Universitatea din Bucureşi Facultatea de jurnalism şi Stiinţele Comunicării Anul universitar 2005/2006 Anul I ID

Introducere în sistemul mass media

Tema 4: Funcţii și roluri ale mass media

Prof. univ. dr. Mihai Coman

Funcţii și roluri ale mass media
Obiective
Această temă permite studenţilor să înţeleagă modul în care sistemul comunicării de masă răspunde unor nevoi ale indivizilor şi societăţii în ansamblul ei (funcţiile mass media)

Funcţii, roluri şi efecte
Presa răspunde unor nevoi şi aspiraţii, clare sau difuze, ale indivizilor şi colectivităţilor – fiind modelată astfel de solicitările sau de aşteptările acestora – simultan, ea exercită o seamă de influenţe asupra vieţii sociale, modificând acţiunile indivizilor şi grupurilor. Pornind de la aceste constatări, jurnaliştii, oamenii politici, legiuitorii, filosofii, psihologii şi sociologii au căutat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială, ce legături se ţes între ele şi diferitele instituţii, grupuri sau persoane, ce putere au aceste interacţiuni şi ce importanţă are presa în procesele de transformare a structurilor economice, sociale, politice ori culturale. Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul „funcţie” cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. Aşa cum observa Denis McQuail (1987, p. 69), această noţiune poate fi folosită cu sensul de „scop, de consecinţă ori de cerinţă sau aşteptare, şi poate căpăta şi alte înţelesuri”; în sfera comunicării de masă, spre exemplu, „sintagma «funcţia de informare a presei» se poate referi la trei lucruri foarte diferite: acela că presa încearcă să informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă (consecinţă) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau aşteptare)”. Astfel, expresia „funcţia de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite: a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie; b) presa are misiunea de a informa publicul – rol; c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gândirea şi comportamentul publicului – efect. În primul caz, faptul că „presa ne informează” apare ca o consecinţă a existenţei sistemului mass-media. Această consecinţă derivă din funcţionarea globală a mass-media (nu numai a unui segment al lor) şi nu este legată în mod direct de o intenţie (declarativ asumată şi precis direcţionată): putem găsi informaţii chiar şi în acele mesaje care nu au ca scop principal informarea, cum ar fi filmele de divertisment, concursurile TV, programele de varietăţi, integramele, clipurile muzicale etc. Este evident că presa nu ar exercita o asemenea funcţie dacă nu ar exista, ca o premisă a acesteia, o dorinţă şi o căutare de informaţii, ca expresie a unor necesităţi elementare

ale omului. Astfel, răspunzând nevoii indivizilor de a controla mediul lor imediat şi deci de a şti ce se petrece în lumea în care trăiesc şi satisfăcând aceste nevoi prin produsele pe care le oferă, mass-media generează, ca o consecinţă a activităţii lor, faptul că publicul este informat. Ansamblul fenomenelor apărute în procesul satisfacerii unor nevoi poartă numele de funcţii. În Dicţionarul de sociologie, funcţia este definită prin „contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului din care face parte, contribuind la menţinerea şi dezvoltarea acestuia” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 262). În al doilea caz este vorba de o cerinţă imperativă: presei i se atribuie, înainte chiar de exercitarea acţiunii sale, misiunea, rolul de a informa. Acest lucru este considerat o obligaţie a instituţiilor mass-media, ceva ce trebuie realizat, indiferent de obstacolele sau de conjuncturile concrete în care presa lucrează. În jurul concepţiilor referitoare la rolul pe care presa trebuie să-l joace s-au construit patru mari „teorii” (modele) ce au organizat, într-o paradigmă generală, numeroasele sarcini atribuite de-a lungul istoriei sistemelor de comunicare de masă: modelul autoritarist (bazat pe misiunea de susţinere a structurilor de putere existente), modelul totalitarist (bazat pe misiunea de mobilizare a maselor pentru îndeplinirea proiectelor puterii), modelul liberal (bazat pe misiunea de a facilita accesul publicului la informaţii şi divertisment) şi modelul serviciului public (bazat pe misiunea de a realiza educaţia civică şi informarea corectă). În cel de-al treilea caz, faptul că activitatea presei are ca rezultat informarea indivizilor apare ca un produs imediat al funcţionării unui segment al mass-media. Aceasta înseamnă că ne confruntăm cu acţiunea unui ziar, canal, program, mesaj care-i influenţează într-un anumit fel pe o parte din cei care intră în contact cu el. Acest tip de acţiune concretă a mass-media poartă numele de efect. Analiza efectelor a consumat, timp de peste 50 de ani, aproape întreaga energie a cercetătorilor din domeniul comunicării de masă: ei au stabilit că efectele presei pot atinge nivelul cunoştinţelor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentului individual; că ele vizează persoana, grupul, instituţiile sociale, întreaga societate sau cultura unui segment al acesteia; că pot fi intenţionate şi non-intenţionate; că acţionează pe termen scurt sau pe termen lung etc. (vezi D. McQuail, 1987, pp. 256-260). Efectele nu răspund în chip necesar unor nevoi generale ale indivizilor şi colectivităţilor şi nici nu se „justifică” prin contribuţii specifice la menţinerea ori la dezvoltarea sistemelor sociale. Din contră, o seamă de efecte ale mass-media au condus la fenomene nefuncţionale: astfel, unele cercetări arată că, în urma expunerii tinerilor la programe TV ori la filme excesiv de violente, poate creşte tendinţa acestora spre un comportament agresiv şi asocial; la fel, unele studii susţin că audienţele pot fi manipulate prin difuzarea, la scurt timp înaintea alegerilor, a unor informaţii privind viaţa privată a unui candidat etc. Prezentarea de mai sus relevă faptul că între rol (misiune, derivată dintr-un proiect global, la limită dintr-o filosofie social-politică), funcţie (consecinţă, conturată în urma corelării dintre nevoile societăţii şi oferta mass-media) şi efect (formă de influenţare, datorată unei acţiuni determinate a mass-media), distanţa conceptuală este mai mult decât evidentă. Deoarece menţinerea ambiguităţii şi folosirea inadecvată a acestor termeni poate genera confuzii şi interpretări hibride, ar fi de dorit ca măcar acele persoane care se consideră

specialişti mass-media să utilizeze noţiunile de faţă cu precauţie şi cu respect pentru semnificaţia lor exactă.

Tipologii ale funcţiilor presei
Diferitele cercetări sau eseuri consacrate funcţiilor mass-media au condus la identificarea unor serii de funcţii. Astfel, într-un studiu considerat acum clasic, H. Lasswell a definit trei funcţii: supravegherea mediului înconjurător; corelarea diferitelor părţi ale societăţii; transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta. Nuanţând acest model, C.R. Wright va propune o schemă amplă, care integrează distincţiile formulate de R.K. Merton între „funcţii” (consecinţe favorabile menţinerii sistemului) şi „disfuncţii” (consecinţe defavorabile), precum şi între „funcţiile manifeste” (consecinţe aşteptate, previzibile şi dorite) şi „funcţiile latente” (consecinţe neaşteptate). Astfel, modelul lui Wright (1964, p. 98) propune următoarea schemă de întrebări şi răspunsuri: Care sunt: ale: 5) 6) 7) 8) 1) funcţiile ori 2) disfuncţiile 3) manifeste ori 4) latente

pentru: supravegherii (ştirile) 9) societate corelării (comentariile) 10) indivizi transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri divertismentului 12) sisteme culturale

Un alt sociolog american, Leo Thayer, va identifica şapte funcţii ale presei: de socializare (oferă material pentru discuţiile dintre oameni); de identitate (ritmează existenţa noastră cotidiană, dându-i un contur specific); de mitologizare (creează modelele simbolice de profunzime ale culturii noastre); de compensare (oferă experienţe afective, vicariale); de informare (distribuie date despre realitate); de divertisment (transmite mesaje care ocupă timpul liber); de educaţie (contribuie la modelarea indivizilor – 1982, pp. 138-146). Michael Real susţine că presa ajută indivizii să se orienteze în activităţile lor zilnice, facilitează relaxarea şi evaziunea, permite întărirea identităţii personale, asigură perpetuarea moştenirii culturale, oferă formule comune, uzuale de gândire şi exprimare, defineşte o sumă de categorii de interpretare a lumii, furnizează compensaţii pentru frustrări, contribuie la realizarea coeziunii sociale, facilitează implantarea noului în societate, validează simbolurile şi miturile unei culturi etc. (1989, pp. 251-255). F. Balle, autorul unei sinteze de referinţă, rămâne fidel modelului bazat pe trei funcţii: de inserţie socială, de recreere, de purificare sufletească (1988, p. 506), iar M. Mathien optează pentru şapte funcţii: de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de depozitare a actualităţii, de ghid al actualităţii, de recreere, de purificare (1989, pp. 43-47). După M. Wiley, presa îndeplineşte cinci funcţii: de a furniza informaţii, de a analiza aceste informaţii, de a oferi un cadru general de referinţă pentru cunoaştere, de a distra, de a difuza o cunoaştere enciclopedică (apud J. Cazneuve, 1976, p. 223). Sintetizând diversele teorii şi moduri de abordare, D. McQuail

stabileşte două mari familii de funcţii: a) pentru societate în ansamblul ei: de informare, de corelare (socializare), de asigurare a continuităţii, de divertisment, de mobilizare; b) pentru indivizi, luaţi în parte: de informare, de stabilire a identităţii personale, de integrare în societate, de divertisment (1987, pp. 71-73). În faţa unui câmp atât de fluctuant, în care diferiţi cercetători au construit terminologii şi tipologii diverse, ne propunem o „repliere” asupra unei liste elementare, gândite ca un instrument didactic pentru orientarea cititorului nefamiliarizat cu acest domeniu.

Funcţia de informare
Prima dintre familiile de funcţii pe care le discutăm aici se referă la nevoia indivizilor şi grupurilor de a controla mediul înconjurător: oamenii evaluează, pe baza informaţiilor pe care le primesc prin mass-media, importanţa evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii economice, sociale sau politice şi iau, în cunoştinţă de cauză, anumite decizii. Dimensiunea pragmatică a acestei funcţii este subliniată, în terminologia americană, prin utilizarea expresiei „funcţie de supraveghere”, ce accentuează statutul de instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informaţii de imediată utilitate (starea vremii, situaţia preţurilor, manifestările culturale, transportul în comun etc.). O altă parte se referă la fapte şi procese mai puţin legate de mediul nostru imediat: ştirile privitoare la o lovitură de stat dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare, la moartea unui mare scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea unei noi planete sau la rezultatele unei regate de iahting nu ne influenţează viaţa zilnică şi nu ne oferă puncte de sprijin pentru deciziile cotidiene. În schimb, asemenea informaţii (să le numim „generale”) formează un repertoriu cultural specific, care se adaugă reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte canale şi din alte experienţe; acest ansamblu de cunoştinţe şi convingeri contribuie la crearea concepţiei despre lume pe care se întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor. Informaţiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informaţie nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Datele privind viaţa politică internă nu servesc numai unor decizii conjuncturale, ci acumulează elemente pentru o decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani, atunci când ne dăm votul pentru o cauză, un partid sau un candidat. Deşi nu suntem specialişti, urmărim cotaţiile bursiere, evoluţia inflaţiei, situaţia agriculturii, starea delincvenţei, diferitele iniţiative legislative, noile descoperiri ştiinţifice etc. Adunate în adâncul memoriei, acestea oferă un capital informaţional, care poate fi oricând reactualizat, pentru evaluarea unui eveniment şi pentru stabilirea unei strategii. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită un bagaj de cunoştinţe din ce în ce mai bogat şi mai subtil; acesta nu mai poate fi obţinut doar prin experienţe şi trăiri proprii sau prin contactul direct cu faptele şi oamenii din mediul nostru imediat. Între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în

forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri şi chiar colectivităţi enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea înconjurătoare. Omul modern posedă o cunoaştere infinit mai amplă şi mai nuanţată decât aceea a strămoşilor lui – dar, în egală măsură, infinit mai puţin personalizată şi mai puţin concretă decât aceea dobândită, prin experienţe directe, de oamenii societăţilor de tip tradiţional. P. Lazarfeld şi R.K. Merton, doi dintre părinţii sociologiei comunicării de masă, au observat că, în urma exploziei mass-media (din ce în ce mai multe ziare, reviste, programe de radio şi televiziune), oamenii depind tot mai mult de informaţiile distribuite de acestea. Deţinând controlul asupra „accesului la lume”, presa oferă o anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a evenimentelor, a oamenilor şi a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în întregime indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de reflecţie, de verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o cantitate uriaşă de informaţii, ajungând astfel la o stare de saţietate informaţională, omul modern poate deveni apatic, poate renunţa la simţul critic şi la abordarea activă a informaţiilor: „El ajunge să creadă că a cunoaşte problema zilei este totuna cu a face ceva pentru controlarea acesteia. Este informat. Este preocupat. Şi are tot felul de idei despre ceea ce ar trebui făcut”. Drept urmare, „o creştere a consumului de mass-media poate, în chip neaşteptat, să transforme energiile individului, el trecând de la participare activă la o stare de cunoaştere pasivă” (1972, p. 502). Această consecinţă neprevăzută a activităţii de informare a presei – tendinţa supra-informării de a crea pasivitate – a fost denumită de cei doi sociologi disfuncţia de narcotizare. Informaţiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în centrul lor distribuirea de informaţii instrumentale: posturile locale sau specializate de radio şi televiziune comunică starea vremii, situaţia circulaţiei şi zonele blocate ori foarte aglomerate, evoluţiile comerciale locale, rapoartele poliţiei, anunţurile primăriei, iniţiativele civice, evenimentele culturale sau sportive etc. La fel, ziarele şi revistele de proximitate sunt înţesate cu asemenea informaţii: nevoia de date de utilitate imediată asigură publicul specific pentru publicaţii precum cele consacrate construcţiei de case sau schimburilor imobiliare, automobilismului, vieţii în gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de calculator. Toate aceste produse mass-media dau cititorului, privitorului sau ascultătorului sentimentul reconfortant al „investiţiei” – omul chletuieşte bani sau timp pentru informaţii care au o valoare de utilizare imediată, concretă; din această perspectivă, putem înţelege şi interesul pentru paginile consacrate „micilor anunţuri” (vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese, închirieri, schimburi) sau chiar pentru programele de îngrijire a casei, de reţete culinare sau de tele-shopping. Informaţia de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut deja (orientare retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă). În plus, deoarece descrierea unui eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele sale, informaţiile furnizate de mass-media includ şi o dimensiune anticipativă. Mai mult chiar, o seamă dintre materialele difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcţia de prevenire; dintre acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt

datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi mesajele prin care diferite oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţionarea sistemelor sociale: noi numere de telefon sau noi adrese ale instituţiilor de interes public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale, noi trasee şi orare ale transportului în comun etc. Pe lângă aceste informaţii, referitoare la evenimente fără o amploare deosebită, mass-media distribuie frecvent informaţii vizând pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neaşteptate şi nedorite: a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, incendii etc.; b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, emanaţii radioactive, infestarea apei sau alte forme de poluare etc.; c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne, scandaluri politice ori financiare, ameninţări militare, acte de terorism etc. În contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media, colectivităţile şi indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat. a) De multe ori, datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minimalizate: de la fumătorul care nu crede în avertismentele specialiştilor până la întreprinderile care poluează natura cu deşeuri, fără a ţine seama de datele publicate în presă, exemplele de acest fel sunt nenumărate. Un caz tipic în acest sens este cel petrecut în 1979 în statul Texas: deşi mass-media au anunţat cu insistenţă apropierea unei tornade, numeroşi motociclişti au ieşit pe şosele, ignorând apelurile specialiştilor; acest fapt a condus la creşterea numărului accidentelor, dovedind astfel că informaţia de prevenire nu declanşează întotdeauna o reacţie socială general pozitivă (sursă: S.J. Baran et alii, 1984, p. 278). Nepăsarea este o disfuncţie a comunicării de masă b) În alte cazuri, aceste informaţii produc o reacţie opusă celei scontate: ele sunt exagerate, deformate, amplificate paroxistic. Drept urmare, în loc să genereze strategii şi acţiuni raţionale de combatere a evenimentului respectiv, ele declanşează o reacţie (în lanţ) de panică. Sociologii ştiu că grupurile şi colectivităţile distorsionează informaţiile, le prelucrează, prin „derapaje” afective, în logica zvonurilor, fabrică false informaţii sau chiar „legende” fabuloase. Edgar Morin a analizat, într-o superbă lucrare, Zvonul din Orléans, un caz clasic de isterie socială: pornind de la câteva bârfe referitoare la dispariţia (neconfirmată) a unor fete, despre care s-a presupus că ar fi fost „răpite de negustorii de carne vie”, întregul oraş, inclusiv presa, a căzut într-o psihoză a răpirilor, care era pe punctul de a degenera în linşaje şi acte violente (E. Morin, 1969). Un alt caz edificator este cel oferit de un reportaj difuzat de televiziunea americană în 1983, în care se arăta că o parte din merele roşii aflate în comerţ fuseseră contaminate cu o substanţă chimică. În scurtă vreme, consumatorii au fost convinşi că toate merele roşii erau contaminate: magazinele le-au scos din rafturi, iar şcolile le-au interzis copiilor să consume mere roşii în timpul pauzei. Deşi nu au existat dovezi certe că substanţa respectivă contaminase toate merele, publicul, şocat de gravitatea informaţiilor primite, a supradimensionat amploarea fenomenului şi a reacţionat

exagerat (vezi Hiebert et alii, 1991, p. 418). Panica poate fi considerată o disfuncţie în raport cu funcţia de informare.

Funcţia de interpretare
O ştire nu este numai o sumă de informaţii. O ştire este o viziune, cultural determinată, asupra unor informaţii. Altfel spus, conţinutul unei ştiri sintetizează informaţiile respective şi semnificaţiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât şi înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate. Aşadar, o dată cu faptele, ele oferă şi o interpretare a acestora. Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat şi coerent, încărcată cu un anumit sens şi ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind de la aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor deciziile inerente existenţei de zi cu zi. Între alţi „ordonatori” şi „semnificatori” ai lumii înconjurătoare (cum ar fi părinţii, oamenii în vârstă, prietenii de încredere, preoţii, profesorii, liderii politici etc.), reprezentanţii mass-media ocupă un loc din ce în ce mai important: „Jurnaliştii sunt adesea şi în mod esenţial mediatori, vulgarizatori ai cunoştinţelor şi faptelor altor persoane. Şi aceasta în condiţiile în care actualitatea are ceva «bastard» în ea: noul apare în durere şi în dezordine. Jurnalistul vrea să aducă ordine, să claseze, să ierarhizeze, să lege, să relativizeze, să analizeze şi chiar să explice” (M. Palmer, 1994, p. 107). Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii, considerată de mulţi cercetători şi jurnalişti o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost sintetizată în 1992 de G.P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” („Facts are sacred, comments are free”). Respectarea cu stricteţe a acestei reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american şi englez; în schimb, o veche tradiţie a jurnalismului „european” consideră că faptele pot fi însoţite de opinii şi comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiţia ca acesta să nu distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău intenţionate. În acest sens, remarcele unui distins profesor de jurnalism, Pierre Albert, sunt relevante: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie decât unul de observare […]. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon, pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa comentariului” (1983, p. 28). Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conţinutul informaţiilor – prin selecţie, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii şi prin poziţionarea în ansamblul produsului mediatic; ea se concretizează şi în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.

Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicaţii sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranşant de restul materialelor. În aceste cazuri, editorialele sunt „negociate” între diverşii editori, fiecare dintre ei propunând şi apărând punctul de vedere pe care-l consideră reprezentativ pentru politica ziarului. După ce se ajunge la un consens, se decide persoana care va scrie articolul; atunci când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate solicita unei personalităţi să scrie un articol ce va prezenta o poziţie opusă sau complementară celei apărate de editorial, publicându-l o dată cu acesta, în poziţia de „contra-editorial”. În dezbaterile de radio şi televiziune, ideile apărate de reprezentanţii instituţiei pot fi completate cu opiniile altor specialişti. Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile şi răspunderea autorului său. Cel mai adesea, el este rezervat unor personalităţi, a căror opinie este credibilă şi influentă datorită competenţei şi prestigiului pe care le au în domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic şi chiar partizan: el nu rezolvă o problemă, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problematică. O concretizare savuroasă a acestui statut este oferită de reacţia lui Andy Rooney, comentator al canalului de televiziune CBS. În 1990, el a fost suspendat pentru o vreme, deoarece conducerea CBS a considerat că unele dintre remarcele sale puteau fi ofensatoare la adresa homosexualilor. Excluderea a condus imediat la o scădere a audienţei emisiunii sale „60 de minute”. Revenind pe post, Andy Rooney a făcut, în faţa a milioane de telespectatori, următoarea remarcă: „Am eu oare opinii ce pot irita anumite persoane? Aveţi perfectă dreptate: am asemenea opinii. Şi tocmai de aceea mă şi aflu aici, în faţa dumneavoastră!” (sursă: Hiebert et alii, 1991, p. 442). Sub incidenţa funcţiei de interpretare intră şi alte genuri ale mass-media, care exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este vorba de cronică, pamflet, caricatură (care, să nu uităm, este la fel de veche precum presa scrisă), de emisiunile documentare, de sintezele referitoare la evoluţia unor evenimente, de campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile consacrate opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme, mass-media transmit un punct de vedere asupra realului şi le oferă oamenilor ocazia să-şi clarifice anumite probleme (urmărind modul în care ele sunt dezbătute) şi să-şi confrunte opinia personală cu alte opinii.

Funcţia de „legătură”
„În fiecare seară, timp de o jumătate de oră, jurnalul de actualităţi de la televiziune trece în revistă cele mai importante evenimente ale zilei; cu toate acestea, faptul social cel mai important, despre care jurnalul nu vorbeşte niciodată, este acela că cel puţin jumătate din populaţia unei ţări este imobilizată, timp de o jumătate de oră, în faţa jurnalului televizat” (J. Durand, 1981, p. 64). Într-adevăr, consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legaţi prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuşi constant aceloraşi mesaje, ei ajung să împărtăşească aceleaşi valori şi reprezentări culturale, să

posede cunoştinţe asemănătoare, să gândească prin informaţii, idei, poveşti şi simboluri analoage. Astfel, oricât de diferiţi ar fi, un american, un african şi un european pot descoperi că au aceleaşi judecăţi morale atunci când discută despre serialul Dallas, că ştiu ce s-a petrecut într-o ţară anume, deoarece sunt informaţi prin ştiri preluate de la aceeaşi mare agenţie, sau că sunt de acord că poluarea mărilor trebuie limitată pentru că au fost cu toţii convinşi de ciclul de filme documentare realizat de J.Y. Cousteau. Oferind informaţii comune, idei comune şi, implicit, subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori culturală, ci pur şi simplu pe aceea informaţională. Referindu-se la această funcţie, gânditorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg, despre un „sat global”, creat de acţiunea de informare a mass-media şi dominat de un fel de solidaritate spontană şi inconştientă, pe care el a numit-o „tribalism planetar”. În acest sens, deosebit de relevante sunt situaţiile în care un apel lansat prin mass-media declanşează un val de solidaritate ce depăşeşte graniţele naţionale şi deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice pentru ajutarea orfanilor din România, pentru sprijinirea refugiaţilor bosniaci, kurzi ori burundezi, pentru salvarea balenelor sau a urşilor panda, pentru promovarea drepturilor unor minorităţi, pentru eliberarea unui scriitor ori jurnalist încarcerat dovedesc din plin capacitatea presei de a activa „satul global” şi de a ajuta oamenii să stabilească noi legături şi noi ţeluri de acţiune socială. Astfel, presa se dovedeşte a fi o „creatoare de public”, deci o făuritoare de reţele sociale, adeseori mai ample şi mai active decât cele uzuale. Datorită presei, oamenii descoperă că împărtăşesc aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi scopuri, într-un cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunităţii în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea de zi cu zi. În acest sens, mulţi cercetători consideră că cea mai importantă funcţie a mass-media este tocmai aceea de a crea un public, adică o „comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni delocalizaţi, nelegaţi prin mecanisme sociale ori prin dependenţe economice, un ansamblu de oameni care împărtăşesc însă aceeaşi preocupare de a fi în contact cu mass-media şi, prin aceasta, cu alte milioane de oameni. Dar presa nu este numai un factor de solidaritate globală: ea acţionează în acelaşi mod şi la nivelul micro-structurilor societăţii. În numeroase situaţii, diferiţi oameni, care nu se cunosc şi care se află, din întâmplare, împreună (în mijloace de transport în comun, în săli de aşteptare, pe stadioane sau în parcuri) constată că pot iniţia un dialog, deoarece au un punct de referinţă comun: o emisiune sau un film TV, un program de radio, un articol sau o revistă. Evident, părerile lor pot fi diferite, dar termenul de plecare este acelaşi: un produs al mass-media. În felul acesta, presa răspunde nevoii indivizilor de comunicare, de inserţie în comunitate şi de identificare cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind acest liant, acest conţinut cultural comun, presa le permite oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi participarea la un grup şi să atingă o formă nouă de „solidaritate”, specifică societăţii de masă (F. Balle, 1988, p. 504).

Din această perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa exercită o acţiune de coagulare a societăţii, considerând-o un adevărat „ciment social”, o forţă care apropie, unifică şi dă coerenţă colectivităţilor din lumea modernă.

Funcţia de culturalizare
Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt modelaţi de mediul social în care trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc şi asimilează normele de comportament, interdicţiile, prescripţiile şi restricţiile, valorile, reprezentările simbolice şi categoriile de gândire specifice colectivităţii lor. Acest proces de „enculturare” a fost, timp de milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social imediat (rude, vecini, prieteni) ori de instituţiile religioase şi, ulterior, şcolare. O dată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-media, o mare parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare a gândirii şi a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media circulă şi se fixează normele de comportament general acceptate, altfel spus „convenţiile tacite” ale unei societăţi. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi a comunităţii de perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a fi „repere de acţiune”. Desigur, respectivele modele nu sunt uniform receptate: un personaj ca Rambo poate fi un exemplu de comportament negativ pentru o anumită categorie şi un subiect de imitaţie pentru altă categorie. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente; în acest sens, P. Lazarfeld şi R.K. Merton susţin că, „în societatea de masă, funcţia de a expune public un fapt este instituţionalizată de mass-media. Presa, radioul şi televiziunea prezintă publicului fapte antisociale aparte şi, în general, această prezentare conduce la o anumită acţiune publică împotriva a ceea ce, poate, în chip individual, ar fi fost tolerat” (1972, p. 500). Pe lângă această funcţie de socializare implicită, numeroase segmente ale mass-media au o funcţie de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate, în primul rând, emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire şcolară sau de învăţare a limbilor străine, documentarele cu conţinut educativ sau magazinele de vulgarizare ştiinţifică. De la „Sesame Street” la National Geographic, de la celebrele cursuri de engleză ale BBC la o revistă ca PC World, toate aceste produse ale mass-media îşi asumă menirea de a transmite cunoştinţe şi de a forma oameni cultivaţi. În alte segmente ale presei, procesul de transmitere şi fixare a valorilor este mai puţin vizibil, fără a dispărea cu totul: atât filmele, cât şi reportajele, atât buletinul de ştiri, cât şi anchetele oferă o paletă largă de situaţii şi personaje exemplare, care pot funcţiona oricând ca modele de comportament pentru membrii unei comunităţi. Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziţie ambivalentă; pe de o parte, sunt solicitate să exercite o acţiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi, conştienţi de poziţia şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt „curtate” de grupuri cu interese politice ori economice pentru

resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influenţa comportamentul indivizilor. Două exemple, elocvente pentru înţelegerea acestor mecanisme, sunt oferite de profesorul american J. Dominick: în anii ’60, când Batman era un film serial de succes, producătorii arătau întotdeauna cum eroul îşi punea centura de siguranţă ori de câte ori se urca în faimosul său automobil. Acest gest, insignifiant în planul acţiunii filmului, avea menirea de a educa publicul, de a-l învăţa (printr-o aluzie simbolică) să se protejeze împotriva accidentelor prin folosirea respectivului accesoriu. În alt plan, în numeroase alte filme, mama şi copilul erau prezentaţi într-o lumină tandră, punându-se accent pe utilizarea unor produse speciale pentru îngrijirea copilului. Deoarece industria producătoare de accesorii pentru copii este deosebit de interesată în menţinerea şi lărgirea pieţei pentru produsele sale, acele filme transmiteau valori convenabile, generatoare de comportamente ce favorizau consumul unor asemenea produse. În acest caz, modelul promovat prin mass-media putea convinge publicul să cumpere anumite produse, în consens cu interesele economice ale unor organizaţii multimilionare (vezi J. Dominick, 1983, p. 45).

Funcţia de divertisment
În seara zilei de 7 martie 1955, unul din doi americani a privit-o, în transmisiune directă, la televizor, pe actriţa Mary Martin jucând în Peter Pan. Niciodată până atunci, în istoria omenirii, o singură persoană nu fusese privită de atâţia spectatori în acelaşi timp. Record efemer, ce avea să fie spulberat de diferite asemenea „evenimente mediatice”: transmisiunea interplanetară din 1969, când 528 de milioane de oameni au asistat în direct la primii paşi pe Lună ai unui om, astronautul american Neil Amstrong; episodul „Cine l-a împuşcat pe J.R.” din serialul Dallas, urmărit, în 1977, de 83 de milioane de telespectatori; meciurile de la Cupa Mondială de fotbal din 1994, recepţionate de peste 1 miliard de spectatori de pe întreaga planetă. În presa scrisă, o revistă precum Reader’s Digest are, numai în SUA, un tiraj săpătămânal de 16 milioane de exemplare, iar o revistă de popularizare ştiinţifică precum National Geographic atinge 10 milioane de exemplare; broşurile ce anunţă programele de televiziune au un tiraj de 15-16 milioane de exemplare în SUA şi de 2-3 milioane în Franţa, Germania, Italia sau Anglia etc. Totodată, sute de mii, poate milioane de oameni ascultă emisiuni radio preferate, fie ele talk-show-uri, topuri muzicale, teatru sau alte genuri populare. În ansamblul sistemului mass-media, ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, de la un tip de instituţie la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile comerciale specializate în difuzarea de filme sau de desene animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori publicaţiile ce oferă subiecte de lectură pentru timpul liber constituie produse ale unei prese destinate aproape integral relaxării şi amuzamentului; în publicaţiile cotidiene sau în posturile consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o poziţie marginală. Totuşi, el nu dispare cu totul: conform unor statistici, în ziarele din SUA, 12% din conţinut vizează divertismentul (jocuri, horoscoape, caricaturi, umor etc.); dacă adăugăm aici şi sportul, acest procent urcă la 26% (vezi J. Dominick, 1983, p. 58).

Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară. Psihologii consideră că, de îndată ce sunt cufundaţi în universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc experienţe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trăiri, evenimente şi situaţii pe care, în orizontul vieţii reale, nu le-ar putea trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea mass-media de a oferi „trăiri prin procură”, susţine că, prin divertisment, omul „regăseşte imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie şi a ceea ce îşi mărturiseşte că visează să fie. Astfel, se creează o lume factice, care permite evaziunea şi oferă totodată o doză uşoară de informare” (1972, p. 106). El defineşte această latură a acţiunii presei prin formulele „funcţie terapeutică” sau „funcţie cathartică”, subliniind astfel faptul că, prin asumarea unor asemenea experienţe imaginare, indivizii se eliberează de pulsiuni, frustrări şi nemulţumiri, proiectându-şi suferinţele sau visurile în lumile imaginare oferite de mesajele mass-media. În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-media (îndeosebi ale televiziunii) de a oferi un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare şi evadare au condus la amplificarea acestei funcţii în detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale fundamentale. Această realitate a generat numeroase studii şi reacţii critice. Totuşi, raţiunile comerciale (divertismentul atrage publicul; dimensiunile, în creştere, ale audienţei atrag firmele interesate să-şi facă publicitate; veniturile mari din publicitate aduc profitul dorit de patronii instituţiilor mass-media) au determinat privilegierea produselor orientate spre distracţie şi evaziune, în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor specialişti, la naşterea unei societăţi numite de ei fie a „spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie a „divertismentului” (N. Postman), fie a „efemerului” (G. Lipovetski), fie a „hedonismului” (G. Maffessoli). Din această perspectivă, observaţia lui Neil Postman mi se pare revelatoare: „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. […] Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii” (1986, p. 120).

ROLUL PRESEI ÎN SOCIETATE

Libertate sau control?
După descoperirea tiparului, o dată cu apariţia de noi clase sociale interesate să participe la gestiunea puterii, la dezbaterea ideilor şi la accesul la informaţii, pe măsură ce mase tot mai largi

erau alfabetizate, tipografiile au început să imprime – alături de Biblii, texte de legi, documente religioase ori acte de cancelarie – şi cărţi, almanahuri, buletine, reviste şi apoi publicaţii cotidiene. În faţa unei asemenea explozii de produse, distribuind informaţii şi idei, instituţiile puterii au fost nevoite să găsească un răspuns la o întrebare dezarmantă prin simplitatea ei, dar strivitoare prin implicaţiile politice şi sociale: cine are dreptul să editeze şi să difuzeze cărţi, ziare şi reviste? „Trebuie oare statul să stăpânească aceste mijloace de contactare a individului-cetăţean; pot fi ele instrumente semi-independente, supuse doar unui control din partea statului; sau pot fi ele accesibile oricărei persoane care, prin activitatea trecută sau prin aspiraţiile prezente, dovedeşte că nu se va amesteca sau nu se va opune intereselor puterii?” (F. Siebert, 1976, p. 18). Confruntate cu întreprinderi care, prin produsele lor, permit accesul unor mase din ce în ce mai largi la informaţia de interes public, diversele sisteme de conducere au fost obligate să definească relaţia dintre presă, putere şi colectivitate, să instituie reguli şi norme de acţiune şi inevitabil, să contureze o anumită filosofie, o anumită concepţie generală referitoare la rolul presei în societate, iar, în plan mai amplu, la rolul culturii şi al accesului la cultură în existenţa unei colectivităţi. În chip firesc, o asemenea „filosofie” se sprijină pe o seamă de principii referitoare la relaţiile dintre indivizi şi instituţiile sociale, dintre deţinătorii puterii şi restul colectivităţii, dintre configuraţia actuală a societăţii şi imaginea ideală pe care aceasta o are despre sine, dintre cei care vorbesc în numele societăţii şi publicul sau instituţiile care le deleagă acest drept. La toate aceste întrebări nu se poate da un răspuns simplu; de aceea, în nici un moment al istoriei mass-media şi în nici o ţară nu poate fi identificat un singur sistem normativ corespunzător unui rol unic atribuit presei; din contra, dezvoltarea mass-media dovedeşte că relaţia ei cu ideologiile, cu constituţiile şi cu sistemele legislative, cu structurile puterii ori cu formele de guvernare a îmbrăcat forme extrem de diferite. Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale şi a variatelor filosofii privind rolul presei este cea propusă de trei profesori americani, Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm, în 1956, în cartea Patru teorii despre presă (Four Theories of the Press). Această lucrare a cunoscut numeroase ediţii şi a devenit termenul de referinţă pentru orice dezbatere referitoare la misiunea presei. Demn de menţionat, pentru o mai justă înţelegere a valorii acestei tipologii, este faptul că, în 1969, W. Schramm a propus o reevaluare critică a textului iniţial, detaşându-se de unele consideraţii tributare spiritului „războiului rece”, care au marcat scrierea cărţii în deceniul şase (vezi W.L. Rivers, W. Schramm, 1969). În viziunea profesorilor americani, cele 4 mari „teorii”, apărute în momente istorice şi în zone geo-politice diferite, cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă istorică şi pe o axă ce aşază la un pol completa subordonare a presei de către instituţiile puterii şi la celălalt pol – totala ei eliberare de sub controlul direct al politicului. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist, modelul liberal, modelul comunist şi modelul serviciului public. Ulterior, unii cercetători au propus alte configuraţii; astfel, W. Hachten a lărgit lista modelelor la cinci: autoritarist, occidental, comunist, revoluţionar şi dezvoltaţionist; H.J. Altschull a redus-o la trei: liberal/capitalist, socialist şi dezvoltaţionist; După R.E. Hiebert, D.F. Ugurait, Th.W. Bohn, această dezbatere se reduce la două mari paradigme filosofice – liberală şi autoritaristă: „O filosofie politică liberală va susţine că individul este cea mai importantă entitate a societăţii; statul, guvernul şi presa există ca să răspundă nevoilor individului. Dacă ele (instituţiile – n. M.C.) nu răspund acestor nevoi, individul le poate schimba. O filosofie politică autoritaristă va susţine că există o ordine superioară, care îşi exercită autoritatea asupra indivizilor. Această ordine superioară poate fi reprezentată de biserică, stat, un lider politic, un profesor sau un părinte. Într-o societate autoritaristă, individul există doar pentru a servi nevoile acestor instanţe superioare” (Hiebert et alii, 1991, p. 589 ). La rândul său, D. McQuail (1987) a identificat şase teorii: autoritaristă, liberală, a responsabilităţii sociale, sovietică, dezvoltaţionistă şi democratic-participativă. Teoria autoritaristă justifică cenzura şi pedepsirea celor care publică materiale considerate dăunătoare

interesului Puterii, prin ideea obligaţiei presei de a proteja valori supreme (religia, ideologia unui partid, simbolurile naţionale etc); această teorie este specifică regimurilor dictatoriale sau militarizate, dar ea poate fi aplicată, în situaţii de extremă urgenţă, şi în statele democratice. Teoria liberală porneşte de la idea că presa trebuie să fie “o piaţă liberă a ideilor” şi solicită aplicarea libertăţilor fundamentale de exprimare liberă a opiniilor, de accces neîngrădit la informaţii şi de libertate de publicare. Ea susţine că adevărul poate apărea numai din confruntarea liberă a ideilor şi că, atunci când se iveşte o problemă de interes general, oamenii au dreptul să fie informaţi corectă şi să aleagă pe baza confruntării informaţiilor şi a punctelor de vedere transmise de mass media. Teoria sovietică atribuie presei rolul de militant, de activist politic, de mobilizator al maselor pentru transpunerea în practică a obiectivelor stabilite de partidul communist; ea solicită subordonarea totală a presei în faţa partidului şi transformarea acesteia într-un instrument de propagandă şi educare (îndoctrinare) ideologică a maselor. Teoria responsabilităţii sociale susţine că presa este o formă de serviciu public: în consecinţă mass media de stat sau privată are obligaţia de a răspunde aşteptărilor şi cerinţelor publicului; valorile acestui model sunt întemeiate pe idea auto-reglementării presei şi sunt exprimate în codurile deontologice ale jurnaliştilor, în standardele profesionale ale acestora, în apariţia unui “avocat al publicului” (Ombudsman) in interiorul redacţiilor, sau ăn funcţionarea unor comisii sau consiliile care impun obligaţiile presei şi urmăresc aplicarea acestora. Modelul dezvoltaţionist a apărut pentru a preciza rolurile specifice ale presei în societăţile în curs de dezvoltare, societăţi care efectuează tranziţia de la colonialism şi sărăcie la democraţie şi prosperitate; în aceste ţări presa se confruntă cu lipsa unei baze economice solide, a unor instituţii democratice stabile, a unei infrastructure tehnice moderne, a deprinderilor şi a conştiinţei etice profesionale şi a unui public educat şi exigent; în aceste condiţii scopurile presei ar fi: misiunea presei de a susţine dezvoltarea econmică, socială şi politică; obligaţia ei de a se lupta pentru câştigarea autonomieie culturale şi a accesului liber la informaţii; solidaritatea cu alte ţări în curs de dezvoltare. În sfârşit, teoria democratic-participativă susţine importanţa interacţiunii dintre mass media şi publicul ei; ea se referă îndeosebi la presa regională şi locală, acolo unde legăturile presei sunt mai puternice cu comunitatea locală şi mai slabe cu “centrul” economic al trusturilor de presă; în acest context mass media locală, adesea noncomercială, communitară este un factor de implicare în viaţa socială şi o tribună de exprimare a oamenilor interesati de problemele comunităţii. Pe fondul tuturor acestor dezbateri teoretice, tipologia propusă de Sibert, Peterson şi Schramm continuă să rămână termenul de referinţă pentru prezentarea rolului social al presei; voi urma în continuare acest model, din considerentul de mai sus şi din raţiuni didactice: ea este construită prin jocul opoziţiilor control total – libertate totală a presei (communist vs. liberal) şi lipsa oricărei responsabilităţi – responsabilitate publică maximă (autoritarist vs. serviciu public), iar simetria acestui model facilitează înţelegerea probematicii misiunilor sociale şi politice ale mass media.

Modelul autoritarist
În ordinea evoluţiei istorice a mass-media, acest model reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat şi presă, deci prima încercare de a defini misiunea socială a presei. La începutul secolului XVII, atunci când imprimatele ocazionale (numite feuilles volantes în Franţa, gazzetta în Italia, sau zeitungen în Germania), adică acele foi tipărite cu prilejul unor evenimente deosebite, încep să capete o anumită periodicitate şi să ia chipul unor publicaţii lunare sau săptămânale, monarhiile vremii au perceput aceste instrumente de informare ca pe o ameninţare directă. De aceea, ele s-au grăbit, fie să le „absoarbă” (cum s-a întâmplat în Franţa, în 1631, unde periodicul Les Nouvelles ordinaires des endroits a fost înghiţit, în chiar anul apariţiei sale, de La Gazette, organ oficial al Curţii Regale), fie să le supună unui control

riguros (cum s-a întâmplat în Anglia şi `n Germania, prin promulgarea de legi extrem de drastice). În felul acesta, a fost configurat unul din principiile de bază ale modelului autoritarist – controlul exercitat de instituţiile statului asupra funcţionării organelor de presă şi a conţinuturilor vehiculate de acestea. În statele europene ale secolelor XVII, XVIII şi chiar XIX, sfera de acţiune a puterii şi, implicit, câmpul de exercitare al controlului au fost însă limitate de existenţa proprietăţii private: statul nu putea interveni împotriva cadrului economic, a legilor pe care le promulgase şi a mersului istoriei – care promovau dezvoltarea economiei de piaţă (în antiteză cu modelul comunist, unde statul, stăpânind prin naţionalizare toate resursele ţării, are monopolul asupra mijloacelor de comunicare de masă). Din această cauză, „problema esenţială, în majoritatea sistemelor autoritariste, este aceea a stabilirii unor forme de constrângere şi a unui control efectiv asupra unei prese care operează pe baza proprietăţii private” (P. Siebert, 1976, p. 19). Proprietatea privată şi economia de piaţă se bazează pe sistemul liberei iniţiative, deci pe dreptul indivizilor de a acţiona în conformitate cu interesele lor şi, dacă este nevoie, în direcţii ce nu sunt convergente cu acelea preconizate de reprezentanţii Puterii. Din perspectiva unei filosofii autoritariste însă indivizii ar trebui să se supună autorităţilor superioare, întruchipate de instanţe cu puteri aproape nelimitate – biserica, regalitatea, statul. Drept urmare, ei ar trebui să sprijine, prin activitatea lor, scopurile şi căile de acţiune propuse de aceste instanţe, considerate capabile să cunoască mai bine decât oricine ceea ce este necesar, folositor sau dezirabil pentru fiecare ins în parte şi pentru societate, în ansamblul ei. Este evident că, într-o asemenea logică, presa nu poate acţiona decât în interiorul câmpului de teme şi de interese fixate de strategia generală a autorităţilor: ea trebuie să sprijine intenţiile şi faptele acestora, să le justifice, să fie, într-un cuvânt, un instrument de promovare a intereselor acestora. De aici derivă şi „dilema” sistemelor autoritariste, dilemă ce s-ar rezuma la următoarea formulă: cum poate fi controlat individul, fără a se atenta la valorile individualismului?, cum poate fi controlată întreprinderea de presă privată, fără a se atenta la principiile economiei de piaţă? Sistemele autoritariste au încercat să facă faţă acestei dificultăţi, utilizând două mijloace: privilegiile şi restricţiile. Acestea şi-au găsit concretizarea într-o multitudine de forme: „legislaţia, controlul direct al statului asupra producţiei, coduri restrictive de conduită, folosirea taxelor şi a altor forme de penalizare economică, controlarea importului de presă străină, dreptul guvernului de a numi conducerile instituţiilor de presă, suspendarea publicaţiilor” (D. McQuail, 1987, pp. 111-112). Privilegiile au vizat îndeosebi instituţiile de presă subordonate sau obediente, care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a „dreptului de publicare”, de sprijin financiar sau de scutiri de taxe şi impozite, de o distribuţie preferenţială şi de „favoruri” acordate liderilor sau „ziariştilor” care se remarcau în promovarea temelor dorite de putere. Restricţiile au cunoscut o paletă mult mai bogată: astfel, multe dintre ele au vizat accesul la „licenţă”, la resurse, la distribuţie, la informaţie şi chiar la public. Spre exemplu, încă din 1692, Parlamentul britanic adopta „Licensing Act”, document prin care stabilea că nici o publicaţie nu putea fi creată fără o autorizare oficială. La fel, în Franţa şi Prusia, dreptul de a imprima era acordat doar de rege. Folosind o pârghie de tip juridic (şi nu una economică), Puterea selectează, din ansamblul celor ce doresc să întemeieze o întreprindere de presă, pe aceia pe care îi consideră „de încredere”, deci pe aceia care apar, prin comportamentul anterior şi prin interese, ca potenţiali susţinători ai strategiilor aparatului de conducere. O altă formă de exercitare a restricţiilor este cea reprezentată de fixarea unor impozite sau a unor preţuri de distribuţie ruinătoare pentru o întreprindere privată. În Anglia, între 1772 şi 1775, aşa-numitul „drept de timbru”, o taxă ce se percepea pentru fiecare exemplar de ziar produs, a fost de trei ori majorat. Acest factor a dus la creşterea preţurilor şi, implicit, la limitarea posibilităţilor de cumpărare a ziarelor. În Franţa, imediat după eşecul Revoluţiei de la 1789, Directoratul a reintrodus taxa pe timbru, ca unul din cele mai eficiente mijloace de a reduce numărul de publicaţii şi de a controla evoluţia presei.

De asemenea, sistemele autoritariste folosesc un întreg ansamblu de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă. Între acestea, cele mai eficiente sunt legile referitoare la „trădare” şi la „instigare la revoltă” – acte considerate, indiferent de forma în care se manifestă, o ameninţare gravă la adresa siguranţei şi bunului mers al unei societăţi. Trebuie menţionat că existenţa unor asemenea legi nu reprezintă, în sine, un semn de autoritarism; utilizarea excesivă şi ostentativă a acestor legi, în chip evident împotriva jurnaliştilor, relevă sindromul autoritarismului (vezi dezbaterea pe larg a acestei teme în F. Siebert, 1976, pp. 22-25 sau Hiebert et alii, 1991, pp. 501-503). Acuzaţia de încălcare a unei legi nu poate fi lansată decât după ce faptul a fost consumat. Ea trebuie dovedită şi validată juridic – de obicei prin procese cu un mers relativ lent şi sinuos. La rândul ei, sancţiunea intervine mult după ce un material jurnalistic a devenit public; spectrul sancţiunii poate inhiba curiozitatea jurnaliştilor, dar el nu poate proteja complet şi permanent autorităţile de investigaţia jurnalistică. De aceea, puterea încearcă să exercite presiuni asupra presei, atât în amonte, prin limitări referitoare la accesul la informaţii şi la resursele necesare producţiei şi distribuţiei, cât şi în aval, prin ameninţări şi hărţuiri juridice. Pentru că dă un răspuns incomplet la problema esenţială a controlului, modelul autoritarist a fost „depăşit” în cele două direcţii, singurele logic posibile: astfel, modelul comunist a perfecţionat tehnicile de exercitare a controlului, în timp ce modelul liberal a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autorităţii. În acelaşi timp, apariţia, la începutul secolului XX, a unor noi tehnologii de distribuţie a mesajelor, deci a unor noi tipuri de mass-media (radioul şi televiziunea), a readus în discuţie problema controlului şi a reglementării accesului la comunicare. În statele moderne, occidentale, unde spectrul autoritarismului (ce a marcat începutul presei scrise), precum şi al totalitarismului comunist stârneau fiori şi unde, în egală măsură, ideea concurenţei oarbe, sălbatice, pentru obţinerea de frecvenţe era respinsă axiomatic, efortul de rezolvare echilibrată a acestor probleme a condus la crearea unui nou model – cel al serviciului public.

Modelul comunist
În 1920, atunci când a trebuit să depună o cerere pentru primirea în Partidul Bolşevic, Vladimir Ilici Lenin a scris, la rubrica referitoare la profesie, „ziarist”. În mod ironic, cel care, încă din 1917, pusese bazele noilor forme de cenzurare a presei, îşi atribuia ca profesie chiar meseria pe care avea să o transforme într-o caricatură. Din perspectiva comunismului, presa nu poate fi altceva decât o armă a Puterii, dotată cu misiuni şi sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor, preamărirea realizărilor regimului etc. În formula lui Lenin, devenită acum clasică, „rolul ziarului nu se reduce la difuzarea ideilor, la educarea politică sau la recrutarea de aliaţi politici. Ziarul nu e doar un propagandist şi un agitator colectiv, el este şi un organizator colectiv” (apud. M. Petcu, 1999, p. 74). În consecinţă, presa este concepută ca o formă de exercitare şi de legitimare a puterii (datorită capacităţii ei de a atinge mase uriaşe de oameni), ca un instrument al propagandei, menit să modeleze gândirea şi comportamentul indivizilor, ca o arenă a luptelor împotriva duşmanilor ideologici, ca un loc al prezentării, mitologizate, a superiorităţii regimurilor comuniste. Realizarea unor asemenea obiective nu era posibilă fără obţinerea controlului total asupra sistemului mass-media. Controlul se poate exercita „în amonte”, prin stăpânirea tuturor resurselor implicate în producţia de publicaţii şi programe audiovizuale (deci prin exercitarea monopolului asupra bazei materiale şi financiare a presei) şi „în aval”, prin controlarea mesajelor mass-media înainte de difuzarea lor. Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor: un grup redus de oameni („aparatul” de partid şi administrativ) monopolizează

controlul asupra diferitelor categorii de resurse şi fixează criteriile de distribuire („alocare”), conform intereselor lor specifice. Din această perspectivă, esenţial este ca „resursele generate în cadrul societăţii să rămână în interiorul aparatului puterii, mai curând decât să dispară prin consum” (K. Verdery, 1994, p. 49). Astfel, cotele de hârtie fixate prin planurile anuale limitează producţia de ziare şi reviste la tirajele stabilite de Putere şi anulează posibilitatea apariţiei unor publicaţii alternative; la fel, numărul de frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancorează instituţiile din sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de controlat; alocarea unor resurse financiare relativ reduse pentru mobilitatea jurnaliştilor conduce la restrângerea sferei lor de activitate. În plus, stăpânirea mijloacelor de producţie (fabrici de hârtie şi de substanţe chimice, surse de energie, tipografii, studiouri) şi a celor de transport şi telecomunicaţii asigură difuzarea rapidă a propriilor produse mass-media şi eliminarea din circuit a produselor considerate indezirabile. După cum observa, cu umor, Paul Lendvai (1980, p. 32): „cel mai mare grup de presă din lume este URSS Inc., care controlează 7.923 de cotidiene şi 4.670 de reviste, studiouri şi staţii de emisie pentru 60.000.000 de aparate de televiziune şi peste 120.000.000 de receptoare radio”. Controlul Puterii se exercită şi asupra unei alte resurse din amonte: structura organizaţională. Accesul în lumea presei era controlat de aparatul de partid, care efectua selecţia „cadrelor” (cu variaţii de procedură depinzând de loc şi de momentul istoric), conform unor criterii restrictive, de ordin social, politic şi ideologic. Redacţiile erau construite, indiferent de domeniul de activitate, după aceeaşi schemă piramidală, în care eşaloanele editoriale numeroase (şefi de secţie, redactori-şefi adjuncţi, redactori-şefi sau directori) aveau misiunea de a controla conţinuturile produse de eşaloanele reporterilor. După redactarea şi aprobarea materialelor în redacţie, mai multe filtre succesive (de la „responsabilii de număr” la „cenzori”) asigurau, în timpul producerii publicaţiei sau emisiunii, verificarea repetată a materialelor şi eliminarea elementelor considerate indezirabile. În felul acesta, ziariştii erau obilgaţi să scrie şi să vorbească despre ceva diferit de ceea ce trăiau şi vedeau în peregrinările lor de zi cu zi, să prezinte o falsă realitate a reuşitelor, a progresului, a bunăstării, a adeziunii şi a mobilizării maselor, să producă şi reproducă un discurs oficial, golit de conţinut şi de adevăr. Această „minciună organizată” de care vorbea Vaclav Havel se bazează pe o incantaţie a cuvintelor, fără legătură cu viaţa oamenilor, cuvinte şi formule stereotipe care ofereau celor de la conducere posibilitatea de a auzi şi de a citi ceea ce vroiau să audă şi să citească. Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite (şi controlate) de Putere: comitete de propagandă, agenţii de presă de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe minuţios regizate. Acestea ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandistică, nu informativă: „Cea mai importantă caracteristică a informaţiei oficiale este faptul că este furnizată cu raţia. Spre deosebire de lumea occidentală, unde informaţia este din ce în ce mai abundentă, în regimurile de după cortina de fier ea este deosebit de rară” (T. Mattelart, 1995, p. 90). Prin acest proces, realitatea este filtrată, ierarhizată şi reconstruită cu grijă; evenimentele (în ineditul şi brutalitatea lor) dispar şi sunt înlocuite cu formule doctrinare; întâmplările negative (catastrofe, accidente, mişcări sociale, proteste) sunt total eliminate; neprevăzutul (subiect al marilor materiale de presă) este evacuat din mesajele mass-media, deoarece el contrazice imaginea ideală a unei societăţi perfect planificate şi continuu controlate de către partid; actualitatea este ignorată şi în locul ei apare o „non-actualitate” (P. Lendvai, 1980, p. 95) puternic ideologizată: glorificarea sistemului şi a conducătorilor, enumerarea realizărilor economice, prezentarea integrală a documentelor de partid, criticarea imperialismului, construirea unor portrete-tip de eroi ai socialismului. Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activităţii mass-media: ziarele şi revistele apar în tiraje fixe, stabilite dinainte, indiferent de reacţiile, interesele sau dorinţele publicului; grilele de programe din audiovizual respectă strategii propagandistice, adeseori în contradicţie cu ritmul vieţii casnice a populaţiei; temele sunt fixate

conform calendarului evenimentelor oficiale (congrese şi conferinţe, iniţiative economice, comemorări şi momente festive, aniversări ale datelor de naştere ale conducătorilor etc.), fapt care plasează presa într-o ipostază de „campanie” de mobilizare şi propagandă permanetă. Fiind planificată, activitatea mass-media are termene de îndeplinire şi obiective precise, asemenea oricărei alte întreprinderi socialiste: „Sarcinile politico-ideologice de propagandă constituie raţiunea de a fi a presei. Ea este un «muncitor» ca toţi ceilalţi muncitori şi trebuie să contribuie, cot la cot cu ceilalţi tovarăşi din industrie şi agricultură, cu partidul, statul şi diferitele sale organe, la realizarea obiectivelor şi politicilor dinainte stabilite (…) Presa nu este decât un intermediar aflat în slujba scopurilor fixate de regim, fabricând ceva, în acelaşi mod ca şi producătorul de ghete, având sarcini de producţie care se măsoară în rezultate bune în muncă” (P. Gross, 1992, p. 52). Transfigurarea propagandistică a realităţii afectează însăşi esenţa actului jurnalistic: cei care lucrează în mass-media comuniste nu mai sunt căutători ai informaţiilor neaşteptate, anchetatori ai adevărurilor ascunse sau generatori ai dezbaterilor sociale controversate; ei devin o instanţă care reproduce, aproape mecanic, discursul oficial, neagă atributele creativităţii şi contestării şi se transformă (conform formulei fericite a lui Paul Lendvai) în „birocraţi ai adevărului”. Controlul „în aval” se efectuează prin verificarea conţinuturilor, înainte ca ele să devină publice; acest obiectiv este atins prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură. În forma sa cea mai simplă, cenzura se exercită prin controlarea sumarelor şi a programelor, a textelor şi a emisiunilor aflate în pregătire. Cenzura poate fi aplicată de un grup de „specialişti” din afara instituţiei de presă sau de conducătorii din interiorul organizaţiei. În esenţă, acest tip de control urmăreşte eliminarea oricăror informaţii, idei, opere artistice, sensuri care ar putea dăuna imaginii ideale a sistemului şi a liderilor comunişti. De asemenea, notele critice sunt reorientate ideologic: ele vizează adversarii politici, doctrinele „burgheze” sau cazurile individuale de comportament „nealiniat” la poziţiile oficiale; critica nu poate atinge doctrina comunistă, instituţiile sistemului, liderii săi importanţi; când un asemenea lucru se produce, el marchează fie o schimbare doctrinară oficială, fie declanşarea unei campanii de compromitere şi eliminare a unui membru al conducerii sau a unei fracţiuni din conducere. În chip mai subtil, cenzura se exercită prin standardizarea temelor jurnalistice. Fixând inventarul temelor permise şi al celor indezirabile, precum şi modalităţile discursive în care ele trebuie tratate, Puterea restrânge aria subiectelor care pot fi abordate de jurnalişti şi fixează cadrele limbajului în care aceştia pot comunica. „Viaţa internă a partidelor era ritualistă, autoritaristă şi extrem de ierarhică. Ele funcţionau în concordanţă cu un bine gândit cult al liderilor şi orice formă de disidenţă sau atitudine critică erau cu desăvârşire interzise. În acele circumstanţe a înflorit climatul de entuziasm mecanic şi de romantism apocrif” (V. Tismăneanu, 1997, p. 67). Pentru a răspunde acestui deziderat, domenii precum industria (îndeosebi cea grea), agricultura, activităţile politice ale organelor centrale şi locale, iniţiativele conducătorilor, confruntările ideologice ale vieţii internaţionale etc., prezentate în formule şablon, în genuri şi stiluri standardizate, inundă spaţiul şi timpul mass-media. Alte sfere ale vieţii, precum cele ale faptului divers, ale controverselor ideatice, ale divertismentului (în ipostazele sale „needucative”), ale politicii externe şi ale bătăliilor pentru putere din interiorul aparatului sunt în mod sistematic ocolite. Golirea de realitate afectează şi limbajul presei: deoarece nu se referă la realităţi vii, concrete, deoarece reproduce la nesfârşit aceleaşi şi aceleaşi formule standard, el capătă caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Discursul presei, ancorat în formule stereotipe, îndeamnă atât jurnaliştii, cât şi publicul la duplicitate. Şi unii, şi alţii caută să transmită, respectiv, să ghicească sensuri diferite de cele explicit cuprinse în text; comunicarea mass-media devine un fel de „şaradă”, în care nu contează ceea ce se spune de fapt, ci ceea ce se poate ghici dincolo de suprafaţa comunicării. Astfel, publicul îşi pierde încrederea în presă – ca instrument de informare – şi o foloseşte numai în calitatea ei de depozitară a unor indicii ascunse, referitoare la evenimente neprevăzute, sau ale clivajelor din sânul Puterii.

Marcaţi de aceste restricţii pe care, prin exerciţiul cotidian al meseriei, ajung să le interiorizeze, jurnaliştii din sistemul comunist dobândesc deprinderi de auto-cenzură; în actul producerii materialelor de presă, ei elimină, din proprie iniţiativă, acele informaţii şi idei pe care le ştiu, din start, nepublicabile. În paralel, ca o formă de apărare a identităţii lor profesionale şi culturale, o parte din ei pun în mişcare diverse tehnici ale aluziei şi metaforei, prin care încearcă să stabilească o punte de comunicare (paralelă cu aceea a discursului publicat) cu o ipotetică audienţă (vezi pe larg P. Gross, 1996, pp. 17-23). Conştienţi de precaritatea poziţiei lor, ei folosesc presa ca o activitate substitutivă, în măsură să-i sprijine în realizarea acelor ţeluri pe care conştiinţa lor le-a fixat: pentru unii, ascensiunea în aparatul puterii şi accesul la resursele acestuia, pentru alţii, `mplinirea unor aspiraţii culturale de tipul celor literare, artistice sau ştiinţifice. Modelul comunist de presă, construit pe ideea exercitării unui control integral asupra sistemului mass-media, nu a condus niciodată şi nicăieri la stăpânirea totală a fluxurilor de mesaje puse în circulaţie de către presă; existenţa unor publicaţii şi programe audiovizuale alternative, apariţia unor voci jurnalistice disidente şi, mai ales, dezvoltarea tehnicilor de comunicare întemeiate pe dublul discurs au dovedit imposibilitatea transpunerii în practică, chiar şi în condiţiile celei mai cumplite dictaturi, a controlului total al presei şi, prin aceasta, a minţilor oamenilor: “Ceauşescu şi regimul său comunist au cerut ca mass media să aibă exclusiv menirea de a face educaţie ideologică, să practice îndoctrinarea, să mobilizeze populaţia şi să sprijine cultul personalităţii. În consecinţă, ele s-au transformat în canale de comunicare narcotizante, puţine la număr şi limitate ca timp de emisie, care operau pe baza unei teorii a presei doctrinare sovietice. Cu credibilitatea pierdută şi cu rolul limitat, nu au mai putut umple golul creat între ele şi public. La final, nu şi-au mai servit nici publicul, nici pe cei care le manipulau; nu au mai oglindit nici societatea românească, dar nici nu au transformat-o conform intenţilor manipulatorilor” (P. Gross, 1999, p.73). De aceea, modelul comunist trebuie înţeles din perspectiva proceselor complexe de negocieri care legau mai multe tipuri de centre de interes: a) aparatul puterii, preocupat de re-producerea sistemului şi de supravieţuirea în funcţii de conducere; b) instituţiile de presă, dominate de strategii de adaptare şi de menţinere a sistemului de lucru birocratic (şi comod); c) jurnaliştii, pendulând `ntre un comportament oficial absent-obedient (cel de „birocraţi ai adevărului”) şi un comportament mai activ, în alte sfere ale vieţii culturale; d) publicul, cu tehnicile sale de evadare din discursul oficial şi de interpretare „printre rânduri” a tuturor mesajelor mass-media.

Modelul liberal
În anul 1985, revista americană Harper’s Magazine a organizat o dezbatere având ca temă rolul presei în societatea americană (republicată cu titlul „Adevărul şi presa” în revista Sinteza nr. 66 din 1986). Pe parcursul discuţiei, juristul Ch. Rembar a insistat asupra ambiguităţii ideii de libertate a presei: „Presa noastră se află, evident, sub controlul proprietarilor ei. Ceea ce spune codul constituţional este că statul nu are dreptul să se amestece şi să îngrădească libertatea presei de a publica ceea ce doreşte. Constituţia nu spune nimic privind amestecul altora, fie cei care exercită control direct, în virtutea faptului că sunt proprietarii publicaţiilor respective, fie cititorii, care exercită un control indirect, prin faptul că preferinţele lor sunt satisfăcătoare. Aşadar, avem de ales între un control din partea statului şi un control din partea oamenilor care au destui bani. Ambele posibilităţi sunt respingătoare, dar istoria arată că cea din urmă este preferabilă”. Evident, istoria presei, ca instituţie, este totuna cu suma luptelor pentru câştigarea unui statut autonom, în raport cu puterile care întemeiază statul modern. Marcată de aceste confruntări, presa a păstrat o permanentă poziţie adversativă faţă de puterile statului. În secolele XVI-XVII presa a fost o instituţie supusă puterii, o instituţie care a crescut o dată cu procesul lent de creare a statelor-naţiune, a conştiinţei naţionale şi a autorităţii centrale. În acest sistem, statul, ca garant al

emancipării individuale, şi-a arogat dreptul de a decide şi de a controla toate instituţiile existente. Aşa cum am arătat, presa are, în aceste modele autoritariste, o singură armă: aceea a autonomiei economice. Într-adevăr, deoarece mass-media s-au dezvoltat în paralel cu sistemul capitalist, întreprinderea de presă a crescut, la rândul ei, o dată cu celelalte forme ale economiei de piaţă. De aceea, atunci când Milton a adresat Parlamentului britanic celebra Areopagicica, având subtitlul: „Pentru libertatea de a tipări fără autorizare sau cenzură”, el s-a referit, cu insistenţă, la libertatea editării, adică a producerii şi difuzării de ziare, într-un sistem de egalitate a drepturilor, asemănător cu acela creat de pieţele pe care se exercită comerţul cu oricare alte bunuri. În egală măsură, atunci când Thomas Jefferson va vorbi despre libertatea presei, el se va baza pe ideea unei „pieţe libere a ideilor”, adică a unui spaţiu concurenţial, un spaţiu echilibrat doar de logica cererii şi a ofertei (intelectuale), un spaţiu unde se pot întâlni şi confrunta diferitele curente de opinie. Conform concepţiei liberale, drepturile individului sunt sacre, iar fericirea şi binele reprezintă valori supreme şi scopuri ultime. Omul este considerat deţinătorul unor „drepturi naturale”, fundamentale şi inalienabile; în urma unui „contract social” el poate ceda o parte din prerogativele sale unor alte instituţii – precum statul, partidele, liderii politici – asupra cărora îşi exercită puterea şi controlul prin mecanismele democraţiei: alegeri, referendumuri, dezbateri publice, grupuri de presiune şi asociaţii civice. Instituţiile puterii au obligaţia să respecte drepturile şi aspiraţiile individului şi să lucreze pentru satisfacerea lor; în caz de eşec, ele vor fi supuse judecăţii acestuia şi, prin sistemul alegerilor, vor fi schimbate ori ameliorate. Pentru ca indivizii să poată dezbate şi lua decizii corecte, ei trebuie să cunoască „adevărul”. Din perspectiva teoriei liberale, adevărul se obţine prin confruntarea liberă a ideilor şi opiniilor; competiţia acestora, asemenea competiţiei mărfurilor de pe piaţa comercială, fixează „valoarea” unei idei, poziţii, iniţiative ori atitudini. Crearea unei „pieţe libere a ideilor” este însă indisolubil legată de crearea unui instrument capabil să faciliteze circulaţia acestor idei, să permită confruntarea lor neîngrădită, să contribuie la accesul liber al oricărei persoane la cuvântul public. Pentru susţinătorii acestei teorii, singura instanţă în măsură să-şi asume şi să ducă la bun sfârşit o asemenea misiune este presa (vezi, pe larg pp. 146-150). Dar, ca să permită circulaţia corectă a ideilor (şi informaţiilor), presa trebuie să fie liberă de orice presiune a părţilor interesate – în primul rând, a reprezentanţilor politicului şi ai puterii administrative: „O liberatate nu are sens decât dacă există mijloacele ce permit exercitarea ei. Corolarul voinţei de autonomie în raport cu puterea politică este independenţa materială. În acest context, numai libertatea întreprinderii economice (...) constituie garanţia materială esenţială pentru crearea unei alternative critice în faţa puterii politice” (B. Libois, 1994, p. 41). În consecinţă, presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă, puternică, plasată, prin chiar eficienţa ei economică, în afara câmpului de putere şi de influenţă a politicului. Astfel, libertatea de expresie tinde să devină sinonimă cu libertatea de a publica şi, mai exact, cu libertatea de a crea o întreprindere care difuzează mesaje de interes general: libertatea presei depinde acum de proprietatea privată asupra mijloacelor de comunicare. Conform doctrinei liberale, presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlarea instanţelor Puterii. Deoarece indivizii nu pot urmări permanent acţiunile instanţelor politice şi administrative, ei „transferă” aceste atribuţii unei alte instanţe – mass-media. Aceasta va controla activitatea Puterii, în interesul cetăţeanului, acţionând ca un „câine de pază” („watch-dog”): observând nereguli, ea va informa publicul; acest lucru va duce la naşterea unei opinii publice adversative şi va permite exercitarea unor presiuni asupra Puterii. Astfel, prin capacitatea sa de a informa, precum şi prin posibilitatea de a mobiliza masele, presa se manifestă ca o „a patra putere”. Această sintagmă nu se referă la vreo formă de acţiune ori de exercitare directă a „puterii” mass-media asupra celorlalte puteri (dintr-o asemenea perspectivă simplistă, s-ar putea crede că în cazul Watergate presa a schimbat un preşedinte); în fapt, acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri îşi exercită mandatul, ea creează

o opinie publică, mobilizează cetăţenii în favoarea unei cauze, iar aceştia, prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici şi legislativi, obţin modificarea atitudinii ori a comportamentului celorlalte puteri. Din această cauză, statutul de „a patra putere” implică mai mult responsabilităţi decât drepturi: o greşeală a presei poate declanşa o mişcare publică ce poate conduce la reacţii politice cu efecte deosebit de grave. Ceea ce înseamnă că nu atât libertatea de expresie defineşte puterea presei, cât responsabilitatea expresiei jurnalistice. Informând publicul, presa exercită, inevitabil, o acţiune educativă: ea contribuie la formarea conştiinţei civice şi la construirea individului-cetăţean, fără de care viaţa democratică este imposibilă. Părinţii concepţiei liberale (Thomas Jefferson, Thomas Paine, Tocqueville, Benjamin Constant, inspiraţi de gândirea iluminiştilor – Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu, John Locke sau John Milton) au conceput relaţia dintre presă şi indivizi dintr-o perspectivă raţională şi utilitară: oamenii, urmărind în chip lucid realizarea unor scopuri personale, au nevoie de accesul liber la informaţie şi la exprimarea opiniilor. Acestea le sunt necesare pentru dezbaterile publice, dezbateri prin care interesele individuale sunt expuse, negociate şi depăşite în favoarea interesului comun. Evoluţia istorică a demonstrat însă că în presă au intrat, alături de aceste elemente ale vieţii publice, într-o cantitate din ce în ce mai mare şi mesajele de divertisment, exponente ale vieţii private. În felul acesta, piaţa liberă a ideilor a fost dublată de o piaţă efervescentă a distracţiilor, iar individul-cetăţean, preocupat de dezbaterea civică, a lăsat locul unui individ-consumator, interesat de dobândirea relaxării şi a evaziunii imaginare. În modelul liberal, legile pieţei (concurenţă şi profit) devin factorii reglatori ai sistemului mass-media. Sub presiunea acestora, presa ajunge să fie un produs vândut de două ori: o dată cititorilor şi, a doua oară, firmelor care doresc să facă publicitate. „Dominate de logica numerelor mari, aceste întreprinderi transpun în modul de concepere a produselor dorinţa de a atinge toate categoriile de public (...). Putem spune astfel că scopul unei instituţii de comunicare de masă nu este numai să distribuie ştiri, ci şi să-şi fabrice o audienţă, adică cititori, ascultători sau spectatori, exploatând setea lor de informare. Ţelul ultim este acela de a face aceste audienţe disponibile pentru alte tipuri de influenţă – cele publicitare” (M. Mathien, 1989, p. 41). Logica cererii şi ofertei a condus astfel la un joc dublu în care presa, pe de o parte, îşi alcătuieşte mesajele în funcţie de comenzile publicului şi, pe de alta, tinde să întărească sau (chiar) să fabrice anumite tipuri de aşteptări, convenabile ei, pentru a putea menţine permanent treaz interesul audienţei. În felul acesta, treptat, conţinutul presei se orientează spre ceea ce poate „face plăcere” publicului, în esenţă spre divertisment, atât în ipostaza sa informativă (prin privilegierea ştirilor senzaţionale, a faptului ieşit din comun, a scandalului şi a evenimentului dramatic), cât şi în cea ficţională (sport, jocuri, benzi desenate, show-uri, filme, muzică etc.). Evoluţia spre un sistem liberal generalizat riscă să anuleze chiar premisele teoretice definite de părinţii spirituali ai acestui model: goana după profit face să dispară atât grija pentru „piaţa liberă a ideilor” (în favoarea unei pieţe a afectelor), cât şi răspunderea faţă de informarea individului-cetăţean (în favoarea interesului faţă de atragerea şi distrarea unui individ-consumator). Într-o scrisoare din 1787, adresată lui E. Carington, Thomas Jefferson scria: „Baza guvernării noastre fiind opinia publică, primul nostru obiectiv este să facem ca ea să fie corectă: dacă ar fi să aleg între un guvern fără ziare şi ziare fără guvern, nu aş ezita să aleg ultima soluţie. Însă, prin aceasta, înţeleg că fiecare om trebuie să primească aceste ziare şi să fie capabil să le citească”. Or, tocmai asemenea produse mass-media, capabile, prin informarea corectă, să menţină activă opinia publică, riscă să dispară sub presiunea goanei după profitul facil; de aceea, pentru realizarea misiunii de a informa şi de a oferi un forum de dezbatere, presa trebuie să apeleze la instituţii din alte zone de activitate, capabile să-i asigure existenţa (prin forme alternative de finanţare), în conformitate cu idealurile originare: astfel, orice stat democratic are obligaţia de a sprijini sistemele mass-media orientate spre informare şi spre educare, ca o garanţie a menţinerii bazelor democratice ale respectivului stat. Acest sprijin se concretizează atât prin prevederi constituţionale, care garantează libertatea de expresie, cât şi prin mecanisme legislative şi economice, care garantează existenţa liberă şi stabilă a presei. Pe lângă acestea, statele

democratice sprijină şi dezvoltă dialogul cu diferite instituţii preocupate de păstrarea şi perfecţionarea funcţionării corecte a presei: asociaţii profesionale şi sindicate, organisme de observare precum „Commission on Freedom of the Press” sau „Reporters sans Frontičres”, asociaţii ale publicului, alte instituţii orientate spre cercetarea şi evaluarea calităţii mass-media şi a corectitudinii comportamentului jurnaliştilor.

Modelul serviciului public Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării de masă, într-un triunghi ce leagă publicul, presa şi instituţiile Puterii, se face în numele unui concept esenţial: acela al responsabilităţii sociale. În virtutea acestuia, libertatea presei devine, în fapt, o datorie publică: presa are anumite obligaţii faţă de individul-cetăţean, obligaţii de la care nu poate abdica în numele legilor pieţei (profitului) şi ale succesului facil (divertismentului). Statul democratic, garant al libertăţilor, atât ale indivizilor cât şi ale instituţiilor, trebuie să sprijine dezvoltarea acestora şi să asigure, în acelaşi timp, respectarea obligaţiilor pe care fiecare le are în raport cu bunul mers al societăţii. De aici derivă ideea că presa reprezintă un „serviciu public” analog altor servicii pe care statul le oferă sau le protejează, pentru binele membrilor săi. Chiar dacă unele din articulaţiile lui trimit la idei exprimate de părinţii Iluminismului, modelul serviciului public a fost teoretizat şi transpus în practică abia la mijlocul acestui secol, sub impulsul a trei serii de factori: a) revoluţia tehnologică – apariţia de noi sisteme de transmitere a mesajelor a condus la naşterea unor noi instituţii mass-media (radioul şi televiziunea) şi la necesitatea stabilirii unor criterii unitare şi coerente de funcţionare a acestora. Într-un anume sens, această conjunctură a readus în discuţie problema accesului la resursele deţinute de stat (frecvenţele, în cazul de faţă) şi a modului în care se poate exercita controlul statal, problemă cu care se confruntaseră şi monarhiile europene, la începuturile presei scrise. Procesul de atribuire a frecvenţelor pentru posturile de radio şi televiziune (pe fondul unor crize acute declanşate de concurenţa haotică a posturilor care se „încălecau” unul peste altul pe aceleaşi lungimi de undă) a dus la dezbaterea unor principii şi norme de funcţionare, în măsură să satisfacă interesele firmelor, exigenţele statului şi aşteptările publicului larg. Astfel, „The Radio Act”, elaborat în 1927 de Comisia Federală de Radio a SUA, pornea de la premisa că „frecvenţele aparţin tuturor” şi decidea, între altele, că „acestea nu pot deveni proprietatea unor indivizi şi că toţi oamenii trebuie să beneficieze de avantajele oferite de aceste industrii” (vezi R. Farrar, 1988, p. 213). Din aceste principii cu caracter general, s-au dezvoltat ulterior alte criterii, cu statut de norme profesionale, care accentuau ideea responsabilităţii sociale a celor care utilizează aceste resurse. b) dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale – pe fondul creşterii rolului şi a puterii presei, jurnaliştii, cercetătorii mass-media şi educatorii au devenit din ce în ce mai conştienţi de răspunderea civică şi morală care apasă pe umerii celor ce produc şi distribuie mesaje prin presă. Încă de la începutul acestui secol, Joseph Pulitzer, cel care avea să finanţeze primul curs de jurnalistică (în cadrul Universităţii Columbia din New York), afirma: „Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exactă a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public” (apud T. Peterson, 1976, p. 83). Prin aceste cuvinte-manifest era anunţată prioritatea interesului social general, în raport cu interesele grupurilor economice, ale celor politice sau (chiar) ale colectivităţilor jurnalistice. Acumularea de experienţe dramatice (cele două războaie mondiale, crizele economice şi politice, şocurile confruntării Est-Vest, „derapajele” presei etc.), a permis definirea unor principii de acţiune bazate pe ideea responsabilităţii

sociale a jurnalistului şi concretizate în numeroase coduri profesionale cu caracter naţional (amintim aici codul de etică al Societăţii Jurnaliştilor Profesionişti Sigma-Delta-Chi din SUA, Codul de Conduită – Germania, Carta Obligaţiilor Profesionale ale Jurnalistului – Franţa, Carta Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor – Anglia) sau internaţional („Declaraţia principiilor de conduită ale jurnaliştilor” – Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Codul Arab de Etică, Codul de Etică al Jurnaliştilor Latino-Americani, Principiile Internaţionale ale Eticii Jurnalistice). c) amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei – numeroşi cercetători şi filosofi, martori ai creşterii puterii mass-media, ai dispariţiei unor forme de comunicare tradiţionale şi ai înlocuirii acestora cu tehnicile variate ale comunicării de masă au analizat sau au mediat asupra acestor fenomene, ajungând, nu o dată, la concluzii critice referitoare la funcţionarea presei. Sub impulsul acestor demersuri, mai multe foruri – ştiinţifice, guvernamentale, jurnalistice şi civice – au organizat dezbateri, sondaje, anchete şi au publicat documente exprimând neliniştea faţă de activitatea unei prese mai puţin devotate interesului public; ele au subliniat necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale, a polarizărilor politice şi a comportamentelor neprofesionale în favoarea unor proceduri orientate spre informarea exactă şi corectă a publicului. Între aceste documente, merită amintite aici cele realizate de K. Hutchins, preşedinte al Comisiei pentru libertatea presei (SUA), sub titlul „Libertatea Presei – un cadru de principiu”, raportul UNESCO, realizat în 1978 de comisia McBride şi făcut public sub titlul „O singură lume, mai multe voci”, „Declaraţia de la Taillories”, aparţinând liderilor unor mari organizaţii de presă din 21 de ţări, reuniţi în Franţa, în 1981, sau „Declaraţia despre mass-media” a UNESCO. În esenţă, modelul serviciului public porneşte de la premisele teoretice ale modelului liberal, considerând însă că, în evoluţia sa, sistemul liberal a abdicat de la principiile sale fundamentale. Astfel, Th. Peterson susţine că, în conformitate cu teoria liberală tradiţională, „presa trebuie să contribuie la bunul mers al sistemului politic, oferind informaţii, idei şi dezbateri pe teme de interes general; să lumineze publicul, astfel încât acesta să poată să se autoguverneze; să protejeze drepturile indivizilor, acţionând ca un câine de pază împotriva guvernului; să servească sistemul economic, asociind cumpărătorii şi vânzătorii de bunuri şi servicii prin intermediul publicităţii; să ofere divertisment; să-şi asigure o autonomie financiară, pentru a fi eliberată de presiuni sau interese externe” (Th. Peterson, 1976, p. 74). Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieţii şi a goanei după profit; instituţiile mass-media au abandonat adeseori misiunea de a informa în chip neutru şi echilibrat şi au optat pentru divertismentul facil; ele şi-au mărit astfel audienţele (şi firmele care cumpără spaţiu sau timp pentru reclame), dar au devenit, simultan, sclavele gusturilor publicului consumator: „Informaţia şi spectacolul sunt produse astăzi după tehnici industriale. Preocuparea majoră a producătorului nu mai este de a fabrica bine; nici de a vinde bine; nici măcar de a difuza bine; ci doar de a fi ales, de a fi acceptat de un consumator inconstant şi mereu pândit de saţietate” (Fr. Balle, 1988, p. 39). Pe lângă privilegierea senzaţionalului, evoluţia, în logica „liberală”, a condus şi la concentrarea instituţiilor mass-media sub cupola unor trusturi extrem de puternice. În felul acesta, un grup limitat de proprietari controlează majoritatea canalelor de comunicare; în mod teoretic (şi frecvent chiar practic), accesul la comunicare este limitat, fie prin faptul că ideile expuse reflectă interesele unui asemenea „clan”, fie prin faptul că segmente largi ale societăţii nu mai pot să participe la dezbaterile publice – ceea ce anulează principiul unei „pieţe libere a ideilor”. Aceste constatări au născut o întrebare simplă: cum se poate asigura autonomia financiară (evitându-se capcanele goanei după profit), independenţa faţă de autorităţile statale (pentru a se garanta neutralitatea instituţiei şi libertatea accesului la informaţie) şi îndeplinirea idealurilor generoase ale constituirii unei „pieţe libere a ideilor” (informarea şi educarea publicului larg)? La

această dilemă există un singur răspuns: printr-o participare neinteresată a distribuitorilor de fonduri. Astfel, atât statul, cât şi grupurile economice pot sprijini diferitele instituţii mass-media, fără a interveni în politica acestora, fără a încerca să le influenţeze sau să le impună punctul lor de vedere şi interesele specifice. Raţiunile unei participări neinteresate pot fi de ordin politic (sprijinirea democraţiei) sau de ordin filantropic (sprijinirea creaţiei culturale). În cea mai cunoscută variantă a acestui model, concretizată în Europa, îndeosebi în sfera audiovizualului, statul sprijină financiar şi logistic posturile de interes public fără a interveni direct în politica acestora. Prerogativele de reglementare şi control sunt transmise de către factorii politici şi administrativi unor instanţe de tip tehnocratic, constituite din specialişti sau personalităţi independente, al căror prestigiu şi a căror probitate pot fi o garanţie a independenţei lor de acţiune. Astfel, în Franţa funcţionează Consiliul Superior al Audiovizualului (pentru evoluţia sinuoasă a acestei instituţii vezi R. Cayrol, 1991, pp. 260-268), iar în Anglia, Comisia Televiziunilor Independente; în SUA, chiar dacă statul nu subvenţionează posturile din audiovizual, aceeaşi logică tehnocrată a condus la crearea Comisiei Federale a Comunicaţiilor şi a Corporaţiei pentru Serviciul Public şi Audiovizual; după aceleaşi modele, în ţările est-europene au fost votate legi ale audiovizualului care au condus la crearea de instanţe analoage: Consiliul Superior al Audiovizualului (Polonia), Consiliul Independent de Radio şi Televiziune (Cehia), Comisia Federală de Televiziune şi Radio (Rusia) sau Consiliul Naţional al Audiovizualului din România. La un nivel secund, fiecare post de serviciu public este coordonat de o altă structură tehnocratică (ce are ca scop excluderea intervenţiei directe a reprezentanţilor Puterii), de obicei de un Consiliu de administraţie format, în principiu, din specialişti şi personalităţi neutre. Modelul serviciului public în audiovizual ar trebui să conducă la separarea clară a acestor posturi de cele comerciale, prin mai mulţi factori: poziţia juridico-administrativă (statal/privat); modul de finanţare (subvenţii/câştiguri din activitatea proprie); conţinut (generalist, bazat pe informare, educare şi divertisment elevat/specializat, cu accent de divertismentul de consum); profilul audienţelor (public naţional/public-ţintă limitat). În realitate, aceste distincţii de principiu nu sunt întotdeauna şi nici integral realizate: astfel, în SUA, de la bun început, marile companii de radio şi televiziune particulare au acoperit întregul teritoriu naţional şi au vizat un public larg, în timp ce posturile cu caracter educativ sau orientate spre cultura de elită au fost subvenţionate de stat şi au cunoscut o difuziune geografică limitată (vezi, pe larg, R. Farrar, 1988, pp. 226-227 şi 271-274). Totodată, în ultimele decenii, posturile publice au început să preia schema de programe specifică posturilor comerciale, iar acestea au dezvoltat emisiuni cu vocaţie educativă şi culturală. Într-o amplă sinteză consacrată televiziunilor publice, cercetătorii Y. Achille şi J.J. Bueno consideră că, în Europa, sistemul serviciului public s-a întemeiat pe un regim de monopol statal ce acoperea trei domenii: producţia, programarea şi distribuţia (1994, p. 27). În anii ’70, apariţia şi generalizarea televiziunilor prin satelit sau prin cablu, precum şi dezvoltarea unor firme specializate în producerea şi vânzarea de programe la preţuri mai mici decât cele practicate de televiziunea de stat, au condus la pierderea acestui monopol; pe acest fond, politica de descentralizare promovată de guvernele europene a favorizat reducerea sprijinului statului şi orientarea televiziunilor de serviciu public către un regim de existenţă apropiat de cel al televiziunilor comerciale. Evoluţiile recente ale peisajului european al audiovizualului se caracterizează fie prin trecerea unor posturi de anvergură naţională din mâinile statului în cele ale unor grupuri particulare (cazul Franţei), fie prin dezvoltarea puterii şi prestigiului unor canale comerciale, care ajung să concureze postul naţional (cazul Italiei, Germaniei, Angliei). În aceste condiţii, televiziunile naţionale de tip serviciu public riscă să-şi piardă calitatea de „televiziuni de referinţă”, de „instrumente indispensabile în dezvoltarea culturală a unei naţiuni” şi de locuri de manifestare a sferei publice, locuri unde „este federată o audienţă importantă” (idem, pp. 62 şi 313). Drept urmare, misiunea lor informativă şi educativă poate fi pusă sub semnul întrebării: dacă posturile comerciale au rate de audienţă mai mari (distribuind acelaşi tip de programe), atunci ce raţiuni de existenţă pot invoca aceste uriaşe şi costisitoare instituţii

statale? Dacă ele se cantonează în sfera unor atribuţii ce vizează păstrarea şi promovarea unor valori majore ale culturii, mai pot fi ele posturi generaliste, de masă, sau devin posturi specializate, adresându-se unui public de elită? Iar dacă ele nu mai reprezintă „postul” de referinţă, ci unul din multiplele posturi între care receptorii pot alege, de ce ar trebui cetăţeanul să plătească un abonament integral numai pentru cele câteva minute din zi în care face apel la programele de serviciu public? Analizând toate aceste interogaţii, Y. Achille şi J.J. Bueno ajung la concluzia că, în acest moment, televiziunile de serviciu public se confruntă cu o „criză de legitimitate”, care, corelată cu criza economică, va conduce în mod inevitabil la o schimbare dramatică a strategiei de programare, a conţinuturilor şi chiar a condiţiei lor de serviciu naţional. De altfel, un recent raport al Consiliului Superior al Audiovizualului din Franţa identifica, alături de concurenţa („clasică”) a posturilor private, alţi factori de destabilizare: multiplicarea posturilor tematice, dezvoltarea difuzării transfrontaliere şi perspectivele deschise de sistemele numerice” (vezi Le Monde, 19 dec., 1998, p. 20). Statul subvenţionează şi o seamă de publicaţii cu caracter cultural-ştiinţific sau educativ. După cum este lesne de înţeles, acestea, adresându-se unui public limitat, nu pot să se autofinanţeze din vânzări şi reţete publicitare. De asemenea, din fonduri guvernamentale sunt susţinute şi publicaţiile şi (uneori) posturile de radio şi televiziune dedicate minorităţilor naţionale. În sfârşit, în aceeaşi categorie intră şi publicaţiile, posturile sau programele care sunt produse fie pentru diaspora, fie pentru promovarea unor valori ale unei culturi naţionale în străinătate (cum ar fi Radio France International şi TV 5 în Franţa, sau Worldnet în SUA). Aşa cum am amintit mai sus, nu este obligatoriu ca numai statul să sprijine financiar o instituţie de presă care, prin activitatea ei, se dovedeşte a fi devotată interesului public. O seamă de subvenţii pot veni şi de la grupuri ori persoane particulare, cel mai adesea prin intermediul unor fundaţii sau asociaţii neguvernamentale cu vocaţie culturală. Acestea pot menţine în viaţă publicaţii ştiinţifice, literare, artistice, ziare şi programe comunitare, produse mass-media studenţeşti etc.; intervenţia dezinteresată a finanţatorului privat porneşte de la ideea că aceste produse de presă, promovând valori ale culturii şi spiritului civic, îndeplinesc un rol social important şi au o responsabilitate morală evidentă; în plus, existenţa unor prevederi legislative adecvate, care oferă reduceri de impozite pentru grupurile economice care subvenţionează instituţii culturale, favorizează acest mecenat modern, în formele sale cele mai variate: subvenţionare, parenaj, sponsorizare etc. Într-o lume modernă şi complexă, presa se poate dezvolta îndeplinind simultan mai multe roluri, altfel spus, concretizând, la scara unui moment istoric sau a unei singure ţări, elemente variate din mai multe „teorii”. Cu atât mai mult acum, când suntem martorii unei perioade de accentuată schimbare socială, este firesc ca sistemele de organizare a mass-media să interfereze şi ca, în diferitele canale sau instituţii de presă, să întâlnim caracteristici ori accente care derivă din „teorii” diferite. În România post-comunistă, audiovizualul naţional îşi revendică, în principiu, apartenenţa la modelul serviciului public; la fel şi publicaţiile culturale subvenţionate de diverse ministere, de la cel al Culturii până la cel al Transporturilor. În zdrobitoarea lor majoritate, produsele presei scrise, precum şi posturile audiovizuale comerciale se ancorează în modelul liberal. Puţinele ziare controlate de unele partide şi unele publicaţii locale (îndeosebi cele ale instituţiilor administrative) au comportamente care amintesc de caracteristicile modelului autoritarist. În acelaşi timp, este evident că nici o instituţie mass-media serioasă nu se revendică din modelul comunist.

Exerciţii Care sunt diferenţele dintre funcţii, roluri şi efecte? Cum apar disfuncţiile? Numiţi câteva disfuncţii şi explicaţi cauzele apariţiei acestora?

Care sunt cauzele (necesităţile sociale) care conduc la apariţia funcţiei de informare? Care sunt mecanismele sociale, în plan macro-social şi în plan micro-social, prin care se realizează funcţia de socializare? Comentaţi conceptul de “experienţe vicariale”. Ce legătură există între aceste experienţe şi consumul de mass media? Prin ce note se caracterizează modelul de presă de serviciu public? Care sunt deosebirile dintre modelul autoritarist și cel communist? Care sunt asemănările dintre modelul liberal și cel de serviciu public? Dar deosebirile? Repere bibliografice Balle, Francis, 1990, Médias et société, Paris, Montchrestien (ed. a V-a) Biagi, Shirley, 1999, Media Impact – An Introduction to Mass Media, Belmont, Wadworth Publ. Cayrol, Roland, 1991, Les médias, Paris, PUF Drăgan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicarii de masă, Bucureşti, Şansa Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanică la interacţiune), Iaşi, Polirom Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicării, Iaşi, Polirom

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful