UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

CENTRUL DE STUDII EUROPENE






ECONOMIE SI POLITICI REGIONALE









Prof. Univ. Dr. Daniela Luminita Constantin
Capitolul 1

BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI REGIONALE

CUPRINS:
1.1.Obiectul economiei regionale
1.2. Definirea şi tipologia regiunilor


1.1.Obiectul economiei regionale

Economia regională - disciplină mezoeconomică, axată pe problemele specifice regiunilor:
- factorii care determină rezultatele activităţii economice, gradul de ocupare într-o regiune;
- cauzele diferenţelor interregionale în privinţa ritmului creşterii economice, a nivelului de
trai, a ratei şomajului;
- factorii migraţiei interregionale etc..

Subiecte abordate (în care spaţiul exercită o influenţă nemijlocită):
- localizarea (amplasarea ) obiectivelor economice;
- echilibrul economic spaţial;
- creşterea economică regională;
- substituirea spaţială a factorilor de producţie şi mobilitatea spaţială a acestora;
- determinarea ocupării şi veniturilor în plan regional;
- eficienţa structurilor spaţiale;
- fundamentarea strategiilor şi politicilor regionale ş.a..

Economiile regiunilor şi economia naţională – asemănări, în special în termenii analizei
rezultatelor activităţii economice, veniturilor, ocupării etc..


Deosebiri:
- economiile regiunilor sunt mult mai deschise decât economiile naţionale cărora le aparţin;
- gradul de mobilitate a forţei de muncă şi a capitalului este semnificativ mai mare între
regiunile unei ţări decât între ţări;
- migraţia interregională a factorilor de producţie este afectată într-o măsură mult mai mică de
barierele de legislaţie, limbă, politică etc. decât migraţia internaţională;
- interdependenţele dintre regiuni în cadrul unui anumit stat sunt, ca regulă generală, mult mai
intense decât între ţări.

Economia regională analizează atât raporturile interregionale cât şi raporturile intraregionale,
existente între economiile locale. Distincţie între: - economia regională - economia
localităţilor.

Economia regională - disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale, alături de:
-planificarea regională -prognoza regională - economia urbană -planificarea urbană
-economia rurală -planificarea utilizării terenurilor -economia infrastructurii -dezvoltarea
durabilă spaţială ş.a..

Stiinţa regională – pronunţat caracter interdisciplinar (economie, geografie, econometrie,
matematică, sociologie, politologie)

1.2. Definirea şi tipologia regiunilor

Regiunea defineşte o suprafaţă în cadrul spaţiului economic naţional suficient de cuprinzătoare
din punct de vedere structural pentru a funcţiona independent, fără a neglija, totuşi, faptul că
ea are, în mod inevitabil, strânse legături cu restul economiei.

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor - separarea în trei tipuri:
1. regiuni omogene din punctul de vedere al unor criterii-cheie, unificatoare (economic,
geografic, social-politic);
2. regiuni nodale (polarizate) – coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al
interdependenţelor, relaţiilor polarizate în jurul unui centru dominant (nod);
3. regiuni pentru planificare (programare) – unitatea este dată de cadrul administrativ-
teritorial şi aplicarea unor politici şi programe de dezvoltare regională destinate spaţiului
respectiv.

De cele mai multe ori regiunea este tratată ca o unitate administrativ-teritorială având o
determinare geografică şi una administrativă , ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu
autoritatea centrală.

Criteriul vecinătăţii – regiunile sistemului naţional trebuie să acopere întreaga suprafaţă, fără a
exista suprapuneri.

Termenul de regiune în spaţiul internaţional. Regiunile se pot constitui:
- pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine (exemplu: euroregiunile);
- pe baza unor legături intense economice, comerciale, culturale etc. conducând la constituirea
unor regiuni formate din grupuri de ţări situate într-un spaţiu geografic bine delimitat
(exemple: ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda)), ţările din regiunea
Pacific/Asia de Sud-Est (Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore).
.
Propuneri de structurare a a regiunilor din diverse spaţii naţionale în unităţi relativ omogene.
Exemplu: “Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică” (NUTS), elaborat de Oficiul
de Statistică al Uniunii Europene.

In România structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de judeţe şi
municipiul Bucureşti), corespunzător nivelului statistic NUTS 3, şi un nivel local (263 de
oraşe, din care 84 de municipii şi 2688 comune).
Prin Legea 151 / 1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care constituie “cadrul
de concepere, implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum şi de
culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în UE” (cf.
Legii 151/1998). Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a judeţelor, neavând
personalitate juridică şi nefiind unităţi administrativ-teritoriale. Cele opt regiuni, cu judeţele
componente sunt:

● Regiunea 1 Nord-Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui)
● Regiunea 2 Sud-Est ( Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea)
● Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,
Teleorman)
● Regiunea 4 Sud-Vest Oltenia ( Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea)
● Regiunea 5 Vest (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş)
● Regiunea 6 Nord-Vest (Bihor, Bistriţa-năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj)
● Regiunea 7 Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu)
● Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov (Bucureşti, Ilfov).

Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori şi, cu excepţia regiunii
Bucureşti-Ilfov, ca suprafaţă. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafaţa regiunii Bucureşti-Ilfov,
suprafaţa variază între 32.034 km
2
(regiunea Sud-Vest Oltenia) şi 36.850 km
2
(regiunea Nord-
Est). Populatia se situa, la recensământul din
18 martie 2002, între 1.959 mii persoane (regiunea Vest) şi 3.647 mii persoane (regiunea
Nord-Est).

Grupările tipologice de regiuni – utilizează caracteristici fundamentale de dezvoltare
economico-socială pentru a reduce la câteva categorii reprezentative marea varietate de
regiuni din cadrul teritoriului unei ţări.
Categoriile cu cea mai mare frecvenţă în cadrul grupărilor tipologice din diferite ţări sunt:

● Regiuni agricole în dificultate - caracteristici:
- o poziţie periferică din punct de vedere economic în raport cu o regiune centrală;
- suprafeţe relativ întinse, cu populaţie mai puţin numeroasă sau dispersată;
- infrastructură necorespunzătoare;
- lipsa de resurse, condiţii mai puţin favorabile dezvoltării în raport cu alte regiuni;
- nivelul scăzut al venitului pe locuitor, gradul de subocupare şi rata şomajului ridicate,
productivitatea muncii scăzută;
- surse sărace de venituri fiscale;
- emigraţie importantă;
- ajustare structurală dependentă de sectorul primar, care reduce supleţea în adaptare etc.
● Regiuni industriale în declin sau abandonate - caracteristici:
- scăderea ratei de activitate;
- creşterea lentă a venitului pe locuitor;
- emigraţie ridicată;
- populaţie activă îmbătrânită;
- utilaje, infeastructuri învechite;
- grad ridicat de poluare;
- climat social nesatisfăcător;
- specializarea întreprinderilor din regiune ramuri “în pierdere de viteză” în raport cu
rezutatele pe plan naţional sau internaţional.

● Regiuni care suportă presiunea unei creşteri rapide - caracteristici:
- exploatarea intensă a resurselor, a infrastructurilor;
- cerere excesivă de forţă de muncă;
- congestie demografică, disfuncţionalităţi sociale;
- poluare puternică;
- o creştere economică ce antrenează randamente descrescătoare, în final costurile marginale
devenind superioare avantajelor marginale.

In România, în cadrul strategiei de dezvoltare regională, ca element de susţinere a planului
naţional de dezvoltare (PND) au fost identificate:

● Zone tradiţional subdezvoltate:
- rată înaltă a şomajului structural;
- pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură;
- rată a mortalităţii infantile mai mare decât media pe ţară;
- tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de muncă;
- infrastructură de bază necorespunzătoare;
- un nivel scăzut al investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară.
Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord-Est),
Giurgiu şi Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj şi Olt ( regiunea Sud-Vest Oltenia),
Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (regiunea Nord-Vest) (cf. PND al ANDR).

● Zone în declin industrial: zone în care procesul de tranziţie a condus la reducerea
considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare şi minieră.
Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţional subdezvoltate, ele au o situaţie satisfăcătoare a
infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcţionare a mecanismelor
pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii specialetratării problemelor sociale generate
de restructurarea industrială. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Suceava (regiunea Nord-
Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud-Est), Giurgiu, Botoşani, Teleorman, Călăraşi (regiunea
Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureş şi Cluj (regiunea Nord-Vest), Braşov
(regiunea Centru) (cf. PND al ANDR).

● Zone fragile structural: se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o singură
ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere generatoare de
pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea subvenţiilor
acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în zone în declin
industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord_Est), Galaţi şi Brăila (regiunea
Sud-Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud Muntenia), Gorj (regiunea
Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare (regiunea Nord-Vest) (cf. PND al
ANDR).


Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile (zone în care
factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice).

Criterii folosite:
● criterii geografice ( => condiţii dificile de relief, condiţii dificile de climă, resurse de apă
subterană necorespunzătoare, soluri slab productive)
● criterii demografice ( => tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ, fenomene de
îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie)
● criterii economice ( => număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă
dezvoltare a activităţilor neagricole)
● criterii sociale ( => disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul construit al
localităţii etc.).
Din cadrul acestora s-a desprins categoria zonelor defavorizate (ZD).
Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor prin atragerea de investiţii, ca urmare a
acordării unor importante facilităti fiscale (scutirea de la plata impozitului pe profit,
scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ş.a.) pe o perioadă între trei si zece ani.
Iniţial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel
puţin una din următoarele condiţii (O.U.G. 24/1998):
1. să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să mobilizeze mai
mult de 50% din populatia salariată;
2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma
aplicării programelor de restructurare;
3. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi economici să apară
concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu
domiciliul stabil în zona respectivă;
4. rata şomajului să depăşească cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
5. să fie lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura să fie slab dezvoltată.

Ulterior, constatându-se că au fost declarate deja ZD ariile care respectau aceste
criterii (procesul de restructurare a zonelor monoindustriale şi a celor miniere fiind considerat
încheiat în unele cazuri sau în curs de desfăşurare în altele), criteriile au fost revizuite şi reduse
la cel puţin una din condiţiile (O.U.G. 75/2000):
1. ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puţin trei ori mai
mare dacât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional în ultimele
trei luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a ZD;
2. să fie zone izolate, lipsite de mijloace de comunicare, iar infrastructura să fie slab
dezvoltată.

În prezent, beneficiază de statutul de ZD 35 de zone, 80% dintre ele fiind localizate în
regiunile de Vest, Nord-Vest şi Nord-Est.
In ultima perioadă facilităţile acordate ZD au cunoscut o serie de modificări, impuse de
legislaţia adoptată recent în privinţa impozitului pe profit şi TVA precum şi de negocierile cu
Uniunea Europeană privind concurenţa şi ajutorul de stat.

Politica privind ZD este inclusă în prezent în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate,
lansate în anul 2000 pentru elaborarea şi derularea de programe susţinute prin Fondul National
pentru Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe domenii de
activitate şi/sau comunităţi locale având ca obiectiv realizarea unei creşteri economice
durabile prin:
● identificarea şi punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România şi
transformarea lor în avantaje comparative pe plan internaţional;
● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri ale
industriei, servicii, turism ş.a.);
● stimularea procesului investiţional în domeniul public şi privat .

Exemple: programul « Avantaje », programul « Turism interregional », programul
« Tehnologia secolului XXI », programul « Parcuri industriale », programul « Dezvoltarea
regiunii Nord-Est », programul « Investiţii strategice în regiunile Nord-Vest şi Vest » ş.a.
Altă măsură: Hotărârea Guvernului României privind concentrarea fondurilor PHARE 2001 –
componenta coeziune economică şi socială – şi a fondurilor de cofinanţare de la bugetul de
stat în zone de restructurare industrială cu potenţial de creştere economică („concentrări
geografice de localităţi cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al şomajului,
probleme de poluare a mediului şi care au totodată potenţial de creştere economică“).
Cele 11 zone sunt:
1. Zona industrială a Moldovei de Nord-Est;
2. Zona de industrie complexă a Moldovei Central-Vestice;
3. Zona industrială a Subcarpaţilor de curbură;
4. Zona industrială şi de servicii a Dunării de Jos;
5. Zona industrială a Subcarpaţilor Munteniei;
6. Zona industrială a Olteniei Centrale;
7. Zona industrială a Podişului Mehedinţi;
8. Zona industrială a Banatului de Sud şi a Bazinului Petroşani;
9. Zona industrial-extractivă a Munţilor Apuseni;
10. Zona de industrie extractivă a Maramureşului şi de industrie predominant uşoară a
Transilvaniei de Nord;
11. Zona de industrie complexă a Transilvaniei Centrale.
Dintre localităţile aparţinând acestor zone au fost selectate, urmând procedurile
PHARE, proiecte de de investiţii din sectorul public şi privat înscrise în priorităţile Planului
Naţional de Dezvoltare.

Rezumat
● Economia regională – disciplină mezoeconomică. Prezintă asemănări dar şi deosebiri faţă de
economia naţională.
● Tipuri posibile de regiuni: regiuni omogene, regiuni nodale (polarizate), regiuni pentru
planificare sau programare.
● Regiunile se pot constitui şi în spaţiul internaţional (pe baza legăturilor dintre zonele de
frontieră ale unor ţări vecine, pe baza unor legături intense (economice, comerciale, culturale
etc.) între ţări dintr-un anumit spaţiu geografic.
● NUTS – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică – structură teritorială pe 3
niveluri pentru toate ţările membre.
● In România – regiunile de dezvoltare – NUTS 2; judeţele – NUTS 3.
● Politica regională a UE se aplică în mod unitar la nivelul NUTS 2.
● Grupări tipologice de regiuni pe plan internaţional: regiuni agricole în dificultate, regiuni
industriale în declin, regiuni care suportă presiunea unie creşteri rapide.
● Zone cu trăsături speciale identificate în România: zone vulnerabile – zone defavorizate –
zone tradiţional subdezvoltate, zone industriale în declin, zone fragile structural – zone asistate
– zone de restructurare industrială cu potebţial de creştere economică.


Intrebări recapitulative
1. Explicaţi în ce constă obiectul economiei regionale.
2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre economia unei regiuni şi economia
naţională ?
3. Care este locul economei regionale în cadrul ştiinţei regionale ? In ce constă caracterul
interdisciplinar al acesteia din urmă ?
4. Prezentaţi conţinutul termenilor “regiune”, “arie”, “zonă”.
5. In ce constă metoda clasică de conceptualizare a regiunilor ?
6. In ce consţă criteriul vecinătăţii ?
7. Care este semnificaţia termenului de regiune în spaţiul international ? Exemplificaţi.
8. Prezentaţi principiile alcătuirii sistemului NUTS al EUROSTAT.
9. Cum s-au format şi care este componenţa regiunilor de dezvoltare din România ?
10. In ce constau grupările tipologice de regiuni şi care sunt categoriile cu cea mai mare
frecvenţă ?
11. Caracterizaţi regiunile agricole în dificultate.
12. Caracterizaţi regiunile industriale în declin sau abandonate.
13. Caracterizaţi regiunile care suportă presiunea unei creşteri rapide.
14. Daţi exemple de regiuni cu probleme în diferite ţări.
15. Care sunt categoriile de regiuni, în funcţie de problemele cu care se confruntă,
identificate în cadrul strategiei de dezvoltare regională a României ? Prezentaţi
trăsăturile lor principale.
16. Care au fost criteriile utilizate pentru delimitarea zonelor vulnerabile în România?
17. Care sunt criteriile de selectare a zonelor defavorizate ?
18. Care sunt principalele facilităţi acordate zonelor defavorizate ?


Capitolul 2

LIMITELE ARIILOR DE ATRACTIE ALE PIETELOR

CUPRINS
2.1. Cazul unei mărfi omogene
2.2. Cazul mărfurilor neomogene. Legea lui Reilly
2.3. Preţuri f.o.b., preţuri neutre şi preţuri de referinţă


Aria de atracţie a unei pieţe – suprafaţa pe care îşi poate exercita influenţa producătorul ce
urmăreşte să îşi desfacă mărfurile pe acea piaţă.

2.1. Cazul unei mărfi omogene



Figura 2.1. Metoda grafică de determinare a ariei de atracţie a unei pieţe (mărfuri omogene).
X,Y, Z – trei producători distribuiţi liniar pe piaţă
XW, YV, ZU – preţurile f.o.b. (la poarta fabricii) ale celor trei producători
Luarea în considerare a cheltuielilor de transport conduce la dreptele WT – WT
l
, VL – VH şi
UK – UL, reprezentând preţurile f.o.b. plus cheltuielile de transport, direct proporţionale cu
distanţa.
Rezultă: piaţa lui X = segmentul M N. In interiorul acestui segment preţul f.o.b. plus
cheltuielile de transport pentru marfa produsă de X se situează sub nivelul acestora în cazul lui
Y sau Z.

2.2. Cazul mărfurilor neomogene

In cazul mărfurilor multiple comportamentul descris da modelul mărfurilor individuale
omogene este considerat ineficient (implică cheltuieli suplimentare de transport şi consum de
timp pentru multiplicarea deplasărilor la cumpărături).

Legea lui Reilly asupra gravitaţiei comerţului cu amănuntul: un centru tinde să atragă
cumpărările unui consumator individual situat în zona sa de interes direct proporţional cu
mărimea sa (măsurată, de regulă, prin numărul populaţiei) şi invers proporţional cu pătratul
distanţei dintre ei.

X,Y = două centre aflate competiţie
Z = graniţa dintre pieţele celor două centre
Z se va situa acolo unde atracţia relativă dintre cele două centre este egală, adică:


P
d
X
X Z
2
=
P
d
Y
Y Z
2
( 2.2.1)

Pentru a-l determina pe z (care se prezintă sub forma distanţei până la X) se presupune
că distanţa dintre X şi Y este r, iar raportul P
X
/ P
Y
= s .
Atunci, relaţia (2.2.1) poate fi rescrisă sub forma:
s =
( )
2
2
z r
z
÷
(2.2.2),
de unde rezultã :
z =
s 1
s
+
r (2.2.3)

Caz particular: dacă s = 1 (adicã X şi Y au aceeaşi mărime), atunci z =
1
2
r (graniţa
dintre cele două pieţe se situează la mijlocul distanţei dintre cele două centre).
Aplicaţie: P
X
= 270000 locuitori


P
Y
= 30000 locuitori
r = 60 km
Rezultă: z = 45 km (depărtare de X)


2.3. Preţuri f.o.b., preţuri neutre şi preţuri de referinţă

`

Figura 2.2. Preţuri f.o.b., preţuri neutre şi preţuri de referinţă.


AB = piaţă liniară, cu doi producători, X şi Y

- Preţul f.o.b.: XW şi YV (preţul la poarta fabricii pentru X, respectiv Y)
Luarea în calcul şi a cheltuielilor de transport conduce la dreptele WT – WT
l
pentru X,
respectiv VL – VH pentru Y.

R
- Preţul neutru: OO
l
(preţul f.o.b. care maximizează profitul plus cheltuielile de transport
medii estimate). In cazul lui X, prin acest sistem de preţuri sunt discriminaţi cumpărătorii din
interiorul segmentului PP
l
(aceştia plătesc mai mult decât în sistemul f.o.b.)

- Preţul de referinţă: este stabilit indiferent de situarea reală a producătorului sau de
cheltuielile reale de transport.
Dacă X = punctual de referinţă, cumpărătorul din Q va plăti QS, chiar dacă cumpără de la Y.
Se observă că QS > QR. RS = “transportul – fantomă” plus diferenţa de cost de producţie
dintre X şi Y.


Rezumat

● Aria de atracţie a unei pieţe – suprafaţa pe care îşi poate exercita influenţa producătorul ce
urmăreşte să îşi desfacă mărfurile pe acea piaţă, ca urmare a practicării unor preţuri mai mici
decât cele ale competitorilor săi.
● Cazul mărfurilor omogene – metoda grafică – porneşte de la preţul f.o.b. şi cheltuielile de
transport proporţionale cu distanţa.
● Cazul mărfurilor neomogene – legea lui Reilly : un centru tinde să atragă cumpărările unui
consumator individual situat în zona sa de interes direct proporţional cu mărimea sa (măsurată,
de regulă, prin numărul populaţiei) şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ei. Deci,
cu cât un centru are populaţia mai mare, cu atât va fi mai mare şi aria sa de artacţie.
● Categorii de preţuri ce se manifestă atunci când distanţa este luată în considerare în mod
explicit: sitemul de preţuri f.o.b., sistemul de preţuri neutre, sistemul de preţuri de referinţă.


Intrebări recapitulative

1. Definiţi aria de atracţie a unei pieţe.
2. Prezentaţi metoda grafică de determinare a ariei de atracţie a unei pieţe în cazul
mărfurilor omogene.
3. Prezentaţi legea lui Reilly privind gravitaţia comerţului cu amănuntul (aria de atracţie a
unei pieţe în cazul mărfurilor neomogene).
4. In ce constă sistemul de preţuri f.o.b. ?
5. Cum se determină preţul neutru ?
6. In ce constă sistemul de preţuri de referinţă ?


Capitolul 3

TEORIILE LOCALIZARII


CUPRINS:

3.1. Clasificarea sistematică a modelelor spaţiale ale producţiei şi
consumului
3.2. Teoriile localizării bazate pe costuri (von Thünen, A.
Weber)
3.3. Teoria interdependeţei localizărilor (fenomenul
Hotelling)
3.4. Lösch şi şcoala ariei de atracţie a unei pieţe


3.1. Clasificarea sistematică a modelelor spaţiale ale producţiei şi
consumului

La baza clasificării sistematice a modelelor spaţiale ale producţiei şi consumului stă gradul de
dispersare (sau concentrare) spaţială a producătorilor şi consumatorilor (vezi tabelul 3.1) .

Producători
Concentraţi Dispersaţi
Consumatori Concentraţi I III
Dispersaţi II IV

Tabelul 3.1. Clasificarea spaţială a activităţilor

Cazul I se referă la consumatorii şi producătorii localizaţi în anumite puncte ale spaţiului.
Aceastã ipoteză este considerată implicită în cea mai mare parte a teoriilor localizării
(exemple: Weber (1909), Predöhl (1925)).
Cazul II poate fi tratat ca un caz referitor la aria de influenţă a unei pieţe: producătorii sunt
concentraţi, în timp ce consumatorii se presupun a fi răspândiţi în mod regulat în spaţiu
(exemple: Christaller (1933), Lösch (1940,1944)).

Cazul III reprezintã o situaţie legată de aria ofertei: un set de producători dispersaţi servesc o
concentrare spaţială de consumatori. Un exemplu de acest fel îl constituie dispersarea circulară
a agriculturii în jurul unui oraş (caz studiat de von Thünen (1842)).

Cazul IV este cazul unui “megalopolis”; un megalopolis este o structură urbană difuză într-un
spaţiu extensiv. Un caz de acest fel este regiunea Philadelphia - Boston, de-a lungul coastei de
nord-est a S.U.A.


3.2. Teoriile localizării bazate pe costuri

Ipoteza centrală: în alegerea localizării sale o firmă ia în considerare cerinţa de a satisface o
cerere cunoscută, localizată, la preţuri parametrice. Strategia de maximizare a profitului este
strategia care minimizează costurile totale de producţie şi transport.

Teoria lui von Thünen

Analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări concurente, ştiind că produsul
agricol trebuie transportat de la locul producţiei la cel al consumului.

Puncte de plecare:
● se presupune existenţa unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleaşi costuri pentru
obţinerea unei recolte date pentru toate localizările;
● în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferenţele între rentele funciare
(de poziţie) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenţi ai diverselor produse;
● produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraş care, pentru
simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective



Soluţia grafică a problemei de alocare a două produse: grâu (W) şi cartofi (P)





Figura 3.1. Inelele şi cheltuielile de transport în teoria lui von Thünen


O = centrul câmpiei X – X
l

OP, OW = costurile unitare de producţie pentru cartofi, respectiv grâu
PT şi PS = cheluielile de transport pentru cartofi
WN şi WM = cheltuielile de transport pentru grâu
Rezultă:
Suprafaţa alocată pentru cartofi = HL (se observă că în interiorul acestui segment R
1
P
1
<
R
1
W
1
)
Suprafaţa alocată pentru grâu = XH şi L X
l
(se observă că în interiorul acestor segmente R
2
W
2

< R
2
P
2
)

Dacă problema este transpusă în spaţiul bidimensional, suprafeţele alocate diferitelor culturi
se prezintă sub forma unor inele concentrice.


Teoria lui Alfred Weber

Domeniul principal de interes: alegerea localizării centrelor industriale.

Ipoteze:
1. Firma care îşi alege localizarea este subiectul unui coeficient fix, corespunzător unei
tehnologii cu randamente constante de scară.
2. Oferta de inputuri (factori) de producţie este nelimitată, la preţuri independente de
localizare.
3. Aceste inputuri sunt fie ubicui (disponibile oriunde în aria pieţei respective), fie puternic
localizate la câteva surse cunoscute.
4. Cererea este concentrată într-un număr de puncte cunoscute şi este fixă în fiecare punct.
5. Transportul este posibil în orice direcţie, iar costurile de transport pentru fiecare marfă sunt
direct proporţionale cu greutatea şi distanţa pe care este transportată acea marfă.

Formularea problemei:

Se dau:

M
1
şi M
2
= sursele de materii prime 1 şi 2
C = centrul de consum
a
1
şi a
2
= consumurile unitare din materiile prime 1 şi 2
t
1
şi t
2
= costul de transport pe unitatea greutate şi pe unitatea de distanţă pentru cele două
materii prime
t = costul de transport pe unitatea de distanţă al unei unităţi de produs finit.

Se cere să se determine poziţia lui P
*
, reprezentând localizarea optimă a centrului de producţie
(în P
*
cheltuielile totale de transport (pentru materiile prime şi produsul finit) trebuie să fie
minime).
Soluţia geometrică propusă de Alonso problemei de localizare a lui Weber:



Figura 3.2. Decupaj din construcţia geometrică realizată de Alonso


In jurul lui M
1
şi M
2
au fost construite curbe închise corespunzătoare unor costuri de
aprovizionare egale, iar în jurul lui C curbe închise corespunzătoare unor costuri de livrare
egale. Aceste curbe, numite isotime, sunt, conform ipotezei 5, cercuri centrate în M
1
, M
2
şi C.
De exemplu, în punctul A din figura 3.2., costul de aprovizionare este de 12$ pentru inputul 1
şi 8$ pentru inputul 2. În fiecare caz, costurile de aprovizionare sunt determinate de produsul
a
i
d
i
t
i
, unde i = 1, 2 iar d
i
este raza isotimei centrate în M
i
şi care trece prin A. Costul de livrare
al produsului final este de 10$. Astfel, costurile totale de aprovizionare şi livrare în punctul A
sunt de 30$.

Totalitatea punctelor cu cheltuieli totale de transport egale generează o serie de isodopane
(curbele îngroşate în figura 3.2.). De exemplu, toate punctele situate pe isodopanul care trece
prin A sunt asociate cu cheltuielile totale de transport egale cu 30$. Tinând seama de ipotezele
1÷5, aceste isodopane vor radia (vor porni) de la o localizare unică, cea mai bună (adică cu
costurile cele mai mici), P*, situată undeva, în triunghiul M
1
M
2
C.
Poziţia lui P* va fi determinată de importanţa relativă a “poverii” transportului: t
1
a
1
, t
2
a
2
ºi t
c
.
Astfel, dacă t
1
a
1
>t
2
a
2
+t
c
, localizarea cu costul cel mai redus va fi în apropierea lui M
1
, iar dacã
t
c
>t
1
a
1
+t
2
a
2
localizarea optimã va fi în apropierea lui C.

Domenii în care a fost aplicat modelul lui Weber:
- localizarea industriei încălţămintei şi pielăriei, a industriei metalurgice
- optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor de Coca-Cola, a unităţilor de
producţie ale unor companii multinaţionale (sucursale în ţarile cu forţă de muncă ieftină)
- localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, staţiilor de pompieri, a altor obiective de
interes public.

3.3. Teoria interdependenţei localizărilor (fenomenul Hotelling)

O limită importantă a modelului lui Weber: modul în care acesta tratează competiţia
(presupune că fiecare producător consideră localizările concurenţilor săi drept date sau că acel
producător deţine monopolul pe piaţă).
Contribuţia esenţială a teoriei interdependenţei localizărilor: relaxarea acestei ipoteze, luând
în considerare implicaţiile spaţiale ale oligopolurilor fără înţelegeri între participanţi.

Hotelling (1929): modelul de localizare pentru doi vânzători ai unui produs omogen, în
condiţiile în care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiţi pe o piaţă liniară
limitată.

Se presupune că fiecare client va cumpăra o unitate de produs şi va suporta costurile de
transport. Astfel latura cererii este ignorată. Relocalizarea producţiei se consideră a fi
instantanee, fără a implica nici un fel de costuri.

Cea mai cunoscută ilustrare a acestui model: analiza localizării a doi vânzători de îngheţată pe
o plajă - văzută ca o piaţă liniară, limitată - fiecare consumator presupunându-se că va
cumpăra un cornet de îngheţată de la cel mai apropiat vânzător.



Figura 3.3. Modelul Hotelling


Soluţia fundamentală oferită de Hotelling acestei probleme, în care apare un duopol, este
ipoteza că fiecare din cei doi competitori nu intuieşte reacţiile rivalului său la o schimbare a
propriei localizãrii. De exemplu, se consideră că iniţial vânzătorii se află în punctele A şi B
(figura 3.3.a). Vânzătorul A presupune că B nu va reacţiona la o schimbare a localizării sale şi
se mută către stânga lui B. Dar, atunci, B se va muta şi el către A (tactica “jocului de-a
capra”). Aceste relocalizări succesive vor continua până când A şi B se vor găsi spate în spate
chiar în centrul pieţei (figura 3.3.b).

Concluzie: problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la o localizare
concentrată în centrul pieţei, cu condiţia ca cererea sã fie complet inelastică (aceasta poate fi o
explicaţie şi pentru frecventa juxtapunere spaţială a unor competitori în situaţia de oligopol
sau duopol, cum este cazul, de exemplu, al concentrării birourilor diverselor linii aeriene pe un
bulevard central al unui mare oraş).

Extinderile ulterioare ale modelului lui Hotelling:
● o elasticitate a cererii diferită de zero va influenţa, în sensul reducerii, apropierea dintre cei
doi competitori (preţurile diferite influenţând comportamentul cumpărătorilor şi, deci,
mărimea pieţei pentru fiecare vânzãtor).
● dacă analiza este extinsă la mai mult de doi competitori se poate demonstra că vânzatorii vor
tinde să se disperseze pentru a nu fi prinşi “la mijloc”. Dispersarea producţiei va rezulta şi în
cazul în care vânzătorii prevăd viitoarele planuri de localizare ale concurenţilor.

Totuşi, modelul lui Hotelling a rămas un punct de pornire important în analiza oligopolului
spaţial şi non-spaţial. El a fost aplicat direct, în maniera sugerată de Hotelling, în ştiinţa
politică, fiind folosit, de exemplu, pentru a explica de ce în SUA şi Marea Britanie există doar
două partide importante, fiecare din ele luptând pentru un loc în mijloc şi sufocând, ca un
cleşte, oricare al treilea partid.

3.4. Lösch si şcoala ariei de atracţie a unei pieţe

Scoala ariei de atracţie a unei pieţe plasează competiţia cadrul oligopolului spatial cu un
număr mare de producători.

Caracteristicile pieţei în modelul lui Lösch:
● există o suprafaţă omogenă pe care consumatorii sunt uniform distribuiţi;
● fiecărui consumator i se atribuie o curbă descrescătoare a cererii pentru orice produs
analizat, latura cererii fiind astfel introdusă în mod explicit;

● toţi consumatorii au preferinţe şi venituri identice;

● costurile de producţie sunt aceleaşi în orice punct al suprafeţei analizate.


Obiectivele-ipoteze ale modelului:
1. Localizarea unui producător trebuie să fie cât mai avantajoasă posibil (să-I maximizeze
profitul).
2. Localizările trebuie să fie atât de numeroase încât să acopere întregul spaţiu.
3. In toate activităţile, deschise către orice întreprinzător, profiturile anormale trebuie să
dispară.
4. Suprafeţele de aprovizionare, producţie si desfacere trebuie să fie cât mai mici posibil.
5. Consumatorilor de la graniţele zonelor economice trebuie să le fie indiferent cărora dintre
localizările (pieţele) învecinate le aparţin.

Construcţia modelului începe cu determinarea cererii individuale şi a cererii aggregate
(figura 3.4.a şi 3.4.b).





Figura 3.4. Cererea individuală (a) şi cererea agregată (b) în modelul lui Lösch

Cererea unui consumator individual este d-d (figura 3.4.a). Dacă preţul fixat de fabrică
(preţul f.o.b.) este OP, cererea consumatorilor individuali situaţi lângă poarta fabricii va fi PQ.
Pentru consumatorii aflaţi la distanţe mai mari, se adaugă şi cheltuielile de transport.
Astfel, cu cheltuielile de transport RP, cererea individualã scade la RS. În sfârşit, la preţul OF
cererea individuală este zero. Se observă că preţurile OP şi OF conduc la raza geografică
maximă ce poate fi aprovizionată la preţul f.o.b. OP, distanţa (raza) fiind datã de
O F O P
t
÷
,
unde t este costul unitar de transport.

Cererea agregată la preţul f.o.b. OP este obţinută prin rotirea ariei PQF în jurul axei PQ,
multiplicată cu densitatea consumatorilor. Se ajunge astfel la curba A (figura 3.4.b). Curba t
reprezintă curba costurilor. Acestea sunt costurile medii pe termen lung, care nu includ
cheltuielile de transport, plătite de consumatori. Atâta timp cât curbele A şi t se intersecteazã,
fabricarea produsului este eficientă, preţul fiind cel care maximizează profitul.


Problema centrală a modelului: cum se vor distribui producătorii şi care va fi forma
suprafeţelor pieţelor individuale pe termen lung, astfel încât să asigure un echilibru al prifitului
normal ? (figura 3.5)



Figura 3.5. Ariile de atracţie ale pieţelor pe termen lung în modelul lui Lösch


Faza iniţială a analizei generează o arie de atracţie circulară şi profituri peste cele normale
pentru producător (fig 3.5.a). În consecinţă, conform ipotezelor 5 şi 4, alţi producători vor
intra pe piaţă. La început, producătorii vor fi suficient de dispersaţi ca să nu-şi afecteze
reciproc interesele. Ca efect, curba cererii agregate se va muta în jos şi intrările unor noi
producători pe piaţă vor avea loc până se va ajunge la un profit normal - cu cererea agregată A‟
şi preţul f.o.b. OP‟ (figura 3.5.b. şi 3.5.d.).

Problema pusă de Lösch: care va fi forma suprafeţelor pieţelor individuale pe termen lung,
astfel încât sã asigure un echilibru al profitului normal? Pe cale intuitivă este sugerat un sistem
de pieţe hexagonale. Astfel, un sistem de cercuri ar conduce la soluţia optimă, dar
triunghiurile, pătratele şi hexagoanele sunt singurele poligoane regulate care acoperă întregul
spaţiu. Tinând seama că hexagoanele se apropie cel mai mult de cercuri, se consideră că un
sistem de hexagoane se apropie cel mai mult de soluţia optimă.

Mărimea hexagoanelor pentru o anumită industrie este determinată de condiţiile generate de
cerere şi de producţie, adică de acei factori care determină poziţia funcţiei cererii agregate, A,
şi a funcţiei costului mediu, t. Deci, este de aşteptat ca pieţele diferitelor industrii să fie
caracterizate prin hexagoane de mărimi diferite, având ca echivalent fabrici, uzine de diferite
mărimi. De aceea, pentru fiecare industrie se poate concepe o reţea specifică de hexagoane
care acoperă întreaga suprafaţă a pieţei.

Următoarea fază în analiza lui Lösch: suprapunerea acestor reţele hexagonale într-o manieră
ordonată - cu un centru comun şi un număr maxim de intersecţii cu alte centre de producţie,
cu scopul de a minimiza cheltuielile totale de transport. Acest proces generează o ierarhie de
centre de producţie.

Ideea fundamentală pusă în evidenţă de model: procesul de suprapunere a reţelelor hexagonale
conduce la apariţia unor zone prospere si a altora sărace, cu alte cuvinte la apariţia unei
ierarhii a concentrărilor industriale, pe care le-a numit “locuri centrale”.

Concluzii
● Cele mai reprezentative teorii ale localizării bazate pe costuri sunt teoria lui J.H. von
Thünen şi teoria lui A. Weber. In cazul ambelor teorii strategia de maximizare a profitului este
strategia care minimizează costurile totale de producţie şi transport.
● Teoria interdependenţei localizărilor, fundamentată de H. Hotelling studiază implicaţiile
spaţiale ale oligopolurilor fără înţelegeri între participanţi, modelul de localizare
concentrându-se pe comportamentul a doi vânzători ai unui produs omogen, în condiţiile în
care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiţi pe o piaţă liniară limitată. Principala
concluzie a modelului este că problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la
o localizare concentrată în centrul pieţei, cu condiţia ca cererea sã fie complet inelastică.
● Modelul lui A. Lösch studiază problema localizării în cazul oligopolului spaţial cu un număr
mare de producători. Procesul de suprapunere a reţelelor hexagonale de diferite mărimi,
corespunzătoare pieţelor pentru diferite ramuri ale industriei conduce la apariţia unor zone
prospere si a altora sărace, cu alte cuvinte la apariţia unei ierarhii a concentrărilor industriale,
pe care Lösch le-a numit “locuri centrale”.

Intrebări recapitulative

1. Prezentaţi principalele categorii de modele spaţiale în funcţie de
concentrarea/dispersarea producătorilor şi consumatorilor.
2. Care este ipoteza centrală în teoriile localizării bazate pe costuri ?
3. Prezentaţi teoria lui von Thünen de alocare a terenurilor agricole între mai multe
localizări concurente.
4. Care sunt ipotezele pe care se bazează teoria lui Alfred Weber privind alegerea
localizării industriale ?
5. Cum se prezintă soluţia problemei de localizare a lui A. Weber ?
6. In ce domenii a fost aplicat modelul lui A. Weber ?
7. Prezentaţi teoria interdependenţei localizărilor (fenomenul Hotelling).
8. Care sunt caracteristicile pieţei în modelul lui Lösch ?
9. Care sunt obiectivele – ipoteze ale modelului lui Lösch ?
10. Care este rezolvarea proposă de Lösch problemei ariei de atracţie a pieţelor în cazul
oligopolului spaţial cu un număr mare de producători?
11. Ce sunt “locurile centrale” ?


Capitolul 4

DETERMINAREA OCUPARII SI VENITURILOR LA
NIVEL REGIONAL

CUPRINS:
4.1. Analiza impactului unei investiţii asupra economiei unei regiuni:
efecte directe, indirecte şi induse
4.2. Multiplicatorul regional al ocupării: abordarea bazată pe
potenţialul de export
4.3. Multiplicatorul regional al veniturilor: abordarea
keynesiană venituri – cheltuieli
4.4. Aplicaţii ale analizei bazate pe multiplicatorul regional

4.1. Analiza impactului unei investiţii asupra economiei unei
regiuni: efecte directe, indirecte şi induse

In centrul tuturor modelelor la nivel regional si local sta notiunea de feed-back intern, realizat
prin legaturile input-output intre agentii economici (figura 4.1).
Efectul direct: cresterea numarului de locuri de munca si a veniturilor angajatilor in noua
uzina.
Efectele indirecte: se manifesta prin cresterea cererii in ramurile care furnizeaza componente,
materii prime, servicii comerciale, de transport etc. noii uzine, crescând, în consecinţă,
producţia, ocuparea şi veniturile în aceste ramuri.
Efectele induse: lucratorii angajati in noua uzina cheltuiesc o parte din veniturile lor pentru
cumpararea de bunuri si servicii produse pe plan local, determinand cresterea cererii in acest
sector. Ca urmare, va avea loc creşterea producţiei, ocupării şi veniturilor în sectorul
menţionat.
Alte categorii de impact se petrec ca urmare a efectelor de feed-back (exemplu: creşterea
producţiei locale de bunuri şi servicii pentru populaţie conduce şi ea la o creştere a cererii în
ramurile care furnizează materii prime etc. acestui sector) .
Procesul de multiplicare continua pana cand injectia initiala de fonduri „isi face loc‟ in
economia locala prin stabilirea unui nou echilibru al fluxurilor input-output.






Figura 4.1.Efectele unei noi activităţi de producţie asupra ocupării, producţiei şi importurilor
unei regiuni
4.2. Multiplicatorul regional al ocupării: abordarea bazată pe
potenţialul de export

Modelul multiplicatorului regional al ocupării porneste de la distincţia între sectorul de export
şi sectorul intern în cadrul economiei unei regiuni.
Ocuparea totală este împărţită între aceste două sectoare astfel:

T = X + D, unde: (4.2.1)

T = populaţia ocupată (total) în regiunea respectivă
X = populaţia ocupată în sectorul de export
D = populaţia ocupată în sectorul intern
Se presupune că sectorul intern deserveşte sectorul de export, relaţie exprimată prin
ecuaţia:

D = dX (4.2.2)

unde d este o constantã pozitivã.
Substituind (4.2.2) în (4.2.1) se obţine:

T = X + dX sau T = (1+d)X (4.2.3)

Considerând diferenţele de ordinul 1, A (A=distanţa, variaţia între 2 puncte în timp)
rezultă:

AT = (1+d)AX sau
A
A
T
X
d = + 1 (4.2.4)

(1 + d ) = multiplicatorul ocupării - arată că un loc de muncă suplimentar creat în sectorul
de export va conduce la creşterea cu (1 + d ) a ocupării totale.

Neajunsuri ale acestui model: ocuparea în sectorul intern poate fi determinată şi de alţi
factori, în afara sectorului de export => o nouă relaţie, mai plauzibilă, leagă ocuparea în
sectorul intern de ocuparea totală în regiune, astfel:

D = d
0
+ d
1
T (4.2.5)

unde
d
0
= alte influenţe (exogene) asupra ocupării în sectorul intern (ex.: veniturile obţinute
în afara regiunii, dar cheltuite pe bunuri şi servicii produse în regiunea respectivă,
creşterea plăţilor pentru securitatea socială ş.a.)
d
1
= legătura dintre ocuparea în sectorul intern şi ocuparea totală.

Substituind (4.2.5) în (4.2.1) se obţine:

T = X + d
0
+ d
1
T, ceea ce conduce la
T
d
d d
X =
÷
+
÷
0
1 1
1
1
1
(4.2.6)

Calculând din nou diferenţele de ordinul 1, rezultă:

AT
d
d
X =
÷ 1
1
A sau
A
A
T
X d
=
÷
1
1
1
, (4.2.7)
reprezentând noua formulă a multiplicatorului.

Alte neajunsuri ale multiplicatorului ocupării bazat pe potenţialul de export:
- sectorul de export poate fi alcătuit din firme aparţinând unor ramuri diferite, cu efecte de
multiplicare diferite;
- este dificil să se distingă între firmele care produc pentru export şi cele care produc pentru
sectorul intern, de cele mai multe ori ele producând atât pentru piaţa locală cât şi pentru
piaţa altor regiuni;
- nu se ia în considerare posibilitatea ca o creştere dată a producţiei de export să se obţină pe
căi diferite, cu efecte de multiplicare diferite (ex.: utilizarea mai intensă a forţei de muncă
existente, atragerea şomerilor, atragerea mai multor navetişti)

Altă modalitate de estimare a multiplicatorului regional al ocupării: pe baza coeficientului de
localizare (specializare):
PX P
l
i j i j
i j
, ,
,
= ÷
|
\

|
.
|
|
1
1

unde: l
P P
P P
i j
i j i j
i
n
i i
i
n
,
, ,
=
=
=
¿
¿
1
1
este coeficientul localizãrii industriei i în regiunea j
PX
i,j
= populaţia ocupată în sectorul de export al industriei i în regiunea j
P
i,j
= populaţia ocupată în industria i în regiunea j
P
i
= populaţia ocupată în industria i la nivelul întregii ţări.


4.3. Multiplicatorul regional al veniturilor: abordarea keynesiană
venituri – cheltuieli

Modelul porneşte de la identitatea : Y = C + I + G+ X – M (4.3.1)
în care:
Y = venitul regional; C = cheltuielile pentru consumul populaţiei la nivelul regiunii;
I = investiţiile în regiune; G = cheltuielile guvernamentale în regiune;
X = exporturile regiunii; M = importurile regiunii.
Se presupune că:
- investiţiile, cheltuielile guvernamentale şi exporturile sunt determinate autonom
(independent, exogen): I = I ; G = G; X = X (4.3.2)
- consumul populaţiei şi importurile sunt parţial autonome şi parţial dependente de
veniturile disponibile, DY ( DY = Y – tY , unde t = rata impozitelor şi taxelor):
C = C+cDY (4.3.3)
M = M+mDY (4.3.4)

Înlocuind relaţiile (4.3.2)÷(4.3.4) în (4.3.1) se obţine:

y=C+c(1-t)Y+I +G+X- M-m(1-t)Y=
=C+I +G+ X- M+[c(1-t)-m(1-t)]Y (4.3.5)

de unde rezultă:

y
C I G X M
t c m
=
+ + + ÷
÷ ÷ ÷ 1 1 ( )( )
sau Y=k( C+I +G+X- M) (4.3.6)
unde k
t c m
=
÷ ÷ ÷
1
1 1 ( )( )
reprezintă multiplicatorul regional al unei injecţii de
cheltuieli. De exemplu, la creşterea investiţiilor în regiune cu AI venitul regiunii, Y, va creşte
cu kAI, adicã AY=kAI

Variabila esenţială în formula lui k este (c – m), adică înclinaţia marginală către consumul de
bunuri şi servicii produse pe plan local.

Factorii care influenţează valoarea lui (c – m):
● mărimea regiunii
● gradul de concentrare/diversificare a structurii industriale a unei regiuni
● localizarea regiunii în raport cu alte pieţe regionale ale muncii (fenomenul navetismului)
● localizarea geografică a regiunii

Concluzie: mărimea multiplicatorului regional nu este o valoare unică, ci variază în funcţie
de caracteristicile regiunii, ale localităţii, ale proiectului pentru care se estimează.

4.4. Aplicaţii ale analizei bazate pe multiplicatorul regional
Exemple:
● estimarea efectelor de multiplicare a cheltuielilor turistice în diferite staţiuni asupra
veniturilor locale
● impactul centralelor nucleare asupra localităţii şi regiunii în care sunt amplasate

●● efectele asistenţei financiare din partea adminsitraţiei locale asupra veniturilor şi
ocupării:

Administraţia locală poate sprijini iniţiativele de dezvoltare economică din regiunile /
localităţile respective prin:
- furnizarea de sedii sau terenuri pentru viitoarele firme;
- servicii de consultanţă pentru IMM-uri şi/sau asistenţă financiară directă către acestea.

Impactul unei iniţiative de dezvoltare asupra economiilor locale variază în funcţie de:
- tipul firmei asistate;
- tipul zonei în care îşi desfăşoară activitatea autoritatea locală.
O injecţie de cheltuieli influenţează economia unei localităţi prin:
- salariile plătite lucrătorilor suplimentari;
- inputurile suplimentare de care are nevoie o firmă pentru a-şi spori producţia.
In cazul marilor firme din industria prelucrătoare multiplicatorii ocupării şi veniturilor sunt
mai mici deoarece:
- o mare parte din cheltuielile pentru inputurile materiale (energie, mijloace fixe) se scurg în
afara localităţii;
- o parte din lucratori sunt recrutati din localităţile învecinate (navetişti), care vor cheltui
foarte puţin din veniturile lor în localităţile unde lucrează;
- lucrătorii care locuiesc în localitatea unde lucrează pot de asemenea să cheltuiască o parte
din veniturile lor în alte localităţi, dacă acolo dotările comerciale sunt mai atrăgătoare.
Influenţa ultimilor doi factori depinde şi de izolarea localităţii.

Concluzii:
1. Scurgerile de cheltuieli spre localităţile învecinate diminuează efectele de multiplicare.
2. Consiliile locale pot influenţa efectele de multiplicare în cazul unor firme doar prin
furnizarea de condiţii atractive pentru cumpărările de bunuri şi servicii în localitatea
respectivă.
3. Pentru maximizarea impactului local al asistenţei financiare ar trebui să se stabilească:
- măsura în care firma vizată angajează rezidenţi în localitate – mai degrabă decât navetişti;
- măsura în care ea achiziţionează inputurile materiale din interiorul localităţii.
S-a constatat că micile firme se bazează mai mult pe serviciile locale decât sucursalele unor
firme naţionale sau multinaţionale.
4. Autorităţile locale trebuie să-si coordoneze politicile lor de dezvoltare economică deoarece
beneficiile acestor politici se vor răspândi şi în localităţile învecinate.

Rezumat
● In urma efectuării unei investiţii în economia unei regiuni se manifestă efecte directe,
indirecte şi induse (efecte de multiplicare).
● Efectele de multiplicare în planul ocupării forţei de muncă se cuantifică utilizând modelul
bazat pe potenţialul de export, care porneste de la distincţia între sectorul de export şi
sectorul intern în cadrul economiei unei regiuni. In forma sa cea mai simplă multiplicatorul
regional al ocupării arată că un loc de muncă suplimentar creat în sectorul de export va
conduce la creşterea cu (1 + d ) a ocupării totale.
● Efectele de multiplicare în planul veniturilor regiunii se cuantifică pornind de la abordarea
keynesiană bazată pe echilibrul venituri – cheltuieli, multiplicatorul obţinut arătând că, la
creşterea investiţiilor în regiune cu AI, venitul regiunii, Y, va creşte cu kAI, adicã AY=kAI.
Variabila esenţială în formula lui k este (c – m), adică înclinaţia marginală către consumul
de bunuri şi servicii produse pe plan local.
● Factorii care influenţează valoarea lui (c – m):
- mărimea regiunii;
- gradul de concentrare/diversificare a structurii industriale a unei regiuni;
- localizarea regiunii în raport cu alte pieţe regionale ale muncii (fenomenul navetismului);
- localizarea geografică a regiunii.

Intrebări recapitulative

1. In ce constau efectele directe, indirecte şi induse asupra economiei unei
localităţi/regiuni ce apar ca urmare a efectuării unei investiţii ?
2. Care este punctul de plecare al modelului multiplicatorului regional al ocupării forţei
de muncă ?
3. Explicaţi cum se determină multiplicatorul ocupării şi ce semnificaţie are el.
4. Ce neajunsuri prezintă modelul multiplicatorului regional al ocupării ? Cum pot fi
(unele din ele) remediate ?
5. Explicaţi cum poate fi folosit coeficientul localizării (specializării) în determinarea
efectelor de multiplicare a ocupării forţei de muncă.
6. Prezentaţi etapele algoritmului de determinare a multiplicatorului regional al
veniturilor în abordarea keynesiană venituri-cheltuieli.
7. Care sunt principalele variabile ce influenţează mărimea multiplicatorului regional al
veniturilor (k) ?
8. Enumeraţi factorii ce determină înclinaţia marginală către consumul de bunuri şi
servicii produse pe plan local (c – m).
9. Este mărimea multiplicatorului regional al veniturilor o valoare unică ? Explicaţi.
10. Ce aplicaţii ale analizei bazate pe multiplicatorul regional cunoaşteţi ?
11. Pe ce căi poate sprijini administraţia locală iniţiativele de dezvoltare ale unei
regiuni/localităţi ? Cum variază impactul unui astfel de sprijin ?
12. Care sunt principalele concluzii rezultate din analiza efectelor asistenţei financiare din
partea administraţiei locale asupra ocupării şi veniturilor ?

Capitolul 5

CRESTEREA ECONOMICA REGIONALA

CUPRINS:
5.1.Problematica disparităţilor în creşterea regională
5.2.Modelele neoclasice:
● modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic
● modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic
● mobilitatea interregională a factorilor de producţie
●modelul neoclasic bisectorial
5.3.Modelele axate pe cererea exterioară regiunii
●modelul axat pe rolul sectorului de export
● modelul cauzalităţii cumulative


5.1. Problematica disparităţilor în creşterea regională

Moduri de definire a creşterii regionale:
- creşterea outputului total al unei regiuni (indică creşterea capacităţii productive a regiunii);
- creşterea outputului pe o persoană ocupată ( indică modificările în competitivitatea
regiunii);
- creşterea outputului pe locuitor (indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii).
Outputul poate fi măsurat prin:
- producţia totală (brută) a unei regiuni;
- produsul intern brut al regiunii;
- produsul intern net ş.a.m.d..

Viziuni pe termen lung asupra consecinţelor creşterii regionale în planul disparităţilor
regionale:
- modelele neoclasice, axate pe rolul ofertei de factori de producţie: creşterea regională
conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor;
- modelele bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii: susţin divergenţa ca rezultat al
creşterii regionale.

5.2. Modelele neoclasice

Construcţia modelelor neoclasice ale creşterii economice se bazează pe o funcţie de producţie
agregată:
Y
t
= f(K
t
, L
t
), în care: (5.2.1)

Y
t
= outputul
K
t
= capitalul fix
L
t
= forţa de muncã
t = timpul

● Modelul neoclasic unisectorial fara progres tehnic
Outputul este determinat în întregime de inputurile de capital (K) şi forţă de muncă (L).
Formă particulară: funcţia de producţie Cobb-Douglas.
Y AK L
t t t
=
÷ o o 1
(5.2.2)

unde o şi (1-o) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix şi, respectiv, forţa
de muncă (cu cât creşte outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%).

Prin logaritmarea relaţiei (5.2.2) şi diferenţiere în raport cu timpul se obţine:

y
t
= ok
t
+(1-o)l
t
(5.2.3)
în care:
y
t
= dinamica lui Y (pe scara logaritmică)
k
t
= dinamica lui K
l
t
= dinamica lui L
Ecuaţia (5.2.3) se mai poate scrie:

y
t
- l
t
= o(k
t
- l
t
), (5.2.4)

care arată că outputul pe lucrător poate creşte doar dacă creşterea capitalului depăşeşte
creşterea populaţiei ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoană ocupată) poate
creşte doar dacă raportul K/L (înzestrrea tehnică a muncii) creşte. Corelaţia pozitivă între
raportul K/L şi Y/L este prezentatã în figura 5.1:



Figura 5.1. Relaţia dintre outputul pe lucrător şi capitalul fix pe lucrător


Concluziile modelului:
1. outputul creşte nelimitat ca urmare a creşterii capitalului şi forţei de muncă;
2. outputul pe lucrător creşte dacă înzestrarea tehnică a muncii creşte;
3. când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe termen lung, nu va mai
exista o creştere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.


● Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic
Ia în considerare în mod explicit influenţa progresului tehnic asupra outputului regional:
Y Ae K L
t
gt
t t
=
÷ o o 1
(5.2.5)
g = rata progresului tehnic
Urmând acelaşi algoritm de liniarizare a funcţiei de producţie şi diferenţiere în raport cu
timpul se obţine următoarea ecuaţie a cresterii economice:

y
t
= g + ok
t
+ (1-o)l
t
(5.2.6)


Figura 5.2. Influenţa progresului tehnic asupra outputului pe lucrător

Cauzele disparităţilor în creşterea regională:
1. variaţia progresului tehnic de la o regiune la alta;
2. variaţia capitalului fix de la o regiune la alta;
3. variaţia forţei de muncă de la o regiune la alta.


● Mobilitatea interregională a factorilor de producţie
Pe lângă influenţa exercitată de capitalul fix, forţa de muncă şi progresul tehnic, migrarea
interregională a factorilor de producţie are propria sa influenţa asupra creşterii regionale.

Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport K/L ridicat vor oferi salarii înalte, în timp
ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă
şi capitalul se vor deplasa în două direcţii opuse:
- regiunile cu un raport K/L ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă;
- în regiunile cu un raport K/L scăzut se va înregistra situaţia opusă.

In concluzie:
- regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi vor pierde forţa de
muncă;
- regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital.
De regulă capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncă, ceea ce face ca regiunile
cu salarii mai scăzute să înregistreze cea mai mare creştere a outputului.
In plus: corelaţie pozitivă între decalajul tehnologic şi creşterea productivităţii muncii.

Aşadar, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de producţie şi de sensurile fluxurilor
interregionale determinate de disparităţile între regiuni, modelul neoclasic conduce la
concluzia convergenţei pe termen lung a dezvoltării economice pe plan regional.

● Modelul neoclasic bisectorial
Intr-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creşterea
outputului poate fi determinată şi de:
1. o îmbunătăţire a alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de
muncă în interiorul unei regiuni;
2. deplasări intersectoriale între regiuni.
Exemplu: o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scăzută şi celălalt cu
productivitatea muncii ridicată (agricultura, industria).


5.3. Modele axate pe cererea exterioarã regiunii

Aceste modele accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior pentru outputul unei
regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidenţă modul în care
regiunea reacţionează la schimbările în cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care
aceasta o are asupra ratei creşterii regionale.

● Modelul bazat pe rolul sectorului de export
Influenţa cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulţi
factori, şi anume:
* preţul exporturilor regiunii (P
x
);
* nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z);
* preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele externe (P
S
)
Astfel,
X
d
=f(P
x
, Z, P
S
) , (5.3.1)

în care X
d
este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.
Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de
producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti factori includ: cheltuielile cu
salariile (W), cu mijloacele de muncă (P
K
), cu materiile prime (R), costurile inputurilor
intermediare (C) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia care descrie oferta de export exprimă aceste
influenţe astfel:
X
S
=f(P
X
, W, P
K
, R, C, T) (5.3.2)

● Modelul cauzalităţii cumulative
Modelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii regionale bazate pe
potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat ulterior de Dixon şi Thirlwall.

Kaldor a argumentat că dinamica outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care
regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă
dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii
productive în care este specializată regiunea, O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale
conduce la predicţia că regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor
înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului
primar (datorită creşterilor de productivitate mai mari pe care primele le înregistrează în raport
cu celelalte). Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor
câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece
regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai
mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a
modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni. Ei au studiat
efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export. Se
remarcă faptul că procesul are un caracter cumulativ (figura 5.3):



Figura 5.3. Efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de
export

Rezumat
● Creşterea economică regională poate fi definită prin creşterea output-ului total al unei
regiuni, creşterea output-ului pe o presoană ocupată şi creşterea output-ului pe locuitor.
● In analiza consecinţelor creşterii regionale în planul evoluţiei disparităţilor regionale pe
termen lung s-au conturat două viziuni şi anume:
- modelele neoclasice, axate pe rolul ofertei de factori de producţie: creşterea regională
conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor;
- modelele bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii: susţin divergenţa ca rezultat al
creşterii regionale.
Cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai considere aceste viziuni ca fiind
total opuse, ci să le abordeze din unghiul complementarităţii lor posibile, astfel încât sã ofere
explicaţii cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creşterii
economice la nivel regional.

Intrebări recapitulative

1. Ce modalităţi de definire a creşterii regionale cunoaşteţi ?
2. Cum poate fi măsurat outputul în cadrul creşterii regionale ?
3. Care sunt viziunile pe termen lung asupra consecinţelor creşterii regionale în planul
disparităţilor regionale ? Ce categorii de modele susţin aceste viziuni ?
4. Care este punctul de plecare al modelelor neoclasice ? Dar al celor bazate pe abordările
post-keynesiene ?
5. Care sunt principalele variante ale modelului neoclasic ?
6. Cum se prezintă funcţia de producţie Cobb – Douglas în cazul modelului neoclasic
unisectorial fără progres tehnic ? Dar în cazul modelului neoclasic unisectorial cu
progres tehnic ? Precizaţi semnificaţia variabilelor şi a coeficienţilor.
7. Ce concluzii se desprind din analiza modelului neoclasic fără / cu progres tehnic în
privinţa factorilor creşterii regionale ?
8. Explicaţi rezultatul mobilităţii interregionale a factorilor de producţie în viziunea
modelului neoclasic.
9. Care sunt elementele suplimentare ce pot determina creşterea regională potrivit
modelului neoclasic bisectorial ?
10. Care sunt factorii ce determină cererea pentru exporturile unei regiuni luaţi în
considerare de modelul creşterii regionale bazat pe rolul sectorului de export ?
11. Care sunt factorii care determină competitivitatea unei regiuni în viziunea aceluiaşi
model ?
12. Care este punctul de plecare al modelului cauzalităţii cumulative în varianta propusă
iniţial de Kaldor ?
13. Explicaţi în ce constă efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii
sectorului de export (varianta Dixon-Thirlwall a modelului cauzalităţii cumulative).


Capitolul 6
STRATEGII SI POLITICI REGIONALE

CUPRINS:
6.1. Definirea noţiunilor şi raportul dintre ele
6.2. Tipologia politicilor regionale: măsuri şi instrumente
corespunzătoare
6.3. Strategia şi politica regională în România


6.1.Definirea noţiunilor şi raportul dintre ele

Strategia: “arta de a combina diferitele operaţii în vederea atingerii unui obiectiv”.
Etapele elaborării strategiei regionale:
- analiza-diagnostic a situaţiei dezvoltării regionale în perioada de referinţă, ca punct de
plecare în schiţarea variantelor strategice de acţiune;
- fixarea obiectivelor strategice;
- construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice propuse;
- selectarea uneia dintre aceste variante, pe baza comparării performanţelor şi avantajelor pe
care le prezintă.

Politicile regionale: instrumente specifice, operaţionale de realizare a obiectivelor strategice,
respectiv modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie ale statului în serviciul soluţionării
problemelor dezvoltării economice regionale.

Imperativele strategiilor şi politicilor regionale:
1. realizarea unui anumit echilibru în ceea ce priveşte nivelul mediu pe locuitor al veniturilor
populaţiei pe plan regional;
2. restrângerea în anumite limite a şomajului pe regiuni;
3. diminuarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării.

Politica regională se transpune în practica economico-socială cu ajutorul planificării
regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale,
se organizează obiectivele şi mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.

Planificarea regională este definită de două componente principale:

1. componenta economico-socială, care se referă la obiectivele şi masurile de ordin economic
şi social menite să asigure o dezvoltare echilibrată, capabilă să amelioreze disparităţile
existente în cadrul fiecărei regiuni pe de o parte şi cele existente între regiunile sistemului
naţional pe de altă parte. La rândul său ea are doua dimensiuni:
a. dimensiunea microteritorială (vizează regiunea);
b. dimensiunea macroteritorială (orientată pe relaţiile dintre regiuni la scară naţională).

2. componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a edificiilor economice
şi social-culturale, rezultând din aplicarea în practică a măsurilor preconizate de prima
componentă.

Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de planificare
regională la cele două niveluri:
- naţional;
- al fiecărei regiuni în parte.


6.2. Tipologia politicilor regionale: măsuri şi instrumente
corespunzătoare

Politicile regionale se pot diferenţia în funcţie de:

● amploarea intervenţiei puterilor publice (laisser-faire - dirijism absolut)
- contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale (depinde de: etapa
de dezvoltare, problemele ce se cer a fi rezolvate, modul de organizare a administraţiei
economice din fiecare ţară, de sistemul ei politic)

- orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate

Măsuri macroeconomice: politica bugetară, politica monetară, contingentarea
importurilor, asistenţa temporară acordată unor regiuni, prime pentru producţia locală.

Măsurile microeconomice: vizează în mod esenţial repartizarea resurselor, fiind capabile
să influenţeze direct comportamentul agenţilor economici. Scop primordial: soluţionarea
aspectelor pe care le ridică şomajul structural.
Opţiunile gravitează în jurul problemei redistriburii: fie a forţei de
muncă, fie a capitalului, fie a celor doi factori în acelaşi timp. Rezultă
măsuri şi politici corespunzatoare unei:
- ajustări (restructurări) interne (introducerea de noi produse, noi
tehnologii etc. astfel încât să asigure continuitatea forţei de muncă în
întreprinderile unde lucrează);
- ajustări externe (redistribuirea capitalului şi a forţei de muncă între
întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate).

● gradul de control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni:

- dezvoltare exogenă (susţinută prin diverse forme de intervenţie a
puterilor
publice la nivel macro şi microeconomic, aplicate în special
regiunilor periferice)

- dezvoltare endogenă, prin valorificarea de către economia unei
regiuni în primul
rând a resurselor proprii. Important: activitatea IMM-urilor,
încadrată într-o reţea teritorială de legături, relaţii, schimburi;
crearea de noi locuri de muncă prin
iniţiative locale.

● modalităţile de raportare la cerinţele dezvoltării durabile
(externalităţile spaţiale, dezvoltarea durabilă interioară / exterioară,
dezvoltarea durabilă puternică /slabă(fragilă)).

Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenţii
directe şi măsuri de stimulare a localizării activităţilor şi a dezvoltării locale.

● Intervenţiile directe: participarea administraţiei publice centrale şi/sau locale la dezvoltarea
unor elemente de infrastructură economică şi socială şi parteneriatul public – privat pentru
realizarea unor investiţii, destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.

● Măsurilor de stimulare: acordarea unor stimulente financiare şi prin adoptarea unor măsuri
de compensare.

Stimulentele financiare: prime şi subventii pentru investiţii, prime de transfer, acordarea unor
împrumuturi în condiţii avantajoase, acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau
închirierea terenurilor, scutirea de la plate taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe si
impozite, acordarea de tratamente preferenţiale in adjudecarea unor segmente ale pieţei
publice, acordarea unor autorizaTii speciale privind regimul de amortizare.

Măsurile de compensare: eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare determinate de
localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu. Din această grupă de măsuri fac parte: ajutoarele
acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenţii pentru cheltuielile cu mâna de
lucru, acordarea unor îndemnizaţii suplimentare lucrătorilor din anumite zone, prime pentru
fiecare loc de muncă direct creat, subvenţii pentru sustinerea unor măsuri de protecţie socială,
ajutore acordate pentru sprijinirea mobilităţii şi a reinstalării fortei de muncă, ajutoare pentru
formarea profesională a lucrătorilor, subvenţii pentru transport şi alte servicii publice.

In legătură cu acordarea ajutoarelor, intervin două aspecte esenţiale:

1. delimitarea corectă a zonelor (regiunilor) asistate ( a se vedea, pentru Romania, legislaţia
privind zonele defavorizate);

2. punerea la punct a mecanismului de acordare a ajutoarelor, care trebuie să cuprindă:
- precizări de ordin tehnico-economic cu privire la problema plafoanelor ajutoarelor;
- condiţiile legate de acordarea lor;
- organismul abilitat de a lua deciziile respective;
- caracterul automat sau selectiv de acordare a ajutoarelor;
- căile pentru urmărirea activităţii întreprinderilor sau zonelor beneficiare de ajutor.

In final: iniţierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate asupra
politicii regionale în ansamblul său şi nu asupra unui instrument sau altul luat separat).

6.3. Strategia şi politica regională în România

Etape parcurse după 1989:

● 1995: elaborarea Strategiei de dezvoltare a judeţelor şi a municipiului Bucureşti în
perspectiva anilor 1999 şi 2004 şi a Strategiei de pregătire a aderării României la UE în
domeniul amenajării teritorilui, urbanismului şi lucrărilor publice, ca părţi componente ale
Strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

● 1996 – 1998: derularea unui program pentru politica de dezvoltare regională iniţiat de UE şi
Guvernul României în cadrul PHARE. Scop esenţial: pregătirea unui set de principii
fundamentale pentru elaborarea politicii regionale în România, prezentat în documentul
“Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în anul 1997.

Obiectivele propuse: “1. pregătirea României pentru integrarea în UE şi pentru a deveni
eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia; 2. reducerea
disparităţilor între diferitele regiuni ale României; 3. integrarea activităţilor din sectorul
public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor” (cf. Carta Verde).

● 1998: elaborarea şi adoptarea Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România,
prin care s-a conturat conţinutul dezvoltării regionale, s-a creat suportul legal pentru
constituirea regiunilor de dezvoltare şi s-au stabilit structurile teritoriale şi naţionale pentru
dezvoltarea regională.
Dezvoltarea regională = “ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, elaborate în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale unor arii
geografice constituite în „regiuni de dezvoltare‟ şi care beneficiază de sprijinul Guvernului, al
Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi internaţionale interesate”
(Normele metodologice de aplicare a Legii 151/1998).
Iniţial, structura pentru dezvoltarea regională cuprindea, la nivel naţional, Consiliul
Naţional pentru Dezvoltare Regională, ca organ deliberativ, de coordonare şi promovare a
politicii naţionale de dezvoltare regională şi Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională,
ca organ executiv al consiliului naţional, iar la nivelul fiecărei regiuni, consiliul regional şi
agenţia regională.
Numeroase modoficări ulterioare (Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Ministerul
Integrării Europene).
In prezent : o nouă Lege a dezvoltării regionale, nr. 315/2004.

Strategia naţională cât şi strategiile regiunilor au la bază obiectivele promovate prin conceptul
dezvoltării regionale, adoptat de CNDR în martie 1999:
● diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate;
● preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
● corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politicile sectoriale guvernamentale de
dezvoltare;
● stimularea cooperării interregionale interne si internationale care contribuie la dezvoltarea
economică.

In conformitate cu aceste obiective: principiile strategice la nivel naţional şi local.
La nivel naţional:
● promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea
îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;
● promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului şi a reţelei de localităţi;
● cresterea capacităţii regiunilor (din punct de vedere instituţional, financiar, decizional) de a-
şi susţine propriul proces de dezvoltare;
● promovarea principiilor dezvoltării durabile;
● crearea şanselor egale în ce priveste accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică,
educaţie şi formare continuă.
La nivel local:
● reducerea disparităţilor dintre regiuni, judeţe, mediu urban – mediu rural, zone centrale –
zone periferice etc.;
● preîntâmpinarea apariţiei unor zone – problemă;
● coordonarea iniţiativelor de dezvoltare regională cu priorităţile naţionale şi orientările UE;
● promovarea unor politici diferenţiate conform unor particularităţi zonale (zone
monofuncţionale – predominant agricole/miniere, aglomerări urbane, zone naturale şi
construite protejate, zone de graniţă, zone cu probleme de mediu etc.).

● Începând cu 1999 a fost elaborat şi actualizat Planul naţional de dezvoltare (PND) pe
perioadele 2000-2002, 2002-2005 şi 2004-2006 realizat în parteneriat cu agenţiile regionale,
ministerele, alte agenţii şi instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale a căror activitate
influenţează dezvoltarea regională.
Până la mijlocul anului 2005 urmează să fie elaborat PND 2007-2013, corespunzător
următorului exerciţiu financiar din Uniunea Europeană.


PND 2004-2006 - obiective prioritare naţionale :

• Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii
• Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului
• Creşterea ocupării, dezvoltarea resurselor umane şi a serviciilor sociale
• Modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală
• Sprijinirea cercetării, inovării tehologice şi IT, crearea societăţii informaţionale
• Dezvoltarea sectorului productiv, creşterea competitivităţii în afaceri şi promovarea
sectorului privat.

Conţinutul PND reflectă necesitatea corelării activităţilor sectoriale şi regionale,
obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaţionale sectoriale şi
programul operaţional regional (8 subprograme operaţionale la nivelul regiunilor).

PND - documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la fondurile
de tip structural.

Fonduri de tip structural (ţarile candidate) : PHARE, SAPARD, ISPA
Fonduri structurale (ţarile membre ale UE) : FEDER (Fondul European pentru Dezvoltare
Regională), FSE (Fondul Social European), FEOGA (Fondul European pentru Orientarea şi
Garantarea Agriculturii), IFOP/FP (Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului) ; în
plus : Fondul de Coeziune

Obiective prioritare pentru Fondurile Structurale:
• Obiectivul 1: promovarea dezvoltării şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în
urmă (în această categorie sunt incluse, în general, regiunile al căror PIB/locuitor este cu cel
puţin 25% sub media UE)

• Obiectivul 2: sprijinirea reconversiei economice şi sociale a zonelor confruntate cu
dificultăţi de ordin structural (zone industriale şi de servicii, zone rurale, zone urbane, zone
dependente de industria pescuitului)

• Obiectivul 3: sprijinirea politicilor de adaptare şi modernizare a educaţiei, instruire si
ocupare a forţei de muncă.


Fundamentarea finanţărilor privind dezvoltarea regională
în perioada de pre-aderare şi cea de post-aderare

PRIORITĂŢI DE DEZVOLTARE
FINAŢATE DIN COMPONENTA COEZIUNE
ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ – PHARE 2002

- Îmbunătăţirea activtăţii în sectorul productiv
privat şi încurajarea restructurării industriale
OBIECTIVE PRIORITARE
FINANŢATE DIN FONDURILE
STRUCTURALE – 2000-2006


- Asigurarea creşterii economice şi a ocupării
- Dezvoltarea resurselor umane prin
sprijinirea creării locurilor de muncă şi a
incluziunii sociale

- Îmbunătăţirea infrastructurii de afaceri

forţei de muncă prin îmbunătăţirea
competitivităţii regionale
- Dezvoltarea resurselor de muncă în
vederea creşterii gradului de ocupare
- Promovarea dezvoltării urbane şi rurale în
contextul unei dezvoltări echilibrate a
teritoriului
INSTRUMENTE DE FINANŢARE
Pre-aderare
Instrumente de pre-aderare
- PHARE
- SAPARD
- ISPA
Post aderare
Fonduri structurale
- FEDER, FSE
- FEOGA, FP
Fond de coeziune
PRINCIPII ŞI MECANISME DE FINANŢARE
Pre-aderare
Programarea
- Strategie Naţională de Dezvoltare,
Programul Economic de Preaderare
Plan Naţional de Dezvoltare (PND)
Post aderare

- Planuri de dezvoltare şi reconversie
• Community Support Framework, Single
Programming Document
Comisia Europeană negociază cu statele beneficiare, stabilindu-se alocările pe tipuri de asistenţă
Parteneriatul
- Pe parcursul elaborării PND
Adiţionalitatea
- Asistenţă financiară din partea UE şi
contribuţie naţională pentru
programele de investiţii
- Contribuţii private pentru proiectele
de investiţii
- Alte surse externe, în afara celor
comunitare
Concentrarea
- Pe domenii de maxim interes şi/sau
pe zone geografice
Implementarea, monitorizarea,
evaluarea
- Agenţii şi autorităţi de implementare
- Comitate de Coordonare
Efectuarea plătilor
- Agenţii de contractare şi plăţi


- Se manifestă în toate etapele derulării programelor

- UE şi contribuţie naţională



• Instituţii finaciare internaţionale,
contribuţii private


- Pe domenii de maxim interes şi/sau pe zone
geografice


- Autorităţi de management
- Comitete de monitorizare

- Autorităţi de plată


Rezumat
● Succesiunea corectă a lucrărilor de fundamentare a procesului de dezvoltare regională:
strategie – politică – planuri – programe – proiecte.
● Criterii de diferenţiere a măsurilor de politică regională: amploarea intervenţiei puterilor
publice ; contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale; orientarea
macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate; gradul de control exogen
(extraregional) al economiei unei regiuni; modalităţile de raportare la cerinţele dezvoltării.
● Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenţii
directe şi măsuri de stimulare a localizării activităţilor şi a dezvoltării locale( acordarea unor
stimulente financiare şi prin adoptarea unor măsuri de compensare).
● Necesitatea iniţierii unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate
asupra politicii regionale în ansamblul său şi nu asupra unui instrument sau altul luat separat).
● Politica regională în România după 1990: Carta Verde, Legea dezvoltării regionale
151/1998, urmată de 315/2004
● Cadrul instituţional: instituţii cu caracter decizional şi executiv la nivel naţional şi la nivelul
fiecărei regiuni în parte.
● Planul Naţional de Dezvoltare: documentul de programare prin care se fundamentează
accesul României la fondurile comunitare. Versiuni ale PND: 2000-2002, 2002-2005, 2004-
2006, 2007-2013.
● Instrumente de pre-aderare: Phare, SAPARD, ISPA
● Fonduri structurale propriu-zise: FEDER, FSE, FEOGA, FP; în plus: Fondul de Coeziune
● In UE se consideră regiuni rămase în urmă cele al căror PIB/locuitor se află cu cel puţin
25% sub media UE.
● Principii ale finaţării dezvoltării regionale: programarea, parteneriatul, cofinanţarea
(adiţionalitatea), concentrarea, implemetarea, monitorizarea, evaluarea, efectuarea plăţilor.

Intrebări recapitulative
1. Enumeraţi imperativele strategiilor şi politicilor regionale.
2. Prezentaţi etapele elaborării strategiei regionale.
3. Care este raportul dintre strategia şi politica regională ?
4. Care este rolul planificării regionale ?
5. Care sunt componentele ce definesc planificarea regională ?
6. La ce niveluri se elaborează planurile / programele de dezvoltare regională ?
7. Enumeraţi criteriile în funcţie de care se pot diferenţia politicile regionale.
8. Explicaţi în ce constau măsurile macroeconomice ale politicii regionale. Dar cele
microeconomice ?
9. Ce înţelegeţi prin “dezvoltarea endogenă” ? Care este rolul IMM – urilor în acest
proces ?
10. Care sunt instrumentele politicii regionale ?
11. In ce constau intervenţiile directe ? Dar măsurile de stimulare ?
12. Ce aspecte specifice intervin în legătură cu acordarea ajutoarelor regionale ?
13. Enumeraţi principalele etape parcurse în elaborarea strategiei şi politicii regionale în
România după 1989.
14. Prezentaţi pe scurt cadrul instituţional al dezvoltării regionale în România.
15. Care sunt priorităţile strategice ale Planului Naţional de Dezvoltare al României ?
16. Enumeraţi obiectivele promovate prin conceptul dezvoltării regionale în cadrul
planului naţional de dezvoltare regională, ca o componentă principală a PND.
17. Care sunt principiile strategice ale dezvoltării regionale la nivel naţional şi local ?


Sign up to vote on this title
UsefulNot useful