1

CAP 9 PARTICULARITĂȚI ALE EVALUĂRII
MAȘINILOR ȘI ECHIPAMENTELOR


9.1 Obiectivele capitolului...................................................................................................pag.1
9.2 Particularități ale evaluării mașinilor și echipamentelor prin metodele........................pag.1
de evaluare bazate pe costuri
9.2.1 Categorii de costuri utilizate în evaluare.....................................................................pag.2
9.2.2. Gradul de uzură..........................................................................................................pag.2
9.3 Caracteristici ale evaluării mașinilor și echipamentelor prin metoda comparaţiei
cu preţurile pieţei.................................................................................................................pag.9
9. 4 Teste grilă propuse spre rezolvare.................................................................................pag.13
9. 5 Răspunsuri teste grilă....................................................................................................pag.13
9.6 Lucrare de Verificare.....................................................................................................pag.13
9.7 Rezumat.........................................................................................................................pag.13
9.8.Bibliografie.....................................................................................................................pag.14


9.1 Obiectivele capitolului

Acest capitol își propune să evidențieze abordările utilizate în evaluarea mașinilor și
echipamentelor, precum și particularitățile evaluării în cadrul acestor abordări.
Orice proces de evaluare bazat pe costuri implică parcurgerea a două etape: determinarea
costului necesitat de achiziţia(realizarea) unui activ similar (identic) activului evaluat dar, în stare
nouă, pe de o parte, și, identificarea şi deducerea gradului de uzură, pe de altă parte.
În prima parte a capitolului sunt clarificate conceptele celor două categorii de costuri utilizate
în evaluarea mașinilor și echipamentelor, și anume: costul de reproducție și costul de înlocuire. De
asemenea, sunt prezentate tipurile de depreciere ce caracterizează acest tip de active precum și
metodele de măsurare a acestora. Sunt clarificate conceptele de depreciere fizică, funcțională și
economică precum și modalitatea de calcul a acestor tipuri de depreciere.
Este prezentat modul în care se realizează evaluarea ținându-se cont de aceste categorii de
depreciere.
În a doua parte a capitolului sunt prezentate particularități ale evaluării mașinilor și
echipamentelor prin metoda comparaţiei cu preţurile pieţei. Această abordare este credibilă în
condiţiile în care există o piaţă activă, prin care se realizează un număr suficient de tranzacţii cu
active identice şi/sau similare. Sunt prezentate conceptele de piață activă și piață inactivă precum și
etapele evaluării în cadrul acestei abordări. De asemenea, sunt prezentate categoriile de valori care
pot fi utilizate în evaluare în funcție de condițiile specifice acesteia.

9.2 Particularități ale evaluării mașinilor și echipamentelor prin metodele de
evaluare bazate pe costuri

Orice proces de evaluare bazat pe costuri implică parcurgerea a două etape:
1. Determinarea costului necesitat de achiziţia(realizarea) unui activ similar (identic) activului
evaluat dar, în stare nouă;
2. Identificarea şi scăderea gradului de uzură.

2

9.2.1 Categorii de costuri utilizate în evaluare:

Abordarea evaluării prin costuri este o abordare comparativă. Procesul de evaluare bazat pe
costuri implică o comparaţie între activul evaluat şi un activ similar (identic) dar, în stare nouă, care ar
putea să-l înlocuiască. Este vorba de aşa numitul activ substitut. Activul substitut nu trebuie, neaparat,
să fie un activ identic ci, să înlocuiască serviciul oferit de activul evaluat.

Principiul substituţiei:
La baza evaluării prin costuri stă principiul substituţiei. În cadrul abordării prin costuri, acest
principiu presupune că, un cumpărător prudent nu va plăti pentru un activ un preţ superior costului
implicat de dobândirea unui activ substitut, cu o utilitate echivalentă.


Categorii de costuri:
În procesul de evaluare prin metodele bazate pe costuri, baza evaluării o poate reprezenta două
categorii de costuri:
- Costul de înlocuire,
- Costul de reproducţie.

Costul de reproducţie implică crearea unui activ identic activului evaluat. Standardele de Evaluare
Internaționale definesc cele două categorii de costuri, în felul următor:
Costul de reproducţie reprezintă costul curent de fabricaţie (estimat pe baza preţurilor existente la
data evaluării) al unui activ nou, identic activului evaluat, bineînţeles cu aceeaşi utilitate, dar şi cu
acelaşi aspect, aceeaşi dimensiune, confecţionat cu aceleaşi sau, aproape, aceleaşi materiale, standarde
de producţie, design şi calitate a forţei de muncă, ca şi în cazul activului evaluat.
Costul de înlocuire reprezintă costul curent de fabricaţie (cu preţurile existente la data evaluării)
al unui activ nou, asemănător activului evaluat, care are utilitatea(echivalentă) cea mai apropiată de
cea a activului evaluat.
Costul de înlocuire reprezintă costul necesar reconstituirii funcţionalităţii sau utilităţii activului
respectiv dar, într-o formă sau înfăţişare care poate fi diferită de cea a activului evaluat. Activul
substitut ar fi creat cu metode moderne, în concordanţă cu standardele curente, apelându-se la un design
modern şi o forţă de muncă de înaltă calificare. În consecinţă, activul înlocuitor ar putea avea o utilitate
mai mare în raport cu cea a activului evaluat.
În general, se consideră că, costul de înlocuire este baza cea mai potrivită în vederea formării
opinii asupra valorii. Și aceasta ca urmare a faptului că, așa cum sublinia și profesorul Bonbright J.,
(1965):
„Activele, în general, nu sunt înlocuite de active identice, caracterizate prin aceeaşi dimensiune,
acelaşi aspect şi, aceeaşi componenţă materială. Ele sunt înlocuite de active substanţial diferite, de tip
modern, proiectate modern pentru a satisface nevoile actuale ale proprietarilor. Înlocuirea va
presupune, în general, o substituţie(ex. costul de înlocuire) şi nu o reproducere identică”.
Progresul tehnic determină, de-a lungul timpului, reducerea costurilor de producţie ale
echipamentelor. Dacă costul de reproducţie este superior costului de înlocuire, el nu are nici o relevanţă
în evaluare. În acest caz, apelarea la costul de reproducţie ca bază de evaluare, determină supraevaluarea
activului respectiv.
9.2.2. Gradul de uzură

Costul de înlocuire este suma maximă pe care un cumpărător ar plăti-o pentru un echipament.
Activul care oferă costul de înlocuire este un activ în stare nouă. De asemenea, el poate fi un activ mai
performant, din punctul de vedere al parametrilor de exploatare.
Activul evaluat, de cele mai multe ori, implică un anumit grad de uzură, fiind inferior unui activ
în stare nouă. El se caracterizează printr-o anumită durată de exploatare consumată, are o anumită stare
şi, anumite însuşiri, care se pot diferenţia de cele ale activului înlocuitor. Această uzură trebuie
identificată şi cuantificată.

3

Gradul de uzură, ce caracterizează activul evaluat îi afectează utilitatea şi, prin urmare, valoarea.
Uzura (deprecierea) în evaluare poate fi privită ca o pierdere de valoare înregistrată de activul
care trebuie evaluat, în raport cu activul în stare nouă, luat ca bază de comparaţie.

Valoarea activului existent = costul de înlocuire-uzura cuantificată

Cu cât costul de înlocuire este mai mare, cu atât valoarea va fi mai mare. Cu cât gradul de uzură
va fi mai mare, cu atât valoarea activului evaluat va fi mai mică în raport cu valoarea activului nou,
înlocuitor, care oferă costul de înlocuire.
Pierderea de valoare este determinată de diferenţa între starea şi însuşirile activului evaluat şi cele
ale activului în stare nouă.
Activul substituent, în stare nouă, poate beneficia de mai multe avantaje în raport cu activul
existent:
- o durată de viaţă mai mare;
- cheltuieli de exploatare şi întreţinere mai mici;
- un cost de achiziţie mai redus;
- o productivitate mai mare etc.
În procesul de calcul a deprecierii trebuie să se asigure o cuantificare, în termeni monetari, a
tuturor dezavantajelor atribuite activului evaluat, în raport cu activul nou, luat ca bază de comparaţie
(Societatea Americană a Evaluatorilor, Comitetul pentru mașini și specialități tehnice).
Aceste dezavantaje pot fi grupate, în funcţie de natura lor, în mai multe categorii, determinând
mai multe tipuri de uzură:
-uzura(deprecierea) fizică;
- deprecierea funcţională;
- deprecierea economică.
Uzura totală se determină prin însumarea celor trei tipuri de depreciere meţionate:
Uzura totală=Uzura fizică+ Deprecierea funcţională+Deprecierea economică
În procesul de evaluare, se impune identificarea şi cuantificarea în termeni monetari a fiecărui tip
de uzură, şi deducerea, pe rând, a acestora din costul de înlocuire.

a) Uzura (deprecierea) fizică

După determinarea costului de înlocuire(de reproducţie) trebuie făcute deduceri pentru toate formele
de depreciere. Prima care trebuie luată în considerare este uzură (deprecierea) fizică.

a.1 Definirea şi cauzele uzurii fizice
Societatea Americană a Evaluatorilor (Comitetul pentru mașini și specialități tehnice) a elaborat
următoarea definiție a uzurii fizice:
Uzura fizică reprezintă pierderea de valoare sau de utilitate(faţă de utilitatea iniţială) înregistrată de
un activ pe măsura utilizării, ca urmare a consumării treptate a duratei sale de viaţă utile(trecerea
timpului) sau, ca rezultat al deteriorării, expunerii la diverşi factori de mediu, supunerii unor presiuni
fizice etc.
În general, uzura fizică este un rezultat al micşorării duratei sale de viaţă utile în timp(trecerea
timpului), expunerii la factorii naturali de mediu sau la modificări ale mediului înconjurător, defectelor
interne rezultate din vibraţii şi frecări în exploatare, precum şi altor factori asemănători.

a.2 Cuantificarea uzurii fizice
În cazul în care se urmăreşte cuantificarea doar a uzurii fizice, evaluatorul trebuie să evite
includerea în calcul a deprecierii economice sau funcţionale.
Izolarea şi cuantificarea strictă a uzurii fizice este, uneori, dificilă.


În vederea cuantificării uzurii fizice a unui activ sunt recomandate următoarele metode:
- metoda observaţiei;
- cuantificarea uzurii fizice pe baza unor formule;

4

- cuantificarea uzurii fizice în mod direct în unităţi monetare.

Metoda observației

Metoda presupune o comparaţie între însuşirile activului evaluat şi însuşirile activului înlocuitor în
stare nouă. Procedura implică analiza mașinilor și echipamentelor, în vederea evidenţierii aspectelor
relevante pentru uzura fizică, formarea unei opinii în privinţa acesteia, şi transformarea acestei opinii
într-un procent. De asemenea, aplicarea metodei presupune discuţii cu personalul de exploatare, de
întreţinere al activului, pentru aprecierea acelor aspecte care nu sunt vizibile(coroziunea internă, etc.).
Se consideră că mărimea uzurii fizice ar trebui să fie rezultatul unei analize aprofundate efectuate, la
faţa locului, de către evaluatorul de specialitate (evaluatorul tehnic de specialitate) asupra fiecărui activ
în parte şi factorilor determinanţi ai uzurii.
Dintre factorii consideraţi răspunzători de uzura fizică a unui echipament pot fi amintiţi următorii:
- regimul(gradul) de utilizare(numărul de schimburi);
- condiţiile de mediu în care sunt exploatate activele(medii cu umiditate excesivă, medii cu
temperaturi ridicate);
- pregătirea profesională a operatorilor;
- pregătirea personalului de întreţinere etc.
- respectarea programului de efectuare a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii .
- calitatea pieselor de schimb etc.
Opinia evaluatorului în privinţa uzurii fizice va fi exprimată sub forma unui procent care va fi
dedus din costul de înlocuire ( sau din costul de reproducţie).

Cuantificarea uzurii fizice pe baza unor formule

Utilizărea unor formule, în vederea determinării gradului de uzură fizică, a fost impusă de
necesitatea accelerării procesului de evaluare, a imprimării acestui proces, a unui anumit grad
pragmatism.

Gradul de uzură fizică poate fi calculat pe baza formulelor care exprimă gradul de utilizare al
activului şi anume:

utilizare efectivă în ore funcţionare /utilizare normată în ore funcţionare
utilizare efectivă în ore funcţionare / utilizare totală estimată în ore funcţionare
utilizare totală estimată = utilizare efectivă (ore) + utilizare rămasă estimată (ore)

Gradul de uzură fizică calculat pe baza ratelor: vârstă/durată de viaţă

Raportul între vârsta şi durata de viaţă a unui activ poate să fie utilizat, de asemenea, în vederea
cuantificării uzurii fizice.
În funcţie de scopul evaluării pot fi utilizate diferite definiţii specifice evaluării pentru numărătorul şi
numitorul din raportul vârstă/durată de viaţă.

Numărătorul poate să fie reprezentat de:

Vârsta cronologică a unui activ - reprezintă numărul de ani care au trecut din momentul construirii sau
punerii iniţiale în funcţiune a activului.
Vârsta efectivă(reală) a unui activ - reprezintă vârsta determinată de starea efectivă a activului la
momentul evaluării.
În vederea estimării vârstei efective a unui activ se ia în considerare efectul reparaţiilor capitale şi
întreţinerii asupra stării efective a acestuia.
Dacă un activ a fost întreţinut în mod corespunzător şi a parcurs programul de reparaţii capitale stabilit,
vârsta sa efectivă va fi, în mod normal, mai mică, chiar, semnificativ, mai mică, în raport cu vârsta sa
cronologică.

5

Vârsta efectivă este, deseori, mai adecvată ca numărător în raportul vârstă/durată de viaţă decât vârsta
cronologică

La numitor pot fi utilizate mai multe categorii de durate de viaţă:
- Durata de viaţă utilă;
- Durata de viaţă fizică;
- Durata de viaţă economică.

Durata de viaţă utilă poate fi de două categorii:
a) durata de viaţă utilă normală;
b) durata de viaţă utilă rămasă.

Durata de viaţă utilă normală(DVUN) este numărul de ani în care se aşteaptă ca, un activ în stare
nouă, să fie exploatat în întreprindere până la momentul scoaterii lui din funcţiune.
Durata de viaţă utilă rămasă (DVUR) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se
apreciază că un activ, cu o anumită vârstă efectivă, va mai fi exploatat, până la momentul retragerii lui
din funcţiune.

Durata de viaţă utilă rămasă poate fi aproximată prin deducerea vârstei efective (V
ef.
) a activului din
durata sa de viaţă utilă normală:

DVUR= DVUN-Vef. (9.1)


Durata de viaţă fizică poate fi, de asemenea, de două categorii:

c) Durata de viaţă fizică totală;
d) Durata de viaţă fizică rămasă.

Durata de viaţă fizică totală reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un
activ, în stare nouă, va putea fi exploatat, acesta rezistând din punct de vedere fizic, până la momentul
deteriorării şi scoaterii lui din funcţiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în considerare
posibilitatea retragerii din funcţiune mai devreme, din cauza deprecierii funcţionale sau economice.
Durata de viaţă fizică rămasă reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că
un activ cu o anumită vârstă efectivă, va mai putea fi exploatat, acesta rezistând din punct de vedere
fizic, până la momentul deteriorării şi scoaterii lui din funcţiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în
considerare posibilitatea retragerii din funcţiune mai devreme, din cauza deprecierii funcţionale sau
economice.

Durata de viaţă economică, luată în considerare în evaluare, poate fi de două categorii:

e) durata de viaţă economică totală;
f) durata de viaţă economică rămasă

Durata de viaţă economică totală (DVE) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cătora se
apreciază că un activ în stare nouă va putea fi utilizat în mod rentabil, în activitatea în care a fost alocat
iniţial.

Durata de viaţă economică este influenţată de deprecierea funcţională şi economică a activului
evaluat.

De obicei: DVE<DVUN
DVE< DVF


6

Durata de viaţă economică rămasă (DVER) reprezintă reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul
cărora se apreciază că un activ cu o aumită vârstă efectivă va putea fi utilizat, în mod rentabil, în
activitatea în care a fost alocat iniţial.
Ea poate fi aproximată, uneori, prin deducerea vârstei efective a activului din durata sa de viaţă
economică:

DVER= DVE-Vef (9.2)

Totuşi se consideră că acest mod de calcul implică o importantă simplificare, fiind mult mai corect
ca durata de viaţă eonomică rămasă să fie stabilită pe baza unor estimări.

Din punct de vedere strict conceptual, gradul de uzură fizică poate fi calculat cu ajutorul
următoarelor formule:

Grad de uzură fizică=vârstă cronologică (V
cron
)/durată de viaţă fizică(DVF)
Grad de uzură fizică =vârstă efectivă (V
ef
)/durată de viaţă fizică(DVF)


Sau, dacă se dezvoltă formula de mai sus, gradul de uzură fizică devine:
Grad de uzură fizică=vârsta efectivă (V
ef
) /[vârsta efectivă(V
ef
) + durata de viaţă fizică rămasă(DVFR)]
În vederea evaluării se utilizează, în mod frecvent, durata de viaţă utilă normală în locul duratei de
viaţă fizică, şi vârsta efectivă în locul vârstei cronologice.
În aceste condiţii gradul de uzură fizică poate fi calculat cu ajutorul formulei:

Grad de uzură fizică= vârstă efectivă (V
ef
)/durată de viaţă utilă normală(DVUN)
sau:
Grad de uzură fizică= vârstă efectivă (V
ef
)/ [vârstă efectivă(V
ef
)+ durată de viaţă utilă
rămasă(DVUR)
Este esenţial ca evaluatorul să înţeleagă că unele din definiţiile prezentate mai sus (în special pentru
numitor), dacă sunt substituite în ecuaţia vârstă/durată de viaţă, vor cuantifica mai mult decât uzura
fizică. Cuantificarea unei mărimi mai mari decât uzura fizică este adesea de dorit, dar, în acest caz,
evaluatorul trebuie să fie conştient de acest lucru. (Societatea Americană a Evaluatorilor, Comitetul
pentru mașini și specialități tehnice).

Metoda cuantificării directe în unităţi monetare

Metoda se referă la măsurarea uzurii fizice în unităţi monetare.
Tehnica vârstă/durată de viaţă este mai utilă în vederea evaluării uzurii în cazul activelor cu o durată
de viaţă consumată redusă ( aproape noi) sau a celor situate la mijlocul duratei lor de viaţă.
În situaţia în care sunt necesare cheltuieli mai mari în vederea soluţionării unei deficienţe fizice, sau
dacă se constată că o anumită componentă a activului evaluat are o durată de viaţă fizică rămasă scurtă
fiind posibilă înlocuirea lui, atunci se poate apela la metoda cuantificării uzurii fizice pe baza sumelor
necesare a fi investite în vederea înlăturării deficienţei sau înlocuirii componentelor.

Din acest punct de vedere, există două categorii de uzură fizică:
- uzură fizică recuperabilă;
- uzură fizică nerecuperabilă.

Metoda cuantificării directe în unităţi monetare se utilizează numai în vederea evaluării uzurii
fizice recuperabile. Uzura sau deprecierea este recuperabilă atunci când, din punct de vedere
economic, remedierea sa este fezabilă, adică creşterea de valoare (şi utilitate) rezultată în urma
remedierii, este superioară costului implicat de aceasta.
Metoda cuantificării uzurii fizice direct în unităţi monetare este aplicabilă în cazul în care anumite
componente ale activului s-au deteriorat dar, din punct de vedere economic, repararea sau înlocuirea lor
este fezabilă (ele pot fi recuperate, din punct de vedere economic).

7

De aici şi denumirea de uzură fizică recuperabilă.
Exemple de uzură fizică, în general, recuperabilă:
- înlocuirea unui motor,
- repararea unei maşini unelte.
Uzura sau deprecierea fizică este nerecuperabilă în situaţia în care, din punct de vedere economic,
remedierea deficienţei nu este fezabilă, creşterea de valoare şi utilitate, obţinută în urma remedierii,
fiind inferioară costului implicat de aceasta.
În cazul în care se doreşte calculul gradului de uzură fizică a unui activ, evaluatorul trebuie să
identifice, să separe şi să cuantifice atât uzura recuperabilă cât şi pe cea nerecuperabilă.
În aceste condiţii, activul evaluat este analizat din două puncte de vedere: al uzurii fizice recuperabile şi
nerecuperabile.
Uzura fizică totală=uzura fizică recuperabilă + uzura fizică nerecuperabilă
Uzura fizică recuperabilă se exprimă direct în unităţi monetare.
Uzura fizică nerecuperabilă se cuantifică prin metodele cunoscute:
- metoda observaţiei;
- raportul vârstă/durată de viaţă;
- raportul utilizare efectivă/utilizare totală estimată.

b. Deprecierea funcţională

Cuantificarea deprecierii funcţionale reprezintă următoarea etapă care trebuie parcursă în
evaluarea bazată pe costuri. Societatea Americană a Evaluatorilor definește deprecierea funcțională în
felul următor:
Deprecierea funcţională reprezintă pierderea de valoare sau, de utilitate, determinată de diferenţa
între însuşirile activului evaluat şi, cele ale activului substituent, în stare nouă, construit cu o tehnologie
modernă.
Deprecierea funcțională rezultă în urma comparării activului evaluat cu unul mai eficient sau, cu
unul mai ieftin, realizat pe baza noilor tehnologii.
Un echipament este considerat depreciat funcţional în cazul în care funcţiile acestuia pot fi
îndeplinite mai eficient de alte active asemănătoare.
Uneori evaluatorii fac distincţia între deprecierea funcţională şi deprecierea tehnologică.
Deprecierea funcţională reprezintă pierderea de valoare determinată de diferenţa dintre productivitatea
activului nou şi, cea a activului evaluat. Deprecierea tehnologică este percepută ca fiind pierderea de
valoare determinată de diferenţa dintre designul şi materialele de construcţie pe baza căruia sunt
realizate activul nou şi cele aferente activului evaluat.
Există mai multe forme de depreciere funcţională, dintre care menţionăm:
- deprecierea funcţională determinată de costul de capital excedentar;
- deprecierea funcţională determinată de costurile de exploatare excedentare.

Deprecierea funcţională determinată de costul de capital excedentar:
Această formă de depreciere apare în cazul în care costul de înlocuire al unui echipament este
inferior costului de reproducţie. Diferenţa între costul de reproducţie şi costul de înlocuire reprezintă
costul de capital excedentar.
Acest lucru înseamnă că în vederea achiziţionării unui activ înlocuitor, în stare nouă, cu utilitatea
cea mai apropiată utilităţii activului evaluat, se plăteşte mai puţin. Substituţia implică un cost mai scăzut
în raport cu reproducerea identică.Un cost de înlocuire inferior costului de reproducţie se datorează
progresului tehnic din ramura producătoare a echipamentului respectiv, îmbunătăţirilor şi modificărilor
care se produc în design, materialele de construcţie, metodelor de producţie, dimensiune etc.

Deprecierea funcţională determinată de costurile de exploatare excedentare:
Al doilea tip de depreciere funcţională este cauzat de costurile de exploatare excedentare. Din
acest motiv ea mai poartă numele de depreciere din exploatare.
Această formă de depreciere apare în cazul în care activul evaluat generează costuri de exploatare
superioare activului înlocuitor, în stare nouă.

8

Aplicarea noilor tehnologii determină, nu numai ieftinirea activelor(un cost de achiziţie mai mic)
ci, şi micşorarea costurilor implicate de exploatarea acestora(costuri de exploatare mai mici) şi, implicit,
creşterea eficienţei lor.
Cuantificarea deprecierii din exploatare implică o comparaţie între costurile de exploatare
generate de activul evaluat și cele generate de activul care reprezintă baza de comparaţie(care oferă
costul de înlocuire).
Elementele de costuri care ar trebui analizate, în vederea evidenţierii deprecierii din exploatare,
sunt:
- cheltuielile cu forţa de muncă antrenată în exploatarea activului;
- cheltuielile generate de consumurile de materii prime, energie şi utilităţi pentru activitatea de
exploatare;
- cheltuielile implicate de materialele şi forţa de muncă implicată în activitatea de întreţinere etc.
Deprecierea din exploatare se calculează ca o valoare actualizată a costurilor de exploatare
excedentare anuale estimate a fi generate de activul evaluat în raport cu activul substitut considerat ca
bază de comparație în evaluare.

C. Deprecierea economică

Ultima etapă în implementarea abordării evaluării prin costuri o reprezintă estimarea deprecierii
economice. Deprecierea economică(denumită uneori şi depreciere externă) reprezintă pierderea de
valoare sau de utilitate, cauzată de factori externi :
- majorarea costurilor cu materii prime(fără a fi compensate prin creşterea preţului produselor);
- majorarea costurilor cu forţa de muncă(fără a fi compensate prin creşterea preţului produselor);
- reducerea cererii pentru produsele finite;
- creşterea concurenţei;
- politici de mediu sau, alte măsuri legislative;
- inflaţia sau rate majorate ale dobânzii;
- alţi factori similari.

Dificultatea în cuantificarea întregului efect al deprecierii economice reprezintă unul din punctele
slabe ale abordării prin cost. Deprecierea economică este determinată de cauze externe care afectează
întreaga afacere(toate activele corporale şi necorporale) mai degrabă decât unele active individuale sau,
grupuri izolate de active.
Din acest motiv, deprecierea economică este, adeseori, cuantificată la nivelul întregii afaceri, prin
abordarea bazată pe venituri. Aceasta implică o comparaţie între veniturile care ar fi fost generate în
situaţia în care nu ar fi acţionat factorii generatori de uzură economică, pe de o parte, şi veniturile
estimate în condiţiile acţiunii acestor factori, pe de altă parte. Există totuşi aumite forme de depreciere
economică care pot fi cuantificate în cadrul abordării pri costuri.

1. Inutilitatea formă de manifestare a deprecierii economice :

Valoarea activului va fi penalizată în cazul în care acesta este deficitar din punctul de vedere al
utilităţii în exploatare. Inutilitatea activului se reflectă în gradul redus de utilizare al acestuia,
semnificativ, mai scăzut în raport cu capacitatea proiectată (capacitatea de producţie efectiv utilizată
este inferioară capacităţii de producţie proiectate) şi, în menţinerea acestei stări o perioadă de timp
semnificativă.
Factorii care generează inutilitatea, determină o pierdere de valoare pentru activul analizat, care
poate fi privită ca o penalitate pentru inutilitatea acestuia. Pierderea de valoare determinată de inutilitate
poate fi cuantificată prin câteva metode. Una dintre acestea implică efectuarea diferenţei între investiţia
de capital aferentă capacităţii de exploatare proiectate şi, investiţia de capital, mai mică, aferentă
nivelului actual de exploatare al echipamentului (capacităţii efectiv utilizate).

2. O altă formă de manifestare a deprecierii economice o reprezintă creşterea costurilor de
exploatare ca urmare a acţiunii unor factori externi.

9

Factorii externi nefavorabili pot determina creşterea costurilor generate de exploatarea unui
echipament. De exemplu: creşterea costurilor cu materii prime determinate de anumite restricţii sau,
crize de materii prime, falimentul unor furnizori, majorarea taxelor vamale etc.
Costurile de exploatare excedentare cauzate de factori externi pot fi cuantificate şi transformate într-
o penalitate pentru depreciere economică, apelând la aceeaşi metodologie ca în cazul cuantificării
deprecierii din exploatare.
Deprecierea economică determinată de costurile de exploatare excedentare se determină ca o
valoare actualizată a surplusului de costuri generat în condiţiile acţiunii factorilor externi nefavorabili,
în comparaţie cu situaţia absenţei lor.


9.3 Caracteristici ale evaluării mașinilor și echipamentelor prin abordarea bazată
pe comparaţia cu preţurile pieţei

Asemenea abordării prin costuri, evaluarea echipamentelor prin metoda comparaţiei cu preţurile pieţei are,
de asemenea, la bază principiul substituţiei conform căruia un cumpărător informat nu va plăti pentru un activ
un preţ superior celui necesar achiziţiei unui activ comparabil, cu o utilitate echivalentă.
În acest caz, evaluarea activelor are la bază preţurile la care s-au realizat tranzacţii recente cu active
identice sau asemănătoare activului evaluat. Dacă apar diferenţe între caracteristicile(de exploatare) ale
activului luat ca bază de comparaţie şi cele ale echipamentului evaluat, preţul primului se va ajusta în funcţie
de diferenţele constatate.
Această abordare este credibilă în condiţiile în care există o piaţă activă, prin care se realizează un
număr suficient de tranzacţii cu active identice şi/sau similare.
Conform Standardelor Internaționale de Evaluare a Mașinilor și Echipamentelor (2003), o piaţă activă
este cea care îndeplineşte următoarele condiţii:
- activele tranzacţionate în cadrul pieţei sunt omogene;
- există în permanenţă cumpărători şi vânzători interesaţi;
- preţurile sunt disponibile publicului.
Tranzacţiile trebuie să se facă conform condiţiilor de piaţă liberă.
Informaţiile în privinţa preţurilor trebuie să fie verificabile prin intermediul unor surse credibile.
Este important ca preţurile utilizate să nu fie influenţate de interesele unor cumpărători sau vânzători.
Informaţiile în privinţa preţurilor ar putea fi obţinute de pe piaţa second hand, pe care se
tranzacţionează active folosite, cu diferite grade de uzură. Această piaţă se compune din comercianţii de
echipamente utilizate, licitaţii, vânzări publice şi private.
Active care au asemenea pieţe sunt: automobilele, camioanele, calculatoarele, avioanele, alte active
cu piaţă identificabilă.
Teoretic, potrivit acestei metode, întreaga depreciere care afectează valoarea echipamentului de
bază este reflectată în preţurile mai mici care se practică pe piaţa de echipamente second-hand.
Această abordare nu este aplicabilă în cazul în care activul evaluat este unic. Ea, de asemenea, nu
este aplicabilă, în situaţia în care nu există o piaţă activă pentru genul respectiv de echipamente. Acest
lucru înseamnă că tranzacţiile cu echipamente similare se realizează foarte rar.
O piaţă inactivă sau, una în care numărul tranzacţiilor cu active comparabile este limitat, se
datorează, adesea, inexistenţei cererii pentru genul respectiv de active, ca urmare, de exemplu, a
deprecierii economice sau, naturii specializate a activelor respective.
În situaţia unei pieţe inactive, se apelează, în vederea evaluării, la metodele de evaluare bazate pe
costuri sau venituri.
Evaluarea bazată pe comparaţiile cu preţurile pieţei implică parcurgerea următoarelor etape:
1. Analiza activului evaluat şi identificarea caracteristicilor, a stării efective a acestuia.
Caracteristicile vizate sunt: marca, model, dimensiunea, capacitatea de producţie, consumuri
specifice, vârsta cronologică, vârsta efectivă
2. Identificarea tranzacţiilor cu active comparabile şi obţinerea informaţiilor în privinţa preţurilor;
3. Efectuarea corecţiilor
În mod ideal, atunci când se apelează la această metodă în vederea evaluării unui echipament,
evaluatorul ar trebui să procure preţurile la care s-au realizat cele mai recente tranzacţii cu active
identice.

10

Două echipamente sunt considerate identice, în cazul în care când sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
- sunt de aceeaşi marcă, acelaşi tip constructiv, aceeaşi tipodimensiune a ----- parametrilor esenţiali de
exploatare;
- sunt de mărci diferite, dar asemănătoare din punct de vedere constructiv, şi aceeaşi tipodimensiune a
parametrilor esenţiali de exploatare.

Active comparabile:
Uneori, tranzacţii cu active identice pot fi întâlnite destul de rar. Din acest motiv, poate fi necesară
apelarea la preţurile la care s-au realizat tranzacţii cu active comparabile: asemănătoare dar nu identice.
Se urmăreşte ca activele să fie asemănătoare din punct de vedere costructiv, ca destinaţie, iar diferenţa
între parametrii de exploatare să nu fie exagerată.
În aceste condiţii, evaluatorul va recurge la analiza de similaritate. În cazul în care între activele
comparate există diferenţe, preţurile de tranzacţionare luate de pe piaţă trebuie ajustate.
Întrebarea la care evaluatorul trebuie să răspundă este următoarea: ce preţ s-ar fi obţinut pentru
activul tranzacţionat dacă ar fi fost identic cu cel evaluat. Corecţiile au în vedere preţurile
comparabilelor.
În vederea asigurării comparabilităţii trebuie urmărite următoarele elemente: producătorul, vârsta
cronologică, vârsta efectivă, capacitatea de producție, consumul de utilități, etc.
Aplicabilitatea acestei metode de evaluare este condiţionată de existenţa unei baze de date credibile,
organizate pe categorii de echipamente.

Categorii de valori
Metodei de evaluare prin comparaţie cu preţurile pieţei îi sunt specifice mai multe categorii de
valori în funcţie de scopul pentru care se realizează evaluarea.
- valoarea de piaţă;
- valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare;
- valoarea de piaţă a unui activ relocat(care urmează să-şi schimbe locaţia);
- valoarea de lichidare ordonată;
- valoarea de lichidare forţată;

1. Valoarea de piaţă reprezentată de preţul la care se estimează că ar putea fi tranzacţionat pe
piaţă activul evaluat.
În vederea determinării valorii de piaţă se parcurg etapele deja prezentate:
- analiza activului evaluat;
- analiza tranzacţiilor cu active identice sau similare şi procurarea informaţiilor de preţ;
- efectuarea corecţiilor, dacă acestea sunt necesare( dacă există diferenţe între activul luat ca bază
de comparaţie şi activul evaluat);
Valoarea de piaţă a unui echipament de condiţionată de:
- aşteptările generale ale investitorilor de pe piaţă în privinţa utilităţii unui anumit echipament;
- raportul cerere-ofertă de pe piaţă.
Dacă numărul de active comparabile disponibile în mod curent pe piaţa de echipamente folosite este
mare, depăşind cererea, preţurile de tranzacţionare (şi, implict, valoarea de piaţă) vor avea un nivel
redus.

2. Valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare
În vederea determinării valorii de piaţă pentru utilizarea în continuare prin intermediul acestei
abordări se porneşte de la valoarea de piaţă.
Stabilirea acesteia, însă, este urmată de două etape suplimentare:
a) adăugarea la valoarea de piaţă a activului, a cheltuielilor de transport, instalare, ansamblare
necesare asigurării funcţionalităţii acestuia.
b) verificarea existenţei unui flux de cash-flow-uri suficient de mare care să susţină valoarea obţinută
prin însumarea celor două componente menţionate(valoare de piaţă plus cheltuieli de transport,
montare, instalare).

11

a) Evaluarea unui activ pe baza premizei de utilizare în continuare presupune adăugarea la valoarea
de bază a activului(valoarea de piaţă) a costurilor necesare a fi efectuate în vederea transportului şi
instalării activului în întreprindere, la locul de exploatare.
Valoarea de piaţă reflectă preţul unui echipament la comerciant pregătit pentru ridicare şi livrare la
domiciliu.
Evaluatorul transformă valoarea de piaţă a activului în valoarea de piaţă pentru utilizarea în
continuare(valoarea de piaţă a unui activ instalat).
Astfel el trebuie să reproducă acţiunile unui cumpărător care doreşte să instaleze un activ
achiziţionat de pe piaţa second hand.

Costurile de montare includ:
- costuri de transport;
- costuri de instalare;
- costuri cu fundaţiile;
- costuri de conectare, incluzând conducte, reţeaua electrică;
- costuri de proiectare;
- costuri de punere în funcţiune şi testare;

Valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare va include preţul plătit iniţial pentru
echipamentul de bază, precum şi, toate costurile necesare pentru a face echipamentul respectiv
funcţionabil.
Până la acest punct, deprecierea costurilor de montare nu a fost luată în calcul. În cazul în care
trebuie efectuate cheltuieli speciale cu montarea activului (cabluri de conectare a activului la reţeaua
electrică, termică, alte utilaje; fundaţii speciale) trebuie luată în considerare şi deprecierea costurilor de
montare. Acest lucru înseamnă că în vederea evaluării activului existent, costurile implicate de montarea
unui activ la momentul evaluării sunt micşorate în funcţie deprecierea cablurilor, fundaţiilor, altor
elemente existente, specifice activului evaluat.
În condiţiile în care, din punct de vedere teoretic, deprecierea care afectează valoarea
echipamentului de bază este reflectată în preţurile mai mici care se practică pe piaţa de echipamente
second-hand, se impune doar calculul şi deducerea pierderii de valoare aferentă costurilor de montare.
Astfel, valoarea de înlocuire a costurilor de montare trebuie micşorată cu deprecierea acestora
calculată prin metodele de cuantificare specifice abordării prin costuri.
b) În a doua etapă care trebuie parcursă evaluatorul trebuie să verifice dacă preţul pieţei şi,
implicit, valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare, calculată în prima etapă, reflectă întreaga
depreciere a activului evaluat.

Din punct de vedere teoretic, deprecierea care afectează valoarea echipamentului de bază, este (ar
trebui să fie) reflectată în preţurile mai mici, practicte pe piaţa de echipamente second-hand. Aceste
preţuri, însă, ar putea să nu reflecte, în mod automat, întreaga depreciere a activului evaluat
Evaluatorul ar trebui să analizeze dacă nu cumva activul evaluat prezintă o depreciere
suplimentară care nu a fost cuantificată prin intermediul preţurilor practicate pe piaţa de echipamente
second-hand. Poate fi vorba de o depreciere cauzată de factori interni sau, dimpotrivă, de factori externi,
care vin de pe piaţă, şi care afectează utilitatea şi profitabilitatea activului evaluat.
De multe ori, preţurile pieţei ar putea să nu reflecte anumite forme de depreciere, în cazul în
care piaţa second hand, este incapabilă să le cuantifice. Este vorba de anumite forme de depreciere
funcţională sau economică, cauzate de factori ca:
- relaţia echipamentului evaluat cu alte echipamente din linia de producţie;
- relaţia echipamentului cu o clădire sau altă structură situată la locaţia echipamentului(producţia
scăzută sau costuri mai mari determinate de amplasarea necorespunzătoare a activului respectiv
în cadrul clădirii).
- deprecierea economică cauzată de lipsa de materii prime din regiune;
- alte condiţii sau circumstanţe pe care piaţa de echipamente folosite nu le poate reflecta.
Evaluatorul poate verifica existenţa unor forme suplimentare de depreciere pe baza beneficiilor
estimate a fi degajate de activul respectiv.
În mod suplimentar, evaluatorul trebuie să răspundă la următorea întrebare:

12

Beneficiile estimate a fi obţinute prin exploatarea echipamentului sunt suficiente pentru a susţine
valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare obţinută în etapa anterioară ?
Valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare, calculată în prima etapă, va fi viabilă numai în
condiţiile în care va fi susţinută de beneficiile estimate a fi degajate de activul respectiv.
Pentru a verifica acest lucru se procedează în felul următor:
- se estimează durata de viaţă utilă rămasă a activului;
- se proiectează fluxurile de lichidităţi estimate a fi degajate de acesta, de-a lungul acestei
perioade;
- se calculează valoarea actualizată a fluxurilor de lichidăţi estimate.

Valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare calculată în prima etapă se compară cu valoarea
actualizată a fluxurilor de lichidăţi estimate.
Dacă beneficiile estimate susţin valoarea de piaţă pentru utilizarea în continuare (valoarea
actualizată a fluxurilor de lichidăţi estimate este superioară valorii de piaţă pentru utilizarea în
continuare), atunci aceasta este considerată o valoare viabilă, care poate fi utilizată în vederea evaluării
întreprinderii.
Dacă beneficiile estimate a fi obţinute în urma exploatării activului nu susţin valoarea de piaţă
pentru utilizarea în continuare (valoarea actualizată a fluxurilor de lichidăţi estimate este inferioară
valorii de piaţă pentru utilizarea în continuare) evaluatorul va plafona valoarea de piaţă la nivelul valorii
determinată de cash-flow-uri.

3. Valoarea de piaţă aferentă unui activ relocat(un activ care îşi schimbă locaţia)

Această valoare este apropiată valorii de piaţă cu excepţia faptului că trebuie luat în considerare
şi costul implicat de îndepărtarea şi mutarea activului de la locul de exploatare. Valoarea de piaţă
reflectă valoarea unui echipament pregătit pentru ridicare şi livrare la domiciliu. De exemplu, în cazul în
care valoarea de piaţă a unui echipament este de 200.000$, un cumpărător potenţial nu va plăti mai mult
de 200.000 $ pentru acesta, în cazul în care el este pregătit pentru livrare.
Totuşi, în situaţia în care, echipamentul este instalat într-o altă întreprindere, iar costurile implicate
de îndepărtarea activului (costuri de dezmembrare, împachetare şi transport) sunt suportate de către
cumpărător, acesta nu va achita suma de 200.000$, tocmai datorită acestor costuri pe care el trebuie să le
suporte.
Dacă valoarea de piaţă este de 200.000 $ , iar costurile implicate de îndepărtarea activului sunt de
30.000$, valoarea de piaţă pentru un activ relocat va fi de 170.000$(200.000-30.000).

4. Valoarea de lichidare

Dacă scopul evaluării îl reprezintă stabilirea valorii de lichidare, primul pas care ar trebui
parcurs îl reprezintă căutarea unor surse de informaţii pentru vânzări comparabile la nivelul lichidărilor:
- diverse reviste şi alte publicaţii;
- comercianţii de echipamente folosite;
- alţi evaluatori şi comercianţi.
Următorul pas îl reprezintă compararea activelor tranzacţionate cu activul evaluat.

4.1 Valoarea de lichidare ordonată

Valoarea de lichidare ordonată poate să se situeze foarte aproape de valoarea de piaţă în cazul
unui activ relocat, diferenţa constând în faptul că, în acest caz, există o perioadă limitată în care se
poate realiza vânzarea.Vânzătorul este constrâns să vândă, deşi nu cu acelaşi înţeles al urgenţei care
caracterizează valoarea de lichidare forţată.
Lichidarea, în acest caz, poate fi impusă de:
- o decizie a unei instanţe judecătoreşti, în caz de faliment;
- o companie de leasing, o bancă sau, o altă instituţie căreia nu i sa plătit o anumită datorie etc.

4.2 Valoarea de lichidare forţată

13


În acest caz, există o urgenţă în ceea ce priveşte lichidarea, care afectează atât perioada de timp
cât şi condiţiile vânzării. Modalitatea de vânzare în cazul lichidărilor forţate sunt licitaţiile corect
mediatizate.
Trebuie menţionat că preţurile obţinute în cadrul licitaţiilor se pot situa la nivelul valorii de piaţă din
mai multe considerente:
- interesul crescut pentru echipament;
- mediatizarea intensă şi prezenţa numeroasă la licitaţie.
Sunt şi situaţii în care preţurile obţinute în cadrul licitaţiilor sunt, substanţial, mai mici, decât
valoarea de piaţă. Este incorect să se presupună, în mod automat, că preţurile la care se realizează
tranzacţiile în cadrul unei licitaţii, reprezintă, întotdeauna, o valoare de lichidare forţată. Pentru a
trage o asemenea concluzie, trebuie analizate condiţiile de tranzacţionare din cadrul fiecărei licitaţii.
O licitaţie reprezintă o metodă de vânzare şi nu un tip de valoare. Participanţii la licitaţie au o paletă
largă de motive, care sunt reflectate în ofertele lor din cadrul licitaţiilor şi, care, pot sau, nu să
reprezinte valoarea de lichidare forţată.


9.8.Bibliografie

1. Bonbright J., The Valuation of Property , Reprint, Charlottesville, VA: The Michie Company,1965.
2. Buglea, A., Cristea, H., Cârceie, R., Săcui, Violeta, Evaluarea Întreprinderii, Editura Marineasa,
2000.
3. Les Livingstone, Guide to Business Valuation, 2003.
4. Manaţe, D., Diagnosticul şi Evalurea întreprinderilor cotate şi necotate, IROVAL, Bucureşti, 2005.
5. Standardele Internaționale de Evaluare a Mașinilor și Echipamentelor (2003)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful