este incorect şi că ar trebui să se procedeze ca în cazul activelor fixe existente pe teren şi preluate în investiţie, aceasta pentru comparabilitatea eficienţei investiţiilor), etc. În general, efortul de investiţii pentru obţinerea şi amenajarea terenului, cuprinde: • preţul de achiziţie, • cheltuielile pentru exproprieri, • cheltuielile pentru eliberarea amplasamentului (demolări, defrişări, desecări, cheltuieli de amenajare pentru a deveni utilizabil pentru investiţie, cheltuielile de strămutare de active fixe etc.). Dimensiunea acestui efort de investiţii, ca şi la investiţiile colaterale şi conexe, depinde de raţionalitatea cu care s-a ales amplasamentul investiţiei. 5. Eforturile de investiţii pentru refacerea şi protecţia mediului Viitorul va presa asupra eforturilor de investiţii cu astfel de cheltuieli, datorită degradărilor care s-au produs până în prezent şi datorită preocupărilor mai atente pentru protecţia şi conservarea mediului. Ca urmare, la alegerea amplasamentelor trebuie să se manifeste mai multă grijă din acest punct de vedere. Eforturile care trebuie să se facă sunt impuse, de regulă, prin acordul de mediu şi poate avea trei componente distincte: – costuri pentru refacerea mediului afectat de investiţia în cauză; – costuri pentru protecţia mediului; – costuri pentru evitarea poluării mediului. • Dimensiunea acestui efort ţine de o serie de factori, cum sunt: – raţionalitatea amplasamentului, – calitatea tehnologiilor alese, – gradul de degradare a mediului şi al poluării, – exigenţele organelor de avizare, etc. Efortul se include în volumul investiţiei pe bază de deviz financiar, sau de deviz pe obiect, dacă lucrările sunt executate de către acelaşi constructor. 6. Efortul de investiţii pentru organizarea de şantier Acest efort de investiţii se face pentru a crea constructorului condiţiile tehnico-organizatorice şi materiale pentru execuţia obiectivului de investiţii respectiv. Dimensionarea acestui efort se face pe bază de documentaţie separată – proiectul de organizare de şantier. Volumul acestor eforturi depinde de raţionalitatea alegerii amplasamentului şi de simţul gospodăresc al beneficiarului, constructorului şi proiectantului. Cheltuielile de organizare de şantier se pot concretiza în obiecte definitive, sau provizorii. Obiecte definitive se realizează atunci când după terminarea execuţiei investiţiei obiectelor de organizare de şantier li se poate asigura o utilitate justificată economic. Sunt preferabile astfel de obiecte, care asigură recuperarea, de regulă, sau în cea mai mare parte, a costurilor cu realizarea lor. Obiectele provizorii se fac atunci când nu li se mai poate asigura o utilitate economicoasă în continuare, după terminarea execuţiei obiectivului de investiţii şi urmează să fie dezafectate şi valorificate ca atare. Oricum ar fi justificate, cheltuielile de organizare de şantier trebuie să fie comprimate la maximum. 7. Efortul de investiţii cu necesarul de fond de rulment Este un element de efort de investiţii fără echivoc, fiind parte componentă a devizului general. Dimensiunea acestui efort ţine: • de soluţiile tehnologice adoptate, • de capacitatea de producţie, • de tipul producţiei, • de normele de stoc şi de aprovizionare, • de viteza de rotaţie a activelor circulante, • de preţurile de aprovizionare, • de modul de pregătire a intrării în exploatare a investiţiei, • de durata rodajului şi probelor, • de performanţele proiectantului şi beneficiarului, • de raţionalitatea amplasamentului, • de alţi factori. 8. Efortul de investiţii pentru activele fixe existente pe amplasament, care se preiau în investiţie contra-cost şi a celor care se dezafectează din cauza investiţiei Activele fixe care se găsesc pe amplasamentul investiţiei se pot afla în următoarele ipostaze cu efecte asupra procesului investiţional: – active fixe utilizabile, necesare în procesul investiţional, aparţinând beneficiarului de investiţii, care se includ în valoarea investiţiei gratuit, doar pentru comparabilitatea investiţiei, deci fără a fi un efort de investiţii şi fără a necesita resurse de finanţare; – active fixe utilizabile, necesare procesului investiţional, care se preiau în investiţie, contra cost, şi care reprezintă un efort de investiţii, intrând în una dintre categoriile de eforturi prezentate până aici, după caz, care trebuie să se finanţeze; – active fixe care nu aparţin beneficiarului investiţiei, care nu mai sunt necesare şi urmează a se dezafecta, reprezentând, de asemenea un efort de investiţii, intrând în aceleaşi categorii, arătate, care trebuie să se finanţeze (asemenea situaţii trebuie să se evite, pe cât posibil, la alegerea amplasamentului, pentru că ele reprezintă distrugeri). 9. Efortul de investiţii generat de proiectarea investiţiei Elaborarea documentaţiilor tehnico-economice, de regulă nu se face gratuit, ci contra cost. Când această activitate se realizează cu forţe ale beneficiarului, avem două situaţii: – când personalul respectiv lucrează în acord, costurile salariale, plus costul eventualelor colaborări, reprezintă eforturi investiţionale şi se cuprind în devizul general la capitolul proiectare şi trebuie finanţat; – când personalul respectiv lucrează în regie şi cheltuielile salariale respective se suportă din costurile de producţie, costurile respective se recuperează din fondurile de investiţii şi devin profit. De cele mai multe ori însă, se face de către firme de specialitate, pe bază de contracte de proiectare, adjudecate prin licitaţie, costurile respective devenind eforturi de investiţii, care se finanţează. 10. Efortul de investiţii generat de execuţia investiţiei Aşa cum s-a arătat la tipologia investiţiilor, execuţia obiectivelor de investiţii se poate face în regia beneficiarului, sau în antrepriză. În ambele situaţii, execuţia se realizează pe baza proiectului de organizare de şantier. Aceasta conţine, ca piese de bază, • graficul general de execuţie a lucrărilor • planul general, • graficul de eşalonare a lucrărilor. • Aceste documente mai prevăd: – tehnologia de execuţie adoptată, pe obiecte şi categorii de lucrări, metodele şi soluţiile ce se vor folosi, ordinea de execuţie, mijloacele utilizate, etc.; – graficul asigurării necesarului de forţă de muncă; – graficul asigurării resurselor materiale; – graficul asigurării utilajelor şi mecanismelor de construcţii; – soluţiile de amplasare şi realizare a obiectelor de organizare de şantier; – necesităţile de utilităţi şi modul lor de asigurare; – măsuri pentru scurtarea duratelor de execuţie şi pentru predarea în devans capacităţilor de producţie care au condiţii de intrare în exploatare, etc. Sunt, deci, premise pentru: • organizarea ştiinţifică a producţiei şi muncii în construcţii, • reducerea costurilor, • succes în competiţie, toate, reflectându-se, apoi, în reducerea eforturilor de investiţii pentru execuţia obiectivelor de investiţii. • Deoarece gradul de economisire în ţara noastră este destul de redus datorită dificultăţilor inerente tranziţiei, sursa cea mai facilă o poate reprezenta atragerea investiţiilor străine directe, iar în privinţa acestora cel mai reprezentativ exemplu îl reprezintă investiţiile străine directe realizate de societăţile transnaţionale. Experienţa statelor angrenate în procesul de aderare la U.E. a demonstrat până în prezent că această sursă de finanţare şi dezvoltare a investiţiilor este viabilă şi generează pe lângă resurse financiare însemnate şi progres tehnologic, managerial şi de marketing şi, nu în ultimul rând, o creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă. • EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII • Conceptul de eficienţă • Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse şi producătoare de efecte. Dezvoltarea economico-socială s-a bazat, mult timp, pe concepţia că omenirea dispune de resurse naturale în cantităţi mai mult decât suficiente. • Dar, şocurile produse de crizele de energie şi de materii prime, precum şi degradarea tot mai evidentă a mediului natural, datorită exploatării sale neraţionale, au condus la conturarea unei concepţii realiste cu privire la disponibilităţile de resurse la nivel mondial, cât şi la nivelul fiecărei ţări în parte. • Studiul eficienţei unei activităţi are la bază următoarele tipuri de corelaţii: • a) comparaţie între nivelul resurselor; • b) comparaţie între nivelul efectelor; • c) comparaţie de tipul efort/efect şi efect/efort; • d) comparaţie între nivelurile de eficienţă. • Una din accepţiunile noţiunii de eficienţă este: efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate. • Aceasta arată efectul util pe unitatea de resursă alocată (E[efect]/R[resursa]) sau invers, efortul depus pentru obţinerea unei unităţi de efect (R/E). • Privită din punct de vedere aplicativ, eficienţa se poate defini ca un raport obiectiv, cantitativ, între efectele şi eforturile depuse în vederea obţinerii lor. • e [eficienta]= E[efecte]/R[resurse] – maxim, adică, maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă alocată / consumată; • e = R/E – minim, adică, minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect obţinut. • Natura şi caracterul eforturilor şi efectelor se reflectă asupra caracterului eficienţei. • Din punctul de vedere al resurselor, acestea trebuie să fie cât mai riguros structurate ca să răspundă cerinţelor de analiză (cum se folosesc, cât se consumă, gradul de valorificare, economisirea lor). • Structurarea presupune următoarele criterii: • - după criteriul regenerărilor în timp: • ▪ resurse regenerabile; • ▪ resurse neregenerabile. • - după natura lor: • ▪ umane, tehnice; • ▪ materiale, financiare. • Din punctul de vedere al efectelor, de asemenea, eficienţa necesită structurarea acestora. • Efectele pot fi: • √ directe: identificabile la locul unde se desfăşoară activitatea; • √ indirecte: identificabile în alte sectoare de activitate. • - După momentul la care se produc: • √ efecte imediate; • √ efecte posibile, viitoare. • - După natura lor: • √ efecte economice; • √ efecte ecologice; • √ efecte sociale; • √ efecte tehnice etc. • O analiză completă şi complexă impune luarea în considerare, într-o exprimare unitară, a tuturor categoriilor de efecte. 8. SRATEGII INVESTIŢIONALE • SRATEGII INVESTIŢIONALE • Elaborarea unei strategii investiţionale presupune multă abilitate din partea celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, ştiindu-se că cea mai mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar şi la cele mai mari pierderi. • De aceea, orice strategie, şi cu atât mai mult cea investiţională, necesită multă gândire şi analize minuţioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obţine cel mai mare profit este cea mai bună. • La nivel macroeconomic, în sfera de acţiune a investiţiilor publice, strategiile guvernamentale de investiţii, trebuiesc elaborate în conformitate cu planul de dezvoltare economică naţională pe termen mediu şi lung, ţinând cont de obiectivele strategice naţionale. • În cazul obiectivelor de investiţii foarte mari care necesită finanţări mari şi foarte mari, statul poate coopera şi cu firme cu capital privat, atât naţionale cât şi internaţionale. În construcţia oricărei strategii investiţionale trebuie să se clarifice, în prealabil, o serie de probleme esenţiale, dintre care enumerăm doar următoarele: • De ce trebuie investiţia? • Ce urmează să se facă? • Cu ce se va face? • Care sunt modalităţile în care se va realiza? • Cum se va face evaluarea a ceea ce s-a propus să se realizeze (inclusiv evaluarea riscului)? • Care este raportul între eforturile ce se vor face şi efectele obtinute, mai ales pe termen lung? • Cu ce fonduri se va finanţa investiţia? • De ce s-a ales varianta respectivă de investiţie? În funcţie de răspunsurile posibile la aceste întrebări, se va stabili gradul de realism şi de eficienţă economică a strategiei investiţionale, a activităţii viitoare a organizaţiei, gradul de risc în procesul investiţional. Investiţiile reprezentând cheltuieli sigure pentru un viitor incert sunt supuse, în general, tuturor categoriilor riscurilor de firmă. • În fundamentarea strategiei investiţionale şi în general a firmei, trebuie observat ce tip de economie de piaţă promovează guvernul. • Într-un fel se va fundamenta strategia dacă economia de piaţă se bazează pe o concurenţă perfectă sau pe una imperfectă, pe o economie de piaţă dirijată de Stat, planificată, sau pe una modernă, liberală. • Evident că fiecare ţară îşi doreşte o economie de piaţă modernă, care se realizează prin mecanismele economico – financiare unde statul influenţează în mod direct activitatea firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată şi proprietatea publică coexistă cu cea privată (care deţine ponderea cea mai mare). • Strategia investiţională, cel puţin pentru marile firme (private sau publice), depinde de opţiunile politice. • De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acţiuni concrete pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal, etc. • Cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea activităţii de investiţii, lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce vizează reforma economică şi activitatea investiţională. • Strategia investiţională, ca o mulţime logică de informaţii cu caracter tehnic şi economic, stabileşte, pe baza unor studii, analize, simulări, obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional, acţiunile ce urmează să se desfăşoare pentru atingerea obiectivelor, modalităţile de atingere a acestora, sursele de finanţare şi metodele de alocare a resurselor. • Strategia investiţională, ca o strategie parţială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor şi politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere şi celelalte strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare, privatizare, informatizare, etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul financiar al materializării programelor firmei. • Procesul investiţional reprezintă suportul material al dezvoltării economice, investiţiile stau la baza diversificării sau creşterii calitative a tuturor factorilor de producţie. • Fără activitatea de investiţii nu se pot asigura sporuri de capital fix sau circulant, creşterea numărului de locuri de muncă, creşterea randamentelor utilajelor, creşterea productivităţii muncii. • Investiţiile pentru dezvoltare, ca totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente, reprezintă un cost cert pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine. • Fenomenul de incertitudine poate consta în diminuarea cererii pentru produsele finite, creşterea cantităţilor de produse finite apărute pe piaţă, creşterea costurilor materiilor prime, apariţia altor produse mai performante, etc. • De aceea, în cadrul strategiilor şi politicilor firmei, strategia investiţională are un loc important deoarece toate celelalte activităţi ale firmei depind de investiţii, depind de politica de investiţii adoptată. • Strategia investiţională a firmei, fie ea privată sau publică, are un puternic caracter novator deoarece prin investiţii se asigură promovarea progresului tehnic şi a rezultatelor cercetării ştiinţifice, perfecţionarea capitalului fix, a tehnologiilor, a metodelor de organizare a producţiei, etc. • În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce ea produce şi cererea pieţei, strategia investiţională poate fi: – strategie de redresare; – strategie de consolidare; – strategie de dezvoltare • Strategia investiţională de redresare (aplicabilă firmelor la care cererea de produse finite a scăzut foarte mult) presupune restructurarea producţiei, schimbarea utilajelor şi tehnologiei, etc. • Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici modificări în structura pieţei, unde au apărut şi alţi furnizori de produse finite, unde se constată o creştere a concurenţei şi există riscul pierderii vechilor pieţe de desfacere a produselor finite. • Strategia aplicată în această perioadă trebuie să fie una de adaptare la condiţiile concrete ale vieţii social – economice, de menţinere a poziţiei câştigate, a locului deţinut în acţiunile de cooperare şi contractele cu partenerii tradiţionali. • Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunţată de produse finite sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de noi produse finite cu parametri, calităţi, sau efecte sociale superioare celor existente deja pe piaţă. • Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale • În condiţiile actuale din România, sectorul public trebuie să-şi regândească rolul său de pol economic, să contribuie alături de sectorul privat la creşterea economică durabilă, şi nu în ultimul rând la reluarea procesului investiţional. • Corelaţia dintre investiţii (fie ele publice ori private) şi modernizare este fundamentală pentru orice activitate economică, indiferent de ramura în care aceasta se desfăşoară. • Indiferent de nivelul la care se realizează activitatea de modernizare, ea cuprinde cu prioritate: • - modernizarea forţei de muncă prin îmbunătăţirea structurală a acesteia şi ridicarea nivelului de calificare; - • - modernizarea utilajelor prin înlocuirea celor uzate, • - îmbunătăţirea parametrilor tehnico – economici ai capitalului fix; • - modernizarea produselor finite prin introducerea în fabricaţie de noi produse cu un grad ridicat de eficienţă; • - perfecţionarea parametrilor şi ridicarea nivelului calitativ la cele existente. • De remarcat este faptul că activitatea de modernizare nu se poate face decât prin intermediul investiţiilor (în rândul cărora, investiţiile publice au un rol determinant), ca suport material al creşterii economice durabile. • În cadrul activităţii de modernizare şi restructurare a economiei naţionale, un loc important trebuie să i se acorde; • îmbunătăţirii activităţii fiecărei ramuri în parte, • dezvoltării pe principii noi a agriculturii, • creşterii gradului de participare la circuitul economic a firmelor mici şi a activităţii de servicii, • intensificării acţiunilor în vederea realizării unor profunde transformări pe plan uman. • În investiţii, în modernizare şi restructurare - statului îi revine un rol determinant, atât datorită rolului său modelator în economia naţională, cât şi forţei sale financiare şi economice. • Prin pârghiile fiscale şi monetare pe care le posedă, statul poate reorienta agenţii economici publici şi privaţi spre investiţii, spre modernizarea capacităţilor de producţie, cât şi spre creşterea cererii agregate. • Modernizare şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă, care vizează toate nivelurile activităţii economice şi anume: ansamblul economiei naţionale, ramurile propriu – zise, unitatea economică şi locul de muncă. • Activitatea de modernizare şi restructurare este un proces dinamic, care asigură perfecţionarea capitalului fix, crearea unei structuri complexe şi mobile de producţie, introducerea celor mai performante metode şi tehnici de muncă, etc. • Acţiunea de modernizare şi restructurare, privită la nivelul economiei naţionale şi al ramurilor, trebuie să se refere, în special, la structurile economiei naţionale, dezvoltarea pe baza principiilor moderne a ramurilor economice, înfăptuirea unor raporturi corespunzătoare fiecăreia dintre aceste ramuri, realizarea unor transformări pe plan social. 9. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii • Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii • Decizia de investiţie într-o firmă presupune parcurgerea anumitor etape logice, prezentate cronologic: – Diagnosticarea problemelor – Identificarea oportunităţilor de investire – Obţinerea informaţiilor despre proiect – Culegerea datelor relevante – Identificarea alternativelor de proiect – Considerarea căilor alternative pentru atingerea obiectivelor – Analiza financiară a proiectului – Lucrul la proiecte specifice fără detalii – Identificarea cheltuielilor financiare şi a veniturilor – Luarea deciziei – Evaluarea financiară a proiectului – Considerarea aspectelor nonfinanciare şi necuantificabile – Luarea deciziei – Implementarea şi controlul – Implementarea deciziei şi controlul proiectului – Analiza – Analiza rezultatelor • Procedura de selecţie este o problemă specifică fiecărei organizaţii. De maximă importanţă este analiza impactului firmă – mediu economic. • Deşi necuantificabilă, această analiză este utilizată pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a firmei şi conţine trei momente importante: – determinarea obiectivelor firmei; – analiza diagnostic a firmei care urmăreşte să determine punctele forte şi slabe ale firmei; – evaluarea mediului economic în care firma îşi desfăşoară activitatea. • Analiza şi diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante ale procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piaţa concurenţială, de obicei introduse în studiile de fezabilitate. • Este cunoscut faptul că toate unităţile identifică punctele forte şi slăbiciunile lor şi posibilităţile şi ameninţările mediului concurenţial. • Dar ceea ce este pierdut adesea din vedere este faptul că o combinare între aceşti factori poate duce la obţinerea şi alegerea anumitor strategii. • Astăzi proiectanţii de strategii utilizează un număr de matrice care arată relaţiile dintre variabilele critice. • Principalele stadii în alegerea proiectelor de investiţii sunt următoarele: • I. generarea propunerilor de investiţii (etapele 1-3); • II. selecţia proiectelor de investiţii (etapele 4-8); • III. implementarea, controlul şi analiza rezultatelor (etapele 9-10). • I. Generarea propunerilor de investiţii este, de obicei, o problemă descentralizată care permite să fie elaborate propuneri de investiţii la toate nivelurile întreprinderii. • În general, nivelurile inferioare propun investiţii de înlocuire, de modernizare sau de expansiune, iar nivelurilor superioare le revine responsabilitatea de a propune proiecte de dezvoltare strategică. • În acest stadiu, fiecare proiect trebuie să fie însoţit de un studiu comercial, tehnic şi financiar, care să justifice oportunitatea investiţiei. • Selecţia proiectelor de investiţii se efectuează pe criterii financiare, dar ţinând cont de priorităţile directe de politică investiţională. • Ea se referă la alegerea investiţiilor rentabile în funcţie de resursele ce pot fi alocate pentru acestea. • Teoria financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiţie pot fi întâlnite anumite criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi maximizarea profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat proiectului de investiţii sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. • În general, este acceptat că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât abordarea statică în ceea ce priveşte considerarea acestor criterii. • În prezent, cele mai utilizate metode sunt cele care impun o analiză bazată pe influenţa factorului timp asupra valorii profitabilităţii. • Între acestea, tehnica venitului net total actualizat (VNA) are cea mai bună fundamentare teoretică. Însă unii manageri preferă rata internă de rentabilitate (RIR). • În marile întreprinderi şi puterea de decizie poate fi descentralizată. • De exemplu, un şef de departament dispune de un buget care să fie folosit pentru finanţarea unor investiţii de mică amploare (înlocuiri etc.). Din contra, marile proiecte fac obiectul unor lungi dezbateri în cadrul conducerii firmei, ţinând cont de diversele obiective ale întreprinderii (strategia de dezvoltare, prestigiu etc.). • Ea necesită în întreprinderi un sistem de organizare care permite o bună circulaţie a informaţiei şi asigură coerenţa deciziilor. • Decizia de investiţie angajează firma pe perioade lungi şi cere realizarea unei politici de finanţare în vederea obţinerii fondurilor necesare. • Se are în vedere alocarea capitalurilor disponibile sau a celor colectate. • Această prevedere este cunoscută în literatura de specialitate anglo-saxonă sub denumirea de „capital budgeting • Toate procedurile de planificare sunt asociate cu o procedură de control asupra realizărilor. • Controlul permite o bună execuţie a planului şi eventuale acţiuni corective. • De exemplu, compararea previziune – realizare permite ameliorarea tehnicilor de previziune utilizate şi de asemenea, a tehnicilor de alegere a proiectelor de investiţie. • Decizia de investiţie este o decizie de politică generală a întreprinderii. Strategia întreprinderii şi obiectivele generale Decizia de investiţii Inventarierea surselor de finanţare disponibile Gruparea proiectelor de investiţii Determinarea structurii capitalului Evaluarea individuală a proiectelor de investiţii Selectarea proiectelor de investiţii şi a programelor de finanţare Gruparea proiectelor de investiţii Evaluarea individuală a proiectelor de investiţii Analiza riscului Selecţia proiectelor de investiţii Inventarierea surselor de finanţare Determinarea structurii capitalului Alegerea definitivă a proiectelor de investiţii şi a programelor de finanţare Figura nr. 1 – Proceduri de împărţire a capitalurilor • Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii • Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de fonduri pentru a investi în toate proiectele posibile (sau recunoscute sau imaginate ca posibile). • Dacă un set de proiecte de investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător, atunci este necesar să respingem alte câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de investiţii de la finanţare. • Acest proces de evaluare serveşte la concretizarea strategiei întreprinderii şi există o mare varietate de metode care asistă managrii în activitatea de planificare şi evaluare a proiectelor de investiţii (figura nr. 2). Metodele de evaluare a proiectelor de investiţii Metode contabile Rata de rentabilitate Termenul de recuperare Metode financiare Venitul net actualizat Indicele de profitabilitate Rata internă de rentabilitate Termenul de recuperare Metode multicriteriale • O lucrare de investiţii, cu precădere din zona productivă, necesită fonduri financiare importante, angajate pe o perioadă relativ mare de timp; execuţia lucrării se face în 1 – 3 ani, în timp ce efectele (profiturile) sunt obţinute într-o perioadă îndelungată de 10 – 20 ani; iar în cazul clădirilor acestea produc efecte pozitive 70 – 80 ani. • Trebuie avut în vedere şi faptul că adeseori, obiectivele de investiţii sunt, în mod practic, unicate, că şi în cazul celor care se aseamănă există operaţii şi activităţi care le diferenţiază. • De aceea, înainte de realizarea investiţiei este necesară întocmirea unui ansamblu de studii, proiecte, documentaţii pentru o fundamentare temeinică a eficienţei viitorului obiectiv. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii • Realizarea unei construcţii pentru un obiectiv de investiţii presupune parcurgerea mai multor etape şi întocmirea unor documente. • Principalele etape de realizare a construcţiei de obiective de investiţii sunt: • 1. Elemente de sistematizare a teritoriului; • 2.Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii; • 3.Executarea lucrărilor de construcţii; • 4.Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului 10. IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC • IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC • Definirea conceptului de investiţii străine directe • Dinamica investiţiilor străine directe • Investiţiile străine directe din România • Cauzele nivelului redus al Investiţiilor Străine Directe în România • Investiţiile în România, mai puţin atractive decât în alte ţări • Evoluţia investiţiilor străine în România • Procesul de restructurare şi de tranziţie la economia de piaţă, proces aflat în plină derulare în economia românească, nu poate fi conceput fără un curs ascendent al investiţiilor. Investiţiile la rândul lor au nevoie de resurse financiare, resurse generate atât de sectorul public cât şi de cel privat. România, ţară aflată în plin proces de aderare la Uniunea Europeană, nu dispune de resurse suficiente pentru ca agenţii economici publici sau privaţi să reprezinte un motor al relansării investiţiilor în condiţiile în care capitalul autohton se află încă într-un amplu proces de formare. Astfel, sursele financiare pentru investiţii pot fi generate de procesul de economisire şi de aportul investiţiilor străine directe. • Definirea conceptului de investiţii străine directe • Investiţiile străine directe au apărut în economia internaţională încă din perioada capitalismului timpuriu, înregistrând însă un adevărat boom în tranzacţiile internaţionale în ultimele decenii ale secolului al XX lea, evoluţie datorată în special activităţii companiilor transnaţionale. • Investiţiile străine sunt definite ca „proprietatea unui rezident străin asupra unor mijloace fixe, cu scopul de a controla aceste active”. • Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă complexe fluxuri internaţionale ce includ resurse diverse ( tehnologice, financiare, manageriale şi organizaţionale), resurse pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării de activităţi de producţie într-un alt stat decât cel în care firma sau persoana fizică este rezidentă. Resursele enunţate mai sus nu se regăsesc în totalitate în structura unei ISD. • • Fluxurile investiţionale ataşate de regulă investiţiilor străine directe sunt compuse din: • Capitalul vărsat de investitor pentru cumpărarea de acţiuni la o societate din străinătate; • Profiturile reinvestite obţinute din activitatea economică din străinătate (proporţional cu ponderea investitorului la capitalul social); • Împrumuturile din cadrul întreprinderii – credite acordate de firma mamă filialelor sale din străinătate. • Investiţiile străine directe constau în transferul unui pachet industrial ce cuprinde capitalul, tehnologiile, organizarea industrială, expertiza managerială, elementele de marketing etc., transfer ce permite investitorului să-şi exercite dreptul de control asupra investiţiei sale. • • Formele pe care le pot îmbrăca investiţiile străine sunt: • Achiziţionarea de acţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă dintr-o terţă ţară; • Achiziţionarea de obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă dintr-o terţă ţară; • Înfiinţarea unei societăţi noi ori deschiderea unei filiale într-un alt stat; • Oferirea unui credit financiar unei firme străine sau unei firme ce îşi desfăşoară activitatea pe propria piaţă; • Achiziţionarea unei firme străine sau fuzionarea cu aceasta; • Participarea cu capital investiţional la realizarea de societăţi mixte • Investiţiile străine directe reprezintă nu doar un transfer de capital, „ ci, mai degrabă, o prelungire a întreprinderii din ţara de origine într-o ţară-gazdă străină. Activitatea unei întreprinderi într-o ţară străină presupune fluxuri de capital, de tehnologie şi de experienţă antreprenorială care, în combinaţie cu factori locali, generează producţie de bunuri sau servicii destinate pieţei interne sau exportului. Transferul acestui pachet de servicii rămâne sub controlul întreprinderii investitoare, ca dealtfel şi activităţile ulterioare de producţie sau comercializare pe care le efectuează în ţara gazdă.” • Investiţiile străine directe din România • Pentru România ruptura de sistemul politic şi economic socialist care s-a produs după 1989 a făcut ca nevoia de capital să devină mai acută decât în perioadele precedente. • Dorinţa de a trece de la sistemul economic centralizat la sistemul economiei de piaţă a necesitat ample restructurări şi transformări politice, economice şi sociale în vederea integrării economiei româneşti la economiile dezvoltate şi în primul rând la cea a Uniunii Europene • Fără îndoială că în timp această acutizare a nevoii de capital s-a produs ca urmare a întârzierilor înregistrate în restructurarea şi reformarea economiei româneşti, dar şi ca urmare a distrugerilor şi administrării defectuoase a unităţilor economice din industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, etc. • În aceste condiţii problematica investiţiilor străine în România devine o componentă importantă a strategiei macroeconomice. • Cu toate acestea o gravă eroare care s-a produs în administrarea reformei economiei româneşti după 1989, aceea că în preocupările strategice ale structurilor de putere, capitalului intern al dezvoltării, i-a fost acordată o importanţă redusă. Totuşi, pentru România interesul faţă de investiţiile străine directe, în această perioadă de trecere a economiei româneşti la economia de piaţa şi racordarea la economia mondială are la bază următoarele motivaţii: • nevoia de capital în vederea retehnologizării şi refacerii economice; • transferul de tehnologie şi de know-haw este una din căile de primă aplicabilitate în realizarea progresului tehnic. Aceasta se realizează prin asocierea cu parteneri străini din ţările puternic dezvoltate. Atragerea în acest mod a capitalului străin facilitează accesul la tehnologie; • preluarea şi aplicarea unor metode de conducere mai performante ; • accesul la piaţa occidentală (produsele obţinute în cadrul acestor forme de cooperare şi participare străină la fabricaţie au acces mai uşor pe pieţele externe). • Obiectivele care s-au urmărit prin lărgirea şi diversificarea formelor de cooperare internaţională în domeniul investiţiilor au fost: • atragerea unor mijloace externe, fie pe calea creditului internaţional cu rambursarea acestuia prin produsele rezultate, fie pe calea efectuării unor investiţii directe în colaborare cu alte ţări; • cooperarea economică şi multilaterală între ţările socialiste pentru soluţionarea problemelor energiei şi a materiilor prime; • realizarea în cooperare bilaterală şi multilaterală a unor produse noi, complexe, de tehnicitate superioară; • pregătirea cadrelor de specialitate pentru noile obiective, asistenţă tehnică în producţie, asistenţă managerială şi de marketing; • valorificarea invenţiilor, know-how-rilor şi a documentaţiei tehnice. • Cauzele nivelului redus al ISD în economia românească • Economia românească, aflată în plin proces de restructurare şi tranziţie la economia de piaţă, este încă dependentă de nivelul investiţiilor străine directe, investiţii ce pot conferi noi perspective de integrare în Uniunea Europeană şi de aliniere la noile tendinţe ale economiei mondiale. • Din păcate, în perioada ultimilor zece ani s-a constatat o evoluţie oscilantă şi nesigură a fluxurilor de capital străin în România. De ce România a atras mai puţine investiţii decât celelalte ţări aflate în tranziţie? Una dintre explicaţii ar fi că „de fapt nu înregistrăm o scădere a investiţiilor străine în România, ci o scădere a capacităţii de absorbţie a pieţei româneşti faţă de un interes tot mai mare al întreprinderilor multinaţionale de a investi în România. Din nefericire alături de această problemă apar încă multe obstacole în calea atragerii de ISD în România, dintre care putem să menţionăm: • Instabilitatea cadrului legislativ. • Nivelul fiscalităţii. • Nivelul corupţiei şi birocraţiei sunt în strânsă corelaţie într-o economie în tranziţie. • Lipsa de încredere în sistemul bancar şi serviciile vamale. • Infrastructura. • Implicarea puternică a politicului în economie. • Strategii de atragere a investiţiilor străine • Crearea cadrului legislativ favorabil ISD • În condiţiile lipsei de capital autohton, corelate cu existenţa unor disponibilităţi considerabile de capital în ţările dezvoltate, soluţia investiţiilor externe în ţările ex – comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut indispensabilă pentru economiile naţionale. Având în vedere principiul economiei de piaţă, cererea de astfel de investiţii fiind foarte mare iar oferta bine controlată, preţul investiţiilor străine nu poate fi decât mai mare şi greu de suportat. Succesul acestuia în planul intereselor naţionale ale statelor în tranziţie depinde în mare măsură de orientarea strategică a acestor factori în corelare şi compatibilitate cu factori interni şi cu capacitatea de acumulare internă de capital autohton. • Pentru strategiile de tranziţie devine o componentă esenţială tocmai atragerea şi buna orientare a noilor investiţii private spre ţelurile majore: relansarea economică, crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi a acesteia, crearea unor condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străine pe calea consolidării acumulării de capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private, mai ales în domeniul producţiei de bunuri necesare pieţei deja conturate, externe şi interne precum şi menţinerea deplinului control asupra evoluţiei pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale, în scopul asigurării independenţei economice şi politice, elemente ce vor constitui, multă vreme, coordonate esenţiale ale existenţei socio-economice a popoarelor. • BIBLIOGRAFIE • Balaşa, Maria Riscuri de natură legislativă în domeniul investiţional, Tribuna Economică nr. 19 din 1996 • Boldur, Gh. Logica decizională şi conducerea sistemelor, Ed. Academiei Romane, Buc. 1992 • Cistelecan, L Procesul investiţional, Ed. Academiei, Buc. 1983 • Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, ed. Graphix, Iaşi, 1995 • Dan V. (coord), Restructurarea organizării şi conducerii firmei, ed. Economică, Buc. 1993 • Danu Marcela, Economia riscului- pledoarie pentru o abordare lucidă, Tribuna Economică, nr. 25 din 1995 • Gil Lafuente Ana Maria, Analiza financiară în condiţii de incertitudine, AIT Laboratoires, Buc. 1994 • Graham, D., Investment assesment using DCF, Disertation Press, 1981 • Hall, W. K., Why risk analysis isn”t working, Long Range Planning, Dec. 1975, pag 25-29 • Kaufmann, A., Gil Aluja, J., Tecnicas operativas de gestion para el tratamiento de la incertidumbre, Barcelona, Hispania Europea, 1987 • Mărăcine, virginia, Decizii manageriale. Îmbunătăţirea performanţelor decizionale ale firmei, Ed. Economică, Buc. 1998 • Mocanu, Victor, Strategia de restructurare a exploatării şi prelucrării lemnului, „Tribuna Economică”, nr. 20 din 1996 • Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Oscar Print, Buc. 1995 • Negoescu, Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego Cristian, Galaţi, 1995 • Raţiu – Suciu, Camelia, Modelarea şi simularea proceselor economice, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc. 1997 • Voinea Liviu, „Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale”, I.R.L.I., Bucureşti, 2001 • Negriţoiu Mişu, „Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe” Ed. Expert, Bucureşti,1997, p.53 • Rădăceanu, E., Metode decizionale în conducerea sistemelor complexe, Ed. Militară, Buc. 1985 • Românu, I., Vasilescu, I., managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Buc. 1997 • Staicu, F., Pârvu, D., Stoian, M., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor, Ed. Didactică şi pedagogică , RA, Buc. 1995 • Stancu, I., Gestiunea financiară, Ed. Economică, Buc. 1994 • Topală, E., Fezabilitate şi restructurare, Ed. Semne, Buc. 1996 • Vasilescu, I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în vol. „Investiţiile şi relansarea economică”, Ed. Semne Buc. 1996 • Zaiţ, D., Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Sanvialy, Iaşi, 1996 • Zamfir, C., Incertitudinea, o perspectivă psihologică, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1990 • ***