SPAŢII CULTURALE, nr.

34 / mai-iunie 2014
1














Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:
PETRACHE PLOPEANU
CAMELIA MANUELA SAVA
VALERIU SOFRONIE
NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI









e-mail :
valeria.taicutu@yahoo.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

Revista nu-şi asumă responsabilitatea
pentru punctele de vedere conţinute de
materialele publicate.

SPAŢII CULTURALE nr. 34 / 2014

Cuprins


Editorial: Cărţi din cărţi / pag. 1
Fapte culturale: Festivalul concurs „Rezonanţe udeştene” /
pag. 2
Premiul revistei „Spaţii culturale”: Alexandra Bianca
Dumencu / pag. 3
Daniel Drăgan: Călătorie sprâncenată / pag. 4
Emil Niculescu: Efectul Moşescu / pag. 8
Petrache Plopeanu: Douăzeci de minute de libertate / pag. 11
Nicolae Grigore Mărăşanu: Poeme / pag. 13
Doina Cernica: Dincolo, la Cernăuţi / pag. 14
Stan Brebenel: Poeme / pag. 16
Daniel Corbu: Poeme / pag. 17
Adrian Suciu: Poeme / pag. 20
Mihai M. Macovei: Poeme / pag. 22
Christian Crăciun: Filmul ca rugăciune / pag. 23
Valeriu Sofronie: Capătul... te rog... / pag.26
Mihaela Malea Stroe: Poeme / pag. 27
Diana Vrabie: Literatura de mărturisire / pag. 28
Maria Cristina Ştefan: Cerurile / pag. 30
Simona-Grazia Dima: Limita cuvântului / pag.32
Valeria Manta Tăicuţu: Sonete / pag. 36
Florin Dochia: Privelişti din fabrica de emoţii / pag.37
Leo Butnaru: Traduceri din Anna Ahmatova / pag.39
Ion Roşioru: Fascinaţia pantumului european / pag.41
Camelia Manuela Sava: Poeme / pag. 45
Viorel Savin: Cinesunta / pag. 46
Constantin Arcu: Tentativă de omor / pag. 49
Mircea Bostan: Poeme / pag. 52
Nicolae Mihai: Poeme / pag. 55
Cărţi prezentate de: Petre Isachi, Mitu Sălciannu, Ion
Cristofor, Ionel Popa, Florin Caragiu, Stan Brebenel, Valeria
Manta Tăicuţu / pag.57
Adrian Botez: Poeme / pag. 65
Mihai Merticaru: Poeme / pag. 66
Vasile Ghica: La balamuc, birjar! / pag. 67
Ion Roşioru: Poeme / pag. 68
Gherasim Rusu Togan: Mânia divină / pag. 69
Artemiza-Delia Asănache: Eugen Lovinescu / pag. 71
Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi / pag. 76
Reviste literare / pag.79

Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Consiliului
Municipal şi al Primăriei
Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:

0744-708.812
0765-797.097
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
2






Cărţi... din cărţi





Tanti Maricica lui Doliş, vecina mea dintr-o
îndepărtată copilărie comăneşteană, era croitoreasă. Una
de cartier, deosebită de suratele ei prin faptul că, în afară
de confecţionarea unor rochii şi bluze din „pânză de
steag” ori din stambă înflorată de şase lei metrul, mai
avea boala cititului şi a panseurilor. Când te aşteptai mai
puţin, îţi plasa câte un truism căruia nu aveai cum să-i
rezişti, mai ales pentru bonomia humuleşteană cu care
era emis. De la tanti Maricica am aflat, pentru prima
oară (am scuza anilor puţini, câţi număram pe atunci!)
de traficul de bunuri intelectuale: „Cărţile se fac din
cărţi şi oamenii din oameni”. Sigur, n-aveam de unde şti
că vorba era „un bun al întregului popor”, că circula
liberă şi nestingherită şi că aducea a scuză glumeaţă
pentru ceea ce numim plagiat, obicei multisecular,
practicat nu numai de spiritele mediocre, incapabile să
producă ceva prin eforturi proprii, ci şi de personalităţi
recunoscute pentru talentul lor.
În ultimii ani, mass media, atunci când a fost în
criză de subiecte fierbinţi, a mai adus în faţa publicului,
în mod anemic, însă, câte un caz de plagiat, mai cu
seamă atunci când vinovatul era om politic, ori profesor
universitar, ori cine ştie ce persoană plină de bani şi
dornică să-şi înnobileze CV-ul european cu titlul de
„doctor în...”. De fiecare dată, scandalul s-a stins,
cumva, înainte de a începe, păgubiţii de idei (de obicei
trecuţi de mult la Domnul) n-au avut cum depune
plângere penală, în timp ce copiatorii lor, ştiind cât de
scurtă este memoria colectivă la noi, au aşteptat, fără să
dea replică şi fără să-şi recunoască fapta comisă, ca
lumea să uite, iar ei să-şi continue viaţa glorioasă ca
doctori în ceva pe seama muncii altora.
La noi, ca în toate ţările subdezvoltate, nu este
preţuit decât ceea ce iese din mâinile omului, nu şi ceea
ce iese din mintea lui. Necăjitul care trudeşte 12 ore pe
zi, pentru un salariu mizerabil, va privi cu suspiciune pe
cel care scrie şi gândeşte. „Noi muncim, nu gândim”, se
striga imediat după evenimentele din 1989, când
intelectualii patriei încercau să ofere o alternativă la
scenariul deja în desfăşurare. Lipsa de respect pentru
elita culturală şi intelectuală a crescut de-a lungul
ultimilor ani, dar, ca să crească mare şi frumoasă, a
devorat tot ce putea devora, mai ales că i-a sărit şi
internetul în ajutor, internetul, acea grădină din care
„drumeţul”, cum se spunea într-o poezea obligatorie în
învăţământul comunist de pe vremuri, poate să ia „fără
sfială”, că n-are de dat la nimeni socoteală...
În mentalul colectiv, când furi idei, poeme,
fragmente, cărţi întregi uneori, nu-i ca atunci când intri
în casa unui străin şi-i iei tot ce-a agonisit. Una e să furi
produsul muncii fizice a cuiva, alta e să furi produsele
inefabile ale minţii şi sufletului său. Vina, de fapt, este
la fel de mare. Dar spune aceasta elevilor care-şi
copiază temele de pe internet, studenţilor care-şi rezolvă
temele de cercetare prin copy-paste, absolvenţilor (mă
rog, poate că şi profesorilor) care folosesc aceeaşi
metodă pentru a scăpa de calvarul lucrării de licenţă ori
de grad, poeţilor mărunţi, lipsiţi de talent, care-şi scot
volume pescuind cuvinte, sintagme, idei de prin
volumele scrise de alţii şi postate pe internet... ş.a.m.d.
Obiceiul plagiatului este atât de vechi şi de
nebăgat în seamă, încât ar fi o mare naivitate să-ţi
închipui că, luptându-te cu el, doar cu slabele-ţi
mijloace, ai avea o cât de mică şansă în deranjarea lui.
„Dreptul de proprietate intelectuală” pare o glumă
nereuşită pentru cei mulţi, săraci şi inculţi, gata să-ţi
închidă gura cu acel tocit (prin utilizare grobiană):
„de-asta ne arde nouă, când n-avem...”. Şi lista cu
„n-avem aia, n-avem aia” este atât de lungă, încât
sancţionarea plagiatului devine, aşa, un moft, un
pamplezir, o pierdere de vreme.
Aşa stând lucrurile cu ideile care circulă de la un
autor la altul şi de la o carte la alta, pe un fundal sumbru
de nepăsare faţă de dreptul de proprietate intelectuală,
nu m-am mirat când Gheorghe Andrei Neagu mi-a
trimis spre lectură un material publicat de Virginia
Paraschiv din Baia Mare. Se face acolo referire la două
volume de proză scurtă cu acelaşi titlu şi scrise cam în
acelaşi stil, dar aparţinând unor persoane diferite:
Ştefania Oproescu şi Anca Goja. Volumul doamnei
Oproescu a apărut în 2007, al doamnei/domnişoarei
Goja în 2014. Amândouă de numesc „Zăpada neagră”.
Chiar aşa coincidenţă de titlu?! Să zicem că ar fi posibil,
în fond, nimic nou sub soare, de ce n-ar fi zăpada
„neagră” pentru mai multe persoane? Problema este,
zice Virginia Paraschiv, care chiar a citit ambele
volume, că şi conţinutul este identic.
Cine va câştiga din confruntare, dacă va fi
vreuna? Cred că tânăra din Cluj, protejata lui Ion
Mureşan, care, după cum se crede, i-a şi inspirat
prozatoarei acest titlu original.


Valeria M.T.






EDITORIAL
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
3





Festivalul-concurs de literatură
„Rezonanţe udeştene”

Juriul celei de a XIX-a ediţii a Festivalului-concurs de
literatură „Rezonanţe udeştene”, alcătuit din: Mircea A.
Diaconu - preşedinte; Adrian Dinu Rachieru, Vasile
Spiridon, Gellu Dorian, Liviu Dorin Clement – membri
– a hotărât acordarea următoarelor premii:


Secţiunea PROZĂ:

MARELE PREMIU „EUSEBIU CAMILAR”,
susţinut financiar de Muzeul Bucovinei şi
Premiul revistei ATENEU Bacău:
- Nicolae CÎRSTEA, Bucureşti
Premiul I şi Premiul revistei CONTACT
INTERNAŢIONAL, Iaşi:
- Ovidiu Laurenţiu CAVACHI,
Constanţa
Premiul al II-lea:
- Emilia TABĂRĂ, Suceava
Premiul al III-lea:
- Raluca Ioana RÎMBU, Suceava

Secţiunea POEZIE:

MARELE PREMIU „MAGDA ISANOS”,
sustinut financiar de Muzeul Bucovinei şi
Premiul revistei CONVORBIRI LITERARE, Iaşi:
- Alexandra NEGRU, Suceava
PREMIUL "CONSTANTIN ŞTEFURIUC",
acordat de cotidianul CRAI NOU Suceava şi
Premiul revistei POEZIA, Iaşi:
- Daniela BEJINARIU, Suceava
Premiul I şi Premiul revistei POESIS, Satu Mare:
- Anastasia GAVRILOVICI, Suceava
Premiul al II-lea şi Premiul revistei CRONICA
VECHE, Iaşi:
- Estera STANCIUC, Suceava
Premiul al III-lea şi Premiul revistei CONTACT
INTERNAŢIONAL, Iaşi:
- Mara Diana ALEXOAEA, Suceava
Premiul revistei ZONA LITERARĂ, Iaşi:
- Cosmina Ştefania ONICIUC, Suceava
Premiul revistei BUCOVINA LITERARĂ Suceava:
- Alina Iuliana VERDEŞ, Râşca, Suceava
Premiul revistei HYPERION Botoşani:
- Dumitru Alexandru GHERAS, Chişinău,
Republica Moldova
Premiul revistei TIMPUL, Iaşi:
- Raluca Ioana RÎMBU, Suceava
Premiul revistei CONTA, Piatra Neamţ:
- Lavinia Loredana NECHIFOR, Suceava
Premiul revistei DACIA LITERARĂ, Iaşi:
- Elena STAN, Vatra Dornei, Suceava
Premiul revistei PLUMB, Bacău:
- Ana Maria MARCU, Suceava
Premiul revistei ORAŞUL, Cluj-Napoca:
- Bianca COŞTIUG, Suceava
Premiul revistei SPAŢII CULTURALE,
Râmnicu Sărat:
- Alexandra Bianca DUMENCU, Suceava
Premiul revistei REVISTA ROMÂNĂ, Iaşi:
- Florin Ionuţ NEGRU, Suceava

Secţiunea REPORTAJ LITERAR:

Premiul I:
- Adela CĂŞUNEANU, Suceava
Premiul al II-lea :
- Magdalena Diana DINCU, Suceava
Premiul al III-lea:
- Iasmina RĂCEANU, Suceava




FAPTE CULTURALE
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
4
„REZONANŢE UDEŞTENE”:
PREMIUL REVISTEI „SPAŢII
CULTURALE”

Alexandra Bianca DUMENCU













(Elevă, clasa a X-a, Colegiul Naţional “Petru Rareş”
din Suceava)

Sway. poate că da

poate că nu
ştiu poate că lumina din tavan știe
despre asta je t'aime și iar tavanul se încinge aduce
versuri
fine coniac de cel bun dar pot să zic oricând

e ca şi cum îți intră praf în ochi

şi așa buzunarul stâng devine
suport de şerveţele tastatura e o coajă
ce se taie touch-ul e un fluier. imaginezi un colţar așezi
din ochi creta colorată profa se apropie ia cercurile

și te faci că fumezi în cafenea citești
despre vise speli bine viermii
roz de pe tricou/ peut-être poate că nu ştiu germana și

faci geometrie pe sârmă. es tut mir leid masa se învârte
tot la fel es tut mir leid masa se învârte
tot la fel
și poate că
ninge
nu pe pământ pe gresia roșie și fluturii în putere dau
repede
la lopată

Wieder pasăre albă

vezi cum dungile albe de pe colțarul din spate
se mișcă. pe trupul ei ori se zbat spre înapoi
un liliac se rupe și se-ndoaie
din aripa sa se cojește frica

un liliac alb croiește drumul arcurile bătrâne scot sunete
colțarul se mototolește
devine cuib de rândunele când păsările negre
intră nu pe pământ
ci pe dungile mișcate ale trupului care

se aprinde
wieder sub o lampã stinsã

Să nu pleci

te simți agățat de filmul de aseară. e podul acela
prin care trec toate tăcerile tu ai tăcutul cel mai frumos
e o idee
simplă psihologie într-o juma de oră îti zic
să nu pleci

să nu
pleci intră frigul pe sub geam sau
pe ușa seacă
să nu pleci muzica vecinei sună a colanți colorați
sub tavan e o carte neatinsă de vremuri. ziua de post

e lungă vacanța e un mausoleu
o vezi în somn pe sub cearșaf n-o prinzi cu ea
avionul se prăbușește în ocean/ poate tu-l comanzi
sau e doar filmul. fără love story fără și

fără johnny depp cu polițistul care înoată
printre supraviețuitori cu amintirea
blondului de-aseară se taie în mare/ te îneci și

cineva te bate pe spate să nu pleci

Ochișor și-un nume

glasul verdelui nu-l știe nimeni el e
ascuns în pervazul din fața blocului
clipește uneori în dreapta mea și curând are ochi

îmi zâmbește zilnic are ceară în privire
se înalță trimfãtor în cearcăne cautã un motiv
și dispare

glasul verdelui e lângă mine
are 4 ochi îi spun Ochișor/ întâmplător are un nume
și sufletul în cui
uite vezi cum se rupe din trup
colțul ochiului mã fixează spune să tac

pun lentile verdelui și las sub acest cer
tot ce numesc ochișor



SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
5

Daniel DRĂGAN

Călătorie sprâncenată

Roţile trenului măcinau depărtarea, mărunt-
mărunt, cu zgomote mici şi regulate ca o melodie
continuă, desfăşurată de pe un mosor fără sfârşit. Matei
Filipescu a adormit în legănarea metalică a trenului. S-a
trezit cu obrazul transpirat şi cu spatele înţepenit de
nemişcare, s-a uitat la ceas satisfăcut că a trecut o bună
bucată de timp şi, cu siguranţă, o bucată bună de drum.
– Nu se mai poate, domnule, nu se mai poate,
zicea bătrâna cu poşetă de muşama, exprimând
concluzia unor argumentaţii anterioare, toate au ajuns la
limită, păi nu vedeţi? Pe unde te duci, numai oameni
fără nici un rost; n-au de lucru, n-au leafă, n-au nimic şi
nici nu le pasă. Cu ce-or fi trăind?
– Cu muzică, doamnă, n-aţi încercat ritmurile
moderne. La discotecă, dacă bei un suc dansezi o noapte
întreagă.
Era răspunsul în doi peri al unui student, limpede
pentru el că mătuşica asta filosoafă nu este un
interlocutor serios. Doamna blondă cu buze roşii ca
focul se simţi nevoită să ia distanţă şi să nuanţeze
observaţia doamnei cu poşetă de vinilin şi ochelari de
baga:
– Da, magazinele sunt pline. Se vinde şi se
cumpără în draci. Tot felul de bunătăţi, tot felul de
maşini şi aparate, banii circulă cu o viteză ameţitoare,
mă întreb de unde vin şi unde se duc, parcă s-ar mişca în
cerc închis, trec dintr-un buzunar în altul şi până seara
am impresia că se întorc de unde au plecat.
– Sistemul de credite, doamnă, sistemul de
credite.
Precizarea aparţinea personajului ciudat cu
lavalieră roşie şi ţigaret lung, în vârful căruia ţigara se
afla şi acum neaprinsă.
– Sper să aveţi dreptate domnule... domnule...
– Marcel. Spuneţi-mi Marcel.
– Da, domnule Marcel, creditele pot dezlega o
crispare economică, pot da un şvung, dar ele în sine nu
produc decât o stare trecătoare. Cel care angajează
creditul trebuie până la urmă să-l şi achite, ba chiar să
acopere un sistem îmbârligat de dobânzi, comisioane şi
garanţii care, toate la un loc, îl transformă pe bietul
beneficiar al împrumutului în victimă sigură, în datornic
permanent, un fel de iobag al timpurilor noi. Lucraţi
cumva la o bancă?
– Nu, doamnă, răspunse Marcel uşor stânjenit, dar
misiunea mea este să observ.
– Ce?
– Dinamica dorinţelor omeneşti.
– Poate că sunteţi scriitor.
– O, nu, în niciun caz – se scutură Marcel ca de o
învinuire dezonorantă. Eu observ şi, dacă-mi stă la înde-
mână, produc tehnologii.
– Sunteţi inginer?
– Într-un fel, da, numai că uneltele mele sunt invi-
zibile şi le folosesc exclusiv ajutând oamenii să-şi
îndeplinească dorinţele.
Probabil că este cămătar sau ceva asemănător,
gândea doamna cu buze ca focul, altfel şi-ar fi declarat
deschis meseria, că doar nu e ruşine orice ai fi.
– Foarte interesant ce spuneţi, şi ce dorinţe vă e la
îndemână să îndepliniţi?
– În principiu, orice dorinţă poate fi îndeplinită.
Depinde în ce program se integrează dorinţa aceea şi
contează, de asemenea, cota de interes pe care o
afişează purtătorul dorinţei.
– Mă gândeam că am putea colabora. Pe mine
nimeni nu m-a întrebat vreodată ce dorinţe am. Şi sunt
modestă, n-am cerut de la viaţă mai mult decât merit.
Mă credeţi?
Cel care se declara preocupat de îndeplinirea
dezideratelor omeneşti a preferat să tacă. Doamna cu
buzele ca focul privea fix la domnul purtător de speranţe
aşteptând dintr-o clipă în alta să primească un cuvânt
încurajator. Bărbatul tăcea. Dar doamna nu putea să
rămână tăcută prea mult timp.
– Şi acum la ce program lucraţi, dacă nu sunt
indiscretă?
– Deocamdată prospectez. Caut să identific
indivizii exponenţiali şi să stabilesc codurile de
procedură. Mă interesează factorii de acces la
inteligenţa artificială şi la algoritmi fără efect scontat.
– Prea complicat pentru mine, zise doamna cu
buze roşii, eu sunt economistă la un trust media, Mioara
Parfenie mă cheamă, şi sunt văduvă de cincisprezece
ani.
Matei Filipescu putea să parieze acum că Marcel
a descifrat deja codul şi dinamica dorinţelor doamnei
Mioara Parfenie: mănăstire-ntr-un picior; caută un
bărbat, ce altceva poate să dorească o văduvă cu buzele
roşii ca focul angajată cu bărbaţii într-o dezbatere a
cărei tematică ţopăie ca puricele de colo-colo, agăţându-
se de toate şi de nimic.
– Da, sunt văduvă şi m-am resemnat. Dacă ai
trecut de treizeci de ani şi ţii cât de cât la onoarea ta de
femeie şi de om, trebuie să te resemnezi.
Un oftat duios puse punct destăinuirii, şi Marcel
lăsă conversaţia întreruptă. Din cealaltă parte a
compartimentului, cvartetul tinerilor logofani continua
să macine vorbe şi, de sub aripa protectoare a gecii sale
îmblănite, Matei auzea vocile fără să ştie cui aparţine
fiecare.
– Mai vreţi ceva? fu întrebarea rostită de una
dintre domnişoare, poate chiar cea cu fesul alb şi
ciucure lung, o voce voalată de frig sau de tutun,
mezzosoprana. Colegii, care se ghiftuiseră bine cu
cârnaţi afumaţi (mirosul specific făcuse aerul să usture),
răspunseră că nu, nu le mai trebuie nimic, poate doar o
bericică.
– Dacă n-aţi cumpărat n-aveţi de unde, răspunse
cealaltă domnişoară cu voce de soprană lirică. Acum
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
6
umflă rucsacul și saltă-l pe policioară! Eu? Întrebă
ghiftuit un tenor spinto, ştii tu cine sunt eu? (Era vocea
tenorului).
– Vrei să-ţi spun? (Vocea era a sopranei). Eşti una
dintre formele infinite de organizare şi dezorganizare
cuantică a materiei care poate că nici nu există.
– Ha-ha-ha! râse leneş tenorul.
– Şi aproape sigur nu eşti ceea ce crezi tu că eşti,
continuă sentenţioasă soprana.
Somnul îl pălise din nou pe Matei Filipescu, însă
fără a-l doborî. Auzea încă trăncăneala din
compartiment. Logofani! Ce fac logofanii? Logofanii
trăncănesc. Ce trăncănesc logofanii? Vorbe. Logofanii
trăncănesc vorbe. A trăncăni trăncăneală sau a trăncăni
trăncănire.
– Diferenţa este între ceea ce vedem şi ceea ce
este lumea de fapt, decretă basul, bas cu pedală, voce
şaliapinică, ar trebui să fie cel slab, lunganul acela puţin
cocoşat, cu un pronunţat măr al lui Adam sub bărbie şi
cu părul negru strâns într-o coadă lungă pe spate. Matei
simţea o zăpuşeală complexă, produs al caloriferului
încins la maximum (rareori se întâmplă norocul ăsta în
tren, mai ales iarna), produs al respiraţiei celor opt
pasageri înghesuiţi într-un cupeu de lemn căptuşit cu
vinilin, al damfului de cârnat afumat, al spaţiului şi mai
închis de sub pulpana gecii protectoare şi – cu
siguranţă! – produs al morilor de meliţat cuvinte care
fac aerul să pară saturat de toxine, de aşchii verbale, de
praf vorbatil, îmbâcsit şi lipicios. Dar n-ar fi renunţat la
culcuşul făcut sub pulpanele veşmântului care, şi el,
purta un miros vag de blană temeinic tăbăcită şi de
naftalină, îmbibat în structura capilară încă din depozitul
pe unde va fi stat înainte de a fi dus în magazin.
– Fizica cuantică este fizica posibilităţilor. Ea nu
ne oferă răspunsuri exacte şi nu e deloc liniştitoare, se
exprima sătul şi gânditor basul şaliapinic. Ea ne spune
că lumea e mare şi plină de enigme…
Bravo, băiete! comenta în tăcerea lui somnoroasă
Matei Filipescu. Dacă nu ne spuneai tu, nu ştiam şi am
fi crezut invers!
– Dar Dumnezeu? se auzi vocea timidă a
sopranei.
– El este tot atât de real sau de ireal precum
lumea. Cel care decretează e tenorul spinto: dacă
acceptăm că lumea şi universul tot sunt o vastă, infinită
reţea neuronală cu infinite realităţi, cu infinite
posibilităţi şi viitoruri evoluând unul lângă altul sau
unul în altul, nu vom găsi niciodată răspunsul căutat.
Mezzosoprana, un pic furioasă:
– Mai bine să nu-l găsim şi să-l căutăm veşnic,
decât să găsim unul eronat care să ne condamne la
automulţumire, înţepeneală şi imobilism mistic.
În starea de neliniştită şi prelungită tranziţie între
veghe şi somn, Matei Filipescu îşi amintea de pârtia
aglomerată a începătorilor, cu puzderia de culori mişcă-
toare, de megafoanele vărsând în văzduhul nesaturat
zgomotoasele şlagăre, cu copii gălăgioşi pe sănii şi sub
sănii, cu zăpada de un alb orbitor şi cerul de un albastru
în care ţi-ar fi plăcut să explodezi, să te risipeşti în
necuprinderea lui generoasă.
– Universul, domnilor, este infinit, chiar dacă
sistemele galactice ar avea o limită, există şi o dincolo
de limită, populată cu altceva, nu ştim şi nici nu bănuim
ce, chiar când zicem vid nu ştim ce zicem, nu ştim ce e
vidul, ce unde şi radiaţii îl traversează, de unde până
unde şi dacă răsturnăm totul, simetric, în microcosmosul
şi mai mic, dăm tot peste spaţii imense între particule şi
alte spaţii și mai imense între particulele acelor particule
neaflate şi nenumite încă, particule care apar şi dispar,
poate că nici ele nu au consistenţă, ci sunt doar un cod,
un simplu cod, modificându-şi desenul şi, la urma
urmei, desenul, dacă ne gândim bine, este informaţie şi
atâta tot.
Matei adormise deja. Imobilismul său nu era
mistic, ci fiziologic, era relativ şi de scurtă durată pentru
că îi apăru iarăşi în minte chipul şugubăţ al blondei
fasticarisante cu şal portocaliu, te-am confundat, dă-mi
nişte bani! Matei se scutură în somn, zguduit ca de un
curent electric, şi se trezi.
– Stimulii sentimentelor sunt paradoxali, explica
Marcel, intrat acum în conversaţie cu tineretul studios.
Ţăranul aplică nevestei lui o corecţie zdravănă, şi ea-l
iubeşte şi mai mult. E un mic mister, un fel de unde dai
şi unde crapă! Pentru că omul e prin definiţie un mister.
El nu poate fi explicat prin ecuaţii fără rest.
Matei auzi vocea basului:
– Mister? Şi apoi vocea dulce a sopranei:
– Mister eşti tu, zicea cu îmbufnare jucată fata,
niciodată nu te văd acolo unde logica zice că ar trebui să
fii.
– Fiecare suntem un mister, se dezvinovăţi basul.
– Mistere, mistere, mistere! Şi toate misterele au
aceleaşi nume, interveni tenorul, ştii ce eşti tu,
Paraschivo? Informaţie, asta eşti, informaţie, câteva
miliarde de gigabiţi, date! Paraschiva nu se lăsă
aşteptată:
– Date eşti tu! replică ea ofensată şi, la urma
urmei, noi toţi suntem date; şi vagonul acesta, şi apa
oceanului, şi rocile din Himalaia, şi orbitele galaxiei,
totul. Date, date, date!
Matei încerca să şi-o imagineze pe soprana despre
care acum ştia că se numeşte Paraschiva: nostimă şi
discret afectată sub căciuliţa ei roşie, tricotată cu ochiuri
mari. Mezzosoprana, cea cu fes alb, nu era de acord cu
soprana şi nici cu basul:
– Dar suntem fiinţe reale, entităţi cu trup real, cu
simţuri, cu procese biochimice, apropo, dă-mi ceva de
băut, apă, foarte bine. Avem gânduri reale pe care le
exprimăm, le verificăm, le contrapunem, ba chiar le
selectăm, le conservăm şi le transmitem.
– Dar sunteţi de acord, stimată domnişoară, că
transmitem şi iluzii, îndoieli, enigme?
Vocea era a nesuferitului Marcel, care se alătură
şuetei studenţeşti ca a cincea roată la căruţă, ca a cincea
voce-ntr-un cvartet, cu un scop pe care Matei încă nu-l
putea dibui din multe motive, dar şi pentru că era
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
7
chinuit de somn şi de amintiri amoroase pe care nu
reuşea să le împrăştie. Încerca să rememoreze şi să
identifice parfumul fasticarisantei, amestec insinuant de
santal şi iasomie aproape insesizabil atunci, dar
obsedant acum, când ea nu mai era sau era oriunde în
altă parte numai aici nu. Nu l-a preocupat nimic din
fiinţa ei acolo, pe pârtie, sau mai apoi în odăiţa
friguroasă a cabanei, pentru că avea la dispoziţie chiar
fiinţa în integralitatea ei de armonie şi contraste, de
sunet şi culoare, de freamăt erotic şi disponibilitate fără
hotar. Nu i-a spus mai stai, nici el ei, nici ea lui, şi
traiectoriile lor s-au desfăcut spre necunoscute
orizonturi cu o probabilitate de revedere ducându-se
asimptotic spre minus infinit. Înţelegea, deşi nu ar fi
vrut să înţeleagă existenţa lui şi a femeii cu şal
portocaliu ca existenţa a două fire de nisip împrăştiate
de valuri într-un ocean planetar, nu, îşi zise Matei
Filipescu, s-a dus şi niciodată n-o să vină iară… Îşi
simţea spinarea şi ceafa înţepenite, însă nu şi-ar fi
schimbat poziţia, ca un vânător încremenit la pândă,
decis să stea nemişcat o veşnicie, cu respiraţia oprită,
numai să nu sperie vietatea din tufiş. Nu-l interesa
trăncăneala cvartetului studios, nici filosofările econo-
mico-matrimoniale ale celor două doamne aflate în
poziţia de duet disonant, ci îl interesau propriile lui dulci
chinuri existenţiale, şi-l mai interesa Marcel. De ce-l
interesa Marcel? Încercă să-şi răspundă, însă adormi din
nou, trenul se oprise într-o gară, nu contează unde! şi
somnul îl copleşi iarăşi ca o binecuvântare.
… Matei a deschis ochii şi a văzut că Marcel
dispăruse. Coborâse la Câmpina sau ieşise pe coridor. S-
a ridicat, şi-a dezmorţit oasele. Ar fi fumat o ţigară. Şi-a
luat pachetul şi bricheta şi a ieşit. Când a scăpărat, i-a
auzit vocea:
– Nu poţi să dormi. Aşa-i?
A evitat să-i răspundă, făcându-şi de lucru cu
fereastra pe care se străduia să o deschidă. Geamul se
înţepenise şi nu se mişca nicicum. După câteva opinteli,
era pe punctul de a renunţa. Marcel s-a apropiat, a atins
bara, şi geamul a basculat lejer, ca şi când numai asta ar
fi aşteptat. Se cuvenea să-i mulţumească, dar limba i se
înţepenise-n gură, n-a zis nimic.
– Sunt oameni care trăiesc o viaţă întreagă, şi
dacă i-ai întreba ce oră a vieţii lor ar vrea să fie retrăită,
n-ar ştii ce să spună, pentru că nimic din ce-au aflat
trăind nu le-a lăsat în memorie un semn memorabil.
Nu ştia cu cine vorbeşte Marcel. S-a uitat în jur,
erau numai ei doi, şi a înţeles că personajul are chef de
conversaţie. A stins ţigara şi a intrat în compartiment,
băgând iarăşi capul sub pulpana călduroasa a gecii sale.
Marcel l-a urmat.
– Sunt teme de meditaţie pe care nici când vrem
nu le putem evita.
Matei se întoarse spre Marcel şi, dezvelindu-şi
numai jumătate de figură, spuse cu jumătate de voce,
dar apăsat:
– Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti, n-am
chef de vorbăria nimănui, lasă-mă-n pace!
– Şi nici nu e de mirare că am vrea să facem
abstracţie de aceste teme, continua să vorbească Marcel
de parcă nici nu l-ar fi auzit pe Matei, fie că ne displace,
fie că prea mult ne place umbra răcoroasă a unor
întâmplări. De pildă, capacitatea de a determina cu
mijloace ezoterice întâlniri care în planul realităţii par
imposibile, sunt convins că ar interesa pe oricine
păstrează inteligenţa activă şi nu e lipsit de sinceritate
faţă de sine.
Ce chestie, se miră în tăcere Matei, sinceritate
faţă de sine! Îşi trase şi mai bine geaca îmblănită pe faţă,
dând a înţelege că-l interesează somnul, şi nu
conversaţia despre întâlniri imposibile.
– Pentru că nimic din cele ce se întâmplă sub
controlul simţurilor tale nu poate garanta că asta e tot şi
că real este numai ceea ce ştie omul. Asemeni undelor
radio nepercepute de simţurile tale, sunt şi alte realităţi
de care n-ai aflat. Habar n-ai că pe lângă tine şi chiar
prin tine aleargă miliarde de informaţii sub forma
undelor radio, nevăzute, neauzite, neobservate, şi iată că
vine receptorul! – trei sârme cu un cristal de galenă – şi
undele radio se transformă în sunet. Simţurile omului
află ce nici nu putuseră bănui: realitatea – adică
informaţia, că despre ea este vorba – se descompune şi
se recompune din unde. Iar modularea informaţiei, ei,
asta e, modularea! Cine are computerul? Cine atinge
tastele universului, te-ai întrebat?
Pe Matei nu-l interesa vorbăria insistentului vecin
de compartiment. Nu-l interesa nimic.
– La ora asta vreau să dorm. Inteligenţa mea nu
este activă, îi ripostă el sâcâitorului pasager. Şi nici cu
sinceritatea faţă de mine însumi şi faţă de oricine, la ora
asta nu sunt dispus să mă laud. Vreau să dorm,
domnule, şi atât, pricepi?
– Sunt convins de asta, foarte convins.
– Dacă insişti să-mi vorbeşti, voi cere
conductorului loc în alt compartiment.
– Nu, nu este cazul. Puteţi dormi liniştit. Chiar vă
recomand câteva ore de somn profund. După o noapte
trăită intens, destinderea somnului e absolut necesară.
Somn uşor, domnule, somn adânc!
Matei a adormit imediat. Era pe o pajişte înflorită
şi ducea în spate un rucsac greu, pe umeri purta
instrumente inginereşti, trecea apoi printr-un defileu
îngust printre doi munţi care se apropiaseră din dreapta
şi din stânga, vrând să-l strivească între ei. Crestele
munţilor, pereţii de stâncă se apropiau încet şi se
depărtau, baletau lent, se legănau ca o masticaţie
geologică în care el ar fi urmat să dispară. Cerul
rămăsese o linie şerpuită între stânci şi pulsa între
măselele munţilor, era un şarpe care palpita unduios.
– Acolo sus, şarpele e înţelept, auzea vocea
sâsâită pe care se părea că de mult o ştie, trebuie să treci
dincolo, ai să vezi!
Şi ea mergea înaintea lui, fâlfâind din aripi ca o
lebădă, păşind pe luciul unei ape, voind şi nevoind să se
ridice-n zbor. Eşarfa portocalie îi flutura în urmă pe o
boare de vânt.
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
8
– Vino cu mine!
Îl prinsese de mână şi-l trăgea energic după ea.
– Lasă schiurile, că şi mâine mai este o zi. Hai!
Şi au urcat în fugă scările înguste din lemn
şubrezit, a deschis uşa camerei lui fără cheie, fără să o
atingă, parcă ar fi suflat în ea şi uşa încuiată s-ar fi
deschis primitoare. Nu ştii nimic, vino la mine! Şi el s-a
dus în braţele ei, sau poate ea în braţele lui. Gândurile
dansau ameţite, era o horă şi o melodie stranie cu ace de
brad şi steluţe de gheaţă.
– Ştim noi ce este vidul? Ceea ce noi ne-am
obişnuit să numim astfel, crezând că el ascunde absenţa
posibilului. Aflăm acum că ascunde o infinitate de
posibilităţi succesive, părând şi simultane, sau o
infinitate de posibilităţi simultane, părându-ni-se nouă
succesive. Totul este posibil şi imposibil în acelaşi timp,
încât chiar noţiunea de vid devine caducă.
Femeia fasticarisantă desena pe tavanul camerei
un cer ca o fântână imensă în care se roteau galaxiile.
– Nu, spuse atunci basul cu un pronunţat măr al
lui Adam crescut sub bărbie, nu te întreb cum este
lumea, pentru că eu ştiu că tu nu ştii. Nici eu nu ştiu. Eu
te întreb cum o percepi tu, pentru că altfel o văd şi mi-o
imaginez eu, şi sunt convins că ea are pentru fiecare
dintre noi un alt chip.
– Într-adevăr, domnilor, aţi atins miezul
chestiunii, interveni a cincea voce din cvartet sau a
cincea roată la căruţă, creierul omului este astfel alcătuit
că nu vede decât ceea ce omul crede posibil, iar dacă
ajunge să constate existenţa misterului, aproape că
atinge culmea posibilităţilor omeneşti de cunoaştere.
Mai departe este un alt mister, şi altul şi mai mare, şi tot
aşa.
– Eu vreau să fiu în mister, în miezul lui, spunea
fasticarisanta, sau poate că soprana cvartetului vorbise,
adică Paraschiva, ce nume anacronic!
Vocile se amestecau într-o învălmăşeală de
început de lume. Ningea peste vagoanele înşirate pe
linii, peste trenurile abandonate în depou, lămpile
împrăştiau o lumină palidă şi, din când în când, liniştea
era desfăcută în crâmpeie de şuieratul îndepărtat al unui
tren care se apropia sau se depărta, cine mai ştie!? Spre
capătul vagonului s-a trântit o uşă, metalul a scrâşnit ca
nisipul în dinţi. O pală de viscol aduse zăpadă şi frig.
Paşi grei măsurau coridorul.
– Nu mai e nimeni aici, articulă o voce răguşită,
ca din fundul unei oale de lut. Or fi plecat...
Pe coridorul bântuit de viscol umbla cineva.
– Ăștia, mă, înfulecă, înfulecă ăăă şi tot mai lasă
ceva pentru şobolani ca tine, hă-hă-hă! Apoi se cară.
Toţi se cară, băga-mi-aş!
Matei sare din somn. Nu-şi dă seama unde se află.
Trenul s-a oprit. A stat de mult. E întuneric şi e frig.
Cineva cotrobăie prin compartimentele vecine. Afară
ninge, afară e pustiu. Trenuri zac sub zăpadă şi
felinarele gălbui nu sparg bezna, ci o adâncesc. E un
depou. Un depou pustiu.
– … că şi de la ăi mai puturoşi tot rămâne ceva.
Uşa compartimentului se deschide cu un mieunat
de fier frecat.
– E aici, Marinică, e aici. Şefule, scoate şi la
băiatu ăăă nişte bănuţi că ăăă...
Matei ţâşneşte ca din arc. E în picioare, cu mâna
la buzunarul din spate. Vrea să scoată portofelul sau
simulează că ar avea acolo un revolver?
– Încetişor, boierule, încetişor, că noi nu facem
rău nimănui. Dacă ne dai ceva bine, dacă nu, nu! Cum te
lasă inima.
Erau doi şi blocaseră complet ieşirea din compar-
timent. Unul dintre ei, cel cu vocea ca de oală spartă,
zâmbi strâmb. Matei simţea că va trebui să-şi facă loc
cu pumnii. Scoase pachetul de ţigări şi i-l oferi.
Individul întinse alene mâna să-l ia şi comentă cu o voce
joasă, de sub care se simţea împungând oţelul ascuţit al
unei vagi ameninţări:
– Ţigările ca ţigările, sunt bune şi alea, dar noi
ziceam de nişte bănişori. Nişte bănişori, boierule, dar
repede că ne grăbim şi, uite, Marinică îşi pierde
răbdarea.
Cel pe care îl numise Marinică slobozi un rânjet
ştirb, şi în mâna lui dreaptă pocni, deschizându-se, un
cuţit. Matei Filipescu tresări şi primul vagabond observă
bucuros tresărirea.
– Nu trebuie să vă temeţi, boierule, Marinică e
băiat blând, şi cuţitaşul acela este numai pentru desfăcut
conserve. Marinică nu-l foloseşte decât dacă-l inervează
cineva.
Matei continua să ţină mâna dreaptă la spate.
Dacă ar fi scos portofelul, în care oricum nu mai avea
mare lucru, primejdia ar fi sporit.
– Nişte votcă, dacă vă e pe plac, spuse el degajat.
– Pe plac, boierule, că afară e frig şi noaptea este
grea. Şi în jurul nostru nu mai e nici ţipenie de om. Doar
noi suntem în tot triajul. Aşa că, dacă vrei să începem cu
o votcă, să fie precum doreşti! Numai să nu uiţi că
suntem cam grăbiţi şi Marinică se inervează din te miri
ce.
– Bine, băieţi, am să vă dau o glajă cu votcă s-o
luaţi cu voi. Întinse mâna după rucsacul de pe poliţa de
bagaje, şi când bagajul cobora cu greutate mare, îi
deturnă căderea zvârlindu-l cu putere în pieptul celui
care bloca trecerea. Rucsacul s-a izbit greu de pieptul şi
capul individului, care icni scurt, strâns cleşte între uşa
compartimentului şi obiectul greu cu care s-a pomenit
împotrivă. Matei crezu că i-a turtit ţeasta, se înfioră de
spaimă şi aştepta să-l vadă prăbuşit. Dar potenţialul
atacator se trase îndărăt, ca pentru a se sprijini de
tovarăşul său. Marinică însă fugise deja, sărea din tren,
şi paşii i se auzeau precipitaţi în pietrişul de lângă
terasament.
Rămas singur, Matei trase aer în piept. Simţea o
fierbinţeală şi o putere neobişnuită în braţe. Ar fi vrut să
fugă după cei doi vagabonzi, stârnit de valul de
adrenalină care încă i se mai revărsa în sânge. Îşi şterse
transpiraţia de pe frunte, privi cadranul ceasului. Trenul
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
9
sosise în gară acum patru ore, fusese golit şi trimis la
triaj.
Îşi puse bagajul în spate şi coborî încet,
întrebându-se încotro va trebui să se îndrepte.

(Fragment din romanul Logofania, în pregătire la
Editura Bibliotheca din Târgovişte)



Emil NICULESCU

O mare monografie a unei reşedinţe
regale liliput, Balcicul
,,Efectul Moşescu”

Ultima apariţie pe hârtie a lui Lucian Boia,
Balcic. Micul paradis al României Mari (Editura
,,Humanitas”, 2014, 290 p.) este o monografie –album
al unui topos, Balcicul, o localitate la mare, din 1940, cu
un statut de atlantidă, din Cadrilaterul (cuprinzând
judeţele Durostor şi Caliacra), ,,împrumutat” de la
bulgari, în urma interveţiei române în cel de al doilea
război balcanic (1913), prin pacea de la Bucureşti (cu
lucrări la Craiova). Atunci, în urma unei campanii
militare, pentru rezolvarea conflictului teritorial rezultat
între învingătorii primului război (1912), desfăşurat de
Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru împotriva
Turciei a rezultat o ,,cutie a Pandorei”: cine ia şi cât, de
la învinsă. România a intervenit ,,manu militari”, o
campanie dusă până aproape de Sofia, în care armia
română n-a întâlnit altă rezistenţă decât holera a făcut
ca, pentru o vreme România să fie numită ,,jandarmul
Balcanilor” şi chiar să-şi asume un teritoriu aflat între

graniţele vecinilor noştri sud-dunăreni, vecin cu
Dobrogea, ca urmare a acelui ,,serviciu de arbitraj” pe
care îl prestasem. Un capitol, ,,Românii şi marea”, dă
seama de temeiurile istorice ale revendicării, în urma
războiului independenţei, Dobrogei, cu o populaţie, pe
atunci, eteroclită, modul în care administraţia lui Carol I
a ştiut să menajeze, cu înţelepciune, statutul, cutumele şi
religia tuturor etnicilor de oricare fel: turci, tătari,
cerchezi, lipoveni etc., regele însuşi girând ridicarea
unei moschei, la Constanţa. Cât despre Cadrilater,
acesta ar fi aparţinător abordărilor unei alte cărţi a
autorului, ,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”,
unde excepţia, e vorba de o lung purtată legendă - ,,n-
am râvnit la nici o palmă de pământ străin” –, întăreşte
regula.
Miza acestui volum, se confesează Lucian Boia,
este Balcicul, real şi imaginar totodată, aşa cum l-au
vrut românii: un colţ altfel pe harta României, un fel de
paradis, un loc, poate, al unor noi începuturi, într-un
moment când, după ani
de jenat lapsus, mai ales,
datorită artiştilor plas-
tici, care nu şi-au
renegat sau distrus
opera, sub comunism,
bine că multe erau în
muzee dar şi colecţii
particulare, dar şi
retipăririi/ recuperării
unor autori şi opere
literare scoase de sub
index, memoriilor unor
,,musafiri” interbelici, apărute după 1990, Balcicul
revine în conştiinţa publică românească. Şi prin această
,,contribuţie”, deloc crispată sau vindicativă, con brio.
Modul în care un oraş presărat cu gropi, câţiva
pictori şi o regină – titlu de capitol – devine, sub
regalitate, un fel de Vama Veche a epocii ceauşiste, dar
cu un intransferabil şi nerepetabil ştaif, este învederat de
cronica făcută acestui volum de Sorin Lavric, în
,,România literară”(…). Construirea reşedinţei estivale a
reginei Maria acolo, începând cu 1924, a palatul ,,Tenha
Juvah”, tradus din turcă, de autor, ,,cuibul liniştit”, după
alţii, ,,cuibul solitar” (uneori solitudinea, mai
presupunea, în vechi, şi chietudine) a dat startul unei
vertiginoase curse (“estul sălbatic” s-a inventat mai
târziu) de achiziţionare de terenuri şi construcţii în
Balcic, situaţie similar cumva celeia de la Sinaia
sfârşitului de secol al XIX-lea, construcţia Peleşului.
Populaţia amestecată a localităţii, bulgari, turci, greci,
câţiva armeni au dat un pigment cu totul exotic, plăcut
pictorilor, care nu trebuiau să mai plece, ca Gauguin, în
insule din emisfera australă, totul era la o azvîrlitură de
băţ, peste Dunăre. Ei au luat primii startul. Şi au fost,
sub influenţa ,,efectului Balcic”, care a acţionat ca o
armă bacteriologică, asigurând remanenţe, alergători de
cursă lungă, pe toată perioada interbelică. Numărul şi,
mai ales, ponderea numelor acestora în istoria plasticii
naţionale este uimitor: Cecilia Cruţescu-Storck, Iser,
Petraşcu, Steriadi, Dărăscu, Marius Bunescu, Lucian
Grigorescu, Ghiaţă, Henri Catargi, Victor Brauner, Paul
Miracovici, O. Han, Ressu, Pallady, Francisc Şirato,
Tonitza şi lista e departe de a fi exhaustivă. Un aparteu
pentru pictorul râmnicenii Iorgulescu-Yor şi Nuţi
Acontz cum şi pentru buzoienii Ştefan Popescu şi
Margareta Sterian. În acest Babel al stilurilor a ieşit un
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
10
Balcic proteic, fiecare dintre artişti supunând subiectul
propriei viziuni sau lăsându-se influenţat în funcţie de
temperamentul său specific. Au polizat, altfel spus acest
diamant multifaţetat al coroanei. Au urmat scriitorii,
mondenii şi politicienii, la Tenha Juvah ,,descălecând”
sezonier sau cu ,,delegaţii de serviciu”, mai ales pe
perioada Regenţei o mulţime de ,,lume bună”: Ionel şi
Eliza Brătianu, Barbu Ştirbei, I.G. Duca, Averescu, mai
apoi, Carol Rex şi camarilistul Urdăreanu (scâlciat, în
epocă, Murdăreanu). Un timp, Balcicul a fost, prin
puternica personalitate a reginei, unul din polii busolei
politice. O utopia urbană, Balcicul feminin…şi feminist
(la o strigare de catalog, chiar lacunar, răspund
,,prezent!”: Ortansa Satmary, Nutzi Acontz, Lucia Dem.
Bălăcescu, Micaela Eleutheriade, Magdalena
Rădulescu, Cella Delavrancea şi chiar Agata
Grigorescu- Bacovia, al cărei ,,sejur” pe Coasta de
Argint s-a soldat cu volumul de proze ,,Terase albe” -
1938) sunt alte capitole pitoreşti din istoria, din păcate,
atât de scurtă a ,,micului paradis”.
Lăsăm eventualului cititor plăcerea parcurgerii
altor pitoreşti lucide şi, uneori, sarcastice pagini şi
focalizăm pe Efectul Moşescu, capitol de sine stătător şi
cât se poate de vivant despre cel care dinamizase, încă
adolescent, mişcarea literară
din Râmnicu Sărat, vădind o
precoce vocaţie de animator
cultural, când ajunge în
Cadrilater, nu îi trebuie multă
orientare. În 1925, profesor la
liceul din Cavarna, Octavian
Moşescu (1894-1986) avea,
déjà, un portofoliu bine
garnisit: constructor de reviste
şi de texte pentru teatru de
revistă, organizator de şezători
literare şi, mai presus,
realizatorul antologiei ,,România Jună. Cartea
semicentenarului” (împlinit în 1921, dar ieşită de sub
tipar în 1925, o oglindă aproape completă a literaturii
române din primii ani interbelici, deschizându-se cu un
cuvânt al reginei Maria, urmat de o pagină de cugetări
a lui N. Iorga.(…) O reuşită incontestabilă, care, în
plus, i-a asigurat lui Moşescu o relaţie directă cu
principalii autori ai momentului.
Din iulie 1926, reuşeşte să pună temelia
Universităţii Libere din Balcic, numită şi Universitatea
,,Coasta de Argint”, conferenţiarii acelui an fiind: Nae
Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu,
Alexandru Marcu, Ion Pillat, Pamfil Şeicaru,
Perpessicius, N. Batzaria (aromân, fost ministru în
partidul ,,Junilor turci”), Ştefan Neniţescu (iar
studenţii…?). Află, repede, sprijin în G. D. Mugur,
directorul Fundaţiei Culturale ,,Principele Carol”, care,
în ianuarie 1927, îl investeşte cu funcţia (cam
semiecleziastică, pe urmele Sfântului Andrei, şi vag
bombastică) de misionar şi inspector al Fundaţiei
pentru Dobrogea; conferenţiarii ,,universitari” ai anului
doi: Jean Bart, G.I. Brătianu, Emanoil Bucuţa, O.W.
Cisek, Nichifor Crainic, Gala Galaction, G.D.Mugur,
Octav Onicescu, Ion Petrovici, Dragoş Protopopecu şi
Ionel Teodoreanu (numai ,,vârfuri” şi monticuli, mai
nimic din zona colinară). Ca o bine reglată
rampă/instalaţie de artificii se succed: 2 aprilie 1928 se
lansează ,,Coasta de Argint”, ziarul cultural al
universităţii, vara - excursii cu scriitorii la
Constantinopol (în octombrie, Adrian Maniu îl firitisea
zdravăn, în paginile ,,Coastei…”, într-o ,,Scrisoare d-lui
Octavian Moşescu”: Ai înălţat până la cultură
vilegiatura), din iulie 1931 este primar cu acte al
Balcicului şi, de la 8 septembrie, devine un erou
civilizator, un rebotezător al străzilor oraşului,
aducându-le în cea mai la zi actualitate literară: Cisek
versus B. Catargiu, Gala Galaction îl ,,uzurpă” pe C.A.
Rosetti, Adrian Maniu pe Caragiale ş.a.m.d. chestiune
ce ţine numai până la 13 (cifră cu ghinion) noiembrie
1931. Lucian Boia lămureşte calimera: Colecţia
numelor e oricum interesantă prin selecţia operată de
primar: personalităţile considerate mai representative,
dar mai cu seamă cele ce se implicaseră în mai mare
măsură în programele cultural ale Balcicului. În lipsa
unei întocmiri efective a comunităţii literar-artistice
imaginate, utopia se desena cel puţin în imaginar prin
jocul acesta de nume şi străzi. Interesant e şi modul în
care scriitorii şi artiştii în viaţă îi anulează pe cei
trecuţi déjà în istorie, indiferent de gradul lor de
celebritate. Utopia Balcicului presupunea o comunitate
de oameni vii, de creatori activi, nu doar de umbre ale
trecutului. Plimbat prin istoria literaturii Octavian
Moşescu pare când antecesorul Macedonski (oferind
cenacliştilor bucăţi de sticlă pe post de pietre
rare/preţioase), fie, prin anularea umbrelor trecutului,
un ,,fracturist” feroce avant la lettre, a cărui deviză este:
Hic et nunc (Acum şi aici). Herbul oraşului: Maica
Domnului cu pruncul, la mare, călare pe asin, e respins
de Comisia de heraldică. Deziluzia a fost, poate, de
natură sentimentală, fiindcă, în 1928 se însurase cu o
fiică bulgăroaică a Balcicului, Penca, iar romanul lui
Emanoil Bucuţa, ,,Maica Domnului de la mare” (1930)
avea ca personaje doi tineri, un român şi o bulgăroaică,
legaţi într-o poveste de dragoste. Pentru cine ştia cât de
cât dedesubturile Balcicului nu era decât transpunerea
în roman a istoriei autentice interpretată de Octavian şi
Penca Moşescu. Fiica lor se va numi Balcica, ai crede
că marele utopist împărtăşea serios ideea de
Balcic ,,uber alles”. Coasta de Argint încuraja poveştile
de dragoste, chiar şi când sfârşeau în matrimoniu:
pictoriţa Rodica Maniu, sora poetului, îşi găseşte
,,sufletul pereche” în Samuel Mutzner, şi el slujitor al
penelului, final incomparabil mai fericit decât în poezia
,,Hanni” din ,,Cântece(le) ţigăneşti” ale lui
M.R.Paraschivescu (,,El era pictor şi sculptor/ Un tânăr
doar începător/ Având curajul/ Mulţi ani de zile la un
loc/ Au dus flămânzi şi fără foc/ Concubinajul”).
Din februarie 1932 devine primar la Bazargic,
,,capitala” judeţului Caliacra, din 1934 este directorul
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
11
revistei ,,Lumea turistică”, în decembrie 1938 redevine
primar al Balcicului, ,,restauraţie “ pe care cred că şi-a
dorit-o imperios. În calitate de edil, bate fierul cât e
cald, cum bagă de seamă Lucian Boia: Până una-alta,
Moşescu nu uită să cioplească în plan simbolic:
maniera lui preferată. Decide să bată două medalii
comemorative, una închinată regelui Carol II, cealaltă
reginei Maria şi pentru ca darul să fie adevărat boieresc,
face în orăşel şi două fântâni de piatră cu ,,hramul”
mamei ex-suverane şi fiului suveran en titre. Lucra cu
materialul clientului, vanitatea, în ce-l priveşte pe cel de
al doilea şi ultimul Carol al dinastiei, dar să încerci o
mediere în ,,familie”, câtă vreme mama şi fiul revenit pe
tron se aflau, de mult timp, ,,la cuţite” este o idee în cea
mai mai fabulistică descendenţă (să treci, pacific, pe
aceeaşi punte, lupul, capra şi varza fără ,,pierderi
colaterale”) sau, poate, donquijotească. În fond, soarta
Balcicului i se datorează suveranei, cum, aplicat,
decontează, într-o recenzie ,,Tenha Juvah” (,România
literară”, nr.15, 2014), Sorin Lavric: Istoria e făcută
numai de persoane înzestrate cu virtuţi suverane,
niciodată de masele ignare. Regina Maria ,,decide”
destinul Balcicului prin ridicarea ,,Cuibului liniştit” pe
malul lui. Nici un geniu şi nici un om politic nu ar fi
putut să schimbe cota simbolică a Balcicului aşa cum a
făcut-o regina, căci schimbarea nu a ţinut de putere, ci
de harismă. Harisma, aidoma graţiei sunt noţiuni cu
totul iraţionale, revoltător de ilogice pentru spiritele
pozitive. Numai că Balcicul nu a fost un fenomen logic,
ci un proces spiritual, de contaminare faţă de fascinaţia
unei harisme. Subscriem, dacă ar mai fi nevoie, această
,,reacţionară” observaţie, după atâţia ani de democraţie
mai şleampătă ca Pena Corcoduşa.



În 1940, când cu marea hărtăneală (Diktatul de
la Viena şi ultimatumul U.R.S.S.-ului), Bulgaria n-a
putut să-şi refuze retrocedarea Cadrilaterului: cu acte,
cum îl şi predase, şi încheiate tot la Craiova – cercul,
şarpele care îşi muşcă din coadă, politic se încheia,
pentru noi foarte prost – pe lângă ceea ce pierdusem,
Ardealul de Nord şi Basarabia, cadrilaterul era un
mizilic). Da, dar se crease deja un fel de nostalgie a
Coastei de Argint, a memoriei lui Tenha Juvah, ce nu se
puteau cicatriza ad hoc.
Octavian Moşescu trebuie să fi resimţit, mai
mult decât alţii, localnici, de după 1913, sau oaspeţi
estivali, şocul retrocedării, cu atât mai mult cu cât
rămăsese fără mijloace de subzistenţă. Cei pe care îi
cunoscuse, şi mulţi dintre ei îi arătaseră prietenie sau,
măcar, o politicoasă consideraţie, le fusese gazdă, ghid
de călătorii, în fine, un fel de arbitru de tuşă în multe
întreprinderi şi înjghebări culturale, erau ori morţi, ori
emigraţi, ori intraţi în anonimat, cu sabia lui Damocles
deasupra capului, cuminţiţi şi retractili, sau, cum
formulează Lucian Boia, în ,,Capcanele istoriei. Elita
intelectuală românească între 1930 şi 1950” (2011), într-
o situaţie cu totul oximoronică, chiar dacă fuseseră
prieteni, chiar dacă ,,şezuseră” împreună la întâlniri cu
cititorii, la ,,Capşa” sau la acelaşi pupitru al
Universităţii Libere de la Balcic sau pe puntea
vapoarelor de către ,,afară”, acum se despărţiseră: ori la
Academie, ori la puşcărie, în funcţie de înrolarea sau nu
în noua conjunctură politică de după 1944 (Sadoveanu
în înaltul for, Gheorghe I. Brătianu, istoricul, la Sighet,
fără ,,vorbitor”, unde a şi murit).
În 1945, în necunoştinţă de Malta, se înscrie,
ultimă oportunitate, probabil, în Asociaţia ,,Amicii
Statelor Unite” (amici-amici, dar procentele de influenţă
pentru Europa erau, ca la cărţi de joc, tranşate), chibiţa,
ca majoritatea românilor, care sperau să vadă pe
deasupra tancurilor eliberatoare sovietice, T. 34,
aviaţia americană survolându-ne, aşa cum şi-o imagina,
pentru scurt timp, într-o discuţie cu Şerban Cioculescu,
Şeicaru (scenă recuperată prin fiul criticului, Barbu):
,,De cum se auzea, îndesat şi tot mai clar, bâzâitul
bombardierelor, Şeicaru ridica mâinile spre cer,
strigând: Amice Cioculescu, îi vezi? Ştii cine sunt ăştia?
Şi tot el oferea răspunsul: Poliţia cerului. Dacă ruşii or
să vrea să ajungă la Atlantic, au să vină ăştia şi au să se
cace pe ei, uite aşa, aşa…” N-a fost să fie.
Refugiat la Bucureşti, după cedarea
Cadrilaterului, fostul primar şi impresar cultural,
trăieşte din improvizaţie în improvizaţie, având, în
perioada 1941-1947, un laborator de produse cosmetice
şi parfumuri (bulgăreşti, de roze?), după care, puţin
lucru faţă de procesul gazetarilor, din 1945, unde mulţi
din colaboratorii săi de altădată (şi conferenţiari la
universitatea liberă) erau băgaţi la puşcărie, trage targa
pe uscat, dar i se deschide un D(osar) I(nformativ)
(1955-1965). Târziu, semn că a avut mai mult o
protecţie atee/ de partid decât divină, într-un regim
comunist. Din care dosar, Lucian Boia, află, prin
CNASS, că era apreciator de pictură pentru Fondul
Plastic. Potrivit amintirilor de familie, o vreme, vindea
bilete pe hipodromul din Ploieşti. Dosarul de securitate
se încheie, elegant, dacă avem în vedere că era sub
suspiciunea de ,,reacţionar şi zvonist”, cu un diagnostic
nu grav: Moşescu vorbeşte rar şi fără convingere despre
probleme politice. Din când în când, suspină după
vremurile trecute, când putea călători în străinătate,
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
12
organizând excursii colective şi când trăia mai bine
decât azi.
Semn că lesa urmăritorilor nu-l sugruma cu
totul, sau, ca figurant în piesa relaţiilor prieteneşti
româno-bulgare, ne imaginăm, chiar în timpul urmăririi,
merge, în 1961, să doneze tablouri muzeului de la
Balcic, fostul ,,Tenha Juvah”. Este evident că, între cei
doi primari ai Balcicului, Moşescu şi Filoti, al doilea cu
un mandat mai lung şi mai apropiat de regină, preferinţa
lui Lucian Boia se îndreaptă, curios, către primul, pe
care îl cataloghează, corect, scriitor minor. Este sedus,
tocmai demolatorul (cu oarece voluptate) de mituri, de
acest utopist pragmatic, care, uneori, reuşeşte să facă,
din te miri ce, bici, cu care să colinde la curţi de ,,boieri
mari”, folosind banii de dar tot în favoarea celor cărora
li se considera, dacă nu coleg, măcar chibiţ.
În secolul în care s-a născut, dar mai pe la
mijlocul lui, acest infatigabil impresar cultural
râmnicean, de la a cărui naştere sunt, în aprilie, 120 de
ani, ar fi fost, mai devreme cu un veac, alături de
Theodor Diamant, în falansterul de la Scăieni, unde ar fi
,,momit”, cât ar fi putut de bine, şi se pricepea, pictori şi
scriitori, poate G. Călinescu ar fi mai adăugat nişte
rânduri marii sale ,,Istorii…”. Aşa, e posibil să-l fi
întâlnit, undeva prin talcioc, atunci când a achiziţionat
un scrin negru; clasa politică exploatatoare, rămasă în
sapă de lemn, vindea, spre a supravieţui, ce mai
rămăsese din fosta casă. Octavian Moşescu a fost un
antreprenor de grădini suspendate (,,atârnate”, cum ar fi
arhaizat Mateiu I. Caragiale), un narcoman al artei, un
antecesor al multiculturalităţii, pe care istoria, de după
23 august 1944, l-a anihilat. Lucidul şi, de nu puţine ori,
ricanatorul istoric al ancrasatului nostru imaginar
retroproiectiv, Lucian Boia, este ,,amendat” de Sorin
Lavric pentru ,,umorile ironice” păgubitoare volumului:
Lipseşte acel minim patos fără de care istoria devine un
sec proces verbal destinat posterităţii. Poate că nu
totdeauna, există, în capitolele finale, cele de amurg ale
fostei reşedinţe regale retrocedate, lipsită de acea anima,
de aureola decedatei suverane. Modul în care vechile
vile se părăginesc, devenite proprietăţi ale statului
bulgar, care ,,moştenise” jena de a nu se fi putut opune
înstrăinării Cadrilaterului, plus conotaţiile ,,luptei de
clasă” împotriva memoriei foştilor colonialişti români,
petrec spre acel paseism ce stă sub semnul lui ,,sunt
lacrimae rerum”. Soarta strălucitorilor sau numai
înalţilor oaspeţi ai Balcicului de altădată se ,,asortează”
perfect cu decrepitudinea în care intră orăşelul; Eliza
Brătianu, născută Ştirbei (1870), fostă Marghiloman,
după primul soţ, este unul din cele, eufemistic spus,
mai lampedusiene ,,cazuri”: Dată afară din casă (în
1948), a avut ,,norocul” să-i ofere cineva o cameră,
unde a stat până la moarte (1957), alături de o bătrână
menajeră credincioasă. Soţia prim-ministrului care
făcuse România Mare îşi câştiga existenţa
confecţionând papuci; spre sfârşit, aproape în
deriziune, a primit o pensie de 189 de lei (jumătate din
pensia de 378 de lei care – după aprecierea
autorităţilor – s-ar fi cuvenit prim-ministrului Ionel
Brătianu, dat fiind că acesta îndeplinise criteriul de a se
fi aflat 25 de ani în ,,câmpul muncii”). Eliza Ştirbei, a
cărei spiţă determinase un toponim riveran, poate de
mărimea Balcicului, dacă nu mai mare, cum adevereşte
N. Ionescu-Johnson, care, consultând dicţionarul Pierre
Larouse, află o hartă a imperiului turcesc dinainte de
1877. Acolo e încorporată România lăsând pe cititor să
înţeleagă că e o regiune turcească. Printre porturile de
la Dunăre figurează unul de care nu-mi aduc aminte,
măcar că am fost elev bun la geografie şi ştiam să
desenez pe de rost harta ţării cu toate fluviile, munţii şi
apele. Este portul Ştirbey. (…) mi-am adus aminte că
Ştirbey este fosta denumire a portului Călăraşi
(,,Însemnările unui marinar”, vol.2, ESPLA, 1958, p.
261). Şi încă şi mai cumplit/grotesc decât la Lucian
Boia, dacă aflăm, din memoriile lui Petre Pandrea că,
atunci când Eliza Brătianu a solicitat o slujbă la Sfatul
Popular al Capitalei, i s-a trimis răspuns că i se ţine la
dispoziţie un loc de Klosettenfrau, să cureţe closetele!
(Turnul de ivoriu, Editura ,,Vremea XXI”, 2004, p.148).
Se zice: chipul frumuseţii este umbrit de un voal
de melancolie, dacă nu cumva, tocmai acest accesoriu e
însăşi frumuseţea. Balcicul, în mentalul naţional
colectiv, din ce în ce mai restrictiv şi iute mărşăluitor
spre altzheimer, rămâne o ,,coastă de argint”, a cărei
grefă, reuşită, a fost refuzată de istorie. Însă, pentru o
subţire categorie, cei care, ca în filmul lui François
Truffaut, ,,Fahrenheit 451”, învăţau, în epoca epurării
culturii scrise, opere literare pe deasupra/ pe de rost,
spre a le face, totuşi, transmisibile altor generaţii,
această monografie are o miză antică: nu toate (cele
pierdute) mor.











SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
13

Petrache PLOPEANU











Douăzeci de minute de libertate

Gardianul: (Aflat lângă uşa unei celule, deschide uşor
vizeta acesteia, parcă ar vrea să-l surprindă pe cel
dinăuntru, dar plăcut!) Hî? Ţi-e bine? Ce? Ce te uiţi aşa
la mine? Nu-ţi vine să crezi, ai? Da, da, de azi avem
voie să vorbim cu voi… A venit un ordin, aşa ne-a spus
toarşu’ comandant…! Putem să vorbim cât vrem cu
deţinuţii. Ni se dă chiar o premă pentru cei care
socializează mai intens.
Deţinutul: !?
Gardianul: (Între timp a deschis uşa celulei şi stă în
cadrul acesteia cu mâinile în şolduri) Ce, nu-ţi vine să
crezi, aşa-i? Nici eu nu am crezut asta la început, am zis
că tovarşu îşi râde de noi… că mai face aşa din când în
când… „Bă proştilor”, ne spune mereu, „bă proştilor”…
şi nu mai adaugă nimic. Noi am vrea să ne mai spună
ceva după asta „Bă proştilor”! Păi, bine, bine, „bă
proştilor, bă proştilor” da spune nene ceva acolo! Da el
nu, doar „bă proştilor”, apoi o privire lungă, lungă şi dă
din mână a lehamite şi pleacă. Noi rămânem toţi în
mijlocul holului, uite acolo,… hai,… hai, vino să vezi,
hai că nu te mănânc, da chiar acolo. Hai mă prostule,
ieşi şi uită-te şi tu unde ne strângem noi ca... ca... aşa
cum spune toarşu „Bă, proştilor”!
Deţinutul: (A ieşit din celulă, merge cu paşi târşiţi,
temători, se uită din când în când înapoi la celulă, îşi
roteşte privirea de jos în sus şi se opreşte chiar în
centru holului).
Gardianul:...Hai mă, nu spui nimic? De azi trebuie să
socializăm, să vorbim adică, să ne îndemnăm unul pe
altul la dialog, să vedem ce ne separă şi ce ne uneşte!
Deţinutul: ...Şi ce... să vorbim... noi doi?!
Gardianul: (A intrat în celulă, înaintează câţiva paşi,
încet, către centru acesteia. Îşi roteşte privirea de jos în
sus şi şi-o întoarce din când în când către deţinutul de
afară). Cum adică ce, mă, despre asta despre discuţii, că
doar acum putem discuta, nu? Şi dacă avem voie să
vorbim cu voi atunci e musai să vorbim! Şi tu trebuie
să-mi spui ce să vorbim, ce eu sunt aici închis pentru
prea multă vorbă, sau tu? Sau voi? Tu eşti condamnat
pentru că ai cerut libertate de exprimare, „jos cenzura”;
ei, acum vorbeşte liber despre ce vrei!
Deţinutul: ...Şi chiar... pot vorbi?... Orice?
Gardianul: Orice!
Deţinutul: ...Oricât?
Gardianul: Oricât!
Deţinutul: (După câteva momente de tăcere reflexivă).
Păi... nu-mi vine aşa dintr-o dată!
Gardianul: Da ce, ori te pun să te pişi? Nuuuu Dom’le,
deloc! Eu te rog să vorbeşti. Aşa trebuie să socializăm
noi începând din acest moment! (S-a lungit pe patul
îngust de lângă perete. )...Vezi, este ca şi cum tu ai fi
gardian şi eu deţinut. Tu trebuie să preiei iniţiativa. Eu o
să te ascult şi o să intervin din când în când!
Deţinutul: (Se găseşte tot în centrul holului, dar are
silueta mai dreaptă, faţa i s-a ridicat acum din pământ).
E bine să vorbeşti liber... şi să te asculte cineva. Hm,
credeam că am uitat să vorbesc... Ştiţi...
Gardianul: Ştii! Ştii, nu ştiţi, hai să uităm în aceste
momente de socializare, de plural!
Deţinutul: Cum vreţi... vrei... Spuneam că am crezut că
nu mai pot vorbi vreodată. Că am uitat cum se mai
articulează cuvintele, cum se încheagă propoziţiile şi
apoi frazele... Oh! (Se opreşte la jumătatea frazei şi
înţepeneşte ca o păpuşă stricată...
Gardianul: (Îşi ridică pe jumătate capul şi priveşte lung
la deţinut). Ce-i, ce ţi s-a întâmplat?... Hai, vorbeşte!
Deţinutul: (Tace în continuare)
Gardianul: (Se ridică în capul oaselor). Ce-ai înţepenit
acolo? Ţi-e rău?
Deţinutul: (Îşi revine din aparenta paralizie). Nu, deloc.
Am socotit cât a trecut de când nu am mai vorbit atât de
mult... Cred că sunt vreo 5 – 6 ani. Îmi aduc aminte că
îmi plăcea foarte mult să vorbesc, îmi plăcea să ţin
conferinţe şi discursuri despre libertatea cuvântului...
până când... până când... (se întrerupe şi plânge tăcut).
Gardianul: (Priveşte uimit la celălalt, care plânge pe
hol). Ce faci, plângi? De ce? Plângi acum, când în
sfârşit poţi vorbi? Până acum erai aşa de indiferent, ani
de zile - nu au fost numai 6 ani, ci 9 ani de când ai
vorbit ultima dată -, nu ai plâns că nu poţi vorbi şi acum
te-ai pus pe bocit!
Deţinutul: (Plânge în continuare, din ce în ce mai tare).
Tu... nu-ţi poţi închipui ce a însemnat pentru mine...
interdicţia asta să vorbesc. Sunt... am fost... cândva
profesor de lingvistică...
Gardianul: Aaa, de-ăla care se ocupă chiar cu alfabetul,
cum vorbesc oamenii, de ce vorbesc... Nimic de zis,
nenorocită soartă să nu poţi vorbi tocmai tu care...
Deţinutul: (S-a mai potolit din plâns). Da!
Gardianul: ...Să-ţi spun acum şi eu... Nici noi nu aveam
voie să vorbim cât timp eram la serviciu. Aici, de voie,
de nevoie, tăceam şi de la un timp chiar nu mai doream
să vorbesc. Era suficient să spun răstit, c-aşa-i în miliţie
„Să trăiţi!”, „Am înţeles!” şi alte câteva expresii de-
astea şi-mi era suficient! Ce atâta vorbă, îmi spuneam
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
14
din ce în ce mai des. Când plecam acasă, uitam şi acolo
să vorbesc cu zilele; ai mei uitau de multe ori şi ei că
sunt acasă şi se mirau când dădeau cu ochii de mine „Tu
nu eşti la serviciu?” mă întreba nevasta! Şi am văzut că
se descurcau şi fără mine. Oamenii te uită dacă nu
vorbeşti cu ei, chiar dacă eşti lângă ei.
Deţinutul: Ai mei sigur că m-au uitat! Au plecat de mult
timp de pe meleagurile astea departe, acolo unde,
probabil libertatea cuvântului este atât de mare încât
nimeni nu mai este interesat de cuvânt, oricum ar fi el,
ci doar de libertatea lui!
Gardianul: Te înţeleg. Uneori mă simt acasă la fel ca
aici şi aici la fel ca acasă! Ce zici de asta?
Deţinutul: Şi eu la fel. Stau aici pe hol şi nu simt nicio
deosebire faţă de celulă. Ba e parcă şi mai rău că aici
văd mai multe uşi, 1, 2, 3, 4, ……8.
Gardianul: Te înveţi cu timpul. Numai că trebuia să-ţi
repeţi mereu în gând, că nu aveam voie să vorbim, „Eu
sunt cel liber şi ei cei închişi” de foarte multe ori pe zi
ca un fel de frază de-aia de la budişti... cum îi spune...
Deţinutul: Mantră.
Gardianul: Da, da mantră! Ajunsesem să-mi fie teamă
că dacă nu o să repet fraza asta de 100 de ori pe zi o să
mă trezesc din somn în celulă în locul unui deţinut! La
început aveam altă frază pe care mi-o tot repetam, dar
treptat am abandonat-o...
Deţinutul: (Se apropie de uşa celulei şi se poate vedea
clar că are altă atitudine, mai dreaptă, mai fermă).
Care?
Gardianul: „Eu pot vorbi ei nu”, dar am abandonat-o
după câţiva ani, mi-am dat seama că nu mă mai interesa
să vorbesc mai mult decât strictul necesar. Cred c-am
vorbit acum cât în câţiva ani în total! Mă întreb dacă aşa
este şi cu cealaltă frază...
Deţinutul: ...„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”,...„Eu
pot vorbi ei nu”,... „Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”...
Gardianul: Ce spui acolo?
Deţinutul: ...„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”,...„Eu
pot vorbi ei nu”, ...„Eu sunt cel liber şi ei cei închişi”,
...„Eu pot vorbi ei nu”, ...„Eu sunt cel liber şi ei cei
închişi”...
Gardianul: Şi la o adică, de ce nu?! (Se ridică de pe pat,
se duce la uşă, o împinge şi o închide). Aşa trebuie să
fie, aşa este în ordinea lucrurilor!
Deţinutul: (Aflat lângă uşa celulei, deschide uşor vizeta
acesteia, parcă ar vrea să-l surprindă pe cel
dinăuntru, dar plăcut!) Hm? Ţi-e bine? Ce? Ce te uiţi
aşa la mine? Nu-ţi vine să crezi ai? Da, da, de azi avem
voie să vorbim cu voi... A venit un ordin, aşa ne-a spus
tovarăşul comandant! Putem să vorbim cât vrem cu
gardienii. Ni se dă chiar o primă pentru cei care
socializează mai intens!






O concubienţă omniprezentă, sunt nisipul

Calc pe oase de crustacee,
tălpile sângerează pe sideful fierbinte,
o gură îmi suge sângele
şi o parte tot mai mare din mine
se scurge-n ţărână.

Au, nu zice Domnul: ţărână eşti,
în ţărână te vei întoarce?

Pe plaja cu oase de crustacee,
trupurile expuse soarelui dispar!

Şi când talpa mea atinge nisipul,
o voce strigă: „vezi, că ne striveşti!”

Un vârtej mă soarbe în levitaţie,
merg pe deasupra celor înconjurătoare
ca pe ape un mântuitor.

Şi am strania senzaţie
că de veţi cerceta sideful de crustacee
îmi veţi afla adeneul
şi mă veţi afla în toate ale ţărânii.

Sunt o concubienţă omniprezentă.
Sunt nisipul!

A treisprezecea zi
(mitosemn)

În a treisprezecea zi
nainte de-a muri
ăl bătrân avea piele de elefant
oase de sepie
limbă de porumbel şi nu putea muri.

Făcea semn să ies în ogradă
că trei mânji mursecaţi de lupoaice
sângerează pe zăpadă-n câmpie.

Am mers cu ogarii-n câmpie
am salvat mânjii
şi când am revenit la ăl bătrân
pielea de elefant se netezi,
oasele de sepia se întăriră
limba de porumbel se topi
şi muri.

Şi muri Cel Bătrân
şi în profundă linişte muri.

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
15

Doina CERNICA









Dincolo, la Cernăuţi

Avem amintiri comune. Liceul Militar din
Câmpulung Moldovenesc. Mă emoţionează căldura şi
admiraţia cu care şi după 40 de ani povesteşte de
doamna Băiţan, profesoara de limba română şi diriginta
clasei. Iar descoperirea condiţiei sale, nu de colonel, ci
de colonel de vânători de munte, îmi recheamă în
memorie figurile fraţilor Mamei cu armata făcută la
această armă, proclamată de poveştile lor (dar oare
numai de acestea?) drept cea mai grea şi mai frumoasă
din toate. Din ce în ce mai legendară pe măsură ce
timpul le încărunţea tâmplele. Iar când au plecat pe
stâncile celeste, m-au salutat pentru ultima oară
ostăşeşte: Să nu uiţi! Ca să depăşesc neaşteptata tornadă
a sentimentelor, îl întreb de Afganistan. Şi apoi de
România misiunilor sale. Răspunde, dar se bucură mai
mult să ne anunţe: ,,Iată (la stânga), Iordăneştii
scriitorului Mircea Lutic şi prietenului nostru Nicolae
Şapcă şi (la dreapta) Oprişenii lui Dumitru Covalciuc!”
Este de aici, din nordul Bucovinei? Nu, dar tot dintr-o
zonă sensibilă, din Miorcanii aflaţi sub acelaşi clopot al
dangătelor vestind Învierea cu Pererita lui Grigore
Vieru. A trecut Prutul? L-a trecut şi a străbătut
Basarabia, cunoscând-o, raion de raion. De Căuşeni s-a
legat cel mai mult. El şi dornenii care sunt acum şi ai
lui, nu numai ai soţiei, Paraschiva Abutnăriţei, secretar
al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor.
Dar nordul Bucovinei? L-a făcut la pas, cu prieteni
câştigaţi pe drum. Primul a fost Nicolae Şapcă, ziaristul,
redactor-şef la ,,Monitorul de Hliboca”, de care i-a
vorbit profesoara nonagenară Taţiana Vlad Guga,
originară din Cernăuţi, şi el a rămas şi cel mai bun. Şi
povestea începe să se depene. De ce nu o scrieţi? Poate
că are să o facă, după încheierea mandatului. Este
consilier judeţean şi rosteşte ,,mandatul” cu tonalitatea
implacabilă a ,,misiunii” colonelului de vânători de
munte.
Este Ziua Înălţării, a Eroilor, şi după calendarul
iulian în care am intrat dincoace de graniţă, nu numai
după cel gregorian, din care venim. Iar ziua frumoasă de
sfârşit de mai, aşezările care se zăresc albe între zările
pădurilor vibrează sub unda nevăzută a sărbătorii. Ca în
talerul unui chimval, loveşte şi răsună pentru Vasile
Tărâţeanu şi în aniversarea poetului Mircea Lutic, aşa
cum a făcut-o de mai multe ori de-a lungul celor 75 de
ani pe care îi împlineşte astăzi. A ţinut să o spună chiar
în deschiderea manifestării omagiale pe care, sub
auspiciile Consulatului General al României la Cernăuţi,
scriitorii, artiştii, intelectualii, cernăuţenii, iordăneştenii
i-au organizat-o la Biblioteca Regională, Biblioteca
Ştiinţifică Universală ,,Myhailo Ivasiuk”, mai exact, în
sala de lectură spre care am urcat, pe o scară veche,
îngustă şi în spirală, parcă la nesfârşit, parcă la cer.
Aluzie la volumul de versuri ,,Arminden cu heruvimi”
distins în 2013, înainte de Crăciun, cu Premiul ,,Mihai
Eminescu” pe anul 2011 al Academiei Române şi
înmânat la Casa ,,Aron Pumnul” la 15 ianuarie 2014,
dar şi, în general, la creaţia sa lirică de-acum, care
confirmă zicerea din 2005 a lui Ştefan Hostiuc, cel mai
cunoscut istoric literar contemporan din nordul
Bucovinei: ,,Cred că într-un viitor foarte apropiat
Mircea Lutic ar putea să devină un bun poet religios,
primul de acest gen în ultima jumătate de secol la
Cernăuţi”.
,,Ia jivu dvoma movami”, ,,Trăiesc în două
limbi”, anunţă stelajul pe care sunt înşirate cărţile
sărbătoritului: poezie, traduceri, studii de istoria culturii,
trimitere la numeroasele sale tălmăciri din limba
ucraineană, la ediţiile româno-ucrainene ale volumelor
sale de versuri, transpuse în ucraineană de bunul său
prieten Vitali Kolodii (autorul multipremiatei versiuni
ucrainene a ,,Luceafărului” eminescian), dar poate şi la
viaţa sa, cu o soţie ucraineancă, într-o redacţie a unei
publicaţii în limba română, la viaţa sa de român în
Ucraina. În privinţa traducerilor însă, ucraineana nu e
singura din care a realizat ediţii în limba noastră. Mai
mult: pentru ,,Fraţii Karamazov” de Dostoievski a fost
răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova
şi cu cel al Comitetului de Stat al Moldovei pentru
Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu cărţi. Multelor cărţi
care îi poartă numele pe copertă (deoarece nici la
Cernăuţi, ca şi la noi, spre deosebire de alte ţări, numele
traducătorului nu se află la loc vizibil, nici chiar atunci
când este un Nume, ca Mircea Lutic), sărbătoarea le-a
alăturat două noi titluri, spre cinstea noastră unul, ,,Eon
în flăcări”, este apărut la Tipo Moldova Iaşi a lui Aurel
Ştefanachi, celălalt fiind ,,Ofranda întemeietoare”,
Misto, Cernăuţi, 2014.
Doamna consul-general Eleonora Moldovan, pe
care iată, în ultimele luni o întâlnesc pentru a patra oară
la un eveniment literar, îşi exprimă public respectul şi
admiraţia pentru scriitor, pentru o personalitate culturală
emblematică pentru Cernăuţi, dar şi pentru un destin
care ne lasă multe învăţături. Mircea Lutic o ascultă în
picioare, înalt, drept, cu alura sa aristocratică şi chipul
său de o înşelătoare răceală, neclintit, ca şi cum s-ar
vorbi despre altcineva, iar eu mă gândesc nu la
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
16
pierderile şi durerile care l-au încercat şi îl încearcă (nu
am putere, nu am curaj să mi le evoc), ci la poezia lui
pomenită de Mihai Cimpoi, în care ,,fiinţa este
proiectată în chip de pom cruciform, sugerând condiţia
tragică a omului şi omenirii”. Dar şi la contextul, la
întregul privirii cu care cunoscutul scriitor basarabean,
încercând să-i cuprindă creaţia lirică, a chemat-o din
memorie: ,,Mircea Lutic e un cioplitor direct în piatră şi
marmură, un tăietor în diamant (…), cu precizarea că în
reliefurile sale sculpturale apar suprafeţe aspre,
disonante. Urâtul lumii, văzut acum ca o Vale a
Plângerii, ca un sălaş al infernului, deranjează armonia,
aduce iregularităţi. Versul apare satanizat şi înmuiat în
blestem biblic, curgând păstos, învolburat, mânios. (...)
Fiinţa se închide în propria vină atavică sporită, şi
Mircea Lutic concepe poezia ca pe un act de exorcizare,
de alungare a demonicului din ea”.
Din toate câte răscoleşte o furtună, cel mai mult
iubesc mireasma florilor intensificată de ea şi o astfel de
aromă inundă deodată încăperea, pereţii tapisaţi cu sute,
poate mii de cărţi se clatină sub dulceaţa şi prospeţimea
ei. Vine de la buchetul de bujori albi adus din
Iordăneşti, hrăniţi cu ,,apa şi soarele gliei natale”, dar şi
de la cântecele consătencelor sale, ,,născute în satul în
care v-aţi născut şi dumneavoastră cu câţiva anişori
înainte”, ,,Să-mi cânţi, cobzar…”, ,,Roata morii se-
nvârteşte, ţac, ţac, ţac…”, ,,Ionel, Ionelule…”, ,,Sanie
cu zurgălăi…” şi, desigur, ,,Mulţi ani trăiască, la mulţi
ani!”. Şi pentru sărbătorit, dar şi pentru ei şi pentru ai
lor, toţi prinşi în vâltoarea înnegurată a vremii, în care, o
repetă pentru toţi, ca să-i întărească, şi primarul
Gheorghe Lutic, şi ziaristul Nicolae Şapcă, şi alţi
iordăneşteni, între atâtea necunoscute, există totuşi o
certitudine: în privinţa baştinei, a satului lor cu 250 de
ani de atestare documentară, şi putând să aibă pe hârtie
şi cinci sute şi peste, ,,adevărul e al domnului Mircea
Lutic, care a spus că este veşnic”.
Versuri, flori, diplome, telegrame. Din partea
scriitorilor – Mircea Lutic este membru al uniunilor lor
din Ucraina, Moldova şi România -, din partea
ziariştilor. Ilie Tudor Zegrea, preşedintele Societăţii
Scriitorilor Români din Regiunea Cernăuţi, invocând de
asemenea o apreciere a lui Mihai Cimpoi, care îl vedea
pe Mircea Lutic „printre cei mai buni rostitori ai limbii
romane, personalitate de care are atât de mare nevoie
Cernăuţiul lui Eminescu şi al lui Aron Pumnul”, vorbea
şi de ,,omul public”, fondator în urmă cu 25 de ani al
celei mai importante asociaţii a românilor din nordul
Bucovinei, Societatea pentru Cultura Românească
,,Mihai Eminescu”, şi o perioadă şi preşedinte al
acesteia. Act evocat cu deosebită consideraţie şi de
actualul preşedinte al Societăţii, ziaristul Vasile Bâcu:
,,Nu pot să uit, nu am cum să uit adunarea de înfiinţare a
Societăţii în Sala de Marmură de la Universitate. Eram
student atunci…” Cu un text sărbătoresc, alcătuit din
titlurile cărţilor lui Mircea Lutic, pe lângă diplome, flori
şi daruri, a venit şi Nicolae Toma, preşedintele
Societăţii Jurnaliştilor Independenţi din Regiunea
Cernăuţi, redactor-şef al ziarului ,,Zorile Bucovinei”, la
care scriitorul a fost secretar-general de redacţie peste
30 de ani. Şi cu îmbrăţişări pline de căldura timpului
petrecut împreună pe frontul literaturii şi al limbii
române, scriitorii şi gazetarii Grigore Crigan şi Simion
Gociu. Nume care spun ceva, important, Bucovinei
întregi. Împreună cu Alis Niculică, deţinătoarea unui
doctorat în istoria culturală a Bucovinei, şi cu Ioan
Abutnăriţei, am ajuns la rându-ne, mai emoţionaţi chiar
decât aniversatul, cu un mănunchi de diplome şi urări,
din partea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a revistei
,,Bucovina literară”, a Bibliotecii Bucovinei ,,I. G.
Sbierea” Suceava, a cotidianului ,,Crai nou” Suceava, a
prietenilor şi cititorilor săi din sudul Bucovinei. O
emoţie adâncită de unda de amărăciune a universitarei
Lora Bostan că sunt din ce în ce mai puţine în Cernăuţi
personalităţile literare şi culturale de anvergura lui
Mircea Lutic şi că e nevoie de mult timp ca să apară
altele, tot atât de talentate şi de bine pregătite.
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
17
Întotdeauna într-un
mediu lingvistic străin, am
regretat că nu cunosc limba
acelui spaţiu, dar niciodată,
niciodată nu mi-a părut atât
de rău că nu înţeleg
ucraineana ca în momentul
în care, neanunţată, în faţa
lui Mircea Lutic a apărut o
tânără, sau poate nu chiar
atât de tânără, dar
însufleţirea şi patosul cu care
i se adresa o făceau să pară
aşa. În tăcerea absolută a
sălii, cuvintele aveau o
vibraţie aproape muzicală,
înalt, ,,pom cruciform”,
Mircea Lutic o privea în ochi, şi chipul său neclintit,
nici măcar când a fredonat cu iordăneştenele ,,Să-mi
cânţi cobzar…” nu s-a schimbat, a prins o luminozitate
abia perceptibilă. Privirile lor, aţintite una asupra
celeilalte, legate una de cealaltă ca arcuşul de coarda
viorii, aveau ceva atât de puternic, de intens, încât în
clipa în care le-a rostit, ,,mamuţa” şi ,,tatuţa”, venind
probabil dintr-o copilărie îndepărtată, cele două cuvinte,
cele două apelative în româneşte, au avut un efect
exploziv. Şi cu o imensă bucurie sau mai curând cu o
duioşie copleşitoare, am înţeles că fiica îi vorbea tatălui
la aniversarea zilei de naştere, aducându-i cu mâinile
goale, ale căror degete subţiri băteau ca o aripă de
fluture tactul mărturisirii sale în aer, un dar mai mare
decât grădina de flori şi de felicitări cu care noi toţi
invadasem sala.
Când am ajuns dincoace de graniţă, am intrat
instantaneu în noapte şi în abisul lichid al celei mai
năprasnice furtuni pe care am trăit-o vreodată. Cerul şi
pământul se zguduiau sub fulgerele ca nişte constelaţii
desenate în linii frânte pe hârtie, cu atât mai
înfricoşătoare cu cât nu erau însoţite de tunetele, de
bubuiturile, de trăsnetele care le urmează obişnuit.
Tresăream involuntar când se aprindeau în beznă, şi eu,
şi Alis, deşi nu de spaimă, concentrat, ca într-o misiune
periculoasă, colonelul conducea atent şi sigur prin
munţii de apă, ci din pricina stranietăţii, a muţeniei
jerbelor lor şi a pustietăţii desăvârşite prin care
înaintam. Apoi brusc, ca şi cum am fi depăşit un hotar
invizibil, am intrat într-o calmă noapte de mai. De-abia
atunci m-am gândit la legătura subtilă dintre poezia lui
Mircea Lutic şi tărâmul, timpul, taina prin care
trecusem.



























































Lume săracă

a mai murit un actor
un cântăreţ un artist
lumea rămâne mai săracă
pentru câteva zile
din momentul în care s-a aflat
şi până la rostogolirea ultimei
lopeţi de pământ peste sicriul
maroniu cu mânere aurii
şi gata
s-a aşternut uitarea
până când un alt actor
un alt cântăreţ un alt artist
înlăcrimează ochii foştilor colegi
pe la toate posturile tv
că la radio nu se văd câte
lacrimi câtă roşeaţă în ochi şi câtă
durere şi întristare a cuprins
lumea celui ce s-a repauzat
la Domnul


Hypermarket

la marginea de vest a oraşului
lângă cartierul cu blocuri gri
şi oameni cenuşii
de fapt toate şi toţi sunt la fel
s-a deschis un nou hypermarket
în flyerele promoţionale
se anunţă cu mult timp înainte
mari reduceri şi surprize deosebite
la primii cumpărători
la ora cu pricina sute de pensionari
şi şomeri s-au aşezat
la rând de cu seară
cu speranţa că vor prinde
oferta la tigăi
la patru cumpărate una gratis
într-un final
după îmbrânceli ghionturi certuri
vânătăi coaste şi proteze dentare rupte
buze umflate ochi tumefiaţi
învingătorii ies radiind de fericire
în braţe cu râvnitele trofee
şi în lumina reflectoarelor
posturilor tv care au vrut
să imortalizeze momentul

Stan BREBENEL
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
18

Daniel CORBU












EVANGHELIA DUPĂ CORBU
Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta
bătrân şi virgin
aceste versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa întrebările din inima celui singur
până se topeşte încet
şi pe când borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămân cu strigătul întreg şi neauzit
Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfânt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele templelor tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în
paraclise!

Cu mâinile întinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntâlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sâmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cântec pentru
desăvârşirea fiinţei, puah!

Nu pot să nu le spun:
Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se înaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un înfricoşător
aşteptând
menuetul?
Acum pot să întreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvârşirii
ce să fac Doamne?

Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gâfâie până la orgasm
iar paradisurile scâşnesc iluzorii
în timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pâinea-i pe
masă
şi o karma visează la tine
(toţi cei care conservă istorii o sfârşesc prost)
lasă-te scufundat în heleşteul uitării
decât foaia plină de litere
mai bine o plajă goală legată strâns
de ombilicul
mării
undeva în Dobrogea sau California
la Miami sau Taramira

***

Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.

Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în carcasa de pământ dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid
şi
nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
19
dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.

***

Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?
Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu
nu le auzi respiraţia nu vezi decât
cerul orb agitându-se
faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu - şi câteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La început a fost marele Cuvânt
care s-a fărâmiţat în mii şi mii
de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
cine gustă azi din azima cerului
îşi are privirea surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din
învechitele cărţi:
Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu:
pulvis et umbra sumus
cinis et umbra...
nihil homini certum est!
O. lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea
şi pământeasca singurătate acum e linişte
în pântecul tău
iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève pentru fericirea părului personal
sfânta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau în aşteptare până înfloresc
porţile împărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul în contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decât
a o înţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
în gură
şi pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.




Puruşa

Când am scris Poema sfârşitului
era o seară smolită de gânduri
când orice disperare îşi crea dreptul la desăvârşire
iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea apocrif.
Ca un înger trecea deasupra noastră
Puruşa în rochia-i de nenufar
canonizând absenţa.
Dar nu aceasta-i consolarea noastră
clipă neagră şi lacomă clipă
despre munţii ascunşi prin ceruri
am vorbit cu clavăzătorul Von Dogen
până când domestica absenţă da-n muguri
doar el ştia că începusem să scriu erezii
că nu mă interesează urmele zeilor
că nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!

Întoarcerea magilor

Ce să facă ei magii cu atâta moarte
s-au întors răscolind neantul
peste Egipt şi Mesopotamia
Etiopia şi Marea Caraibilor
peste creştetul vânătorilor de tigri
peste muzeele din memorie şi fragilele tratate de pace
peste ploile care nu spală niciodată nimic
şi peste tot unde umblă uimire omenească
s-au întors magii.
Şi mă întreb ce zi era şi care
ceas de crepuscul prin spaţii
la orizontul ca o cămilă rătăcind prin deşert
oamenii îşi erau propria măsură
iar cimitirele
acelaşi întuneric pe care creşte iarba.

Hamlet, zadarnicul Hamlet

Motto: Orgoliile ca şi mitologiile totdeauna deasupra

Aşa te strecori prin nopţile strâmte ca un sicriu
cu mâinile ruguri în buzunare
scuipi pe încheieturile serii
sfântă coherenţă a gestului
prin care-ţi îngropi plânsul în genunchi!

Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale!
Era o vreme când îţi priveam fotografiile
pe ascuns
iar tu ocoleai copacul cu hieroglife
cu toate rădăcinile în inimă
mai scumpe decât firimiturile pâinii
în patria săracilor.
Stă scris: speranţa-i în spiritul spiritului
dar bunule Hamlet pragurile-s tocite mereu
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
20
şi aceiaşi actori încolţesc secunda
rând pe rând vin saltimbancii
veselii arlechini
arătându-şi degetele arse de glorie
precum aripile păsării călătoare de soarele deşertului.
Astfel frunzele adevărului cad galvanizate în râu
astfel poţi construi un teatru cu păcate egale
în care memoria îşi îngroapă morţii pe rând
astfel acrobaţia e doar o problemă estetică
iar lumea-i o catacombă cu şobolani hămesiţi
în care tronează Marele Eu.
Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale.
Ce mari proteze poartă Dumnezeu!

Ţărmul cu focuri bengale

Ani şi ani am lucrat la aceste lucarne
prin care sufletul se strecoară afară
şi-acum când încerc să le-nchid
mâna îmi tremură.
Pare senin
dar ninge-n memoria anilor 80
ninge pe creierul pluriform şi ambiguu
unde cuarcii leptonii şi gluonii exultă
şi toate războaiele sfârşesc în baletul haotic
pe un ţărm cu focuri bengale. Acolo
în dulci poliedrice confortabile vorbe
acolo voi strecura celesta otravă.

Lecţia de abis

Prea târziu ai venit fericire
prea târziu ai cântat întomnata mea carne!
Aici unde se-amestecă minciuna cu plânsul amar
şi în orice om un Petru se leapădă
am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei
am putea decripta istorii sigilate
sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei
şi se recondiţionează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.
Poţi privi mâna care scrie şi mâna care cerşeşte lumina
şi aripile de ceară topindu-se-ncet
şi mâna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la doi
paşi mai încolo.
Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?
După draperii acelaşi teatru cu păcate egale
aceeaşi lună subţiată de plopi.
Iar de va apărea celălalt
se va-mpiedica de ferestre.

Erosoledada

Moto: „In hoc signo vinces!”
(Prin acest semn vei învinge!)

De-ai fi rămas acasă
fără curajul cavalerului rătăcitor
printre ruine
de-ai fi rămas acasă fără să-l cunoşti pe Homer
pe Euridice pe tânărul Alcibiade sau pe Sapho din
Lesbos
aşa îngemănat cu infrastructura indiferenţei
n-ai fi ştiut de elegiile lui Caullus
de batista Desdemondei, de Hamlet citind din Juvenal
în actul al
treilea
de Jacques Fatalistul sau dragostea lui Werther
n-ai fi cunoscut abisul
kamicazele arpentorul destinului
n-ai fi găsit coroana asta de laur
după stâncile negre.


O mie de biberoane în flăcări

Dimineaţă.
Şi o mie de biberoane în flăcări
plutind pe râu ca-ntr-un tablou de Felix Aftene
şi o apă neagră neagră ca-n poemele
lui Daniel Corbu
şi cerşetorul aristocrat bătătorind cărăruia spre
Dumnezeu
pe când din gură îi ies balonaşe multicolore
mici înjurături de forma plămânului stâng de forma
plămânului drept:
T’ v’ n buburuzele voastre de clopotari
ai nimicului
dă cuburi fericite
dă obsedaţi textuali!
Bă fericiri spulberate bă
cutremure de fleonc
bă adoratori de femei abstracte
şi bucolice dorinţi!

Poftiţi, Domnule Kafka!

S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Şi pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie
metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi împart Paradisul
nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează în sine
şi totul e salvator
până şi această peticită speranţă
până şi acest vis amputat
şi chiar această dimineaţă în care
stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
O trompetă rezemată de zid.
Mâna clipocind uşor înspre inimă.
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
21


Adrian SUCIU



















Fotografii de la sfârşitul lumii

Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plânge se va bucura de plânsul lui
şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care
râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămâne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărână. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

N-am scris nimic

N-am scris nimic. Am aşezat pe hîrtie o mie
de generaţii de fum de ţigară şi căruţele copilăriei.
Am mîzgălit oameni îngenuncheaţi din vreo pricină.
Am lăsat urme adînci pe hîrtie cărînd cadavre
de la un cimitir la altul.

Pîinea mea se teme de mine şi fuge.

Înger, îngeraşul meu, dă-mi mie cuvîntul care ucide
şi învie! Îl voi scrijeli cu unghiile pe ziduri
şi nu-l va vedea nimeni. Îl voi aşeza în pîntecele
femeilor mele şi ele nu vor şti. Îl voi lăsa
în intersecţii aglomerate şi va zîmbi prafului.

N-am scris nimic. Am fotografiat porţi pe care
n-am intrat niciodată şi războaie care n-au fost.
Rareori, o scînteie scapără-n beznă,
dar numai ca s-o facă mai neagră.

N-am scris nimic. Numai Dumnezeu ştie să scrie
şi a scris o singură dată.

Beţie

Cînd bem noi, inima se opreşte şi tremură.
Privirea Marelui Dement Alb
se pogoară asupra noastră ca o culoare necunoscută
care nu schimbă nimic şi nu tulbură vinul.

Cînd bem noi, inima e un cimitir de copii. Se merge
greu
de la o masă la alta. Nu răzbim să străbatem
podeaua dintre mese. Fiecare
e un dumnezeu sinucigaş, singur la masă.

Inimile noastre se muşcă una pe alta
şi ne simţim în ele ca într-o casă în flăcări!
Sîngele fierbe pe buze şi cere răgaz.
Nu i-l dăm. Nu-l merită. Nu iertăm
şi nu cerem iertare. Sărutăm moartea pe dinţi. Ea
ne primeşte la sîn şi ne cîntă un cîntec de leagăn
pentru orbi.

Cînd bem noi, rîdem ca o haită de lupi înaintea
prăzii. Ca o haită de lupi rîdem noi,
ca o haită de îngeri,

ca o haită care va prinde şi ziua de mîine.

Amnezia

Mă mut în amneziile tale. Acolo e cald ca
la mama acasă şi se ţin cursuri de balet. E o
planetă întreagă acolo şi sînt tribune pustii
pe care îţi poţi rupe genunchii cerşind lapte
şi milă. Înăuntru se vinde sîngele meu
la tutungerii, îl fumează femei purtînd
cordeluţe roşii în păr şi vor să se lase. Intru
trîntind uşile în amneziile tale unde furia
spală podelele şi n-are nimic de zis.
E posibil să mănînci un covrig
păstrîndu-i gaura intactă. În
amneziile tale, orice femeie lepădată şi neiubită
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
22
îl poartă în pîntece pe Mesia.
În amneziile tale, se ţin
petreceri la care mesenii scuipă în lumînări.

Mă mut în amneziile tale. Acolo,
gramatica limbii române are statui peste tot
şi oamenii atît se iubesc încît e plină
ţara de ţuică.

Patria de lavandă

Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii.
Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mînă.
Privesc în ochii fiilor mei prin care văd roţi
rostogolindu-se prin cîmpuri de lavandă pe care
ei le numesc „patrie” şi le desenează la şcoală.

Moartea merge rar la şcoală. Cînd merge
la şcoală, e stingheră şi ea ca o fetiţă orfană de ziua
mamei....

Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea
cumplit.
Dumnezeu rîde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii
o să-ţi facă ficaţii praf!” O fetiţă orfană,
cu rochiţă roşie, prin patria de lavandă,
inventează tot felul de roţi. „Stai cu mine”, spune
ea,
întinzîndu-mi o roată de la carul Arhanghelului
Gabriel.
„Primăvara se nasc mulţi pui”, îi spun.

Şi moartea umblă
nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii
praf.
O năclăiesc ierburile crude şi laptele fierbinte
din miriade de ţîţe.

Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e milă de ea.

Prin depozitele de hamei şi de hamuri

Cuvîntul întoarcere e stupid
ca un nasture din aur la o cămaşă
putredă. Întoarcere nu există de niciunde,
de nicicînd, deloc. Cuvîntul întoarcere e o babă
împietrită care spală morţii. Îi spală cu milă
şi le masează gîlmele de la încheieturi
mirată cumva că sîngele a curs pe acolo
şi nu se mai întoarce. Nu merită să pierzi
un minut de somn visînd
la întoarcere și nici să risipești un strop de vin
în cinstea ei. Întoarcerea dresează
cîini surzi prin depozitele de hamei și de hamuri.
Întoarcerea e impiegat într-o haltă de cîmpie
pe unde trenul nu mai trece. Cine va întrezări
mantaua ei albastră și va veni să ne spună
va fi batjocorit ca un povestitor de plictisuri
și i se vor arăta fotografii de la înmormîntarea lui.

Femeia din oraşul de jos

Am cunoscut o femeie care miroase a lapte
şi are gust de zmeură. I-am dat bineţe
şi-am mai cunoscut o femeie care miroase a ploaie
şi are gust de sirop de arţar.
Sfatul înţelepţilor m-a lăudat pentru femeile
pe care le-am cunoscut, m-a numit
Amuşinatorul şi mi-a dat o panglică vişinie
să o port pe piept. Degustătorul mi-au spus
şi m-au trimis bibliotecar în oraşul de jos.
Aici am o poză cu mama, o lăcustă împăiată
şi o piele de viţel.

Pe aici nu trece decît femeia
care miroase a tăciune şi are gust de cenuşă.

Plămîni

Totul e despre respiraţie.
Despre cum tragi aerul. Aerul
e de multe feluri. Uneori, e ca un glonte.
Alteori, e ca premiul cel mare la loterie
cîştigat de un muribund. Sînt mai multe feluri
de respiraţie decît ştiu număra doctorii.

Dintr-o suflare se piaptănă viaţa,
care e mică de tot,
cum ai pieptăna părul unei păpuşi întîrziate.
Dintr-o suflare se îmbujorează frigul
şi se culcă în pat.
Dintr-o suflare pricepi că timpul
e un tren cu multe vagoane care duc linişte
nicăieri.

Din plămîni am ieşit şi-n plămîni ne vom întoarce.

Profetul popular

La bodega Maestrul poziţiilor de rugăciune,
într-o seară cînd era seară de rugăciune
cu rugăciune în grup, s-a ridicat de la masă Profetul
popular.

El îşi purta pretutindenea mormîntul, ca pe o piele
încinsă peste cealaltă piele şi îl spoia în alb de sărbători.

A spus cum îl cheamă, ceva cu litera G, dar nu a ţinut
nimeni minte. „Fiecare om are o vacă!
De-aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui!”, a
tunat
şi două morminte s-au izbit cap în cap şi vodca unui
comesean
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
23
cu faţă de stea de mare s-a tulburat.
„Cei slabi şi neîncheiaţi apucă pe calea erudiţiei”, a mai
spus
Profetul popular şi s-a notat şi asta pe nota de plată.

Lumea şi-l mai aminteşte cum predica adevărul
unei doamne înlăcrimate căreia i se furase portofelul.
„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu
va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”

La urmă de tot, asta fiind acum,
din Profetul popular n-a mai rămas decît
o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ,
pentru că o pisează şi-o presară pe bătături şi e bună.

Soarele din Madagascar

Potopul şi apocalipsa sînt doar metafore pe înţelesul
nostru. Dacă El s-ar plictisi de noi,
ar apăsa unul dintre cele patru butoane care-i stau
veşnic la îndemînă. Dar nu apasă butoanele,
doar le şterge cu un pămătuf tandru.

Dacă el ar apăsa unul dintre butoane,
o sete nesfîrşită s-ar devora pe sine însăşi.

Dacă am pricepe butoanele acelea, soarele ar străluci
peste noi mai puternic decît în Madagascar şi ne-am
putea scoate inimile în faţa lui, să iasă
mucegaiul din ele.

Iar El ne-ar iubi ca pe nişte elevi silitori
care-şi scriu temele cu degetele rupte.

Ogoarele spaimei

Luna e aspră, luna e crudă. E roata pe care se trag
osîndiţii. Eşafodul pe care urcă nemuritorii
să li se taie unghiile de la picioare. Cling!, face stuful
ciopîrţit de unghiile cereşti. Fleoşc!, face marea
înecată în veninul ei. Ascuţit se ghiftuiesc
ţînţarii din sîngele ei. În faţa ei se desţelenesc
ogoarele spaimei şi dau rod cît nu se poate măcina.

Luna e copîrşeul nemuritorilor, urcat în ceruri cu trudă
de generaţii de sclavi. Unul n-a trăit să o vadă sus.
S-au stins toţi, unii sfîşiaţi de funii, alţii
înnebuniţi de îndoială, nici unul la casa lui,
dăruind pruncilor bucurie.

N-au bătut clopote pentru ei, numai ogoarele spaimei
au dat rod sub oglinda piezişă.



























































Trei coliere cu miros de rouă

un om care se ascunde printre voi
a venit ieri pe la mine. s-a plâns.
s-a plâns. a plâns chiar în hohote!
nu ştiu cu cine se întâlniseră
ultima oară şi din care noapte venea
trupul lui avea urme de râuri secate
nesecate chiar. omul tremura
tremura precum o frunză de măr,
tremura.

cineva i-ar fi pus la gât trei coliere
cu miros de rouă. altcineva i-ar
fi pus alte trei coliere din sârmă
ghimpată.
erau mari, mari cât patru anotimpuri
de mari…

el nu mai poate acum
asculta muzica boabelor de rouă
şi nici să-şi mai îmbrăţişeze umbra.

Nu

nu sunt singur.
am două oglinzi.
una în spate, să mă vezi tu
şi una în faţă, să mă văd eu.

mai e cineva după mine
care îmi cere mai rămâi?
nimeni, nimeni!
la o adică, pot rămâne singur?

Eleina

tu nu poţi fi decât Eleina.
astrul care a coborât în fântâna din mine.
bulgărele de zăpadă care uşor, uşor
s-a făcut râu.
şi din râu s-a făcut izvor.
şi din izvor s-a făcut picur
şi din picur s-a făcut lacrimă.

o, nu!
din lacrimă s-a făcut rouă.
şi din rouă s-a făcut uitare.
da,da!
dar poţi să-mi spui de ce?

Mihai M. MACOVEI
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
24

Christian CRĂCIUN

















FILMUL CA RUGĂCIUNE

„Arta este capacitatea de a crea, este
reflectarea în oglindă a gestului creatorului. Noi,
artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest
gest. Creaţia este unul din momentele de preţ în care ne
asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată
într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred
într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este
rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această
rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la
Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va
căpăta tot sensul: acela, esenţial, de a sluji. Dar nu îl
voi impune niciodată: a sluji nu înseamnă a cuceri”
(Tarkovski, interviu, citat p.257)
De câţiva ani avem o perioadă editorială bună
pentru analitica filmelor lui Andrei Tarkovski. Dacă nu
mă înşel, cap de serie a fost Elena Dulgheru în 2001, cu
Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ajunsă acum deja la
ediţia a IV-a, editura Arca Învierii, 2014, despre care
voi însemna câte ceva în cele ce urmează. Ediție
actualizată și mult îmbunătățită. Mai am pe masă un tom
impozant (500 p. cu literă mică) al teologului Costion
Nicolescu, Credinţa, Nădejdea şi Iubirea în viaţa şi
opera lui Andrei Tarkovski. (editura Lumea Credinţei
2013) precum şi lucrarea lui Mihai Vacariu Îndrăgostit
de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei. (editura
Adenium 2013). Ce bine ar fi dacă am avea măcar o
televiziune inteligentă şi am putea urmări un ciclu
Tarkovski, cu invitaţi în studio care să explice sensurile
obscure ale capodoperelor sale, poetica sa aparte și
dificilă!
Cartea Elenei Dulgheru are ca subtitlu O
poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei
Tarkovski. Şi aici putem spune că este nexul chestiunii,
cea mai „burgheză”, mai „profană”, mai „non-
formalizată”, mai „lumească şi senzuală” mai „frivolă”
dintre arte, cum să fie tocmai ea purtătoare de sacru? În
această insistentă interogaţie stă şocul pe care orice
privitor l-a avut la întâia încercare de înțelegere a
oricăruia dintre filmele regizorului rus. Chiar ateul
pricepe lesne că aici este „cu totul altceva”… adică
tocmai caracteristica sacrului după Rudolf Otto, că,
precum vântul, Duhul suflă încotro vrea el şi că a ales
acest mod „scandalos” (în sensul creştin al cuvântului)
de a se vădi unei lumi apostaziate, prin filmele fratelui
Andrei. „…rolul artistului laic este acela de a şlefui
‚icoana palidă a revelaţiei’, descoperită în lucrurile
create, pentru a o face să iradieze Cuvântul cu a Cărui
putere a fost zidită” (205), subliniază autoarea. Fără
nimic didactic, de predicaţie, în înţelesul moralizator al
termenului, fără o avea nimic ilustrativ, filmele lui
Tarkovski sunt o hermeneutică în imagini a trăirii
creştine, o predanie şi o meditaţie asupra condiţiei
omului contemporan. „Asemenea lui Dostoievski, care
reuşea acum un veac şi ceva să creeze,într-un roman r e
a l i s t, un tip uman convingător de i m i t a t i o c h r i
s t i (şi ce poate fi mai greu decât a depăşi nivelul
fabulei, al povestirii sentimentalist-moralizatoare!),
omologul său (ca anvergură şi ca profunzime) din
domeniul artei şaptea reuşeşte să dea chip speranţei
umane, să creeze un model, acum, când omenirea a dat
la o parte cu cinism orice modele, acum, când numai
vocile iconoclasmelor şi fantoşelor industriei media se
fac auzite, să ofere un model nemoralizator (adică
sincer, adică viu) acestei civilizaţii obosite,
neîncrezătoare şi patricide. Ce se poate cere mai mult
de la un artist? Modelul creat, de e viu, este plăsmuit
chiar cu sângele său, a primit duhul respiraţiei sale. În
artă, trişările nu-s de lungă durată şi - o ştiu atât artiştii
de geniu, cât şi eşuaţii - numai dăruirea deplină poate
crea. Se poate cere ceva mai mult unui artist, decât
sufletul său?” (241) Premiza majoră a lucrării Elenei
Dulgheru, evidentă şi tocmai de aceea trebuind să fie
viguros subliniată, este că atitudinea lui Tarkovski faţă
de lume este una fundamental religioasă (vezi p.174).
Cum reuşeşte regizorul ca într-o artă a futilului şi
divertismentului să exprime autentic trăirea religioasă,
iată întrebarea la care răspunde autoarea. Pentru asta
analizează întâi spațiul sacru (arhetipul casei și cel al
grădinii edenice), apoi timpul sacru, materia
îndumnezeită, animalele simbolice, poetica elementelor,
chipul femeii, chipul copilului, chipul Christic. Pare o
evidență că, pentru buna înțelegere a poveștilor spuse de
regizorul rus îți trebuie o dublă competență: una
filmografică, alta teologică. Estetismul ar sărăci până la
caricatură înțelesul acestor filme. În același timp,
„ochiul răsăritean”, obișnuit cu icoana, cu blândețea
sofianică și cu așteptarea specifică acestui spațiu este
necesar. Ritmul filmelor lui Tarkovski (să luăm ca
exemplu doar începutul la Nostalgia) este în genere
foarte lent, spațializarea timpului încarcă scenele cu o
tensiune insuportabilă. „Am obosit să tot merg în locuri
ucigător de frumoase” se recită acum, în primele cadre
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
25
ale Nostalgiei. Mi se pare foarte justă observația
autoarei că dialogul limbajelor este reciproc
îmbogățitor: și teologia are de câștigat din meditația în
imagini a unui creator care a gândit teologic. „Poate
refuza teologia să cunoască limbajele lumii? Nu este
acest refuz cel care a împins-o spre autoizolarea de
azi?” (259) „Soarta lumii depinde de atitudinea
inventivă, creativă a Bisericii, de arta sa de a prezenta
Mesajul Evangheliei, pentru a putea fi cules de toți
oamenii” (263) citează apoi din Paul Evdokimov.
Dialogul necesar implică un element pe care Biserica
primelor veacuri creștine îl avea din belșug:
creativitatea dublată de îndrăzneală. „„Atâta vreme cât
omul va exista, el va avea o atracţie instinctivă către
creaţie. Câtă vreme omul se va simţi om, el va tinde să
creeze ceva. Căci aceasta îl leagă de Creator. Ce este
creaţia? La ce serveşte arta? Răspunsul la aceste
întrebări se află în formula. Arta este o rugăciune.
Aceasta spune totul. Prin intermediul artei, omul îşi
exprimă speranţa. Tot ce nu exprimă această speranţă,
tot ceea ce nu are un fundament spiritual, nu are
legătură cu arta” (interviu al lui Andrei Tarkovski din
1986)
Cartea aceasta însăși se vrea o rugăciune, nu
este numai o carte despre Tarkovski, despre film în
genere, ci ceva mai mult: despre credință, rugăciune,
icoană, artă, desacralizarea și pustiirea omului
contemporan. Este și un jurnal indirect. Se putea și
altfel? De bună seamă că nu. Fără această regăsire de
sine în opera celuilalt nu este posibilă com-
prehensiunea. Începutul lucrării detaliază raportul dintre
sacru și artă, prezintă modul în care sacrul se exprimă în
film, pune temelia teoretică. Ideea foarte interesantă a
analizei este de a o baza pe viziunea filosofică a lui
Blaga despre spațiu, timp și geneza metaforei (în fond, a
imaginii mentale și artistice în genere). În ce măsură
este sacrul reprezentabil? Iată o chestiune grea de
estetică a imaginii. „În definirea limbajului său estetic,
Tarkovski respinge orice simbolism înțeles în sens
occidental (traductibil în cuvinte, generator de alegorii
și de limbaje figurate) pentru că, asemeni artistului
extrem-oriental, înțelege contemplația ca poartă spre
transcendent și dorește să-i ofere spectatorului un
același tip de contemplație.(77) Dacă Tarkovski este un
„artist mistic” un artist care urmărește să ne „reînvețe
smerenia” aș observa că înțelegerea universului său
imaginar se poate face nu numai prin apelul la liniștea
zenului extrem oriental, ci și la concepția despre un
tărâm al imaginilor, dintr-o zonă mai apropiată, a
orientului arab. Dinspre acolo ne vine ideea cerului
suprem, care este cerul Sensurilor, mai sus chiar de
îngeri, care sunt și ei creaturi. Marile opere artistice ale
lumii au o trăsătură unitară din punct de vedere
semantic: în ele nu există arbitrar al semnului iconic, o
„imaginație”, în sensul născocirii de asociații
surprinzătoare, care să șocheze, ci imaginile sunt
perfect motivate, fac parte dintr-un întreg care își află
Sensul în afara sa. Pentru asemenea creații, care nu uită
nici o clipă Creația originară, nu avem in presentia
numai un semnificat și un semnficant, ci și un
Semnificator care anulează orice hazard. De aici
rigoarea și posibilitatea hermeneuticii. „Regizorul
mărturisea că își construiește filmele nu după legi
narative, ci plastice: filmele sale trebuie citite ca niște
tablouri cu o structură geometrică și vibratorie bine
definită și multistratificată, în care timpii și planurile
ontice comunică între ele pe principii conceptuale, iar
nu narative”. (218) Ceea ce autoarea numește
„simfonicitate semantică” este tocmai această coerență a
Sensului din vârful triunghiului către care tinde orice
creator de anvergură.
Un capitol substanțial este așadar dedicat
spațiului sacru. Apelul la filosofia blagiană permite să
explice cum se face trecerea de la spațiul cinematografic
la cel metafizic. Analiza tehnică a imaginii aduce dovezi
în plus: „Prezența elipselor deschise în jurul obiectelor,
temelor și personajelor, elipse al căror al doilea pol se
află mereu în altă parte, în afara (sau deasupra)
filmului reprezintă pentru Tarkovski strategia de
reprezentare a Tainei, mai precis, de însuflețire a
Tainei pe ecran”. (89) Artist al metaforei revelatorii,
Tarkovski care spune: „Adevărata funcție a imaginii
artistice, menirea ei cea mai înaltă este de a ne
deschide posibilitatea relației cu infinitul” (citat p. 89)
este exemplar prin această privire halucinată de înalt. Ca
importanță, locul cel mai încărcat de sens al spațiului
tarkovskian este casa. De la lipsa casei în Copilăria lui
Ivan la „omul nu are casă pe pământ” în Andrei Rubliov,
la „casa este tot ce este în afara casei” în Călăuza, unde
Zona este locul Epifaniei. Arhetipul casei este minuțios
interpretat, combinând simbologia, psihanaliza, mito-
analiza. N-aș trece peste o observație făcută în treacăt,
apropo de ultimul cadru din Nostalgia, despre care ni se
spune că este mai mult decât iconic, este o icoană. Într-
un fel, cred că Tarkovski este, asemenea personajului
său omonim, celălalt Andrei, un iconar. Pur și simplu.
Un iconar modern, într-un alt tip de limbaj. Legat de
arhetipul casei este și arhetipul grădinii. „În filmele lui
Tarkovski, grădina poiană este o prelungire a casei
fericite”.(127) Ce poate face un artist modern decât să
caute paradisul pierdut?
Următorul palier al analizei abordează timpul
mitic. În mod ciudat, aș observa că tocmai în arta
durativă a filmului, interogația lui Tarkovski ne arată cât
de greu este de redat timpul (mult mai greu ca în roman
cred) în cinema. Elena Dulgheru subliniază și ea:
„Pentru Andrei Tarkovski, timpul în sine nu este o
categorie arhetipală, ci materie plastică, esențială
pentru modelarea cinematografică a unui fapt, a unei
idei, a unui mesaj; el recurge la matrici temporale
diferite, supuse, fiecare, logicii interne a filmului.
Raportarea eroului nu se face niciodată la timp, ci la
ceva din afara timpului, pentru ‘a sparge’ timpul.
Timpul ține de fatalitate, de înjugarea omului în istorie,
de entropie, iar omul este făcut să depășească
fatalitatea, oricare ar fi aceasta și oricare ar fi prețul –
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
26
ne spune fiecare film al regizorului” (131) Cineast al
memoriei, desigur, dar al unui anume tip de memorie.
Avem și aici aplicat modelul cronotopului blagian:
timpul cascadă, timpul havuz, timpul fluviu. Cu justa
observație a autoarei că lipsește din schema filosofului
nostru tocmai timpul creștin (p.148), timpul mântuirii.
Ca și la Eminescu în Memento Mori, întoarcerea în sens
invers a roții timpului are rațiuni de cunoaștere, de
răzbatere spre cerul suprem al Sensurilor, de restaurare
morală. Memoria și casa sunt miteme gemene. În același
cadru este descifrată semnificația oglinzilor, a
dubletelor, pentru a ajunge la „timpul care transcende
timpul”, pe care eu l-am numit în alt context ucronie,
autoarea folosind noțiunea de timp escatologic. „Ultima
operă tarkovskiană oferă cheia interogațiilor tuturor
personajelor din filmele precedente, inclusiv ale
Călăuzei:pocăința, suferința pentru aproapele, căutarea
esenței umane pierdute, taina creației artistice – toate
trebuie să se împlinească în Cruce: acesta este drumul
regal, îngust și aspru, dar singurul și singurul care-l
atrage, în definitiv, pe omul cel mai deznădăjduit, pe
omul care nu mai are nimic de pierdut, iar de câștigat
are Cerul”. (169)
Ca motiv suprem al operei tarkovskiene este
văzut motivul christic, imaginea este „înduhovnicită”,
există o „gramatică ascunsă a sacrului” (175), lumina
sau materia în genere sunt analizate în semnificațiile lor
religioase. Intră aici o extinsă secvență dedicată
prezentării elementelor, stihiilor bachelardiene, cu
poetica lor discretă și pregnantă. Aș menționa în special
pasajele dedicate pământului, noroiului, împiedicării.
Demiurgia lui Tarkovski, care este, paradoxal, o formă
de smerenie, este ambiția lui de face ca totul să
semnifice. În filmele sale nu există „amănunte
insignifiante”. Iar materia are o incontestabilă vocație
pneumatoforă, așa cum și cel câteva prezențe din
bestiarul tarkovskian (calul, câinele, pasărea) capătă
semnificații extramundane.
Foarte utile sunt și completările din Epilog, care
fac pandant cu notele biografice inițiale. Andrei
Tarkovski fiind dintre artiștii a căror viață este parte
componentă esențială a cheii interpretative a operei.
Lupta pentru Rubliov, împreună cu Scrisoarea către
președintele Goskino sunt documente istorice
tulburătoare pentru noi, cei care am traversat „epoca”.
La noi nu au fost cunoscute publicului larg textele lui
Tarkovski, interviuri, note personale, citate din
abundență pe parcursul cărții. Ar merita un comentariu
separat conferința ținută de regizor în 1984 în biserica
londoneză Saint James sub titlul Cuvânt despre
Apocalipsă. Poemele tatălui citate în filmele fiului
completează acest palier informativ al cărții, alături de
binevenite date filmografice complete. Nu trebuie
ignorat nici jocul grafic al textului, avem toate felurile
de sublinieri: aldine, bolduite - pe care am încercat să le
respect şi în ceea ce am citat aici – care creează un efect
de relief şi de joc al ideilor folositor unui text atât de
dens.
O singură observație critică am a face, fiind în
ultimă instanță o carte despre Imagine, această lucrare
ar fi meritat niște ilustrații somptuoase. Ele sunt
numeroase, dar, limitate la dimensiuni meschine de 5\3
cm, aproape în totalitate sunt reduse la simple pete de
alb și negru în care este imposibil să distingi ceva
relevant. Mai mult ca sigur, cauzele sunt cele de ordin
financiar. Îmi permit să visez, alături de autoare cred, o
nouă ediție, mai generoasă, cu ilustrații pe măsură.
Poate cu un DVD atașat cu măcar unul dintre filmele
capodopere? Utopie?
Ca încheiere să cedăm cuvântul autoarei și apoi
subiectului ei: „…edificiul construit de Tarkovski în
fiecare film al său […] este, din punct de vedere
structural, semantic şi funcţional, o catedrală – spaţiu
teandric de întâlnire a omului cu Dumnezeu, viu prin
excelenţă şi capabil de autoregenerare, model al
oricărei opere de artă complete”. (219)
„Deocamdată suntem încă infirmi, în urma
bolii îngrozitoare, al cărui nume e aspiritualitatea, şi
boala asta este mortală. Omenirea a făcut totul ca să se
autodistrugă. La început în plan moral, iar moartea
fizică nu e decât rezultatul acestora.[…]Omul e alcătuit
din lucruri contradictorii. Istoria demonstrează cu
prisosinţă că omenirea se îndreaptă întotdeauna în
direcţia cea mai rea cu putinţă. Ori omul este incapabil
să dirijeze istoria, ori, orice ar face, totul este împins pe
calea cea mai groaznică, cea mai greşită […] Oamenii
nu sunt în stare să-i conducă pe alţii. Ei sunt capabili
doar să distrugă. Iar materialismul, cinic şi gol, va
desăvârşi această distrugere. În pofida faptului că
Dumnezeu trăieşte în fiecare suflet, că fiecare suflet are
capacitatea să acumuleze tot ce este bun şi etern, în
masă, oamenii nu por face altceva decât să distrugă
pentru că oamenii au ajuns împreună nu în numele unui
ideal, ci doar din consideraţii materiale. Omenirea s-a
grăbit să-şi protejeze trupul […] şi nu s-a gândit deloc
să-şi protejeze sufletul. Biserica (nu religia) nu a reuşit
să oprească acest proces. După război cultura s-a
prăbuşit în întreaga lume. Împreună cu nivelul spiritual.
La noi, aceasta este, desigur, pe lângă toate altele, o
consecinţă a distrugerii sistematice şi barbare a
culturii. Iar fără cultură societatea, evident, se
sălbăticeşte. Numai Dumnezeu ştie până unde va ajunge
fără cultură! Niciodată ignoranţa nu a mai atins un
nivel aşa de monstruos. Acest refuz al spiritualităţii nu
poate naşte decât monştri. Acum, mai mult ca oricând,
trebuie să apărăm tot ceea ce are o legătură cât de
mică cu spiritualitatea! Cât de repede renunţă omul la
nemurire! Oare starea lui organică este cea animalică?
A menţine stabilitatea nivelului înalt al moralităţii este
considerabil mai greu decât să vegetezi în nimicnicie”






SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
27


Valeriu SOFRONIE


„CAPĂTUL... TE ROG... VREI, TE
ROG, SĂ-MI ARĂŢI UNDE E
CAPĂTUL?”


Când vara e la început, primăvara trăieşte cea mai
mare nelinişte din istoria ei proximă. Ştie că a fost doar
prima... cine să-şi mai amintească de prima? Lăsăm
începuturile în urmă ca o cămaşă de şarpe. Privim
mereu înainte. Mereu mai departe, tot mai departe.
Capătul? Ce e acesta? Privesc în mine... numai prezent
şi o urmă uşoară, ca nişte vinişoare albăstrui, uneori,
alteori roşietice, de viitor incert. Ciclul nu se închide
decât atunci când toate devin trecut. Prezent şi viitor,
laolaltă, copil fără vârstă şi tânăr cu vârsta infinită.
Bătrân cu un sfârşit de vârstă. Lăsăm începuturile în
urmă... dar tot în urmă lăsăm şi prezentul. Secundele
fără întindere cad secerate sub loviturile biciuite ale
speranţei care apropie munţii şi desparte apele. Nu se
zăresc decât foarte rar insule. Toţi iubim întinderile fără
sfârşit. În anonimatul nostru, nici nu mai ştim cine
suntem sau dacă am fost ceva. Poveşti mărunte, trecute
de la unul la altul că prostituatele ieftine. Case mici, fără
etaj. Nu se vede cer. Doar străzi, străzi nesfâșite. Străzi
după străzi, acoperiş după acoperiş, om după om...
Până la urmă, totul se rezumă la o singură
întrebare (aș fi spus o baie bună, dacă ar fi fost altă
poveste aici), laolaltă cu derivatele sale. Cum ne
descurcăm cu lumea asta, cu cele ale ei? O luăm prin ea,
asemeni unui Don Quijote turmentat, sperând că-i vom
întâlni într-o zi cavalerii de oţel, că vom prinde o luptă
bună? Iar, la urmă, şi asta în cazul cel mai fericit, că
vom ridica lancea strălucitoare în soare? Sau ne oprim
din fuga universală, îmbrăţişând un singur loc, o singură
stradă, un singur om. Un zâmbet, o religie, un timp?
Poate individualul să ne sature? Are el, în porii săi,
suficiente uşi pentru a deschide alte şi alte lumi?
Căutând lumea, de peste tot ne ameninţa riscul rătăcirii.
Zăbovind prea mult la individuaţie, ne ameninţă cel al
plictiselii. Infinita posibilitate, de o parte,
imposibilitatea, de cealaltă. Încotro o luăm?
Un regizor inspirat (Giuseppe Tornatore, urmând
un scenariu scris de Alessandro Baricco) şi un filosof
mioritic (Constantin Noica) au gândit două soluţii
perfect compatibile. Danny Boodman, strigat de toţi
„1900”, anul naşterii sale, a fost abandonat de părinţii
săi la clasa I a transatlanticului „Virginian” care făcea
câte 5 ture pe an între Europa şi America, iar apoi găsit
de Danny, un fochist de pe vas, care l-a luat şi l-a
crescut în camera cu motoare. Copilul a învăţat să
citească, folosindu-se de rapoartele de la cursele de cai.
Rămas orfan şi de tatăl adoptiv, 1900, din ce în ce mai
atras de sunetul pianului venit din salonul unde se
întâlnea lumea bună, devine un pianist foarte bun, un
extraordinar interpret de jazz şi un foarte bun
compozitor. Avea muzica în sânge aşa cum noi avem în
minte doar gânduri inofensive. Sursa lui de inspiraţie -
întâmplările din jurul său şi poveştile auzite de la
pasageri. Deşi se bucura de atâta succes, pe apă şi uscat,
şi avea toate motivele să-şi urmeze chemarea inimii
îndrăgostite, 1900 nu a părăsit niciodată vasul. Scena în
care rămâne suspendat pe pasarela care lega vasul de
continent, rămâne memorabilă. În final, a preferat să fie
aruncat cu uriaşul de fier în aer decât să pună piciorul pe
continent, la insistențele bunului său prieten Max.
Argumentul lui Danny este absolut fabulos, conţinând în
el toate ingredientele unei superioare filosofii de viaţă.
În dialogul final, Danny îi răspunde rugăminţii lui Max
de a părăsi împreună epava: „Tot oraşul ăla... Nu-i poţi
vedea capătul lui. Oraşul acela întins avea totul în afară
de capăt. Nu avea capăt. Ceea ce n-am văzut acolo era
că toată chestia aia nu avea sfârşit... o claviatură cu
milioane şi miliarde de clape care nu se sfârşesc
niciodată... Claviatura e infinită. Şi dacă e infinită,
atunci nu există nicio muzică pe care s-o poţi cânta. Iar
tu stai pe scaunul pe care nu trebuie. Pentru că ăsta e
pianul lui Dumnezeu. Cristoase, ai văzut străzile?
Numai străzile erau cu miile! Cum să te descurci? Cum
să alegi doar una din ele? Sau o femeie? O casă? O
bucată de pământ care să fie a ta, o privelişte pe care s-o
priveşti, un fel de a muri? Şi toată lumea aia lăsându-se
cu toată greutatea asupra ta... Nici măcar nu ştii de unde
vine şi când se termină! Vreau să zic, nu te temi
niciodată că ai să te spulberi în bucăţi la gândul ăsta? La
groaza că trebuie să trăieşti asta?”
În comparaţie cu oraşul infinit (a se citi lumea
infinită), finitatea pianului oferă o altă perspectivă
abordării existenţiale: „Să luăm pianul, de exemplu.
Clapele încep... Şi clapele se termină. Ştii că sunt 88.
Nimeni nu poate să-ţi spună altceva. Nu sunt infinite.
Tu eşti infinit! Iar pe clapele acelea, muzica pe care o
cânţi este infinită. Îmi place asta. Cu asta pot să trăiesc...
M-am născut pe vaporul ăsta. Iar lumea trecea pe lângă
mine, dar două mii de oameni la un moment dat... Am
avut dorinţe aici... Dar nu mai multe decât încăpeau
între proră şi pupa. Îţi cântai fericirea, dar nu la un pian
infinit! În felul acesta am învăţat să trăiesc!”.
De cealaltă parte, filosoful devenirii intru fiinţa,
propune soluţii pentru destinele noastre căzute sub
puterea generalului nimicitor, strivitor: „înzestrat cu
limitaţia cea bună, omul porneşte în largul existenţei,
unde îl pândeşte, sub toate formele, limitaţia cea rea. Se
numesc nevoi ale omului limitaţiile ce limitează, iar
libertăţi cele ce nu limitează... Un acelaşi conţinut de
viaţă, omul îl poate semnifica după o limitaţie ori alta.
Eşti aci, eşti acum, eşti aşa - limitaţii. Întotdeauna te afli
prins în ele oricare ar fi strălucirea aşezării tale, poţi
resimţi dureros, ca o îngrădire ireparabilă, condiţia de
fiinţă limitată, sau, dimpotrivă, poţi vedea în orice
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
28
aşezare toate promisiunile. Sub chipul libertăţii de a fi,
ea e nelimitaţia oarbă, nestăpânită”.
Contexte diferite, dar acelaşi text. Lotul omului e
particularul. Pretutindeni în jur, materii sensibile, unice
în felul lor, infinite în genul lor. Nicăieri universalul, ca
unul mare printre cei mici. Când omul, în principiile
sale sociale, a crezut că a văzut, măcar şi în vis, un
asemenea general, cum ar fi cel al unei orânduiri
perfecte, i s-au dezlănţuit toate limitările. În loc să
trăiască crescut de întâmplările zilei, el le-a aruncat pe
toate în inauntentic şi s-a lăsat confiscat de nerozia
nestăpânită a credinţei în viitor. Până la eşec nu au fost
prea mulţi ani de aşteptat. Dar, dincolo de asta,
recidivele vor mai fi. Într-o formă sau alta, Pavel şi
Marx ne vor mai bate, zgomotos sau mai discret, la uşă
şi vor mai promite de nenumărate ori tărâmul perfect –
tărâmul generaliilor.
În asta, orice am adăuga înainte sau după, se
trăieşte drama noastră cea mai autentică. Cum trăim,
cum vieţuim cu limitarea? O aruncăm din drumul
nostru, ca pe un gunoi, ca pe o piedică sau ne aplecăm o
viaţă asupra ei, încercând să-i prindem ce-ul? 1900 a
arătat că se poate, că se poate face din finitul păduchios
infinitul cel mai bun pentru noi. Ce poate însemna o
claviatură? Corzi, clape, pedale, ceva mai mult lemn...
toate numărabile în orice sistem de numărare. Dar
dincolo de ele, vocea nelimitării. Cine poate să găsească
în clipă secunda demiurgică, acela a găsit. Şi când
găseşti, nici chiar moartea nu te mai poate speria. Îţi
cedezi toate vieţile posibile din sânul abstractului
general pe ceva atât de trecător ca viaţa de fiecare zi.
Dar cu nelimitarea, cu nelimitarea cum trăim?
Vindem tot şi plecăm într-o călătorie fără busolă şi
harta, încărcaţi doar cu o doză infinită de indiferență
față de toate nimfele care ne-ar putea întoarce din drum?
Despre cum se revarsă într-o limbă un poem sau o
operă, de ajungem toţi s-o iubim ca pe o revelaţie a
cerului... Despre cum devine istorie un eveniment
mărunt, tăind, legând alte şi alte istorii... aici povestea
particularului devenit universal ne poate da cea mai
edificatoare spunere.
Când vara e la început, primăvara trăieşte cea mai
mare nelinişte din istoria ei proximă. Ştie că a fost doar
prima... cine să-şi mai amintească de prima? Lăsăm
începuturile în urmă ca o cămaşă de şarpe. Privim
mereu înainte. Mereu mai departe, tot mai departe... Aşa
am început, vorbind despre primăvara care se topeşte în
căldura verii. Dar primăvara e... primăvară. Sunt
primele flori, primii muguri... e atâta început şi atâta
sfârşit în ea încât cea mai hegeliană vedere a disoluţiei
din lume îmi pare mie că n-a priceput nimic din ce se
întâmplă cu adevărat în şi prin ea. Individualul poate
deveni general. În gena sa îşi are bagheta de mareşal.
Dacă vom rămâne la soldat, să ne bucurăm împreună cu
el de comorile din raniţă, sau ne vom aşeza pe scaunul
cel mare, deasupra lumii, asta numai povestea fiecăruia
dintre noi o va spune...



Poemul cuvintelor iubitoare ca pruncii

Iubite, îmi las cuvintele să vină la tine!
Le-am tot prigonit, le-am tot zăvorât,
Am încercat să le țin de urât,
Ba în pivniță, ba în peșteră, ba într-o colivie
aurie,
Într-un iatac drapat cu mătase și catifea.
Le-am dojenit adesea,
Până în ziua când, nestingherit,
A privit soarele înapoi, dinspre asfințit.
Cuvintele
N-au încetat să răsară, să crească rotund,
În corolă de floare nemaivăzută,
În tril de pasăre nemaiauzită,
În poveste nemaipovestită...
N-au încetat să fie,
Mărgăritare în căuș de scoică sidefie.

Sunt cuvinte nestăvilite – iubitoare ca pruncii
Și, aidoma lor, lipsite de griji,
Neștiutoare, inocente, neastâmpărate,
Cu sufletul, mai întâi, scrutătoare.

Uneori râd, cristalin, alintate,
Alteori plâng, scâncesc în somn
De-o durere nelămurită, străină.
Uneori visează în locul meu, al tău, al cuiva...

Desenează pe caldarâm, pe pereți, pe unde-
apucă,
Tot felul de doruri, în formă de cuib de
rândunică sau
În formă de cerc de lumină închis
– pierdut de un înger-copil aplecat să bea apă
de la vreun izvor din paradis –
Dor în formă de miez dulce și de coajă amară
de nucă.

Se joacă – de-a prinselea, de-a v-ați ascunselea

În cele patru zări ale inimii mele,
Prea strâmte zări și prea cu zăbrele...

Am ieșit azi afară, în pridvor, iubite,
Și-mi las cuvintele să vină la tine!

Rânduiește-le, ocrotește-le tu cumva,
Adăpostește-le într-un potir de safir,
Sau într-un anotimp alb, încăpător,

...Până la cea de-a doua venire a ta.

Mihaela MALEA STROE
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
29
Diana VRABIE










Literatura de mărturisire: între
bovarism şi autenticitate

Situată la periferia literaturii şi compătimită
constant pentru “discriminarea” sa în raport cu suratele
superioare, literatura de mărturisire cîştigă tot mai mult
teren, sfidînd canoanele şi cantonînd atenţia
antropologilor, psihologilor, filosofilor, literaţilor etc.,
revanşîndu-se, astfel, pentru anii de tăcere, cînd unicul
spaţiu rezervat îi era sertarul.
Beneficiind de mai multe nume şi fără a avea
unul “canonizat”, această literatură rămîne în continuare
în căutarea identităţii sale, elementele căreia se
profilează undeva între literatura de mărturisire,
paraliteratură, literatură fără ficţiune, literatură a
biograficului, literatură a existenţei autorului, literatură
subiectivă, literatură a confesiunii, scriitură intimă,
literatură secundă etc. Dincolo de această listă, care
riscă să devină interminabilă, optăm nepretențios pentru
conceptul de literatură de mărturisire, întrucît, în chip
evident, orice jurnal, memorial, autobiografie,
corespondenţă, interviu conţin o mărturisire.
Subiectivă, intimă, documentară, literatura de
mărturisire îşi conturează profilul din apelurile
autenticităţii spre consecvenţă, sinceritate,
spontaneitate, naturaleţe, confesiune, construindu-şi în
timp propria poetică. Evoluţia spectaculoasă a ştiinţei şi
tehnicii a modificat şi ea fundamental orizontul
existenţial al fiinţei umane. Intima conjugare a acestor
aspecte ale vieţii motivează odată în plus apetitul pentru
mărturii document, iar criza relaţiei ficţiune-document
pune în discuţie formele consacrate ale literaturii
ficţionale. Totodată, interesul necondiţionat pentru
literatura biografică vine dintr-o reevaluare a statutului
autorului, proiecţie care, declarată anterior eşuată,
revine ferm în substanţa textului. „Literatura însăşi
repune în circulaţie o apăsată tendinţă de personalizare a
discursului prin inserţia de detalii biografice, pe de o
parte, de reliefare metadiscursivă a instanţei auctoriale,
pe de cealaltă”.
1


1
Papadima, Liviu, Literatură şi comunicare. Relaţia autor-
Chiar în absenţa unui “nume de botez”
omologat, acest tip de literatură invadează spectaculos
rafturile librăriilor, anagajîndu-se într-o competiţie
fermă cu speciile canonizate. Minunată revanşă a
“autorului eliminat din ecuaţie”, vorba lui Eugen
Simion, literatura de mărturisire rămîne un segment ce
îşi seduce necondiţionat cititorii. Autorii, la rîndul lor,
sînt generoşi. Iau la întîmplare cîteva titluri de scriitură
intimistă, de dată recentă, dintr-un plamares mult mai
amplu: Așa a fost să fie de Barbu Ollănescu-Orendi,
Amintirile unei nonagenare de Antoaneta Ralian,
Memoriile Principelui Nicolae Șuțu de Nicolae Șuțu,
Scriitor în comunism (niște amintiri) de Ștefan Agopian,
Exilul: viața în fragmente de Gina Stoiciu, Memorii din
biblioteca ideală de Bogdan Suceavă, Despre interior-
exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Rosescu, Mic
jurnal cu amintiri de Nadia Anghelescu, Cutia cu
maimuţe. Jurnal de Răsvan Popescu și exemplele pot
continua cu înverșunare.
Jurnale, confesiuni, amintiri retrăite prin scris,
interviuri, autobiografii necenzurate, corespondenţe,
eseuri autobiografice, convorbiri eclipsează, observăm,
nonşalant literatura de ficţiune. Editurile concurează
zelos în inițierea colecțiilor de literatură biogarfică.
Dacă editura Humanitas menține extrem de productiv
colecția „Memorii, jurnale, călătorii”, care vine să
satisfacă intersul constant al cititorilor pentru literatura
memorialistică, Polirom înregistrează chiar cîteva
colecții de acest gen. E vorba de „Eco-grafii”, dar și de
o colecție de dată mai recentă, „Memoria”.
Suficient de eterogenă, literatura biograficului
se sustrage clasificărilor punctuale, revendicîndu-şi un
conglomerat de specii, între care întîietatea o deţine
autobiografia, diaristica, memorialistica şi
corespondenţa, a cărei avocată se declară. Aflate sub
imperiul inavuabilului şi susceptibile de a leza imaginea
contemporanilor peste limitele admise, vorba lui Paul
Cernat, speciile intimiste reprezintă în continuare o sferă
incomodă, acceptată cu rezerve şi tratată ca limitrofă.
Dacă jurnalele, memoriile, autobiografiile au
reuşit în ultimele decenii să iasă din sfera paraliteraturii,
fiind omologate inclusiv printr-o atenţie sporită din
partea criticilor literari, corespondenţa mai are de
înfruntat numeroase prejudecăţi „canonizate”. De vină,
în parte, unele corespondenţe ce au compromis genul, în
parte, reticenţa ce mai planează asupra unei specii „de
frontieră”, dar şi ambiguităţile teoreticienilor, ce
frînează delimitările punctuale între corespondenţă /
literatură epistolară; corespondenţă intimă/extimă,
corespondenţă
documentară/autentică/ficţională/convenţie epistolară;
epistolieri şi epistolari etc. Numeroase probleme rămîn
în continuare deschise, aşteptîndu-şi soluţionarea, cum
ar fi, moralitatea publicării şi comentării corespondenţei
intime a unor persoane, care nu au intenţionat niciodată

cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Polirom, 1999, p.
19.
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
30
să-şi facă publice amănuntele vieţii intime; evaluarea
autocenzurării şi, respectiv, a gradului de sinceritate a
celui care aduce în atenţia publicului epistolarul; hotarul
fluctuant dintre literaritate şi nonliteraritate; tipul
matricei comunicaţionale de care ar aparţine etc.
Interesul sporit faţă de universul interior,
nedisimulat, tendinţa reflectării experienţei unice, dar și
exhibarea acesteia, preocuparea pentru descoperirea
propriei individualităţi determină lărgirea necontenită a
frontierelor literaturii de mărturisire, reprezentată astăzi
deja și de dialoguri, amintiri, eseurile biografice,
dimpreună cu pletora de formule deviante, precum
interviurile, convorbirile, evocările ale oamenilor
iluştri, portretele etc. Specii înrudite, acestea au în
comun așa-zisul paradis al toleranţei reciproce, care
permite fuzionarea ficțiunii cu non-ficțiunea, a
autenticității cu bovarismul, într-un joc al apropierii-
depărtării de biografic.
Gen hibrid, literatura de mărturisire rămîne un
teren al tuturor şi al nimănui în acelaşi timp, neputîndu-
se riguros stabili cît din scriitura intimistă reprezintă
istorie trăită şi cît literatură, e o problemă care trebuie
căutată în însuși actul creativ. Larga deschidere a
literarului către zone limitrofe e pe deplin justificabilă
istoric. De altfel, pentru cei care mai pun la îndoială
dreptul acestor specii de a fi calificate drept literare, e
de reamintit faptul că însuşi conceptul de „literatură” e
cu mult mai imprecis decît cel actual, ceea ce afectează
distribuția internă a genurilor. Ba mai mult, „graniţele
genurilor sînt instabile”
2
, întrucît nu există deocamdată
un criteriu definitiv al ordonării lor în condiţiile
evoluţiei permanente a conceptului de literatură. „Nu
numai „topografia genurilor” se modifică în funcţie de
felul în care evoluează modul de a înţelege „literatura”,
ca pe un set coerent de produse sau de practici culturale,
ci şi definirea „literarului” fluctuează în raport cu
solidarităţile şi ierarhizările percepute între diferite
tipuri de discurs”.
3
Dihotomia ficţional-nonficţional
rămîne una din formulele privilegiate de punere în
discuţie a problemelor centrale ale literaturii: natura,
esenţa, hotarele şi vecinătăţile acesteia.
Inutil să precizăm că nu toată literatura de
mărturisire are valoare estetică, chiar dacă ea ţine de
sfera literarităţii. În măsură decisivă responsabil se
dovedeşte autorul, care are sau nu vocaţie artistică, este
un narator “naiv-stîngaci” sau “plicticos-metodic”.
“Unii memorialişti au vocaţia sintezei, fiind mai
aproape de condiţia istoriografului, alţii sînt analişti prin
excelenţă, fiind mai aproape de literaţi. Că există o
tratare conştient sau involuntar literară, acest lucru nu
ţine de autenticitatea şi sinceritatea transcrierii,
experienţei, ci de temperamentul estetic al
memorialistului”.
4


2
Sasu, Aurel, Retorica literară românească, București,
Minerva, 1976, p.241
3
Papadima, op. cit., p. 78.
4
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească.
Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor
Încercînd să îi definească specificul, cu cîteva
decenii bune în urmă, Silvian Iosifescu distingea, în
Literatura de frontieră, două mari categorii ale
literaturii de graniță: literatura mărturisirilor, căreia îi
aparţin memoriile, amintirile, corespondenţa, jurnalul
intim şi literatura de călătorie (jurnalul de bord şi
însemnările de călătorie). Aceste delimitări se dovedesc
inoperante, cînd autorii, voluntar sau involuntar, se
decid să lărgească „frontierele literaturii de frontieră”.
Jurnalul fericirii de N.Steinhardt este o carte situată la
hotarul dintre memorii şi jurnalul intim. În ultimii ani
tot mai greu vom atesta formule „pure” ale unor specii
intime. Daniel Cristea-Enache în Cinematograful gol
(2011) face reportaj într-un jurnal mai mult sau mai
puţin intim. Doina Uricariu, în Maxilarul inferior
(2010) optează pentru împletirea amintirilor cu registrul
afectiv al convorbirilor de la Versoix cu Regina Ana.
Livius Ciocârlie în & comp (2003) face să coexiste, într-
o sinteză spectaculară, paginile de jurnal cu
autobiografia indirectă, confesiunea patetică cu
arheologia subiectivă. Tonul acestor bulversări
fracturiste a fost dat încă de Confesiunile lui J.Jacques
Rousseau, care dizolvau într-un aliaj complex elemente
de autoportret cu memorialul, autobiografia, meditaţia,
morală, jurnalul intim etc. Ba mai mult, asistăm chiar de
la începuturile literaturii noastre la un mixaj de formule,
care îmbină nu doar elemente ale diverselor specii
intime, ci chiar elemente ale genurilor literare, în sens
clasic. Aici s-ar include mixajul paremiologic din Pîcală
şi Tîndală; mărturiile turistice din Plimbare sau Băile de
la Ems, sau „microstudiile” filologice sau istorice din
Negru pe alb ale lui Costache Negruzzi. La fel stau
lucrurile şi cu o seamă de scrisori ale lui Ghica, de
evocări ale lui Alecu Russo (Studie moldovană,
Amintiri) sau cele ale lui M. Kogălniceanu (Nou chip de
a face curte).
În mod esenţial, orice jurnal, corespondenţă,
autobiografie, amintire constituie confesiuni ale
autorului. În acest fel despre literatura mărturisirilor
trebuie să discutăm ca despre orice altă literatură,
aplicînd aceleaşi exigenţe. Cu atît mai mult, cu cît
literatura confesivă, ca şi literatura de ficţiune,
presupune un număr de convenţii, care se repetă.
Procesul actual al transformării estetice pretinde ca o
mărturisire să fie făcută cu cel mai mic procent de
deghizare, presupunînd o înnoire radicală a literaturii nu
numai în conţinutul tematic, dar şi în mijloacele
artistice. Avînd în vedere că orice scriitură intimă
cochetează cu formula autenticităţii, gradul de
sinceritate, spontaneitate rămînînd greu de stabilit,
verosimilitatea devine şi în acest caz un criteriu de
evaluare. Ceea ce contează în mod decisiv este iluzia
versomilităţii şi forţa seducţiei, poate chiar în
detrimentul autenticităţii în accepţie obiectivă.



comuniste, Bucureşti, Polirom, 2005, pp. 12-13.
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
31


Maria Cristina ŞTEFAN










Cerurile

Stă la masa de la geam. E masa lui obișnuită.
Vine aici de ani de zile, de pe vremea când era doar un
copil. Și toată lumea știe că masa de la geam e masa lui.
Oamenii au venit și au plecat, s-au întors uneori din
nostalgie, curiozitate ori, poate, doar din plictiseală. El a
venit și a rămas aici la masa lui. Toată lumea îl știe, și
cei de de mult, și cei de azi. Nimeni nu-l cunoaște, dar
toată lumea îl știe. Nimeni nu-l salută, nimeni nu
vorbește cu el. Sunt cu toții așa de obișnuiți, că prezența
lui e aceeași, e totuna cu a barului, meselor, scaunelor,
draperiilor groase, fumului, muzicii, chiar a luminii sau
a norilor care pătrund în intimitatea localului, ca să-i dea
gust, să-l completeze cumva.
Masa e cu vedere spre stradă, dar oamenii nu se
văd trecând. Se văd doar blocurile, coroanele copacilor
și bucăți de cer. De asta îi place masa de la geam.
Oamenii nu se văd în stradă, iar cei din bar stau cu
spatele. Oamenii nu se văd niciunde. Asta îi permite
luxul singurătății printre oameni. Le aude uneori
murmurul vocilor și i se pare straniu sunetul ăsta
constant, continuu, care îl liniștește, care îi creează
sentimentul de siguranță. Iluzia mocnită a siguranței.
Uneori, mai la început, obișnuia să se întrebe cum
ar fi sunat vocea lui în tot acest susur. Apoi s-a întrebat
din ce în ce mai rar, după care nu s-a mai întrebat deloc.
Într-o zi, s-a oprit pur și simplu, convins fiind că n-ar fi
sunat inteligibil și că, mai mult ca sigur, s-ar fi făcut de
râs. Ura să se întâmple asta. Și în plus, tăcerea i s-a
părut mai mereu cea mai înțeleaptă opțiune, cea mai
onestă, cea mai autentică. Un om care tace nu poate fi
vulnerabil în fața mulțimii, nici măcar în fața sa. Un om
care tace își recunoaște și își acceptă limitele,
neputințele. Știe că nu știe nimic și că vorbele cizelate,
cuvintele, au valoare doar aici pe hârtie, scrise și nu
rostite.
Cu privirea îndreptată spre cer, fumează. Cu
cealaltă mână scrie uneori cuvintele de nerostit, aici, pe
foaia albă care așteaptă însetată. Se irosește toată
tandrețea lumii în cuvintele astea. Nu se gândește la
nimic. Mintea îi e complet golită, pregătită pentru
imprevizibilul sufletului său. Cine l-ar vedea, ar zice
zice că, din contră, parcă ar gândi la ceva grav, teribil,
care îl consumă, încercând să găsească răspunsuri la
întrebări care îl macină. De mic putea să îi păcălească
pe ceilalți astfel. Un mare dar, o mare binecuvântare
care l-a apărat mereu de intruziunea vulgară a
oamenilor. ”Ești supărat?” ”Ori poate ești bolnav și ți-e
teamă să ne spui?” – așa îl întrebau. Iar el, cu cea mai
neutră și calmă privire, răspundea invariabil ”Nu.” Dar
nu... Nu se gândea la nimic. Privea cerul fumând, uneori
scriind, lăsându-se să se scrie, de fapt. Pentru că nu era
niciodată conștient de ceea ce-și nota. Târziu, seara,
când ajungea acasă și recitea, rămânea uimit. Nu ținea
minte să fi scris vreun rând. Și tot așa în fiecare zi, de
când era copil. Dacă viața lui fusese și altfel, se prea
poate. Nu mai știa. Uitase. Oricum ar fi fost, nu-și putea
imagina o alta mai bună. Aici își găsise locul. Era locul
lui, casa lui. Cine și-a găsit locul în lumea asta înțelege,
știe despre ce vorbesc. E indescriptibilă toată această
tihnă, toată această certitudine a găsirii propriului sens,
al acceptării proprului destin.
Eu îl vedeam rar, pentru că mergeam rar; făceam
parte din categoria celor plictisiți. Dar, ori de câte ori
am ajuns în barul ăsta, l-am găsit acolo, tot la masa lui,
privind cerul, fumând și uneori scriind. La început nu
mi-a atras atenția. Apoi, încetul cu încetul, am început
să-i realizez prezența. Parcă m-aș fi uitat la o fotografie
sau la un tablou. Și, cum am obsesia detaliilor, am
început să-l analizez, fără grabă, ca și cum aș fi avut ”tot
timpul din lume”. Era un bărbat frumos, cu adevărat
frumos; de o frumusețe pe care doar sclipirea
inteligenței și a unei hipersensibilități o poate reproduce.
Îi intuiam intensitatea privirii, de parcă toate suferințele
lumii și-ar fi găsit adăpost acolo. Cu toate astea, deși
fără nici o noimă, inconștient, îi eram recunoscătoare că
încă mă cruța, că încă nu se întorsese spre mine ca să
mă conving de adevărul propriei intuiții. Mi-am dat
seama mai apoi, mult mai târziu, că-mi doream foarte
mult să mă privească, să se întoarcă spre mine. Îmi
doream asta mai mult ca să mă conving că existam cu
adevărat în prezența lui.
Avea o poziție mereu relaxată, cu picioarele lungi
odihnindu-se într-o naturalețe obsedantă pe podeaua
veche, uzată, cu capul întors spre cer, cu țigara care se
fuma aproape singură, cu mâna dreaptă rezemată timid
peste foaia albă de pe masă. Aparent preocupat, absent
și prezent în același timp, bărbatul ăsta mă atrăgea așa
cum te atrag ciudățeniile sau srăinii prea străini.
Am realizat destul de târziu că, de fapt, la un
moment dat nu mai veneam din plictiseală, ci pentru el.
Și faptul că era mereu acolo mă liniștea. În timp,
începusem să dezvolt o dependență de liniște și de
oamenii care mi-o puteau oferi. Mi-a fost greu s-o
numesc, s-o accept, pentru că mi-era greu să-mi
recunosc slăbiciunea. În afara faptului că cei din jurul
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
32
meu nu facilitau cu nimic treaba asta, din contră. Până la
urmă, nu e vina lor. Nu e vina nimănui. Dar asta nu
rezolvă situația, o face mai tolerabilă, poate. Așa
suntem, în fond, învățați de mici: dependența de orice
fel e o slăbiciune, o boală, ceva defect și nelalocul lui.
Astfel, viața devine o negare constantă. Oamenii luptă
contra lor. Ce poate ieși bun, valoros din așa ceva?
Dar... ce știu eu? Știu că știu atât de puțin și că înțeleg
încă și mai puțin din tot, din orice. Așa că,... nu știu. Cel
mai onest este să recunosc. Așa cum recunosc și
dependența mea de liniște. Drogul meu. Vina mea.
Păcatul meu. Da, iubesc pătimaș și obsedant liniștea și
iubesc pe oricine îmi dă liniștea mea. Îl iubesc de la
început, total, penibil, patetic, dureros. Nu pot și nu
vreau fără el. Știu, îi sperii pe oameni. Eu rostesc și
trăiesc adevărul de care ei fug, de care se tem. Îi înțeleg
că e prea mult. Știu. Știu că lumea fuge de întuneric.
Omul potrivit este cel care nu fuge, căruia nu îi este
teamă de întunericul tău. Așa mi-a spus cândva o
prietenă și mi-au rămas în suflet cuvintele ei.
Bărbatul de la masa de la geam îmi oferea liniștea
de care aveam nevoie. De-asta veneam. De-asta îl
priveam. Nu-i vedeam încă bine chipul, dar îl ghiceam.
Dacă omul ăsta avusese o viață, viața lui interioară
trebuie să fi fost o greșeală, un calvar, așa cum este
pentru orice contemplativ. Viața lui reală se desfășoară
în interior și e mai intensă decât orice se poate întâmpla
în exterior. Nici un contemplativ nu poate fi mulțumit în
afară. ”Afară” îl obosește și-l perimează. ”Afară” îl
irosește.
Îl priveam cum privea cerul. La început, n-am
înțeles. N-am înțeles, pentru că păstram distanța. Apoi
m-am mutat în spatele lui, ca o umbră. Am privit și eu
în direcția în care privea el. N-am văzut nimic, n-am
înțeles nimic. Am început apoi să nu mai vin din când în
când, ci zilnic. Mă așezam în spatele lui, privind același
cer. Mult timp n-am văzut nimic, n-am înțeles nimic.
Am așteptat cu răbdare, uitându-mă în sus, ca și cum
m-aș fi rugat, și am rămas așa, neclintită, înr-o tihnă
sufletească deplină, fiind sigură că voi vedea, că voi
înțelege. Mi-am adus hârtie și creioane. Mi-am adus
țigări. Am adoptat aceeasși poziție, aceleași gesturi,
aceleași mișcări, într-o naturalețe dezarmantă.
Am început să scriu. Să scriu în neștire, fără
mine. Să mă las scrisă, de fapt. Seara, când ajungeam
acasă și reciteam, mă simțeam ciudat. Nu-mi aminteam
să fi scris vreu rând.
A doua zi o luam de la capăt. Dacă am fi avut o
altă viață înainte, se prea poate. Nu știu. Am uitat. Sau
poate că nu găseam rostul în a-mi mai aminti. Trebuie
oricum să fi fost un surogat chinuitor, din moment ce
l-am lăsat în urmă cu atâta ușurință.
Într-o zi am văzut ce vedea pe cer și, în aceeași zi,
s-a întors spre mine. Mi-am luat scaunul, hârtia,
creioanele și țigările și m-am mutat la locul meu, mai
aproape de cer.
Norii formau desenul schițat a doi oameni: un
bărbat și o femeie, aflați unul lângă altul la o masă,
fumând și scriind din când în când. Se uitau și ei, la
rândul lor, spre un alt cer, mai vast probabil, mai
potrivit măsurii lor. Noi eram cei mai mici. Eram
începutul. Și cerul nostru era cel mai mic. Priveam cu
bucurie spre ei, știind că cerul lor era din ce în ce mai
vast, pierzându-se până la urmă într-un infinit apropiat
și pentru noi, tocmai pentru că îi intuiam existența.
Eram legați cu toții de fire invizibile care ne țineau în
viață. Iar ei, toți ceilalți, se hrăneau din noi. Pentru că
noi eram cei dintâi, mici, mici de tot, deasupra noastră
cu un cer la fel de mic.
Mi-am aruncat pentru câteva secunde privirea pe
foaia lui. Era goală. Nu scrisese nimic. Când m-am uitat
pe foile mele, am văzu același lucru. Erau albe, goale.
Ne-am privit și am rămas pentru câteva clipe așa în
privirea aceea în care vedeam celălalt cer infinit. Era
tare întunecat cerul acela infinit. Mult negru, multă
suferință, neputințe, întrebări fără răspuns. Dar nu
ne-am ridicat să plecăm. Am rămas acolo, zâmbind
cerului infinit de întunecat din noi. Am rămas acolo.
Atât. Doar am rămas. Și ceilalți noi ne priveau
zâmbindu-ne din alte ceruri mai vaste.
Aud zgomot în casă. Pași pe podeaua care
scârțâie. Voci șoptite. Simt mirosul de cafea. Apoi aud
alte glasuri, alți pași mai pronunțați, pași mai siguri de
copil.
Stau pe fotoliu. În fața mea e lacul, e pădurea. Mă
uit spre cer. Ușa se deschide. Ușor. Nu știe dacă bunica
s-a trezit. O iubește mult pe bunica. Bunica știe să
povestească în așa fel încât să înțeleagă și ea. Ea e mică,
mică de tot. Bunica e foarte bătrână. Bunica a fost aici
de la început. Ea știe tot. Nu vrea s-o trezească. De-asta
intră ușor. Dar când o vede în fotoliu, prinde curaj. Știe
acum că nu doarme. Oare la ce se uită bunica? Și cerul
trebuie să aibă televizor, ca orice casă. Mai mult ca
sigur că se uită la televizor. Știe că nu e frumos s-o
deranjeze. Dar ieri, pe când se juca în pod, a găsit o
poză veche de tot, prăfuită, mâncată de vreme. Trebuie
să i-o arate și să întrebe de bunicul. Pentru că bunica știe
tot. Ea a fost aici de la început și nu va pleca niciodată.
Nu l-a cunoscut pe bunicul decât din poveștile bunicii.
Ar fi vrut să-l cunoască. Simțea că ea e ca bunicul.
S-a apropiat timid și i-a arătat poza: ”Buni, aici
ești tu cu bunicul?” Pentru câteva clipe, bunica și-a
întors privirea de la cer. A privit poza, apoi pe fetiță, și
i-a răspuns simplu: ”Da”. ”Îmi spui povestea din poză?”
Bunica o apropie pe fetiță într-o îmbrățișare de început
de lume, o privește cu intensitatea și iubirea din privirea
bărbatului ei: ”Da, iubita mea... sigur. Stă la masa de la
geam. E masa lui obișnuită. Vine aici de ani de zile, de
pe vremea când era doar un copil...”







SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
33

Simona-Grazia DIMA










LIMITA CUVÂNTULUI

Există, oare, un punct dincolo de care cuvântul
nu poate trece? Este întrebarea pe care mi-o pun
constant, îndeosebi de Sărbători, când se instaurează o
linişte supraumană, prilej de înălţare şi de meditaţie
asupra destinului. Mă gândesc atunci că la faptul că
suferinţa are puterea de a ne întoarce asupra noastră,
rostul ei este acela de a ne determina să cercetăm spaţiul
gol din centrul unde stăm, ca într-un copac de aer înfipt
în tumultul carnal din jur, al realităţii în zbatere. Când
porţile spre lumea exterioară sunt închise, ca în
închisoare ori în marile încercări ale vieţii, se deschid, în
schimb, posibilităţi nelimitate pentru explorarea în
adâncime.
Da, dincolo de cuvânt se întinde pragul
revelatoriu, starea existenţială lipsită de repere sau
referinţe, zona misterului ultim, a Absolutului, tangibilă
însă pentru cei ajunşi acolo. Din acel moment, ei pot
doar face aluzii la cele descifrate sau trăite, pot deschide
o poartă şi atât. Până unde, aşadar, ajunge Cuvântul?
Până acolo de unde poate transmite o realitate, fie ea şi
de ordinul intelectului sau al revelaţiei. Să-l cităm pe
esteticianul grec Vasilis Vitsaxis, el însuşi poet, care,
într-o frumoasă carte, Poetica. Douăsprezece eseuri de
abordare estetică a poeziei (traducere din limba greacă
de Elena Lazăr, Bucureşti, Ed. Omonia, 2000, p. 164),
este de părere că poezia întruchipează, în cele din urmă,
un eşec, deoarece, în pofida încercărilor ei de a transmite
revelaţia, nu e capabilă decât, cel mult, de o aluzie la ea:
„Este limpede că, până la un punct şi la un anumit nivel,
viziunea mistică merge împreună cu experienţa poetică.
Acest nivel este doar pragul. Dincolo de acesta se întinde
spaţiul nocturn, infinit, al cunoaşterii transcendentale,
acolo unde «lumina tace», un spaţiu spre care poezia nu
poate arunca decât o privire timidă şi fugitivă, în timp ce
se grăbeşte să se întoarcă înapoi şi să «vorbească»”; „La
revelaţia extra-noetică a sufletului şi la cunoaşterea
directă pe care el o deţine s-au referit nenumăraţi
iniţiatori şi călăuze religioase, filosofi şi poeţi, de-a
lungul mileniilor care s-au scurs (...). Lista lor e într-
adevăr lungă şi zadarnic orice efort de enumerare a celor
care au trăit această revelaţie şi care n-au putut să ne-o
«spună»” (p. 180, respectiv 164). Esteticianul exprimă
acest adevăr dramatic şi printr-o formulă jucăuşă,
glumeaţă: „Poetul şi misticul, dacă ar încerca să explice
aceste momente ale revelaţiei transcosmice, s-ar afla în
aceeaşi situaţie cu un delfin imaginar căruia i s-ar cere să
ia parte la o discuţie importantă a constructorilor de nave
despre mecanismele mişcării în mare!” (ibidem, p. 164).
Deşi poezia descoperă adesea o reţea unificatoare a
lumii, ceea ce o deosebeşte de mistică este caracterul ei
de artefact, ce presupune acţiunea, exercitată asupra unui
material care este limba. „Această dispoziţie de a face
este Principiul fundamental care îi orientează şi unifică
forţele” (M. Raymond, De Baudelaire au Surréalisme,
citat apud V. Vitsaxis, op. cit., p. 179).
Dacă vom căuta, vom afla nenumărate pilde
inspiratoare, în toate tradiţiile. Marele sfânt Shankara, de
exemplu, a fost sfânt şi poet, un scriitor prolific. Fiindcă
era un iluminat, putem căuta în mărturiile sale tatonarea
acestei enigmatice limite. În legătură cu el, expresia
„sfântul cu simţul individuaţiei pierdut” este cuvântul-
cheie. Cred că sintagma merită o dezvoltare pe măsura
dramatismului şi a realităţii sale. Într-adevăr, ea nu este o
metaforă, ci desemnează, pur şi simplu, nimicirea
simţului individuaţiei, moartea minţii în Inima spirituală,
realitate ce-l caracterizează pe un „iluminat în viaţă”
(jnani), din spaţiul indian, după cum o spun la unison cei
ce au trăit experienţa, stabilindu-se pentru totdeauna în
Existenţa Supremă. Această demonstraţie este ţelul unic
al Upanişadelor, de pildă, esenţa Vedantei (care e nu un
sistem filosofic, ci un ghid spiritual, un compendiu de
experienţe revelate), dar şi a creştinismului, fondat pe
experienţă, la rându-i, chiar dacă nu se exprimă cu
aceleaşi cuvinte – dar ce este, în fond, supunerea totală
în faţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus, ascultarea deplină,
„tăierea voii”, decât o moarte a voinţei individului, spre
a lăsa în existenţă doar Sinele glorios? Şi ce am fi fost
noi, în fond, fără Cuvânt, fără Evangheliile care descriu
un eveniment spiritual fondator? Mai mult, ce am fi
devenit fără toate cele patru, căci fiecare adaugă ceva
fără de care întregul nu ar fi complet?
Dar, chiar şi aşa, este oare acest ansamblu
complet? Întreb, deoarece însăşi Evanghelia după Ioan,
după ce ne-a săturat sufleteşte, ne lasă cu un nesaţ de
neîmplinit vreodată, chiar în finalul finalului, când scrie
(citez din ediţia 1975 a Sfintei Scripturi, 21, 25): „Sunt
încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar
cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin”. Sunt, în adâncul
sufletului meu, foarte legată de această scriptură a lui
Ioan, care, pe lângă poezia şi sensibilitatea ei cu totul
speciale, face afirmaţii definitorii, absente din celelalte
Evanghelii, ajutându-ne, astfel, să-l înţelegem pe Iisus în
dimensiunea sa divină. Ioan este, cu adevărat, cel ce-l
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
34
înfăţişează pe Hristos în calitatea sa de Cuvânt creator.
Sunt prezente în scrierea sa spusele tipic hristice,
valabile atât timp cât va dura universul, reproduse în
toată forţa lor simultan transcendentă şi dinamică, de
pildă: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi
pun viaţa Mea ca iarăşi să o iau. Nimeni n-o ia de la
Mine, ci Eu de la Mine Însumi o pun. Putere am ca să o
pun şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am
primit-o de la Tatăl Meu” (Cap. 10, 17–18).
Dar neînţelegerea contemporanilor lui Iisus era
deplină, pornită de la considerarea acestor vorbe ca
simple blasfemii: „Deci iarăşi s-a făcut dezbinare între
iudei, pentru cuvintele acestea. Şi mulţi dintre ei ziceau:
Are demon şi este nebun. De ce-l ascultaţi? Alţii ziceau:
Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate
un demon să deschidă ochii orbilor?”, Ioan, 10, 19–21).
Dar suprema bunătate a lui Iisus este de găsit în câteva
spuse, prezente numai la Ioan, vădite în discuţiile cu
iudeii care au luat pietre „ca să arunce asupra Lui” (10,
31). Să vedem, citind tot în Capitolul 10 din aceeaşi
Evanghelie: „Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am
arătat de la tatăl Meu. Pentru care din aceste lucruri
aruncaţi cu pietre asupra Mea? Iudeii i-au răspuns:
Pentru lucru bun nu aruncăm cu pietre asupra Ta, ci
pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine
Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea
voastră: «Eu am zis: Sunteţi dumnezei?» Dacă i-a numit
dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui
Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată –
despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume,
voi ziceţi: Tu huleşti, pentru că am zis: Fiul lui
Dumnezeu sunt?” (32–36). Sintagma citată de Iisus
(cunoscător desăvârşit al tradiţiei) se află într-adevăr în
Psalmul 81, 6, într-un context care sună astfel (5–7):
„Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric
umblă; strica-se-vor toate rânduielile pământului. Eu am
zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt». Dar
voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii
cădeţi.”
Iată cum îl descrie pe Iisus Sri Mathu Sarada, o
jnani (precizez, din nou, că este un termen ce
desemnează un iluminat-în-viaţă, cu totul altceva decât
un yoghin), contemporană nouă (n. 1959), trăitoare în
sudul Indiei, la poalele Muntelui Arunachala (traducerea
din limba engleză ne aparţine): „Iisus a fost,
neîndoielnic, un jnani care avea experienţa Sinelui non-
dual. A trăit însă într-o cultură şi într-o vreme când nu
putea admite în mod deschis că se afla în aceeaşi stare cu
Dumnezeu, nefiind de fapt diferit de acesta, astfel încât a
fost nevoit să-şi modereze învăţăturile, spre a le face
acceptabile în faţa autorităţilor religioase ale epocii.
Chiar şi aşa, a fost executat din pricina unor afirmaţii
făcute. Dacă le-ar fi spus oamenilor adevărul întreg
despre Sine ar fi fost crucificat probabil chiar mai
curând” (David Godman, No Mind, I Am the Self, Sri
Lakshmana Ashram, Nellore Dist., A. P. India, reprint
2005, p. 218). Sri Sarada are dreptate să afirme că
oamenii din timpul lui Iisus nu erau, în genere, pregătiţi.
Totuşi, Evangheliile stau mărturie că Iisus a fost destul
de explicit în legătură cu Esenţa omului, Sinele, chiar
dacă nu a denumit-o astfel, precum şi cu adevărata sa
identitate. Să nu fim însă mânioşi atunci când spirite
aparţinând altor culturi se referă la credinţele noastre.
Termenul de păgâni, cu care aceştia sunt gratulaţi în
bloc, nu face decât să dovedească îngustimea de spirit a
enunţiatorilor. Este un termen nedrept şi primitiv, fiindcă
nu se întemeiază pe un studiu atent al realizărilor
spirituale dovedite, în vreme ce descoperirile valoroase
ale oricărui om sunt patrimoniul tuturor. Aşadar, toţi cei
ce-l caută pe Dumnezeu o fac pentru toţi ceilalţi. În
lumea dualităţii, în care trăim, există diferenţe. În lumea
unităţii însă, care ne aşteaptă, într-o altă dimensiune,
consubstanţială nouă, există doar spirit pur: „această
vastă întindere” (Sri Ramana Maharshi); o unitate nu de
tip numeric, ci de ordinul unei esenţe resimţite de o
manieră voluptuos substanţială şi totuşi imaterială; deşi
scapă definiţiei, aşa s-ar putea exprima, vag, diferenţa).
Faptul că ne-a fost dat să vieţuim într-o epocă disolută şi
confuză din punct de vedere spiritual este, privit dintr-o
anume perspectivă, şi un noroc: ne poate înlesni
căutările, astfel încât să nu ne simţim constrânşi. Nu vom
fi prinşi şi executaţi de Inchiziţie, dimpotrivă, orice dram
de credinţă ne va fi preţuit, într-un climat de
preponderenţă a negaţiei cu privire la cele spirituale, dar
şi de dialog, măcar incipient.
Astfel, Iisus a enunţat legi cu valabilitate
universală, adevărate pentru oricine, indiferent de
diferenţele de neam ori de religie. Este evident că nu a
fost înţeles şi, în consecinţă, a fost crucificat. Ar fi
trebuit să fie înţeles, sugerează chiar el cu un anumit
reproş, deoarece venise să reînnoade şi să desăvârşească
tradiţia care cunoscuse oameni sfinţi şi mari profeţi. S-a
lăsat crucificat pentru a trasa o cale. Din păcate, a fost
înhăţat (recte, obiectualizat) de diverşi învăţaţi, apoi
fetişizat, poate cu cea mai bună intenţie, dar nu
întotdeauna cu egală eficienţă, căci numeroase au fost
tratatele edificate pe temelia pe care o reprezintă El:
frumoase, dar prea speculative, plasându-L, în
consecinţă, într-o depărtare tristă, păstrându-I, totodată,
amintirea, ceea ce este totuşi mult. Să ne bucurăm deci!
Numai despre o ipostază exterioară a divinităţii a putut
afirma Nietzsche, bunăoară, că Dumnezeu a murit, iar
incredibil de mulţi intelectuali i-au luat de bună
declaraţia, în litera ei, în deplină ignoranţă, asemeni
arhiereilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului. Cum
să moară fie Dumnezeul inefabil, fie acela care ştia că a
depăşit trăirea în timp, comună experienţei omeneşti
uzuale? „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să
vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis
iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani şi ai văzut pe
Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu
sunt mai înainte de a se fi născut Avraam” (Ioan, 56–
58).
De fapt, Dumnezeu nu ne poate părăsi, nu poate
muri, pentru că sălăşluieşte în noi, în esenţa noastră cea
mai intimă, spre care drumul viu se mai poate întrezări şi
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
35
este perpetuu deschis oricui. Atunci când spune, în Ioan,
12, 24: „Adevărat, adevărat, zic vouă: Bobul de grâu,
când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar
dacă va muri, roadă multă aduce”, oare nu se referă la
moartea simţului individuaţiei, a eu-lui? Dincolo de
metafora pildei, aceasta este lectura ce mi se impune cu
stringenţă. Eul separat se simte întotdeauna singur, pe
când Sinele este Totul. Fiindcă, atunci când explică, în
Ioan, 12, 44–45, „Cel care crede în Mine nu crede în
Mine, ci în Cel Care M-a trimis pe Mine. Şi cel Care Mă
vede pe Mine vede pe Cel care M-a trimis pe Mine”,
oare aici nu vorbeşte cineva care, prin nimicirea fiinţei
sale individuale, este Dumnezeu, dar într-un chip de o
modestie inexprimabilă, dincolo de orice fetişizare, de
orice dorinţă de a fi idolatrizat, obiectualizat? Ba chiar
întăreşte mereu şi mereu, ca să se facă înţeles: „Nu crezi
că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe
care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl – care
locuieşte în Mine – face lucrurile Lui” (Ioan, 14, 10). Şi
ce poate fi mai emoţionant decât: „În ziua aceea veţi
cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în
voi” (Ioan, 14, 20)? De aceea, avea tot dreptul să spună:
„Eu sunt uşa” (Ioan, 10, 9). Cuvintele sale aveau
realitate, iar enunţul său „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa” are validitatea unui program, nu a unei îndepărtate
formule intelectuale, ce trebuie însuşită sub ameninţare
sau constrângere; ele nu denumesc un deziderat, un
obiectiv de atins prin efort uman, ci o realitate dată
dintotdeauna, firească (fiind înscrisă în firea lucrurilor).
La cele din urmă cuvinte: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6), în acest spirit, al lucrării
asumate, s-ar cuveni să medităm mai mult, nu mecanic,
ci din lăuntrul nostru, nu cu durerea separării, ci cu
bucuria unităţii: cine vorbeşte, cine emite această
sintagmă? Dacă ne închipuim că un om, atunci,
instantaneu, se naşte dezbinarea, căci numai unul are
dreptul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, iar interdicţia
înfurie. Dacă admitem însă că vocea este a lui
Dumnezeu însuşi, a spiritului unic, atunci numărul nu
mai contează, căci acesta este devoalat ca aparţinând
numai lumii dualităţii. Dumnezeu nu este numai o
persoană, vorbind din depărtări incomensurabile, cum
credem, ci şi o persoană, de fapt fundamentul spiritual al
acelei persoane, precum şi spiritul unic, suportul
universului. Dar, fiindcă nu suntem în acea realizare, nu
avem dreptul să judecăm. În chip semnificativ descrie
Vladimir Lossky apofatismul programatic al părinţilor
tradiţiei răsăritene, care, „credincioşi principiului
apofatic al teologiei, au ştiut să-şi oprească gândirea pe
pragul misterului şi nu l-au înlocuit pe Dumnezeu prin
idoli despre Dumnezeu” (Teologia mistică a Bisericii de
Răsărit, Ed. Anastasia, f. a., p. 70).
Aceasta este, într-adevăr, numită foarte exact,
primejdia cea mare: să înlocuim transcendenţa cu un
discurs despre ea, făcând o mare confuzie. Un alt jnani
avertizează şi el asupra aceleiaşi primejdii: „Nu eşti cu
nimic mai bun decât vegetaţia. La fel cum creşte iarba,
cresc şi fiinţele umane. Va accepta cineva asta? Naşterea
este un aspect material. Dacă eşti doar tu singur
(neidentificat), acea stare nu va fi simţită; dar, dacă
există un singur element străin, atunci începe suferinţa.
Asupra ta, originalul, este impus acest element străin, de
aceea există suferinţă. Voi nu veţi cerceta (pentru a afla)
ce sunteţi. Fiindcă sunteţi intelectuali, veţi prepara
delicatese din intelectul vostru şi veţi continua să le
mâncaţi. Chiar şi în spiritualitate vă folosiţi intelectul,
preparaţi delicatese din concepte şi apoi le savuraţi” (Sri
Nisargadatta Maharaj, Realitatea ultimă. Dialoguri
despre Conştiinţă şi Absolut, traducere de Liliana
Condrea, Ed. Herald, 2005, p. 73). Trebuie să recunosc
că m-am simţit uşor vinovată, fiindcă are perfectă
dreptate. Lăcomia noastră este inclusiv conceptuală.
Avem oare o asemenea smerenie încât să ne considerăm
egalii (prin puterea forţei de viaţă) ierbii? Şi ce s-ar
putea face pentru a transcende lăcomia conceptuală?
Cred că ne putem transmite satisfacţia spre Sursă, care
va absorbi atât trufandalele, cât şi omagiul nostru, iar
astfel nu vom acumula niciun păcat.
Când vom reuşi să trăim în starea de dinaintea
creaţiei, cea care nu este din lume, cum spune Iisus?
„Ghicitoarea spiritualităţii nu poate fi dezlegată de
intelectul tău. Cel mult, intelectul tău îţi poate furniza
cele necesare traiului. Orice încerci să devii nu eşti tu.
Înainte să iasă cuvintele, înainte să spui «Eu sunt» –
aceea eşti tu. Trebuie să te preocupi doar de tine. Nu te
îngrijora de nimeni altcineva. Ce eşti tu?” (Ibidem, p.
69). La acelaşi spaţiu al abisalului, al inomabilului se
referea Iisus: „Încă puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc
la Cel Care M-a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi;
şi unde sunt Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci au zis
iudeii, între ei: Unde are să Se ducă Acesta, ca noi să nu-
l găsim?” (Ioan, 7, 33–35). Acolo unde mergea Iisus, cu
adevărat, nu se putea ajunge uşor.
Iată cum descrie, cu maximă claritate, pierderea
eului individual, faptă de uriaşă anvergură, ultima din
destinul uman şi cea mai curajoasă, un alt jnani
contemporan (n. 1925, încă trăitor, şi el, în India de Sud,
la poalele Muntelui Arunachala), pe numele său Sri
Lakshmana: „Ce este religia? Nu cunosc răspunsul la
această întrebare. Nu ştiu nimic despre toate aceste
religii. Atât de multe, proclamând insistent, toate, că
deţin adevărul. Hinduşii afirmă că Bhagavad Gita îl
conţine, creştinii că poate fi aflat doar în Biblie, în vreme
ce musulmanii spun că adevărul există numai în Coran.
Credincioşii diferitelor religii se luptă şi se ceartă în
permanenţă pe tema întrebării care religie este corectă.
Uneori, fiindcă nu cad de acord asupra a ce anume este,
cu exactitate, adevărul, ei ajung până la război. Nimeni
nu doreşte să-şi dea viaţa în căutarea adevărului,
singurul lucru necesar în vederea realizării Sinelui
(subl. ns., S.-G. D.). În schimb, numeroşi sunt aceia gata
să ucidă pe oricine doar din dorinţa de a-şi demonstra
astfel validitatea propriilor concepţii şi credinţe. La
capătul tuturor drumurilor deschise de fiecare religie se
află investigaţia deschisă de întrebarea «Cine sunt eu?».
Până ce nu dobândeşte un răspuns satisfăcător la această
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
36
întrebare, nimeni nu are dreptul să afirme că ştie ce este
adevărul ori Dumnezeu. Din acest motiv, toate religiile
ar trebui să aibă drept precept final dictonul «Cunoaşte-
te pe tine însuţi». Atunci când cineva caută sursa eului,
prin intermediul întrebării «Cine sunt eu?», eul, adică
mintea, se cufundă în Inima spirituală şi experimentează
fericirea beatifică a Sinelui. Atunci când eul individual
moare, în finalul investigaţiei, doar Sinele rămâne. Acest
Sine nu este hindus, nici creştin ori budist, deoarece nu
are niciun nume, nicio formă şi nicio religie. (...) Metoda
expusă aici nu este una nouă. Înţeleptul Vasishta i-a
predat-o lui Rama însuşi (...), dar majoritatea oamenilor
au uitat de ea. (...) În ceea ce mă priveşte, cum aş putea
fi hindus ori creştin? Este oare acest trup unul hindus?
Trupul, entitate inertă, este compus din cele cinci
elemente, încât nu are niciun fel de credinţă religioasă.
Atunci mintea să fie hindusă? După realizarea Sinelui, se
constată indeniabil că nu există minte ori sine individual,
aşa încât cum ar putea ceva ce nu există să fie hindus?
Iar în cele din urmă, nici Sinele nu are cum să fie hindus,
deoarece nu are nume, nici formă. Credincioşii
diverselor religii se ceartă cu privire la adevăr deoarece
nu l-au experimentat niciodată. Majoritatea nici nu
încearcă s-o facă; sunt mult mai fericiţi certându-se,
luptându-se şi ucigându-se reciproc. Adevărul este, în
realitate, extrem de simplu: atunci când sinele individual
moare în Inimă, ceea ce se întâmplă atunci când se
urmează cu succes investigaţia «Cine sunt eu?», doar
Sinele rămâne, unicul, cel fără de-al doilea. Acest Sine
este adevăr, acest Sine este Dumnezeu. Ce poate fi mai
simplu? Dar oamenii nu doresc simplitate, ei vor ceva
complicat, astfel încât să se poate certa şi încăiera pe
marginea lui” (David Godman, op. cit., p. 91–92).
Am ales ca temă de meditaţie pentru eseul de
faţă acest citat copleşitor, pentru câteva afirmaţii
axiomatice: cea cu privire la necesitatea morţii
individului, cea a sacralităţii fiecărei creaturi şi cea a
prefacerii revelaţiei în simplă cunoaştere, prin cuvânt.
Sunt axiome subiacente oricăror demonstraţii cu putinţă
(deşi demonstraţia ca atare s-a făcut deja în alt plan şi
sălăşluieşte cu adevărat doar în spirit; în text putem afla
doar urmele ei conceptuale, un şir de semne, ce, teoretic,
ar putea fi combătute sau supuse discuţiei). Un citat
necruţător: „Ceea ce se transmite de la persoană la
persoană este cunoaşterea, nu experienţa. Experienţa
transmisă celuilalt îngheaţă şi decade în cunoaştere.
Ceea ce înseamnă că, de fapt, cunoaşterea este o formă
decăzută a iluminării personale” (H. Malevitsis,
Dimensiunea interioară, Atena, 1970, apud V. Vitsaxis,
op. cit. p. 182). Cu maliţiozitatea-i caracteristică, Sri
Nisargadatta Maharaj comentează această stare de
lucruri: „Fiecare trăieşte în lume potrivit unor idei
preconcepute. Oricare ar fi cunoaşterea spirituală pe care
crede că a dobândit-o, fiecare continuă să trăiască
potrivit acelor concepţii. Interlocutor: Cum este să
trăieşti fără gânduri, fără concepte? M.: Orice răspuns ţi-
aş da, ar fi un concept. I.: Cum poate cineva să ştie că se
află dincolo de concepte? M.: Pur şi simplu, să înţeleagă
– dincolo de orice îndoială, cu o mare convingere – că
există o stare anterioară apariţiei acestei conştiinţe. Este
suficient” (op. cit, p. 100).
Toate acţiunile omeneşti, arată Upanişadele, se
fac doar în aparenţă pentru ele însele: în realitate se fac
pentru Sinele ascuns, care, fiind însăşi natura noastră
adevărată, esenţială, se caută necontenit, cu ardoare, prin
toate actele şi simţămintele omului, inclusiv iubirea de
soţie, de copii, de artă, de ţară, de avere, de simţuri etc.
Chiar şi beţivii, împreună cu cei mai vicioşi oameni,
caută, în felul lor denaturat, acelaşi lucru, crezând că-l
găsesc în lumea exterioară. Pentru noi înşine căutăm,
aşadar. Aceste afirmaţii „reci” ascundeau, de fapt,
realizări „calde”, incandescente chiar.
Sri Nisargadatta Maharaj punctează: „Întrebi:
«Cine sunt eu?» şi nu vei primi răspuns, pentru că acela
care va primi răspunsul este fals. Poţi avea o idee, un
concept şi vei crede că te-ai găsit, dar este numai o idee,
un concept; nu poţi niciodată să-ţi vezi Sinele. (...)
Adevărata ta stare este non-manifestată; manifestarea
venind, sosesc şi cuvintele” (op. cit., p. 43). Lumea
văzută este ireală, este „umbră şi vis”, cum aparent
poetic psalmodiază tradiţia, sintagma fiind, din păcate,
cumplit de reală, iar sensul ei unul strict literal. O
mărturisesc toţi jnani: „Există un singur adevăr pe lume
– anume, că totul este ireal. Eu sunt Nemanifestatul
vorbind prin Manifestat. Când trupul, mintea şi respiraţia
dispar, nu se întâmplă nimic; doar eu, Absolutul, triumf
mereu. Nu este nevoie de cunoaştere pentru a înţelege
acest adevăr, deoarece acea cunoaştere este înnăscută”
(Idem, ibidem, p. 98); „Astăzi atâţia oameni au un noian
de îndoieli. Maestrul le răspundea tuturor ca o oglindă,
fiecare răspuns de-al său reflectând starea de spirit a
celui ce întreba. În timp ce ascultam, ştiam că întrebările
nu au nicio valoare, iar răspunsurile nu conţineau
adevăruri, pentru că adevărul nu poate fi cuprins în
cuvinte. Ascultam toate acele cuvinte ştiind că niciunul
dintre ele nu era adevărat, nici măcar cele ale Maestrului.
Cuvintele nu sunt reale, niciunul dintre voi, cei prezenţi
aici, nu sunteţi reali, lumea nu este reală. Nimic nu este
real, cu excepţia Sinelui” (Sri Mathru Sarada, în David
Godman, op. cit., p. 186).
După iluminare, dispar persoanele gramaticale
ca persoane ontologice: jnani îi văd pe toţi una cu Sinele,
fiinţare, etern „Eu Sunt”, invariabil situat la persoana
întâi (de unde injuncţia hristică de a-ţi iubi aproapele ca
pe tine însuţi: în ultimă instanţă, el este totuna cu tine
însuţi). Oricât ar părea de scandalos, acesta este
adevărul, iar unii l-au experimentat. Cum stau atunci
lucrurile cu realitatea tangibilă? Ea este perceptibilă,
desigur, dar atât; de fapt, tranzitorie şi nereală, în sensul
că nu este autonomă, nu există în sine şi pentru sine, ci
prin lumină indirectă, împrumutată de la Sine. Nu este
deci reală, în sensul tare, deplin, total, al termenului, ci
aparţine unei lumi similare celei a visului. Dar am putea
fi convinşi de aceste enunţuri doar dacă ne-am trezi
(Sfântul Apostol Pavel se referea exact la aceasta în
faimoasele-i cuvinte: „Căci vedem acum ca prin oglindă,
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
37
în ghicitură [in aenigmate] iar atunci, faţă către faţă;
acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin,
precum am fost cunoscut şi eu” – Sf. Pavel, I Corinteni,
13, 12). Atunci, ni se spune, vom şti că necesităţile pe
care le satisfacem în starea de veghe, în viaţa noastră cu
dimensiuni diurne, sunt la fel cu nevoile din visele
noastre, pe care ne grăbim să le ostoim cu posibilităţile
visului, ele însă încetând cu totul după trezire. Coranul
spune, la fel de frumos, acelaşi lucru: „Dumnezeu este
lumina cerurilor şi a pământului! Lumina sa este
asemenea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află
într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele
strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac
binecuvântat: măslinul, care nu este nici de la Răsărit şi
nici de la Asfinţit şi al cărui ulei aproape că luminează
fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii!
Dumnezeu călăuzeşte către lumina sa pe cine voieşte.
Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este
Atotcunoscător” (Sura XXIV, v. 35).
Ce ne rămâne atunci, în calitate de mânuitori
(plat spus) şi însufleţitori ai cuvintelor? Totul, fiindcă nu
ni se ia nimic. Nu trebuie să facem nimic special, nimic
altceva decât tot ceea ce am făcut până acum, căci nu ne
putem pierde esenţa, iar câteva lucruri, fie şi în această
lume a visului, sunt totuşi reale, fire de lumină, raze şi
spiţe ce duc spre adevăr: iubirea şi bucuria curată, în
primul rând. „Şi acum rămân acestea trei: credinţa,
nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este
dragostea” (Ibidem, 13, 13). Toate acestea, în jurul
cărora am glosat în eseul de faţă, mi s-au părut esenţiale
pentru ceea ce Goethe numea „ocupaţia zilnică”: doar
buna-aşezare, fundamentul cuvintelor le dă preţ acestora:
„Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în
putere” (Ibid., 4, 20).





Valeria MANTA TĂICUŢU


Sonete


CXLVIII

livide pietre se prăjesc la soare
ca salamandrele cu solzi de alabastru
vrăjind dublura lor în chip de astru
pe cerul gol şi ars de disperare
nisipuri răsucite-n rugul vremii
sticlesc perfid în cioburi de morgane
încenuşând pe dune diafane
păreri de rău şi ceaţă de utrenii
comori de vânt purtate-n palma-ncinsă
la scăpătatul soarelui bezmetic
dărâmă stâlpii spaţiului ermetic,
şi arşiţa din el pocnind destinsă
culori de şarpe nălucind mimetic
se-nalţă pe abscisa necuprinsă

CXLIX

din ignoranţă sau prea mare dorul
te-am fost crezut un vârf înalt de stâncă
dar tu erai doar mlaştină adâncă
nicicum îngemănare cu condorul
să sper că zbori, când eşti pustietate
şi mers târâş, minciună şi orbire,
să te-nvelesc în scrisuri de psaltire
şi să te-aleg, din toţi, fără dreptate,
pe tine, rob de-a pururi la ostreţe,
legat cu sfori de scânduri putrezite,
hamalul cel mai jalnic de prin pieţe?
ce zbor ştii tu? doar ceruri prăfuite
ţi se desfac în năluciri semeţe,
ca-n vechile castele bântuite

CL

distanţa de la mine la pădure
o înfloresc secundele-mpuşcate
cu reci metafore alambicate
din trupul încă vrednic să îndure
încolăciri de vipere baroce
din ram în zbor pe-o aripă de vreme
sculptând genetic lanţul de blesteme
muşcate-adânc prin cărţile lui Croce
departe gând şi izbăvire sacră
lectura ca o pasăre de pradă
te gâtuie cu-apucături de Parcă
să mai citeşti când lumea-i o paradă
de-analfabeţi încinşi de-o sete acră
e dor de orb nebun ce-ar vrea să vadă

CLI

căluş de lemn de piatră şi mătase
în gura de izvor promisă slavei
pe despuierea jilavă-a otavei
când moartea-şi scapă iepele ceţoase
îşi caută pădurea-n van menirea
prin zei închişi în temniţă de scorburi
legaţi de lemn cu-mpletituri de volburi
mai trainice ca însăşi nemurirea
tăcere plumb pe frunzele întoarse
ca palmele de rob spre înălţime
spre cerurile-n gustul ploii stoarse
şi tu străin înveşmântat ca mine
veghezi adâncul pustiit de ştime
crescut în crengi ce stau să te-nlumine



SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
38
Florin DOCHIA

Privelişti din fabrica de emoţii

Beneficiarul Goncourt 2013, Pierre Lemaitre,
într-un interviu acordat Simonei Vasilache şi publicat de
România Literară, mărturiseşte metaforic: „Eu cred că
romancierul este cineva care fabrică emoţii. Asta-i
meseria lui. Provoacă emoţii pozitive, negative, triste,
vesele…” Oricine poate descoperi exprimări
asemănătoare în eseurile lui Paul Valéry („Le mot ART
a d’abord signifié manière de faire, et rien de plus. [...]
On distingue aujourd’hui l’œuvre de l’art, qui peut être
une fabrication...”) sau la Pierre Reverdy („Le poète,
l’esprit du poète est une véritable fabrique d’images.”),
dar Lemaitre are meritul de a accentua legătura dintre
„poiesis” (poiein, a face) şi „kallitechnikí synkínisi”
(emoţia artistică). Sunt emoţii pe care le poate înţelege
toată lumea, afirmă Lemaitre, ca argument al
demersului său literar apreciat de juriu, la intersecţia
romanului noir cu romanul poliţist, dar fără vreun rabat
de la frumuseţea complexităţii şi a profunzimii. Iată-l
recunoscându-şi deschis maeştrii încă de la prima sa
carte, „Travail soigné”: James Ellroy, William
McIlvanney, Bret Easton Ellis, Émile Gaboriau şi, acum
revine cu „Proust, vai! Poate părea pretenţios, dar sunt
obligat să spun asta. Proust este un ocean de emoţii. Mă
întorc la recitirea lui cu regularitate.” Precum şi:
„J’aime Hector Malot, Alexandre Dumas…” (1)

Însă romanul ca „fabrică de emoţii” este subiect de
dezbateri foarte serioase, în Franţa, şi filosofi de toate
orientările, precum Alain Badiou, Peter Sloterdijk,
Alain Finkielkraut, Jean-Claude Milner, Jacques
Rancière sau Bernard-Henri Lévy, într-un demers de tot
interesant şi util, pun într-un dialog lipsit de prejudecăţi
literatura cu filosofia. Un prilej este „Les Assises
Internationales du Roman”, forumul literar anual al
Lyon-ului, ajuns la a opta ediţie. Scriitori, jurnalişti şi
critici din întreaga lume se adună anual să discute starea
romanului pe Les Subsistances [Laborator internaţional
de creaţie artistică consacrat noilor limbaje al
spectacolului viu – dans, teatru, circ, muzică – asociat
Şcolii naţionale de arte frumoase din Lyon…; Les
Subsistances înseamnă spaţii transdisciplinare de lucru,
de creaţie, de experiment şi de dialog cu publicul.]
Preocuparea nu este deloc nouă, se pot detecta cu
vreo două secole în urmă referinţe la mărturii din
literatură care să ilustreze idei filosofice. Heidegger, de
exemplu, în „Fiinţă şi timp”, (pag. 258), ilustrează
„eschiva în faţa morţii” a Dasein-ului: „spaţiul public nu
trebuie afectat, în liniştea sa, printr-un astfel de
eveniment şi nici tulburat în lipsa sa de griji, din
preocuparea cu care el se îndeletniceşte. Căci faptul-de-
a-muri al altora este nu rareori privit ca un dezagrement
social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care spaţiul
public trebuie ferit”, trimiţând la nuvela lui L. N. Tolstoi
„Moartea lui Ivan Ilici”, în care „a înfăţişat fenomenul
zdruncinării şi prăbuşirii acestui «se moare»”. Nuvela
este şi un exemplu revelator de fabricare subversivă a
emoţiei, dar era prea devreme în gândirea estetică
pentru a se observa acest lucru şi poate că nici nu era „în
chestie”. Rolul literaturii, mai degrabă marginal, este un
ilustrativ de atestare sau de confirmare a demersului
ontologic. Chiar dacă Heidegger se va apropia bine de
poezia germană solemnă, cu virtuţi metafizice -
Hölderlin, Rilke, Trakl, Stefan George. E, de fapt, în
căutarea unui nou sens al sacrului, dincolo de orice
onto-teologie şi de orice teologie metafizic-conceptuală.
Dar, pe măsură ce trece timpul, drumurile literaturii şi
filosofiei se intersectează tot mai des. Discursivitatea
filosofiei se nutreşte, la vedere sau pe ascuns, din
intuitivitatea literaturii, înaintând pe calea unui
sincretism tot mai necesar. A se avea în bună vedere
Nietzsche! Am putea socoti că avem de a face chiar cu o
întoarcere la Platon, unde cunoaşterea dianoetică,
discursivă, se întemeia pe intuiţia intelectuală,
contemplativă, noetică. Iar nous-ul aristotelic este actul
suprem al intuirii nemijlocite a celor esenţiale. Dar este
numai unul dintre procedeele şi una dintre sursele
postmodernismului, pentru depăşirea unei structuri
dianoetice lipsite simbol, intuiţie sau afectivitate. Alte
tipuri de analize, adesea destul de neobişnuite, se fac
anual la Forumul literar al Lyon-ului. Voi încerca o
trecere în revistă utilă pentru un răspuns la întrebarea:
unde este azi romanul şi încotro (ne) va duce?
Heidegerianul german Peter Sloterdijk, nietzschean
„baroque et urticante”, a fost supus, de către Jean
Birnbaum, unui tir de întrebări (pe 31 mai 2010) cu
privire la „Impulsiunea literară şi scandalul filosofic”.
Ce crede despre gândirea ca experienţă a decepţiei şi
raporturile sale cu literatura? Excursul filosofului
porneşte prin a aminti că filosofia este o consecinţă a
inventării de către greci a unei limbi modificate de
fenicieni, care au introdus vocalele, astfel că lectura se
putea face fără a mai fi nevoie de cineva care să indice
pronunţia corectă, şi se poate trece de la lectura cu voce
tare, la lectura cu voce joasă şi apoi la lectura tăcută.
Sloterddijk nu uită să remarce „această voce care-ţi
şuşoteşte în urechea interioară precum vocea unei
instanţe superioare ar fi invadat spiritul cititorului”, ceea
ce semnifică apariţia conştiinţei morale. Şi, uite-aşa,
filosofia decolează din literatură ca să înlocuiască, odată
cu Platon şi dialogurile sale ca formă literară, un teatru
în care, în epoca părintelui Academiei, îşi pierduse
capacitatea de sinteză culturală a unei societăţi şi, deci,
de provocare a unei vibraţii emoţionale unanime. Şi iată
cum, pe ce drum misterios, ajungem la ideea apariţiei
filosofiei dintr-o cale de „fabricare a emoţiei”. Apoi,
filosoful, ca într-un dans imprevizibil şi impulsiv,
ameninţător şi ironic, ne aduce la Goethe, Schiller sau
Thomas Mann, revoltele din 1968, marxism şi gândire
asiatică (atât de atrăgătoare pentru el). Greu de ţinut în
frâu gânditorul german – e ca şi cum ai vrea să prinzi un
peşte într-o plasă cu ochiuri prea largi, constată
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
39
reporterul Régis Poulet, alegând o metaforă din altă
convorbire, în care Peter Sloterdijk făcea portretul
filosofului ca peşte zburător, imagine valabilă mai ales
pentru filosofii germani, care au tendinţa de a căuta un
loc de observaţie înalt: ne gândim, împreună cu el, la
Sils-Maria din Engadine, Elveţia, pentru Nietzsche, sau
la Messkirch din Pădurea Neagră a lui Heidegger şi
chiar la felul în care Peter Sloterdijk stătea aşezat în
fotoliul său! Da, dragă cititorule, filosofia era construită
pe hiperbolă, care o făcea să-şi salveze înaltul suveran şi
să se exprime într-un mod literar. Se evită astfel
mediocritatea prin grandoare (Paul Valéry:
mediocritatea indivizilor, eficacitatea grupului; „La
grandeur n’est pas naturelle aux Français”), dar te paşte
gândul dacă nu cumva recursul la hiperbolă nu mai era
şi un semn de neputinţă a exprimării lucrurilor şi dacă
simplitatea nu ar putea fi considerată ca o soluţie pentru
exprimarea adevărului. Provocator şi sincer, Sloterdijk
declară că romanul este un fel de pubelă, urât în secolul
al XVIII-lea, cunoscând înflorirea în secolul al XIX-lea
(Nietzsche punea romanele ruseşti în frunte) şi atingând
punctul culminant în prima jumătate a secolului al XX-
lea. Parcă pentru a da cezarului ce e al cezarului şi a
calma rumoarea stârnită în sală de metafora
„roman/pubelă”, filosoful afirmă deschis că arta
contemporană a dezvoltat la extrem facultatea de a
solicita capacităţile de meditaţie a cititorilor sau a
spectatorilor, oferindu-se ca o gaură neagră ce absoarbe
excesul nostru de inteligenţă! Şi totuşi, care este statutul
pe care Peter Sloterdijk îl acordă literaturii în relaţie cu
filosofia? Unele răspunsuri le putem găsi recurgând la
„Reguli pentru un parc uman” (2). După două milenii şi
jumătate, aflăm, învăţarea cititului şi scrisului este o
întreprindere de inhibare a sălbăticiei umane, întrată în
implozie în secolul al XX-lea. Privind fără ochelari de
cal şi fără prejudecăţi, vom observa cât s-a schimbat
lumea în care evoluăm: e o lume în care
antropotehnicile, adică tehnicile care ne influenţează
modul de a trăi şi de a deveni, ne solicită într-un mod cu
totul nou. Şi nu e vorba, ca să nu renunţăm la metafore,
de ape mai adânci, ci de ape noi pentru înot. Iar
literatura trebuie să ofere noi metode de a răspunde
acestor noi provocări, însă filosoful german crede mai
puţin în supravieţuirea literaturii decât în emergenţa
unei noi noţiuni de arhivare a informaţiei. Şi totuşi, „în
ochii mei, literatura nu e un instrument, este un mijloc şi
proza filosofică admite un element de lirism, ca la
Camus, pe care-l iubesc nespus încă din tinereţe”. (3)
Povesteşte că soţia i-a spus cândva: „Trebuie să scrii
romane! A face filozofie este ca şi cum ai da dulceaţă
porcilor!” A încercat, în van, să-i explice că a scrie
filozofie este răspunsul său la situaţia romanului
modern: cum cea mai mare parte dintre personajele
romanului contemporan sunt plictisitoare, mai bine să
povestească destinul pasionant al conceptelor. Să ne
amintim că, în „Eseu despre intoxicaţia voluntară” (4),
defineşte pe filosofi – împreună cu Nietzsche - drept
„medici ai culturii” şi pe scriitori (Robert Musil, Franz
Kafka, Thomas Mann, Hermann Broch sau Paul
Valéry), drept „maeştri ai gândirii periculoase”,
experimentatori care mânuiesc materiale explozive. „A
fi scriitor înseamnă a te lăsa contaminat de substanţele
periculoase ale epocii. Literatura ţine de ordinul primei
reacţii, de reflexul imunitar al sistemului nostru vital şi
din pricina asta rămâne legată de expresivitate. Filosofia
nu se „se exprimă”. Filosofia este voinţa de a câştiga o
poziţie degajată. În ceea ce mă priveşte, particip la tot
felul de mişcări patologice, cunosc, practic toate
infecţiile.” (3) După Sloterdijk, momentul fecund al
literaturii moderne este ciuma din Florenţa anului 1348.
Cu Boccacio, apare o nouă formă de narativitate
europeană. Ea ţine să demonstreze că oamenii au un
talent nebun de a supravieţui. Din acest moment,
literatura seculară este rezistenţă contra seducţiei frivole
a regresiunii şi a morţii. Paul Valéry va spune, în 1919:
„Ştim acum că civilizaţiile sunt muritoare”. În această
dramă, literatura are un rol de jucat, crede filosoful
german. „Mitologia clasică este un sistem de a organiza
uitarea, pentru a suprima experienţele noi, pentru a
reduce noul la vechi. Mitul e un sistem de poveste care
se repetă fără încetare, cu mici variaţiuni, pentru a aduce
realităţii bogate în evenimente real şi a-l reduce mereu
la un model identic a ceea ce se petrece, în fond, în
lume, dintotdeauna. În acelaşi timp există o mitologie
modernă, care funcţionează ca un sistem pentru a
administra uitarea colectivă. Adică a organiza prezentul
ca o baie permanentă de informaţie. Informatorii noştri
sunt, dintr-un punct de vedere sistematic, mitologi care
contribuie în permanenţă la abolirea memoriei.
Informaţia despre prezent dispare în spatele mitului care
a creat un univers în care, în fond, nimic nu se schimbă.
Se povesteşte o multitudine de istorii pentru a nu mai
avea de povestit.” (5)
Interesant, nu? Fabrica de emoţii devine fabrică de
real sub care ascunde Realitatea. De aceea, poate că
lecturile noastre s-ar cuveni să fie mai bine selectate,
poate că ar trebui să ocolim „miturile moderne” sau să
le acceptăm cu circumspecţie. Chiar şi în cazul în care
suntem creatorii lor. Sau poate nu…
(va urma)
.....................
* Interview : six mois après le Goncourt, Pierre Lemaitre
lit "Au revoir là-haut"... în Francetvinfo, culturebox & Un
entretien avec Pierre Lemaitre, Paris Match, 4 nov 2013
(2) Peter Sloterdijk, Regeln für den Menschenpark, Ein
Antwortschreiben zu Heideggers Brief über den Humanismus,
Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1999
(3) Peter Sloterdijk, „Pour être philosophe, il faut devenir
un personnage de roman”, Jean Birnbaum, Le Monde des
livres, 20.05.2010
(4) Peter Sloterdijk, Essai d'intoxication volontaire, Ed.
Calmann-Lévy. Paris 1999
(5) Peter Sloterdijk, la révolution „pluralisée”, Entretien
par Arnaud Spire, 1er décembre 1999, http://www.regards.fr/


SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
40
Anna AHMATOVA
(1889 – 1966)

















Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în
preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său
fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se
stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde
Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după
abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de
fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În
1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea
sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din
Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după
care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii
Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu
poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează.
La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de
Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în
prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o
semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei
străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de
Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică,
Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza
simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la
acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii –
spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul
„Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut
– ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul
asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele
„Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-
1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov,
ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă
orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la
grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi)
ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească
asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de
forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre
subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-
particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a
constituit primele trepte spre şi în avangardă,
introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul
se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu,
sensului mai direct, mai deschis. În această linie a
„prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate
ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat
protagonistul, corifeul akmeismului. În notele
autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra
simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi
ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să
rămânem în secolul precedent”.
În 1914, editează cea de-a doua carte,
„Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”.
După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de
Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină”
(Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini
MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe
la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate
pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului
1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia
drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri,
proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a
lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului”
(1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii
nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A.
Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,
A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
41
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.
(1917)

***

Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din
dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.

Dar asta e! Venisem de bună voie...
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.

Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.

Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.
(1921)

***

O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel...
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.
(1922 )

Calomnia

Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.
(1922)

***

O, parcă ştiam eu, când în albe veşminte
Muza intră în strâmta mea locuinţă,
Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte
De lira-ncremenită-n eternă suferinţă?

O, parcă ştiam eu, când a joacă se dezlănţui
Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri
Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi
Să-i închid celui mai bun dintre tineri?

O, parcă ştiam eu, când eram alintată de succes
Şi încercam un destin nemaiştiut, divin,
Că oamenii, curând, cu râs crud şi pervers,
Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă şi chin?
(1923)

Multora

Eu – vă sunt glasul, a respirului vostru ardoare,
Eu – sunt reflectarea chipului vostru uimit.
Zadarnică e a zădarnicelor aripi fremătare –
Oricum, cu voi eu rămân până la sfârşit.

Iată de ce mă iubiţi cu atâta aviditate,
În pofida slăbiciunii mele şi-a păcatului durut,
Iată de ce mi-aţi dat din tot ce se poate
Pe cel mai bun din feciorii pe care i-aţi născut.
Iată de ce niciodată măcar un singur cuvânt
Nu m-aţi întrebat de el, ci doar în ceasuri târzii
Cu fumegoase laude trecurăţi ca adierea de vânt
Prin ungherele casei mele pe totdeauna pustii.
Şi se tot spune – nu se poate mai strâns a se uni,
Nu există o altă iubire iremediabilă mai mare...

Cum mai vrea umbra de trup a se despărţi,
Cum mai vrea trupul de suflet a se răzleţi,
Cum mai vreau eu să fiu lăsată-n uitare...
(1922)

***

Când plescăie teroarea lunară,
Otrăvitoare soluţie prinde urbea a potopi.
Fără nicio speranţă de-a adormi,
Prin tulbureala verde-amară
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
42
Nu văd nici copilăria mea, nici marea,
Şi nici al fluturilor zbor de-mpreunare
Peste răzor cu narcise legănate-n vânt
În acel an şaisprezece, oarecare...
Ci văd pe veci încremenita horă
A chiparoşilor de la umbritu-ţi mormânt...
(1928)

***

Nu a trimis vreo lebădă după mine
Sau o luntre, sau o neagră plută lină? –
În primăvara anului şaisprezece
A promis că el însuşi curând o să vină.
În primăvara anului şaisprezece spunea
Că eu voi veni ca pasărea în zbor
Prin beznă şi moarte la locuinţa sa
Şi cu aripa umărul îi voi atinge, uşor.
Mie şi-acum îmi mai zâmbesc ochii săi,
Când a şaisprezecea primăvară vine
Ce să fac?! Îngerul de miezul nopţii
Până în zori vorbeşte, vorbeşte cu mine
(1936)

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

















Statuia Annei Ahmatova de pe malul Nevei



Fascinaţia pantumului european

Patrick Antoine

Pe ploaie

Era o zi întunecată şi, dacă nu mă-nşel, ploua.
Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.
Din toate părţile o mare de nori pe boltă se-aduna.

Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Toţi oamenii-alergau să-şi afle, spre-a se adăposti, un
loc.
Mergeai încet şi nici umbrelă la tine nu aveai deloc.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.

Toţi oamenii-alergau să-şi afle, spre-a se adăposti, un
loc.
Erai descoperit pe ploaia care cădea răpăitoare.
Tot fluierând o ritornelă contagios-fermecătoare,
Mergeai încet şi nici umbrelă la tine nu aveai deloc.

Erai descoperit pe ploaia care cădea răpăitoare.
Făceai figură discordantă şi te privisem intrigat.
Doar tu păşeai cu nonşalanţă pe drumul tău netulburat,
Tot fluierând o ritornelă contagios-fermecătoare.

Făceai figură discordantă şi te privisem intrigat.
Era o zi destul de tristă, lipsea din lucruri bucuria.
Venise primăvara însă frigul îşi menţinea tăria.
Doar tu păşeai cu nonşalanţă pe drumul tău netulburat.

Eugène Vermersch
(1845-1878)

Pantum glorios

O, prozatori, alai umil!
Poeţii-s zei cu-adevărat.
La geamul domnului Banville
Clipeşte Phoebus luminat.

Poeţii-s zei cu-adevărat;
Pe frunţi să le-aşezăm narcise.
Clipeşte Phoebus luminat
Prin persiene semi-nchise.

Pe frunţi să le-aşezăm narcise.
Crinul e alb doar pentru ei.
Prin persiene semi-nchise
Banville pătrunde-n ochii mei.

Crinul e alb doar pentru ei;
Doar ei pun preţ pe şoimu-n zbor.
Banville pătrunde-n ochii mei,
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
43
Chel şi sfios păşind uşor.

Doar ei pun preţ pe şoimu-n zbor.
Cosiţe-i fac oricărui soare.
Chel şi sfios păşind uşor
Pe vârfuri ca o dansatoare.

Cosiţe-i fac oricărui soare;
Cu ei pe creste tot un tril e.
Pe vârfuri ca o dansatoare
Se duce după espadrile.

Cu ei pe creste tot un tril e,
Bravi cântăreţi nemuritori.
Se duce după espadrile
Pe jilţul lui brodat cu flori.

Bravi cântăreţi nemuritori
Iscând topaz după topaz.
Pe jilţul lui brodat cu flori,
Bûck visătorul e-n extaz.

Iscând topaz după topaz,
Pe Mackbeth mai sinistru-l fac.
Bûck visătorul e-n extaz.
Elisabeth îi e pe plac.

Pe Mackbeth mai sinistru-l fac.
Li-i Notre-Dame în empireu.
Elisabeth îi e pe plac!...
Banville îi zice: tu eşti eu!

Li-i Notre-Dame în empireu
În oda splendidă de foc.
Banville îi zice: tu eşti eu.
„Binevoiţi să-mi faceţi loc!”

În oda splendidă de foc
Ei merg pe drumul cel mai bun.
„Binevoiţi să-mi faceţi loc!”
„Eu lucruri tandre-am să vă spun!”

Ei merg pe drumul cel mai bun.
Zorii-i vor săruta cu jind.
„Eu lucruri tandre-am să vă spun!”
Dar Bûck ascultă bombănind.

Zorii-i vor săruta cu jind.
Halo cum au ei altul nu-i.
Dar Bûck ascultă bombănind.
Blândul Banville ia pana lui.

Halo cum au ei altul nu-i
Zeii-i primesc sub ocrotire.
Blândul Banville ia pana lui,
Banville cu fulgere-n privire.

Zeii-i primesc sub ocrotire.
Olimpu-ntreg le e servil.
Banville cu fulgere-n privire!
O, prozatori, alai umil!

Enfantôme

Fluierul de păsări pe Ape

În voia undei pure plutesc fără-ncetare.
Un port de navlosire nocturnă nu mai am.
Un murmur mă sufocă din ce în ce mai tare.
Sedus cândva de apa imensă mă lăsam.

Un port de navlosire nocturnă nu mai am.
Setea-mi irigă încă albastrul din artere.
Sedus cândva de apa albastră mă lăsam.
Nu mai sfidez pământul ce-n urma navei piere.

Setea-mi irigă încă albastrul din artere.
Mă stăpâneşte pizma din ce în ce mai mult.
Nu mai sfidez pământul ce-n urma navei piere.
Deşerturile sale cu inima le-ascult

Mă stăpâneşte pizma din ce în ce mai mult.
De viaţa găzduită planeta se desparte.
Deşerturile sale cu inima le-ascult.
Vreau fluierul de păsări să le momesc din moarte.

De viaţa găzduită planeta se desparte.
M-asfixiază-albastrul maritim infinit.
Vreau fluierul de păsări să le momesc din moarte.
Mi-e nesfârşită setea iar răul s-a-nteţit.

M-asfixiază-albastrul maritim infinit
Când scena se ascunde să curgă sub tăcere
Mi-e nesfârşită setea iar răul s-a-nteţit.
Pe buzele absenţei muţenia-i de fiere.

Când scena se ascunde să curgă sub tăcere
Paiaţele golaşe de firul meu se prind.
Pe buzele absenţei muţenia-i de fiere
Simt perla rară-a umbrei din ochiul suferind.

Paiaţele golaşe de firul meu se prind
Sub cerul care-n ceaţă îşi tot ascunde faţa
Simt perla rară-a umbrei din ochiul suferind.
Am fluierul de păsări, dar în derivă-i viaţa!

Suzanne Walther-Siksou

Mângâiate de memoria mea

Fraze auzite, mângâiate de memoria mea
Puterea de a mă seduce enorm li-i păstrată
De murmurul lor clipa e înfrumuseţată
Orice glas mi-aminteşte o viaţă uşoară sau grea.

Puterea de a mă seduce enorm li-i păstrată
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
44
Au pierit reveriile-n care Rousseau mai credea
Orice glas mi-aminteşte o viaţă uşoară sau grea
Era una altunde într-o vreme de mult perindată.

Au pierit reveriile-n care Rousseau mai credea
În timpul plimbărilor copleşit de-o trăire bogată
Era una altunde într-o vreme de mult perindată
Când sta să cadă noaptea şi cerul se spuzea.

În timpul plimbărilor, copleşit de-o trăire bogată,
Cuvântul lui în lupta cu sine învingea
Când sta să cadă noaptea şi cerul se spuzea,
Nespusă frumuseţe-ntru totul avântată!

Louis le Cardonnel
(1862-1936)

Pantum

„E o grădină nu prea mare, colţ de câmpie dezolată.
Sub adierea monotonă iarba roşcată se zburleşte,
La umbra zidului pe care în tihnă iedera-l tiveşte.
Pe zare-un soare care-apune mai caută-napoi o dată.

Sub adierea monotonă iarba roşcată se zburleşte.
O pasăre de lângă mine îşi ia brusc zborul speriată.
Pe zare-un soare care-apune mai caută-napoi o dată.
Vacarmul broaştelor în iazuri la unison se înteţeşte.

O pasăre de lângă mine îşi ia brusc zborul speriată.
Cu ochii verzi Motanul Negru acolo jos se ghemuieşte.
Vacarmul broaştelor în iazuri la unison se înteţeşte.
Umbrele-atinse de rugină cântând funebru se dilată.

Cu ochii verzi Motanul Negru acolo jos se ghemuieşte.
Îi simt satanica privire ostil asupra mea fixată.
Umbrele-atinse de rugină cântând funebru se dilată.
Bizară simfonie-a toamnei, fiinţa mea te îndrăgeşte!”

Dominique
(Corsica)
Nyx
(pantum)

O, Nyx ce ore faste ne-acorzi drept beneficiu
Spre-a evada din lumea cu răul ei real
Pentru-a plonja prin vise în plin atemporal
Unde gustăm un picur din marele-i deliciu

Spre-a evada din lumea cu răul ei real
Tu ne oferi eterul într-un imens caliciu
Unde gustăm un picur din marele-i deliciu
Nemărginită-i clipa în supranatural

Tu ne oferi eterul într-un imens caliciu
Ne ospătezi cu miere şi fiere din pocal
Nemărginită-i clipa în supranatural
Somnul vrăjit devine adesea un supliciu

Ne ospătezi cu miere şi fiere din pocal
Îţi respectăm orbeşte şi ultimul capriciu
Somnul vrăjit devine adesea un supliciu
Ce ne transformă visu-n coşmar demenţial!

Jean Claude Blondel

Ispitit de fructe coapte
(pantum)

Ispitit de fructe coapte
Ţi-am dat iama în corsaj.
Doamne, ce plăcută noapte!
Doamne, ce plăcut voiaj!

Ţi-am dat iama în corsaj.
Jertfă i-am adus plăcerii.
Doamne, ce frumos voiaj
Fac doar aventurierii,

Jertfă i-am adus plăcerii
Toată patima trupească;
Fac doar aventurierii
Sufletul să înflorească.

Toată patima trupească
A făcut, topită-n noapte,
Sufletul să înflorească
Ispitit de fructe coapte!

Plaja însorită
(pantum)

Pe-această plajă însorită
Plăpândul val se etala;
Ea-n orice an cădea-n ispită
Când soarele se-nfierbânta.

Plăpândul val se etala
Pe blonda dungă nisipoasă
Când soarele se-nfierbânta
La mine-n sat pe orice casă.

Pe blonda dungă nisipoasă
Ondina se abandona;
La mine-n sat pe orice casă
Sute de păsări vor cânta.

Ondina se abandona
Aici de raze ocrotită;
Sute de păsări vor cânta
Pe-această plajă însorită.





SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
45
Anonim

Pantumul

Oceanul vast rulează grăbit un val imens
Plin de vieţuitoare cu vâsle argintate...
În marea de hârtie cu albul ei intens
Cerneala face-n hula-i cuvintele să-noate.

Plin de vieţuitoare cu vâsle argintate
Adâncul ne livrează bogatul lui tezaur.
Cerneala face-n hula-i cuvintele să-noate;
Se nasc alexandrinii sub pana mea de aur.

Adâncul ne livrează bogatul lui tezaur:
Vestigii de vapoare din vremuri azi uitate.
Se nasc alexandrinii sub pana mea de aur.
Trăirile-n poveste deja-s pietrificate.

Vestigii de vapoare din vremuri azi uitate
Răsună încă straniu şi încă vor să fie.
Trăirile-n poveste deja-s pietrificate
Catargul îngroşându-l: un vers de poezie.

Răsună încă straniu şi încă vor să fie
Vapoarele al căror trecut deja s-a şters.
Versificând, poetul cuvinte-albastre-mbie.
Oceanul vast rulează grăbit un val imens!

Orfeo

Pantumul vrăjitoarei

Nu, dragii mei, bine că nu sunt cumsecade.
Eu zbor în ţara-n care n-ajunge muritor
Când peste somnul vostru lumina lunii cade
În braţe voi mă strângeţi cu dor mistuitor.

Eu zbor în ţara-n care n-ajunge muritor;
Fac dragoste cu dracul chiar sub spânzurătoare.
În braţe voi mă strângeţi cu dor mistuitor
Visând un cer cu păsări de-a pururi cântătoare.

Fac dragoste cu dracul chiar sub spânzurătoare;
Blondinele-mi şuviţe le spăl în Acheron.
Visaţi un cer cu stele de-a pururi cântătoare
Şi-un înger ca-n poveste cu ochi de celadon.

Blondinele-mi şuviţe le spăl în Acheron
Spre-a deveni şerpoaice în dansul meu de noapte.
Un înger ca-n poveste cu ochi de celadon
Înfiripaţi sub pleoape şi-l drăgăliţi cu şoapte.

Spre-a deveni şerpoaice în dansul meu de noapte
Voi meşele-mi atingeţi cu inimi plângătoare;
Înfiripaţi sub pleoape şi-l drăgăliţi cu şoapte
Duiosul chip sfielnic al unei domnişoare.

Voi meşele-mi atingeţi cu inimi plângătoare,
Scântei de la sabatul cu focul lui bengal,
Duiosul chip sfielnic al unei domnişoare
Salvată-n visul vostru din chinu-i infernal.

Scântei de la sabatul cu focul lui bengal,
Vă buiestrează somnul bătrâna vrăjitoare,
Salvată-n visul vostru de chinu-i infernal,
Ea trece drept Prinţesa de Clèves, seducătoare.

Vă buiestrează somnul bătrâna vrăjitoare;
Sub mângâierea voastră aleanul o îmbată.
Ea trece drept Prinţesa de Clèves, seducătoare;
Atunci Nemours îi sunteţi, iubirea-ntruchipată.

Sub mângâierea voastră aleanul o îmbată.
Îşi camuflează astfel privirea verde sumbră.
Atunci Nemours îi sunteţi, iubirea-ntruchipată
Atât de liniştită şi fără pic de umbră.

Îşi camuflează astfel privirea verde sumbră.
La pieptul ei pisicii i-e dat să se cocoaţe.
Atât de liniştită şi fără pic de umbră
În ochi,amanta voastră se lasă strânsă-n braţe.

La pieptul ei pisicii i-e dat să se cocoaţe.
Deşi îi sunt aprinse dorinţele nomade
În ochi, amanta voastră se lasă strânsă-n braţe...
Nu, dragii mei, ştiţi bine că nu sunt cumsecade!

Marco Bertolini

Pantum neglijat

Toiul amiezii-i la soroc.
Vremea este însă sumbră.
E un ceas de nenoroc
Şi un ritual de umbră.

Vremea este însă sumbră.
Nu-i lumină mai deloc
Şi un ritual de umbră
Îmi stă inima în loc.

Nu-i lumină mai deloc.
Totul intră în penumbră.
Îmi stă inima în loc.
Amintirea mă inundă.

Totul intră în penumbră.
Paznicul aprinde-un foc.
Amintirea mă inundă.
Moartea nu stă sub obroc.





SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
46
Kris Altair

Făurar

În temperatul Făurar
E dulce-orice surâs de soare.
Lângă ienupărul precar
Trăiesc o mare consolare.

E dulce-orice surâs de soare.
Resimt ceva întremător.
Trăiesc o mare consolare.
Vrabia cântă mai cu spor.

Resimt ceva întremător.
Din cer cad umbrele târzii.
Vrabia cântă mai cu spor.
Îngân fragile melodii.

Din cer cad umbrele târzii.
Sub pomul meu, divinitate,
Îngân fragile melodii
Din dorul de Eternitate.

Sub pomul meu, divinitate,
Gânduri edenice mi-apar
Din dorul de Eternitate
M-ascultă păsările doar.

Gânduri edenice mi-apar.
Spun un pantum cu voce tare.
M-ascultă păsările doar.
Natura-i revigoratoare.

Spun un pantum cu voce tare.
Mă rog la veşnica Fecioară.
Natura-i revigoratoare.
O nouă zi se iscă iară.

Mă rog la veşnica Fecioară
Pe o potecă de căprar.
O nouă zi se naşte iară
În temperatul Făurar!

Traduceri de Ion Roşioru

































































O scrisoare ca oricare alta

Ea îți spunea calmă:
Îți iubesc fiecare zâmbet
Îți știu pașii, cămășile, pe de rost,
Parfumul lor albastru-violet
Mă cucerea de fiecare dată când
Îți întâlneam linia buzelor aproape de
tâmple…
Și tu răspundeai impacient:
Șșș! Taci!
E doar vântul șoptind prin copaci!

Ea îți mărturisea franc:
îți aduc aminte că eu sunt șuieratul
copacilor
care te iubește de-atâta timp,
deși tu exiști și te zbați printre oameni și
pești,
te iubesc, îți spunea în fugă,
pentru clipele neîntâmplate între amurg
și zori,
pentru vocea flexibilă
ce mă violentează cu fiecare zi amânată
înspre apusul stelelor…
și tu adăugai
stins:
Șșș! Taci! E numai vântul adiind prin
copaci!

Atunci, ea se ambiționa
Sângerându-și iubirea…
Pentru că te iubise așa cum o inimă
își adoră sângele pompându-l în artere
oxigenându-ți culoarea ochilor…
Ea te iubise
Ca un nor ce iubește ploaia împingând
mai la vale
Visele…
Și tu nu aveai alt răspuns: cum și unde –
aici, lângă acești maci?!
Șșș, nu e decât șuieratul vântului prin
copaci…

Post scriptum:

Ea te va iubi dincolo de legi
până când tăcerea vântului va deveni
copac
trăgându-și seva din alt ev…


Camelia Manuela SAVA
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
47

Viorel SAVIN



CINESUNTA*

- Şi ce a urmat după asta?
- Mişcarea de răsucire spre scara turnului mi-a
trimis din nou, în nări, odată cu aerul de sub cămaşă,
damful acela dezagreabil: de rânced. M-am gândit pe
loc la havuzul din grădină ca la o soluţie. M-am întors
în salonul de lângă bucătărie şi m-am urcat în genunchi
pe canapeaua de sub fereastra din mijloc, cercetând cu
amănuntul aleile parcului. Putea să apară - nu? -, de
oriunde, cineva; venit în control sau la furat fructe! Din
când în când îmi îngustam nările şi inspiram aerul în
reprize scurte, încercând să surprind nuanţe ale
mirosului pe care, enervându-mă la culme, mi se părea
că trupul meu le împrumuta aerului din jur.
În timp ce scotoceam cu privirile ascunzişurile
parcului, mi-am desfăcut nasturii cămăşii şi mi-am
dezbrăcat-o. Bustul dezgolit mi-a primit direct răcoarea
salonului, înfiorându-mă. Cu cămaşa strânsă mototol în
pumn, ţinută cât mai departe de mine, mi-am înfundat
nările în pielea braţului.
Oarecum uşurată am constatat că mirosul mlaştinii
nu mi se impregnase în trup. Doar îmbrăcămintea îmi
mirosea a baltă şi a vegetaţie putredă. Se impunea să
mi-o spăl urgent, iar rezervorul havuzului era numai
bun.
– Dar castelul de Nadlis, nu era prevăzut cu…
minime utilităţi?
- Ba da, dar robinetele din bucătărie nu
funcţionau, iar chiuveta din baia de alături nu reuşea să
elibereze decât un fir plăpând de apă rece. Aşa că…




*
* *

Se apropie de havuz, ţinându-şi departe de trup
cămaşa strânsă în pumn. Pe banca de lângă bazin
dormita un motan lung şi slab, cu blană gălbuie.
Bucuroasă, întrevăzu posibilitatea înjghebării unei
prietenii şi îl chemă cu voce de alint:
- Pis, pis…!
Dar, la auzul glasului ei, pisoiul sări în picioare; se
cabră pe vârfurile ghearelor înfipte în scândura băncii şi
o scuipă scurt, gutural.
Într-un gest instinctiv de apărare, fata şi aruncă înspre
colţii rânjiţi cămaşa, care, spre marea spaimă a
animalului ciufut se desfăşură precum o dihanie
flămândă năpustită asupră-i, din văzduh. – Miorlăind
disperat, motanul se salvă, aruncându-se între pâlcurile
de irişi.
- Prostule! îi strigă fata în urmă, apăsându-şi
palmele în dreptul inimii.
Îşi desfăcu braţele în lături şi inspiră cu putere aerul
încărcat de miresmele grădinii. Închise ochii şi lăsă
soarele să-i mângâie bustul gol. Îi simţi căldura
adunându-i-se cu precădere în florile maronii ale sânilor
şi la marginea centurii cu care îşi susţinea blugii.
Desfăcu cingătoarea şi, încercând să nu piardă nimic
din fierbinţeala moleşitoare a razelor fierbinţi se
dezbrăcă, păstrându-şi sandalele în picioare. (Aleile erau
acoperite cu spărturi de piatră cu margini extrem de
ascuţite.) Îşi depărtă picioarele şi, cu pleoapele strânse,
îşi întinse din nou braţele către înalt, abandonându-se în
simularea unei îmbrăţişări ameţitoare. Era atâta linişte în
jur…!
O gâză ameţită de lumină o lovi în obraz şi deschise
ochii.
„…eu tot cred că visez…!”
Se apropie de scoica havuzului şi văzu turnul
castelului oglindindu-i-se în undă. Scăpă un uşor strigăt
de încântare: din pricina cercurilor concentrice
răspândite la suprafaţă de firul de apă ce cădea de sus,
din trompeta heruvimului de piatră, imaginea reflectată
tremura, aflată parcă în adânc, dar în spatele unei
perdele străvezii...
Îşi strânse părul şi şi-l încolăci deasupra capului,
ţinându-l cu o mână. Cu cealaltă, făcută căuş, adună apă
şi şi-o aruncă pe gât şi pe sâni, ca să se obişnuiască cu
răcoarea ei înainte de a intra în bazin. Îşi aruncă câţiva
stropi, şi pe faţă. Dar, furată de joc nu şi-a mai
coordonat suficient de atentă mişcările şi stropii de apă
îi intrară cu violenţă în ochi. - În timp ce îşi ţinea părul
cu o mână, cu cealaltă îşi freca pleoapele, aplecându-se
în acelaşi timp deasupra havuzului, în încercarea de a-şi
potoli usturimea.
Încet, încet senzaţia de nisip răspândit peste globii
oculari fu îndepărtată şi, clipind des, putu să-şi
întredeschidă pleoapele. Însă, odată cu refacerea
contactului vizual cu exteriorul, o cotropea senzaţia
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
48
stranie că… cineva o priveşte intens, cu duşmănie; gata,
gata să o atace.
Neliniştită, se răsuci, cu sânul stâng strivit de buza
havuzului, ca să vadă cine se afla în spatele ei. - Nu era
nimeni.
Nemulţumită de propriile-i închipuiri, îşi întoarse
privirea spre interiorul havuzului, dar ceea ce văzu
acolo… o înspăimântă de-a binelea: ţinându-şi părul cu
o mână în creştetul capului, cu ochii măriţi şi cu gura
întredeschisă a uimire, de sub apă o privea…
adolescenta din tabloul de pe peretele dormitorului din
castel!
- Ce dracu’…?! strigă şi, cu braţele întinse a
apărare, lovi suprafaţa apei.
Părul îi căzuse la loc pe lângă obraji şi, cu ochii larg
deschişi aştepta încordată să se liniştească suprafaţa
lichidului răscolit de palmele ei. (Pândindu-i dedesubtul,
revenea în lumea reală.) Când apa încremeni precum o
oglindă lichidă, constată că aceea care o privea cu o
expresie năucă din adânc, nu era altcineva decât ea
însăşi! E adevărat că avea câteva trăsături asemănătoare
cu cele ale fetei din tablou, dar…!?
O inundă un hohot de râs interior:
„…doar n-am evadat din vreo secţie de
psihiatrie. Mă simt perfect…!”
Îşi descălţă sandalele sub buza bazinului răsfrântă în
afară şi, alunecând pe burtă, îşi dădu drumul înăuntru.
Apa era deja încălzită de soarele amiezii.
Se întoarse pe spate, cufundându-se până la bărbie, şi
făcu pluta.
Se susţinea uşor la suprafaţă, mişcându-şi alene, în
sus şi în jos, palmele, inundată de o minunată stare de
bine tulburată doar de curiozitatea ei nestăpânită:
trebuia neapărat, să vadă cât de sus poate să-şi ridice
tălpile peste suprafaţa apei. Încercă de mai multe ori,
dar nu reuşi să-şi ridice călcâiele fără să-i intre apa în
nas. Fu obligată să renunţe la experiment.
După câteva clipe, îşi propuse să rămână nemişcată,
complet. Asta îi reuşi; şi putu să contemple, cu o
reconfortantă senzaţie de linişte şi de siguranţă, castelul
care, cu contraforturile invadate de muşchi cenuşii, cu
ferestrele acoperite cu vitralii şi cu turnul lui de
observaţie şi de apărare înălţat parcă până la cer, îi
închidea orizontul dincolo de vârfurile degetelor de la
picioare.
Brusc, îşi forfecă picioarele, şi le desfăcu şi şi le
strânse cu energie, apoi îşi adună genunchii la gură şi şi-
i destinse la loc, chemând lichidul cald să o cutreiere.
Apoi, liniştindu-şi respiraţia, se ridică în şezut şi începu
să-şi spele gâtul şi braţele.
Nemulţumită de rezultat, se opri. Ieşi din bazin şi se
întoarse rapid cu chiloţii pe care, după ce îi spălă şi îi
clăti îndelung sub firul de apă rece ca gheaţa ce izvora
din trompeta îngerului de piatră, îi folosi în loc de
burete de baie. Îşi frecă braţele, gâtul, torsul, şoldurile,
pulpele şi pielea spatelui, până unde putu, apoi îşi dădu
din nou drumul în apă, pe spate.
Îmbrăţişată de lichidul devenit onctuos şi aromitor
datorită razelor fierbinţi ale soarelui, îşi lăsă pleoapele
în voia lor. Simţindu-se curată acum, pe deplin
mulţumită şi destinsă, mai avea foarte puţin şi…
adormea.
Deja aţipise, când un zumzet o făcu să-şi
întredeschidă pleoapele: de partea cealaltă a havuzului,
câteva albine aterizaseră pe marginea umedă şi,
mişcându-se repede pe distanţe scurte, dintr-o parte în
alta, ca nişte roboţi de jucărie tărcaţi cu galben şi negru,
colectau apă. Nu departe de grupul lor veni din cer un
fluture delicat, cu aripi albastre, ca să se odihnească.
După puţin timp, două vrăbii gălăgioase îl alungară şi se
aşezară în locul lui, dar, înainte de a se adăpa, cercetară
cu atenţie împrejurimile, însoţindu-şi impresiile ce şi le
comunicau una, alteia, cu mişcări sacadate.
Când descoperiră fata nemişcată în apă, încremeniră
cu piepturile coborâte, - pentru a se avânta în înalt în caz
de nevoie. Dar, neobservând nicio reacţie din partea ei,
se liniştiră şi începură să bea, sporovoind. – Fata simţea
că face parte, cu adevărat, din grădină. Îşi deschise larg
ochii, ca să cuprindă şi cerul cu privirile, dar vrăbiile
sesizară mişcările pleoapelor şi sfârâiră spre înalt.
Teama lor o întristă.
Îşi scutură capul, îşi aruncă apă pe faţă şi se ridică în
picioare. Încălecă marginea bazinului şi, indispusă dintr-
odată, coborî pe alee. Îşi adună de pe prundişul colţuros
blugii şi cămaşa şi, şi le aruncă în apa havuzului, lângă
chiloţii pe care îi lăsase acolo, plutind ca o meduză.
Aplecată peste scoica de marmură îşi scufundă
hainele şi le zoli îndelung, limpezindu-le şi spălându-le
de mai multe ori. În final, le stoarse cu îndârjire,
aproape să le rupă. Apoi le scutură cu putere, pe rând, şi
le întinse la soare pe spătarul băncii.
Transpirase abundent. Se întoarse în havuz şi intră cu
umerii înfierbântaţi sub firul de apă ce izvora din
trompeta îngerului grăsuliu. Răceala apei îi tăie
respiraţia şi, cu un strigăt de surpriză, sări într-o parte.
Totuşi, îşi făcu curaj şi intră sub firul de apă, lăsându-l
să-i curgă pe faţă, peste sâni şi pe şolduri, apoi,
cutreierată de fiori reci, coborî cu mişcări iuţi pe alee.
„…da’ rece-i, Doamne…! Rece…!”
Colţurile pietrelor îi intrară dureros în tălpi şi, cu
degete grăbite şi nesigure din pricina tremurului ce o
cuprinsese, îşi încălţă sandalele.
Mirată că trupul şi maxilarele îi vibrau independent
de voinţa ei se grăbi să se întindă sub hainele răsfirate la
uscat, pe bancă. – Îi îmbrăţişă aproape lubric scândura,
încercând să-i împrumute cu sânii, cu pulpele şi cu burta
îndesată în fierbinţeala ei, căldura. Cu obrazul lipit de
lemn căuta parcă, ocrotire.
Se amăgi că o va găsi şi, uşor, uşor, simţi că începe să
plutească. Pe deasupra grădinii se încrucişau glasuri
cunoscute. Dar… fără chip… O întrebau cu insistenţă ce
a făcut… de a ajuns acolo; şi, cum de… oboseala
adunată de atâtea zile în trup, o învinge atât de
plăcut...?!

SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
49
…Un şarpe negru şi, după mărime, desul de bătrân,
traversă aleea. Se încolăci fără să ezite pe după piciorul
băncii, urcă şi se strânse colac la picioarele fetei, -
ocupându-şi, probabil, locul în care obişnuia să-şi facă
siesta.
Deşi moleşit la rându-i de căldură, îl deranja totuşi că
fata îşi mişca involuntar piciorul prin somn şi îşi arătă
nemulţumirea lovindu-i cu botul, din când în când, talpa
sandalei.
Ca prin vis, fata simţea că cineva îi ciocăneşte în
talpă şi îşi forţă deschiderea ochilor.
„…m-au găsit!?...”
Privi peste umăr, dar la picioare nu i se afla niciun
poliţist. Însă acolo…!?
Strigătul ei de oroare îngheţă grădina.
Îşi feri tălpile de loviturile anemice ale şarpelui. Căzu
lângă bancă. Aproape în aceeaşi clipă sări în picioare şi
o zbughi către pridvorul vilei, prin care trecu glonţ,
izbind uşa în urma ei. - Realiză că se află la adăpost abia
după ce se sprijini cu spatele de uşă şi se auzi zbierând
încontinuu; fără să-şi dea seama că, însăşi exteriorizarea
isterică a panicii, o scotea din minţi. Îşi astupă gura cu
palma şi, tremurând, cercetă prin geamurile uşii, aleea,
până la havuz.
Constată cu neîncredere că aleea, flancată de
luxurianţa plantelor ornamentale sălbăticite, era goală;
iar pe banca de lângă havuz se aflau doar cămaşa,
chiloţii şi blugii puşi de ea la uscat.
- Dar… chiar a fost un şarpe, acolo!?... şopti.
Doamne, cred că am ajuns la capătul puterilor… Se
cinchi lângă pragul uşii, scâncind: Nu mai suport să
trăiesc ca un animal…!
Nu înţelegea de ce trebuia să întâmpine totul -
oamenii, împrejurările, chiar şi propriile-i gânduri -,
doar la nivelul fricii şi al reacţiilor de apărare; numai în
acel echilibru precar aflat între frică şi îndrăzneală. -
Intuia că între cele două trăiri extreme exista un spaţiu
imens, mobilat cu trăiri admirabile… - Dar ei îi era
interzis acel spaţiu! De ce? Şi…, de cine?
O înnebunea obligaţia de a se mişca fără amintiri în
mijlocul unei lumi în care constata uluită că ştia să facă
o mulţime de lucruri despre care… nu înţelegea cum de
ştia să le facă!?
Se curăţă de ultima rouă de frică, strigând revoltată:
- Băga-v-aş sârmă-n nas!...
Culoarele castelului răsunară, iar ecoul îi răspunse
ironic:
- …as!
Se înveseli şi îşi zvântă ochii cu pumnii strânşi.
- Şi, totuşi: cu ce mă îmbrac?...
Îşi sfârcâi nasul şi se ridică în picioare. Zidurile de
piatră conservau o răcoare umedă. O străbătură fiori
reci, făcând-o să-şi încolăcească braţele peste sâni.
„…nu, nici nu se pune problema întoarcerii în
grădină!”
Se asigură încă o dată că uşa era bine închisă şi
întoarse cheia în broască. Aduse din camera cu colivii o
bucată de carton cu care înfundă ochiul de geam spart -
ca nu cumva să se strecoare şarpele înăuntru -, apoi luă
cheia cu dânsa şi plecă să caute ceva de îmbrăcat prin
dulapurile castelului.
Goală şi păşind înfăşurată doar în densitatea jilavă a
aerului cu miros de piele, lemn, piatră şi stofe răscoapte
de timp, nu-i venea să creadă că nu visează.
„…parcă aş fi fantoma castelului…!”
Ajunsă în budoarul cochet de dinaintea dormitorului,
constată că lăsase lumina aprinsă. Cu coada ochiului îşi
zări silueta reflectată de oglinda mesei de toaletă şi
înlătură scaunul din faţa ei, - ca să se poată apropia cât
mai mult.
Îşi analiză îndelung imaginea, apoi îşi ridică mâna
dreaptă în semn de salut. Imaginea din oglindă îi
răspunse timidă, cu acelaşi gest, - făcut însă cu mâna
stângă.
Îşi întoarse capul spre stânga, ca să-şi studieze
profilul. Imaginea din oglindă, cu un zâmbet în colţul
gurii parcă, o imită, făcând aceeaşi mişcare, - dar spre
dreapta.
„…adică, vrei să zici că tu… eşti alta!”
Făcu un semn prietenesc, abia sesizabil, cu ochiul
stâng, şi primi drept răspuns din oglindă aceeaşi clipire
complice, - executată, însă, cu ochiul drept.
Deşi jocul în sine o amuza, nu-l putu desprinde de
situaţia în care se afla şi îi vorbi nudului din oglindă:
- Nu ştiu nimic despre tine… Dar, eşti foarte
frumoasă!
Imaginea din oglindă încercă să-i răspundă mimând
rotunjirea vocalelor şi expulzarea grăbită, printre buze, a
consoanelor. Dar în lumea ei de dincolo de sticlă nu
reuşi să producă altceva decât… grimase tăcute.
- („…şi tu: nu exişti decât în prezent!”), gândi.
Apoi, cu voce tare: Nu am nicio amintire despre tine. Cu
excepţia aceleia din baia lui Pierre…!?
O îndoială legată de sfârşitul brutal al lui Pierre
încercă să i se insinueze în gând, dar, şi-o reprimă din
reflex, răstindu-se la imaginea din oglindă care, dintr-
odată, o privea cu ochi măriţi de spaimă:
- A fost un om rău!... Şi, să nu ne amintim
despre el.
Răcoarea punea stăpânire pe fată şi, ici, colo, în trup,
muşchii i se răzvrăteau, vibrând. Cu încetul, reacţiile lor
independente se contopiră într-un tremur general, de
nestăpânit:
- Lua-l-ar dracu’!... Uite în ce hal m-a adus!
Nu ştia nici ea dacă îl blestemase pe Pierre, care
murise atât de brutal, sau şarpele din grădină, care
trebuia ucis.

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru







SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
50

Constantin ARCU








Tentativa de omor

Se făcuse noaptea cînd am coborît din tren în
Fiumicino. Peste zi am umblat aiurea prin Roma. Mă
întîlnisem întîmplător cu un tip din Bucovina, un tînăr
plin de voioșie, zvelt, cu păr negru și sîrmos. Omul
agățase o italiancă de vreo patruzeci și ceva de ani, care
i-ar fi putut fi cu puțină indulgență mamă. Femeia avea
figura descompusă de băutură, nasul roșu și o vînătaie la
frunte. Arăta jalnic și bodogănea tot timpul pre limba ei.
Ionel însă era simpatic și larg la inimă pentru că, dacă
doreai neapărat, îți dădea Colosseul sau Arcul lui Titus,
după cum îți cerea inimioara. În sfîrșit, am umblat cu ei
ore în șir și am băut grappa pînă mi s-a urcat la cap.
Ionel era învățat cu votca proastă și grappa i se părea
apă chioară. N-am reușit să țin ritmul impus de Ionel.
Însă Francesca, slăbătura cu nasul roșu și cu zgîrîituri pe
meclă, îl secunda cu mult entuziasm.
Nu știu cum, am ajuns într-o speluncă unde
Fran era cunoscută ca un cal breaz. Tipa reuși să prindă
o masă într-un colț, ceva mai ferită de priviri indiscrete,
și preluă inițiativa petrecerii. Scoase de sub pardesiul
jegos sticla de care făcusem rost dintr-un mercato și o
asaltă de una singură. Nemulțumit, Ionel îi confiscă
butelca și trase cîteva guri cu sete. De îndată l-a prins
flama și a început să cînte cît îl ținea gura despre
Bucovina mîndră floare și plai cu dor, tot chestii din
astea. N-a durat mult pînă cînd a apărut un barman
roșcat și cu burta umflată, deși nu părea obez. Individul
gesticula furios arătînd ușa. Era evident că nu-și dădea
seama de înalta valoare artistică a folclorului românesc
și chiuiturile lui Ionel nu-l încîntau. Din cîte am băgat
de seamă, chiar îl scoteau din sărite. În plus, individul
avea ideea fixă că în spelunca aia clienții trebuie să bea
numai spălăturile oferite de el, accesul băuturilor din
afară fiind strict interzis. N-a fost chip să-l domolim,
deși femeia ascunsese sticla în desuurile ei intime.
Am ajuns iar în burnița de afară și un timp ne-
am plimbat, făcînd din cînd în cînd mici escale pentru
cîte o dușcă. Nu reușeam să mă despart de ei. Ionel
însemna o părticică din sufletul bucovinean. Nu era
bețivanul care golea sticle pe stradă, în el stăruia o
fărîmă din Bucovina. Acel templu rezonînd de muzici,
prin care se aude uneori cîte o fluierătură. O pădure de
fagi cu destule uscături. Acolo oamenii muncesc din
greu întreaga săptămînă pentru ca sîmbăta seară să se
bucure de o beție strașnică. Bucovineanul își înjură
nevasta, însă o iubește ca pe ochii din cap și are inima
ca pîinea caldă. E aspru numai la suprafață. Un înger
parțial decăzut. Gospodar și chibzuit în unele limite, e
de o mîndrie ieșită din comun. De ce-i atît de mîndru?
Nici el nu știe. Întrebat, se va bate cu pumnul în piept,
susținînd că el e bucovinean. E singurul argument. Și
nu-i mai mare insultă decît să-i spui că la urma urmei e
tot moldovean.
M-am despărțit de ei în Termini, pentru că au
ținut morțiș să mă conducă pînă în gară. Ne-am despărțit
în lacrimi și îmbrățișări, de parcă aș fi plecat cătană.
Adevărat că lacrimi a vărsat pentru toți numai
Francesca. Tipa ținea morțiș să vină cu mine în
România. Voia să emigreze naibii din cizma aia
împuțită, pe motiv că italienii sînt niște indivizi de tot
rahatul. Acesta era argumentul forte al femeii în
traducerea distinsului domn Ionel. Eu nu țineam morțiș
s-o contrazic, dar cum să mă leg la cap fără să mă
doară? Ce să facă ea în România? Măcar de atîta lucru
îmi dădeam seama, deși Francesca mi se părea acum o
damă bine, chiar distinsă. Totuși părea prea mult.
M-am smuls din vîrtejul elucubrațiilor generate
de grappa, amintindu-mi că pentru a urca în avion ești
nevoit să prezinți un tichet destul de costisitor. O
bagatelă pentru cineva cu parale, obținerea unui tichet
devenea o piedică de netrecut pentru Fran care cu
siguranță n-avea un cent prin buzunare. Iar șmecheriile
nu merg aici. Nu s-a pomenit despre naș în avioane,
pentru că românii ar fi aflat primii despre această
minunată invenție. Postul ăsta n-a fost încă pus în
schema de personal. Deocamdată transportul aerian este
supus unor proceduri învechite care te obligă să treci
prin nu știu cîte filtre și controale pînă să te vezi pe
locul tău în avion. Și e greu de întrevăzut viitorul cînd
omul va putea să se prezinte cu papornița sau rucsacul la
scara avionului și să-i șoptească însoțitorului de zbor că
dorește să ajungă la Milano, Roma sau Paris, pasîndu-i
dreptul pe sub mînă.
Francesca a trebuit să cedeze în fața
argumentului că un bilet de avion costă în euro cît să
aibă ea de băut grappa zilnic pînă la sfîrșitul zilelor.
Văzîndu-se învinsă de soartă, scoase de dedesubt sticla
și dădu peste cap ultimele guri de băutură, neluînd
seama la protestele domnului Ionel care începu s-o
înjure deschis. I-am lăsat acolo într-o situație destul de
încordată. N-a fost chip să mai rămîn în gară, chiar mă
grăbeam. N-aveau decît să-și rezolve singuri diferendul.
După ce am urcat în tren mi s-a rupt filmul și
m-am trezit aproape de aeroport. Am coborît pe peron
intrînd direct într-o ceață deasă. Abia se distingeau
cîteva raze de la becuri. Eram amețit, noroc că nu-mi
uitasem rucsacul pe undeva.
Și dintr-odată m-am simțit cuprins de neliniște.
Mi se părea că niște ochi răi mă urmăresc. M-am întors
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
51
încercînd să scrutez fețele celor ce veneau, însă nu
reușeam mare lucru. Vizibilitatea era redusă. Totuși, am
reușit să disting o pată neagră topindu-se printre alte
umbre ce abia se conturau prin pîclă. Am avut senzația
că individul avea fața acoperită cu o mască sau numai
cu un simplu fular. Mi s-a părut că purta un pardesiu
larg, un fel de anteriu care fîlfîia în jurul lui ca niște
aripi funerare. Ce diavol putea fi?
Eram agitat și începuse să mă pătrundă o teamă
teribilă. Speram să ajung în aeroport unde urma să mă
întîlnesc cu polițistul Adrian. Pe individul ăsta îl puteam
considera o gardă de corp profesionistă. Am intrat
printr-un fel de coridor. Mă călăuzeam după direcția
săgeților și am ajuns la o balustradă. Jos era o sală
imensă, în care se îmbulzeau multe grupuri de oameni.
M-am uitat un timp încercînd să-l identific pe Adi, însă
nimic.
Am coborît scările, confuz și deziluzionat. Pe
unde umbla tipul? Și nu puteam să scap de senzația
apăsătoare că sînt urmărit. Sigur, gîndindu-mă puțin, îmi
dădeam seama că era o imensă stupiditate. Cine să mă
urmărească aici? Levi și Secărică erau probabil la zdup,
aveau alte probleme. Iar Dudu stătea întins în vreun
frigider de la morgă, hăcuit în stil chinezesc, în
așteptarea altor grupe de studenți mediciniști. Simțeam
totuși existența unui pericol și speram la ajutorul lui
Gabriel. Însă pișicherul meu înger păzitor umbla pe
coclauri ca de obicei, de unde să-l iau? Continuam să
observ figurile din jur, stăpînit de o teamă nelămurită.
În apropierea punctului în care se predau
bagajele pentru București, am auzit și cîteva vorbe în
românește. Inima mi-a tresărit de bucurie, numai că din
partea acelorași conaționali puteau veni și necazuri.
Începusem să fiu precaut cu românii. M-am liniștit,
dîndu-mi seama că emițătorul acelor vocabule era o
băbuță cu un geamantan și o paporniță alături. Pielea
feței îi era încrețită și bărbia proeminentă. Vorbea cu o
tînără în blugi decolorați. O tipă super. Totuși,
observîndu-le alături, nu puteai să nu deslușești în figura
bătrînei, îngropate dincolo de cîteva zeci de ani,
trăsăturile fiicei sau nepoatei sale. Fata putea să se vadă
ca într-o oglindă cum va arăta peste treizeci și ceva de
ani. Numai că nu-și bătea capul cu chestiile astea,
termenul i se părea la distanță de mii de ani-lumină.
Deocamdată era convinsă că timpul n-o poate atinge. Ca
orice tînăr, se simțea nemuritoare.
Deși pare dificil de discutat cu nemuritorii, eu
dintotdeauna m-am simțit în largul meu în prezența lor.
M-am adresat totuși bătrînei, bună ziua, doamnă. Era o
bătrînică simpatică și imediat s-a legat discuția. S-a
alăturat de îndată și fiică-sa care o conducea la aeroport.
Din păcate, fata nu putea să vină în țară. Era angajată la
un hotel și avea program strict. Poate reușea să scape
cîteva zile la sărbătorile de Paști. Bătrîna venise în Italia
pentru o săptămînă și a stat o lună încheiată. Marina tot
nu s-a îndurat să-i dea drumul. Însă femeia avea două
oițe, un godac și cîteva găini pe care le-a lăsat în grija
unei nurori și cine știe ce s-a întîmplat cu ele. Nora ei e
tînără și cam zvăpăiată, nu-i stă capul la animale. Mi-a
spus apoi că e de prin părțile Vasluiului. Marina se
bucura că maică-sa va avea însoțitor la zbor.
Nu reușeam să mă liniștesc. Îmi tot spuneam că
sînt ridicol, cine să aibă grijă mea aici și să mă
urmărească? Nici Gabriel nu părea relaxat. Îngerul meu
păzitor îmi tot făcea semne pe care nu le înțelegeam.
Îmi semnala din luminițele agitate o primejdie de care
nu-mi dădeam seama. Deși îmi pusesem necondiționat
soarta în puterile sale, uneori îmi spuneam glumind în
sinea mea că a luat-o pe arătură sau că s-a pilit la vreun
party. Însă acum eu însumi simțeam că primejdia îmi
dădea tîrcoale. Uneori mi se năzărește din senin cîte o
chestie și greu mi-o scot din cap. Oricîte argumente
aduc pentru a-mi dovedi că totul e o nălucire de-a mea,
nu se schimbă nimic. Decît numai dacă nu cumva
lucrurile se înrăutățesc. Acum încercam să mă calmez în
același fel, însă ora plecării se apropia și Adi nu apăruse
încă. Toate mergeau aiurea.
Și dintr-odată am simțit nevoia să merg la
toaletă. M-am scuzat pentru două minute, lăsînd
rucsacul în paza doamnelor. Luîndu-mă după
indicatoare, de îndată am ajuns la destinație. În timp ce-
mi rezolvam treaba la pișoar, de peretele din stînga mea
s-a izbit sec o insectă de vreo trei-patru centimetri. Mă
uitam curios la cărăbușul care căzuse pe pardoseală, în
timp ce-mi scuturam ștremeleagul. Atunci am auzit un
zgomot înfundat și un icnet dinspre intrarea toaletei. Nu
distingeam ce se petrece acolo și primul meu gînd a fost
că doi indivizi se îmbrățișează. Părea bizar că preferă
toaleta, cînd era destul spațiu în sala de alături.
N-aveam de gînd să tulbur momentul de
intimitate și mă gîndeam să mă strecor cît mai discret
afară. Numai că poziția cuplului devenise între timp
nefirească și din nou am auzit un geamăt. Dragostea lor
părea din cale afară de înfocată. Oricît am încercat, n-
am reușit să nu arunc o scurtă privire spre cei doi. Unul
era îngenuncheat, iar celălalt era aplecat deasupra.
Privind din nou spre grupul statuar din budă,
mi-am dat seama că individul de deasupra îi răsucise
celuilalt mîna la spate. Și atunci l-am recunoscut pe
Adrian care părea să aibă lucrurile sub control. Nu
reușeam să pricep totuși ce se întîmplă.
- Ei, amice, am spus, apropiindu-mă curios.
Avionul trebuie să decoleze și ție îți arde de zbenguială?
- Nu-i ce-ți închipui, îmi replică polițistul. Eu
am grijă să-ți întîmpin prietenii cum se cuvine. Trage-te
puțin mai încoace, îl cunoști pe acest popă?
Nu înțelegeam ce vrea să spună și m-am
apropiat să văd ce și cum. Adi îl lăsă pe celălalt să se
ridice, continuînd să-i țină mîna răsucită. Individul era
îmbrăcat într-un anteriu negru, asemănător cu haina
preoțească. L-am recunoscut de îndată ce și-a întors
figura diformă, urîtă. Era unul dintre locotenenții
Colonelesei, dar ce să facă el la Roma? Cred că se
numea Danilo sau Miodrag, nu știam sigur, dar numele
nu spunea mare lucru. De obicei, jegurile își schimbau
numele pe cale administrativă sau își luau pseudonime,
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
52
deci pe filiera asta nu ajungeai la nici un rezultat. Știam
despre el că se oploșise prin Bucovina, după ce nevastă-
sa începuse să se dea în bărci cu alții. El a considerat
trădarea drept pedeapsa divină pentru zilele lui
nelegiuite de pînă atunci și a decis să se pocăiască.
Nu pricepeam totuși ce căuta individul la Roma
și de ce-l îmbrățișa cu atîta foc Adrian. Danilo se holba
la mine cu ochii bulbucați, însă n-am reușit să citesc
mare lucru pe figura lui. Stătea puțin aplecat, într-o
atitudine caraghioasă, pentru că Adi nu-i slăbea
strînsoarea mîinii. Cu stînga și-a scos mobilul și discuta
ceva în italiană. După o scurtă conversație, închise
telefonul și-l strecură înapoi în buzunarul hanoracului.
În acel moment, în toaletă a intrat un domn în
vîrstă, cu fes pe cap, care s-a uitat cu nedumerire spre
noi și a pătruns în viteză într-o cabină. Reacția omului îl
făcu pe Adrian să zîmbească. Îmi spuse că Danilo mă
urmărise prin aeroport. Nu știa despre ce-i vorba, însă
și-a dat seama că avea gînduri ticăloase. Iar cînd a văzut
că vine după mine și la toaletă, a înțeles că eram în
pericol. Și, într-adevăr, în timp ce eu făceam pipi, falsul
popă a încercat să mă lovească, îmi explică el. Arma
pare primitivă, însă e mortală. Micuța săgeată otrăvită
poate fi trimisă în gîtul unui om printr-o simplă țeavă. E
ca și cum te-ar înțepa o viespe, numai că otrava își
produce imediat efectul. Am avut noroc pentru că a
reușit să-l lovească peste mînă în momentul în care
urma să trimită săgeata. Altminteri e greu să ratezi ținta.
Nu pricepeam din ce pricină Danilo îmi dorea
răul. Se spune că e absolut necesar să ai dușmani și se
cade să ne rugăm la Dumnezeu pentru binele și
sănătatea lor. Cred că nimeni nu te ajută mai mult decît
un dușman serios. Vei descoperi că din răul pe care ți-l
face rezultă mai tîrziu un aranjament extraordinar al
lucrurilor, imposibil de imaginat în lipsa răului
incipient. Dar ce te faci dacă ai dușmani atît de violenți?
Asemenea dușmani nu te mai obligă să zidești, ci vor
să-ți ia viața. Sînt vătămători, nu utili și necesari. Ăștia
nu sînt de dorit.
În toaletă au pătruns în acel moment doi
carabinieri care, după o scurtă discuție cu Adi, l-au
înșfăcat pe Danilo. Unul dintre carabinieri și-a pus o
mănușă chirurgicală și a ridicat săgeata miniaturală pe
care i-o arătase polițistul român. O introduse într-o
pungă de plastic pe care o sigilă și dispărură cu toții.
Adi îmi strigă din mers că va veni la avion,
deocamdată avea treabă. Eu nu știam ce să cred. Rămas
singur, un moment am crezut că am avut o halucinație și
că totul s-a petrecut numai în mintea mea. Însă atunci s-
a ivit în ușa cabinei individul cu fes care intrase
adineaori. Avea mutră de rozător. A privit cu precauție
în jur ca să se asigure probabil că individul violent care
rupea mîinile oamenilor nu mai era pe acolo. Înainte de
a ieși din cabină, m-a cîntărit din priviri cu atenție. Și-a
dat seama pesemne că nu-i nimic de capul meu și a
trecut țanțoș spre ieșire. Numai nu mi-a arătat degetul.
Mi-am recuperat rucsacul de la cele două
românce și tînăra m-a anunțat că avionul nostru avea o
întîrziere de vreo jumătate de oră. Nu știa cauza
întîrzierii, se pare că din pricina ceții. Mie motivarea mi
se părea absurdă. Ce se întîmpla într-o jumătate de oră,
împrăștiau macaronarii ceața? Sau o aspirau, cum se
procedează cu praful din încăpere? Devenisem nervos,
simțeam că nu mai am răbdare. N-aș fi suportat alte
amînări. Nu mai puteam rămîne în Italia nici o zi. Abia
așteptam să calc pe pămînt românesc. Mă precipitam,
deși asta nu ajuta la nimic. Eram la cheremul firmei
aviatice și, la rîndul său, firma depindea de fenomene
ale naturii, de mofturile zeilor și nu mai știam ce.
Deși fierb de nerăbdare să plec, iau loc pe o
bancă lîngă cele două doamne. Florica, femeia tînără,
îmi spune cu voce scăzută că în țară situația e
periculoasă, ferească Dumnezeu! Îi telefonase o bună
prietenă, dar nu-i venea să creadă. Și, nu-i vorbă,
Doinița cam umflă lucrurile. Cică președintele a
dispărut de cîteva zile pe un vapor. Oamenii
președintelui țipă că e o scorneală de-a opoziției, însă
nimeni nu știe unde se află și mulți se întreabă dacă n-a
adormit cumva într-o șatră de țigani, doborît de whisky.
Poate că din cînd în cînd se trezește din beție și
dansează cu pirandele, bătînd pămîntul cu palma. Fiica
sa apare pe unele posturi de televiziune, cerînd
restabilirea liniștii și încetarea hărțuielilor interne.
„Avem decît un președinte legal”, susține ea, acuzînd
interimatul preluat de președintele Senatului.
Am rămas perplex. Asta era o lovitură de teatru.
Sau o aiureală cumplită. Părea cusută cu ață albă. I-am
spus că nu cred, însă Florica m-a asigurat că așa este.
Era căutat de serviciile secrete (de ochii lumii, susțineau
cîrcotașii), deși se știa că a reușit să-și piardă urma cu
ajutorul lor. Lumea se întreba unde este, armata se
mobilizase și prin orașe erau pregătite tanchete. Se
făceau liste cu oamenii puterii pentru a fi trași la
răspundere de un tribunal.
Dar nu putea fi adevărat, chestiile astea erau
aiureli. Poate n-a înțeles Florica despre ce-i vorba. Sau
prietena care i-a transmis noutățile era o idioată sau o
tipă care se ține de farse. Cine știe ce s-a întîmplat pe
traseu pînă la mine. Se poate ca într-un singur punct o
știre să se altereze și să circule în continuare cu sens
diferit. Bunăoară din țară i s-a telefonat ceva de felul:
„Să nu uit, Florico, președintele n-a fugit, cum se
zvonește, și eu sînt întotdeauna alături de președintele
meu.” Florica a înțeles că președintele e pregătit s-o
șteargă. Nimic nu-i poate sta în cale, serviciile secrete se
mobilizează să-l scoată pe șest din țară. Florica își face
socoteala simplă că, pînă să transmită și ea vestea mai
departe, președintele a șters-o deja. În mintea ei acesta
este adevărul, Florica nu minte. Ea comunică adevărul
ei, făcîndu-l fugit pe șeful statului, cu toate consecințele
care decurg din acest gest. Nu puteam pune preț pe
spusele țărăncuței.

(Fragment din romanul Legiunea română, în căutarea
unui editor)

SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
53

Mircea BOSTAN



cu trup ca un vârtej de apă
curgătoare

iubita mea cu părul zulufat
s-a vestejit mirosul tău în pat
revin-o din coclaurii iubirilor
promise
aprinde-te din nou
în labirinturile sufletului meu
barbaric stinse
rostogoleşte-ti trupul tău
ca un vârtej de apă curgătoare
în braţele-mi
ce-au devenit rotunde de ticul mângâierii
căci nu mai clocoteşte
sângele în ele
de teama neiubirilor rebele
iubita mea cu ochii de amantă
întoarce-te înşelătoare
ori
după voia-ţi
francă
c-am devenit sărat ca marea moartă
iubita mea cu ochi de iarbă crudă
iubita mea incandescentă
au adormit şi pernele în pat
şi scârţâie din balamale noaptea
la ceas de suferinţă necurmat
iubita mea cu gura ce-ţi miroase a floare
loveşte-ţi buzele cu gust de chiparos
în sărutare
deşiră-te ca anotimpuri
în necondiţionata mea întâmpinare
iubita mea
în arta răsucirii minţii
vinovată
aruncă-mă în mlaştina iubirii
încă-o dată
aruncă-mi cu potcoave purtătoare de noroc în faţă
şi-ngroapă-mă la mal de viaţă
nu mi te-nstrăina
şi pune frâu urechilor la şoapte
nelegiuite şi necoapte
iubita mea cu văzul răstignit
şi cu întoarcerea cusută fir cu fir
mai răvăşeşte-mă o dată în iubire
şi parcelează-mă în necuprinse hectare cu delir
iubita mea cu inima-ncâlcită
mi-ai stafidit şi ultimul ciorchine
al îndoielilor pornite
precum un mare artizan
al ultimei speranţe regăsite
şi-n sângele-mi zemos
cu limfocite zăpăcite
a năvălit făptura-ţi conturată
din tuşe şerpuite
iubita mea cu bune şi cu rele
mi-ai încrustat pe iris stele
m-ai aruncat în râpa
fericirii efemere
iubita mea cu părul zulufat
s-a vestejit mirosul tău în pat
iubita mea
de-nvolburata ta pasiune
pentru clipă
nu am fost iertat.

umbrelă ruptă

când viu în moarte
când mort în viaţă
urât frumos şi acru tandru
şi îndoindu-mă în drept
inconştient şi amplu
pe gâfâitele denivelări
ale colinei extrasistolate
numită fără de prenume
viaţă-n moarte
şi depravat onest şi onorat de bârfe
gomos nepretenţios
curat imund
angelic şi malefic
brăzdat de râpe
nevizonar profetic
fardat cu nesulemeneli
mă desenez diform
beteag nevătămat ca o umbrelă ruptă
exuberant flegmatic
umil neorator
cu-asurzitoare dialoguri surde
crâncen milos
şi graţios în gârbovire
duplicitar şi inundat de maniere frustre
ciuntit şi inestetic
de farmec frânt
precum furtuna
îi dă aspect grotesc umbrelei rupte
spurcat la vorbă
cu lexicul configurat din alge mute
spahiu fără de cal
şi troglodit zbanghiu
vehiculez prin moarte viu
spectaculos ridicol
şi bucuros împleticit între regrete
strălucitor până la mat
plângând cu râs fatidic
nefericit când am descoperit
soluţia corectă
ciufut astenic zâmbitor
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
54
mă flenduresc fudul în adunări mofluze
când proştii sunt deştepţi ca alba noapte
şi se anchilozează viaţa-n moarte.


cu picioarele din gât

cu picioarele din gât
pe culmile misterului
de piedestalul vremii înălţată
toamna nudă şi-angulară
replantată-ntre mesteceni
într-un stil flamboaiant
cu trupul miruit de ploaie
răvăşită de ruşine
despletită şi rujată
de rugină devastată
toamna fiartă
resemnată
bosumflată şi ciudată
se frânge dureros
în braţele capcană ale iernii
sculptate-n ţurţurii ciclopi
de gheaţă.

proprietarul de fericire

luat la mişto
de doamna asta barocă
ce îşi spune viaţă
şi care se legitimează
ca inventatoare a muncii
m-am cocoţat
pe mamelonul propriului orgoliu
şi de acolo
am început
să dau cu praf de sictir
până într-o zi
când
aia hapsână de sânge şi carne
mi s-a înfăţişat
în toată splendoarea
recomandându-se ca soră a vieţii:
eu sunt sfârşenia
moartea... prostule
şi m-am născut înaintea soră-mi
ca un fel de habitat odihnitor
pentru vânzoleală!
hai la achiziţionat de coase
de pelerine alb-negre-stacojii-sângerate
hai la vânătoare de inert
hai la tocmit de tăceri
hai...mai dă-te dracului...
cu rugăciunea ta
cu tot...
hai în mers legănat
la cules fructe de lehamite
hai să decretăm mobilizarea
glandelor lacrimale
din cazarma ochilor
hai să fim
existenţi în neexistenţialitate
vino...
la mine...
imparţiala şi neconsionara
prietenă a întunericului
din regatul neîntoarcerii
căci ţi-am meşteşugit
un discurs inimaginabil
nu te va înjura
niciun netrebnic
căci slujitorii-mi
vorbesc numai de bine
şi uite aşa
o singură dată
îţi vor fi reconfigurate
defectele în calităţi
pentru nemişcători
numai elogii
ce te holbezi aşa
la mine nu merge cu evaziunea
te îndoieşti de sinceritatea-mi?
crezi că moartea are viaţă uşoară?
păi... nu!
muncă de teren
în eter
pe pământ
şi sub pământ
precum un miner
guvernator al productivităţii muncii
în şut energic
plan...
plan ca la poliţişti
ei...
amenzi pentru...
trei pietoni năuci
fără zebră între picioare...
patru biciclişti
cu ghidonul orientat invers
şi cu manşeta de la pantalon
prinsă în lanţ...
cinci conducători auto
bolnavi de alzheimer
când proptesc piciorul
în pedala de acceleraţie...
aşa şi eu...
cruce pe huzureală...
trei milioane de paralizaţi...
patru milioane accidentaţi
vascular cerebral...
cinci milioane
selecţionaţi şi admişi
pentru cursuri de eternitate
nu vezi cum arăt?
de mai mare mila!
cu ţesutul conjunctiv subcutanat
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
55
îndepărtat...
adică... descărnată...
cu ochi fantomatici...
cu zâmbetul rindeluit
de pe faţă...
doamne!
şi... peste toate
şi fără de ajutoare...
eh... acolo...
de cele mai multe ori
nişte angajaţi nehotărâţi...
terorismul
foamea
boala
accidentul
războiul
inundaţia
incendiul
înecul
cutremurul
epidemia
suicidul
beţia
neatenţia
ura
intriga
asasinatul
neştiinţa...
ştii?
mă bate gândul să reinventez
ghilotina
precisă tăietoare fără remuşcări
nu cred că s-ar supăra
prea tare
purtătorii ăştia
de trupuri
crezi că uşor îmi este?
tot timpul pe fugă
nu mai am vreme să fiu meticuloasă
să mă ocup cu respect
de fiecare individ
livrez servicii la pachet
dar...
ce-l mai dificil îmi este
să-l conving pe proprietarul de fericire
să mă urmeze...
el... nu... că să mai facă
un rond
pe întinsul vacarmului omenesc...
să-şi sărute urmaşii...
să-şi dezmierde consoarta...
râsul lumii...
cine a mai văzut
moarte... iertătoare?
neatentă...da!
dar... iertătoare
sub nicio formă
eu
trebuie să sosesc
că mă mai dau întârziată
probleme de protocol
sunt reţinută
mai
la o negociere cu graba
mai
la o pace cu boala
şi... altele...
de ale morţii
dar de sosit
sosesc
dată în mă-sa
moartea asta... nu?
exactă şi neechivocă...
inclusiv cu proprietarul de fericire
centrat pe nimicuri
esenţiale...
care s-ar stafidi de plictiseală
în lipsa-mi.

veşmântul judecăţii de apoi

s-a dichisit văpaia
cu fuste largi de gheaţă
iar ziua îşi replănuieşte luminarea
strecurându-şi trupul
în veşmântul beznei hoaţă
mondene flori de toamnă
îşi scutură tristeţea
în peisajul brumărit
precum măria sa minciuna
se-ncolăceşte pe adevărul travestit
mor stelele de boala
fugii printre galaxii
precum se-avântă-n dans sfârşelnic cărăbuşii
exaltaţi de lira lui Orfeu
din dragoste pentru lumină
dând aripii eternitatea morţii
drept trofeu
şi frigul
ieşit la promenadă rigid
apatic şi greoi
dă ordine de luptă
ca într-un veritabil şi cumplit război
mobilizate-n mare grabă
se-aştern zăpezile
cu grija albului peste gunoi
e vremea minţii înturnate
din exil
şi sus la judecata de apoi
vorbesc în limbi nedesluşite
păcatele ce îşi făcură cuib în noi.





SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
56

Nicolae MIHAI



















Braconier

Poemul în negru pune în pericol
visul de o noapte şi nimicul
umanizat
de farse şi instincte

în zornăit de chei şi în bâlbâiala
unor bucurii trucate bântuie lumina
pângărită a cuvântului
condamnat la lungă solitudine

am fost propus braconier
al celor plecaţi să ajungă din urmă
sângele ticsit cu răzvrătiri
şi convingeri de contrabandă

Copiii întunericului

Cad umbre ofilite sub frunzare,
cu grămada,
iar droaia lor de ţipete stârneşte
în somn coşmare şi tornade.

Albă fruntea, născătoare
de presimţiri buimace, adună
părinteşte, de pe drumuri, copii
întunericului furaţi de ursitoare.

Ca o sentinţă rece, amanetată
de a nopţii generos preaplin,
depărtarea nu dă nimănui
socoteală, poate păsărilor
desfrunzite de frig.

Despre moarte, numai de bine

Ţi-a căzut cu tronc amărâtul,
bietul de suflet, prins în pioneze,
de multe ori fugărit prin spitale,
racolat de mâinile negre,
îndârjite ale neputinţei
care îmbărbătează şi aplaudă.

Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.

Cu privirea lehuză, îmbătată de sensuri,
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice să ducă mai departe sufletul,
spre Saturn, în bejenie.

Durere pentru urechi surde

Învinuită de paşnică şi înfometată
trăire poartă izul tristeţii
peste ruinele sângelui
în agonie

la capăt de drum sugrumă
orice urmă gravată pe respiraţia
înfăşurată în roşu

devine amară înghiţitură
într-un piept
îndemnat să nu priceapă nimic
din tot ce se întâmplă

Fantezii de o clipă

Sânii tăi aiurează când mâinile
grăbite dosesc naufragii
întorc sângele împiedecându-l
să se mişte singur

îndeamnă să furi ţipete
cu tandră neglijenţă în bezna
care o ia razna împletind nebunii
de o clipă cu bâlbâieli ale inimii

Hoţul perfect

Poate să fure în căuşul palmelor
mireasma trandafirului
fără să nesocotească picătura
de rouă
ivită ca o lacrimă pe obrazul catifelat

vrea să fie hoţul perfect pregătit
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
57
să deschidă ascunzătoare unui soare
stors de anotimpuri
obişnuit să obţină bucurii efemere
denunţând o inimă care imploră
asurzitoare

Nefirescul, în poziţii ciudate

Graba cu care aduni timpul în căuşul
palmelor goale stârneşte pe ascuns
mânia fluturilor cu chip de mireasă
dar şi nefirescul tâlcul dimineţilor oprit
fără întrebări în faţa
împărăteştilor porţi de aprilie

la ce bun anotimpul venind de departe
apucăturile unor Vântură-Lume bântuiţi
de nemărginire aşteptând cu sufletul la gură
pe Dumnezeu să iasă la vânătoare
de gorgane şi iele zărghite

martor nedorit şi umbră a pasului grăbit
te uiţi în toate părţile şi ceri ploii
să nu mai cânte pe portative îmbătrânite
zarva închipuirilor bizare
desenată pe ecranul unei după-amiezi
de vară care trebuie neapărat luată în seamă

Răzvrătiri

Trăiesc pentru ca florile
să nu mai fie certate de nimeni,
ţipătul inimii să nu piară
îngropat undeva, iar tu, nefericită
guralivă dreptate trebuie să ştii
că fără oameni nu poţi exista

&

Privesc şi ascult murmurul
mulţimii cum urcă până aproape
de pumnul strâns înălţat să poată
denunţa limba mincinoasă
a nepăsării înarmată până în dinţi
cu o furie aproape toxică

Sub domnia frigului

Arată
ca murmurul lunii
fără vizuină

când îl înfurii
îşi târâie umbra
în veşnică ofilire
despre care
doar păsările obosite
mai pot să spună
câte ceva

din neglijenţa edilului
atârnă pe ramuri
lângă corbii îngheţaţi

ştie să aştepte
eclipsa de tandreţe
când poate să-şi plângă
de unul singur
profetica osândă

Înserarea, martoră uimirii noastre

Pornită să mă caute ea întărâtă
depărtarea drumul stingher
brodat din loc în loc cu dangăte
de clopot

din fărâme de umbră înalţă
adăpost fără ascunzişuri
soarelui care apune

în şoaptă auzite privirile
nu mai împart o vorbă cu nimeni
tânjesc după sărutul pescăruşilor

Absurd

Părere a nevăzutului
irită spiritul
îl murdăreşte de sânge

duce cu vorba
bucuria prafului de puşcă
în căutare de noi senzaţii

împarte vise ca pe nişte pâini
ale săracului
şi vorbe neînţelese celor care
vor să atingă făptura dorului
pornit în lume să dea piept
cu săgeata lui Paris











SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
58

CĂRŢI PREZENTATE DE:


Petre ISACHI

Nu sunt Eu, Acela sau (i)relevanţa
mitemelor personale* (1)

Aşa cum îl cunosc eu, pe autorul romanului
Impostorul (37 de volume, la data când scriu aceste
rânduri), nu frica de „neantul uitării”, nici „frica de
moarte”, nici tendinţa de a fi clasicizat în viaţă sau
voinţa de a-şi negocia singur imaginea /receptarea etc. îl
va fi determinat să scoată la Editura Valman, Viorel
Savin Comentat de …. (632 pagini, peste 140 de
Interpretări dacă adăugăm albumul, Indexul de coperte,
de titluri etc.), ci mai curând orgoliul homeric (în afara
orgoliului, un scriitor nu există) şi convingerea intimă
că un scriitor/ artist nu poate fi cunoscut/ înţeles
niciodată… Dacă el nu se înţelege, cum ar putea să-l
înţeleagă/ cunoască altcineva?! Cu atât mai puţin, cum
ar putea să-i fie înţeleasă Opera protejată de un
enigmatic duh inanalizabil, de cuvintele-iudă care mai
curând ascund decât comunică, de sublima ignoranţă a
fratelui nostru, cititorul, care este permanent convins că
nu el este eroul/ antieroul cărţii. Nu eu sunt Acela, îşi
spune lectorul în timp ce „traduce” Textul. Nu sunt Eu,
Acela pe care-l comentaţi, judecaţi, interpretaţi,
căutaţi… ne repetă persuasiv în subtext, Viorel Savin.
Totuşi, despre cine citim, dacă ceea ce tu eşti nu poate fi
descris altfel decât ca negaţie totală? Nu poţi să spui
niciodată fără să greşeşti: iată ce sunt eu…!
Eu sunt Eu, plus personajele, ideile, angoasele,
interogaţiile, frustrările, mirările şi revoltele etc. mele,
pare să ne spună cel Comentat de el însuşi (pp. 539-
614), Comentat în Dosarul de Urmărire Informativă
Nr. 1349, nume conspirativ Sorel (pp. 511-538),
Comentat în volume, de Constantin Ciopraga, Vlad
Sorianu, Daniel Corbu, Ioan Enache, Petre Isachi, Ion
Rotaru, M. Ghiţulescu, Valeria Manta Tăicuţu, Eugen
Negrici, Grigore Codrescu, Gruia Novac, Elena
Ciobanu, Nic. Turtureanu, Adrian Voica (pp. 355-510),
Comentat în periodice de Carol Isac, Petru Cimpoeşu,
Dinu Kivu, Vasile Sporici, Carmen Mihalache, Cristian
Livescu, Laurenţiu Ulici, Victor Munteanu, Mircea
Ghiţulescu, Stelian Vasilescu, Cornel Galben, Ludmila
Patlanjoglu, Valentin Silvestru, Constantin Radu-Maria,
Vasile Pruteanu, Ileana Berlogea, Al. I. Friduş, Paul
Tutungiu, Val Condurache, C-tin Călin, Carmen
Tudora, Constantin Paiu, Simona Nicoleta Lazăr, Ioan
Enea Moldovan, Ion Roşioru, Petre Isachi, A. Lăpuşan,
G. Balint, S. Cristea, Floria Faifer, Ionel Savitescu,
Ştefan Oprea, Gina Modoran, Ovidiu Dunăreanu, Ioan
Holban, Georges Astabs, Constantin Cubleşan, Bogdan
Ulmu, Paul Cornel Chitic, Mariana Criş, Mihai Dascălu,
Adrian Ţion, Alina Şandra, Viorel Şerban, Mircea M.
Ionescu, Ion Fercu, Mircea Dinutz, Adrian Jicu,
Constantin Dram, Adrian Botez, Petrache Plopeanu,
Rodica Lăzărescu, Ionel Necula, Anca Măgurean, Maria
Pilchin, G. Codrescu, N. Turtureanu (pp. 25-354).
Cui prodest o asemenea carte? Se întreabă şi ne
întreabă Adrian Jicu, prefaţatorul ediţiei, critic tânăr,
paradoxal contaminat de pragmatismul şi didacticismul
universitarului (probabil?), care uită de noile concepte
de gratuitate şi eforturile mondiale ce se fac pentru
crearea unei gândiri de marketing în jurul gratuităţii şi al
costului zero. Wikipedia, Facebook-ul etc. confirmă
tocmai paradoxul gratuităţii, al costului zero. Interogaţia
din prefaţa acestei Istorii a literaturii lui Viorel Savin de
la origini până în … îi confirmă lui Adrian Jicu,
concluzia că citim „o veritabilă ars vicenti” şi ni se
oferă un model (primul de acest fel, după ştiinţa
noastră!?) „despre cum îşi poate cineva gestiona
posteritatea literară” (p. 16). Posteritatea, ars vicenti,
singurătatea de care se plânge V.S. în Explicaţie” (p.5)
– un scriitor nu este niciodată singur – sunt motive
pretext folosite de cel „comentat”, spre a-şi demonstra
incognoscibilitatea Operei de către o „critică tabuizată”
şi a-i impune cititorului rătăcit şi învins deja, după
lectura romanului Evanghelia eretică, măştile inefabile
ale scriitorului. Valeria Manta Tăicuţu are dreptate când
susţine că acest volum atipic nu trădează un „semn de
slăbiciune”. Dimpotrivă. Cu luciditate camil-
petresciană şi orgoliu flaubertian, autorul tragediei
Poarta (pe nedrept uitată de marii regizori ai României
…, dar mai există ei oare?!) ne oferă „cu revoltă, cu
milă şi cu gheaţă în suflet” (nu pot să explic pe
moment de ce l-am citat pe Daniel Corbu), spre lectură
Romanul Operei savinene, în care Autorul joacă cu
dezinvoltura şi firescul comediantului şi tragedianului
din Roma antică, rolul personajului principal, personaj –
actant, proteic, cameleonic, când înger, când demon,
întotdeauna OM. Viorel Savin nu este o excepţie. Orice
scriitor este personajul principal al Textelor sale, fie ele
referenţiale, pseudo-transreferenţiale, autoreferenţiale.
Autorul comediei Bustul (politică şi mahala) – recent,
V.S. mi se plângea, acuzându-mă indirect, că interpreţii
nu-i comentează subtitlurile – ştie, asemenea creatorului
celebrelor parabole Cartea de nisip, Memoria lui
Shakespeare, Istoria universală a infamiei etc., că
scriitorul nu poate să fie „doar unul şi eu însumi”, ci,
ca şi Dumnezeu, se vrea, se visează, este „mulţi şi
nimeni”. Desigur, doar poporul de cititori ar putea să-i
configureze cameleonismul măştilor auctoriale şi
perplexitatea shakespeareană a scriitorului etern, ce-şi
(re)descoperă condiţia demiurgică, asemenea lui
Borges: „ – Eu, care în van am fost atâţia oameni,
voiesc să fiu doar unul şi eu însumi”…
Identitatea scriitorului, asemenea Soldatului cu
o mie de feţe (v. C.I.P., Repetiţie generală cu
Apocalipsa) se află codificată în sintagma „mulţi şi
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
59
nimeni”. Autorul unui text transreferenţial, precum
Funia sau Comedia supunerii – un alt rezumat al
secolului XX, intuieşte că Romanul Operei savinere
(citeşte Viorel Savin Comentat de… Valman, 2014)
este o Nouă Carte scrisă de un autor colectiv (poporul
de critici), în care mulţimea de personaje îl
metamorfozează pe Autor, într-un personaj ubicuu al
propriei Opere, Povestitor omniscient, demiurgic,
proteic. Mai precis, Povestea Cretinozaurei, admirabil
narată şi dramatizată în cele 37 de volume, pare o
infinită carte pe care toţi cititorii o scriu, o citesc ( =
lectura este prima interpretare a Textului), încearcă să o
înţeleagă, dar unde, simultan, „se află şi ei înşişi”. Cum
să te înţelegi pe tine însuţi, configurat simultan victimă
şi călău, liber în închisoare, închis în libertate etc.? Ce
nu ştie niciodată, fratele meu, cititorul?
Unde se află principala instanţă a comunicării:
Autorul? În marginea (unde „valurile” ating
amplitudinea maximă), în centrul Operei (care este
pretutindeni) sau în spiritul/ substanţa Textului?
Ubicuitatea, omniscienţa, omnipotenţa şi proteismul
Autorului derutează. Este imposibil să-l identifici pe
V.S. în Lumea personajelor sale (aproximativ patru sute
de ficţiuni/ fiinţe de hârtie, spectatori şi actanţi ai lumii
în care supravieţuiesc), configurată în coloratura
comico-tragică şi triumfător absurdă a unor semne aflate
în război cu toată lumea. „Biografiile” personajelor
(caracter, erou/ antierou, voce, funcţie, agent, martor,
simbol, idee, semn etc.), cu rădăcini invizibile în viaţa
scriitorului, transfigurează permanent un alter ego al
unui autor ce nu poate fi conceput ca Unul, ci ca Mulţi
şi Nimeni.
Biografia autentică (condiţionată de ideal,
trasată de ideal, creată de visul fiinţei) a lui V.S. este
Opera, „transcrisă cu mare spaimă”, de scribul
Luncanilor. Incluzându-se în conceptul de autor
colectiv, (citeşte în poporul de comentatori) scriitorul
Comentat de el însuşi (concret: răspunde unor întrebări
fireşti, dar (in)comode, puse de Vasile Ciobanu, Virgil
Panait, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Pop, Cornel
Galben, Petre Isachi, Ion Fercu, Daniel Corbu, Rodica
Lăzărescu, revista „Conta”, Adrian Jicu, Gheorghe
Bălţătescu, Nicolae Turtureanu) descoperă capcanele
„libertăţii totale”, tocmai acum când poate scrie
„despre orice vrea, când vrea şi cum vrea” (p. 541).
Oare chiar aşa să fie? Personal împărtăşesc opinia lui
Flaubert: „Nu scrii ceea ce vrei”, niciodată. Mai cred că
dictatura nu dispare în veci, ea îşi schimbă doar formele/
sensurile, măştile, asemenea interdicţiilor. Dar să-l
vedem cum se configurează şi se estompează în
oglinzile întrebărilor, autorul vol. Tragedii în fond.
Desigur, face parte dintre „cei aleşi”, plânge
condiţia dramaturgului, dezaprobă orice tip de dictatură
(mai ales pe cea a Eului), repudiază pe cei ce scriu
Texte la comandă, pe cei ce pleacă să „fericească alte
seminţii”, spune ostentativ adevărul (care adevăr?!),
minte (augusta minciună a literaturii?), dispreţuieşte
(din prietenie!?), fuge de „laşitatea comună”, fuge de el
însuşi, pentru a se regăsi în Lume, crede în textele „cu
poveste şi scop”, îşi construieşte duşmani în spiritul
teoretizat de Umberto Eco (v. U.E., Cum ne construim
duşmanul, Polirom, 2011), crede în orizontul de
aşteptare al publicului (ce ne facem? Scriitorul trebuie
să creeze orizontul de aşteptare?!), rămâne enigmatic în
(co)relaţia cu „prietenii mei turnători” (p. 564),
convins că „fiecare se ascultă pe sine” (p. 547),
nedumerit de ce nu-i mai apare „data naşterii” în
calendarul scriitorilor (ca şi cum nu ar conta data
morţii?!), supravieţuitor „cu semeaţă ipocrizie în
vremuri potrivnice” (etern, vremurile sunt potrivnice),
„mizantrop, egoist incurabil, frustrat pe măsura
talentului, oportunist lamentabil…” ( aşa sunt marii
scriitori, cred !?), lucid, nu se lasă fascinat de mirajul
puterii (v. Puterea scriitorului, pp. 549-551), „altruist
prin sacrificiu asumat” (orice scriitor autentic repetă
mitul Meşterului Manole), apt de a relativiza categoriile
morale, estetice, filosofice, religioase, politice etc.,
absolut onest („nici un român nu crede că un alt
român poate crea o capodoperă” – V.S. este încă
român), se consideră un „pom cu roade” lovit cu
intenţie de „aceleaşi persoane de sus”, deşi este
„cetăţeanul din viitorul apropiat” necesar societăţii,
„cade” în ziua de 4 aprilie (cum nu ştiţi ce se întâmplă
în această zi?) într-o „trecătoare stare de prostaţie”, îi
iartă pe cei care i-au făcut rău (dar nu-i uită!), simulează
că scrie pe înţelesul oamenilor cetăţii (toţi aşteaptă
precum în tragedia Poarta să-i citească scrierile!),
întreţine prin inconsecvenţă şi „vanitate devastatoare”
o stare de disconfort în rândul „hermeneuţilor de
ocazie” (mă consider… „de ocazie”), repetă, urmându-l
pe autorul Istoriei literaturii române. Dramaturgia,
că nici măcar o singură piesă „nu seamănă cu alta”?!
(din fericire „seamănă” prin retorică, problematică –
există un simfonism al temelor şi al motivelor –, viziune
în „acorduri pentru urechi surde”, categorii estetice,
morale, filosofice etc.), pretinde că scrie „cu
premeditare altruistă şi cu milă” (Nici măcar Biblia nu
a fost scrisă „cu milă”… Ce-o fi însemnând să scrii „cu
milă”?!), nu „genializează” non-stop (cum insinuează
cu pioasă ironie călugărul scriitor C.G. de la Mănăstirea
„Sfântul Ioan Casianu”), dar lasă urme în Republica
Literelor, are nevoie de certitudini (o posibilă explicaţie
pentru includerea în structura compoziţională a cap. IV
– Comentat în D.U.I. – selectiv), se vrea un exilat (să
fie un moft?), vede peste tot „turnători” şi „ipocriţi
înregimentaţi”, urăşte turma „fiindcă nivelează
individualităţile”, deşi nu ne obligă nimeni să intrăm în
gloată, urăşte politicienii ce manipulează permanent
prostimea (care, se ştie, nu ar putea fi nici condusă, nici
guvernată altfel), trăieşte cu himera că a „girat
Revoluţia de la Bacău” (nu-şi imaginează o secundă că
ar fi putut fi manipulat?), nu a descoperit încă, de ce
turma „îşi venerează leprele, escrocii, indivizi vulgari,
descurcăreţii, viclenii, linguşitorii folositori, oamenii
fără patrie şi fără Dumnezeu”, cum aşa-zişii aleşi pot fi
de folos „masei de anonimi”, de ce „sub masca
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
60
altruismului, ataşamentul necondiţionat converteşte
orice în tragedie”, de ce Teatrul moştenit de la I. L.
Caragiale s-a transformat „cu precădere în spectacol”,
de ce impostura pare o fatalitate (desigur, chiar este?)
etc., visează la o istorie literară infailibilă în care
Scrierile lui „iau forma potrivită promovării
adevărului pe care îl conţin” (promovarea adevărului
nu este sinonimă cu adevărul?), încă luptă cu cei ce l-au
acuzat de plagiat, exilându-se „în strigăt” şi
considerându-se „o victimă” a imbecilităţii şi a
„democratizării actului artistic” (deşi susţine, când îi
place, că „publicul este suveran”), caută „duşmani
cinstiţi” necesari când nu există „o scară obiectivă a
valorilor”, iluzionează lumea că „omul este un bun
conducător de durere” (ce bine ar fi dacă ar fi...!, dar
durerea este o stare ce nu poate fi retransmisă), viaţa e o
închisoare, moartea, un exil… , încât… rămâne în final,
un om normal, „măritat la Luncani” ,obligat de soartă,
să fie fericit, să accepte ceea ce este, să înţeleagă (oare?)
„Săptămâna Marii Rafistolări” din Decembrie 1989…
Bine că şi-a dat seama, în sfârşit, „că fusesem straşnic
manipulat” şi a constatat – paradox aparent – că, „răul
prezent izvorăşte… tocmai din faptele bune din trecut”.
Trăim doar în Cretinozauria şi aşteptăm resemnaţi,
binele ce „izvorăşte” din răul prezent… Tema aşteptării
din tragedia Poarta. Iniţierea. (Continuarea în numărul
viitor.)

* Viorel Savin Comentat de …, Editura
Valman, Râmnicu-Sărat, 2014.


Mitu SĂLCIANU

Loc de mas şi de visare a vieţii

L-am cunoscut în casă la Tică Ghiniţă, la
Mărăşeşti, în vara anului 1985, ca figură distinctă
dintr-un anturaj poematic temporal format din Mitică
Pricop, Ion Panait, Gheorghiţă Istrate şi Paul Spirescu.
L-am cunoscut pe el, pe omul Panaitache (la început am
crezut că aşa îl dezmiardă Ghiniţă pe Panait!)
Vultureanu, poezia lui, mult mai târziu, arar şi puţin în
revistele literare din Vrancea, chiar dacă, în 1974,
debutase în revista Luceafărul. Abia în 2013, la Adjud,
la Festivalul Naţional de Poezie „Emil Botta”, l-am
reîntâlnit şi am intrat, cu adevărat, în contact cu poezia
lui. Şi am citit-o ca fiind poezia unui prieten, ca fiind
ceva apropiat şi cunoscut. Pentru că le cunosc poezia
celor mai sus menţionaţi şi, în mare parte, ne-am
încadrat în acelaşi areal al devenirii.
O seamă de confraţi şi critici literari, la apariţia
cărţilor lui, au remarcat: Apostu Panaitache Vultureanu
este o personalitate culturală importantă, care a avut în
mişcarea literară vrânceană (...) o prezenţă activă,
fascinantă, imposibil de neglijat. (Ioan Dumitru
Denciu), Poezia lui se revarsă parcă din versete, abil
strunite, curgătoare prin lacrimi de lumânări niciodată
stinse. (Gheorghe Istrate), ... Panaitache Vultureanu (...)
se lasă trăit în cea mai mare parte a timpului de Poezie,
destul de des chiar devorat de ea.... (Janine Vadislav),
iar despre volumul Ospăţul pietrei (2010) Mircea
Dinutz spune: În linii mari, cartea se situează între
meditaţie şi elegie, pe teme dintre cele mai diverse:
viaţa ca trecere, creaţia ca suferinţă, moartea ca
risipire, aspiraţia ca divinitate, în totul, o pledoarie
temperat politică pentru dragoste şi credinţă, iar Victor
Sterom apreciază astfel cartea: ...O forţă confesiv-
reflexivă impune prin modernitatea spunerii lirice, prin
simboluri, metafore şi paradigme de tip revelator, o
poezie modernă, de cunoaştere şi pilduitoare.
Am făcut această scurtă digresiune pentru
a(-mi) dovedi că noul volum al lui Apostu Panaitache
Vultureanu nu este singular, ci, curgător ca un râu, vine
adaos, cantitativ şi valoric, la creaţia sa poetică.
Rătăcitor într-o călătorie fără sfârşit (doar intuit)
Panaitache se adună în poezie, ca aceasta fiind loc de
mas şi de visare a vieţii. Este rod al unor vizite
necesare, pe care le-a făcut autorul, iar impresiile de
călătorie, retrăite, l-au indus într-o stare poetică propice
stilului său de creaţie.
Cartea este structurată în cinci grupaje de
poezie, între grupajele al patrulea şi al cincilea fiind
prinsă printr-un liant poematic al întregirii. Fiecare
grupaj este precedat de un motto. Astfel, primul grupaj
are drept motto o exprimare aforistică a shogunului
Yagyu Munenori. Are o construcţie aparent ludică, o
pesimistă inducere în eroare, de fapt, o dulce-amară
ademenire a cititorului, cu expunere de motive, în starea
de graţie lecturii. E inutilă această încăpere/ O cameră
ascunsă pe o stea/ În care locuiesc ca o părere/ La fel
de simplă ca şi viaţa mea este catrenul care încheie
acest primul grupaj al cărţii intitulat Camera inutilă.
Apoi, începe călătoria...
Un singur poem, cel care dă şi titlul cărţii,
constituie partea a doua, cu motto din Novalis, dând o
interpretare romantică a vieţii: Visarea vieţii/ vis al
nemărginirii...
...poemele lui Perse au păstrat caracterul de
ritual savant, amploarea cosmică a gestului poetic
spunea cândva Aurel Dragoş Munteanu despre cel ales
de Apostu Panaitache Vultureanu pentru a da motto-ul
celui de-al treilea grupaj (Chemarea), Saint John Perse.
Această solemnitate se găseşte şi în poemele lui A.P.V.:
Ca nişte fulgere prelungi/ Egreţii străbat/ Cerul sau
Balenele-n cântecul lor/ Îmi înalţă ode şi osanale...
De la baladierul Radu Stanca, odată cu motto-ul
celui de-al patrulea grupaj (Rugul), preia şi dramaticul
eroic, aici în motivul purificării prin ardere. În poemul
de deschidere spune: Am început o lucrare frumoasă/
Aşa cum sunt şi lemnele/ Aşezate/ Într-o anumită
ordine/ Bine gândită/ Şi socotită/ Pentru ca echilibrul/
Să fie perfect/ Şi gravitaţia bine cântărită.
În fine, ultimul grupaj, Călătoria, poartă motto
un rubaiat de Omar Khayyam. În ceea ce urmează la
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
61
A.P.V., deşi sunt poeme scurte, constatăm că motivaţia
scrierii lor atinge fin-tangenţial catrenele lui Omar
Khayyam. De ce să nu recunoaştem: o poezie bună
transmite poetului-cititor un impuls în a crea la rându-i.
Puterea impulsului depinde de calitatea receptorului.
Şi, cum spuneam ceva mai sus, între popasuri
A.P.V. a continuat să scrie impresii de călătorie. Una
dintre aceasta, remarcată şi de editorul acestei cărţi,
Gheorghe A. Stroia, este Pălăria de pai, pe care o redau
în întregime: Eu am o pălărie de pai/ Împletită frumos/
Eu am o pălărie de pai/ Împletită duios/ Eu am o
pălărie de pai/ Împletită cuvios/ Ca şi cum/ O pălărie de
pai/ Împletită oricum/ M-ar apăra/ De neliniştile/ Mele
Ei, da, Visarea visării de Apostu Panaitache
Vultureanu, o carte de citit şi de bucurat. A.P.V.
Cândva, când îmi satisfăceam stagiul militar, îi
numeam (consideram), în sens peiorativ, pe ofiţeri şi
subofiţeri, apevişti, de la Armată Pe Viaţă. După citirea
acestei cărţi, parcă îmi vine să cred că A.(postu)
P.(anaitache) V.(ultureanu) este tot un apevist, dar de la
Artă Pe Viaţă.

























Ion CRISTOFOR

Mircea Popa - cinci decenii de activitate

Debutând cu un articol de istorie literară în
revista „Steaua" (1963), Mircea Popa se va impune, în
cele peste cinci decenii de activitate, ca unul din cei mai
prestigioşi istorici literari. Recent, profesorul clujean a
fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani. Născut
la 29 ianuarie 1939, în Lazuri de Beiuş, judeţul Bihor,
ca fiu al unui preot ortodox, criticul se va bucura de o
existenţă deloc plictisitoare, cu mutări prin diverse
localităţi de provincie. Abia din 1963, Mircea Popa
devine cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică şi
Istorie Literară „Sextil Puşcariu" al Academiei Române,
din 1980 conducând colectivul de istorie literară al
Institutului. În 1995, adică foarte târziu, devine
profesor la Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba
Iulia. Cine parcurge recentele sale confesiuni cu Marin
Iancu sau numeroasele cărţi ale profesorului va înţelege
de ce traiectoria sa intelectuală a întâmpinat atâtea
obstacole. Mircea Popa este un om de o francheţe
cuceritoare, un critic ce a stat mereu în slujba
adevărului. Numele său aparţine unei conştiinţe ce a
refuzat mereu compromisurile şi spiritul tranzacţionist.
Nu e întâmplător că debutul său editorial e un studiu
monografic dedicat lui Ilarie Chendi (Bucureşti, 1973),
un spirit afin, de polemist şi luptător.
Încă de la acest volum avea să fie remarcat de
regretatul Laurenţiu Ulici, dintre tinerii debutanţi ade
atunci, ca fiind cel mai apropiat de prototipul istoricului
literar „ca metodă critică şi, totodată, cel mai dotat”.
După o serie întreagă de lucrări monografice dedicate
unor autori ca Ioan Molnar Piuariu, Octavian Goga, Ion
Agârbiceanu, Timotei Cipariu şi alţii, Mircea Popa s-a
instalat în galeria istoricilor literari ca figura cea mai
reprezentativă a istoriei literare clujene. Constatăm că
toţi aceşti autori monografiaţi de Mircea Popa sunt
ardeleni. E limpede că genul monografic îi oferă
criticului un vast câmp de manevră, în care cercetătorul,
documentaristul, criticul şi istoricul literar îşi poate
desfăşura în voie forţele, dar şi subtilitatea de analist.
Toate aceste volume sunt un elogiu adus spiritului
transilvan, caracterizat prin cultul pentru ordine,
disciplină, tenacitate, dar şi rigoare şi netranzacţionism.
Sunt trăsături morale pe care le găsim, cu asupră de
măsură, şi în constituţia intelectuală a profesorului
Mircea Popa, un istoric literar dublat de un critic
exigent, erudit, cu un gust literar sigur.
E ceea ce se poate constata parcurgând cea mai
recentă cartea a istoricului. Cartea de faţă, Prezenţe
literare. Oameni şi cărţi, vol. II (Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca 2016), adună o serie de cronici literare şi
medalioane apărute în diverse reviste literare, cum ar fi
"Caligraf", "Tabor", "Steaua" şi "Tribuna". Masivul
volum intenţionează, aşa cum mărturiseşte criticul
însuşi, să pună într-o nouă lumină valori recunoscute în
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
62
câmpul literar, cărora încearcă să le asigure "o nouă
vizibilitate", printr-o interpretare mai adecvată sau
printr-o mai bună aşezare în context. Selecţia textelor
mărturiseşte, în subsidiar, şi o opţiune pentru un fel de
“carte cu prieteni”. Este o carte născută din plăcerea
lecturii, o avancronică la o alta ce va urma, menită să
reţină participarea criticului la viaţa de fiecare zi a
literaturii, pe parcursul "unei perioade de aproape
cincizeci de ani de viaţă literară neîntreruptă".
În opinia exigentului critic, câmpul literar trebuie
să fie unul democratic, în care valorile literare se impun
după un proces îndelung de “filtrare” şi “decantare”.
Mircea Popa respinge cu fermitate ideea unei opinii
critice "singulare", opinând că e nevoie de o "instanţă
critică plurivocă". Dar să nu ne imaginăm că în această
această carte cu prieteni, exigentul critic îşi uită acasă
scalpelurile, bisturiele, săgeţile sau sticlele cu oţet ale
ironiei. Chiar dacă e o "carte cu prieteni", în care, e
adevărat, criticul renunţă la utilizarea ghilotinelor pe
care le foloseşte pentru tratamentul veleitarilor agresivi
ce s-au înmulţit peste măsură în ultima vreme, Mircea
Popa nu-şi părăseşte vigilenţa de cerber, atent ca
neaveniţii să nu pătrundă în spaţiul grădinii sale. Spiritul
polemic este prezent în subsidiar, ţâşneşte brusc, pe
neaşteptate, dintre interstiţiile textului. Mai calm şi mai
relaxat în această galerie de prieteni, Mircea Popa nu
ezită totuşi să trimită săgeţi în toate direcţiile în care
foieşte mediocritatea, spiritul gregar sau adversarii
ideologici. E suficient să exemplificăm cu portretul
dedicat unui istoric literar precum Ioan Adam, căruia îi
citeşte cu un ochi atent volumul intitulat Afinităţi
selective. Acestuia i se subliniază simţul nuanţei, dar şi
cel al valorizării unor scriitori precum Mihai Beniuc,
Platon Pardău sau Titus Popovici, pe "care critica din
ultimii ani i-a pus la zid cu deosebire". Criticul literar
nu renunţă la armele sale predilecte în nicio ocazie. O
cronică literară dedicată cercetărilor Ioanei Diaconescu
asupra dosarelor scriitorilor de la Securitate, se
remarcă prin vituperările asupra unei epoci în care
"Aproape nu a fost scriitor român care să nu posede un
dosar de urmărire informativă, iar în situaţii mai
deosebite, acesta să nu fi suferit numeroase tentative de
atragere a lui ca informator, să nu fi suferit percheziţii
sau presiuni de tot felul...."
Criticul adună în paginile acestei superbe cărţi
portrete dedicate colegilor săi din domeniul istoriei
literare, dintre care îi amintim pe Constantin Călin,
Zenovie Cârlugea, Paul Cornea, Constantin Cubleşan
(acesta în postura de istoric al romanului românesc),
Iordan Datcu, Niculae Gheran, Marin Iancu, Ilie Rad
(elogiat ca un cercetător ce reabilitează genul
monografiei literare), Al. Săndulescu (în postura de fin
analist al memorialisticii), Alexandru Ruja, Ion Simuţ
(văzut ca un "istoric literar cu program") etc. Dar
criticul nu evită nici domeniile poeziei comentând
lirismul surprinzător al lui Marcel Mureşeanu, sonetele
lui Paşcu Balaci, faţetele poeziei lui George Vulturescu
(văzut şi în ipostaza de eseist şi cronicar) sau Olimpiu
Nuşfelean. Portrete pline de observaţii pătrunzătoare
sunt dedicate şi unor poeţi care părăsesc lirica,
aventurându-se, cu rezultate remarcabile, în domeniul
prozei (Horia Bădescu, Doina Cetea, Vasile Igna, Hanna
Bota). Acestor portrete li se adaugă cele ale unor
prozatori de profesie, cum ar fi Nicolae Breban, Viorel
Cacoveanu, Eugen Cojocaru, Mihail Diaconescu,
Adrian Grănescu, Radu Mareş (acest maestru al "prozei
de analiză"), Adrian Ţion.
Portrete convingătoare sunt dedicate unor
personalităţi precum Mircea Muthu (văzut ca un
prestigios cercetător al sud-estului european), Titu
Popescu (surprins ca un tânăr şi viguros estetician). E
de reţinut şi delicata efigie pe care o consacră Irinei
Petraş, în linii ce creionează, cu o concizie elocventă,
mai degrabă un portret moral decât unul strict literar.
Fără să fi epuizat prezentarea acestei splendide cărţi de
maturitate a admirabilului critic literar Mircea Popa,
trebuie să concluzionăm că autorul Prezenţelor literare
este el însuşi o prezenţă literară de primă mărime a
Clujului şi a culturii naţionale, pe care a slujit-o, cu
talent şi devoţiune, vreme de peste cinci decenii.


Ionel POPA

RĂSTIGNIRE PE CRUCEA POEZIEI

Volumul lui Ionuţ Caragea, 33 bis, Ed. Fides, Iaşi,
2012, se deschide cu Iisus poet de tranziţie. Citite cu
atenţie titlul şi versurile îşi dezvăluie înţelesul: “nu
există decât un singur poet” care se revelează sub
diferite chipuri, unul dintrea acestea primind numele
caragea ionuţ: “în biblioteca cerului/ sunt doar biblii şi
nici o carte scrisă de caragea ionuţ/ asta pentru că-n
biblioteca cerului/ nu există decât un singur poet/ şi
acesta se numeşte iisus/ cuvintelor sale pilde le-am spus/
dacă vreţi să aflaţi onul din spatele lor/ să spuneţi tatăl
nostru de trei ori în gând/ şi să lăsaţi magdalenele-n
pace// iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist/ şi
numai douămiist nu vrea să fie/sau nu ştiu ce poet de-
mprumut/ de la un curent la altul/ de la o muză la alta//
iisus este poet de tranziţie/ de la pământ la cer/ şi de la
cer la pământ”. Poetul va scrie despre patimile şi
pildele lui Iisus; el e menit să sporească “averea
Domnului pe pământ” şi să se împotrivească la tot ceea
ce se opune acestei meniri. ”Autoportretul” poate fi citit
şi ca o artă poetică, dar nu despre meşteşugul versurilor
care poate fi variat şi schimbător, ci despre fapta poeziei
ca stare şi ca act existenţial. Poezia are şi un ton uşor
polemic.
Poemul 33 bis (ce dă titlul volumului) este la fel de
emblematic pentru poezia lui Ionuţ Caragea. Iisus a fost
crucificat la 33 de ani. Poetul e un bis al cifrei divine,
este un răstignit pe crucea vieţii şi a poeziei: “pe foaia
numărată / identic şi cu bis/ se săvârşeşte-o crimă/ şi
cine m-a ucis?// ajuns după milenii/ tot la aceeaşi
treaptă/ îmi regăsesc Golgota/ în vorba înţeleaptă//şi
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
63
vezi tu, frate geamăn/ din pântecul de mamă/ tu eşti cel
mai bătrân/ şi nu vom fi de-o seamă” (33 bis, poezia se
află la pagina 33 a volumului!) În viziunea semnatarului
versurilor din 33 bis , poetul este un Iisus printre noi.
Asumarea acestei identităţi nu este un gest de trufie, ci
unul de pietate şi de arătare că prin Poezie săvârşeşti o
Euharistie, e semn de asumare a crucificării în mumele
poezie. Nici nu vrea să fie altceva; poetul se
“spovedeşte pe hârtie”. Fiecare poezie scrisă este
testamentul unei zile din existenţa sa. Poezia – îngerul
poetului: “ce fericit sunt când vine o poezie/ aşa ca un
înger ce-şi caută aripile/ printre cuvintele mele”. Actul
poetic e salvare. El îi dă putere să înfrunte toate relele
pe care, zice poetul “viaţa-mi injectează doze de
singurătate” (Natură moartă) Despre actul poetic, act
existenţial, este vorba şi în Ca şi când, ORGASM cu
litere mari, Fabrica de poezie (de remarcat tonul ironic
postmodernist).
Despre relaţia Eu-Poezie-Realitate, în stil
postmodernist, este vorba în Poezie bilingvă: “eu sunt
dumnezeul cuvintelor mele/ eu sunt crucea mormântului
meu/ eu sunt politica inimii mele/ eu sunt monarhia
absolută a gândurilor mele/ şi şi şi/ şi aşa mai departe” ;
poezia aşteaptă să curgă “prin venele poetului”. El,
poetul, e legat de lume prin două cordoane ombilicale:
“unul la fiere şi altul la cap”. Prin simţire şi raţiune,
poetul se hrăneşte “cu toate durerile/ cu toată otrava şi
înjurăturile lumii” (Întru marea împărăţie a cuvântului)
În spatele versurilor necanonice se află un poet în
aceeaşi măsură “poetic şi filosofic”, frământat de
nelinişti şi întrebări. Referitoare la ce?
Universul poetic al lui Ionuţ Caragea, stăpânit de
febra căutărilor, se coagulează în jurul unui complex
tematic: eu-singurătatea; eu-poezia; eu-timpul-moartea;
eu-iubirea. În trena mărturisirilor se aliniază o “cohortă
de nelinişti”, o “nemulţumire fiinţială şi o angoasă de
fond”. Mai că am putea spune că este un Bacovia adus
în postmodernism.
Autorul lui 33 bis este un poet existenţialist. În
Închisoare pe viaţă poetul se mărturiseşte: “îmi petrec
zilele/ într-un război de insurecţie/ în care toate
cuvintele se aliniază/ ca nişte armate tăcute/ şi luptă
împotriva destinului”. Toate temele şi motivele pot fi
aduse la acelaşi numitor comun: înfrigurarea tragică a
alienării: “toţi suntem capabili să-i punem/ nimicului
măşti”. Poetul se delimitează de acei “toţi”: “privesc pe
omul din oglindă/ rugându-l să se dea/ la o parte”
(Insomnie în lumea de apoi).
Primul simptom al alienării este singurătatea care,
ca tiranic stăpâneşte pe “toţi” şi în timp, şi în spaţiu:
“privesc oamenii zâmbind oftând/ vorbind de unii
singuri pe străzi în metrou/ tăcuţi cu ochii pierduţi în nu
ştiu ce gând/ în nu ştiu ce timp în nu ştiu ce spaţii”
(Insomnie în lumea de apoi). Angoasa singurătăţii a
făcut din Dumnezeu “o jucărie stricată, iar pe om
neputincios de a “reinventa pe Dumnezeu” (Durerea
ultimul strigăt). Se pare că şi “mesajul din sticlă”
naufragiază în neant, iar “speranţele noastre atârnă în
ştreang” (Semn de carte). Marea boală a vremurilor de
azi, în pofida zeului suprem – netul, este singurătatea;
netul nu este decât un văl.
Frământat de întrebări, poetul meditează la curgerea
timpului, la relaţia viaţă-moarte (Crucificare sfumat;
Trup de ţigară, Rrepedeînce, Autopsia luminii, Copii de
rumeguş, Moartea-şi spune o dorinţă, Yeah sure). În
poet “bat două ceasuri/ unul înainte şi unul înapoi/ şi
inima mea le fixează/ numai la aceeaşi/ moarte exactă”
(Crucificare sfumato). Ultima casă este moartea (titlul
unei poezii), dar până a ajunge la ea, poetul ascultă
Eroica. Asaltat de angoase, poetul nu se lasă învins, el
mai crede în “sfinţenia lumii” (Yeah sure). Poezia lui
Ionuţ Caragea este străbătută discret de o undă de
religiozitate creştină.
Copil al postmodernismului, “născut pe Google”,
Ionuţ Caragea nu se dezice de marii săi înaintaşi, spre
exemplu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, ci,
dimpotrivă, îi metabolizează prin postmodernism,
ducând mai departe unda ludică în ton grav (Tatăl meu,
Dumnezeu, Vacanţa mare, Mireasma lui Dumnezeu,
Picnic la marginea drumului, Singurătatea la extreme).
Volumul se închide cu o autoposfaţă: Analfabetism
literar (veni, vidi, vici), poem pe cât de ludic, pe atât de
profund şi subtil. Poetul “se joacă” cu limba, cu
alfabetul, cu ritmul şi rima. O mostră de mare
virtuozitate. Merită citit şi recitit.
Dincolo de varietatea motivică, volumul este unitar.
Unitatea lui interioară este dată de unitatea stilistică, dar
mai ales de arderea interioară a poetului, care ca un nou
Ulise, s-a legat de catargul corăbiei sale pentru a asculta
chemarea poeziei.
Versurile – frazarea poetică, au o tăietură clară, au o
concentrare de zicere, au forţă dramatică. Versul său nu
este nici discursiv, nici metaforic-baroc, dar nici sec.
Cuvântul şi versul sunt pentru el “cărămida” de
construcţie a unei stări lirice sau în sintagma lui Nichita
Stănescu, “o viziune a sentimentelor”. Aceste
caracteristici nu trebuie să ne surprindă deoarece poetul
e vizitat şi de muza cugetării, dovadă calupurile de
astfel de propoziţii prezente mereu sub semnătura sa în
mai multe reviste literare.
Născut pe google, copil al postmodernismului, Ionuţ
Caragea a rămas atipic, nu s-a înscris în nicio gaşcă
postmodernistă, şi, reciproc, nici una din ele nu l-au
revendicat. Volumul 33 bis confirmă că “noul venit
întru marea împărăţie a cuvântului” a depăşit mersul
“de-a buşilea”. Acum stă “drept” “ca o cruce răstignită
pe poezie”. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe
tragică.


PS Editorul ar trebui să fie mai sever cu tipografia:
după prima citire foile volumului au căpătat aripi – nu
de îngeri. Nu este un caz unic şi particular!


SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
64

Florin CARAGIU


Dragostea după cerul din oameni

Volumul „În moalele cerului” (Brumar, 2012),
semnat de Anca Mizumschi, ne propune o lectură a
lumii ca într-o „fotografie de familie”. O imagine în
care scapără flacăra imaginaţiei, împreună cu „dragostea
după cerul din oameni”. O poză în care se stă drept,
chiar dacă la ea „nu se uită nimeni sau la care mă uitam
numai eu când eram copil / şi îmi spuneau toţi poveşti /
despre moarte” (Fotografie de familie cu cerb). O poză
cu margini zimţate de alunecarea „zidului pe zid, / a
osului pe os, / a zilei peste alte zile aşezată”, patinată de
stranietatea unei mări ce se termină „brusc, fără ca
pământul să înceapă vreodată” (Sfârşitul călătoriei).
Indeterminarea ce guvernează jocul între
apropiere şi depărtare, între dezvăluire şi învăluire, este
expresia paradoxală a iubirii: „Vino lângă mine mi-ai
spus / cu braţele înconjurate peste umeri / şi faţa
îngropată / în faţa mea. / O să începem / eu din tine / şi
tu din mine până când / vom mirosi amândoi la fel, /
până când vom fi amândoi / aceeaşi depărtare” (Poveste
de iubire); „Tu nu erai acolo, eu eram / aşteptând să te
zăresc trecând în zbor, să laşi pe pielea mea transpirată
un semn / aşa cum se rostogoleşte uşor / pe un plan
înclinat / o mângâiere de aer” (Cele mai frumoase
adrese de case); „eu pe dinăuntrul tălpilor tale te aştept /
ca un necunoscut dormind sub două şine de sticlă”.
Leit-motivul căderii, al mişcării descendente, se
asociază poetic, printr-un efect de reconversie
echivalent cu instituirea unui sens giratoriu, cu un câştig
de transparenţă şi frumuseţe. Poemul e spaţiul însuşi al
convertirii imaginii lumii după un mod al
inseparabilităţii dintre subiect şi obiect, precum şi dintre
eu şi alteritate (ce gravitează una în jurul celeilalte), fapt
evocat recurent prin metafora somnului: „Ea doarme şi
nu o să ştiu niciodată dacă / umblând printre ochiuri de
apă sunt eu / adormită în somnul altcuiva / sau e doar
somnul meu în mişcare” (Să dormi în apă).
Visul recuperează memoriile originii,
redirecţionează anti-entropic trăsăturile personale,
scrisul echivalând cu o mişcare de întrupare a imaginii
proprii şi a lumii, în direcţia reaşezării lor altfel în albia
numinosului: „vreau numai să rămân pe hârtie, ca
amintirea unui toc / din acela din care cerneala curgea
limpede, liniştitoare şi hârtia / semăna cu pielea mea de
copil şi cerneala avea altă culoare / şi mama şi tata tineri
râdeau / strigând după mine, nu mai sta atât / timp
suspendată în lumină ca într-un scrânciob” (Liniştea e
altceva).
Întrebarea despre pierdere, despre „cum e să
pierzi un război, / cum e să pierzi toate războaiele” nu
are alt răspuns decât apelul la intersubiectivitate, fiind
reorientată către o rearanjare finală a umbrei –
touchscreen apocaliptic – la sânul iubirii. Numele „scris
cu negru” şi „tăiat cu o dungă roşie” apare ca un
indicator al capătului de drum, al limitei în care poezia
înfăşoară lucrurile unul în jurul altuia, reconectându-le
după o logică a interiorităţii reciproce, topind şi mixând
culorile lumii în „lacrima arsă”.


Stan BREBENEL

Pe contrasens
Societatea românească nu-şi mai găseşte de
multă vreme ritmul firesc, nu reuşeşte să intre într-un
mod normal de evoluţie ca celelalte ţări occidentale,
modele la un moment dat pentru noi. Dacă ar fi să
facem o comparaţie între societatea noastră şi circulaţia
rutieră (şi în acest domeniu sunt anomalii catastrofale)
observăm că în vreme ce marea majoritate a ţărilor
civilizate circulă pe sensul corect, noi ne aflăm pe
contrasens. Şi nu de ieri de azi. Acest lucru îl observă
multe conştiinţe lucide, şi nu numai că-l observă dar
atenţionează asupra consecinţelor tragice ce decurg de
aici. Una dintre conştiinţe este scriitorul Calistrat Costin
care, în anul 2014, a publicat la Ed. Ateneul
Scriitorilor volumul de versuri Pe contrasens...
Pe unii oameni normali, aşa cum îmi pare că
mai suntem şi că mai sunt, asemenea atitudini
autodistrugătoare îi oripilează. Şi cam atât. De ce se
întâmplă toate astea? O primă explicaţie în opinia
poetului ar fi că lumea nu se mai întemeiază pe:
„învăţătură, trudă şi facere de bine, că omenia/ (aia cu
lăcomia) nu se va înstrăina de noi/ atâta timp cât
adevărul, bunul simţ şi «pacea»/ vor sta la loc de cinste
în fiece bârlog, bloc,/ palat, chichineaţă, minister,
preşedinţie, în fine,/ oricare altă vizuină găzduitoare de
progenituri/ create de ştim noi cine...” (Pace nouă).
Multe din relele care ni se întâmplă au şi o
cauză sau poate mai multe. Şi atunci autorul se întreabă,
oarecum retoric, ce s-ar fi întâmplat dacă: „marele zidar
al universului era/ matematician/ scăpam de multe
«necunoscute»,/ iar pomul cunoaşterii ca şi ăla al/ vieţii
veşnice/ care-au dat atâta bătaie de cap/ unuia şi alteia,/
s-ar fi brodit să fie doi copaci/ oarecare/ buni de pus pe
foc la rigoare/ (foc vânăt ori de alte culori...)”
(Livrescă). Una din cauze, care ţine strict de matricea
noastră interioară, de ADN-ul specific unei naţiuni, este
aceea că: „În astă seară ne vom vinde/ la preţuri
derizorii/ (la «mare preţ» n-am fost/ niciodată.../ sau...
doar de câteva ori),/ da, ne vom vinde spre a gusta/
epuizarea sfântă/ a pătimirii noastre/... / să fie vânzarea
vânzare/ ca lumea...” (În derizoriu).
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
65
O altă cauză ar fi faptul că omenirea pare să-şi
fi pierdut busoala. Dar s-a întâmplat asta cu adevărat?
Poetul ne lasă oarecum nedumeriţi şi dă verdictul
neanticipat de mulţi: „Nu, n-a avut ce pierde că
niciodată/ ea, LUMEA, n-a avut/ aparatul de rigoare.../
ceea ce nu vrea să însemne că ea,/ LUMEA LUME,/ n-a
avut pe cineva cu ceva care/ s-o mâne pe drumeagurile
istoriei/ (care mai de care mai întortocheate)” (Busola
lumii). Nu numai că identifică cauze, dar crede că a
descoperit a cui este vina. Marele Creator mai are şi
eşecuri, prin reprezentanţii Săi care răspund de viaţa pe
pământ. Nu tot ceea ce face este după chipul şi
asemănarea Sa.
Din aceste două idei putem să observăm că
poetul nu este dintre aceia care dau cu pumnul în masă
pentru a le arăta decidenţilor că dreptatea este la el. Este
un ironic, iar în poemele sale găsim „un amestec bizar
de poezie umoristică, alegorii, fabule, inserţii parodice
şi fulgerări metaforice” aşa cum bine remarcase
regretatul critic Laurenţiu Ulici. Adeseori poetul
visează, atât în somn cât şi cu ochii deschişi, o lume
normală, o lume bună, o lume curată, o lume dreaptă.
Aceasta este de fapt soluţia la îndreptarea lumii: „Am
visat/... / şi m-am mirat când m-am trezit/ (nu mă mai
mir)/ că lumea dorită, visată, ideală,/ e lume, doar
lume,/ trecătoare, pieritoare,/ da, trezirea e dăunătoare!”
(Reverie). Iar ca să o îndrepţi trebuie să-i cunoşti toate
neînţelesurile. Au fost multe desluşite de-a lungul
timpului, dar au mai rămas destule: „Nu mai înţeleg ce
se întâmplă cu lumea/ (cu mine nici atât).../... / fireşte că
şi dânsa lumea, şi ea, a mai/ încărunţit între timp,/ da,
asta e,/ anii trec, tot trec, de la învechirea/ timpului/ ni
se trag toate ponoasele!” (Mică întrebare).
În cele câteva Replici, Miniaturi, Răzleţe şi
Mărunţişuri, Calistrat Costin filozofează, aşa cum îi stă
bine unui om cu atâta experienţă şi unui poet cu har, pe
marginea eternelor teme poetice: viaţa, moartea,
divinitatea, toate raportate la timp, singurul perpetuum
mobile cunoscut. Iată un singur exemplu din care se
vede că lucrurile serioase pot fi abordate şi umoristic:
„Viaţa şi-a cam consumat misterul,/ urmează moartea cu
misterul ei/ (halal mister)./ În fond nu mai e mare lucru/
de aflat/ şi asta doare cel mai mult/ (de fapt nu doare!)”.
În acest nou volum poetul induce cititorului o
stare reconfortantă prin umorul său subtil, de calitate.
Universul poetic costinian este unul plin de candoare şi
inocenţă atunci când se raportează la divinitate, unul
care aduce bună dispoziţie, un optimism temperat şi o
doză de melancolie atunci când îşi pune întrebări
referitoare la rostul şi locul nostru în Univers. Cele mai
multe cărţi ale sale se încadrează aparent într-o retorică
fără răspuns. Acesta trebuie căutat dincolo de cuvinte.
Dintre toate amintim volumul Om fi greşit galaxia!
care se completează fericit cu acest nou volum.




Valeria MANTA TĂICUŢU

Grigore Postelnicu: Femei tinere pe
calea regală, Ed. Axis Libri, 2014

Roman de introspecţie, având ca teme
fundamentale dragostea, nebunia şi povara istoriei,
„Femei tinere pe calea regală” propune un alt fel de
„zbor deasupra unui cuib de cuci”, autorul intenţionând,
prin extrapolări nu lipsite de temei, să înfăţişeze o
societate bolnavă în profunzime, debusolată, imposibil
de recuperat cu mijloacele moderne de terapie. Nici Lia,
nici Silvia, nici celelalte paciente din salonul 3 nu sunt
altceva decât exponentele unei societăţi care luptă
haotic pentru o existenţă mai bună, pentru o lume mai
dreaptă, într-un context al manipulării conştiinţelor şi
transformării omului în simplu executant al unor planuri
puse la cale de forţe obscure. Bolnave psihic, eroinele
încearcă să se salveze căutând „calea regală” de învăţare
a lumii, poate cu trimitere la acea Kriya Yoga, care
înseamnă un vast sistem de învăţături. Lia (Amelia) este
îndemnată de tată (un ceferist autodidact) şi apoi de
medicul curant să ţină un jurnal, metodă modernă de
terapie, care s-o ajute să descătuşeze pulsiuni reprimate
şi generatoare de tensiune insuportabilă, iar scrisul,
iniţial, se transformă într-un proces cathartic,
asemănător cu controlul respiraţiei din Krya Yoga.
După cum spune învăţătura yogină, prin cultivarea celor
trei calităţi divine: lumina, vibraţia şi sunetul în timpul
concentrării, prin cultivarea posturilor şi a tehnicilor de
respiraţie, căutătorul devine capabil să penetreze până în
cele mai adânci nivele ale minţii inconştiente. Procesele
de purificare apar prin practică susţinută. Mai întâi,
mintea este calmată şi eliberată de discuţia interioară
prin dezvoltarea practicii respiraţiei blânde. Apoi, însuşi
procesul de observare a pulsaţiei şi vibraţiei din corp îi
oferă căutătorului puterea de a rupe legăturile cu
dorinţele subtile. Mai departe, cultivarea triplelor calităţi
divine conduce la o concentrare mult mai cizelată sau la
focalizarea minţii, pregătind astfel căutătorul să
exploreze trezirea fără gânduri şi adevărul interior.
Pentru Lia, explorarea trecutului nu reprezintă însă
eliberarea, ci conduce la gestul extrem suicidar. Într-o
societate „balcanizată” (în sensul rău al cuvântului),
învăţăturile yogine cad în derizoriu, amestecate cu
reminiscenţe ale învăţăturilor scripturale şi cu
interpretări „după ureche” ale metodelor de mântuire
creştină; eroina înţelege că toţi – nu numai ea - suntem
prinşi în mrejele iluziei, înşelării şi erorii, datorită
dualităţii creaţiei. Aceia care caută eliberarea din
suferinţa lumii fenomenale şi din mizeria ce ia naştere
din ignoranţă, dorinţă şi acţiuni vinovate, ar trebui să-şi
poată descoperi propria lor natură divină, realizând că
supremul, Atotputernicul Creator se ascunde în ei şi că
el este Sinele tuturor fiinţelor. Kriya Yoga poate că
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
66
oferă mijloacele cele mai rapide pentru revelarea acestui
adevăr ascuns şi pentru dezlegarea celor mai adânci
mistere ale divinităţii din noi, dar nu asta urmăreşte
eroina, şi, de aceea, probabil că şi eşuează planul ei de a
se alipi de „Misa” lui Bivolaru ori de a se întoarce în
sânul bisericii.
Dacă romanul ar avea ca intenţionalitate artistică
doar tribulaţiile eroinei între yoga şi creştinism, în
căutarea vindecării, romanul lui Grigore Postelnicu ar fi
încă un exemplar dintr-o serie de ciudăţenii
contemporane. Din fericire, autorul are şi inteligenţă, şi
talent: folosind tehnici moderne – stilul diaristic
„virtual”, corespondenţa electronică, construirea
personajului în oglinzi paralele ş.a., el pătrunde într-un
univers feminin pe care-l re-creează preferând
perspectiva narativă subiectivă, dar multiplicând vocile
auctoriale. Jurnalul Liei, corespondenţa electronică
dintre Silvia şi Daniel, „reclamaţiile” domnului Crihană
sunt părţile componente ale unui roman despre România
noastră postdecembristă, cu toate abuzurile, corupţia,
minciuna şi soarta ei blestemată. Tinerele eroine
încearcă să transforme realitatea, să lupte cu răul (Lia
este jurnalistă şi campaniile ei de presă îi aduc
internarea în spitalul de nebuni), să-şi păstreze dragostea
şi familia la adăpost de mizeriile cotidiene. Când iluziile
se spulberă, Lia (şi, în mai mică măsură, Silvia) încearcă
să se rupă complet de realitate, pentru că şi ajunge să
înţeleagă altfel „calea regală”: cel mai simplu mod de a
ajunge la ţintă, de a obţine ceea ce-ţi doreşti nu este
învăţarea asiduă, nu suferinţa, nu răbdarea pioasă, ci
transformarea ta în înger: ceea ce şi face Lia, „zburând”
din vârful unui pom crescut în parcul spitalului de
psihiatrie.
Finalul – oarecum pe gustul amatorilor de happy-
end – nu ştirbeşte valoarea şi profunzimea romanului.
Avem de-a face cu o carte serioasă, foarte bine scrisă, în
care povara noastră cea de toate zilele – neocomuniştii,
corupţia la nivel înalt, existenţa pe muchie de cuţit,
familia dezorganizată, valorile morale (demnitatea,
respectul de sine şi de ceilalţi, adevărul, credinţa)
pierdute, totul duce, inevitabil, la alienare, boală fizică
şi psihică şi moarte. Purtăm povara unei istorii pe care
ne-au scris-o alţii, suntem robii acestei istorii şi nu
găsim în noi puterea de a stăpâni nălucile, blestemul din
veac şi automistificarea, par a spune paginile de jurnal
scrise de Lia, un personaj emblematic pentru generaţia
tânără din zilele noastre.















































ÎNTÂLNIRI

când eşti singur – te-ntâlneşti
cu toţi morţii

fulgeră – dezmăţat – pe
pereţi – jocurile de umbre chinezeşti ale
sorţii

tu le spui morţilor prea multe – ei
bâţâie din cap

acoperă cu văluri oglinzile – culcă-te-n
sloiuri – pune-le cailor
funebru valtrap: demonii fâlfâie
roiuri - nimic
nu mai are ceas - nimeni nu mai
vrea – şi-n şuvoiul acestor
întâlniri nici eu
nu mai vreau - să
scap

SPITAL

iarăşi şi iară – mereu şi mereu
cel fără de rost rămas-am tot eu
făr' de răgaz şi sfidând Dumnezeu
umbra mă hăituie – rănindu-mă greu

ursuză mi-e soarta – Midas pe dos
orice bine ating se farmă în rău:
toţi zeii-au pierit – sau auzul li-e gros
în urmă-orice pas îmi lasă un hău

vieţi ticăloase-ntr-o lume roindă
rasul şi tunsul cu zid drept oglindă:
tot ce se-ntâmplă-i ca funia-n sac

tot ce se naşte-i sub zodii de rac
...la ce mai pierdeţi vreme şi trăiţi
când tot fiindul este ca-ntr-una să muriţi?

CEL MAI IMPORTANT LUCRU

cel mai important lucru din dimineaţa
aceasta: pentru voi – măcelării şi
războaie – pentru mine: să-mi
degust în tihnă – printre primele raze ale
soarelui – compotul de luceferi şi sfânt
catifelate
caise

Adrian BOTEZ
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
67

Mihai MERTICARU














FIORDURILE MEMORIEI

…munţii îşi trimit apele tumultuoase
la marea-mamă supa primordială
din care s-au născut într-o clipă aiurită
când tu erai şi prizonier şi temnicer
în fiordurile memoriei ancestrale

iar paloarea asfinţitului se întindea
ca o şoaptă infinită peste albia secundei
ca o pecingine peste jumătate de omenire
către o margine a exactitudinii

din harababura babeliană
fantoşă a neînţelesului neputinţei
semn că apocalipsa de catifea e aproape
la distanţă de-o aripă de înger

la vama dintre vis şi hazardul recompus din cioburi
unde ochiul orb atoatevăzător intuieşte
de ce s-au ascuns merele de aur ale nemuririi

cum se declanşează focurile bengale
în fiecare cuvânt

cum gândul deschide alte cărări printre astre
misterioase unde declanşează vibraţii
dincolo de stele
cărări iluzorii se întretaie prin spaţii

porţile galactice-s prea strâmte pentru
tulburătoarele himere

pe ceruri abia visate strălucesc alţi sori
memoria universală în continuă efervescenţă
este bombardată cu informaţii din
îndepărtate galaxii

iar tu nu ştii că tristeţea ta
umblă într-aiurea desculţă şi despletită
viscolind prin amintiri bulgări de lumină
astrală şi acorduri muzicale
inefabile…

HIEROGRAME

…Divinul sălăşluieşte în miezul tainei
în cerul ceruleu din fiinţa ta
în fiecare punct al infinitului
în fiecare fald al vieţii

în sămânţa care se visează plantă înfloritoare
în orice grăunte de mister
în arabescul oricărui templu

în raza de lumină şi-n picătura de ploaie
într-o lacrimă curată ce se prelinge
din ochii dessolziţi

în trilul privighetorii şi-n susurul izvorului
în cuibul plin cu ouă al rândunicii
în primul ghiocel şi-n floarea de cireş

în limba ceasului şi-n sunetul clopotului
în zorii dimineţii şi-n lumina amiezii
în gândul cel bun al omului blând

în prima vocală rostită de primul muritor
în flacără pământ şi apă
în bobiţa de strugure şi în bobul de grâu
în ochiul care citeşte Tatăl nostru

dar şi în cel mai mare deşert de pe planetă
care abia acoperă o părticică a
multului puţin dintr-o inimă
pustie…

INSCRIPŢII

…se tulbură amurgul rozaceu
în ochii rechinilor nopţii

vijelii cumplite arbori dezrădăcinaţi
văzduh de smoală
flăcări uriaşe pe pământ şi în cer
viesparul palinodiilor nestatornice

semănăturile cu concepte-s pârjolite
de limbile focului purificator
firele tâlcurilor rămân nedesluşite

printr-o lacrimă de copil se filtrează
tragedia unui ev însângerat
populat cu vampiri şi nori de lăcuste

într-o firidă de nonasecundă
se repetă apocalipsa
vidul lacom soarbe existenţe oarbe
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
68

câtă tristeţe într-un zâmbet!
câtă disperare într-o privire!

pentru mântuirea ta
nu pregeta să cauţi pretutindenea centrului
din cercul fără circumferinţă!

ascultă cu atenţie şi ai să vezi
magia clipei prin pâcla de ideograme!

descifrează geometria celestă a tăcerii
şi vei afla că tocmai inima ta era
mărul roşu din care muşca Eva
cu atâta poftă!

şi-l vei vedea pe Iisus desenând cruci
şi pe Dumnezeu scriind drame şi tragedii!...



Vasile GHICA


La balamuc, birjar!...

„Românul e născut poet!”. (V.Alecsandri)
Şi în scurtă vreme ajunge... grafoman.

***

„Doamne, ai rămas singur! Nici tâlharii nu mai sunt
cu tine!”. (Th. Mann)
Cum aşa? Dar noi ce suntem?

***

„Francezii au inventat singurul remediu cunoscut
împotriva mătreţii: ghilotina”. (P.G.Wadehouse)
Într-adevăr, eficienţă maximă!

***

„De împăraţi nu ducem lipsă, de caractere - da”. (Albert
Camus)
Noi şi de preşedinţi ne-am cam săturat.

***

Când era foarte ocupat, divinul G.Călinescu îşi urca
soţia în podul casei şi îi lua scara. Apoi lucra în linişte.
Dar noi, ăştia, care locuim la bloc, ce facem cu
scumpele noastre cicălitoarele?

***

Când fetiţa lui Fănuş Neagu era prin clasa a V-a,
maestrul a plecat cu amicii la un chef.
-Steluţo, şi-a avertizat romancierul soţia, dacă vezi că eu
întârzii, să dai fata la Medicină.
Doamne, ăştia zic şi eu bărbaţi!

***

Actorul N.Gărdescu a fost chemat de Gheorghe
Gheorghiu-Dej la o agapă să le spună bancuri politice.
Marele comic întrebă pe un ton pişicher: -Dar dacă ne
toarnă cineva?
Acum l-am ucis şi pe Bulă. Am devenit un popor de
încruntaţi.

***

„Românul este un maratonist care a luat-o la fugă acum
2000 de ani, a greşit traseul şi continuă să alerge, pentru
că nu găseşte sosirea”. (George Astaloş)
Hăbăuci mai suntem, Doamne!

***

„Nu cred în viaţa de dincolo. Cu toate astea, îmi voi lua
cu mine o pereche de chiloţi de schimb”. (Woody Allen)
Perfect! Aveţi grijă totuşi să fie din plumb, ori din
faianţă.

***

„Poţi să te desparţi de cineva în literatură, fără înjurături
de mamă?”. (Eugen Simion)
Se poate, maestre, dar ar fi extrem de plictisitor.

***

„Măria Sa Regele Carol al II-lea este un
Brâncoveanu al vremurilor noastre”. (T.Arghezi)
Oho! Dar parcă altădată aveai şmirghel pe limbă,
maestre!

***

Mihai Ralea i-a spus Anei Pauker că
este cea mai mare personalitate politică românească de
la Mihai Viteazul încoace. Şi tovarăşa l-a făcut
ambasador în SUA.
Hei, dacă apuca nea Mişu "iepoca" savantei, ajungea...
cosmonaut.








SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
69


Ion ROŞIORU


Când, lacom, timpul ne adună

Parcă grăbit să nu trosnească şi să ne-mproaşte cu
noroc,
Se strânge-n jurul nostru timpul precum un cerc pe
poloboc!

Oricât l-am implora, nu are răgaz să stea o clipă-n loc
Timpul fierbinte ce ne strânge precum un zbanţ imens
de foc!

Ca şi cum vrea să ne păstreze doar pentru sine sub obroc
Se-nchide-n urma noastră timpul precum pe viscol uşa-n
toc!

De ce să-i mai cerşim, vai nouă, vr’o păsuire de soroc,
Când, lacom, timpul ne adună de parcă-i suntem pot la
joc?

E iarăşi ora trei, iubire

E iarăşi ora trei, iubire, şi urlă-un câine prin raia:
Morfeu refuză-n noaptea asta în braţe tainic să mă ia!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-mi dau secundele cu var:
Melancolia-şi mână caii prin vara noastră de Brumar!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-nfrigurat încep să-ţi scriu:
Bolnav de tine port în suflet imensa stare de pustiu!

E iarăşi ora trei, iubire, şi-s vinovat că-ncerc să mor
Urlându-mi soarta-ntr-o iubire ce n-are niciun viitor!

Să urle lupul cenuşiu

Să tai în părţi egale stepa, să vizitez gorganul trac;
Să zăbovesc lângă troiţă, să-ncep cu mine să mă-mpac!

Să cadă cea din urmă noapte, să nu mai intru în aùl,
S-aprind scaieţi într-o văioagă, să uit că-s spirit
noctambul!

Să mă-nfăşor în pledul ierbii, să-mi amintesc de câte-au
fost,
Să nu pot să mă rup de tine, s-admit c-o să mă sting
anost!

Să savurez foşnirea brumei, să-mi fie lene să mai fiu,
Să-mi dea flămânzii corbi târcoale, să urle lupul
cenuşiu!


Cu toată poezia ta

Deşi-i învăluită-n ceaţă, cobor spre fluviul prin care
Poate că mâine spre amiază îmi vei trimite o scrisoare!

Va fi răspunsul la cea care acum mai bine de un veac
Romantic ţi-am expediat-o prin surugiul de olac?

Mâinele meu începe astăzi de nu va fi-nceput de ieri,
Iubirea mea de pretutindeni, iubirea mea de nicăieri!

Voi sta de veghe-n portul unde barcazul beat va ancora
Cu dorul meu de peste veacuri, cu toată poezia ta!

De azi

De azi mă simt de tine gol
Şi-n fa diez şi-n si bemol!

De azi mă simt de tine plin
Şi-n do păgân şi-n re divin!

De azi mă simt de tine jar
Şi-n la nectar şi-n mi amnar!

De azi mă simt de tine crin
Şi-n gama yang şi-n gama yin!

Te duci şi azi

Te duci şi azi: de tine-s semn
Şi-n rugă mută şi-n îndemn!

Te duci şi azi: de tine-s zeu
Şi-n bob de grâu şi-n curcubeu!

Te duci şi azi: de tine-s gnom
Şi-n ochi de lup şi-n ochi de om!

Te duci şi azi: de tine-s jind
Şi-n sfor de fluviu şi pe grind!

Când barca ta rimbaldiană

Spre Dunărea înfrigurată mă poartă singuri paşii grei
Care-au aflat, nu ştiu de unde, că eşti pe malurile ei!

Ne-a mijlocit bătrânul fluviu acelaşi tainic ritual
Topind discret atât amonte sau, de e nu, atât aval!

De-o sărbătoare fără margini mi s-a aprins febrilul eu
Când barca ta rimbaldiană a acostat în portul meu!

I-am dat onorul de rigoare şi s-o descarc am început
Descoperind printre poeme o-mbrăţişare şi-un sărut!



SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
70
Vei fi rămas la mine-n vis

Sperând să-i dau un brânci în apă pustiului din ochii
mei,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas pe malul ei!

Spre a grăbi printr-o magie tic-tacul leneşului ceas,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Pe malul ei vei fi rămas!

Spre a putea ca niciodată în toată liniştea să plâng,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas pe malul stâng!

Să-i spun poemele pe care întreaga noapte ţi le-am scris,
Cobor la Dunăre şi astăzi. Vei fi rămas la mine-n vis!

Îmi prelucram intens poemul

Îmi prelucram intens poemul şi te-aşteptam febril să vii,
Dar n-ai fost tu şi-mi simt de tine pădurile de dor pustii!

Ştiu că te duci şi ştiu prea bine că nu tu hotăreşti să pleci
Şi-ţi pasă că de-acum încolo căzută frunză-s pe poteci!

Dacă admit că-s amintire ignor de-a pururi a cui sunt:
Pe-aleea ta cu brumă arsă mă vei strivi cu pas mărunt!

Când trenul fluieră în gară ignor de pleacă ori de vine:
Îmi scriu poemul la lumina albastră-a dorului de tine!

O să te-ajut să-ţi scoţi paltonul

Raport bilanţier al zilei ce-ncepe să devină ieri:
Izbânda e o garanţie că nu vei înceta să speri!
O să revii în seara asta cu tenul sorcovit de ger:
Undină care mă preumblă prin inerentul ei mister!
Descuie, obosită, uşa şi-o să inspiri miros de ceai:
Febril o să sărut toţi fulgii de nea din părul tău bălai!
O să te-ajut să-ţi scoţi paltonul şi o să ţi-l anin în cui,
Iubita mea dintotdeauna, iubita mea cu ochi căprui!


Pe rugul sângelui de hun

Norocul meu precum o sfoară în jurul ţeftului s-a strâns
Şi gându-nfrigurat mă-ndeamnă să sar atletic peste
plâns!

E iar duminică şi-s singur şi bate vântul de Brumar
Şi Dumnezeu buimac se freacă la ochiul lui
triunghiular!

Mi-e tot mai clar că-ntru vecie sunt pus de soartă la
obroc
Să nu mai dau nici eu de mine, să nu te mai găsesc
deloc!

Ştiu numai că mi-ai fost lumină albastră şi că trist apun
Fără să te mai strâng în braţe pe rugul sângelui de hun!


Gherasim RUSU TOGAN

Mânia Divină: Duhuri şi întruchipări
blestemate

Explicarea procesului atât de activ al demonizării
şi persistenţa sa prin timpi, Victor Kernbah o găseşte în
faptul că „demonismul în toate mitologiile a refăcut
dintotdeauna concepţia duală despre lume, nevoia
omului de a-şi împărţi existenţa între lumină şi
întuneric, de a se simţi ocrotit şi de a avea pe cine
învinui, de a delimita strict teritoriile ale binelui şi
răului” (1)
Uşor de altfel se poate observa faptul că spiritele
rele ale demonologiei noastre sunt reprezentate în
toposul nostru mitic, ca produse ale trăirilor nefaste,
provocatoare de nenorociri, precum catastrofele-n masă,
rezultate din cutremure, războaie, molime, stări
caniculare, potop, debuşeuri financiare ş.a.,
dezechilibrându-se astfel lumea.
Este neîndoielnic faptul că mai ales în cazul unor
asemenea catastrofe, biserica a fost atentă să-şi impună
forţa de influenţă, impunând un anume mod de gândire,
concepte şi mai ales proceduri prin care în plan
psihologic mai ales, să se creeze canale adiacente, toate
cu rost ca biserica să pătrundă cu dogmele sale în
sufletul mirenilor. Astfel s-a creat conceptul că energiile
secrete ale blestemului sunt rodul forţelor divinităţii,
trimise ca pedeapsă şi numai ea le poate desface.
Dar dacă în jurul bisericii, al ritualului religios, al
obiectelor sfinte, precum cruce, carte sacră, icoană,
prapure, altar, s-au dezvoltat o serie de practici întru
apărarea omului, în mare parte acestea sunt preluate în
diverse practici magice păgâne, respectiv precreştine,
dar multe dintre ele supravieţuind în paralel vreme
îndelungată şi chiar acţionând, sub imperiul necesităţii,
în dese cazuri, cu precădere în magia defensivă.
Oricum, această lume diriguită sub faldurile
bisericii, respectiv a credinţei şi guvernată de
Dumnezeu, îi rezerva omului pământului taine, angoase
şi mistere, de unde şi acea spaimă „cosmică”, rareori
doar imaginară:” De cel mai multe ori în această parte a
lumii, observă Dan Horea Mazilu, spaimele au fost
reale, operante şi cu nesfârşite „dâre” de consecinţe”
(2). Cât priveşte spiritul de religiozitate al românilor,
trecuţi prin istorie din încercări în încercări, şi nici
astăzi ocoliţi de ele, toţi călătorii străini au observat
pioşenia cu care iau contact cu semnele divinităţii:
„Sunt foarte grijulii să facă mereu cruci, când trec pin
faţa unei biserici sau icoane şi ţin cu atâta străşnicie
posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirea
canoanelor sfinte pentru prilejuri de boală”, observă
Dell Chiaro în călătoriile sale prin teritoriile româneşti.
(3)
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
71
Dar marea groază era, totuşi dată de acele molimi
incontrolabile, care cădeau parcă din cer a pedeapsă, de
nimeni, niciodată, pe de-a întregul înţeleasă, de unde şi
decăderile morale ce le urmau. Holera şi Ciuma sunt
două între reprezentările, în ordinea maleficului, ca
spirite demonice devastatoare, cărora, aşa cum s-a
amintit deja, experienţa dramatică a existenţei mane le-
a dat reprezentări specifice. Holera şi ciuma, ca agenţi ai
răului pustiitor, s-au personificat distinct în toposul
mitic şi cu o prezenţă rămasă aproape nealterată, în
produsul folcloric de o mare diversitate imaginativă,
toate dovezi incontestabile de forţă distructivă, într-o
anume perioadă a civilizaţiei noastre. Ca semn vestitor
de blestem, conştiinţa arhaică a reţinut timpul de după
mari conflagraţii, „când se ivesc pe cer semnele
obişnuite cumpenelor mari, precum sunt întunecimile de
soare şi de lună, cutremurele de pământ, căderea stelelor
şi ivirea stelelor cu coadă” (4).
Ambii agenţi ai molimei catastrofale sunt
reprezentaţi prin imagini-repulsive: „Ciuma este un duh
necurat, care se arată oamenilor sub înfăţişarea unei
babe urâte, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap”, iar uneori e
însăşi moartea: „E slabă şi stafidită lungă şi deşirată.
Ciuma umblă cu cartea în mână, secerând la oameni
cum ar secera spicele”(5) Ca întruchipare a unui blestem
nepereche, cu efectul ei global şi prăduitor, i s-a atribuit
de către imaginarul popular o întreagă constelaţie:
„Ciumele că sunt foarte multe, au şi copii pe care îi
poartă în nişte cărucioare”, iar comportamentul, desigur,
se înscrie în sfera maleficului: „Sunt foarte crude, rele şi
nemiloase” (6).
Configurarea holerei în sistemul imaginarului
malefic este foarte apropiată de cel atribuit ciumei,
urmare, credem, a faptului că ambele molime au lovit în
perioade apropiate şi chiar simultan: „Holera este tot o
babă învechită şi urâtă foc. Umblă despletită, cu haine
ce se rup pe ea de ferfeniţe ce sunt. În mână are o
secere, cu care loveşte drept în cap”. Ca efect, este
imaginată ca blestem de esenţă divină: „Holera vine de
seceră lumea mai ales când Dumnezeu vrea s-o
pedepsească pentru multele ei fărădelegi” (7). Iar
semnele prevestitoare îi sunt identice cu ale ciumei.
Cât priveşte remediile cu rost de echilibrare a lumii
de sub efectul ei prăduitor, sunt cuprinse într-o sumă de
proceduri magice, în care, deopotrivă, se implică se
implică atât individul, Alesul cu calităţi excepţionale,
respectiv un demon benefic la origine şi metamorfozat
mai târziu în sfânt, mai ales de către mulţimea peste
care a trecut dezastrul, ori trăia sub ameninţarea ei,
procedând ca urmare la efectuarea unor practici cu efect
proteguitor.
În plan individual, se înscrie povestea Sfântului
Haralambie, prelungire, desigur, a unei divinităţi din
civilizaţia autohtonă de substrat indo-european (8).
Sfânul Haralambie a fost o divinitate care a tăiat
calea ciumei, respectiv a blestemului, în povestirea
hagiografică. „El nu s-a lăsat intimidat de urâţenia fetei,
cu privirile ei înspăimântătoare” iar în a treia zi de rugă
a oamenilor, se arătă cutezător, venindu-i de hac… Cu
rol de corecţie a mulţimilor ce alunecă din când în când
de la legile bunei cuviinţe, Sfântul este cel care
reactualizează blestemul corecţional: „Şi numai când
vede că lumea s-a înmulţit şi s-a făcut rea, îi dă drumul
din lanţ să mai dea câte o raită printre oameni” (9).
Practica proteguitoare: Cămaşa ciumii sau Cămaşa
de izbândă, în Cazul holerei, este o procedură magică în
care se implica întreaga colectivitate ameninţată cu
această molimă. În planul practicii magice de expresie
feminină, cămaşa ciumii sau cămaşa de izbândă, credem
că implică un fond mitic precreştin, cu rost proteguitor,
respectiv o practică magică, precum atâtea altele, care
aşa cum observă Gheorghe Pavelescu, „activitatea se
desfăşoară pe un plan psiho-social şi se împleteşte cu
celelalte activităţi: religioasă, economică, artistică şi
biologică”(10). Cu referire la forţa de acţiune,
respectivul scenariu magic cu valenţe proteguitoare îşi
delimita forţa de acţiune pe durata unui timp de
asemenea magic: „Femeile dintr-un sat în care s-a aciuat
holera, se strâng într-un număr îndestulător, într-o casă
anumită. Toate încep să toarcă fuioare mici de cânepă,
tort trebuitor şi îndestulător pentru o cămaşă. Apoi
urzesc şi nevedesc trecând prin spată şi iţe, tot tortul
lucrat de ele. Îl pun în război şi ţes pânza. Pânza o iau
de pe sul şi croiesc o cămaşă. Altele coase cât mai
repede această cămaşă. Când este gata cămaşa, o duc
doi, trei oameni în drum sau la o răscruce, fie la capul
satului, fie în mijlocul lui, acolo unde e trecerea mai
mare. Lumea vine după ei şi pe când unul ţine cămaşa
strânsă de guler, toţi copiii, bărbaţii şi femeile trec prin
ea, ca să scape de holeră” (11)
Practica trecerii prin cămaşă, „în drum, o răscruce,
la capătul satului, sau în mijlocul lui”, respectiv „unde e
trecerea mai mare”, reprezintă contactul cu punctele
cardinale sacre, în care actul magic se împlineşte: un loc
curat, prielnic ştergerii blestemului, învăluit în
sacralitate, salvator şi proteguitor în durată.
Aşadar, o asemenea practică elimină forţele ostile,
prin implicarea voinţei de bine a mulţimii, care prin
comportament şi intenţionalitate dau timpului şi locului
calităţi sacre, iar cămaşa se proiectează în spaţiul
magicului ca o separare dintre universul interior înscris
în ordinea vitalităţii şi armoniei, de cel exterior, ostil,
propice radierii blestemelor, ca factori distrugători de
lumi.
În privinţa frecvenţei unei asemenea practici, Sabina
Ispas o descoperă ca „ultimă atestare la români, „…în
timpul primului război mondial” şi folosindu-se de un
bogat material bibliografic, cercetătoarea noastră,
selectiv, oferă câteva elemente inedite, din osatura
acestei practici, distanţate în parte, de cele deja
semnificate: „…mai multe fecioare şi femei bătrâne,
„iertate” se adună la o casă”. Iar prezumtiv menţionează
şi faptul că: ”Se pare că ar fi existat şi un text care se
spunea în timp ce cămaşa era dusă la hotar: Dragă, de-
acum / vezi-ţi de lucrul tău, toarce-ţi cânepa şi lasă-ne
pe noi în pace!”. Totodată, cercetătoarea semnifică şi
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
72
ideea perpetuării prin timpi a acestor vechi practici
magice, observând: „Faptul că pentru toate „boalele”,
când murea lume multă, trebuia să se confecţioneze
cămaşa ciumii”.
Cât priveşte confecţionarea cămăşii ciumei în zile
anume, de obicei marţea sau joia, zile cu interdicţii în
calendarul popular, Sabia Ispas ne explică: „era un mod
de a veni în întâmpinarea acelor forţe malefice, pe
principiul sacrificiului benevol”, care răscumpără şi
obţine iertarea, respectiv dezleagă pe individ şi
colectivitate de forţele mereu ameninţătoare ce nasc
nelinişti şi pustiire de rosturi.(12).
Alte variante, cu referire la acelaşi concentru: pe
drum, femeile „nu aveau voie să vorbească între ele
până la întoarcerea spre casă, să privească în urmă, orice
zgomot ar fi auzit”; „după ce ieşeau femeile din casă,
doi feciori curajoşi puneau cămaşa într-o furcă şi o
duceau departe de sat, la învecinarea cu hotarul altei
localităţi. Acolo înfigeau furca în pământ şi se întorceau
în sat. Nici ei nu aveau voie să orbească între ei” Se
credea că ciuma îşi ia cămaşa şi nu mai coboară în sat
Cu privire la extensiunea acestei procedurii magice,
autoarea Ana Filip menţionează faptul că ea s-a
confecţionat şi împotriva primului şi al doilea război
mondial (13).

Bibliografie

1 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală,
Editura Albatros, Bucureşti,p.161.
2 Dan Horea Simionescu, O istorie a blestemului,
Editura Polirom, 2001, 223.
3 Vezi Nicolae Iorga, Călători străini prin Ţările
Române
4 Marcel Olinescu, Mitologie Românească, Editura
Saecolum, 2003,2oo3,p334
5 ibidem
6 ibidem
7 ibidem
8 Gh. Muşu, Din mitologia tracilor, Editura Cartea
Românească, 1983, p. 28.
9 Marcel Olinescu, op.cit.,p. 334
lo Gheoghe Pavelescu, Magia la români, Editura
Minerva, 1998, p. 101.
11 Marcel Olinescu, op.cit.,p. 335.
12 Sabina Ispas, Chinul plantelor, în Revista de
Etnologie şi Folclor, tom. 29, 1984,
nr. 2, p 123.
13.Ana Filip, medicina populară, în Revista ilustrată,
an.I, ianuarie, 2oo5,p 119.










Artemiza – Delia ASĂNACHE








E. Lovinescu şi cenaclul
„Sburătorul”
Intransigent la început în privinţa literaturii
scrise de femei, E. Lovinescu o va integra, treptat, pe
măsura trecerii anilor, de la masa cenaclului
„Sburătorul”, „într-o paradigmă generală a valorii”
5
. Ba
chiar va manifesta, uneori, accente exagerate de
susţinere faţă de unele prozatoare (Lucia Demetrius,
Ioana Postelnicu). Critic şi istoric literar, teoretician al
literaturii şi sociolog al culturii, romancier, nuvelist,
dramaturg, memorialist, publicist, traducător,
conducător al cenaclului „Sburătorul” şi al revistei
literare cu acelaşi nume, creator de direcţie şi de şcoală,
E. Lovinescu (1881 – 1943) îşi va lăsa amprenta asupra
unei întregi generaţii, coagulând-o în jurul său şi
îndrumând-o spre modernitate.
Absolvent de filologie clasică, cu un doctorat
susţinut la Paris, Lovinescu va preda limba latină la un
liceu din capitală. Până în 1919, când începe să editeze
revista „Sburătorul” şi să patroneze cenaclul numit la
fel, criticul va desfăşura o bogată activitate publicistică
şi didactică, va publica mai multe cărţi, îşi va desăvârşi
educaţia şi studiile prin audierea unor cursuri în
străinătate şi călătoria în mai multe ţări din Europa
(Grecia, Germania, Italia, Franţa, Elveţia).
În tot ceea ce întreprinde Lovinescu în cei
treizeci şi opt de ani de viaţă până la iniţierea
fenomenului „Sburătorul” se întrevăd „deja elemente
clare, e drept, neorganizate încă într-un sistem, dar de
natură să sugereze, aproape ca la Maiorescu, atât sensul
destinului său critic, cât şi un special fericit şi
caracteristic impact, ce se cere subliniat, între două
disponibilităţi aparent contradictorii: una îndatorată
structurii temperamentale şi formaţiei clasiciste –

5
Elena Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină, Editura
Paideia, București, 2004, p. 27
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
73
însemnând raţiune, măsură, echilibru, statornicie, gust
pentru sistem şi durabilitate, iar cealaltă ţinând de o
sensibilitate dinamică, aderentă la schimbare, la
inovaţie, la modernitate”
6
. Deşi spirit clasic, numele său
va rămâne legat, iremediabil, de modernism, de teoria
sincronismului (Istoria civilizaţiei române moderne) şi
de mutaţia valorilor estetice (Istoria literaturii române
contemporane).
Aflat în fruntea revistei „Sburătorul”, Lovinescu
va alcătui treptat un program estetic, încurajând şi
promovând scriitori tineri, în încercarea de a descoperi
nume noi. „Sburătorul” este o revistă literară, artistică şi
culturală ce a fost editată săptămânal în perioada 19
aprilie 1919 – 7 mai 1921; după o pauză de câteva luni,
publicaţia va apărea din nou între 17 septembrie 1921 –
22 decembrie 1922 cu numele de „Sburătorul literar”;
între martie 1926 şi iunie 1927, revista va fi editată
lunar, într-o serie nouă.
7
Modernismul promovat de E.
Lovinescu prin revista „Sburătorul” se opune
tradiționalismului susținut de Nechifor Crainic,
directorul revistei „Gândirea”. În paralel cu aceste două
direcții literare, apare la noi în perioada intrebelică şi o a
treia orientare literară, cea avangardistă, reflectată în
paginile unor reviste ca „Integral”, „Contemporanul”,
„unu”, reviste de un modernist extremist.
E. Lovinescu a avut faţă de toate aceste direcţii
contemporane, semne ale unei modernităţi a societăţii
româneşti interbelice prin diversitatea şi complexitatea
formelor artistice coexistente în acelaşi spaţiu şi timp
(să nu uităm de revista poporanistă „Viaţa românească”,
publicată la Iaşi sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu),
o atitudine de înţelegere, recunoscând valoarea literară a
textelor publicate de Lucian Blaga sau de Ion Pillat, de
exemplu, în revista „Gândirea”, precum şi ideea de
noutate a revistelor de avangardă.
Se simte în toate paginile revistei „Sburătorul”,
dincolo de conţinutul eclectic (textele publicate sunt
foarte diverse, ca valoare, formă şi conţinut), „tendinţa
de a promova noul, de a-şi îndrepta privirile spre viitor,
spre scriitorii care s-ar fi putut să fie”
8
. Într-o perioadă
foarte scurtă de timp, „Sburătorul” atrage în jurul său
nume ca Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu,
Liviu Rebreanu (deşi debutaseră deja ei îşi găsesc
recunoaşterea în paginile revistei) sau afirmă câteva
nume de importanţă pentru literatura noastră: Ion Barbu,
Camil Petrescu, G. Călinescu (debut în 1919, semnat G.
Călin). Colaborează cu texte la „Sburătorul” şi: Elena
Farago, Claudia Millian, Sanda Movilă, Constanţa
Marino-Moscu, Ticu Archip, Victor Eftimiu, Felix
Aderca, Ion Călugăru, Gib Mihăescu, Anton Holban,

6
Valentina Marin Curticeanu, Eugen Lovinescu, Critic şi
istoric literar, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp. 9 – 10
7
Cf. Dictionarului presei literare româneşti 1970 – 1990 de
I. Hangiu, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, pp. 428 – 429
8
Alexandru George, În jurul lui E. Lovinescu, Editura Cartea
Românească, p. 119
Ilarie Voronca (debut), B. Fundoianu, Pompiliu
Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius şi alţii.
Mulţi dintre cei care scriau în revista
„Sburătorul” participau şi la şedinţele cenaclului cu
acelaşi nume, deschis tuturor iubitorilor de literatură.
Criticul, aflat mereu în căutarea unor noi talente, îi
primea, în fiecare duminică, în locuinţa sa din strada
Câmpineanu şi mai apoi în cea de pe Bulevardul
Elisabeta, pe toţi cei interesaţi de fenomenul literar, cu
atât mai mult dacă scriau. Numărul celor care i-au trecut
pragul este impresionant, după cum singur mărturiseşte:
„În aceste condiţii de bunăvoinţă principială faţă de
orice începuturi şi orice diletantisme, e uşor de presupus
numărul vizitatorilor literari ce au trecut pe dinaintea
mea, de la mici lucrători de tipografie, elevi de liceu,
ucenici de cizmărie, învăţători, funcţionari comerciali,
până la înalte feţe literare sau politice; toate iluziile şi
toate decepţiile au defilat aşadar pe scaunul din faţă:
tineri cu figura suptă, cu ochii iluminaţi, roşii de febră şi
de tuberculoză, declamându-şi extatici, cu vocea
cavernoasă, de dincolo, versurile testamentare; boemi
lustruiţi de mizerie, autori de piese nejucate, gata să se
scufunde în noaptea maniei persecuţiei, octogenari
scheletici, debitând cu clămpănit de oase lucii lungi
poeme istorice, scriitori naţionalişti, autori de epopei
antisemite, toţi urmărind iluzia artei, a gloriei sau
aducând cu ei mizeria decepţiei şi, mai cu seamă, toţi
crezând în scrisul lor”
9
.
Conducând întâlnirile de la „Sburătorul” vreme
de douăzeci şi patru de ani, Lovinescu va fi mentorul şi
îndrumătorul multor participanţi la cenaclu, legând
prietenii literare solide cu mulți cenacliști. Despre firea
sa distinsă, impunătoare, calmă, răbdătoare vor vorbi
toţi cei care l-au cunoscut, portretul său întregindu-se
din nenumăratele mărturii ale contemporanilor, femei
sau bărbaţi, scriitori sau critici, prieteni apropiaţi sau
duşmani. Caracterizări ample îi vor face lui E.
Lovinescu mai ales scriitoarele de la „Sburătorul”
(Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Ioana
Postelnicu, Cella Serghi, Cella Delavrancea, Sanda
Movilă etc.), drept omagiu şi mulţumire celui care a fost
cel mai mare susţinător al literaturii feminine interbelice
de la noi.
În anii ’30, agendele cenaclului „Sburătorul”
cuprind o vastă galerie de nume feminine, fapt ce arată
că „nu este un «club» masculin închis, cum fusese
Junimea sau gruparea ieşeană de la Viaţa
românească”
10
. Unele din aceste nume sunt total
necunoscute astăzi, altele au rămas celebre. Femeile
care vin la „Sburătorul” sunt, în general, femei cu
educaţie superioară, cultivate, citite, cu maniere alese şi
călătorii în marile oraşe europene, cunoscătoare a mai
multe limbi străine, ce provin din familii bune, cu vechi

9
E. Lovinescu, Memorii, Texte alese şi postfaţă de Nicolae
Balotă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 127 - 128
10
Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare
uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2011, p 71
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
74
rădăcini româneşti (unele), ai căror taţi ori soţi fac parte
din elita intelectuală interbelică (chiar dacă nu mereu
din primul rând). Profesoare, actriţe, pictoriţe,
traducătoare, ziariste, pianiste, ele găsesc la cenaclu o
atmosferă extraordinară. Participând la şedinţe în
calitate de scriitoare sau de simple iubitoare de
literatură, personalităţi strălucitoare sau doar veleitare,
tinere sau vârstnice, timide sau curajoase, femeile sunt
tratate cu respect, ascultate. „Sburătorul” este pentru ele
o familie, o familie literară. „Analogia – interesant de
psihanalizat – între «familie» şi «familie literară» o fac,
de altfel, constant autoarele însele care, nu de puţine ori,
caută în microclimatul unui cerc literar o compensaţie
pentru deziluziile resimţite într-un mediu familial
constrângător sau, după caz, pentru absenţa unei
familii”
11
.
Dintre femeile care frecventează (mai des ori
mai rar) cenaclul
12
în deceniul patru putem enumera:
Corina Vartan, Getta Cantuniari, Marina Mohulschi,
Alice Magheru, Alice Sturdza, Aida Vrioni, Bebs, Cella
și Niculina Delavrancea (Pica Dona), Ticu Archip,
Sorana Ţopa, Iza Sion, Dora Ortiz, Ana Luca, Sarina
Cassvan-Pas, Paula Petrea, Florica Rădulescu,
Mărgărita Miller-Verghi, Coralia Costescu, Sanda
Movilă, Mia Frollo, Maura Prigor, Claudia Millian-
Minulescu, Lucreţia Petrescu, Lucia Demetrius,
Virginia Gheorghiu, Maria Banuş, Agatha Grigorescu
Bacovia, Maria Pallade, Georgeta Mircea Cancicov,
Henriette Yvonne Stahl, Eugenia Pop (Ioana
Postelnicu), Sorana Gurian, Cella Serghi etc.
În ochii lui Ticu Archip, Lovinescu, deşi bărbat
cu părul alb, „avea în atitudine ceva tineresc şi senin de
om neîncercat, ceva de program bine stabilit şi bine
chibzuit, ceva echilibrat şi sigur, rigid şi cald. (...) Nu se
poate bănui pasiunea şi răbdarea cu care şeful cenaclului
«Sburătorul» scormoneşte vorbele scrise în căutarea
paietelor fosforescente. Trebuie văzut la lucru, trebuie
auzit în fiecare duminică cerând explicaţii, dând
interpretări, împrumutând viziuni, coagulând parcă pe
lama briciului discuţiei lui picăturile de sânge a
versurilor tinereşti şi stranii pentru o analiză cât mai
definitivă”
13
.
Un portret amplu îi face lui E. Lovinescu Ioana
Postelnicu. Descoperită şi promovată de criticul de la
„Sburătorul”, ea va deveni o prezenţă nelipsită de la
cenaclu, din 1937 până în 1943. În scrierea
memorialistică Seva din adâncuri (1985), ea povesteşte
cum a ajuns să îl cunoască pe Lovinescu, în vara anului
1937. Citind în ziarul „Dimineaţa” un articol omagial

11
Ibidem, p. 82
12
Informaţiile sunt extrase din E. Lovinescu, Sburătorul.
Agende literare, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1999;
vol. IV, Editura Minerva, București, 2000; vol. V, Editura C.
N. I. „Coresi” S. A., Bucureşti, 2001
13
„Sburătorul” văzut de Ticu Archip în Amintiri şi evocări
despre E. Lovinescu, Ediţie îngrjită, prefaţă, tabel cronologic,
indice şi bibliografie de Ion Nuţă, Editura Junimea, Iaşi,
1981, pp. 1 - 2
dedicat lui E. Lovinescu pentru treizeci de ani de critică
literară, semnat de numeroşi membri ai cenaclului
(Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Felix
Aderca etc.), ea se hotărăşte să-l sune, fără ştirea şi voia
soţului său (nu făcea nimic singură), autoinvitându-se la
cenaclu, într-un gest de o extremă îndrăzneală. „Am
urcat scările pe strada Câmpineanu. Nu la adresa pe care
biografii criticului o menţionează având numărul 40, ci
la numărul 10. (...) M-am oprit pe pragul etajului I.
Stam înaintea unei uşi dincolo de care avea să mi se
croiască soarta. (...) Mi-a deschis un bărbat cu un trup
masiv. Capul mare, acoperit de un păr alb ca smântâna.
Obrajii albi, mari, erau iluminaţi de un zâmbet care
părea că ascunde o fluturare de binevoitor scepticism
sau chiar veselă ironie”
14
. Trecând cu bine peste „proba
de foc” a primei lecturi, apreciată de Lovinescu, Ioana
Postelnicu va trăi cea mai mare bucurie a vieţii sale:
„Am ieşit de la Lovinescu năucă. Toată lumea se
schimbase. Parcă intrasem în altă galaxie. Sufletul meu
deborda de o stare pe care n-o puteam califica nicicum.
Era o bucurie incendiară...”
15
Intâlnirea cu teoreticianul
modernismului românesc îi va schimba, într-adevăr,
viaţa Ioanei Postelnicu, dar nu numai ei, Lovinescu
având un rol capital în destinul literar al multora dintre
autorii interbelici.
Pentru Cella Serghi, cea care vine în casa
criticului după apariţia Pânzei de păianjen (1938), când
deja cenaclul „Sburătorul” căpătase un renume în epocă,
Lovinescu este un Zeus care sălăşluieşte în Olimp, un
teritoriu extraordinar, dar interzis, după care tânjeşte.
Tânăra debutantă îşi doreşte şi ea să meargă la cenaclu,
dar nu ştie cum să ajungă acolo. Formându-se ca scriitor
în preajma lui Camil Petrescu, Cella Serghi va intra
foarte greu în lumea literaţilor, ascunsă parcă de Camil
privirilor contemporanilor. Ea nu va da curs din prima
invitaţiei lui Lovinescu de a veni la cenaclu, din pricina
relaţiilor tensionate dintre cei doi bărbaţi - Lovinescu îi
face lui Camil în Memorii (1932) un portret mai puţin
măgulitor, iar drept răspuns Camil îl atacă printr-un
lung şi furios articol, intitulat „Eugen Lovinescu sub
zodia seninătăţii imperturbabile”, publicat în acelaşi an
în revista „România literară”. Fiind îndrăgostită de
autorul Ultimei nopţi..., Cella nu îndrăzneşte să ia
legătura cu Lovinescu, rivalul lui Camil. Hazardul face
însă ca ei să se întâlnească într-o zi pe stradă (aşa după
cum va povesti Cella Serghi, mult mai târziu, în 1977,
în volumul Pe firul de păiajen al memoriei), moment în
care invitaţia de a veni la cenaclu este relansată şi
acceptată, de data aceasta, de Cella, cu acordul deplin al
lui Camil Petrescu:
„Pe aceeaşi stradă în pantă eram cu Camil când ne-am
întâlnit faţă în faţă cu un bărbat mai în vârstă, cu pasul
greoi, cu părul alb, cu privirea întunecată, iscoditoare. O
clipă au şovăit amândoi, dar, oprindu-se în acelaşi timp,

14
Ioana Postelnicu, Seva din adâncuri, Editura Minerva,
Bucureşti, 1985, pp. 210 - 211
15
Ibidem, p. 211
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
75
Camil mi l-a prezentat pe Lovinescu. N-am să uit
uimirea maestrului când a auzit numele meu:
- Autoarea „Pânzei de păianjen”?! Aşa de tânără!
Parcă nu-i venea să creadă.
- Ce tânără eşti!
Dar privirea parcă spunea: Ce frumoasă eşti!
- Am lăsat vorbă la librărie să vii la Cenaclu, la
„Sburătorul”. I-am lăsat vorbă lui Jean, lui Mişu, nu ţi-
au spus, de câteva ori, am lăsat vorbă? De ce n-ai venit?
Am povestit, în altă împrejurare, că, despărţindu-
ne de maestru, Camil m-a luat de mână şi a intrat cu
mine în prima cofetărie care ne-a ieşit în cale, ceea ce
nu intra în obiceiul lui.
- Să nu uiţi ziua asta, mi-a spus, când ne-am
aşezat la masă. Vreau să înţelegi toată importanţa ei.
Lovinescu te apreciază. Înţelegi ce înseamnă asta? Să
ştii că-şi drămuieşte foarte bine cuvintele şi admiraţia.
La „Sburătorul”, când vine un ministru care nu are
talent dar se crede scriitor, găseşte un scaun mai lângă
uşă, dar când intră un băiat cu pingelele rupte, dacă are
talent, e primit cu braţele deschise şi i se dă un scaun
lângă birou. Lovinescu are o pasiune pentru literatură, o
înţelegere pentru fenomenul literar, pe care, de la
Maiorescu până azi, nimeni nu a avut-o. Nu trebuia să te
laşi influenţată de polemica noastră. De ce nu mi-ai spus
că te-a invitat? De ce nu te-ai dus, dacă ţi-a lăsat vorbă,
dacă te-a aşteptat? Când te duci?”
16

Fragmentul aduce date noi despre Lovinescu,
despre Camil Petrescu, despre cenaclu. Remarcăm, în
primul rând, educaţia aleasă a celor două figuri
masculine, care lasă la o parte disputele literare şi
orgoliile pentru a sta de vorbă în mod politicos, pe
stradă, în prezenţa unei tinere doamne. Portretul fizic al
criticului (părul alb, ochii negri, trupul masiv, greoi)
făcut de Cella confirmă, încă o dată, robusteţea trupului
şi ascuţimea privirii celui care se apropie în 1938 de
şaizeci de ani.
În al doilea rând, aflăm că Lovinescu este la
curent cu ultimele apariţii editoriale, că a citit romanului
Cellei, ba chiar că a invitat-o, indirect, prin cei de la
librăria Alcalay (unde i se vindea cartea), de mai multe
ori, la cenaclu. Un gest foarte măgulitor pentru Cella, o
tânără scriitoare aflată la început de drum, sigură pe
frumuseţea şi pe farmecul său personal (criticul scrie
însă despre ea în Agende că e „urâţică, fină, modestă”
17
,
cea mai bună ipostază în care este descrisă fiind aceea
de „drăguţă”).
Invitaţia primită de Cella Serghi este cu atât mai
preţioasă cu cât vine din partea celui mai proeminent
critic al vremii, după cum recunoaşte chiar Camil
Petrescu, lăsând deoparte conflictul său cu Lovinescu.
Tot el explică ordinea valorică de la cenaclu, după locul
în care sunt invitaţi să stea participanţii: în faţă, lângă
biroul criticului, stau cei talentaţi (Hortensia Papadat-

16
Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Editura
Porus, 1991, p. 229
17
E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, Editura C. N. I.
„Coresi” S. A., Bucureşti, 2001, p. 168
Bengescu are un fotoliu rezervat în faţa biroului lui
Lovinescu), în spate, lângă uşă, cei mai puţin înzestraţi
artistic. Deşi nu o descoperă el pe Cella Serghi,
Lovinescu o ajută să se integreze mai repede şi mai uşor
în lumea literară. La scurtă vreme de la prima lor
întâlnire la cenaclu (în cadrul căreia criticul îi face
sugestii de lectură, recomandând-o insistent pe
Hortensia Papadat-Bengescu şi interesându-se de
planurile literare ale Cellei), Pompiliu Constantinescu
va scrie în „Vremea” (înţelegem că în urma rugăminţii
lui Lovinescu) o cronică pertinentă pe marginea
romanului de debut al Cellei, pecetluindu-i soarta
literară, după cum singură mărturiseşte
18
. Lovinescu se
dovedeşte astfel un critic şi un om de excepţie, care ştie
să aprecieze o carte bine scrisă, indiferent de sexul
autorului, care ştie să fie alături de scriitorii tineri, prin
sugestii, sfaturi, încurajări, cronici de întâmpinare,
recomandări către editori pentru publicare (garantând cu
numele său), schimb şi daruri de cărţi, oferindu-le
sprijin moral (şi în chestiuni cotidiene), reţinându-i la
masă etc.
Despre şedinţele de la „Sburătorul” vor vorbi
toţi cei care l-au frecventat. Imaginea activităţii de la
cenaclu se completează şi cu mărturiile criticului, care
ţine constant agenda întâlnirilor (Sburătorul. Agende
literare, şase volume) şi publică şi trei volume de
Memorii (cu Aqua forte). Deschis tuturor celor care
doreau să vină la şedinţe, cenaclul ajungea să fie
frecventat, în cele din urmă, doar de cei cu talent literar.
Indecenţele, indignările, micile ironii, şuetele, bârfele nu
sunt lipsite nici ele de la cenaclu, uneori captându-i
interesul şi lui Lovinescu, fire destul de retrasă, care nu
participa la marile evenimente mondene contemporane,
dar aceste abateri de la principiile estetice vor fi
întotdeauna depăşite: ceea ce primează la cenaclul
„Sburătorul” e valoarea literară şi nu bârfa de salon:
„La cenaclul «Sburătorul» oricine avea acces,
dar rămâneau doar cei care dovedeau har şi talent.
Ceilalţi se eliminau de la sine. «Sburătorul» era o apă
curată care zvârlea impurităţile pe mal. Au trecut prin
cenaclu în prezenţe cu totul sporadice, frumoase femei
care credeau că înzestrările fizice, eleganţa, situaţia
socială puteau suplini talentul. Patul lui Procust pe care
i-l oferea cenaclul, dimensionat pentru valori verificate,
sau în faşă, acest laborator de creaţie, această
democraţie a literelor, personalitatea maestrului
Lovinescu care nu făcea concesii, anihila încercările de
a transforma cenaclul într-un salon modern. Să fi avut
frumuseţi stelare acele apariţii, nu obţineau document de
statornicie. Se disipau ca apa sub puterea soarelui.
Veneau, vedeau şi piereau. Legile cenaclului erau liber
consimţite. Cel ce păşea pragul «Sburătorului», fie că
era un pârlit de poet, fie că era un ministru ori un
faimos medic sau un profesor universitar, ştia că
devenea o apă şi un pământ cu toţi cei aflaţi acolo. Nu

18
Cella Serghi, op. cit., p. 235
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
76
existau discriminări sociale, exista doar discriminarea
talentului”
19
.
Lovinescu nu îşi transformă locuinţa într-un
templu ca Alexandru Macedonski, nu patronează
şedinţele situat pe vreun tron şi nici nu instituie ritualuri
insolite, aşa cum se întâmpla în şedinţele desfăşurate în
cadrul cenaclului „Literatorul”. În casa lui Lovinescu,
începerea întâlnirilor literare se anunţa firesc, verbal,
urma lectura propriu-zisă a celor care se ofereau
voluntar să citească, dialogul între cei prezenţi asupra
celor citite şi opinia maestrului la final. Iată cum se
desfăşurau şedinţele de la cenaclu, în viziunea lui
Mihail Şerban, unul dintre participanţi (prozator,
traducător, memorialist, pedagog şi bibliotecar la liceul
„Mihai Viteazul” din Bucureşti, liceul unde preda şi
Lovinescu):
„Şedinţele cercului «Sburătorul» nu erau
niciodată organizate dinainte. Rareori se stabilea
dinainte cine va citi – mai ales când vreunul din
«maeştri» îşi anunţa participarea şi lectura sau când
amfitrionul invita el pe cineva să citească la o şedinţă
duminicală. De asemenea, nu exista niciun tipic în
desfăşurarea lor... Un tipic exista numai în felul cum
începeau şedinţele... Adică, la ora cinci, când cele două
încăperi devenite una prin înlăturarea glazvandului erau
pline, dacă nu arhipline – unii veneau pe la patru ca să
ocupe locuri – Lovinescu, care se afla la locul lui la
birou, ridica mâna dreaptă în care ţinea ca pe un sceptru
coupe-papièr-ul de os galben şi rostea sacramental:
«Gata, doamnelor şi domnilor, începem!» În clipa aceea
larma zecilor de şuete – pe grupuri şi grupuleţe – se
frângea brusc şi toate privirile se îndreptau spre el... În
mod obişnuit, după ce se făcea linişte, criticul întreba:
«Are cineva ceva de citit?...» Mai toţi aveau în buzunar
câte ceva pregătit pentru lectură, dar cei mai mulţi, la
care spiritul autocritic intra instantaneu în funcţiune, sau
din timiditate, tăceau... Bineînţeles că erau şi îndrăzneţi
care se repezeau de la început cu: «Am eu ceva!...»
Uneori, însă, după ce criticul punea întrebarea, urmau
clipe lungi de tăcere, încât el trebuia să înceapă
«sondajul» de la om la om... «Dom’... n-ai adus nimic
cu d-ta?» Uneori i se răspundea cu «da», alteori cu
«nu». Mai rar. Dacă undiţa aruncată astfel nu scotea
nimic – lucru care se întâmpla foarte rar –, criticul făcea
apel la «rezervele» sigure, adică Hortensia Papadat-
Bengescu, Gheorghe Brăescu, F. Aderca, Ticu Arhip –
care, în mod obişnuit, erau păstraţi pentru la urmă, ca să
ţie în loc «publicul» şi pentru impresia finală... Deci era
totuşi un tipic – dar fără tipic... Cel care «se oferea» lua
loc pe fotoliul din faţa biroului – anume rezervat, ca să
fie văzut şi auzit din toate colţurile încăperii – şi începea
să citească...
De obicei era ascultat cu atenţie, într-o linişte
desăvârşită, căci Lovinescu, foarte tolerant în alte
privinţe – mă refer în primul rând la participare şi la cei
care puteau lua loc pe fotoliul din faţa biroului – nu

19
Ioana Postelnicu, op. cit., p. 219
admitea ca lectura să fie stingherită de şoapte sau
plecări intempestive... Când cel de pe fotoliul central
isprăvea de citit «opera» sau «capodopera» – exprim
punctul de vedere al autorului – Lovinescu îşi rotea
privirile peste mulţimea celor prezenţi şi întreba: «Ei, ce
ziceţi?» Când la invitaţia lui globală nu lua nimeni
cuvântul, mergea la o adresă sigură: «Ei, ce zici dom’
Aderca?», dacă «dom’ Aderca» era acolo; dacă el
lipsea, i se adresa lui Bebs Delavrancea – (Margareta
Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, profesoară de
limbă română la un liceu din capitală, ascuţit spirit
critic) – «Ce zici Bebs?» şi «dom’ Aderca» sau «Bebs»
şi de cele mai multe ori amândoi îşi spuneau părerea, la
obiect, precis. Începutul era greu. Urmau confirmări sau
infirmări, mai pe şleau sau mai pe ocolite, după caz,
dacă cel care citise era un începător sau un «maestru», a
cărui susceptibilitate trebuia «menajată». Lovinescu îşi
spunea întotdeauna părerea la urmă. Erau însă şi cazuri,
prea evidente, când marele critic îşi spunea primul
părerea: «Nu merge!...» Cea mai tranşantă, adică fără
menajamente, era «caracuda» care reacţiona colectiv, ca
un singur om”
20
.
Observăm din această descriere rolul de
moderator pe care îl avea Lovinescu în cadrul
cenaclului, lasând audienţa să îşi spună cuvântul,
încurajând demersurile critice ale celorlalţi,
exprimându-şi abia la sfârşit punctul de vedere. Este o
atitudine a unui spirit deschis către nou, către dialog,
către schimbul de păreri şi de judecăţi critice, este
atitudinea unui mentor care îşi pune elevii la treabă,
solicitându-le de fiecare dată un exerciţiu de gândire, de
analiză şi de autoanaliză, îndrumându-i discret pe calea
slovelor drepte, fără imputări grave ori excesive.
De remarcat este şi faptul că un rol important în
cadrul întâlnirilor îl are Bebs (Margareta) Delavrancea,
o voce critică de primă clasă, o prezenţă nelipsită de la
cenaclu, la care Lovinescu apelează de fiecare dată cu
încredere. Este o dovadă a faptului că Lovinescu
preţuieşte vocea femeilor, dându-le reprezentantelor
sexului frumos dreptul la cuvânt şi o importanţă la care
doamnele secolului al XIX-lea nici nu visau. Deşi o
apreciază foarte mult pe Bebs (cea de-a doua fiică, după
Cella, a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea are
„luciditatea expresiei”, „puterea dialecticei”, critica sa e
„virilă, directă şi logică”, completată de „o bărbătească
acurateţă de expresie abstractă”
21
), ea nu scapă, totuşi,
de critica maliţioasă a maestrului: „toate silinţele mele
de a o atrage în domeniul mai larg al tiparului, în care
intransigenţa se mlădie, au rămas zadarnice; în această
spaimă de publicitate şi preferinţă pentru cadrul limitat
al divanului turcesc s-a arătat, în sfârşit, femeie”
22
.
Lovinescu vorbeşte şi despre alte păcate ale lui Bebs, pe

20
Mihail Şerban, E. Lovinescu, în E. Lovinescu, Studiu,
antologie şi ediţie de Florin Mihăilescu, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1973, pp. 53 - 54
21
Toate citatele sunt luate din E. Lovinescu, Memorii Aqua
forte, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 244
22
Ibidem, pp. 244 - 245
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
77
care, generalizând, le extinde asupra tuturor femeilor:
incapacitatea ei de a înţelege „superioritatea discreţiei în
orice biruinţă feminină”, precum şi tendinţa de a avea
ultimul cuvânt, tendinţă total neplăcută criticului de la
„Sburătorul”, care se întreabă retoric: „dacă şi în
discuţiile abstracte femeile ar ţinea să aibă ultimul
cuvânt, ce ne-ar mai rămâne de făcut?”
23

Pasajul arată clar faptul că lumea abstractă a
ideilor, stăpânită prin tradiţie de bărbaţi, nu este gata în
totalitate să primească în rândurile ei şi pe
reprezentantele femeilor, cărora, tot prin tradiţie, le-a
fost alocat universul casnic, domestic, minor. Cetatea
Ideilor, deşi cuprinzătoare, nu este încă pe deplin locul
potrivit pentru o femeie, prezenţa ei fiind privită cu
neîncredere, cu sarcasm. Femeile încep însă acum să
facă primii paşi pentru cucerirea acestei cetăţi văzută ca
inexpugnabilă secole de-a rândul, iar Lovinescu este
receptiv în faţa acestei noutăţi, în faţa acestei mişcări.
Cu toate că mai are încă rezervele sale, pe care nu se
sfiieşte să le arate, nereuşind întru totul să depăşească
„spiritul timpului”, Lovinescu va fi un mare promotor al
literaturii feminine: „E drept că deschiderea sa faţă de
femeile scriitoare nu e totală, e drept că nu citeşte fără
prejudecăţi literatura acestora, e drept că atitudinea sa
faţă de autoarele pe care le preţuieşte este, în general,
una condescendent-paternalistă, dar aceste limite ale
criticului (dacă acceptăm că e vorba într-adevăr de nişte
„limite”) sunt în bună măsură cele ale epocii”
24
.
„Bărbatul şi criticul nu se înţeleg în privinţa femeii,
unul raportând-o la condiţia biologică a sexului, iar
celălalt, la actul scrisului literar care e intelectual şi
individual”
25
. Deşi nu reuşeşte să construiască un pod
solid între cele două edificii mentale, între cele două
moduri de percepţie, rolul avut de E. Lovinescu în
susţinerea scriitoarelor rămâne incontestabil.
După moartea criticului, apropiații cenaclului
vor continua să se întâlnească în casa Ioanei Postelnicu,
înființând asociația „Prietenii lui E. Lovinescu”. Până în
1948, ședințele cenaclului se vor ține în salonul
scriitoarei, la întâlniri participând, printre alții, Eugen
Barbu, Laurențiu Fulga, Traian Chelariu, Felix Aderca,
Sanda Movilă, Ticu Archip, Ieronim Șerbu, Virgiliu
Monda. În lipsa Maestrului, ședintele se vor dizolva însă
pentru că nimeni nu se va înălța la valoarea lui, cei
prezenți simțindu-i, din plin, lipsa.










23
Ibidem, p. 244
24
Bianca Burţa-Cernat, op. cit, p. 73
25
Elena Zaharia-Filipaș, op. cit., p. 27

Nicolai TĂICUŢU

Raftul cu cărți

Doina Cernica, Cititoarea, călătoarea Editura
MUŞATINII, Suceava 2014 310 p. Lapidar, Alex.
Ştefănescu spune: În extremitatea nordică a ţării, la
Suceava, trăieşte şi scrie Doina Cernica, o scriitoare
talentată deghizată o viaţă întreagă
în ziaristă. În Cuvânt înainte la
această carte autoarea mărturiseşte:
... cărţile copilăriei şi adolescenţei,
cărţile de poveşti, de aventuri şi de
însemnări de călătorie îţi impun
propriile reguli de citire, că nu ţi se
destăinuie, nu ţi se dăruiesc cu
adevărat, dacă nu îţi regăseşti cât
de cât inocenţa şi implicarea
sufletească din vremea primelor
întâlniri şi iubiri. În strădania, pe de o parte, şi în
izbânda respectării acestei legi, pe de altă parte,
autoarea de cărţi pentru copii şi de însemnări de
călătorie, am descoperit cât de mult ea îmi guverna nu
numai lectura, ci şi scrierea lor. E o mărturisire-
avertisment pe care o datorez cititorilor cărţii de faţă.
Carte despre câteva călătorii ale mele în lumea mare,
însoţită nu o dată de cărţi ale copilăriei şi adolescenţei
şi permanent însufleţită de spiritul lor.

Nicolae Labiş, Opera magna, Editura Lidana,
Suceava, 2013. Ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt
înainte, note, precizări şi comentarii de Nicolae Cârlan.
Şi spune Nicolae Cârlan în Cuvânt-
înainte: … Oricum ar fi, una dintre
condiţiile sine qua non pentru
abordarea şi investigarea în
cunoştinţă de cauză a personalităţii
creatoare a lui Nicolae Labiş,
editarea integrală a operei, măcar
într-o formulă credibilă, am putea-
o considera ca şi înfăptuită prin
tomul de faţă, circa 1300 pagini, în
format (cvasi)academic. (…)… cartea de faţă (…)
reprezintă culegerea cea mai amplă şi mai
reprezentativă din masa enormă de scrieri literare
realizate de genialul şi nefericitul poet Nicolae Labiş în
doar câţiva ani de la începutul activităţii sale creatoare,
care au fost – datorită împrejurărilor, oamenilor etc. –
din nefericire şi ultimii, carte realizată cu toată osârdia
şi dragostea de care a fost capabil un muzeograf.





SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
78
Diana Caragiu, Respiră cu mine, Editura
Vinea, Bucureşti, 2014, 89 p. Volumul este însoţit de
referinţe critice semnate de Chris Tănăsescu
(Margento), Angela Mamier
Nache, Moni Stănilă, Felix
Nicolau. Pentru scurta
prezentare am selectat din
referinţele critice date de
Nicolae Tzone: Diana
Caragiu e, din prima clipă,
Diana Caragiu. Adică e un
poet care rămâne în poezie
de la prima venire. (…) Textele ei sunt complice cu
realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc
întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a
imprevizibilului care aruncă logica în coşul cu locuri
comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de a face,
limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace
(şi bine face) în a “scrie“ scenarii cu trepte
independente între ele (“timpul desfăcut la doi nasturi,
uşor indecent, croşetează/ unul pe faţă, unul pe dos”),
acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă
uşurinţă, în permanenţă între ele, cu bucurie, cu ironie,
cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată
cu inteligenţă electrică.

Adrian Munteanu,
Odihna zborului (soneforisme),
Arania, Braşov, 2014, 133 p. În
cuvântul de încheiere al cărţii, Un
termen inedit, autorul spune: …s-
a născut convingerea că
finalurile sonetelor sunt în
măsură să depună mărturie
despre starea poetului şi, poate,
să contureze aportul lui reflexiv
la vieţuirea mereu încărcată de simboluri, reflexii şi
prefaceri. (Menţionăm că A.M. posedă aproape 1000 de
sonete publicate şi nepublicate.) Recitind sonetele doar
în partea lor finală am sesizat că îmi conturează cu
pregnanţă întregul…(…) Cititorului i-aş recomanda să
nu pornească la lectura sau recitirea acestor distihuri
decât atunci când starea personală va fi înclinată spre
reflexiv şi spre descoperirea posibilelor perle ascunse
în noroi. Astfel, această înşiruire cu relativă lipsă de
continuitate şi fără un fir narativ, aşa cum de regulă s-a
obişnuit să găsească, ar putea fi lipsită de adâncime.
Dacă este aşa sau nu, cititorul va avea ultimul cuvânt.
Zborul sonetelor abia acum caută răgaz.

Florin Caragiu, Omul cu două inimi, Editura
Vinea, Bucureşti, 2014. 106 p. În prefaţa noului volum
de versuri, apărut după precedentele două: Catacombe.
Aici totul e viu şi Sentic, Carmen C. Lasswell scrie:
Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin
Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor de sens fin
încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum
însuşi spune “micile întâmplări ale absenţei”. Fiind
cunoscut ca un promoter, în meditaţiile sale teologice,
ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de
iconicitate, Caragiu se
arată decis să facă din
acesta o cheie
hermeneutică unsă să
dezlege o anumită cultură
creştină a existenţei în
ansamblul ei. (…) O poezie
care iconizează deopotrivă
fericirea şi durerea,
lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de
reuşit spune poetul, “LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA
ÎNTREAGĂ”…Un vers ce sună memorabil.

Clelia Ifrim, Despre natura sufletului/ Sur la
nature de l'âme, Editura Limes,
Floreşti-Cluj, 2013. 92 p. Traducerea
în limba franceză aparţine lui Nicole
Pottier, aceeaşi care pe coperta a patra
a cărţii menţionează: Care este natura
sufletului? Prin atingeri, prin tuşe de
pictură, poeta mărturiseşte realitatea
dragostei care locuieşte în fiecare
dintre noi, această parte luminoasă
care ne este dăruită de la naştere. Tot
aici, o scurtă apreciere critică face şi Jane Reichhold:
Noi suntem natura sufletului. El îngenunchează odată
cu noi. Prin sentimentele noastre el învaţă tot ce este
mai bun. Clelia a prins acest adevăr. Bucură-te de cele
spuse în cartea ei. Cităm poemul de deschidere: Cineva
mă spală cu o spumă roz/ şi-ncep să prind piele dulce-
aurie./ Răsuflarea Lui rămâne-n mine/ ca o lumină
uşoară şi egală,/ pe datorie. (Despre natura sufletului)

Amalia Elena Constantinescu, SAYURI,
TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2013, Colecţia OPERA
OMNIA. Poezie
contemporană 162 p. Din
referinţele critice care
însoţesc acest volum, am ales
din cele semnate de Nicolae
Oprea: Într-un registru de
confesiune sinceră, marcată
de pathos şi ethos, Amalia
Elena Constantinescu
înţelege poezia ca un „cântec
de iubire”, întreţinând nostalgia purităţii. O
sensibilitate exacerbată, însetată de ideal, percepe
lumea „în destrămare”, ca la Lucian Blaga, dar fără a
se lăsa copleşită de imagini agonice... şi de Dumitru
Augustin Doman: Amalia Constantinescu scoboară în
poezie ca o candelă întru răstignire. Luminând în
lumină ea ar putea fi suspinul şi ar putea fi flacăra de
dimineaţă a unei nunţi aşteptate şi definite.



SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
79
Iulian Grigoriu, eu, prea-străinul, TIPO
MOLDOVA, Iaşi, 2013,
Colecţia OPERA OMNIA.
Poezie contemporană 480 p.
Culegerea de faţă, a
doctorului în filosofie, Iulian
Grigoriu, cuprinde o serie de
volume de poezie care nu au
văzut lumina tiparului: eu,
prea străinul (1983-1986),
Caietul de la Rovinari (1986-
1987), Impur (1987-1990), Poem cu Parmenide (2000-
2003) şi volume care au văzut lumina tiparului: Dulcele
timp pentru răpunerea răilor (1985-1995), Faptele,
scrierea (1990-1993), Frumosul măturător al băilor
(1995-1999), Nişte prieteni şi Hrist (2000-2003).
Despre poezia lui Iulian Grigoriu au scris: Viorel
Ştefănescu, Horia Gârbea, Ion Roşioru, Alexandra
Vrânceanu, Valentin Talpalaru, Simon Ajarescu,
Emilian Marcu, Bogdan Rusu, Ruxandra Anton, Simona
Filip, Andrei Stavilă şi Eugenia Ţarălungă.

Cornel Paiu, TABOR
– liturghier – (2005-2013),
Zona Publishers, Iaşi, 2013.
511 p. Volum apărut cu
binecuvântarea Preasfinţiei
Sale Dr. Ioachim Băcăoanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Romanului şi Bacăului.
Metafora “trupului din urmă”
sau continua ascensiune a
Taborului este eseul-prefaţă, din care cităm un
fragment, semnat de Constantin Dram: Sunt poeme ce
reprezintă piese dinspre care se poate pleca către
dezvăluirea unei poetici ad-hoc, mecanism ce nu se
impune numaidecât, deoarece, tot la fel de bine, se pot
identifica şi alte texte dinspre care se poate trece la
configurarea macro-semnificaţiilor acestui volum; acest
aspect se datorează modalităţii de alcătuire a volumului
(în trei secţiuni de referinţă) în aşa fel încât poate
trimite spre imagine a egalităţilor şi simetriilor, aşa
cum se reprezintă ele prin cămările vizibile/ invizibile
ale unui uriaş stup, ale cărui încărcături egale sunt,
cum altfel, dictate de o geometrie divină...

Petru Solonaru, Tetradele, Contact
International, Iaşi, 2013, 90
p. Cele patru lumi ale
poeziei constituie eseul-
postfaţă la această carte
semnat de Liviu Pendefunda.
Cităm, întru prezentare,
câteva menţiuni: ...Citind
acest volum aflăm despre
prezenţa în noi a Marelui
Arhitect al Universului, a
Marelui Anonim, cum îl numeşte Lucian Blaga în
„trilogia cunoaşterii”, aruncând cu săgeţi pline de foc
în întunericul ce scaldă transcendenţa. „Devenirea
lumii are-în demiurg/ însuşi creatorul...” (Demiurgul).
Aceasta înseamnă cunoaştere, gnoza devenind
obligatorie, o necesitate pentru umanitate. (...) Dar
transformarea sacrului în profan, eludarea caracterului
misterios al ritualurilor care de milenii îmbracă
misterele lumii nu rezolvă dezvăluirea transcendenţei
care nu ne aparţine. Şi atunci, există oare mai multe
forme de cunoaştere? Luciferică, paradisiacă sau chiar
cosmogonică, pe când nici cea terestră nu ne este în
totalitate la îndemână...

Victoria Milescu, Existenţele fastuoase,
Editura SemnE, Bucureşti, 2013,
146 p. Eseul pe post de prefaţă
la această carte, Starea de poezie
şi fericirea, aparţine lui Octavian
Soviany, din care cităm:
Prezenţa discretă în tabloul
zgomotos şi pestriţ al literaturii
actuale, străină de cercurile
unde se fac şi se desfac gloriile
literare, Victoria Milescu este
totuşi o voce poetică puternică şi
bine articulată care merită din plin atenţia cititorilor de
poezie. (...) Poeta atinge astfel o autenticitate totală a
scriiturii, devine totuna cu propriul său text, iar scrisul
este ridicat la demnitatea marilor acte existenţiale. Sau
aşa cum spune Victoria Milescu însăşi „chipul meu ia
chipul/ fiecărei litere”, confirmând parcă teoriile
textualiste despre dimensiunea autosacrificială a actului
scriptural. Căci din perspectiva acestei poete, care îşi
trăieşte scrisul cu o intensitate extremă, poezia nu este,
nu poate fi, decât jertfă de sine.

Marin Moscu, Pete de
lumină pe fereastra vieţii,
Editgraph, Buzău, 2013, 201 p.
Prefaţatorul cărţii, Ioan Dănilă
evidenţiază: Marin Moscu nu
este la prima aventură lirică, dar
acum e altc(in)eva. Şi-a adunat
toate energiile, şi-a măsurat
puterile şi a purces la
caligrafierea unui volum care-i
va deveni buletin de identitate pentru încă multă vreme.
Cu vorbele lui, de parcă ar fi vorbele noastre:
„Doamne, haina vieţii o tocesc/ S-o agăţ la tine-n cui!”,
când „O pânză de păianjen mai înghite/ Focul meu
mutat într-un mesaj.” (...) Conştiinţă a unei realităţi
bulversate şi bulversante în continuare, receptacul prea
încăpător al neliniştilor noastre clamate şi totuşi
neauzite, poetul ne pune la îndemână o alternativă
miraculoasă pentru a ne salva: poezia. Fie ca glasul să-
i fie ascultat, fie ca noi să-l citim, fie ca literatura să
rămână parte a fiinţei noastre!

SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
80
Reviste literare

Actualitatea literară, anul V, nr.38, mai 2014,
Lugoj În editorialul său, Despre talentul şi inspiraţia
poeţilor, Nicolae Silade spune că: talentul e un dar şi că
dăruirea asta nu are altă logică în afară de dragoste.
(…) La fel stau lucrurile, cred, şi cu inspiraţia. Şi ea tot
din dragoste vine… Doamna Magda Ursache scrie eseul
Grădinar în grădina de sus, iar Virgil Diaconu
comentariul critic: Cărtărescu, poet sinclonizat. Poezie
semnează: Rita Chirian, Alexandra Negru, Georgia
Miculescu, Denisse Huzum, Andrei Zbîrnea, Georgian
Ghiţă şi Ion Maria, iar proză: Catia Maxim, Oleg Carp,
Nicolae Bălaşa şi Alexandru Moraru. Ionel Bota face
cronică literară la volumul Întâmplări simple de Geo
Galetaru, iar Remus Valeriu Giorgioni, după ce se află
în dialog cu Veronica Balaj, prezintă cările: Momente şi
schiţe pe scena criticii de Augustin Cozmuţa, În numele
tatălui de Horia Ungureanu, Manuscrisul cu scriitori de
Virginia Pilat, În drum spre Nisa de Marian Drumur,
Într-o elegie cu obloanele trase de Ion Cocora, versuri
cu vino-ncoacede Marian Dragomir, Teutonul de Liliana
Ardelean şi Semne de carte de Rodica Lăzărescu.
Luminiţa Zaharia prezintă Dintr-un vis în altul de Ana
Maria Gîbu, iar Antoaneta Turda …cu Pavel, pe drumul
Damascului de Rodica Dragomir.

ARGEŞ, Serie nouă, Anul XIV (XLIX), nr.
5(383), mai 2014, Pitești Scurt şi la obiect spune
Gheorghe Grigurcu, aflat în dialog cu Dumitru Augustin
Doman: Valoarea în literatură se stabileşte prin
detaşarea ei de nonvaloare. Socotind băbeşte, prin
separarea grîului de neghină... Foarte motivat şi
comentariul lui Liviu Ioan Stoiciu: Cine ne salvează
viaţa literară de la moarte. Cronica întârziată a lui
Nicolae Oprea are ca obiect cartea lui Gellu Dorian,
Şaizeci de pahare la o masă. Dumitru Augustin Doman
face cronică literară la volumul lui Mihai Vişoiu - Viaţă
cu lupi, bani şi moarte şi prezintă cărţile: Apropieri
insolite – schiţe de idei de Vasile Tomoiu, Urmuz în
conştiinţa criticii de Constantin Cubleşan, Cumetrii
molcome de Daniel Săuca şi Diavolul şi stewardesa de
Ioan Barbu. Seria cronicilor continuă cu: Mircea Bârsilă
(Eugen Suciu, Ţeasta), Nicolae Jinga (Alexandru
Drăghici, Păsări greşite), Viorel Nica (James Joyce,
Exilaţi – trad. Dan Ciobanu), Octavian Mihalcea (Geo
Galetaru, Întâmplările simple), Ştefan Dimitriu (Viorel
Dianu, O, ce lume minunată!) şi Şt. Ion Ghilimescu
(Iulian Moreanu, Febra). Proza este semnată de Marin
Ioniţă şi Adrian Alui Gheorghe (ambii cu fragmente de
roman), iar Andrei Zanca este prezent cu fragmente din
Cartea surâsului – jurnalul unui drum lăuntric.

a t e n e u, Anul 51 (serie nouă), nr. 537, mai
2014, Bacău. Cultura trebuie să existe, să dureze, să-şi
îndeplinească rolul care ţine de simbol, de reputaţie
spune Maria Carpov în dialog cu Ioan Dănilă. Eseurile
din acest număr sunt semnate de: Dimitrie-Ovidiu
Boldur (Grigore Tabacaru şi muzeistica băcăuană),
Elena Ciobanu (El/ea), Vasile Spiridon (Evrei pentru
români şi români pentru evrei), Ştefan Munteanu
(Henrieta Sachelarie despre pesimismul eminescian –
I), Gheorghe Iorga (Între mine şi mine cu Leonardo şi
domnul Teste – III), Ion Fercu (Prin subteranele
dostoievskiene -27). Cronică literară scrie Adrian Jicu
pentru Beniamin de Eugen Uricaru, iar note de lectură
semnează: Marius Manta (liviu Chiscop, Drama lui Ion
Luca), Dan Perşa (Valentin Talpalaru, Cu amurgul în
lesă), Gabriela Gîrmacea (Dan C. Mihăilescu, Castelul.
Biblioteca. Puşcăria. Trei vămi ale feminităţii
exemplare). Comentarii critice fac: Nataşa Maxim (Jeni
Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit), Dan
Petruşcă (despre iubire – 4), Constantin Trandafir
(Poetul – Virgil Diaconu, n.r. – şi făpturile Domnului),
Constantin Călin (Mozaic – 5) şi Marius Manta (Arşavir
Acterian, Jurnal).

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXV, nr.
3-4 (277-278), martie-aprilie 2014, Suceava Vasile
Proca oferă un poem trist drept autograf, apoi intră în
dialog cu Miljurko Vukadinović, iar Liviu Ioan Stoiciu
anunţă, în comentariul său, că Viitorul sună într-o
dungă în cultura română. Din gama variată a eseurilor
şi comentariilor amintim: Ţărănuşul de Magda Ursache,
Trei ipostaze poetice ale mării de Petru Ursache, Un
broscoi urât tulbură apa de Adrian Alui Gheorghe, Cap
şi pajură şi impresiile şi expresiile unui invalid din
războiul rece despre războaiele ruse-urss-iste de Leo
Butnaru, Nichita Stănescu şi „dreptul la timp” de A.D.
Rachieru, Mihai Eminescu şi Taras Şevcenco – sub
semnul unei sintagme viabile:poet naţional de Ion
Cozmei, Iancu Nistor în viaţa culturală a Bucovinei de
odinioară de Lucia Olaru Nenati, Un eminescian
autentic: Costache Ioanid de R.V. Giorgioni şi Jurnal
de călătorie: Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi
mâine (IV) de Marius Chelaru. Cronică literară
semnează: Ioan Holban (Solilocvii, Vasile Burlui),
Valeria Manta Tăicuţu (Respiră cu mine, Diana
Caragiu), Alexandru Ovidiu Vintilă (Tot atât de liber,
Constantin Abăluţă şi Liviu Antonesei (Negru de iarnă,
Camelia Iuliana Radu).

Bucureştiul literar şi artistic, Anul IV, nr.5
(32), mai 2014 În editorialul său intitulat Percepţia
publică a scriitorului român de azi, Florentin Popescu
aminteşte: Se ştie, de altfel, ca pentru oamenii
condeiului vremurile n-au fost niciodată prielnice. Şi
totuşi au apărut opere de valoare. Aflat în dialog cu
Florentin Popescu, Petru Demetru Popescu se
destăinuie: Am spus mereu adevărul, nu mi-am trădat
niciodată iubirile. Comemorarea lui Tudor Vianu, 50 de
ani de la trecerea în nefiinţă, i-a prilejuit lui Marian
Nencescu comentariul Virtuţile paideii. Cronica literară
este susţinută de Ion Roşioru (Candela aprinsă de Mihai
Sălcuţanu) şi Florentin Popescu (Buzăul înainte de
toate. Despre Alex. Oproescu şi cărţile sale, o antologie
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
81
de Nistor Tănăsescu), iar de sub dulcea povară a
amintirilor, Nicolae Constantinescu consemnează
despre scriitorul ialomiţean Marian Ştefan. Poezia este
semnată de: Eugenia Bulat, Costel Stancu, Daniel
Adrian Marin, Alexandru Cazacu, Gabriela Dragnea,
Gheorghe Ifrim, Petru Solonaru, Dumitru Ichim,
Răzvan Ioniţescu. Cu un fragment de roman este
prezent Ioan Dumitru Denciu.

Cafeneaua literară, Anul XI, nr. 5/ 136, mai
2014, Piteşti Virgil Diaconu prezintă câteva idei pe
sărite de la colocviul Gustul criticii – gustul publicului
(27 apr. 2014), iar Ion Lazu face Consemnări la un
colocviu despre gustul literar... Şi a consemnat pe:
Nicolae Manolescu, Radu Voinescu, Horia Gârbea, Ion
Simuţ, Florin Mihăilescu, Vasile Spiridon, Viorica
Răduţă, Adrian G. Romila, Florin Dochia, Dan Cristea,
Angelo Mitchievici, Gelu Negrea, Felix Nicolau,
Răzvan Vancu, Lucian Chişu, Virgil Diaconu. Alex
Ştefănescu este prezent cu eseul Despre demitizare, iar
Aura Christi, cu două eseuri: Dedublaţii iisusiaci şi
Moartea noastră cea de toate zilele. Virgil Diaconu
realizează studiul critic B. Fundoianu sau Poezia ca
recuperare a realului, iar Adrian Dinu Rachieru face
profilul: Aurel Rău sau „filosofia ochiului”. Nu lipsesc
Aforisme de Gheorghe Grigurcu, iar Passionaria
Stoicescu face cronică literară cărţii Aceeaşi lună peste
sat de Florentina Loredana Dalian. Lecţia de poezie este
susţinută de Shi Tao şi Robert Frost (trad. Horia
Gârbea), Randall Jarell şi Rainer Maria Rilke (trad.
Şerban Foarţă) şi T.S. Eliot (trad. Florin Dochia).
Semnează tot poezie: Daniel Corbu, Ilie Vodăianu,
Liviu Popescu şi Benjamin Fondane (trad. Ştefania
Mincu).

Contraatac, Anul XV, nr. 33, iunie. 2014,
Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş” Adjud. Am scris
enorm până acum, pentru că am suferit enorm, dar am
avut curajul să privesc în viitor şi să cer mai mult de la
mine şi de la Dumnezeu spune Ionuţ Caragea în dialog
cu Adrian Botez. Eseistic, Liviu Ioan Stoiciu se
întreabă: Literatura română, încotro? Adrian Botez
scrie despre aniversarea lui V. Voiculescu – 130 de ani,
comemorarea lui Liviu Rebreanu – 70 de ani şi o serie
de comentarii: Cazul Klaus Iohanis sau Când nu urmezi
linia instinctului de neam...!; Şezătorile organizate de
Octavian Goga la Răşinari, România este vatra Europei
şi a lumii (cf. Harald Haarmann) şi Folclor daco-
românesc – Paştele Blajinilor. Alte comentarii
semnează: Corneliu Leu (Ca să avem certitudinea
egalităţii europene a fiecărui vot exprimat), Corneliu
Florea (Echinox cu fantome iredentiste) şi Sorin Langu
(Moartea lui Stalin. Dintre cei care semnează poezie
amintim pe: Valerian Călin, Elena Niculescu, Dorina
Camelia Buduşan, Eugen Evu, Raisa Boiangiu, Dumitru
Ichim, George Anca, Ionuţ Caragea, Paul Spirescu,
Andrei Zanca, Theodor Răpan, Cezarina Adamescu,
Ioana Stuparu, Ioan Miclău, Rade Silian, Ştefan Doru
Dăncuş, Gabriela Pachia, Ion Pachia Tatomirescu.

FEED BACK, Anul XI, nr 5-6, mai-iunie 2014,
Iaşi Din bogatul şi valorosul conţinut al acestei ediţii
remarcăm eseurile: O previziune ştiinţifică
eminesciană: cuanta de Mihai Cimpoi, Poezia în
viziunea lui B. Fundoianu de Virgil Diaconu, Mircea
Eliade. Artă şi sacralitate de Valentin Ciucă, Mioriţa
sau Dracula de Iustin Panţa, Cezar Ivănescu: „O
reprezentaţie sacră pe o scenă platonică” de Lucian
Gruia şi travaliul unui poem de Livia Ciupercă, Ideea
progresului în artă de Joseph-Emile Muller; cronicile
literare semnate de: Dan Mircea Cipariu (Nicolae
Bacalbaşa, Opriţi dricul, mortu' ăsta n-a dat plicul),
Petre Isachi (Viorel Savin, Hotel „Far east”), Florentin
Smarandache (Ionuţ Caragea, Antologie de poeme);
cărţi prezentate de: Adrian Dinu Rachieru (Theodor
Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru), Vasile
Dan (Adam Puslojić, Mercor), Daniel Corbu (George
Vulturescu, Aur şi iederă), Nicolae Dabija (Gaetano
Longo, Ferestrele vântului), Andrei Sturdza (Dumitru
Augustin Doman, Cititorul de roman); poezii inedite de
Leonid Dimov şi Ion Stratan; poezie semnată de: Denisa
Lepădatu, Ghiţă Georgian, Monica Râpeanu, Florin
Caragiu, Constantin Mănuţă, Florentin Palaghia, Yvan
Goll (Cântece de dragoste malaeze – trad. Petre Stoica).

Fereastra, Anul XI, nr. 4(85), mai iunie 2014,
Mizil Ediţia este deschisă prin consemnarea
evenimentului memorabil care a avut loc la Mizil:
lansarea cărţii La marginea lumii de Emil Proşcan şi
Ecaterina Bargan. Proza scurtă predomină acest număr
fiind semnată de: Alexandru Juncan, Mihai Batog-
Bujeniţă, Florentina Loredana Dalian, Paul Mihalache,
Andrei Velea, Elena Hanganu, Maria Niţu, Larisa Elena
Stan. Eseurile aparţin lui Dorin Mureşan (De ce sunt
scriitor? şi Când scrii „o femeie”) şi Emil Proşcan
(Despre puterea de a fi). Comentarii critice semnează:
Maria Pilchin (Anna Gavalda, Darul unei zile), Corneliu
Vasile (Gheorghe Andrei Neagu, Poemele din templu),
Florin Ursuleanu (Nistor Tănăsescu, Antologia de
referinţe publicistice Buzăul înainte de toate. Despre
Alex. Oproescu şi cărţile sale, Laurenţiu Orăşanu, Totul
pe alb şi Mirela Bălan, Supradoză), Mihai Lovin Caşoca
(Gheorghe Andrei Neagu, Poemele din templu), Lucian
Mănăilescu (Marius Manta, Literaturbahn) şi Emil
Niculescu (Octavian Mihalcea, Bestii şi basme). Poezia
e semnată de: Tincuţa Horonceanu Bervenic (poetul
lunii mai), Bianca Dan, Adi Sfinteş şi Nina Cassian (in
memoriam). Ultima pagină şi-a rezervat-o sieşi Lucian
Mănăilescu, POEZIEI sale dintr-un volum aflat în
pregătire.

Helis, Anul XI, nr. 5 (133), mai 2014, Slobozia
Adevărurile vieţii nu ne aparţin, noi doar le trăim aşa
cum ne sunt date reprezintă citatul aforistic care încheie
eseul Mama lui Andrei de Dan Elias. Alte eseuri sunt
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
82
semnate de: George Apostoiu (Cioran. Suferinţa de a
trăi sau despre paradisul vieţii ca loc de tortură),
Georgiana Căciulă (Acest arbore liric) şi Alexandru
Bulandra (Isus şi Proiectul „Asaltul Cerului”). Florin
M. Ciocea completează Manualul de fenomenologie cu
episodul al patrulea, Jurnalul intim din Fondul
Constantin Ţoiu se află tot la episodul al patrulea, în
timp ce George Theodor Popescu prezintă Conturul
umbrei – din înSemnările unui poet ratat. Florentina
Loredana Dalian semnează reportajul unei întâlniri
scriitoriceşti: De la noi, la Teleorman. Semnează
poezie: Marius Stan, Marian Stefan, Nicolae Teoharie,
Petre Ioan Creţu, Ion Roşioru, Victor Nicolae, Costel
Bunoaica, scriitorii teleormăneni – Eugenia Dumitriu,
Ion Drăghici, Domniţa Neaga, Florina Isache,
Alexandra Cutieru – şi trei poeţi din Bitola (Macedonia)
– Radovan P. Ţvetcovski, Miliţa Dimitrijovsca-
Radevsca şi Vesna Mundişevsca-Veljanovsca (trad.
Dina Cuvata, aşezare Gheorghe Dobre). Grigore
Spermezan face cronică literară la cartea lui Valentin
Mureşan intitulată Un filosof rătăcit.

HYPERION, Anul 32, Nr.4-5-6/ 2014 (240-
242), Botoşani. (prima parte) Eu sunt de căutat şi de
privit ca o sumă, chiar şi a ceea ce pare de neînsumat
spune invitatul revistei, Gabriel Chifu în dialogul iniţiat
de Gellu Dorian. Apoi, invitatul oferă revistei, spre
publicare, un grupaj de poeme, iar Lucian Alecsa, în
contrapartidă, oferă cronică literară la romanul Punct şi
de la capăt de Gabriel Chifu. Târg lesne încheiat. În
continuare Andra Rotaru intră în dialog cu Dora Pavel,
cu Marius Aldea, cu Lavinia Bălulescu. Liviu
Pendefunda participă la ancheta revistei Scriitorul –
destin şi opţiune. Dintre cei antologaţi la poezie
amintim pe: Emilian Galaicu-Păun, Radu Florescu,
Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Ion Tudor
Iovian, Petruţ Pârvescu,, Constantin Iftime, Dumitru
Necşanu, Cristina Prisecaru Şoptelea, Luminiţa Amarie,
Domnica Pop, Vlad A. Gheorghiu, iar la proză pe: Dan
Perşa, Radu Aldulescu, Constantin Arcu, Carmelia
Leonte, Valentin Coşereanu. Leo Butnaru ne oferă spre
lectură: Jurnal mixt: din Crimeea spre Volînia.
Cronicile literare sunt semnate de: Lucian Alecsa
(Elefantul de câmpie de Constantin Iftime, VorbaIago
de Nicolae Coande şi Ikebana de Liviu Georgescu),
Vasile Spiridon (Virgil Teodorescu. Monografia operei
de Claudia Mihaela Vlaicu), Octavian Soviany
(Eroticele, de Dominic Brezianu) şi Florin Caragiu
(Memoria de Angela Mamier Nache).

LITERE, Revistă lunară de cultură a Societăţii
Scriitorilor Târgovişteni, Anul XV, Nr.5 (170), mai 2014
Încă de la deschiderea acestui număr remarcăm prezenţa
unor personalităţi ale culturii române: Barbu
Cioculescu, cu un fragment din volumul în pregătire,
Amintirile unui uituc – exerciţii de memorialistică,
vol.II şi Mihai Cimpoi, cu un fragment din volumul aflat
în pregătire, Anatomia fiinţei (Şcoala literară de la
Târgovişte). Apoi studiile semnate de Dorina Grăsoiu
(Campania „generaţionistă” în presa interbelică
românească – 2), Horina Loredana Stoica
(Coordonatele poeziei Anei Blandiana – analiză
semantic-textuală -5) şi comentariul lui George Coandă:
Starea de românitate. Străvechea unitate a neamului
(3). La rubrica proză sunt prezenţi: Mihai Stan, Ion
Marculescu, Corin Bianu şi Savian Mur. Florentin
Popescu face portret în peniţă lui George Theodor
Popescu, următorii (dintre mai mulţi) fac cronică
literară: Tudor Cristea (George Geacăr, zoom. gaura de
vierme şi foarte, foarte aproape), Magda Grigore
(Cristian Meleşteu, Revoluţia borfaşilor), Aureliu Goci
(Ştefan Dorgoşan, Garnizoana Malamoc), Emil
Lungeanu (N.N. Negulescu, Nunta cuvintelor).

Oglinda literară, anul XIII, nr. 150 mai 2014,
Focşani. Prea multe îndoieli are Ştefania Oproescu în
editorialul său. Tocmai de aceea am reţinut motto-ul dat
de călugărul italian, secolul al X-lea, Somadeva Suri:
De obicei, oamenii zăpăciţi de zvonuri nu sunt în stare
să judece. Dar în interiorul revistei nu sunt zvonuri,
astfel că, Theodor Codreanu, cu Numere în labirint, se
află în I. ianuarie-decembrie 1986 între 8804 şi 8881.
Remarcăm apoi două eseuri semnate de Lucian-Zeev
Herşcovici (Limba Română în Israel) şi Aureliu Goci
(Horia Gârbea sau Spiritul clasic dincolo de frontiera
absurdului). Din cartea Paradigme ale Tragediei
Basarabiei de Gh. Buzatu este reprodusă stenograma
intitulată: Suntem prea aproape de Rusia şi prea
departe de Dumnezeu. Constanţa Cornilă face o
prezentare plină de poezie volumului Eneida
fantasmelor de Marina Raluca Baciu, iar Gheorghe
Neagu, o prezentare de suflet cărţii Canada văzută de
aproape de Tit Tihon. Semnează cronici literare Aureliu
Goci (Călător în constelaţia rătăciţilor, Dorin Ivan),
Lina Codreanu (Arşiţa din ploi, Gheorghe Neagu),
Florentin Popescu (Himera cu sfeşnic aprins, Doina
Popa) şi Dumitru Anghel (Primăvara fără sigiliu,
Denisa Lepădatu, Anatomie de ploaie, Cristina Terente
şi Solie, Viorel Dinescu). Marius Chelaru se află Cu
pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea, Petrache
Plopeanu, în Cârciuma filosofică „La UŢΔ.

ONIX, revistă editată de Centrul de excelenţă
în promovarea creativităţii româneşti Londra, Anul III,
nr.3-4 (19-20), mart.-apr. 2014. Director: Constantin
Huşanu, Redactor şef: Ioan Mititelu. Spicuim din eseuri:
Elegiile lui Nichita Stănescu şi nonnervurile lor afective
de Lucian Şt. Mureşanu, fragmente din volumul aflat în
pregătire Numere în labirint de Theodor Codreanu,
Aurul din poezia lui Nicolae Labiş de Vavila Popovici şi
Mioriţa – operă încadrabilă unei literaturi mistice de
Camelia Suruianu; din cronicile literare: Constantin
Blănaru (Emilian Marcu, Mirări din alte veacuri) şi
Maria Apetroaie (Vasile Popovici, Sete de albastru); din
textele critice ale lui Emilian Marcu: Basarabia
eminesciană de Theodor Codreanu, Eu sunt cel ce sunt
SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
83
de Vasile Tărâţeanu şi Sufletul singur... de Ion Maftei
(Flavus); dintre prozatori: Boris Mehr, Constantin
Huşanu, Ioan Mititelu, Ioan Baban, iar dintre poeţi:
Petruş Andrei, George Stanca, George Roca, Eugen
Evu, Gheorghe Neagu, Daniel Corbu, Adrian Botez,
George Anca, Dumitru Ichim.

ProSaeculum, Anul XIII, nr. 1-2 (93-94), 15
ian. – 1 mart. 2014, Focşani Ion Tudor Iovian şi
redacţia deplâng dispariţia lui Mircea Dinutz la un an de
eternitate. Ionel Necula vorbeşte în editorial despre
reciclarea idolilor. Domna Magda Ursache scrie cu
pioşenie eseul Un suflet este o teofanie. Seria eseurilor
este deschisă, ca de obicei, de D.R. Popescu (Domnule
Valentin Hossu-Longin,) urmat de: Iordan Datcu (Vasile
Voiculescu despre horă), Constantin Coroiu (Portrete
cu şi fără ramă), Jeana Morărescu (D.R.Popescu şi
perceperea construcţiei „crucificate” a lumii), Mădălin
Roşioru (Deletus interruptus...), Ionel Popa (De la
clopot la cupolă-I). Remarcăm, în continuare, Jurnalul
poemelor de Liviu Ioan Stoiciu, interviurile realizate de:
Victoria Milescu cu acad. Gheorghe Păun, Marin Iancu
cu Mircea Tomuş, Rodica Lăzărescu cu Tudor
Gheorghe şi Dumitru Velea cu Anni-Lorei Mainka.
Două comentarii critice ne atrag atenţia: Radu Cârneci:
„omul cultural” şi „erosofia” (II) de Jeana Morărescu
şi Despre „insuficienţele” lui Eugen Ionescu de Petre
Isachi. Din cronicile literare amintim: Ionel Necula
(Petru Ursache, Etnosofia), Ion Roşioru (Mihai M.
Macovei, Actorul, otrava şi pâinea şi Nicolae Pogonaru,
Oraşul din camera web).

Revista Nouă, Anul XI, nr. 2 (81)/ 2014,
Câmpina O informaţie necesară este editorialul lui
Florin Dochia (Criticul şi publicul său: divergenţe,
convergenţe, compromisuri), ecou la colocviul Gustul
criticii – gustul publicului (26 aprilie 2014). Seria
cronicilor literare este deschisă de... comentariul lui
Constantin Trandafir: Camil Petrescu. La ctitoria
romanului românesc modern. Urmează: Christian
Crăciun (Sandu Tudor, Universalism Românesc), Stan
Brebenel (Florin Meşca, Nevăzutele cărări), Serghie
Bucur (Codruţ Radi, porţi de... vreme închise), Victor
Sterom (remember Petre Ghelmez şi breviar Ion Mircea,
Terra Balerina şi Constantin Abăluţă, Totul despre
nimic), Lucian Gruia (Viorel Martin, Aventurile lui
Tudor), Petru Hamat (Raul Bribete, Caniculă în
diamant), Petre Isachi (Nicolai Tăicuţu, La început a
fost câmpia), Titus Vâjeu (Serghie Bucur, APTER).
Semnează proză: Ani Bradea, Iulian Moreanu, Corina
Chihaia, Diana Trandafir, iar poezie: Ioana Mihai,
Victor Sterom, Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, Ştefania
Ene, Marian Hotca, Geo Galetaru, Dan Dănilă, Beatrice
Ruscu şi Ştefan Al.-Saşa (parodie).

Vatra veche, serie veche nouă, anul VI, nr. 5
(65), mai 2014, Târgu Mureş. Daniel Drăgan, provocat
la un dialog despre interviu de Nicolae Băciuţ, spune
undeva: deseori cititorul e interesat nu doar de adevărul
artistic pe care-l conţine produsul ficţiunii, ci şi de
adevărul celălalt, al realităţii brute de la care
presupune că a şi plecat ficţiunea. Dintre eseuri
remarcăm pe cel al lui A.I.Brumaru (Părintele Thom –
O privire teoretică) şi pe cele prilejuite de evocarea
Magdei Isanos semnate de Nicolae Băciuţ (Seninătatea
împăcării) şi Miruna Ioana Miron (Rădăcina). Au
realizat cronici literare: Răzvan Ducan (Lazăr Lădariu,
Medalii de rouă), Nicolae Băciuţ (Anica Facina,
Personalul de noapte şi Liliana Petcu, Zâmbete şi
ziduri), Gellu Dorian (Vasile Popovici, Solstiţiu
hiperboreal), Lucian Gruia (Dan Anghelescu, Şi atunci
ar fi trebuit să vorbesc...), George Anca (Vasile Menzel,
Iubeşte-mă şi Ia-mă cu tine), Andrei Pogány (Stejărel
Ionescu, Castelul de nisip), Helene Pflitsch (Ion C.
Gociu, Maia), Constantin Stancu (Radu Igna, Valea
proscrişilor).

URMUZ, seria a doua, No.2 şi No.3, februarie
şi martie 2014, Câmpina. Liliana Ene semnează eseul
despre bucuria lecturii, iar de la Colocviile „Nichita
Stănescu” ne parvin două comentarii semnate de
Constantin Hârlav (Ceea ce îmi amintesc şi ceea ce am
uitat – dec. 1985) şi de Ion Stratan („Sporind a lumii
taină” – dec.1987). Cronici literare au realizat: Florin
Dochia (gânduri în cuşcă, Maria Dobrescu), Lucian
Gruia (Cascada îngheţată, Lucia Maria Purdescu şi
Negru de iarnă, Camelia Iuliana Radu) şi Ioana Geacăr
(Memoria, Angela Nache Mamier). Alfred Jarry de la
ubu la `patafizică şi Identitate şi alteritate în poezia
eminesciană pornind de la Søren Kierkegaard sunt două
comentarii semnate de Ştefan Alexandru Ciobanu,
respectiv Ioana Ursu. Folcloristul Gherasim Rusu
Togan este prezent prin Descântec pentru dezlegarea
fântânii. Poezie semnează: Elena Dinu, Monica
Berceanu, Valentin Irimia, Dan Dănilă, Elena Glodean,
Magda Mirea, Irina Lucia Mihalca, Igor Ursenco, Raul
Bribete, Octavian Mihalcea, Florin Dochia (versiune în
lb. engleză de Elena Dinu). Texte din Arthur Rimbaud
(Adio!) şi Charles Baudelaire (Sfaturi pentru tinerii
scriitori) sunt traduse de Liliana Ene. Florin Dochia
traduce din Lawrence Ferlinghetti şi T.S. Eliot, iar
Liliana Ene şi Florin Dochia traduc din Cristopher
Marlowe, Sir Walter Raleigh şi W.H. Auden.













SPAŢII CULTURALE, nr. 34 / mai-iunie 2014
84









Râmnic, mon amour!

Dimineţile sunt banale. Cuminţi. Fără vlagă. Mai latră câte un câine – de
prin curţile oamenilor, că aceia de pe stradă sunt încă fericiţi în adăpostul nou
creat -, mai cotcodăceşte câte o găină, mai anunţă câte un cocoş că undeva, ascuns
sub tavanul cenuşiu de nori, a răsărit soarele. Pe străzi, ici şi colo, câte-un adormit
cu mătura în mână, câte-un navetist trezit prea târziu, câte-o dubiţă albă care
aprovizionează magazinele de la doi paşi ori cele câteva supermarketuri care
supravieţuiesc prin ele ştiu ce minune. Dacă n-ar fi cele câteva cartiere cu blocuri,
te-ai crede undeva, la ţară, în sânul vergin al naturii: o spun până şi vrăbiile,
aruncate cu pumnul pe asfaltul gri, ca nişte seminţe care-au uitat să încolţească, o
spun şi graurii, şi cele câteva rândunici, ori ciocârlii... ba, până şi privighetoarea
care-şi trage sufletul în copacii de peste drum, ameţită de lumina lăptoasă a
începutului de zi.
Dimineţile sunt banale în orice târg de provincie, adică în acel loc în care nu
se întâmplă mai nimic, niciodată. Singurele „evenimente” par să fie
înmormântările, din ce în ce mai dese şi cu oameni din ce în ce mai tineri. „S-au
îmbătat în bar, pe la unu noaptea, şi s-au tăiat”, se aude prin târg. „Elev de liceu,
săracul, avea toată viaţa înainte, ce l-o fi scos din casă la ora aia, să se pună în
gură c-un dement? Acum, de, nebunul e la balamuc, dar copilul putrezeşte, că nu
mă putea lua Dumnezeu pe mine în locul lui...”. Şi discuţiile de la colţul străzii,
din piaţă, din cimitir, au acelaşi subiect: „E plină lumea de nebuni, auzi, să-şi
omoare concubina şi fetiţele, ce vină aveau ele, că bine zice Proteveul, suntem un
neam de tâmpiţi şi de criminali” sau „Era bolnav, săracul, cancerul îi caută pe cei
mai tineri, s-a săturat de bătrâni”...
Oraşul naşte puţini tineri şi are grijă de ei cum poate, dându-le ceea ce
părinţii lor nu prea au avut: libertatea de a face orice, oricând, oricum. Nu se miră
nimeni când, după miezul nopţii, grupuri mici şi zgomotoase acoperă centrul cu
un covor gros din coji de seminţe şi peturi în care-au fost băuturi ieftine şi
proaste; nu se mai miră nimeni când prima repriză de somn a locuitorilor paşnici
este întreruptă de boxele maşinilor second hand; nu mai cârcoteşte nimeni pe
seama excesului de manele şi viteză, adică pe seama distracţiei de amărât tânăr şi
incult, care crede că-şi depăşeşte condiţia şi trăieşte „la maxx”. Nu se mai miră
nimeni când elevii de liceu, în dimineaţa absolvirii, colindă uliţele în convoi de
maşini împodobite cu baloane, ursuleţi de pluş gata smotociţi şi flori pălite:
urletele, înjurăturile, muzica proastă, ţinuta de stadion peste care, ca o glumă, sunt
aşezate toca şi pelerina de inspiraţie occidentală par a fi acceptate cu resemnarea
omului care nu mai aşteaptă nimic bun, de la nimeni.
Tinerii profită. Cresc, se duc la liceu ca să aibă unde pleca de acasă, nu
învaţă nimic şi visează să-şi părăsească părinţii, oraşul, ţara, cât mai curând. „Să
ne purtăm frumos cu ei, vor fi plătitorii noştri de pensie”, mai şopteşte câte-un
naiv. „Sau ăia care ne vor alege azilul”, crede altul c-a făcut o glumă.
Dimineţile sunt banale pentru că nici un tânăr nu mai râde la ele, nu le mai
priveşte ca pe un miracol, ca pe un dar de la Dumnezeu. „Băi, să-mi... iar s-a făcut
dimineaţă, frate, morţii mă-sii de treabă!”, comentează tânăra generaţie, dedată la
trai nocturn intens, fiindcă întunericul pare din ce în ce mai primitor – aproape
matern – pentru „viitorul” patriei.
Valeria M.T.