You are on page 1of 72

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT




ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

Suport de curs pentru studenţii anului II








Lect. univ. drd. Roxana Alina Petraru
2012
2
Cuprins

Capitolul 1 ......................................................................................................................3
Introducere în studiul organizaţiilor internaţionale...........................................................3
Definirea principalelor concepte ..................................................................................3
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale ...................................................6
Competenţele şi răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale...................6
Structura organizaţiilor internaţionale ..........................................................................6
Organizaţiile internaţionale- subiecte de drept internaţional public ............................ 15
Drepturile organizaţiilor internaţionale ...................................................................... 16
Privilegii şi imunităţi ................................................................................................. 16
Bibliografie: .............................................................................................................. 17
Întrebări:.................................................................................................................... 17
Capitolul 2 .................................................................................................................... 18
Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations)............................................................... 18
Instituţii specializate ONU......................................................................................... 25
Bibliografie: .............................................................................................................. 26
Întrebări/Teme de referat: .......................................................................................... 26
Capitlul III Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)................................... 27
Conducerea politică a alianţei .................................................................................... 28
Conducerea militară a alianţei.................................................................................... 29
Conceptul strategic .................................................................................................... 31
Scopul şi sarcinile alianţei ......................................................................................... 34
De la apărarea naţională la apărarea comună şi apărarea colectivă. Scurtă incursiune. 34
Abordarea securităţii pentru secolul al XXI-lea.......................................................... 43
Principalele direcţii de acţiune ale NATO.................................................................. 44
Bibliografie: .............................................................................................................. 49
Întrebări/Teme de referat: .............................................................................................. 49
Capitolul IV .................................................................................................................. 50
Consiliul EUROPEI ...................................................................................................... 50
Structura Consiliului Europei..................................................................................... 51
Bibliografie: .............................................................................................................. 58
Întrebări/Teme de referat: .......................................................................................... 58
Capitolul V.................................................................................................................... 59
OSCE (The Organization for Security and Co-operation in Europe) .............................. 59
Bibliografie ............................................................................................................... 63
Întrebări/Teme de referat: .......................................................................................... 63
Capitolul VI .................................................................................................................. 64
Uniunea Europeană ....................................................................................................... 64
Bibliografie ............................................................................................................... 70
3
Capitolul 1
Introducere în studiul organizaţiilor internaţionale


Definirea principalelor concepte

Organizaţiile internaţionale sunt subiectele derivate ale dreptului
international, titulare de drepturi si obligatii in conformitate cu normele
internationale, instituite de state prin acorduri incheiate intre ele. Organizaţia
internaţională este o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte
scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare în
interiorul organizaţei.
Conform Convenţiei internaţionale asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal (14 martie 1975) prin organizaţie
internaţională se înţelege „o asociaţie de state constituită printr-un tratat, dotată cu o
constituţie şi organe comune şi având personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre.”
1

Organizaţiile internaţionale
2
reprezintă un ansamblu structurat de participanţi,
constituit pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii unor
obiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor. Din definiţia dată se pot
deduce elementele principale ale unei organizaţii
3
:
♦ În primul rând, organizaţia este un cadru organizat ce reuneşte mai mulţi
participanţi, care pot fi state (în cazul organizaţiilor guvernamentale), asociaţii private sau
particulare (în cazul organizaţiilor neguvernamentale de tipul Amnesty International, de
exemplu).

1
Marţian, Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994
2
Bonciu, F., Economie mondială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 143
3
Bal, A., Dumitrescu, S., Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006, p. 167
4
♦ În al doilea rând, organizaţia rezultă dintr-un act de voinţă al participanţilor,
manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite
denumiri - Statut, Pact, Cartă, Convenţie etc .
♦ Organizaţia reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor şi acţiunilor în
vederea atingerii unor obiective.
♦ Organizaţia are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un
sediu permanent, o structură organizatorică şi o autonomie funcţională proprie.
Organizaţiile guvernamentale sunt asociaţii de state, constituite printr-un tratat,
dotate cu un statut şi organe proprii, având o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor care le compun. Există şi un drept al organizaţiilor internaţionale format din
normele cuprinse în actele lor constitutive, din cele cuprinse în tratatele încheiate de
statele membre, din normele proprii incluse în rezoluţiile emise de organele organizaţiei
şi din norme cutumiare .
O organizaţie internaţională este o „asociaţie”, care poate fi statală (reunind mai
multe state) sau nestatală (reunind persoane fizice sau juridice cu naţionalităţi diferite).
Prima categorie poartă numele de organizaţii internaţionale inteerguvernamentale, iar
cealaltă de organizaţii internaţionale neguvernamentale.
Organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte calitatea de subiect de drept
internaţional, dar aceasta nu este comparabilă cu aceea recunoscută statelor (ele nu
posedă nici supremaţie teritorială), având personalitate limitată, necesară îndeplinirii
mandatului încredinţat prin voinţa statului.
Membrii organizaţiilor internaţionale se pot clasifica în două categorii: cei
originali şi cei admişi.
Cel mai adesea, organizaţiile adoptă hotărâri cu drept de recomandare, care nu
creează obligaţii directe din partea statelor. Unele din ele pot adopta şi hotărâri cu
caracter obligatoriu, recurgându-se şi la o serie de sancţiuni pentru nerespectatrea
acestora. Pe de altă parte, dispoziţiile conţinute în reglementările interioare ale
organizaţiilor (adoptate în virtutea dreptului lor de a se autoorganiza) au forţă obligatorie
pentru statele membre, valoarea lor juridică fiind recunoscută de Curtea Internaţională de
Justiţie.
5
Congresele şi conferinţele internaţionale sunt reuniuni de delegaţi ai diferitelor
state, convocate în scopul examinării unor probleme de interes comun, reuniuni la care
sunt puse faţă în faţă poziţiile diplomatice ale statelor participante şi unde se organizează
discuţiile necesare în vederea ajungerii la o înţelegere prin care să se realizeze cooperarea
internaţională.
Statul este un subiect de drept internaţional care posedă următoarele
caracteristici: populaţie, un teritoriu, un guvern, capacitatea de a intra în relaţii cu alte
state
4
.
1. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale

a. sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Organizaţiile
internaţionale sunt subiecte de drept internaţional, aceasta însemnând că au o
personalitate juridică (internă şi internaţională) distinctă de cea a statelor
membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu
capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,
întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul
constitutiv, la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate.
b. actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de voinţă al statelor
membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în
majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire conţine
angajamente mutuale şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul
organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi
şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.
c. asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective
şi scopuri comune.
d. organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea
trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau
permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform
statutului.

4
Tratatul de la Montevideo, din 1933, încheiat între SUA şi statele latino – americane cu privire la
drepturile şi obligaţiile statelor
6
e. asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în
baza normelor de drept internaţional.
Principiile organizaţiilor internaţionale

În activitatea lor, organizaţiile internaţionale:
• Nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre
• Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale este dependetă de voinţa
statelor şi este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere
• Deciziile şi recomandările lor devin obligatorii numai în măsura în care sunt
acceptate de statele membre
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
• personalitate juridică internă în ordinea statelor care le-au creat
• personalitate juridică internaţională
Competenţele şi răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale
• competenţă normativă
• competenţă operaţională- se referă la acţiunile menite a acorda asistenţă
economică, financiară, administrativă şi chiar militară
• Competenţa de control şi sancţiune
Structura organizaţiilor internaţionale

Schema obişnuită a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:
a) Un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în care
sunt reprezentate toate statele membre, prin delegaţi ai parlamentelor naţionale.
b) Un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanţi ai
guvernelor naţionale
c) Un secretariat având sarcini executorii şi administrative.
7
Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la elaborarea
căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său juridic este supus
regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), Convenţia
privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii internaţionale (1986). Orice tratat şi, implicit, orice act constitutiv al unei
organizaţii conţine o structură tripartită:
a. Preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menţionate statele
părţi la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază
ale organizaţiei, scopul pentru care a fost înfiinţată.
b. Dispozitivul – reprezintă conţinutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce
conţin obiectivele concrete ale organizaţiei şi mijloacele prin care acestea se vor
realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică,
atribuţiile organelor principale, modul lor de funcţionare, procesul decizional,
modalităţi de soluţionare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancţiuni în
cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea
tratatului.
c. Clauze finale, în care se prevăd data sau modalităţile de intrare în vigoare a
tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunţare a
tratatului şi de ieşire din organizaţie, aplicarea geografică a tratatului, data, locul
semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat, etc.
d. Semnăturile

Statutele organizaţiilor internaţionale cuprind în general următoarele prevederi:
• Obiectul şi scopul organizaţiei
• Principiile care guvernează activitatea organizaţiei
• Procedura de primire a noilor membri şi statutul acestora
• Drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de membru
• Sistemul organelor şi funcţiile lor
• Modalităţi de modificare ale statutului
8
Clasificări

A. Temporare

a. Prima generaţie (sec.XIX) include formele incipiente de organizaţii apărute în
contextul expansiunii unor sectoare ale vieţii economice, al progresului ştiinţific
şi tehnic, şi al dezvoltării comerţului şi telecomunicaţiilor, ce au determinat
impulsionarea şi diversificarea cooperării dintre state în cadrul relaţiilor
internaţionale. Exemple: Uniunea Telegrafiei Internaţionale (1865), Uniunea
Internaţională a Poştelor (1878) - devenite ulterior instituţii specializate ale
O.N.U.- , sau comisiile create de către state pentru a reglementa un regim
internaţional pentru folosirea fluviilor (de exemplu, Comisia pentru navigaţia pe
Rin -1815 – sau pe Dunăre - 1856).
b. A doua generaţie de organizaţii internaţionale este reprezentată de cele create în
perioada interbelică: Societatea Naţiunilor, Organizaţia Internaţională a Muncii.
Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu caracter general şi permanent.
Instituită în anul 1919, prin Pactul adoptat la Conferinţa de pace de la Versailles,
ea a avut ca scop promovarea cooperării, realizarea păcii şi securităţii prin
rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, reducerea armamentelor, dezvoltarea
unor relaţii juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional, menţinerea
justiţiei. Contradicţiile din perioada premergătoare celui de–al doilea război
mondial, aplicarea discreţionară a regimului internaţional stabilit, în defavoarea
statelor mici, au dus la încetarea activităţii organizaţiei, desfiinţată expres în anul
1946. In aceeaşi epocă au fost create Organizaţia Internaţională a Muncii,
Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană (devenite ulterior instituţii
specializate ale O.N.U.).
c. A treia generaţie de organizaţii s-a instituit după cel de–al doilea război mondial
o dată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Carta adoptată în anul 1945,
la San Francisco. In anii următori apar noi organizaţii, la nivel universal sau
regional, cu activităţi şi funcţii diverse: alte instituţii specializate ale ONU,
9
Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, iar mai târziu, Organizaţia
Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane etc

B. După alte criterii

a. După compoziţia lor: organizaţii universale - deschise aderării tuturor statelor
comunităţii internaţionale: exemple, O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi
organizaţii regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un
anumit spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane,
Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă etc.
b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, în care calitatea de
membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate
din persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul
organizaţiei e determinat de dreptul naţional al statului unde îşi au sediul.
c. După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiei/instituţiei, se
disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare
clasică), în care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrând integritatea
suveranităţii lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. etc) sau de
integrare, în care statele renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor în
favoarea instituţiilor comune, dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au
aplicare directă şi imediată în ordinea internă a statelor membre ( instituţiile
Uniunii Europene)
d. După întinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă nespecializată
(ex. Consiliul Europei etc), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita
cooperarea într-un sector tehnic particular (ex. instituţiile specializate ale O.N.U.)
e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul
Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii
Europene), organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O.,
O.S.C.E.)., organizaţii ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU) etc
f. După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale: organizaţii
internaţionale deschise şi organizaţii internaţionale închise
10
O clasificare a organizaţiilor internaţionale încadrează organizaţiile regionale în
categoria criteriului geografic. Astfel, aceste organizaţii s-au contituit în Europa, Africa,
Asia, America, Orientul Mijlociu.
1. În Europa funcţionează un număr impunător de organizaţii regionale, fiind
semnificative prin potenţa şi complexitatea obiectivelor următoarele:
- Consiliul Europei;
- Uniunea Europeană;
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
- Uniunea Europei Occidentale;
- Organizaţia Atlanticului de Nord.
2. Comunităţile regionale din Africa au membrii care fac parte din diferite
organizaţii, cum ar fi:
- Uniunea Africană (AU);
- Grupul Ţărilor din Africa, Pacific şi Caraibe (ACP);
- Comunitatea Economică a Ţărilor din Africa de Vest (ECOWAS);
- Comunitatea Monetară şi Economică a Africii Centrale (CEMAC);
- Comunitatea de Dezvoltare Sud-Africană;
- Comunitatea Est-Africană;
- Comisia Oceanului Indian.
3. Asia şi Pacific:
- Asociaţia Statelor din Asia de Sud;
- Forumul Insulelor din Pacific;
- Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională.
4. America:
- Comunitatea Andină (Pactul Andin);
- CARICOM;
- MERCOSUR;
- Organizaţia Statelor Americane;
- Organizaţia Statelor Est-Caraibiene;
- Grupul de la Rio.
5. Orientul Mijlociu: Liga Statelor Arabe.
11
În principiu, organizaţiile internaţionale sunt compuse din state suverane
5
.
Subiecte de drept internaţional public, organizaţiile internaţionale nu sunt subiecte ale
ordinii internaţionale dotate cu depline competenţe politice şi juridice. Ele sunt o creaţie a
statelor, iar înfiinţarea lor răspunde necesităţii realizării unor obiective.
1. Dobândirea calităţii de membru într-o organizaţie internaţională
Această calitate se poate obţine fie prin participarea la actul constitutiv, fie prin
aderarea ulterioară sau prin apariţia de noi state.
Statele care au participat la conferinţa care a elaborat şi adoptat actul constitutiv al
organizaţiei internaţionale poartă denumirea de membri „fondatori” sau „originari”.
Dobândirea calităţii de membru prin aderare se face ulterior înfiinţării organizaţiei
şi presupune îndeplinirea de către statul candidat a unor anumite condiţii care, în general,
diferă de la o organizaţie la alta. Astfel, potrivit art.4 din Carta ONU pot deveni Membri
ai Naţiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace care acceptă obligaţiile Cartei şi
care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească.
Admiterea ca Membru al Naţiunilor Unite a oricărui stat care îndeplineşte aceste condiţii
se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de
Securitate.
2. Pierderea calităţi de membru poate să apară prin retragerea
voluntară, excludere, dispariţia unui stat membru sau dizolvarea
unei organizaţii.
Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale prevăd expres posibilitatea
încetării calităţii de membru pri retragere voluntară, termenul în care are loc şi efectele
acestui act.
Excluderea unui stat din cadrul unei organizaţii internaţionale poate fi efectul
aplicării unei sancţiuni sau a unei decizii a organizaţiei prin care acesta se pune la adăpost
de eventualele situaţii care o defavorizeză în planul relaţiilor internaţionale.
În cadrul discuţiei despre membrii organizaţiilor internaţionale este util să
amintim şi:

5
Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.
53
12
- membrii asociaţi – calitate care este obţinută de către un stat suveran în situaţia
în acre îndeplineşte toate condiţiile cerute pentru a deveni membru cu drepturi depline al
unei organizaţii internaţionale. Este cazul statelor dintr-o anumită zonă geografică care
sunt interesate în activitatea desfăşurată de o organizaţie regională din altă zonă
geografică, şi al statelor care doresc participarea la o organizaţie care impune condiţii
speciale de admitere;
- observatorii – statut care se acordă de către organizaţiile internaţionale statelor
membre ale acesteia, dar care nu sunt membre ale unuia dintre organele cu compoziţie
restrânsă ale acesteia, pentru a participa la lucrările respectivului organ; mişcărilor de
eliberare naţională şi altor organizaţii internaţionale;
- participanţii cu statut consultativ – statutul se acordă unor organizaţii
neguvernamentale a căror activitate are tangenţă cu cea a organizaţiei
interguvernamentale ce acordă acest statut.

Funcţionarea organizaţiilor internaţionale

1. Sesiunile

Marea majoritate a organelor organizaţiilor internaţionale nu îşi desfăşoară
activitatea în mod permanent, ci se întrunesc periodic. Aceste reuniuni poartă, în general,
numele de sesiuni. Organizaţiile internaţionale îşi desfăşoară activitatea în sesiuni –
ordinare sau extraordinare - după o anumită procedură, iar deciziile şi hotărârile se iau în
conformitate cu normele înscrise în actul constitutiv aplicându-se regula consensului ,
unanimităţii , votului ponderat ori majorităţii.
O sesiune are o dată oficială de deschidere şi una de închidere şi se compune
dintr-o serie de şedinţe care se pot ţine de două sau de trei ori pe zi. Între două şedinţe,
sesiunea se consideră a fi “adjourned”. În cazul în care lucrările unei sesiuni nu pot fi
reluate decât după o perioadă de timp mai lungă, se foloseşte formula închiderii şi apoi a
redeschiderii sesiunii.
Organele cu compunere restrânsă se reunesc de obicei la intervale mai scurte de
timp.
13
Cheltuielile prilejuite de organizarea acestor sesiuni se împart în două categorii:
administrative şi legate de participarea la lucrări a delegaţiilor din ţările membre. Dacă
primele sunt suportate din bugetul organizaţiei, tratamentul celor din a doua categorie
este diferit. Astfel, unele organizaţii plătesc costul transportului pentru cinci delegaţie din
fiecare ţară membră (ONU), alele suportă atât cheltuielile de transport cât şi diurna (FMI
şi BIRD), altele nu suportă nici transportul nici diurna pentru delegaţiile participante la
lucrările organelor plenare, dar le suportă pe ambele pentru delegaţii în organele
executive (UNESCO).

2. Conducerea reuniunilor

La fiecare sesiune se alege conducătorul lucrărilor. În situaţia în care se convoacă
sesiuni speciale nu se mai procedează la alegerea unui nou preşedinte. Această funcţie va
fi împlinită de şeful delegaţiei statului a cărui cetăţenie o avea ultimul preşedinte. Din
raţiuni de timp, de multe ori, pentru funcţia de preşedinte al diferitelor organe nu se mai
organizează alegeri. Astfel, reprezentanţi ai ţărilor membre prezidează lucrările prin
rotaţie ţinându-se cont de ordinea alfabetică a ţărilor membre (Consiliul Europei,
Consiliul UE), de data intrării în organizaţie (OPEC) sau de alte criterii.
Preşedintele conduce dezbaterile sesiunii, numeşte membri unor organe
subordonate (comisii, grupe de lucru), este mediator de dispute. De asemenea, de multe
ori, în cazul în care numărul voturilor pro şi contra sunt egale, votul preşedintelui este
decisiv. Preşedintele este ajutat de unul sau mai mulşi vicepreşedinţi. În plus, la sesiunile
organelor subordonate, se alege sau se numeşte câte un raportor a cărui misiune este
aceea de a informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor.

3. Ordinea de zi şi procedura

Proiectul ordinii de zi trebuie comunicat membrilor organizaţiei înaintea
deschiderii oficiale a sesiunii pentru că pe această bază statele stabilesc delegaţiile şi
mandatul lor. După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi se trece la dezbaterile
generale care constau în declaraţii ale şefilor de delegaţii care au astfel ocazia de a
14
prezenta punctul oficial de vedere al statului pe care-l reprezintă cu privire la activitatea
organizaţiei şi problemele de pe ordinea de zi. De obicei, timpul alocat pentru aceste
discursuri este limitat. Preşedintele sesiunii poate să închidă lista vorbitorilor sau să
închidă dezbaterea pe unul din punctele de pe ordinea de zi.
Moţiunile de procedură se introduc prin aşa-numitele “chemări la ordine” care pot
fi ridicate de orice delegaţie, în orice moment al dezbaterilor, cu condiţia ca ele să se
refere la procedură şi nu la fond.
Actele organizaţiilor internaţionale pot purta diferite denumiri: rezoluţii, decizii,
declaraţii, hotărâri, recomandări, etc. Procesul de adoptare al acestor acte cuprinde
următoarele etape: iniţiativa, negocierea şi redactarea textului hotărârii şi mecanismul
adoptării.
4. Bugetul organizaţiilor internaţionale

Bugetul reprezintă temeiul juridic în baza căruia vor fi colectate, respectiv plătite,
contribuţiile statelor la cheltuielile organizaţiei. Sursele de venit ale organizaţiilor
internaţionale provin din contribuţiile statelor membre
6
, donaţii (pot fi primite fie din
partea statelor, fie din partea particularilor ori chiar a altor organizaţii internaţionale şi pot
îmbrăca diferite forme - terenuri pentru sedii ori birouri, obiecte de artă, fonduri de carte,
chirii simbolice, împrumuturi fără dobândă şi chiar sprijin financiar nerambursabil etc. ),
plăţi pentru servicii, taxe, contribuţii voluntare (pentru finanţarea diferitelor programe
internaţionale sub egida Naţiunilor Unite şi care pot proveni de la state membre,
nemembre şi alte surse), împrumuturi.


6
Contribuţiile statelor membre reprezintă aproximativ 90 % din veniturile organizaţiilor internaţionale. In
acest domeniu se operează potrivit unuia dintre cele trei sisteme: al cotelor egale, al opţiunii claselor de
contribuţii şi al scării de evaluare sau repartizare. Cel mai răspândit principiu dintre cele enunţate este cel
al scării de evaluare. Potrivit acestui sistem, introdus şi folosit de ONU şi unele instituţii specializate,
fiecărui stat membru îi revine un anumit procent din cheltuielile organizaţiei.
15
Organizaţiile internaţionale- subiecte de drept internaţional
public

Apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată de factori
istorici determinanţi pentru dezvoltarea socială. Cei mai importanţi factori sunt:
1. necesitatea de a fi prevenite conflictele generalizate sau regionale care să afecteze
populaţia şi relaţiile interstatale, precum şi prevenirea conflictelor şi rezolvarea pe
cale paşnică a diferendelor inetrnaţionale
2. interdependenţele care apar în procesul de dezvoltare al societăţilor
3. noile probleme care afectează societatea nu pot fi rezolvate la nivel statal, soluţiile
fiind posibile doar prin politici internaţionale globale (Ispas, (2011), : 91). Statele
au suferit schimbări fundamentale în ce priveşte abordarea conflictelor,
negocierilor şi diplomaţiei care reprezintă acum principalele valenţe ale
organizaţiilor internaţionale.
Termenul de „organizaţii internaţionale” este relativ recent. Sintagma a apărut în
1867, fiind introdusă de James Lorimer ca înlocuitor pentru concepte precum „sindicatul
public internaţional”, „biroul internaţional” sau „comisia internaţională”. Consacrarea
definitivă a termenului este datorată lucrării lui Walter Schücking „Organizaţiile lumii”,
publicată în anul 1908, şi a volumului „Uniunile internaţionale publice” de Paul S.
Reinsch, din 1911.
Convenţia Ligii Naţiunilor, semnată în anul 1924, recunoaşte indirect existenţa
organizaţiilor internaţionale. Astfel, articolul 23 sugerează crearea unor organizaţii
internaţionale specializate, pentru promovarea cooperării internaţionale, iar articolul 24
foloseşte concepte precum „birou internaţional” sau „comisie internaţională” pentru
organizaţiile existente la acel moment, subliniind astfel, voluntar sau nu, importanţa
creării unor noi organizaţii internaţionale. Ambele articole definesc vocaţia de organizaţie
universală a Ligii Naţiunilor. După cel de-al Doilea Război Mondial, în Preambulul
Cartei Naţiunilor Unite, este recunoscută existenţa unei organizaţii internaţionale propriu-
zise: semnatarii „stabilesc în acest fel o organizaţie internaţională numită Naţiunile
Unite”
16
Dezvoltarea organizaţiilor internaţionale cunoaşte o explozie semnificativă
începând cu sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Dacă în 1978 existau 9810 de
organizaţii internaţionale, dintre care 280 organizaţii interguvernamentale, în 1985
numărul acestora depăşeşte 24180 de organizaţii, dintre care peste 3500 sunt organizaţii
interguvernametale, iar în 1999 numărul acestora depăşeşte 50.000, organizaţiile
interguvernamentale ajungând la peste 6400 de organizaţi (Baloi, (2003), : 34). În aceste
condiţii, statele se văd nevoite să renunţe la hegemonia lor asupra spaţiului internaţional
şi să accepte apariţia acestor noi subiecte de drept internaţional public.
Deşi statele rămân în continuare entităţile dominate ale sistemului de relaţii
internaţionale, organizaţiile internaţionale, create prin voinţa statelor, joacă un rol
important în cadrul acestui sistem. Funcţia cea mai importantă a acestora este de a furniza
mijloacele de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune (Ispas,
(2011), : 96). Cu toate acestea, realităţile internaţionale contemporane relevă necesitatea
de restructurare a organizaţiilor internaţionale. Rolul lor ca subiecte de drept internaţional
public este, însă, clar conturat şi de necontestat.

Drepturile organizaţiilor internaţionale

• Dreptul de a încheia tatate internaţionale
• Dreptul de legaţie pasivă şi activă
• Dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale
• Dreptul de a avea un buget propriu şi o autonomie financiară

Privilegii şi imunităţi
• Inviolabilitatea localurilor organizaţiei
• Imunitatea de jurisdicţie
• Privilegii financiare şi fiscale



17
Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005

Întrebări:

1. Precizaţi conţinutul noţiunilor de stat, organizaţii internaţionale şi conferinţe
internaţionale
2. Care sunt principalele caracteristici ale organizaţiilor internaţionale?
3. Realizaţi o clasificare a organizaţiilor internaţionale, precizând şi criteriile avute
în vedere.
4. Care este structura organizaţiilor internaţionale?
5. Care sunt subiectele dreptului internaţional public?
18
Capitolul 2
Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations)
7


Numele de „Naţiunile Unite” a fost adoptat în timpul
războiului, semnificând angajamentul a 26 de naţiuni de a acţiona împreună contra
puterilor Axei (Germania, Italia şi Japonia), mai târziu fiind reţinut ca denumire a
organizaţiei mondiale postbelice. Este vorba de Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la 1
ianuarie 1942 la Washington D.C.Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are
192 de state membre
8
. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea

7
http://www.un.org/en/ sau http://www.onuinfo.ro/
8
Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia,
Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, FranŃa,
Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba,
Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama,
Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai
târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.
1946: Liga Naţiunilor este desfiinţată oficial. Afganistan, Islanda, Suedia si Thailanda aderă la ONU.
1947: Pakistan si Yemen devin membri.
1948: Birmania devine membră.
1949: Israel aderă.
1950: Indonezia aderă.
1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda,
Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.
1956: Japonia, Maroc, Sudan si Tunisia aderă.
1957: Ghana si Malaezia aderă.
1958: Guineea aderă.
1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildes, Gabon,
Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia si Togo.
1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone si Tanzania.
1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago si Uganda.
1963: Kenia si Kuweit aderă.
1964: Malawi, Malta si Zambia aderă.
1965: Gambia, Maldivele si Singapore aderă.
1966: Barbados, Botswana, Guyana si Lesotho aderă.
1967: Yemen aderă.
1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius si Swaziland aderă.
1970: Fiji aderă.
19
drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul
central al organizaţiei este situat în New York. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie
1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie
1945, când Carta a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie,
Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este
sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.
Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din
1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea
generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15
state.
Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte
două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei
Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la Viena (United Nations Office at Vienna),
în cadrul Vienna International Centre.

1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman si Emiratele Arabe Unite aderă.
1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.
1973: Bahamas si Germania (atât de est cât si de vest) aderă.
1974: Bangladesh, Grenada si Guineea-Bissau aderă.
1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé si Príncipe si
Suriname.
1976: Angola, Samoa si Seychelles aderă.
1977: Djibouti si Vietnam aderă.
1978: Dominica si Insulele Solomon aderă.
1979: Sfânta Lucia aderă.
1980: Sfântul Vincent si Grenadine si Zimbabwe aderă.
1981: Antigua si Barbuda, Belize si Vanuatu aderă.
1983: Sfântul Kitts si Nevis aderă.
1984: Brunei aderă.
1990: Liechtenstein si Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată
Germană, devenind un singur membru.
1991: URSS dispare, Rusia mosteneste locul de membru permanent în Consiliul de Securitate. Sapte noi
state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord si Coreea de Sud.
1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia si Herţegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan,
CroaŃia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan.
1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco si Slovacia.
1994: Palau aderă.
1999: Kiribati, Nauru si Togo aderă.
2000: Tuvalu aderă.
2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elveţia aderă de asemenea.
2006: Muntenegru aderă.
20
Carta
9
prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele
principale şi procedurile ONU. Obiectivele ONU, conform Cartei, sunt următoarele :
Articolul 1
Scopurile Natiunilor Unite sunt urmatoarele:

• sa mentina pacea si securitatea internationala si, în acest scop: sa ia masuri
colective eficace pentru prevenirea si înlaturarea amenintarilor împotriva
pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor încalcari ale
pacii si sa înfaptuiasca, prin mijloace pasnice si în conformitate cu
principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o
încalcare a pacii;
• sa dezvolte relatii prietenesti între natiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalitatii în drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune
de ele însele si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii
mondiale;
• sa realizeze cooperarea internationala în revolvarea problemelor
internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea si încurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;
• sa fie un centru în care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre
atingerea acestor scopuri comune.
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
• egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
• îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
• soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;

9
Acest act constitutiv al organizaţiei se compune din 111 articole dispuse în 19 capitole, act semnat de 51
de membri.
21
• abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod
incompatibil cu scopurile ONU;
• statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care
aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor
vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de
constrângere;
• nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care
aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.
Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi
fonduri de dezvoltare.
Adunarea Generală este organul principal deliberativ al ONU cu cele mai
importante atribuţii fiind reglementată în Cartă în capitolul IV. Adunarea Generală a
ONU are următoarele atribuţii:
• face recomandări în orice chestiune care intră în cadrul Cartei sau care se referă la
puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă;
• iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării politice
internaţionale, dezvoltarea şi codificarea dreptului internaţional, respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi colaborarea internaţională în
domeniile economic, social, cultural, educaţional şi al sănătăţii;
• face recomandări pentru menţinerea păcii în orice situaţie care ar fi de natură să
pericliteze relaţiile dintre state; cere şi analizează rapoartele Consiliului de
Securitate şi celorlalte organe ale ONU;
• adoptă bugetul Naţiunilor Unite şi contribuţia anuală a statelor membre; membrii
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membrii Consiliului Economic şi social
şi acei membrii ai Consiliului de Tutelă eligibili;
• alege împreună cu Consiliul de Securitate judecătorii Curţii Internaţionale de
Justiţie;
• la recomandarea Consiliului de Securitate numeşte Secretarul general.
22
Adunarea generală ONU are următoarele comitete
10
:
• Comitetul pentru Dezarmare şi Securitate Internaţională
• Comitetul pentru Probleme Economice şi Financiare
• Comitetul Social, Umanitar şi Cultural
• Comitetul Politic Special şi de Tutelă
• Comitetul pentru Probleme Administrative şi de Buget
• Comitetul Juridic
• Comitetul General, compus din Preşedinte, cei 21 de Vicepreşedinţi ai Adunării şi
liderii celor şase comitete procedurale, la care se mai adaugă şi Comisia pentru
depline puteri.
Adunarea Generală este formată din reprezenanţii tuturor statelor membre ale
organizaţiei. Delegaţiile sunt formate din cel mult 5 membri şi 5 supleanţi, dar fiecare stat
membru are un singur vot. Adunarea se întruneşte în sesiuni ordinare şi extraordinare şi
adoptă, în general, otărâri cu caracter de recomandare. Hotărârile obligatorii sunt cele
care se referă la buget, la alegerea Secretarului General, la primirea de noi membri sau la
sancţionarea statelor membre.
Procedura de vot în Adunarea Generală se realizează pe de o parte, pentru
problemele importante cu votul a 2/3 din membrii votanţi şi prezenţi (art.18 pct.3 din
Cartă), iar pe de altă parte pentru alte domenii cu majoritatea simplă. Din punct de vedere
juridic aceste hotărâri sunt simple recomandări.
Consiliul de Securitate este organ principal, deliberativ restrâns al ONU căruia
Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, prima sa întrunire având loc la 16 ianuarie 1946. Consiliul a fost creat
pentru a promova pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate se compune
din 15 membri dintre care 5 sunt membri permanenţi – China, Franţa, Federaţia Rusă,
Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi 10 sunt membri nepermanenţi aleşi de
Adunarea Generală, pentru mandate de 2 ani, astfel: 5 locuri pentru statele din Africa şi
Asia, 2 pentru America Latină, 1 pentru Europa de Est şi 2 pentru Europa de Vest şi
celelalte. Aşadar, menţinerea păcii trebuie asigurată de înţelegerea şi concertarea între cei
cinci membri permanenţi, în special între SUA şi Rusia.

10
Primele şase sunt comitete procedurale
23
Hotărârile sale în probleme de fond se adoptă cu votul afirmativ a cel puţin 9
membri, printre care trebuie să se afle şi voturile celor 5 membri permanenţi. Hotărârile
în chestiuni de procedură sunt adoptate tot cu votul afirmativ a 9 membri, indiferent de
votanţi.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este organul principal al ONU care are
responsabilitatea principală în promovarea cooperării internaţionale în domeniile social,
cultural şi umanitar.
Consiliul este compus din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală pentru un
mandat de 3 ani, 18 dintre ei fiind aleşi în fiecare an. Mandatele sunt alocate pe regiuni
astfel: 14 pentru Africa, 11 pentru Asia,13 pentru Europa de Vest şi altele, 10 pentru
America Latină şi Caraibe şi 6 pentru Europa de Est. Îşi desfăşoară activitatea în sesiuni
ordinare care se ţin de 2 ori pe an.
Consiliul de Tutelă se preocupă de regimul internaţional al tutelei. Ca urmare a
obţinerii independenţei de către statele membre ONU, această instituţie şi-a pierdut
utilitatea.
Curtea Internaţională de Justiţie are sediul la Haga şi aplică, în realizarea
misiunilor sale:
• Convenţiile internaţionale recunoscute în mod expres de statele în litigiu
• Cutuma
• Principiile generale de drept
• Jurisprudenţa
• Doctrina
Curtea este compusa dintr-un corp de judecatori independenti, alesi indiferent de
cetatenia lor dintre persoane cu înalte calitati morale care îndeplinesc conditiile cerute în
tara lor pentru numirea în cele mai înalte functii judiciare sau care sunt juristi cu o
competenta recunoscuta în materie de drept international. Curtea este alcatuita din
cincisprezece membri, printre care nu pot fi doi cetateni ai aceluiasi stat. Persoana care,
în legatura cu alcatuirea Curtii, ar putea fi considerata ca cetatean al mai mult decât unui
singur stat va fi socotita ca cetatean al statului în care îsi exercita în mod obisnuit
drepturile civile si politice.
24
Numai statele pot fi parti în cauzele supuse Curtii. În competenta Curtii intra toate
cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile prevazute în mod special în
Carta Natiunilor Unite sau în tratatele si conventiile în vigoare. Toate deciziile Curtii se
iau cu majoritatea de voturi a judecatorilor prezenti. Decizia Curtii nu are forta
obligatorie decât între partile în litigiu si numai pentru cauza pe care o solutioneaza.
O cerere de revizuire a hotarârii poate fi înaintata Curtii numai daca se întemeiaza
pe descoperirea unui fapt de natura sa exercite o influenta decisiva si care pâna la
pronuntarea hotarîrii era necunoscut atât Curtii, cât si partii care cere revizuirea, fara ca
aceasta necunoastere sa se fi datorat neglijentei partii. Procedura de revizuire se va
deschide printr-o hotarâre a Curtii care sa constate expres existenta noului fapt,
recunoscând ca prin caracterul sau acesta deschide calea revizuirii si declarând cererea
admisibila pentru acest motiv. Curtea poate sa conditioneze deschiderea procedurii de
revizuire de executare în prealabil a hotarârii. Cererea de revizuire trebuie facuta în
termen de sase luni de la descoperirea noului fapt. Nici o cerere de revizuire nu va putea
fi facuta dupa expirarea unui termen de zece ani de la data hotarîrii.
Curtea poate da un aviz consultativ asupra oricarei chestiuni juridice, la cererea
oricarei institutii autorizate prin Carta Natiunilor Unite sau în conformitate cu dispozitiile
Cartei sa faca o asemenea cerere. Chestiunile asupra carora se solicita avizul consultativ
al Curtii vor fi expuse Curtii într-o cerere scrisa cuprinzând o formulare precisa a
chestiunii asupra careia se cere avizul, însotita de toate documentele care ar putea sluji la
elucidarea chestiunii.
Secretariatul este ultimul organ principal al ONU, aşa cum rezultă din
prevederile art.7 din Cartă şi este alcătuit din Secretarul General şi personalul necesar
organizaţiei.
Secretariatul ONU este compus din funcţionari internaţionali care îşi desfăşoară
activitatea fie la sediul central al organizaţiei în New York, fie la birourile regionale ale
organizaţiei.
Secretariatul are atribuţii de la administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii
până la medierea disputelor internaţionale, pregăteşte studii asupra problemelor care fac
obiectul ONU, organizează conferinţe internaţionale sau urmăreşte măsura în care
deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare.
25
Secretari Generali ai ONU

1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)
1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)
1961-1971 U Thant (Birmania)
1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)
1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)
1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)
1997-2006 Kofi Annan (Ghana)- laureat al Premiului Nobel pentru Pace
2007 Ban Ki-moon (Coreea de Sud)


Instituţii specializate ONU

Instituţiile specializate reprezintă organizaţii internaţionale, constituite de state
prin tratat („acord interguvernamental”), cu personalitate juridică distinctă de a ONU,
având atribuţii şi competenţe circumscrise unor domenii specifice. - instituţiile
specializate au personalitatea juridică distinctă. Unele instituţii au fost înfiinţate anterior
creării Organizaţiei Naţiunilor Unite, legătura cu aceasta stabilindu-se prin acorduri între
instituţie şi ECOSOC. Membrii instituţiilor specializate pot fi state membre sau
nemembre ONU.
Într-o încercare de enumerare a acestor instituţii, amintim: Uniunea Poştală
Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM),
Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM),
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare (AID), Societatea Financiară Internaţională (SFI), Agenţia de Garantare a
Investiţiilor Multilaterale (MIGA), Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă
(FIDA), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă (UNESCO),
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), Organizaţia Naţiunilor Unite
26
pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie
şi Agricultură (FAO)
Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005
Întrebări/Teme de referat:
• Analizaţi scopurile şi principiile ONU, aşa cum reies din Carta ONU
• Menţionaţi care sunt principalele caracteristici ale reformei ONU începută în 1997
• Organizarea şi funcţionarea ONU
• ONU şi securitatea în perioada globalizării
• Banca mondială, instituţie specializată ONU
• FMI, instituţie specializată ONU
• Organizaţia internaţională a muncii, instituţie specializată ONU
• Organizaţia mondială a sănătăţii, instituţie specializată ONU
• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
• Organizaţia mondială a proprietăţii intelectuale, instituţie specializată ONU
27
Capitlul III Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată
prin Tratatul Atlanticului de Nord din 1949, la care se face referire în mod obişnuit ca
Tratatul de la Washington.
Conducerea Alianţei se realizează printr-o structură complexă, cuprinzând
organisme civile şi militare care au rolul de a asigura coordonarea activităţilor, elaborarea
planurilor de apărare colectivă, realizarea infrastructurii necesare aplicării acestora şi
încheierea acordurilor privind programele de pregătire şi exerciţii comune.
Cartierul General al NATO se găseşte la Bruxelles şi este atât sediul politic al
Alianţei, cât şi locul de dislocare permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord. Aici se
află birourile următoarelor structuri:
• ale reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale – fiecare stat membru
este reprezentat la Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador (reprezentant
permanent), care este asistat de o delegaţie naţională;
• Secretariatul internaţional – personalul acestuia, provenind din statele membre ale
Alianţei, depind de Secretarul General şi se subordonează exclusiv intereselor
organizaţiei, pe toată durata mandatului (care, în general, se întinde de la trei la
patru ani);
• Secretarul General;
• reprezentanţii militari naţionali – ofiţeri superiori, reprezentanţi direcţi ai şefilor
de Stat Major; aceştia formează Comitetul Militar în sesiune permanentă;
• Preşedintele Comitetului Militar;
• Statul Major Internaţional;
• alte agenţii ale NATO.
Obiectivul principal este şi rămâne garanţia colectivă contra oricărei agresiuni
armate. De-a lungul timpului de la cei 12 membri originari, organizaţia a crescut numeric
28
la 28
11
.
Summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997, a dus procesul de extindere şi
reformă la un stadiu crucial. Astfel, şefii de stat şi de guvern au invitat Republica Cehă,
Ungaria şi Polonia să înceapă discuţiile de aderare la NATO. De asemenea, s-a aprobat
promovarea unei politici a “uşilor deschise” în ceea ce priveşte aderările viitoare. Cu
prilejul Summit-ului de la Madrid s-a semnat Carta care a stabilit principiile pentru
dezvoltarea relaţiilor NATO-Ucraina. În domeniul adaptării interne summit-ul de la
Madrid a evidenţiat progresul realizat în clădirea Identităţii Europene de Securitate şi
Apărare în interiorul Alianţei.
A urmat summit-ul NATO de la Washington din 1999. Cu acest prilej s-a hotărât
întărirea Programului de Parteneriat pentru Pace (PpP), dezvoltarea Identităţii de
Securitate şi Apărare Europeană (ESDI) în cadrul Alianţei. O dată cu admiterea Cehiei,
Ungariei şi Poloniei s-a hotărât iniţierea unui Plan de Acţiune pentru Aderare, care
constituie manifestarea practică a politicii “uşilor deschise” şi angajarea unui parteneriat
cu Rusia prin Actul fondator NATO-Rusia.
Summit-ului istoric de la Praga a marcat aderarea României, Bulgariei, Sloveniei,
Slovaciei şi Ţărilor Baltice. Ambele extinderi, prilejuite de summitul de la Madrid (1997)
şi Praga (2002), au înlăturat definitiv divizarea artificială a Europei şi au creat un nou
spaţiu strategic de apărare şi securitate.
În prezent NATO are 28 de membri. Noii membri NATO realizează o consolidare
a centrului Europei (Slovenia, Slovacia), precum şi a flancului nordic (Ţările Baltice),
respectiv sudic (România, Bulgaria).
12

Conducerea politică a alianţei

Consiliul Atlanticului de Nord este cea mai înaltă autoritate politico-militară a
Alianţei, care dispune de puteri politice efective, având dreptul de luare a deciziilor. Este
compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre, dar de două ori
pe an se întruneşte la nivel de miniştri ai afacerilor externe. Preşedintele Consiliului este

11
http://www.nato.int/cps/en/natolive/nato_countries.htm
12
http://www.nato.int/cps/en/SID-E8E41921-B0517BF3/natolive/nato_countries.htm
29
Secretarul General. Conducerea militară aliată este reprezentată de către Preşedintele
Comitetului Militar. În cadrul Consiliului, hotărârile sunt adoptate prin consens.
Secretarul General are obligaţia de a promova şi de a conduce procesul de
consultări şi de luare a deciziilor în cadrul Alianţei. Având în subordinea sa Secretariatul
internaţional şi fiind principalul purtător de cuvânt al Alianţei, Secretarul General este,
aşa cum arătam, Preşedintele Consiliului Atlanticului de Nord, dar şi al Comitetului
pentru planificarea apărării şi al Comitetului pentru planificarea nucleară (printre altele).
Departamentul pentru probleme politice se află în subordinea Secretarului
General adjunct pentru probleme politice şi cuprinde două direcţii
13
:
• Direcţia politică, care are drept activitate pregătirea dezbaterilor politice ale
Consiliului, redactarea de note şi rapoarte asupra problemelor politice (care sunt
supuse atenţiei Secretarului General şi Consiliului), menţinerea legăturii cu
delegaţiile ţărilor membre şi cu reprezentanţii partenerilor de cooperare, precum şi
cu alte organizaţii internaţionale (guvernamentale şi neguvernamentale),
elaborarea de poziţii şi/sau propuneri comune în domeniul dezarmării şi al
controlului armamentelor;
• Direcţia economică, care are un rol consultativ în privinţa chestiunilor economice
care prezintă pentru NATO consecinţe politice sau legate de domeniul apărării.
Departamentul planificare şi politica de apărare se află în subordinea Secretarului
General adjunct pentru planificare şi politică de apărare. Şi el este alcătuit din două
direcţii:
• Direcţia pentru planificarea forţelor armate, care răspunde de politica de apărare;
• Direcţia pentru planificare nucleară, care are ca obiectiv coordonarea elaborării
politicii de apărare în domeniul nuclear, precum şi a lucrărilor Grupului pentru
planificarea nucleară.
Conducerea militară a alianţei

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară din cadrul Alianţei, fiind
răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea

13 www.nato.int
30
apărării şi a Grupului de planificare nucleară. Preşedinţia de onoare a Comitetului Militar
revine, pe rând, fiecărei ţări, anual, în ordinea alfabetului englez. Preşedintele prezidează
reuniunile şefilor de Stat Major şi ale Comitetului Militar în sesiune permanentă. De
asemenea, el reprezintă Comitetul la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale
Comitetului pentru planificarea apărării şi ale Grupului pentru planificarea nucleară. Are
şi un important rol public, fiind principalul purtător de cuvânt pe probleme militare.
Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major militar internaţional
integrat, alcătuit din personalul militar detaşat de state şi din personal administrativ civil.
În fruntea Statului Major se află un director cu rangul de general cu trei stele. Propunerile
pentru ocuparea funcţiei vin din partea ţărilor membre, dar numirea se face de către
Comitetul Militar. Directorul poate fi cetăţean al oricărui stat aliat, mai puţin din ţara din
care provine Preşedintele Comitetului Militar. Fiind organul executiv al Comitetului
Militar, Statul Major internaţional are ca misiune vegherea asupra executării în bune
condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. În plus, trebuie să întocmească
planuri, să execute studii şi să recomande politica de urmat în probleme de natură
militară.
Forţele militare ale NATO se află sub comanda Consiliului Atlanticului de Nord
şi sunt astfel structurate încât să asigure apărarea eficientă a teritoriului statelor membre
în cazul unor ameninţări şi să-şi aducă o contribuţie sporită la gestionarea crizelor
14
.
În funcţie de zona de plasare geografică, aceste forţe se află în subordinea a două
comandamente strategice:
• Comandamentul Suprem Aliat al Atlanticului;
• Comandamentul Suprem Aliat al Europei, care, începând cu 1994, a preluat şi
responsabilităţile Comandamentului Aliat al Canalului Mânecii.
În mare, forţele aliate se împart în trei categorii:
• forţe de reacţie imediată şi rapidă – forţele de reacţie sunt acele forţe terestre,
aeriene şi navale polivalente şi extrem de mobile, menţinute la un înalt nivel de
pregătire şi disponibile în termen scurt pentru a asigura o reacţie militară în caz de
criză;

14 idem
31
• principalele forţe de apărare – au în compunere forţe terestre, aeriene şi navale din
armata activă mobilizabilă, apte să asigure apărarea în caz de ameninţare cu forţa
sau în caz de agresiune; sunt alcătuite din unităţi multinaţionale şi naţionale cu
niveluri diferite de pregătire; cele aflate la nivelul superior de pregătire pot fi
folosite în gestionarea crizelor;
• forţele de întărire – forţele aliate trebuie astfel organizate încât potenţialul lor
militar să poată fi mărit în caz de nevoie, prin întărirea, reconstituirea forţelor sau
mobilizarea rezerviştilor; prin urmare, forţele întărite sunt menţinute la diferite
niveluri de pregătire şi de disponibilitate.
Conceptul strategic

În 1989 a început în Europa un proces de schimbare politică fundamentală, care
avea să ducă la terminarea divizării ideologice şi militare a continentului. Organizaţia
Tratatului de la Varşovia s-a dizolvat în 1990, pentru ca în anul următor însăşi Uniunea
Sovietică să sufere un proces de implozie.
Repercusiunile internaţionale ale acestor evenimente şi implicaţiile lor pentru
viitoarele aranjamente de securitate de pe continentul nostru au avut un impact profund
asupra Alianţei, dându-i posibilitatea să-şi ajusteze structurile şi politicile la noile
condiţii, dar să-şi menţină funcţia de bază de a asigura securitatea statelor membre.
Transformarea structurilor şi politicilor NATO a fost iniţiată de şefii de stat şi de
guvern la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, şi întărite prin hotărârile
luate la Roma, în noiembrie 1991, şi Bruxelles, în ianuarie 1994.
Conceptul strategic adoptat la Reuniunea la vârf din 1991, de la Roma, combina o
abordare extinsă a securităţii, bazată pe dialog şi cooperare, cu menţinerea capacităţii de
apărare colectivă a NATO. El stabilea cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală şi
de Est şi din fosta URSS, ca parte integrantă a strategiei Alianţei.
Conceptul prevedea, de asemenea, reducerea dependenţei faţă de armele nucleare
şi introducea schimbări majore la nivelul forţelor integrate ale NATO, folosirea sporită a
forţelor multinaţionale, crearea unui Corp de Reacţie Rapidă multinaţional şi adaptarea
32
aranjamentelor şi procedurilor de planificare a apărării (în concordanţă cu cerinţele
privind gestionarea crizelor şi menţinerea păcii).
Conceptul strategic a fost actualizat cu ocazia Summit-ului de la Washington, din
1999. Noul concept strategic formulează ca obiective generale:
• confirmarea principiilor fundamentale ale Alianţei (indivizibilitatea apărării,
apărarea colectivă, capabilitatea nucleară etc.) şi a importanţei relaţiei
transatlantice;
• reflectarea evoluţiei şi a experienţelor Alianţei din 1991 până în 1999 şi
„legitimizarea“ lor conceptuală (adaptarea internă şi externă a Alianţei, relaţiile
speciale cu Rusia si Ucraina, participarea la misiunile de menţinere a păcii etc.);
• stabilirea orientărilor strategice adecvate pentru începutul secolului al XXI-lea
(conceptul strategic trebuie să fie valabil cel puţin 15-20 de ani) şi a
instrucţiunilor corespunzătoare Forţelor Alianţei;
• întărirea capacităţii de reacţie a Alianţei cu privire la noile ameninţări şi riscuri de
securitate, inclusiv terorismul, extinderea ariei de interes strategic şi
fundamentarea conceptuală a unor noi sarcini (de securitate) şi a unor noi tipuri de
misiuni şi obiective care derivă din ele.
La sarcinile fundamentale ale organizaţiei se adaugă apărarea securităţii şi
stabilităţii membrilor săi şi, implicit, a întregii regiuni euroatlantice. Se introduce
conceptul de „equal security“ (securitate egală) pentru membrii Alianţei. Acest concept
permite aliaţilor ca, indiferent de deosebirile circumstanţiale sau de capacitatea militară,
să-şi atingă prin efort colectiv interesele naţionale de securitate legate de regiunea
euroatlantică. Astfel, sarcinile fundamentale ale Alianţei sunt: securitatea, consultarea
trans-atlantică în probleme de securitate, apărarea, gestionarea crizelor şi parteneriatul.
Documentul reafirmă caracterul defensiv al Alianţei.
Dacă în a doua jumătate a secolului XX conceptul de securitate a fost privit ca
referindu-se în mod exclusiv la relaţiile de securitate militară, astăzi asocierea
tradiţională a securităţii cu apărarea militară se pare că nu mai corespunde noilor
indicatori ai mediului de securitate naţionali şi internaţionali. Acest lucru s-a datorat,
îndeosebi, schimbărilor ce au intervenit determinând o modificare a reprezentărilor
33
sociale asupra securităţii, sfera de cuprindere a conceptului ajungând să se extindă mult
dicolo de problemele militare, spre aspecte non-militare.
Mai mult, în ultimii 20 de ani s-a ajuns la concluzia că securitatea naţională nu
poate fi asigurată numai prin mijloace militare, ci şi prin elemente non-militare, prin
respectarea democraţiei, a statului de drept şi a drepturilor omului şi prin implemenatrea
economiei de piaţă. În plus, s-a mai demonstrat
15
că orice încercare de impunere a
statului în sistemul relaţiilor internaţionale doar prin putere militară, în ultimă instanţă, îl
destabilizează.
Astfel, atât adepţii pozitivismului împarţiţi în două tabere (cei care abordau
securitatea din prisma relaţiei dintre stat şi dimensiunea militară a acesteia şi cei care
doreau să lărgească agenda de securitate prin analiza atât a aspectelor militare, cât şi a
celor non-militare) cât şi constructiviştii (care optau pentru ideea că lumea este un produs
al interacţiunilor sociale şi poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice) au
îcercat, fără a reuşi, să găseacă o metodologie pertinentă de analiză a securităţii. Apariţia
postmodernismului a adus o nouă pespectivă în studiile de securitate considerând ca, de
fapt, lumea este rezulatul interacţiunilor sociale. Studiile contemporane au fost cele care
au adus în prim plan dihotomia militar-nonmilitar, Barry Buzan remarcându-se în acest
sens, el facând o distincţie clară între dimensiunile militară şi cele nonmilitare.
Până de curând, ameninţările militare erau percepute ca fiind principalul tip de
ameninţare la adresa securităţii şi asta datorită faptului că acţiunea de forţă determină
pierderi ireparabile pentru baza organizaţională a statelor atacate, dar şi pentru existenţa
populaţiei acestora. Din această cauză, ameninţările militare s-au situat în centrul
preocupărilor specialiştilor în securitate. Deasemenea, ameninţarea militară afectează nu
numai dimensiunea militară a securităţii, dar şi celelalte dimensiuni politice, economice,
sociale şi de mediu.


15
Moştoflei, Constantin, Dolghin, Nicolae, Studii de securitate şi apărare, vol. 1, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 201
34

Scopul şi sarcinile alianţei

Scopul esenţial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de
a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care ar
putea afecta securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai
apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune. Sarcinile
fundamentale de securitate ale Alianţei:
• asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii
democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor;
• transformarea organizaţiei într-un forum de consultări între aliaţi pe orice
problemă care ar afecta interesele lor vitale;
• descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa
oricărui stat membru NATO.
În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este
pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a
conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de
răspuns la crize, să promoveze pe scară extinsă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu
alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a
capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.
De la apărarea naţională la apărarea comună şi apărarea colectivă.
Scurtă incursiune

Apărarea reprezintă o activitate umană complexă. Din punct de vedere
conceptual, se poate constata că a avut o evoluţie constantă de-a lungul timpului. În
prezent, ea acoperă domenii diverse. În sens larg, termenul apărare desemnează
„ansamblul măsurilor şi dispoziţiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în
orice moment, în orice împrejurare şi împotriva oricărei forme de agresiune, a securităţii
35
şi integrităţii teritoriului, cât şi viaţa populaţiei”
16
. Cu alte cuvinte, această noţiune se
referă la acţiunile şi măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea
vieţii cetăţenilor săi, a bunurilor şi teritoriului naţional, pentru garantarea independenţei şi
unităţii statale.
În general, apărarea presupune posibilitatea ca ceea ce aparţine cuiva (viaţă,
bunuri, teritoriu, atribute etc.) să fie ameninţat cu schimbarea statutului de până atunci. În
afara existenţei unui risc sau ameninţări la adresa a ceva sau a cuiva nu se poate vorbi de
apărarea celor puse în pericol, iar riscurile şi ameninţările, posibile şi probabile, privind
drepturile şi libertăţile cuiva (individ, grup, comunitate, stat) se află într-o continuă
transformare sub acţiunea complexă a unei palete largi de factori sociali, economici,
militari, culturali etc. Deci, se poate afirma că apărarea este un termen cu o evoluţie
dinamică, ca urmare a nevoii de adaptare continuă a sa la realitatea cotidiană aflată, la
rândul său, într-o permanentă schimbare. În acelaşi timp, mutaţiile produse atât în plan
intern (schimbarea de regim politic în unele state europene, renunţarea de către acestea la
apartenenţa la o alianţă politico-militarăşi orientarea către alta şi demersurile de aderare
la UE), cât şi extern (încetarea Războiului Rece, dispariţia Pactului de la Varşovia,
destrămarea URSS, lărgirea NATO şi a UE) vor amplifica şi intensifica căutările statelor
de a-şi construi şi dezvolta un sistem adecvat de apărare şi securitate naţională prin
integrarea voluntară într-un sistem validat de apărare colectivă.
Apărarea comună şi apărarea colectivă sunt două concepte care apar tot mai
frecvent în dezbaterile referitoare la prevenirea riscurilor şi ameninţărilor la adresa
securităţii individului uman, dar şi a comunităţilor cărora acesta aparţine. Utilizarea lor,
atât în vorbirea curentă, cât şi în lucrări specifice domeniului, face dovada acordării unor
înţelesuri câteodată apropiate, alteori uşor diferite.
În literatura de specialitate, deşi nu se face o delimitare tranşantă între apărarea
comună şi apărarea colectivă, analiza conţinutului diferitelor texte referitoare la această
temă lasă însă să se întrevadă existenţa unor diferenţe semnificative
17
. Astfel, apărarea

16
Cf. Glosar de termeni şi expresii prvind angajarea operaţională a forţelor, Bucureşti, Editura AISM,
2002, p. 21, Agresiune-folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale
sau independenţei politice a altui stat sau orice alt mod incopatibil cu Carta Naţiunilor Unite (art. 1).
17
Bulletin d’Information de l’Observatoire Europeen de Securite, nr. 6 (iunie) 2003 şi nr. 8 (ianuarie)
2004; Sanjose Roca, Monica, L’identite europeenne de securite et de defense în
http://www.nato.int/acad/felow/97-99/sanjose.pdf, 30 martie 2008.
36
comună înseamnă constituirea unor structuri adecvate (civile şi militare) de către mai
multe state sau de o uniune de state, încadrarea lor cu personal calificat pentru tipul de
sarcini ce li se poate încredinţa, instrumente potrivite scopului propus (de la computere la
armament), acte normative care să reglementeze activitatea specifică, toate prin efortul
uman, material şi financiar al tuturor membrilor organizaţiei respective. De asemenea,
conducerea acestei structuri revine în totalitate organizaţiei interstatale care a constituit-o.
Altfel spus, apărarea comună implică constituirea (cu aportul şi prin voinţa tuturor
statelor participante) a instrumentelor - instituţii, resurse umane, materiale, financiare şi
informaţionale, acte normative juridice - destinate să le protejeze interesele fundamentale,
să le apere teritoriul, independenţa şi suveranitatea.
Specific apărării comune este şi faptul că structura militară constituită în acest
scop se află sub comanda organelor Uniunii şi nu a fiecărui stat membru. În plus,
structura destinată apărării comune este permanentă, ea fiind gata oricând să-şi exercite
rolul pentru care a fost creată. Un exemplu în acest sens îl poate constitui Uniunea
Europeană, care vrea să-şi constituie şi o structură militară proprie pe care să o
întrebuinţeze atunci când este necesar să se implice consistent şi sistematic în activităţi
cum ar fi: apărarea teritoriului său, a independenţei şi a intereselor sale fundamentale;
gestionarea unor crize din zonele sale de interes strategic; soluţionarea unor conflicte de
pe continentul european şi din alte regiuni ale lumii
18
.
Într-un anume fel, apărarea comună, prin conţinut, sarcini, modalităţi de
soluţionare a problemelor ivite datorită provocărilor mediului de securitate intern şi
internaţional, se substituie apărării naţionale al cărei rol, în timp, îl preia integral. De fapt,
acest concept derivă din voinţa şi acordul statelor ce doresc să organizeze în comun
sistemul securităţii şi apărării intereselor naţionale fundamentale. Practic, în acest
context, tendinţa este ca, în timp, uniunea statelor care îşi constituie structuri destinate
apărării comune să dobândească tot mai mult caracteristicile definitorii ale unei naţiuni şi
să se comporte ca atare atât pe plan intern, cât şi ca actor internaţional. Desigur, apărarea
comună, cel puţin deocamdată, nu pune în discuţie existenţa armatelor naţionale, ca
instituţii fundamentale ale statului de drept în ţările care alcătuiesc uniunea statală
respectivă şi nici apartenenţa lor la o alianţă politico-militară credibilă. În acest context,

18
L’Union Europeenne et la prevention de conflits, în http://www.grip.org/, 3 mai 2008.
37
se pot da drept exemplu raporturile dintre NATO şi UE care, cel puţin în domeniul
securităţii şi apărării colective, se completează reciproc. O Uniune Europeană capabilă să
acţioneze pe scena internaţională, inclusiv prin mijloace militare, nu face astfel
concurenţă Alianţei Nord-Atlantice, ci, dimpotrivă, întăreşte credibilitatea şi eficacitatea
contribuţiei europenilor la această organizaţie.
„Apărarea colectivă reprezintă angajamentul tuturor organizaţiilor în vederea
promovării intereselor fundamentale ale statelor de a se apăra reciproc de o agresiune
exterioară. Organizaţia de apărare colectivă are ca principal scop apărarea tuturor
membrilor de orice acţiune externă”
19
. Alianţa Nord-Atlantică, ex-Tratatul de la
Varşovia, Organizaţia Tratatului din Sud-Estul Asiei (SEATO) sunt exemple de
asemenea organizaţii. Ele au la bază o convenţie în care este stipulată apărarea reciprocă
în cazul în care un stat membru este ameninţat sau este deja subiect al unui atac militar
din partea altui stat sau grup de state din afara tratatului. De exemplu, Alianţa Nord-
Atlantică constituie fundamentul apărării colective a membrilor săi şi, totodată, şi-a
demonstrat şi capacitatea de a se adapta pentru a juca un rol util în serviciul menţinerii
păcii, în domeniul gestionării crizelor. Această capacitate este reflectată în noul concept
strategic al NATO adoptat la întâlnirea la nivel înalt de la Washington (mai 1999) care,
menţinând locul central al misiunilor numite „articolul 5” (apărare colectivă),
integreazăşi misiuni „în afara articolului 5”, de tipul menţinerea sau restabilirea păcii.
În acest cadru, se impune făcută observaţia că tensiunile şi conflictele dintre statele
membre ale aceleiaşi alianţe politico-militare nu se rezolvă prin sprijin militar acordat
uneia sau alteia dintre părţile implicate, ci prin utilizarea altor modalităţi, de regulă
nonmilitare.
Sintetic, apărarea colectivă presupune, în mod cumulativ, următoarele norme
20
:
-reciprocitate între statele membre în ceea ce priveşte susţinerea militară în caz de atac de
către un alt stat sau uniune de state, schimb de informaţii despre o eventuală agresiune
militară asupra unuia din statele membre ale organizaţiei politico-militare;
-contribuţia fiecărui stat membru cu resurse umane, materiale şi financiare pentru
susţinerea unei misiuni

19
Analiza securităţii internaţionale, în http://www.studiidesecuritate.ro, 4 aprilie 2008
20
Moştoflei, Constantin, Duţu, Petre, “Apărare colectivă şi apărare naţională”, în Studii de securitate, nr. 2,
p. 85.
38
-constituirea de forţe militare naţionale care intră în subordinea unei conduceri militare a
organizaţiei doar pe timpul îndeplinirii misiunii respective; în restul timpului, structura
militară se întoarce la „bază”, adică în ţara de origine;
-negocierea nivelului, mărimii şi naturii efortului de apărare. După adoptarea deciziei în
acest domeniu se trece la transpunerea ei în practică prin metode proprii de către fiecare
ţară;
-obligativitatea tuturor statelor membre de a participa la apărarea colectivă. Această
participare este dimensionată în raport cu puterea economică şi militară, cu populaţia şi
suprafaţa ţării respective;
-consens în adoptarea hotărârilor. Odată adoptate, acestea devin obligatorii pentru toţi
membrii organizaţiei. De fapt, utilizarea acestei tehnici în luarea deciziilor presupune
asumarea voluntară şi conştientă de către fiecare stat membru a responsabilităţii ce derivă
din statutul şi rolul său în cadrul respectivei organizaţii politico-militare.
Într-un fel, apărarea colectivă reprezintă o traducere în mediul militar a
principiului „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, adică se acordă sprijinul militar şi de
altă natură oricărui membru necondiţionat, indiferent de rolul şi contribuţia sa la
activitatea organizaţiei politico-militare.
Totodată, apărarea colectivă exprimă atitudinea responsabilă a statelor respective
faţă de protejarea şi promovarea intereselor lor naţionale. Raportarea realistă la
posibilităţile individuale de apărare a teritoriului naţional, a independenţei, a populaţiei
determină căutarea unor soluţii viabile, iar apărarea colectivă este una dintre acestea. De
altfel, practica socială a probat suficient acest lucru. De asemenea, apărarea colectivă
poate fi percepută ca o activitate umană conştientă, voluntară şi cu o dinamică specifică,
proiectată şi realizată cu sprijinul cetăţenilor, atât în calitatea lor de contribuabili, cât şi de
participanţi direcţi în structurile civile şi militare cu competenţe în domeniu.
Apărarea colectivă presupune existenţa posibilităţii evoluţiei sale în timp, în
sensul perfecţionării, a adaptării flexibile la modificările mediului de securitate, atât sub
aspectul organizării, cât şi al strategiei de urmat.
În acelaşi timp, apărarea colectivă presupune constituirea unor structuri militare
adecvate provocării căreia trebuie să i se răspundă la un moment dat, dar şi a unor
mecanisme de decizie eficace. La rândul său, aceasta implică o atitudine similară a
39
statelor implicate faţă de pericolele şi ameninţările cărora trebuie să le răspundă adecvat,
fie că este vorba de ameninţarea teroristă, fie de soluţionarea unui conflict în zona sau
regiunea lor de responsabilitate.
Totodată, apărarea colectivă semnifică conştientizarea de către cei interesaţi a
rolului de garant al integrităţii lor teritoriale, a independenţei pe care şi-l asumă
organizaţia cu o asemenea misiune. În plus, acceptarea statutului de membru al unei
organizaţii politico-militare cu astfel de competenţe presupune renunţarea la unele
atribute ale suveranităţii naţionale şi transferul lor către instituţia transnaţională care şi-a
asumat responsabilitatea apărării colective
21
. De altfel, astăzi, când fenomenul
globalizării se extinde asupra tuturor domeniilor de activitate umană, această renunţare nu
mai pare de neacceptat, aşa cum era percepută cu câteva decenii în urmă.
În concluzie, se poate afirma că cele două noţiuni -apărare comună şi apărare
colectivă -sunt diferite ca natură, conţinut, dimensiuni, angajament şi consecinţe politice,
sociale, psihosociale, militare, economice etc. pentru statele implicate.
Starea actuală şi tendinţele de evoluţie ale mediului de securitate regional şi
internaţional impun tot mai mult statelor lumii să se orienteze către organizarea unei
apărări colective în faţa riscurilor şi ameninţărilor tot mai diverse, ca natură, conţinut,
frecvenţă şi intensitate, îndeosebi din partea unor actori nonstatali.
Apărarea colectivă se poate considera un sistem, având în vedere trăsăturile
definitorii, structura, obiectivele urmărite, modalităţile utilizate pentru atingerea eficace a
scopurilor stabilite. Ea este definită de un ansamblu coerent de caracteristici esenţiale.
Printre acestea se numără:
-caracterul voluntar. Acesta semnifică faptul că opţiunea statelor pentru acest sistem de
apărare a intereselor naţionale fundamentale este una liber consimţită. Fiecare stat
participant la o asemenea modalitate de apărare a ales, în mod conştient şi liber, o astfel
de variantă. Aderarea unui stat la o asemenea organizaţie este benevolă, nu obligatorie
sau forţată. Ea se face prin metode şi mijloace cunoscute de toţi cei interesaţi;
-selectivitatea. Opţiunea unui stat pentru apărarea colectivă devine realitate dacă şi
numai dacă sunt îndeplinite o serie de norme şi criterii stabilite de organizaţia care şi-a
asumat responsabilitatea unui astfel de demers de interes general şi benefic total, în egală

21
Ibidem, p. 88.
40
măsură, pentru toţi participanţii. Altfel spus, accesul la sistemul apărării colective este
condiţionat de satisfacerea cumulativă de către solicitant a unui set de criterii - politice,
sociale, militare, economice - riguros definite în statutul respectivei organizaţii;
-caracterul deschis. Sistemul apărării colective este unul deschis, adică acceptă integrarea
în rândurile sale şi a altor state care îndeplinesc criteriile de aderare şi se angajează să le
respecte. Este cazul organizaţiei politico-militare NATO care, după terminarea
Războiului Rece, a acceptat să se lărgească prin primirea de noi membri, fapt ce a permis
şi altor state, printre care şi România, să beneficieze de avantajele apărării colective în
domeniul prezervării intereselor naţionale;
-permisivitatea. Dobândirea de către un stat a calităţii de participant la un sistem de
apărare colectivă nu este restrictivă în ceea ce priveşte posibilitatea acestuia de a stabili
relaţii în domeniul apărării naţionale, atât cu un alt membru al organizaţiei respective, cât
şi cu oricare stat independent şi suveran. Un exemplu în acest sens îl constituie relaţiile
franco-germane în ceea ce priveşte securitatea şi apărarea. Ambele state sunt membre ale
Alianţei Nord-Atlantice, care are printre scopurile sale şi apărarea colectivă a ţărilor ce o
compun, dar această calitate nu a constituit un obstacol în calea stabilirii unor relaţii
preferenţiale între ele privind apărarea şi susţinerea intereselor lor;
-caracterul organizat. Această trăsătură se referă la faptul că apărarea colectivă este
întotdeauna rezultanta activităţii unei organizaţii politico-militare constituită tocmai în
acest scop. În acest sens, un exemplu edificator şi convingător îl reprezintă Alianţa Nord-
Atlantică, constituită în 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington de către unele
state democratice pentru a răspunde corespunzător ameninţării militare sovietice.
Articolul 5 al Tratatului menţionat stipulează obligaţia statelor semnatare de a-şi acorda
asistenţă în cazul unui atac extern. Deci, se poate afirma că aceste state au optat pentru o
apărare colectivă ce revine unei alianţe politico-militare, care are capacitatea de a
organiza activităţile specifice prezervării intereselor lor fundamentale;
-temeiul juridic. Apărarea colectivă are o puternică justificare juridică. Pe de o parte, ea
este un tratat între două sau mai multe state întocmit în strictă conformitate cu normele
dreptului internaţional. Pe de altă parte, fiecare stat, înainte de a adera la acest sistem de
apărare, supune dezbaterii şi aprobării parlamentului ţării documentul de aderare. Deci, şi
41
din punctul de vedere al normelor juridice interne, participarea la apărarea colectivă este
aprobată legal;
-legitimitatea. Această trăsătură porneşte de la prevederile articolului 51 al Cartei
Naţiunilor Unite, care stabileşte dreptul naţional la apărare individuală sau colectivă a
tuturor statelor membre ONU
22
. Prin urmare, alegerea oricărei forme de apărare a unui
stat împotriva unei agresiuni externe este legitimă. Opţiunea unui stat pentru apărarea
individuală (naţională) sau apărarea colectivă depinde de o serie de factori interni şi
internaţionali, dar în ambele cazuri este o activitate legitimă;
-descurajarea. Existenţa unui sistem de apărare colectivă are şi rolul de a descuraja
potenţialii atacatori (un stat sau un grup de state, o organizaţie politico-militară). Cel care
ar dori să atace cu forţe militare un alt stat va avea suficiente reţineri dacă „victima” este
parte componentă a unui sistem de apărare colectivă. Agresorul ştie că riposta va fi dată
de sistem şi nu doar de statul atacat. Acest lucru îl va determina să renunţe la intenţia sa
războinică şi să caute alte căi pentru atingerea scopurilor sale.
Aceste caracteristici ale apărării colective produc o serie de efecte (economice,
politice, sociale, militare, culturale) pentru statele care sunt parte ale acestui sistem de
promovare şi prezervare a intereselor naţionale. Desigur, nu toate au urmări benefice, în
egală măsură, pentru toţi cei implicaţi în sistem.
În plan economic, apărarea colectivă poate contribui la ridicarea ratingului unui
stat, la sporirea încrederii investitorilor străini strategici în stabilitatea mediului de afaceri
din ţara respectivă, la îmbunătăţirea schimburilor de bunuri şi servicii cu parteneri
externi. Aceasta este posibil întrucât participarea statului la un sistem de apărare colectivă
este percepută atât în ţară, cât şi în afara sa, ca o garanţie a seriozităţii şi existenţei unor
rezultate economice pozitive, a stabilităţii politice şi sociale, a climatului psihosocial
destins în comunităţile umane, a bunelor relaţii de vecinătate.
Sub aspect politic, apărarea colectivă exercită o influenţă pozitivă semnificativă în
respectarea principiilor statului de drept şi ale economiei de piaţă, a drepturilor omului, a
libertăţilor democratice. Un stat care nu dovedeşte, în mod constant, prin tot ceea ce
întreprinde, în interior şi în afara sa, că este promotor al valorilor democratice, al

22
Office of Information and Press, Manualul NATO, Bruxelles, 2001, p. 353.
42
libertăţilor umane, în general, nu poate spera ca cererea sa de aderare la un sistem de
apărare colectivă să fie acceptată.
Social, calitatea de participant la un sistem de apărare colectivă se reflectă în
îmbunătăţirea coeziunii şi solidarităţii umane, atât la nivelul comunităţilor locale, cât şi al
grupurilor profesionale, politice, de muncă, al optimizării consensului naţional, al sporirii
solidarităţii naţionale.
Din punct de vedere militar, participarea unui stat la un sistem de apărare
colectivă generează o serie de avantaje. În primul rând, se rezolvă optim problemele
referitoare la apărarea naţională. Practic, cu eforturi umane, financiare şi materiale, la fel
sau mai mici ca în cazul organizării apărării naţionale în mod individual, se obţin
rezultate superioare pe toate planurile - de la formarea şi instruirea personalului la dotarea
cu mijloace de luptă moderne. În al doilea rând, armata naţională se reorganizează,
derulând un proces multilateral, complex şi continuu de reformă, care astfel o face
compatibilă şi interoperabilă cu armatele celorlalte state cuprinse în sistemul de apărare
colectivă. În al treilea rând, prezervarea şi promovarea intereselor naţionale se realizează
în condiţii mult mai bune decât în cazul organizării apărării naţionale în mod individual.
Aceasta pentru că răspunderile privind apărarea revin unei organizaţii mai puternice din
punct de vedere militar decât exclusiv statului respectiv. În fine, armata naţională îşi
poate crea acele structuri specializate de care apărarea colectivă are nevoie. De exemplu,
România are ca forţe destinate pentru apărarea colectivă, potrivit „Forţei Obiectiv 2007
revizuită fundamental”
23
, următoarele: forţe sub comanda NATO; forţe destinate NATO
şi UE; forţe nominalizate pentru NATO şi alte forţe pentru NATO. În acest fel, costurile
pentru apărare se menţin la un nivel acceptabil pentru contribuabili, fapt ce se va reflecta
în atitudinile favorabile exprimate de opinia publică şi de mass-media faţă de instituţia
militarăşi activitatea specifică acesteia.
În plan cultural, participarea ţării la sistemul de apărare colectivă oferă
posibilitatea ca unii cetăţeni civili şi militari, care vor lucra în diferite structuri ale

23
După primirea invitaţiei de aderare la NATO, România a parcurs un intens proces de reevaluare şi
adaptare a forţelor sale Armate. Având la bază Directiva Ministerială a Alianţei „NATO Ministerial
Directive” şi Angajamentele de la Praga privind capabilităţile (Prague Capabilities Commitments-PCC),
Statul Major General a decis demararea unei ample reevaluări a Programului “Forţa Obiectiv 2007”.
Cerinţele acestuia sunt impuse de misiunile Forţelor Armate din România; contribuţia la securitatea
României pet imp de pace; apărarea României şi a aliaţilor săi; promovarea stabilităţii şi securităţii
regionale şi globale; sprijinirea autorităţilor locale şi centrale în situaţii de urgenţă.
43
sistemului de apărare colectivă, să vină în contact direct cu alte culturi şi civilizaţii.
Astfel, este posibil să se producă un schimb de valori şi cunoştinţe între reprezentanţi
statelor membre care se întâlnesc pe timpul îndeplinirii misiunilor specifice apărării
colective. În plus, toţi participanţii vor folosi o limbă de circulaţie internaţională pentru a
comunica. Şi acesta este un bun prilej de cunoaştere reciprocă şi interinfluenţare între
culturi şi psihologii naţionale diferite
24
.
Desigur, este posibil ca apărarea colectivă, în afara efectelor menţionate anterior,
toate cu valoare pozitivă, să aibă şi unele consecinţe mai puţin favorabile unuia sau altuia
dintre statele membre. Un exemplu l-ar putea constitui transferul către instituţii
transnaţionale a unor atribute proprii suveranităţii naţionale. La fel, nu este exclus ca
percepţia populaţiei privind necesitatea eforturilor pentru apărare să fie una negativă,
dacă se are în vedere aparenta lipsă a ameninţărilor, mai ales a celei de tip militar la
adresa securităţii naţionale. De asemenea, este posibil ca utilitatea participării unor
structuri militare româneşti la misiuni de apărare colectivă, în alte spaţii decât cel
naţional, să nu fie înţeleasă de către toţi contribuabilii. În plus, sistemul apărării colective
poate adopta, pe plan intern şi extern, măsuri diverse ca natură şi conţinut pe care, în mod
normal, statul respectiv nu le-ar fi luat.

Abordarea securităţii pentru secolul al XXI-lea

Alianţa este angajată într-o abordare extinsă a securităţii, recunoscând importanţa
factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a
apărării.
Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană
pentru care contribuţiile Alianţei, la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic, şi a
celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât
prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor.
Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:
• păstrarea legăturii transatlantice;

24
Moştoflei, Constantin, Duţu, Petre, op. cit., p. 89.
44
• menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi
apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;
• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o
capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;
• continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a
relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării
problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul
controlului armamentelor şi dezarmării.

Principalele direcţii de acţiune ale NATO

Ataşamentul NATO faţă de legătura transatlantică este indispensabil. Alianţa este
angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în
sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii
de Nord este indivizibilă.
Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru
apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O
astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esenţa capacităţii
Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează
faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.

Summituri Nato

În 2008 a avut loc summitul NATO de la Bucureşti
25
. Din declaraţia summitului
cităm
26
:
“1. Noi, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Alianţei Nord-Atlantice, ne-am
întâlnit astăzi pentru a extinde Alianţa şi pentru a întări în continuare capacitatea noastră
de a răspunde actualelor şi noilor ameninţări de securitate specifice secolului XXI. Am
evaluat progresele semnificative pe care le-am făcut în ultimii ani pentru transformarea

25
Vezi şi cronologia relaţiilor România Nato http://www.mae.ro/node/5346
26
Pentru textul integral al declaratiei vezi şi http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_201.html
45
NATO, convenind că acesta este un proces care trebuie să continue. Recunoscând
valoarea durabilă a legăturii transatlantice şi a NATO ca for esenţial de consultări pe
tema securităţii între Europa şi America de Nord, ne-am reafirmat solidaritatea şi
coeziunea, precum şi angajamentul asupra viziunii comune şi valorilor democratice pe
care le împărtăşim, cuprinse în Tratatul de la Washington. Principiul indivizibilităţii
securităţii aliate este fundamental. O apărare colectivă solidă a populaţiilor, teritoriului şi
forţelor noastre este scopul central al Alianţei şi rămâne sarcina de securitate cea mai
importantă pe care o avem. Ne reiterăm încrederea în obiectivele şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite.
2. Astăzi am decis să invităm Albania şi Croaţia să înceapă discuţiile de aderare pentru a
se alătura Alianţei. Felicităm aceste ţări pentru istorica lor realizare, obţinută prin ani de
muncă asiduă şi prin angajamentul demonstrat faţă de securitatea noastră comună şi
valorile NATO. Aderarea acestor noi membri va întări securitatea tuturor din spaţiul
euro-atlantic şi ne va aduce mai aproape de ţelul nostru comun al unei Europe întregite,
libere şi paşnice. Securitatea euro-atlantică şi internaţională este strâns legată de viitorul
Afganistanului ca stat paşnic, democratic, care respectă drepturile omului şi este lipsit de
ameninţarea terorismului. Din acest motiv, Forţa Internaţională de Asistenţă pentru
Securitate (ISAF), mandatată de Naţiunile Unite, incluzând actualmente 40 de naţiuni,
reprezintă principala noastră prioritate. Conlucrând cu afganii, am realizat progrese
semnificative, însă recunoaştem că provocările rămase necesită eforturi suplimentare.
Nici noi şi nici partenerii noştri afgani nu vom permite extremiştilor şi teroriştilor să
recâştige controlul asupra Afganistanului sau să-l utilizeze ca bază a terorismului care ne
ameninţă pe toţi. împreună cu partenerii noştri din ISAF şi cu implicarea directă a
preşedintelui Karzai, vom emite o declaraţie privind Afganistanul. Această declaraţie
stabileşte o viziune clară bazată pe patru principii: angajamentul comun şi ferm, pe
termen lung; sprijinul pentru întărirea conducerii şi responsabilităţii afgane; abordarea
cuprinzătoare din partea comunităţii internaţionale, care să unească eforturile civile şi
militare, precum şi participarea şi cooperarea sporită cu vecinii Afganistanului, în special
cu Pakistanul. Ne exprimăm satisfacţia faţă de anunţurile făcute de aliaţi şi parteneri
privind contribuţiile cu noi forţe şi alte forme de sprijin, care demonstrează o dată în plus
hotărârea noastră; orice alte contribuţii suplimentare vor fi binevenite. Salutăm, totodată,
46
numirea ambasadorului Kai Eide ca reprezentant special al secretarului general al
Naţiunilor Unite pentru Afganistan şi şef al Misiunii de Asistenţă a Naţiunilor Unite în
Afganistan (UNAMA), care va aduce un plus de dinamism şi coerenţă eforturilor
comunităţii internaţionale. Salutăm apropiata Conferinţă de la Paris care va evalua
progresele înregistrate şi va întări eforturile internaţionale în vederea continuării
implementării Strategiei - cadru pentru Afganistan ("Afganistan Compact").
11. Aşa cum ne demonstrează experienţele din Afganistan şi Balcani, comunitatea
internaţională are nevoie să conlucreze mai strâns şi să aibă o abordare cuprinzătoare
pentru a răspunde cu succes provocărilor de azi şi de mâine la adresa securităţii. O
implementare eficientă a abordării cuprinzătoare necesită cooperarea şi contribuţia
tuturor actorilor importanţi, inclusiv a organizaţiilor neguvernamentale şi organismelor
locale relevante. în acest sens, este important ca toţi actorii internaţionali majori să
acţioneze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile şi
militare printr-un efort concertat, care ţine cont de mandatele şi atuurile fiecăruia. Am
aprobat un Plan de acţiune care cuprinde un set de propuneri pragmatice de dezvoltare şi
implementare a contribuţiei NATO la abordarea cuprinzătoare. Aceste propuneri au
scopul de a îmbunătăţi aplicarea coerentă a instrumentelor NATO de gestionare a crizelor
şi de a întări cooperarea practică la toate nivelurile, cu alţi actori, după caz, inclusiv
propuneri privind sprijinul pentru stabilizare şi reconstrucţie. Acestea se referă la domenii
precum planificarea şi conducerea operaţiilor; instruire şi educaţie; amplificarea
cooperării cu actori externi. însărcinăm Consiliul în Sesiune Permanentă să implementeze
acest Plan de Acţiune cu prioritate şi să îl menţină permanent în atenţie, ţinând seama de
toate evoluţiile relevante şi de lecţiile învăţate.
14. Relaţiile NATO-UE acoperă o gamă largă de probleme de interes comun privind
securitatea, apărarea şi managementul crizelor, inclusiv lupta împotriva terorismului,
dezvoltarea de capabilităţi militare coerente şi care se susţin reciproc, precum şi
planificarea urgenţelor civile. Cooperarea noastră de succes în Balcanii de Vest, inclusiv
în operaţiunea UE Althea prin aranjamentele Berlin plus, contribuie la pacea şi
securitatea din regiune. în spiritul aceloraşi valori comune şi interese strategice, NATO şi
UE cooperează şi vor continua să conlucreze în operaţiuni-cheie de gestionare a crizelor.
Recunoaştem valoarea pe care o aduce o apărare europeană mai puternică şi mai capabilă,
47
în măsură să furnizeze capabilităţi cu care să răspundă provocărilor cu care atât NATO,
cât şi UE se confruntă. De aceea, sprijinim eforturi care să se susţină reciproc pentru
atingerea acestui scop. Succesul unor astfel de eforturi prezente şi viitoare, necesită un
angajament sporit pentru a asigura metode eficiente de conlucrare. Prin urmare, suntem
hotărâţi să îmbunătăţim parteneriatul strategic NATO-UE, conform celor agreate de
ambele noastre organizaţii, pentru o cooperare mai strânsă şi o eficienţă sporită, precum
şi pentru a evita duplicări inutile, într-un spirit de transparenţă şi cu respectarea
autonomiei celor două organizaţii. O Uniune Europeană mai puternică va contribui în
continuare la securitatea noastră comună.
28. Reamintim că parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic
pentru întărirea securităţii în spaţiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori şi
angajamente fundamentale, inclusiv democraţia, libertăţile civile şi pluralismul politic.
Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic şi proiecte
concrete pe o gamă largă de subiecte de securitate internaţională, unde avem obiective şi
interese comune. Deşi suntem preocupaţi de recentele declaraţii şi acţiuni ruseşti, pe
subiecte cheie de securitate şi de interes comun, precum Tratatul privind Forţele
Convenţionale din Europa (CFE), suntem pregătiţi să continuăm să lucrăm cu Rusia, ca
parteneri egali în domenii de interes comun, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de la
Roma şi în Actul Fondator. Trebuie să ne continuăm eforturile comune în lupta împotriva
terorismului şi în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor
de transport al acestora. îndemnăm Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de
cooperare care i-au fost prezentate. Considerăm că discuţiile bilaterale Statele Unite -
Rusia cu privire la apărarea antirachetă şi CFE, printre alte teme, pot aduce o contribuţie
importantă în acest domeniu. Considerăm că potenţialul Consiliului NATO-Rusia (NRC)
nu este pe deplin realizat şi rămânem pregătiţi să identificăm şi să urmărim oportunităţi
pentru acţiuni comune în format 27, reamintind principiul independenţei deciziilor şi
acţiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmăm Rusiei că politica uşilor deschise a NATO şi
eforturile prezente, precum şi cele viitoare privind apărarea antirachetă a NATO sunt
menite să ofere un răspuns mai bun faţă de provocările de securitate cu care toţi ne
confruntăm şi reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o ameninţare pentru relaţia
noastră, acestea oferă oportunităţi de a aprofunda cooperarea şi stabilitatea.
48
37. Proliferarea rachetelor balistice reprezintă o ameninţare crescândă pentru populaţia,
teritoriul şi forţele Alianţei. Apărarea antirachetă este parte a unui răspuns mai amplu de
contracarare a acestei ameninţări. De aceea, recunoaştem contribuţia substanţială pe care
planificata dislocare în Europa a capabilităţilor de apărare antirachetă ale SUA o aduce
protecţiei Aliaţilor împotriva rachetelor balistice cu rază lungă de acţiune. Explorăm
modalităţi de conectare a acestor capabilităţi cu eforturile curente ale NATO în domeniul
apărării antirachetă, ca o cale de a ne asigura că ele vor constitui parte integrantă a
oricărei arhitecturi viitoare a sistemului NATO de apărare antirachetă. Având în vedere
principiul indivizibilităţii securităţii Aliaţilor, precum şi pe cel al solidarităţii NATO,
însărcinăm Consiliul Nord-Atlantic în Sesiune Permanentă să dezvolte opţiuni pentru o
arhitectură cuprinzătoare a sistemului de apărare antirachetă care să asigure acoperirea
tuturor teritoriilor şi populaţiilor aliate care nu sunt acoperite altfel de sistemul american,
în scopul reevaluării lor la summit-ul NATO din 2009, în vederea fundamentării oricărei
decizii politice viitoare.”
În 2009, summitul a avut loc la Baden-Baden şi Kehl, Germania, şi în Strasbourg,
Franţa.
Menţionăm şi summitul din 2010, care a avut loc la Lisabona. Summitul NATO-
Rusia a dus la un nou concept de securitate- scutul antirachetă. Sistemele terestre de
rachete urmează a fi instalate pana in 2015 în Polonia, Romania sau în ambele ţări. In
2018 vor fi aduse drone capabile sa elimine amenintari aeriene, iar pana in 2020 ar urma
sa fie instalate sisteme cu raza mai lunga de actiune, care sa contracareze eventuale
rachete intercontinentale. Acestea vor fi sustinute de sisteme radar puternice, precum cel
din Fylingdales din North YorkshireRusia s-a declarat de accord cu instalarea unor astfel
de dispozitive în Europa. În cadrul aceleiaşi întâlniri membrii NATO au decis retragerea
trupelor din Afganistan. Având la bază respectarea universală a articolului 5 din Tratat,
care precizează că: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora
dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva
tuturor”, NATO a declarat ca apărarea anti-rachetă reprezintă o bază de competenţă a
Alianţei, în perioada imediat următoare adoptării noului plan strategic.
49
Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005

Întrebări/Teme de referat:

• NATO şi securitatea
• România şi NATO
• Obiectivele NATO
• Noul concept de securitate în viziunea NATO. Lisabona 2010
50
Capitolul IV
Consiliul EUROPEI
27


Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu sediul la
Strasbourg, creată la 5 mai 1949 de 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent are 47 de state
membre. România a devenit membră a Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993,
odată cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul Organizaţiei. În prealabil,
Parlamentul României dobândise statutul de invitat special la Adunarea Parlamentara (1
februarie 1991), un statut similar fiind obtinut şi de Guvernul României ca urmare a
aderării la Convenţia culturală europeana (19 decembrie 1991).
România este reprezentata în Comitetul Miniştrilor de ministrul afacerilor externe,
iar în Adunarea Parlamentară de o delegaţie formată din 10 reprezentanti şi 10 supleanţi.
Delegaţia română la Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa are o
compoziţie similară. De asemenea, România este reprezentată de un judecător la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza. Germana,
italiana şi rusa sunt utilizate ca limbi de lucru.


27
http://www.coe.int/
51
Obiectivele Consiliului Europei

Conform Statutului Consiliului Europei
28
, scopul Consiliului Europei este de a realiza o
mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi
principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor
economic şi social. Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea
chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni
comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum
şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta
activitatea acestora în cadrul O.N.U. şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care
ele sunt părţi. Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa
Consiliului Europei.
Principalele obiective ale acestei organizaţii internaţionale sunt:
• Protejarea drepturilor omului, a democratiei pluraliste si a suprematiei dreptului;
• Favorizarea constientizarii si incurajarea dezvoltarii identitatii si diversitatii
culturale ale Europei;
• Cautarea solutiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea europeana:
discriminarea minoritatilor, xenofobia, intoleranta, bioetica si clonarea umana,
terorismul, traficul de fiinte umane, crima organizata si coruptia,
cibercriminalitatea, violenta contra copiilor etc.;
• Dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor politice,
legislative si constitutionale.
Structura Consiliului Europei
a) Comitetul Miniştrilor
Comitetul Miniştrilor este principala instanţă de decizie. Fiecare stat membru este
reprezentat în Comitet de ministrul de externe sau de reprezentantul permanent al
guvernului (delegaţii miniştrilor). Comitetul studiază urmările care se dau recomandărilor
Adunării parlamentare şi Congresului puterilor locale şi regionale ale Europei, ale

28
Disponibil la http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=4&inline=
52
propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi ale conferinţelor miniştrilor
specializaţi. Adoptă programul de activităţi şi bugetul Consiliului Europei.
Discuţiile în cadrul Comitetului Miniştrilor privesc toate subiectele politice de
interes comun, cu excepţia problemelor de apărare: aspectele politice ale integrării
europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor
omului, altfel spus toate problemele care necesită identificarea unor soluţii de nivel
european.
Miniştrii exercită preşedinţia Comitetului pe rând, pe o durată de şase luni.
Schimbările de preşedinţie se efectuează în mod tradiţional în mai şi în noiembrie.
Miniştrii de externe ai statelor membre se reunesc cel puţin de două ori pe an pentru a
trage concluzii asupra cooperării europene şi actualităţii politice, şi pentru a impulsiona
politica necesară activităţilor Organizaţiei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de
recomandări sau fac obiectul unor convenţii şi acorduri europene obligatorii din punct de
vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. Comitetul Miniştrilor adoptă de asemenea
declaraţii sau rezoluţii privind probleme politice de actualitate.
În caz de încălcare gravă a obligaţiilor sale statutare, Comitetul Miniştrilor poate
suspenda dreptul de reprezentare al unui stat membru, să-l invite să se retragă, şi chiar să
decidă că acesta a încetat să aibă calitatea de membru al Organizaţiei.
Comitetul Miniştrilor veghează, de asemenea, la punerea în practică efectivă a
convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre. Această responsabilitate
priveşte în special convenţiile esenţiale cum sunt cele ce privesc drepturile omului,
(Convenţia europeană a Drepturilor Omului, Carta socială europeană, Convenţia
europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale) şi care au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.
b) Adunarea parlamentară
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost prima adunare europeană
creată în istoria continentului nostru. Constituită din delegaţiile a 40 de parlamente
naţionale, ea rămâne una dintre cele mai importante adunări europene.
Adunarea abordează subiecte de actualitate şi teme cu caracter prospectiv care au
legătură îndeosebi cu problemele societăţii şi chestiunile de politică internaţională.
53
Deliberările sale joacă un rol important în orientarea activităţilor Comitetului Miniştrilor.
În plus, ele se repercutează prin intermediul parlamentarilor pe lângă parlamentele
naţionale şi exercită astfel o influenţă asupra guvernelor naţionale.
Textele adoptate de Adunare oferă orientări Comitetului Miniştrilor, guvernelor,
parlamentelor şi partidelor politice naţionale. În genere, Adunarea se reuneşte de patru ori
pe an, la Strasbourg, oraş desemnat în acest sens în mod simbolic ca reprezentând
"reconcilierea postbelică între popoare şi naţiuni", cunoscut fiind faptul că se află situat la
zona de frontieră a Franţei cu Germania, în regiunea Alsacia, teritoriu disputat de-a
lungul secolelor de cele două state.
c) Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei este compus din
reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care formează Camera autorităţilor locale şi,
respectiv, Camera regiunilor. El îşi desfăşoară lucrările într-o singură sesiune plenară
anuală la Strasbourg. Raţiunea constituirii sale a fost de a consolida, în acest mod,
structurile democratice de bază, îndeosebi în noile democraţii.
d) Secretariatul general
Secretariatul general este alcătuit din circa 1300 de funcţionari europeni şi are
menirea de a asista tehnic toate organele şi organismele ce se reunesc sub egida
Consiliului Europei.
În 2009, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a ales în funcţia de
Secretar General pe Thorbjørn Jagland (Norvegia) pentru un mandat de cinci ani.
Conform declaraţiei secretarului general, planul strategic de acţiune al Consiliului
Europei are următoarele priorităţi
29
:
• definirea cu statele membre a rolului şi responsabilităţilor Consiliului Europei şi
stabilirea unui mandat clar al Organizaţiei;
• întărirea normelor democratice şi asigurarea că statele membre le respectă;
• examinarea securităţii şi criminalităţii în statele membre, în special corupţia,
spalarea de bani, cybercriminalitatea, traficul de fiinţe umane, traficul cu droguri;
• avansarea de programe specifice privind drepturile omului, democraţia, refugiaţii,
coeziunea socială, cultura şi problemele de mediu;

29
Vezi şi http://www.coe.int/T/SECRETARYGENERAL/SG/
54
• elaborarea de noi iniţiative vizând lupta contra terorismului internaţional;
• lupta contra torturii şi tratamentelor degradante;
• combaterea rasismului, antisemitismului şi islamofobiei;
• promovarea egalităţii şi tratamentelor echitabile fără deosebire de sex, etnie,
convingeri religioase sau politice;
• tratarea de o manieră justă şi echitabilă a tuturor ţărilor, indiferent de mărime,
bogaţie sau locaţie geografică;
• construirea unor relaţii mai eficace cu Uniunea Europeană, Naţiunile Unite,
OSCE şi organizaţiile regionale şi neguvernamentale; evaluarea rezultatelor
acţiunilor întreprinse pentru îmbunatăţirea eficacităţii şi vizibilităţii Consiliului
Europei.

Convenţia europeană a drepturilor omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor
Omului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
elaborată în cadrul Consiliului Europei
30
, deschisă pentru semnare la Roma la 4
noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a
Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de
treisprezece protocoale adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi
libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite
avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi
prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective de către
statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat
mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea noului sistem,
în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al persoanelor fizice şi
juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la
organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura de urmat în faţa acestora.

30
Primul act major al Consiliului Europei
55
La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea activităţii
Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul
acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice
31
privind numărul de
judecători care examineaza cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, a
fost aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.
Alexander Konovalov, ministrul rus al Justitiei, a ratificat Protocolul nr. 14 la Convenţia
europeană a drepturilor omului cu ocazia conferinţei privind viitorul CEDO, care a avut
loc la Interlaken, Elveţia, în 18-19 februarie 2010. La aceasta au participat ministrii
responsabili pentru drepturile omului din cele 47 de state membre ale Consiliului
Europei. De altfel, prima cauză în care a fost analizată admisibilitatea în raport cu acest
protocol a fost cauza Adrian Mihai Ionescu vs. Romania din data de 1 iunie 2010
32
.
Astfel, de la intrarea în vigoare a Protocolului numărul 14, a apărut un nou criteriu de
admisibilitate a cererilor formulate la CEDO: „Curtea declară inadmisibilă orice cerere
individuală introdusă în aplicarea articolului 34 dacă consideră că:
a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau Protocoalelor sale, în
mod vădit nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului dacă
respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer în mod
obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv
nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanţă judecătorească
internă”.
33

Pe plan intern, CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în
Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul

31
- completul judecătorului unic, care are competenţa să respingă o cerere ca inadmisibilă (până acum
această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători);
- completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri vădit
întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazuri
erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)
32
Comunicatul CEDO poate fi citit la
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=870659&portal=hbkm&source=exte
rnalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649
33
Protocolul numărul 14
56
11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea
nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un organ
jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea normelor
de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da
efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a trecut
persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile CEDO
constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa
raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean
34
. Pevederile
Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect
decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din această cauză, Corneliu Bîrsan
35
afirmă
că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună
cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate.
Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului,
Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia
obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie
de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a
sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea
europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către
Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei
se explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o
garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de
Convenţie încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală.
Dacă Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice
europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei hotărâri

34
Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 2005-2006), Bucureşti, 2006,
p. 5
35
Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi
libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 103
57
individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul unui control
atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului Miniştrilor?
36

Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de
către părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor statelor
contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum
“cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o
anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt
membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus
cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor
Omului.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie
37
trebuie să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă
parte contractantă poate lua măsuri care derogă
38
de la obligaţiile prevăzute de Convenţie,
în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în
contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional
39
. Orice înaltă parte
contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul
general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au
determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al
Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la
care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.
Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de protocoalele sale determină
competenţa materială.

36
Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000
37
Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia
României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, se
înfăţisează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul
său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial.
38
Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte
licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.
39
Articolul 15 al Convenţiei
58

Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005
• Humă, Ioan, Drept comunitar. Partea generală, editura Didactică şi Pedagogică,
2007
• Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituţii comunitare, All Beck, 1999

Întrebări/Teme de referat:

• Structurile principale ale Consiliului Europei
• Atribuţiile Consiliului Europei
• CEDO şi importanţa sa în protecţia drepturilor omului
• Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Structură şi atribuţii
• Atribuţiile comisarului pentru drepturilor omului
59
Capitolul V
OSCE (The Organization for Security and Co-operation in Europe)
40


Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
41
(OSCE) a apărut în
anul 1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog
şi negocieri multilaterale între Est şi Vest.
Istoria CSCE se împarte în două perioade:
- Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a
Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), în care CSCE a funcţionat ca un proces de
conferinţe şi reuniuni periodice.
- Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus
schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al
procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la
Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE).
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care
se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element
cheie al arhitecturii europene de securitate.
La 3 iulie 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu SUA şi Canada). La
început a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi
negociere, fără structuri permanente, care încercă să organizeze destinderea pe continent.
Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 în capitala Finlandei, "Actul final de la
Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la
baza relaţiilor, dintre state; măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar; hotărârea
statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea unei metode general acceptabile
pentru reglementarea paşnică a disputelor; măsuri în privinţa respectării drepturilor

40
http://www.osce.org/
41
Popescu, A., Jinga, I., Organizaţii europene şi euroaltantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
156
60
omului şi a libertăţilor fundamentale; o bază de cooperare în domeniul economic,
cultural, al ştiinţei şi al tehnologiei.
Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarât continuarea şi aprofundarea
procesului CSCE. În acest scop, a funcţionat până în 1990 sub forma unor reuniuni şi
conferinţe, stabilind o serie de norme şi angajamente şi analizând periodic felul cum sunt
implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). Dupa 1990
CSCE este forumul în care se stabilesc primele negocieri în materie de securitate
europeană.
La întâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o
noua Europa", care marchează sfârşitul formal al razboiului rece şi începutul
instituţionalizării CSCE
42
. Tot acum, statele membre în cele doua alianţe militare
semnează "Tratatul asupra forţelor armate convenţionale in Europa" (CFE) care limitează
forţele convenţionale în Europa, de la Atlantic la Urali.
Şefii de stat şi de guvern din ţările participante la CSCE au adoptat la finalul
reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declaraţia intitulata "Provocările
schimbării". Documentul precizeaza că CSCE este un acord regional în spiritul cap.8 al
Cartei ONU şi reflectă acordul la care se ajunsese asupra întăririi instituţiilor CSCE,
asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de
gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de anchetă şi misiuni de raportori). Cu acelaşi
prilej se hotărăşte crearea, la Viena, a unui forum CSCE pentru cooperarea în domeniul
securităţii, Forum care, în noiembrie 1993, a adoptat 4 documente importante privind
măsurile de stabilizare a situaţiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze
transferurile de arme convenţionale, planificarea apărării, precum şi contactele şi
cooperarea pe plan militar.
La finalul conferinţei de analiză a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat
documentul intitulat "Spre un parteneriat real într-o era noua" care cuprinde: schimbarea
de nume a CSCE, devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizatia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE); continuarea dezvoltării mijloacelor CSCE în materie de

42
Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de perspectivă în
construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei occidentale şi dezvoltarea
instituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în 1994, a determinat şi importante mutaţii
calitative.
61
prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor
politico-militare ale securităţii.
Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate
comun şi cuprinzător pentru Europa sec. XXI" prezintă provocarile la adresa securităţii
statelor membre şi posibilităţile de cooperare pentru preintâmpinarea lor.
La Istambul, în ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeană" şi
alte documente referitoare la măsurile de încredere şi securitate, precum şi la reducerea
forţelor armate convenţionale in Europa.
Astazi OSCE este o organizaţie paneuropeană de securitate, care în rândul celor
55 de state membre (54 + Iugoslavia suspendată în 1992) include toate statele europene,
SUA, Canada şi fostele republici sovietice din Asia Centrala. Este concepută pentru a
servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi prevenirea
conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în Europa
43
. Regulile
de bază sunt egalitatea membrilor şi consensul în adoptarea deciziilor.
OSCE este structurată astfel:
• Consiliul Permanent, alcătuit din reprezentanţii statelor membre ale organizaţiei;
se reuneşte săptămânal la Viena, pentru a dezbate şi lua decizii în toate domeniile
aferente OSCE;
• Consiliul Superior; dezbate periodic aspectele de natură politică;
• Consiliul Ministerial, reunirea miniştrilor de externe;
• Preşedintele în exercitiu al OSCE, respectiv ministrul de externe al ţării
desemnate, asistat de precedentul şi urmatorul; deţine întreaga responsabilitate a
activităţii executive a organizaţiei;
• Secretarul general al OSCE actioneaza in calitate de reprezentant al presedintelui
in exercitiu, pe care il sprijina in toate activitatile destinate sa duca la indeplinirea
obiectivelor OSCE. Secretariatul mai include: Centrul de Prevenire a Conflictelor,
Departamentul de Administratie si Operatiuni si Coordonatorul activitatilor OSCE
in domeniul economic si cel al mediului.

43 Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatia pentru Studii Europene, 1999, p.53
62
• Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului; joaca un rol important
in monitorizarea alegerilor si dezvoltarea de institutii nationale electorale sau de
aparare a drepturilor mentionate.
• Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale (functie ocupata acum de olandezul
Max van der Stoel); are un rol important in semnalarea din timp si prevenirea
conflictelor, prin recomandari si rapoarte incurajeaza mentinerea unei politici a
nonconfruntarii.
• Reprezentantul OSCE pentru Libertatea Media; urmareste indeaproape
evenimentele din aceasta sfera de activitate si reactioneaza promt fata de orice
incarcare a principiilor organizatiei si angajamentelor statelor participante, in ce
priveste libertatea de opinie si cea a presei.
• Adunarea Parlamentara; alcatuita din 300 de reprezentanti ai tuturor tarilor
membre; isi desfasoara sesiunea anuala in luna iulie; dezbate teme de larg interes
si adopta rezolutii si recomandari specifice profilului OSCE.
• Curtea de Conciliere si Arbitraj prin care statele semnatare ale Conventiei pot
supune atentiei o problema in divergenta, urmând ca aceasta sa fie reglementata
de Tribunalul de Arbitraj sau de Comisia de Conciliere.
OSCE si-a stabilit urmatoarele prioritati:
• consolidarea valorilor comune ale statelor membre si ajutarea lor in construirea
societatii civile democratice, bazate pe suprematia legii;
• prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si readucerea pacii in zonele
de conflict;
• surmontarea unor deficite, ori numai presupuse, ale starii de securitate a statelor
membre si prevenirea unor noi destructurari ale acestora, prin promovarea unui
sistem regional de securitate bazat pe cooperare.
Instrumentele la dispozitia organizatiei sunt:
• misiunile de informare a raportorilor OSCE;
63
• misiunile sau alte activitati similare in teren, ca instrument principal pentru
prevenirea pe termen lung a conflictelor , managementul crizelor, rezolvarea
conflictelor si revenirea la normalitate;
• reprezentantii personali ai presedintelui executiv, desemnati a-l asista in
rezolvarea unor situatii survenite in diverse regiuni;
• grupurile de conducere, pentru indeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete in
domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor si rezolvarii disputelor;
• mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor;
• actiunile de mentinere a pacii
Bibliografie

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005
Întrebări/Teme de referat:

• OSCE şi problema securităţii
• Organele de conducere OSCE
• România şi OSCE
64
Capitolul VI
Uniunea Europeană
Scurt istoric al Uniunii Europene

19 septembrie 1946- Churchill lansează un apel la reconciliere franco-germană şi la
unitatea continentului
5 iunie 1947- Planul Marshall (propune Europei ajutorul Statelor Unite, declarând
război foamei, sărăciei, disperării, haosului)
7-11 mai 1948- se defăşoară la Haga Congresul Europei care propune crearea unei
Adunări Europene Constituante
27 iunie 1947- Conferinţa de la Paris- înfiinţarea Organizaţiei Europene de
Cooperare Economică (OECE)
9 mai 1950- Planul Schumann
18 aprilie 1951- înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului- CECO
(sunt considerate incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi vor fi abolite
următoarele taxe: 1. taxa la import şi la export, ori axele având efect echivalent şi
restricţiile cantitaive privind circulaţia produselor, 2. măsurile şi practicile discriminatorii
între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi
condiţiilor de livrare, ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, 3. ajutoarele acordate de
către stat ori taxele speciale impuse de către stat, în orice formă ar fi ele, 4. practicile
restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.). Tratatul desemnează o Înaltă
Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor. Sunt înfiinţate: Comitetul Special de
Miniştri, o Adunare comună şi o Curte de Justiţie. CECO a fost creat pentru o perioadă de
50 de ani şi şi-a încetat efectele în 2002.
65
Membrii CECO- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda
44

1955- Coferinţa de la Messina- se hotărăşte înfiinţarea unei comisii care să propnă
soluţiile integrării progresive. Urmarea- Conferinţa de la Roma.
25 martie 1957- Conferinţa de la Roma- se semnează Tratatul Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi Tratatul Comunităţii Europene a Energei Atomice (EUROATOM)
CEE si-a stabilit ca obiectiv, "instituind o piata comuna si apropierea progresiva a
politicilor economice ale statelor membre", crearea fundamentelor "unei Uniuni din ce in
ce mai stranse intre popoarele europene". In acest scop, s-a prevazut libera circulatie a
marfurilor si protectia acestora fata de exteriorul Comunitatii prin tarife vamale comune,
libera circulatie a persoanelor si capitalului, protectia liberei concurente. De asemenea, s-
a urmarit armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici
sectoriale comune in domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe;
apoi, progresiv CEE a primit noi competente in domeniul apararii mediului inconjurator,
al politicii sociale si regionale, in domeniile educatiei, cercetarii si tehnologiei. Asadar, in
conceptia tratatului din 1957, CEE se sprijina pe doi piloni: piata comuna si apropierea
progresiva a politicilor economice.
Membrii CEE- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) dispune de un drept de
optiune asupra mineralelor, materiilor brute si materialelor fisionabile speciale produse
pe teritoriul statelor membre, precum si de posibilitatea de a exercita un control de
securitate asupra destinatiei finale a produselor, astfel incat acestea sa nu fie folosite in
scopuri militare. In acest sens, orice intreprindere care manipuleaza materiale nucleare
este obligata sa prezinte Comisiei informatii asupra activitatii desfasurate, cu exceptia
materialelor destinate nevoilor de aparare. Euratom urmareste promovarea utilizarii
energiei atomice in scopuri pasnice si dezvoltarea industriei nucleare.
Membrii EUROATOM- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda
1965- Bruxelles- Tratatul pentru instituira unei Comisii unice şi a unui
Consiliu unic (reunirea instituţiilor comunitare)
Celor şase state fondatoare s-au alăturat: Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi

44
BENELUX- uniune economică compusă din Belgia, Olanda şi Luxemburg
66
Suedia (1995), Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004), Bulgaria şi România (2007)
45
.
7 februarie 1992- Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii
Europene (intră în vigoare la 1 noiembrie 1993)- semnat de Belgia, Danemarca,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia
şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi România).
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a
cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;
Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună
Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol
important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate
calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip
interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.
Documentul include un preambul, urmat de şapte titluri:
- Titlul I include prevederi comune referitoare la Comunităţi, politica externă şi
de securitate comună şi cooperarea judiciară;
- Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (Tratatul CEE);
- Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;
- Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA;
- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă şi de securitate
comună (PESC);
- Titlul VI include prevederi despre cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (JAI);

45
27 de membri
67
- Titlul VII conţine prevederi finale.
Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în
şase noi domenii: educaţie şi pregătire profesională; cultură; tineret; protecţia
consumatorilor; reţele transeuropene; politica industrială.
De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social.
Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la
Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune
privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă,
protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe
piaţa muncii.
Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă
procedură decizională: procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre
Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai strânsă, iar raporturile între cele
două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în
procedura de confirmare a Comisiei Europene. Durata mandatului Comisiei Europene a
fost extinsă de la patru la cinci ani. În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă
folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor adoptate prin procedura
de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Articolul 17 al
Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este cetăţean
al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre,
conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte
cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adaugând noi drepturi:
- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire în Statele Membre;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii
Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat
Membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau
consulară în statul terţ respectiv;
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în
statul de rezidenţă;
- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;
68
- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamaţie cu privire la funcţionarea
defectuoasă a instituţiilor comunitare.
Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice şi monetare în trei
etape:
- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor
economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor
valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii
trebuie să asigure convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda
unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.
- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii
Centrale Europene.
În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al
doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate
comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie
luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este
apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre pot
totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină
deciziilor luate în comun. Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii
comune (Statele Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia
Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale
Statelor Membre).
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera
circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate
şi fac referire la următoarele domenii:
- politica de azil;
- reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;
- imigrarea;
- combaterea traficului de droguri;
- combaterea fraudei la nivel internaţional;
69
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;
- cooperarea poliţienească.
Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune (poziţia
UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o acţiune
coordonată) şi convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată
în 1995).
2 octombrie 1997- a fost semnat Tratatul de la Amsterdam (a intrat în vigoare la 1
mai 1999)
46

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării
acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de
la Maastricht, aducând parlamentul la acelaşi nivel cu Consiliul de Miniştri. Prin Tratatul
de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în
toate domeniile în care Consiliul de Miniştri hotărăşte cu o majoritate calificată. Excepţie
face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.
Drepturile Parlamentului European au fost extinse şi în procesul de desemnare a
membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu
numirea membrilor acesteia, ci şi cu numirea preşedintelui comisiei.
11 decembrie 2000- a fost semnat Tratatul de la Nisa
47

• Tratatul modifică Tratatul de la Amsterdam.
• In 2009 a intrat in vigoare tratatul de la Lisabona
48


Nota:
Versiunea consolidata a Tratatului UE si a Tratatului privind functionarea UE
49

46
http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11997D/word/11997D.doc
47
http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/12001C/word/12001C.doc
48
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2007:306:SOM:RO:HTML
49
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:083:SOM:RO:HTML

70
Întrebări/Teme de referat

• Analizaţi principalele etape ale construcţiei UE
• Care sunt principalele instituţii UE?
• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht?
• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam?
• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa?
• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona?
• Organizarea Parlamentului European
• Compunerea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului European
• Atribuţiile şi funcţionarea Comisiei Europene
• Tribunalul de primă instanţă
• Dezvoltaţi principalele idei ale planului Marshall
• Dimensiuni ale cetăţeniei europene


Bibliografie

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1996
• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
71
• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept., editura All
Beck, 2005
• Humă, Ioan, Drept comunitar. Partea generală, editura Didactică şi Pedagogică,
2007
• Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituţii comunitare, All Beck, 1999
• Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre,
Institutul European, 1998
• Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Universul juridic, 2008
• Jinga, I, Popescu, A, Dicţionar de termeni comunitari, Lumina Lex, 2000
• Voicu, Marin, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona,
Univers Juridic, 2009
• Popescu Birlan, Liliana, Construcţia Uniunii Europene, CH-Beck, 2009
• Vataman, Dan, Drept comunitar european, Universul Juridic, 2009
72
Teme de referate/ discuţii organizate în cadrul grupelor de seminar

1. Liga Statelor Arabe
2. Organizaţia Uniunii Africane
3. Organizaţia Statelor Americane
4. Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei
5. Organizaţia Latino-Americană de Energie
6. Pactul Andin
7. Comunitatea Est-Africană
8. Banca Asiatică pentru Dezvoltare